METODOLOGIA CERCETARII PSIHOLOGICE

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Vol I

Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof.univ.dr Margareta Dincă

2


A.CALENDAR 2006-2007

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere. Tutoriale : Evaluare parţială : - verificare pe parcurs - lucrări de control Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

3

C.CURSUL

1.Introducere ♦ PP2109 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării

psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică. 3.Conţinut ♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice, precum

şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului ♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere

în terminologia şi problematica cercetării în psihologie. ♦ Cerinţe : 1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc.; 2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare ; 3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei. 5.Organizarea cursului Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I.GENERALITĂŢI PRIVIND CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIE II. NORME ETICE SPECIFICE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN PSIHOLOGIE. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETARE III. GENERAREA ŞI FORMULAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE IV. GENERAREA ŞI FORMULAREA IPOTEZELOR V. METODE ŞI DESIGN-URI DE CERCETARE VI. TIPURI DE DESIGN EXPERIMENTAL VII. METODE DESCRIPTIVE I VIII. MĂSURĂTORI INDIRECTE SAU ALTERNATIVE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN

4

PRELEGEREA I

Generalităţi privind cercetarea în psihologie

Introducere Această primă prelegere asigură o introducere generală în problematica cercetării în psihologie, asigurând cunoştinţe cu privire la scurt istoric al cercetării în psihologie, principiile cercetării ştiinţifice şi conceptele de bază în metodologie, cantitativ şi calitativ în ştiinţele socio-umane, precum şi informaţii cu privire la câteva domenii de activitate în psihologie. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

problematicii cercetării în psihologie ; - să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic

concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale metodologiei ;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

5

Conţinut şi tematizare

Rezumat

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“. În ştiinţele sociale, metodologia are două scopuri: „analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi“ (Chelcea, 1995, p.56). Activitatea de cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop“ (Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de cercetare sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea, 1995, p.55)

1. Scurt istoric al cercetării în psihologie

Cercetarea socială (sau a societăţii umane, a comunităţilor umane) nu este o invenţie a ştiinţelor moderne.

q Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societăţii greceşti prin prisma filosofiei şi a ştiinţelor politice. Studii empirice asupra socialului s-au semnalat anterior.

q Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi consideraţi pionierii ştiinţelor sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care întrunesc calificativul de ştiinţific şi în care sunt utilizate metode descriptive şi comparative.

q Aceste metode sunt preluate de cercetătorii europeni şi dezvoltate pentru ca în secolul XIX să asistăm la o explozie a ştiinţelor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă ale muncitorilor apelând la metoda monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează observaţia participativă în studiul activităţilor din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost utilizate în Norvegia şi Danemarca. Creşterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării industriale au motivat cercetătorii să-şi intensifice eforturile în găsirea explicaţiilor reale ale problemelor şi soluţionarea lor.

q Debuturile paradigmei pozitiviste şi implicit a analizei cantitative sunt legate de filosoful francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte descrie caracteristicile

6

filosofiei pozitiviste şi introduce metoda pozitivistă în cercetare, metodă care predomină în ştiinţele sociale până la mijlocul secolului XX. Pozitivismul este adoptat de şcoala americană de psihologie. Aici cercetarea socială este instituţionalizată şi se dezvoltă în cadrul universităţilor. Departamentul de cercetare al Universităţii Columbia este orientat pe studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut pentru studiile asupra opiniei publice. Până în 1960 ştiinţele socio-umane pot fi caracterizate ca fiind pozitiviste atât din punctul de vedere al teoriei, cât şi al metodelor. Se utilizează observaţia, experimentul, rezultatele sunt cuantificate şi aparatura statistică este foarte elaborată.

q Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-umane sunt marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920). Cercetările efectuate de Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A. reprezintă unul dintre primele studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative (comprehensive) are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul de analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în sociologia comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia, cercetările calitative se dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa în cadrul etnologiei.

2. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie

2.1 Principiile cercetării ştiinţifice

Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde de respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii metodologice printre care: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie, principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ. Conform principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele obţinute astfel conferă valoare de adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc la apariţia unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea şi realismul concluziilor. A explica presupune a descoperi, a demonstra şi a susţine cu argumente concrete cauzele care au condus la apariţia mişcărilor sociale. Concluzile se vor baza pe fapte concrete şi reale, nu pe simple intuiţii. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific calitative). 2.2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese complexe care presupun structuri teoretice bine definite. Din acest motiv, înainte de a începe să descriem procedurile

7

cercetării ştiinţifice, sunt necesare câteva precizări referitoare la conceptele de paradigmă, metodologie, metodă şi tehnică. Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care realitatea este percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi modalităţi de înţelegere a lui. Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii, care poate sta atât la baza unor abordări de tip pozitivist (cantitativ – descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar, paradigmele se pot clasifica în două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.

Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:

• paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste şi neopozitiviste; • paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:

fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia, etnografia, sociolingvistica;

• paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.

Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este considerată identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie care diferă de la un studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că: „există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să considerăm şi să denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie (Sarantakos, 1994).

O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii

teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă de tipul de paradigmă (teorie) la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Aşadar, metodologia rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare. În conformitate cu această definiţie vom avea metodologii calitative şi cantitative, dependente de paradigma care defineşte standardele şi principiile necesare pentru alegerea metodelor.

2.2.3. Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Într-un anume sens metodele sunt a-teoretice şi a-metodologice, pentru că putem utiliza aceleaşi metode indiferent de paradigma şi metodologia cărora li se supune cercetarea (spre exemplu, metoda observaţiei poate fi utilizată în amândouă tipurile de studii).

8

2.2.4. Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate. Vom considera tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda este ancheta, iar chestionarul şi interviul sunt tehnici. 3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu cercetarea cantitativă. Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O cercetare riguros ştiinţifică considerăm că în fapt obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile între cele două tipuri de cercetări. 3.1. Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic, paradigma pozitivistă căreia i se supun cercetările cantitative consideră că evenimentele, faptele, informaţiile care se obţin prin metode descriptive şi experimentale pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv. Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă „care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător absolut obiectiv. Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi conform acestei perspective eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul obiectivităţii din psihologia generală) şi verificarea experimentală. Cu cât numărul cazurilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea rezultatelor creşte. „Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe detalii, insistând pe numărul de cazuri. Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică matematic al metodelor sale şi prin condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul rezultatelor şi generalizarea lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale este unica modalitate de a asigura caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări. 3.1.1. Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:

• realitatea este obiectivă, simplă; • fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum

lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina pihologilor şi sociologilor este să descopere legităţile care dirijează comportamentul uman;

• datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea ce înseamnă că informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se asociază cu calificative de tipul bun sau rău;

• ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente metodologice.

• explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui aparat matematic comun;

9

• demersul logic al teoriilor este deducţia. 3.2. Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral prezent în comportamentul manifest, şi pe de altă parte neagă teza independenţei posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia ei obiectivă. Conform acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux precizează în 1980 că în ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar trăsăturile acestuia ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia participativă (în locul observaţiei sistematice, propuse de pozitivişti) care obligă la implicarea directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi total obiectivi), autorul propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative. Această metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia generală, şi anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“ (în sensul utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar sau final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă. Datele de cercetare calitativă nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai puţine cazuri, dar mai multe detalii. 3.2.1. Principiile de bază ale metodologiei calitative Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă“, sau „un supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a acestora“. Considerăm punctul de vedere conform căruia metodologia calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai apropiat de adevăr cu precizarea că metodologia calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie de caracteristici proprii. Chiar dacă aşa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă precum „adversara“ sa metodologia cantitativă. Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:

• Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată, prin ipoteze şi proceduri care să îi limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o condiţie.

• Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a cercetătorului şi implicit comunicarea face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea cercetătorului, implicarea directă nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate. Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează ceeea ce este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.

10

• Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de construire a pattern-urilor comportamentale (individuale sau sociale) şi de a defini sensul acţiunilor umane.

• Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este considerat a fi reflexul contextului în care a luat naştere. Analiza acestora presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.

• Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la cercetare ce se aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru. Analiza datelor are scopul de a descrie şi teoretiza un proces social.

• Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere (spre exemplu, în alegerea metodelor şi a procedeelor), iar designul se poate schimba pe parcursul cercetării în funcţie de cerinţele contextului.

3.2.2. Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:

• se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator; • utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un număr mare de

elemente de amănunt; • se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fenomenul social este înţeles şi analizat ca un

sistem complex, care în totalitate are o semnificaţie diferită alta decât suma părţilor componente;

• colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“; • presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce înseamnă că

cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu; • abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune

abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că nu se poate lucra conform unui plan antestabilit, structurat, ordonat şi „bătut în cuie“, căci societatea este evolutivă şi tocmai această evoluţie trebuie descrisă;

• orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic şi ca urmare trebuie cercetat ca atare;

• utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un cadru istoric şi temporal bine definit;

• obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a rămâne neutru şi în acelaşi timp de a percepe empatic trăirile subiecţilor studiaţi;

• cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mişca independent. (Patton, 1993).

3.3. Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă

11

Metodologia cantitativă Metodologia calitativă 1. Considerarea realităţii psihologice

Obiectivă, simplă, unică, măsurabilă

Subiectivă, problematică, holistică, un construct social.

2. Relaţia cauză – efect

Raţionamente nomologice, care permit stabilirea de relaţii cauzale şi corelaţionale.

Rationamente non-deterministe, fără utilizarea relaţiei cauză-efect în explicaţii. Interesează cauzalitatea circulară şi simbolică

3. Abordarea realităţii Negarea complexităţii Aprofundarea şi descrierea complexităţii

4. Demersul logic Deductiv, nomotetic, bazat pe reguli stricte verificabile

Inductiv, idiografic, interpretativ, logica descoperirii.

5. Metodele Cantitative, matematice, utilizarea statisticii „in extenso“

Calitative, cu mai puţin interes pentru statistică, analiză calitativă respectând principiul validării de semnificaţie

6. Rolul cercetătorului

Poate fi pasiv, interpretează informaţiile, nu este obligat să participe la cercetări putând utiliza operatori de interviu ş.a.

Activ, ia parte direct la cercetare, este implicat, nu se utilizează operatori de interviu

7. Modalităţi de generalizare Generalizări inductive, abordări nomotetice

Generalizări analitice sau conceptuale

4. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA) 4.1. În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor studii patru domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu presupune o serie de activităţi specifice. 1. Un prim domeniu este cel de cercetare şi evaluare, care presupune activităţi cum ar fi :

• definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un răspuns); • elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia); • colectarea datelor (informaţiilor) necesare pentru a soluţiona problema; • interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor; • redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de tip calitativ este

urmat de o evaluare externă; • publicarea rezultatelor cercetării.

2. Al doilea domeniu este cel al intervenţiei terapeutice, care implică o serie de activităţi cum ar fi: • planificarea strategiilor de intervenţie şi fixarea unor obiective realiste;

12

• acceptarea supervizării; • modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;

3. Al treilea domeniu este cel al aplicaţiilor organizaţionale (organizaţie = orice grup care funcţionează cu un anumit scop), care implică o serie de activităţi cum ar fi :

• evaluarea necesarului de resurse umane; • acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru; • stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective; • obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;

4. Al patrulea domeniu este cel de diagnostic şi evaluare şi se referă la procedeuri de evaluare şi stabilire a caracteristicilor unei populaţii sau a unui individ. Implică activităţi cum ar fi:

• selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza; • adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane); • administrarea probelor respective; • interpretarea rezultatelor; • validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre populaţia sau

persoana respectivă. 4.2. Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform Jacob, 1988):

• Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor comportamentale cotidiene;

• Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi mediul social pentru a identifica modalităţile de adaptare umană;

• Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează dezvoltarea umană;

• Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva schemelor şi categoriilor mintale interrelaţionate;

• Comunicarea (domeniul al etnografiei), ştiinţa care se ocupă de modalităţile de interacţiune verbale sau nonverbale.

A Exerciţii 1.Propuneri de teme pentru proiectele de cercetare anuală (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). 2.Propuneri de posibile design-uri de cercetare şi de metode (exemple şi soluţii). 3.Ce bdiferenţă există între conceptele de teorie, metodă şi metodologie ? Explicaţi.

13

& Bibliografie Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and practice, London, Falmer Press

14

PRELEGERA II

Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul de cercetare

Introducere Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare, a standardelor etice specifice cercetărilor din zoopsihologie,a celor specifice redactării raportului de cercetare, a standardelor tice specifice cercetării calitative precum şi structura raportului de cercetare

Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

problematicii normelor etice în cercetarea psihologică ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei; - să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale

metodologiei psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

15


Rezumat

„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să păstreze şi să protejeze drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998). Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a orienta şi preciza responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate descrise în urma studiilor de cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt: cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică, aplicaţii organizaţionale şi evaluare. Codul propune o serie de principii care privesc responsabilitatea, competenţa, standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea clientului, relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană, cercetarea în psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele etice pe care trebuie să le respecte psihologul, atît în cercetare cât şi în alte domenii de activitate. Orice studiu ştiinţific presupune o planificare, parcurgerea unor etape distincte într-o succesiune logică. Etapele cercetării în ştiinţele socio-umane, deci şi în psihologie au făcut obiectul mai multor clasificări şi regăsim în literatura de specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14. Sintetizând diferitele clasificări putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape de cercetare: stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date, prelucrarea informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare. Succesiunea etapelor este diferită în funcţie de tipul de metode la care apelăm în cercetare. Astfel se vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative (descriptive, experimentale) de cele calitative. 1. Standarde etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare; Standarde etice specifice cercetărilor din zoopsihologie; Standarde etice specifice redactării raportului de cercetare În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o serie de norme de conduită morală. Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) a formulat codul etic al profesiei de psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli comun tuturor psihologilor indiferent de domeniul în care activează şi o serie de reguli specifice fiecărui domeniu.

În ceea ce priveşte cercetarea şi evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează: • activităţile de cercetare (cu subiecţi/participanţi umani, dar şi cercetările de zoopsihologie); • condiţiile de publicare a raporturilor de cercetare.

16

1.1. Cercetarea cu subiecţi umani Principiul 9 privind cercetarea cu subiecţi/participanţi umani precizează în preambul: „Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a psihologului în legătură cu modul în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice fără să prejudicieze în vreun fel bunăstarea umană. În luarea deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare direcţiile alternative şi resursele umane şi materiale care pot fi investite. În baza acestor consideraţii, psihologii desfăşoară investigaţia cu respect şi preocupare pentru demnitatea şi bunăstarea persoanelor participante şi, pe de altă parte, acordând atenţie sporită legilor şi standardelor profesionale care guvernează conducerea cercetării cu participanţi umani.“ Aşadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă ştiinţă are responsabilitatea demersului ştiinţific. Demersul ştiinţific presupune coordonarea cercetării cu competenţă, raportarea corectă a rezultatelor, utilizarea surselor de informaţii onest, luarea în considerare a consecinţelor studiului pentru societate, acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile care se obţin) contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea bunăstării umane. În luarea acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative şi îşi fixează obiective şi ipoteze de cercetare în funcţie de resursele de care dispune şi de importanţa acestora pentru comunitatea umană. În baza acestor consideraţii, psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să nu supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare. În planificarea unui studiu, se impune o atentă evaluare a importanţei acestuia şi în ce măsură obţinerea unor rezultate ştiinţifice ar presupune nerespectarea parţială sau totală a unor norme de conduită etică. Cerinţele metodologice ale studiului pot solicita utilizarea unor proceduri în care subiectul sau participantul la cercetare nu este avertizat anterior. În aceste condiţii, este obligatoriu ca înainte de a începe studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este justificată de rezultatele ştiinţifice / aplicative ale studiului şi să se găsească proceduri alternative. 1.2. Cercetarea de zoopsihologie Principiul 10 se referă la grija şi utilizarea animalelor în cercetările de zoopsihologie şi precizează: „Un investigator al comportamentului animal se străduieşte să promoveze înţelegerea principiilor comportamentale de bază şi/sau să contribuie prin cercetările pe animale la îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării umane. În atingerea acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea animalelor şi să le trateze cu atenţia cuvenită. Cu toate că există legi şi reglementări, protecţia imediată a animalului depinde de conştiinţa personală a cercetătorului.“ În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă modalităţi prin care se poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu animale presupun cunoştinţe şi abilităţi speciale. Un psiholog care coordonează un astfel de studiu are obligaţia de a asigura securitatea şi confortul animalelor şi este responsabil de activităţile desfăşurate de toată echipa de cercetare. Psihologii au obligaţia să depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala şi durerea animalelor. Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se vor utiliza doar dacă nu există o alternativă sau dacă rezultatele obţinute prin această cercetare sunt

17

foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul cercetării, de exemplu, este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca acesta să se facă rapid şi fără durere. 1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărţi nu înseamnă doar a face publice rezultatele unui studiu, ci în acelaşi timp reprezintă o afirmare socială a cercetătorului şi a instituţiei din care acesta face parte. În mod obişnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condiţiile impuse de editor, mai exact de Comitetul ştiinţific al editurii respective. Acestea privesc:

• nivelul ştiinţific al informaţiilor; • respectarea unei metodologii ştiinţifice care să acopere obiectul de cercetare; • corectitudinea rezultatelor; • originalitatea informaţiilor. Orice preluare de informaţii la care nu se semnalează sursa sau

orice preluare de informaţie ocazională fără nominalizarea autorului este considerată plagiat. Tot în sfera plagiatului se înscrie şi semnarea unor articole care prezintă date de cercetare care nu sunt rezultate ale propriei activităţi;

• claritatea şi corectitudinea datelor de identificare a autorului / autorilor. Atunci când se semnează un articol, semnătura trebuie însoţită de precizarea poziţiei cercetătorului (psiholog / master în psihologie / cercetător);

• respectarea unui model standard de redactare; • dacă după publicarea articolului se constată erori, autorii au obligaţia să semnaleze aceste

erori prin erate, corecţii etc.; • recenzorii au obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în articolul

respectiv. 2. Standarde etice specifice cercetării calitative Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest tip de cercetare şi anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de cercetări nu se poate apela la operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate prin prisma relaţiilor care se stabilesc între cercetător şi participanţi la cercetare şi informaţiile obţinute. • Relaţia cercetător – participanţi la cercetare priveşte caracteristicile morale ale activităţii din

teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compromisuri trebuie să facă cercetătorul pentru a obţine informaţiile necesare atingerii scopului fixat?“, „Din ce motive participanţii la cercetare acceptă să ofere informaţiile necesare cercetării?“ ş.a.

• Relaţia cercetător – informaţii care se obţin prin studiu. Orientarea personală, socială sau politică poate „colora“ informaţia culeasă, analiza şi interpretarea datelor. Este necesar să se evite astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele de cercetare şi să se îndeplinească condiţiile de obiectivitate, eventual prin neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte puternică. De exemplu, proprietarul unor case naţionalizate nu poate fi cercetător al problemelor

18

chiriaşilor din casele naţionalizate. Redactarea unui raport de cercetare presupune decizii ideologice, etice şi estetice: „Ce sens dau informaţiilor şi cum exprim aceste rezultate astfel încât să nu divulg subiecţii participanţi la ea.“ Cu cât o cercetare este mai bine făcută, cu atât problemele de etică sunt mai mari, căci riscul identificării participanţilor este mai mare.

Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt: • Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depăşească în studiile sale

limitele comportamentelor şi evenimentelor care aparţin domeniului public. Ex.: Nu se fac cercetări în problemele cuplului.

• Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice mijloace pentru a obţine datele, inclusiv identitatea falsă.

• Modelul relativist apreciază că singurele principii şi norme în vigoare sunt cele care derivă din profesionalismul cercetătorului.

• Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare presupune probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine consecinţe negative.

• Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea ştiinţifică, printre care putem enumerăm responsabilitatea personală a cercetătorului, empatia din relaţie cercetător – respondent, valorizarea trăirilor afective ş.a.

3. Structura raportului de cercetare Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta asigurând corectitudinea unei comunicării coerente şi inteligibile a rezultatelor. În prezentarea datelor se acordă o atenţie dosebită formatului prezentării, bineînţeles fără se se minimalizeze importanţa conţinutului. Privitor la format precizăm o serie de reguli.

• Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10 – 12 cuvinte. Spre exemplu, cea mai bună formulă de titlu pentru a raporta rezultatele unui experiment este: „(Variabila Dependentă) ca o funcţie a (Variabilei Independente) sau efectul (Variabilei Independente) asupra (Variabilei Dependente)“ Şi în alte tipuri de cercetări trebuie incluse variabilele de interes în titlu (se formulează releţii de cauzalitate, de tipul „variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată, pagină care se numeşte: „pagină-titlu“.

• Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de cuvinte) şi cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă un sumar al lucrării. Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei investigate, metodele folosite, rezultatele şi implicaţiile lor. Se pot integra una sau două propoziţii principale din capitolele de introducere, metode, rezultate şi discuţii. Trebuie evitate citatele în rezumat.

• Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului pentru care s-a efectuat cercetarea şi problematica urmărită, se precizează motivul pentru care este importantă şi ce informaţii noi aduce prin raportare la studiile anterioare. Introducerea debutează cu informaţii generale, pe parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind

19

din ce în ce mai specifice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanţi. Apoi, se expun teoriile de referinţă în ordine cronologică, evitând ca aceasta să fie exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare şi prezenta lucrare. Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe: introducerea generală, teoriile în domeniu recunoscute, legătura studiului prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a scopului.

• Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat studiul. Oricine ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile furnizate în acest capitol. Într-un design experimental, acest capitol este subdivizat în patru subcapitole: subiecţi/participanţi, aparatură, design şi procedură. Ordinea design – procedură este arbitrară. Uneori cercetătorii combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment psihologic sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat design-ului.

• Subiecţi/Participanţi la cercetare. Se indică cine a participat la studiu, numărul lor şi criteriul de selecţie. Se precizează de asemenea orice detaliu care este relevant pentru studiu (sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).

• Design-ul Se descrie modelul studiului, ceea ce presupune descrierea variabilelor şi a relaţiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.

• Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o descriere generală, ulterior se detailează informaţiile obţinute în cercetare. Când sunt prezentate rezultatele testelor statistice, se prezintă calculele descriptive înaintea celor inferenţiale. Cu alte cuvinte, la început se prezintă şi se comentează rezultate de tipul mediilor şi/sau procente (cu trimitere la un tabel sau o figură). Ulterior se discută şi se prezintă rezultatele testelor statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în paragrafe cu subtitluri care să surprindă conţinutul (ca în capitolul introductiv). Aceste subtitluri trebuie să aibă înţeles şi relevanţă pentru date şi trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică trebuie să fie organizate după tipul de analiză implicată

• Discuţii. Scopul acestui capitol este evaluarea şi interpretarea rezultatelor prin raporatare la problema iniţială a cercetării. Se începe cu un scurt rezumat, non-tehnic al rezultatelor. Cu alte cuvinte, se expun principalele constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se continuă discutându-se implicaţiile rezultatelor. Orice informaţie, orice rezultat constatat este prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În final se face un bilanţ rezumativ.

• Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie prezent în acest capitol şi viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci nu trebuie să apară în acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine alfabetică după numele de familie (nume de familie urmat de virgulă şi de iniţiala prenumelui). Dacă sunt mai mulţi autori, se enumeră toţi autorii în ordinea precizată în materialul de bază şi se separă numele autorilor cu virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat (în

20

paranteze şi urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la un articol publicat într-un jurnal sau o revistă se va face diferit, spre exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E. (2001) Individual Differences în Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of Personality 15, 297-311

A Exerciţii 1.Analiza comparativă a standardelor etice specifice cercetării cantitative şi calitative. 2.Structura raportului de cercetare – exemplificări cu articole din reviste academice de specialitate din România şi din străinătate. 3.Care este structura raportului de cercetare ? & Bibliografie Mitrofan, N., Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall.

21

PRELEGEREA III

Generarea şi formularea problemelor de cercetare

Introducere Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de generarea şi formularea problemelor de cercetare, identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor, etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative precum şi cunoştinţe referitoare la operaţionalizarea conceptelor.

Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate

de cercetare ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei;

22


Rezumat

Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei de cercetare. În psihologie, ca dealtfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute de „inspiraţie“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în domeniu sau din domeniile conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale. Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii interogative care statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978). O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele umane este „operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de convertire a conceptelor în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în trei etape: definirea conceptelor, stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor. 1.Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este cât se poate de pertinentă. În psihologie, ca dealtfel în toate ştiinţele există câteva surse uzual folosite şi anume:

• Evenimentele de viaţă cotidiană. Relaţiile interumane oferă o sursă practic infinită de teme de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraţionale în perioade de incertitudine socială, dificultăţile de relaţionare în organizaţii, efectul reclamelor asupra comportamentelor de cumpărare, consumul de alcool în comunităţile de copii ai străzii ş.a.m.d. Determinarea cauzelor individuale care conduc la aceste evoluţii, ca şi precizarea cauzelor sociale care determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.

• Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranţilor, absenteismul şi eşecul şcolar, selecţia şi orientarea profesională, cazuistica liminală sau personalităţile accentuate cu probleme de integrare ş.a. reprezintă tot atâtea teme – problemă a căror explicaţie presupune o abordare sistematică.

• Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la întrebarea formulată prin ipoteză, dar şi să genereze alte întrebări, astfel ea devine şi sursă de idei pentru alte studii. De exemplu: să considerăm că studiul structurilor de personalitate la adolescenţi a evidenţiat şi o serie de deosebiri din punctul de vedere al opţiunilor profesionale. Opţiunile profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un punct de pornire pentru alte cercetări.

23

• Teoriile. Ca şi cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât permit preluarea şi dezvoltarea informaţiilor pe care le transmit. Teoria este definită de M.H.Marx (1963) ca fiind „Un grup de reguli organizate logic“. Teoriile sunt în acelaşi timp o ţintă şi un ghid. O teorie este o ţintă deoarece însumează şi integrează un volum de informaţii într-un domeniu şi este un ghid pentru că reuneşte o serie de informaţii care pot fi surse de idei pentru noi teme de cercetare.

Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu al literaturii de specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual este „De ce să pierd vremea studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru care trebuie să ştim ce alte cercetări similare au fost făcute:

• pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care nu poate aduce informaţii noi; • dacă tema pe care am ales-o a mai fost studiată, informaţiile existente pot preciza mai clar

metodele şi obiectivele studiului nostru. Etapa următoare presupune estimarea posibilitaţilor de realizare a studiulu. Fiecare studiu trebuie să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică acceptul participanţilor la cercetare şi nu în ultimul rând obligă la respectarea codului etic. Dacă cercetarea pe care ne-o propunem presupune timp excesiv, sau timpul acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanţe pe care nu le putem acoperi, dacă presupune un grad de experienţă pe care nu îl avem, sau dacă nu se pot respecta toate normele etice ale raportului cercetător-participant la cercetare, este de dorit să ne reorientăm spre o altă temă. În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei de cercetare. O cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă, cât şi la una calitativă. Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este mai potrivită?; Care sunt criteriile după care mă ghidez în selectarea unei metode sau a alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de metodologie este mai bun şi altul mai puţin bun, ci care tip de metodologie, care metodă serveşte cel mai bine scopului cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc cel mai bine, cu care se simt securizaţi şi cu care obţin cele mai bune performanţe. Pentru alţii, alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fiecărui debut de cercetare. Berger et al. (1989) enumeră o serie de condiţii care trebuie respectate în alegerea unei metode şi a unei metodologii:

• să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării; • să corespundă obiectivelor studiului propus; • să corespundă necesităţilor de prelucrare statistică a rezultatelor.

Opţiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele condiţii: • dacă informaţiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la aceste metode ne

permite să ne clarificăm noţiunile şi condiţiile necesare pentru cercetare. În această situaţie utilizarea unei metodologii calitative reprezintă o fază de explorare care poate fi urmată de o a doua fază, de cercetare propriu-zisă în care să se apeleze la o metodologie cantitativă;

• dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu: integrarea socială a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);

24

• dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă informaţii mult simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie modalităţile de prelucrare statistică a datelor;

• dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie; • dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre; • dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără modele

preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991). 2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative Cercetarea evoluează într-o succesiune de secvenţe, sau paşi, care sunt interrelaţionate, realizarea unei secvenţe fiind dependentă de realizarea celei anterioare. Schiţarea unui model de cercetare presupune un sumar al elementelor principale care interesează, precizarea condiţiilor de evaluare (unde, când şi cum putem măsura aceste calităţi) şi a modului de prelucrare şi analiză a datelor de cercetare. Modelul de cercetare sau design-ul diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodele utilizate. Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului propriu-zis şi anume: a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental ş.a.m.d.); b. stabilirea procedurii de eşantionare (numărul şi calităţile caracteristicile participanţilor la cercetare). În studiile cantitative, caracteristicile loturilor şi numărul de participanţi se stabilesc anticipat şi nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea calitativă se admite modificarea caracteristicilor lotului de participanţi atât din punct de vedere numeric, cât şi al calităţii lor. c. alegerea metodelor de evaluare; d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători şi operatori inplicaţi, specialităţile acestora). Tot acum este de dorit să se obţină acceptul instituţiilor şi a participanţilor la cercetare). Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:

• să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maximum a posibilelor pierderi de timp şi a celor financiare;

• să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare să nu fie omis şi să fie executat la momentul potrivit;

• sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie. Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în lucrarea „ Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“. Etapele cercetării cantitative sunt următoarele: 1. Enunţarea problemei; 2. Structurarea planului; 3. Culegerea de informaţii; 4. Analiza şi interpretarea informaţiilor; 5. Reformularea enunţurilor teoretice; 6. Publicarea raportului de cercetare. Beaugrand precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă anterioară, cu excepţia etapelor doi şi trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă presupune o serie de activităţi specifice.

25

1. Enunţarea problemei de cercetare O problemă este definită ca o lipsă de informaţii şi precizarea acestei necunoscute este primul pas într-o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei cercetări este necesar să se ştie ce informaţii există în domeniul în care se încadrează tema pentru care s-a optat. În cadrul activităţilor de documentare se include atît parcurgerea literaturii de specialitate, dar şi observaţia nestructurată. Este o metodă adecvată acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antestabilit dar poate preciza obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în momentul în care se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru cf. Sarantakos). 2. Structurarea planului de cercetare Aceasta etapă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor şi ipotezelor generale (trecerea de la teoretic la concret). Ca activităţi specifice ea presupune: operaţionalizarea conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eşantionului de cercetare şi a locului unde aceasta se va desfăşura. Toate aceste activităţi vor permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice (sau ipoteze de cercetare cf. Sarantakos). 3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa anterioară. Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de cercetare.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar fi analiza comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor statistice care permit afirmaţii de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin teste statistice se înţelege calculul corelaţiei sau analiza factorială. Analiza şi interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită iniţial în cercetare, pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obţinute confirmă sau infirmă ipoteza respectivă. Interpretarea reprezintă confruntarea rezultatelor sau a relaţiilor dintre variabile, relaţii care au fost propuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularităţi, în special când se utilizează metode ca observaţia, iar din punct de vedere al calculelor statistice o simplă comparaţie de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferenţă (explicare a cauzalităţii unor fenomene), iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional (teste, chestionare). Această etapă se finalizează atunci când se pot face o serie de generalizări empirice. 5. Reformularea enunţurilor teoretice Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin prisma noilor informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi validată prin alte cercetări. În acest moment se face evaluarea întregului studiu, se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei formulate, se stabilesc care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi generalizate rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente, se anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.

26

6. Publicarea raportului de cercetare Este etapa care încheie un ciclu de cercetare. Publicarea rezultatelor înseamnă „supunerea“ judecăţii comunităţii ştiinţifice, atât a cercetătorului, cât şi a rezultatelor studiului (fi.3.1.). Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă (pregătirea) în cazul unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o ipoteză formulată ferm şi definitiv ca şi operaţionalizarea conceptelor utilizate în studiu, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai pot preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.

• Din punctul de vedere al design-ul de cercetare. Într-o abordarea cantitativă – design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe din debut; loturile de subiecţi sunt selectate conform unor criterii antestabilite; se precizează metodele de colectare a datelor şi corelativ tipul de analiză statistică, de asemenea la începutul cercetării. Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu sunt fixate într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de criterii de selecţie a participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de important; metoda de lucru se precizează de la debutul studiului.

• Din punctul de vedere al etapei de colectare de date. În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător, dar şi de persoane instruite să aplice diferite probe, adică şi de operatori de cercetare. În abordarea calitativă – aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de cercetător (nu se apelează niciodată la operatori de cercetare)..

• Din punctul de vedere al analizei datelor. Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ- statistică. Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu colectarea datelor sau pe măsură ce informaţiile se colectează, se analizează şi pot deschide noi direcţii de cercetare.

• Din punctul de vedere al interpretării. Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă. Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare analitică.

27

Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE

ENUNTAREA PROBLEMEI DE CERCETARE Modalităţi de înţelegere a unui proces, fenomen psihologic :

- model teorie – soluţie - observaţie nestructurată - documentare

Ipoteze teoretice

PUBLICARE

PLANUL DE CERCETARE Operaţionalizarea conceptelor. Alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării lor, fixarea metodelor de lucru. Fixarea locului cercetării şi a grupului de participanţi. Traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice

REFORMULAREA ENUNÞURILOR TEORETICE Corelarea noilor informaţii cu teoriile existente. Selectarea informaţiilor prin confruntare cu alte informaţii de acelaşi tip. Definirea de noi probleme de cercetare. Ipoteze noi

CULEGEREA DE INFORMAÞII Prin experiment, observaţie directă, teste, metode corelative. Informaţii

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INFORMAÞIILOR Transformarea informaţiilor în cifre: verificarea ipotezelor Descrierea fenomenului psihic măsurat Generalizări empirice

Conf. J. BEAUGRAND (1993) „Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“

28

3. Operaţionalizarea conceptelor

În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă. Este utilizată în orice tip de studiu şi permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate în studiu. Spre exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să existe o corectă definiţie a termenului şi fără să fie precizate comportamentele semnificative pentru prezenţa sa? Operaţionalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în caracteristici empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile. Operaţionalizarea se utilizează atunci când conceptele sunt abstracte, sau vagi, sau neclare şi obligă la traducerea lor în sinonime empirice. Spre exemplu: conceptul responsabilitate poate fi operaţionalizat prin următorii indicatori: conştiinciozitate, fidelitate, stabilitate, constanţă atitudinală şi comportamentală. A. J. Bachrach (1962) defineşte operaţionalizarea metaforic: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…..reţeta sa.“ (p.74) Operaţionalizarea presupune trei paşi:

• selecţia indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecţie a indicatorilor: a. studiile exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experţi; b. propria experienţă; c. analiza definiţiilor prezentate în literatura de specialitate.

• cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceştia îi pot lua şi stabilirea scorurilor, a valorilor numerice corespunzătoare);

• cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau reprezentarea lor prin scoruri).

Procedura de operaţionalizare a conceptelor presupune respectarea unor reguli. Acestea sunt: • Regula relevanţei empirice, conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe

care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul. • Regula adecvării empirice, conform căreia indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura

toate faţetele conceptului. • Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor

şi variabilelor trebuie să respecte aceleaşi proceduri. În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea nu este utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă operaţionalizarea din următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea nu asigură relaţia abstract-concret, ci o relaţie abstract – abstract, cu alte cuvinte prin operaţionalizare conceptele sunt definite prin alte concepte; b. este incompletă, căci nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul fiind considerat o entitate în evoluţie; c. este subiectivă, determinarea indicatorilor fiind dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul şi astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe explicaţii; d. stabilirea unor echivalenţe numerice pentru indicatori şi implicit pentru concept nu este întotdeauna conformă cu realitatea; e. este o pierdere de timp, căci operaţionalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o cercetare. Ca urmare, în loc să putem îmbogăţi conceptul prin datele de cercetare vom fi obligaţi să ne limităm

29

la indicatorii determinaţi la început; f. crează probleme de validitate, datorită caracteristicilor enumerate mai sus. Aşadar, dacă pentru cercetările cantitative operaţionalizarea este o etapă absolut necesară, pentru cercetarea calitativă ea nu este necesară. A Exerciţii Definitivarea temelor proiectelor de cercetare Definirea cuvintelor cheie şi operaţionalizarea conceptelor pentru temele proiectelor (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). & Bibliografie Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth

30

PRELEGEREA IV

Generarea şi formularea ipotezelor

Introducere Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a formulării ipotezelor, precum şi de etapele formulării ipotezelor, încercând să clarifice o serie de probleme referitoare la acestea.

Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice

legate de generarea şi formularea ipotezelor ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei;

31


Rezumat

O ipoteză trebuie să îndeplinescă următoarele funcţii: să ghideze cercetarea, să asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor. Pentru a formula o ipoteză de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire la problematica aflată în studiu să fie corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în care se încadrează studiul. Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl reprezintă precizarea locului pe care îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informaţiilor existente (se continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care le orientează în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-se pe informaţii fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei ştiinţei. În formularea ipotezelor se pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze generale, de cercetare şi statistice (Bandura, 1963). Atât în sociologie, cât şi în psihologie se face diferenţa între ipoteze teoretice (care propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor psihice şi sunt indirect testabile în cercetările empirice) şi ipoteze de lucru (sau empirice, care îşi propun să explice relaţiile dintre diferite fenomene psihice şi sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz (1972) clasifică ipotezele de lucru în funcţie de nivelul de abstractizare: ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească relaţii empirice, ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele abstracte. 1. Generarea şi formularea ipotezelor Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor cantitative. Enunţarea unei presupoziţii cu privire la evoluţia a două sau mai multe variabile psihologice obligă la o bună cunoaştere a conceptelor cu care se lucrează. În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două variabile, aşadar ipoteza descrie o soluţie posibilă la problema aflată în studiu. Kerlinger (1978) defineşte ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între variabile şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una probabilă, posibilă. În general, ipoteza se constituie ca o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată prin cercetare, prin datele obţinute. În ştiinţele sociale, ipoteza este o reflectare într-o formă specifică a realităţii obiective, fiind un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi

32

cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor socio-umane. Ea determină şi delimitează domeniul de cercetare ghidând procedurile de culegere a datelor, de analiză şi interpretare a lor. Caplow (1970) oferă două definiţii conceptului ipoteză: a. „ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică“; b. „ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele. Rolul unui enunţ ipotetic este pe de o parte acela de a determina şi delimita domeniul de cercetare şi, pe de altă parte, de a ghida colectarea datelor, analiza şi interpretarea acestora. Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu are rolul de ghid al cercetării. Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie să respecte o serie de condiţii, denumite de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt: 1. Condiţia generalităţii. În perspectiva cantitativistă interesează informaţiile care pot fi generalizabile deci valide pentru o populaţie numeric semnificativă. Ca urmare, ipotezele trebuie astfel formulate încât relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai protectivă cu atât şansa copilului de a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“. 2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau mai multe variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ. Exemplul anterior este al unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau variabila timp vom avea trei variabile. „cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“. Se poate face astfel o clasificare în funcţie de numărul de variabile incluse în ipoteze (ipoteze de nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile sau mai multe). 3. Condiţia specificităţii priveşte claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză ca şi numărul de valori pe care le poate avea fiecare variabilă. 4. Condiţia determinării se referă la gradul de corectitudine al enunţului. O ipoteză este cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică. 5. Condiţia falsificabilităţii. Condiţie care priveşte formularea enunţului ipotetic şi obligă la o formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită interpretări diferite ale sensului său. Spre exemplu enunţul „Partidele de dreapta sunt votate sau nu, de populaţia săracă“ permite interpretări şi este incorect. Dar enunţul „Partidele de dreapta sunt votate de populaţia săracă“ este corect. 6. Condiţia testabilităţii. Se referă la condiţiile de validare a enunţului ipotetic. O ipoteză trebuie să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi corectă. Exemplu: „Relaţiile interpersonale depind de influenţa planetară din galaxia noastră“ – nu este testabilă. Dar o ipoteză de forma: „Relaţiile interpersonale depind de gradul de agresivitate al managerului“ este testabilă. 7. Condiţia predictibilităţii. O ipoteză este corectă dacă descrie şi explică anticipativ evoluţia unor fenomene psihice. Explicaţie care asigură şi rolul de ghid al cercetării fiind un răspuns provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.

33

8. Condiţia comunicabilităţii. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă, astfel încât să fie decodată identic de oricine o citeşte. 9. Condiţia reproductibilităţii. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în cadrul altor cercetări. 10. Condiţia utilităţii. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un continuum de la validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze, dar o ipoteză neconfirmată nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr, dar în sensul opus celui presupus iniţial (Radu, 1993). În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele. În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze. A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci când nu există suficiente informaţii despre studiul respectiv. B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă referinţă la formele particulare pe care le poate avea la nivelul populaţiei cercetate. C. Ipoteza statistică este un enunţ corespunzător modelului care descrie distribuţia statistică probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul calculelor referitoare la ipoteza nulă şi ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă funcţionează împreună, în sensul în care acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt utilizate de cercetător în condiţiile verificării ipotezelor ştiinţifice, presupunând enunţuri de tipul: diferenţele identificate între cele două loturi se datorează procedurilor de eşantionare (Sarantakos, 1994, p.121). 2. Etapele formulării ipotezelor Etapele formulării ipotezelor sunt: 1. formularea ipotezelor de lucru (sau generale); 2. formularea ipotezelor de cercetare, 3. formularea ipotezelor statistice. Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra agresivităţii efectuat de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul teoriei conform căreia perceperea unor comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor. 1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se pot formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru, adică formulări preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare precisă şi clară. Ele ghidează demersul de documentare şi permit alegerea unor ţeluri mai precise. Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul de a-şi imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană reduce autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă ipoteză cu un grad

34

mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea (percepţia sau reprezentarea) unui act agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că cercetarea efectuată de Bandura în 1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care asistă (trăiesc într-un mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la rândul lor comportamente agresive. Pentru a demonstra acest enunţ foarte general Bandura a recurs la metoda experiementală. A lucrat cu trei grupe de subiecţi, primul grup a vizionat o piesă de teatru foarte agresivă, al doilea grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea grup a urmărit un film de desene animate în care personajele erau agresive. În etapa următoare, s-a măsurat agresivitatea comportamentelor dezvoltate de subiecţi, s-a determinat tipul de agresivitate (imitativă sau nonimitativă). Rezultatele au evidenţiat că există o influenţă clară a comportamentelor personajelor din piesă, din film şi din desenul animat asupra comportamentelor prezente ulterior la copii. Comportamentele percepute au influenţat comportamentele dezvoltate de subiecţi. Rezultatele au evidenţiat că nivelul influenţei era dependent de cât de reale erau scenele agresive prezentate şi de asemenea s-a constatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau agresivitatea personajelor feminine, iar băieţii imitau agresivitatea personajelor masculine. 2. Formularea ipotezelor de cercetare. Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci sunt necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O ipoteză de cercetare reprezintă concretizarea ipotezei generale într-o cercetare bine delimitată. Este mult mai concretă şi formularea respectă regulile logicii formale. De asemenea, prin ipotezele de cercetare se precizează şi activităţile care se vor efectua. Enunţul ipotezei de cercetare merge în acelaşi sens cu ipoteza generală şi precizează o situaţie concretă de desfăşurare a studiului. În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost: „Confruntaţi cu un exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu acest model.“ Alte ipoteze au făcut referire la dezvoltarea unor comportamente agresive generate de filme şi de desene animate violente (nu de spectacole). Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să întrunească câteva calităţi şi anume, trebuie să fie operaţionale, riguroase, originale, validabile. O ipoteză este operaţională dacă precizează activităţile, operaţiile, concrete care trebuie efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc, precum şi modul de evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s-a precizat că modelul de imitat va lua forma comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei variante de lucru, trei modele de imitat: personaje de spectacole, filme şi desene animate. O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la evoluţia unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul Y faţă de cazul Z, sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor umane, este incorect să anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar este corect să presupunem că vor evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea

35

unei persoane agresive va genera comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui desen animat. O ipoteză este originală în măsura în care informaţiile care se presupun reprezintă o achiziţie nouă şi corectă pentru ştiinţă. Când a presupus că un model agresiv va determina un plus de agresivitate la copii, Bandura a vrut să îmbunătăţească „teoria învăţării prin imitaţie“ şi să pună sub îndoială „teoria katharsis-ului“. O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul studiului. 3. Formularea ipotezelor statistice Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite validarea enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica permite cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul şi reacţie, dar nu ne permite să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile statistice trebuie să respecte aceste deziderate. Bandura în studiul său a presupus că vizionarea unei imagini violente va determina o creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la copii, dar nu a precizat că se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un enunţ ferm de tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea s-a constatat o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a întâmplat. Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate de datele cercetării. Aceste etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu-zise. În mod obişnuit, studiul debutează în momentul în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar ipotezele statistice sunt concomitente fazei de analiză şi interpretare a datelor. A Exerciţii 1.Stabilirea diferenţei obiectiv – ipoteză de cercetare, analiză comparativă şi exemplificări. 2.Formularea obiectivelor şi a ipotezelor pentru proiectele de cercetare (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

& Bibliografie Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii Robert, R., (1988) Fondements et etapes de la recherche scientifique en psychologie, Quebec, Edisem Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincro

36

PRELEGEREA V

Metode şi design-uri de cercetare

Introducere Această a cincea prelegere se ocupă de tematica metodelor şi a designurilor de cercetare, într-o clasificare a acestora din urmă în designuri descriptive şi experimentale.


legate de metodele şi designurile de cercertare ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei;

37


Rezumat

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a cercetărilor. În funcţie de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de evaluare psihologică se diferenţiază metode calitative şi cantitative. În funcţie de relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se pot distinge între cercetări descriptive (fără intervenţa cercetătorului), studii experimentale (cu intervenţia cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se analizează (monogrup, multigrup, monosubiect). Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi experimentale. Fiecare categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în funcţie de diferite criterii cum ar fi timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează simultan pentru a defini cât mai clar calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un design că este descriptiv, longitudinal şi monosubiect.

1. Metode şi design-uri de cercetare

În ştiinţele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a activităţii de cercetare şi pe de altă parte, cu formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acesteia. În 1959, Paul Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera că metodologia are şase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi a tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metode şi tehnici de cercetare, sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor. Obiectivele formulate astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi şi obiective individualizate ale ştiinţei metodelor sau metodologiei. În ştiinţele socio-umane, termenul de metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea un sens mai restrâns dacă ne referim la metoda observaţiei, chestionarului etc. (Chelcea, 1995). Sunt cunoscute două variante de clasificare a metodelor. Pe de o parte, în funcţie de locul ocupat în procesul cercetării, şi ele pot fi: a. metode de culegere a informaţiilor (observaţia, experimentul etc.); b. metode de prelucrare a informaţiilor (cantitative sau calitative); c. metode de interpretare. O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale metodelor, scopul cercetării sau numărul subiecţilor ş.a. În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:

38

• cercetări experimentale. În experimentul psihologic cercetătorul intervine provocând apariţia unor reacţii şi metoda utilizată este experimentul de laborator.

• cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează participanţii la studiu asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu intervine pentru a provoca reacţii. Metoda utilizată este ancheta (interviul, chestionarul ş.a.).

• cercetări observaţionale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut pentru cel care oferă informaţii. Metode folosite sunt observaţia, studiul arhivelor şi a urmelor ş.a..

În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între: • cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor sale şi prin

condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul rezultatelor şi generalizarea lor.

• cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode statistico-matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi generalizate.

În funcţie de scop vom avea: • cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluţiei unor evenimente psihice. În

cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări: nomotetică şi idiografică. Într-o abordare nomotetică scopul este definirea trăsăturilor specifice unei populaţii, determinarea performanţelor medii tipice ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip obligă la analiza peformanţelor unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru grup nu se va regăsi identic la nivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existenţa diferenţelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre indivizi. Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuţii referitoare la adecvarea acestei abordări în psihologie. Au fost cercetători care au susţiunut că abordarea nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice deoarece individualitatea psihică nu poate fi evaluată astfel. Aceştia consideră că în psihologie importantă este persoana şi descrierea unor comportamente medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste comportamente se înscriu în limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă specific particularizând individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate şi presupune descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale persoanei. Cele două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele specifice cercetărilor nomotetice sunt studiul corelaţional (ancheta, testul), iar cele specifice studiilor idiografice sunt studiul de caz, observaţia.

• cercetări corelaţionale care au ca scop predicţia apariţiei unor evenimente psihice, stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin raportare la altele. Exemplu: Modul în care performanţele şcolare condiţionează performanţele universitare. Când utilizăm valorile unei variabile (performanţa şcolară) pentru a face predicţii asupra evoluţiei altei variabile (performanţa universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se stabileşte o relaţie atunci când două măsurători diferite asupra aceluiaşi eveniment sau fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare calitativă prin nivelul şi tipul

39

relaţiei care se stabileşte între cele două variabile prin calculul coeficientului de corelaţie. Nivelul variaţiei arată cât de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de semnificaţie), iar tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă (corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una de determinare.

• cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente psihice, explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este metoda experimentală. Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte trei condiţii: a) existenţa unei covarianţe între două evenimente (sau variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi cauzale între evenimente; c) eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.

În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului, vom avea: • cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile psihologice

colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie). Metoda utilizată este ancheta.

• cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de cazuri (biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest caz cu denumirea studiului.

2. Design-uri descriptive

Diferenţele dintre un design descriptiv şi unul experimental nu sunt de neglijat. Cercetarea descriptiv-exploratorie utilizează metode de tipul observaţie, anchetă, test. Ea măsoară caracteristicile unei populaţii aşa cum există ele în mod natural, aşadar nu intervine pentru a declanşa anumite comportamente. Utilizează modele specifice de cercetare şi anume design-ul transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal. Cercetarea experimentală utilizează metoda experimentală şi măsoară caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături psihice, izolând-o din structura generală a personalităţii şi provocând evoluţia sa într-o situaţie artificială. Cercetarea experimentală apelează la o serie de design-uri specifice cum sunt design-ul multigrup, monogrup şi complex. O cercetare care să evalueze cu maximă certitudine caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode descriptive şi experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere metodologic, permite realizarea unei validări convergente a datelor. Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care departajează între cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal.

• Design-ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologice. Acest tip de design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eşantion de populaţie o singură dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor unei populaţii, fie pe analiza caracteristicilor diferenţiatoare a două sau mai multe populaţii. Cercetările transversale au ca scop determinarea relaţiilor dintre diferite aspecte ale fenomenelor şi proceselor socio-

40

umane la un moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt observaţia, ancheta şi testul. Exemplu: Nivelul creativităţii la studenţii din anul II la Psihologie.

• Design-ul eşantioanelor succesive independente trebuie înţeles ca o succesiune de evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt observaţia şi testele. Utilizând un instrumentar constant (identic) se fac măsurători pe loturi succesive de subiecţi. Exemplu: se determină nivelul de performanţă al creativităţii pe parcursul a cinci ani la toţi studenţii din anul I Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul Torrance de gândire creativă tuturor studenţilor din eşantionul ţintă. Acest tip de design este eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care apar la nivelul unei populaţii într-o perioadă precizată de timp. Altfel spus, dacă scopul cercetării este determinarea evoluţiei caracteristicilor pshice la nivelul unei populaţii pe parcursul unui număr X de ani. A nu se confunda cu design-ul longitudinal, care priveşte evaluarea caracteristicilor aceluiaşi grup de subiecţi pe parcursul unei perioade determinate. Design-ul eşantioanelor succesive independente prezintă o serie de dificultăţi, cum ar fi păstrarea constantă şi identică a caracteristicilor populaţiilor care alcătuiesc loturile succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un studiu care a avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite faţă de alcool, în perioada 1990 –2000. În 1995 s-a constat o creştere „în salt“ a atitudinii negative faţă de alcool. Analiza evenimentelor sociale colaterale au arătat că în acelaşi timp cu dezvoltarea atitudinii pozitive anti-alcool la nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă campanie publicitară anti-alcool a Ministerului Sănătăţii. Campanie care s-a reflectat şi în rezultatele cercetării.

• Design-ul longitudinal presupune studiul evoluţiei fenomenelor psihologice şi evaluarea trăsăturilor aceluiaşi grup de subiecţi în momente diferite de timp. Se lucrează cu acelaşi grup de participanţi şi în cea mai mare măsură probele rămân aceleaşi. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt testele, studiul de caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează acelaşi eşantion de subiecţi în 2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire creativă. Acest design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura personalităţii şi direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui comportament, a unei atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare necesar cercetării. Astfel există posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi), probele prin aplicări pot fi memorate involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.

3. Design-uri experimentale

În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces sau o caracteristică psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale. De exemplu, este greu de evaluat apelând la o metodă descriptivă dacă o persoană care citeşte

41

utilizează un limbaj complet interiorizat (articulare subvocală) sau semi-interiorizat (citeşte în gând cu o uşoară mişcare a buzelor). Haber şi Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare experimentală, durate diferite de parcurgere a două texte în funcţie de nivelul de interiorizare a limbajului şi de gradul de dificultate a textului. Experimentul a presupus două texte cu niveluri diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un control atent al pronunţiei şi s-a presupus că timpul necesar parcurgerii sale în cazul persoanei care utilizează un limbaj semiinteriorizat va fi mai mare decât pentru cel care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au cronometrat timpul necesar în firecare din cele două situaţii. Ipoteza a fost confirmată, persoanele care utilizează un sistem de citire semi-interiorizat parcurg textul într-un timp semnificativ mai lung. De asemenea, s-a demonstrat că textul mai complicat a necesitat mai mult timp comparativ cu textul simplu. Caracteristicile unui experiment corect. Se utilizează metoda experimentală atunci când psihologul doreşte să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei conduite şi / sau cauzele care o generează. Experimentul este o metodă care permite precizarea relaţiilor cauzale şi care presupune manipularea unuia sau a mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se numesc variabile independente. Comportamentele sau procesele asupra cărora se acţionează (utilizate pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc varibile dependente. Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci când orice factor care ar putea influenţa necontrolat rezultatele este îndepărtat, cauza şi efectul fiind bine delimitate. Se consideră un experiment ca dipunând de fidelitate atunci când el este replicabil. Cu alte cuvinte, dacă prin repetarea sa se obţin aceleaşi rezultate atunci se consideră că primul experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate atunci când se pot măsura efectele oricărei variabile independente oricât de mică intensitate ar avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă rezultatele se pot generaliza asupra altei populaţii. În mod obişnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură simultan într-o cercetare. Procedurile de creştere ale uneia le pot reduce pe celelalte, de exemplu procedurile de creştere a sensibilităţii pot reduce validitatea externă. Controlul situaţiei experimentale. Pentru a realiza un experiment corect, trei elemente trebuie avute în vedere: a. Modalităţile de manipulare a variabilelor; b. Menţinerea condiţiilor experimentale; c. Grupul de control. Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun şi anume să asigure condiţiile necesare obţinerii unor inferenţe cauzale (covarianţa, ordonarea temporară, eliminarea cauzelor alternative posibile) şi a validităţii interne a experimentului. Modalităţile de manipulare a variabilelor se referă la condiţiile de covarianţă, ordonare temporară. Covarianţa presupune obţinerea unor modificări la nivelul variabilei dependente doar atunci când se modifică variabila independentă. Ordonarea temporară se realizează implicit prin

42

realizarea condiţiei de covarianţă deoarece modificarea variabilei independente se produce anterior modificării-răspuns a variabilei dependente. Menţinerea condiţiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea influenţa evoluţia variabilei dependente, altfel spus performanţa subiectului, trebuie eliminat pentru a putea decide asupra influenţelor reale ale variabilei independente. Este important să recunoaştem că în fapt noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că vor influenţa comportamentul pe care îl măsurăm. Este posibil să existe şi alţi factori care să determine modificări ale variabilei dependente. Dacă pe parcursul studiului aceştia pot fi delimitaţi, este obligatoriu să îi eliminăm. Dar varianta cea mai corectă în aceste situaţii este reluarea studiului de la început cu izolarea influenţelor nou descoperite. Utilizarea unui grup de control este opţională în cercetările experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate caracteristicile grupului experimental să fie prezente şi la cel de control. Tipuri de design experimental. Cele mai frecvente tipuri de design-uri utilizate în experimente sunt design-ul multigrup şi monogrup. La rândul său design-ul multigrup poate fi: a) al grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale. A Exerciţiu Analiză comparativă cu exemplificări a principalelor tipuri de design descriptiv. & Bibliografie Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth. Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc Graw-Hill Publishing Company. Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura Sincron King, G., Keohane, R., Verba, S., (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi.

43

PRELEGEREA VI

Tipuri de design experimental

Introducere Această a şasea prelegere se ocupă de tematica tipurilor de design experimental, analizându-le pe cele multigrup, monogrup şi complexe.


legate de designurile experimetnale ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei;

44


Rezumat

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii artificiale (în mod obişnuit în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături psihice pe care vor să le cerceteze. Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în aceste condiţii concluziile şi dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie să ia în considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum. Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a comparabilităţii lor. Astfel, dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea putem presupune că este efectul acţiunii unei variabile independente. În practică se utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a subiecţilor, randomizată şi contrabalansată. Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot fi la rândul lor cu una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o variabilă independentă pot fi: multigrup (grupuri corespondende, grupuri independente, grupuri naturale) şi monogrup. Experimentele cu mai multe variabile independente presupun un design complex de cercetare.

1. Design-uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente şi naturale). 1.1. Design-ul grupurilor independente Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două condiţii: a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de intensitate; b. diferenţele de reacţie sau evoluţia variabilei dependente reprezintă măsura efectului variabilei independente. În design-ul multigrup fiecare grup reprezintă o condiţie de realizare a variabilei independente. Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor independente, în care grupurile sunt astfel selectate încât să dispună de aceleaşi caracteristici. Astfel, dacă se obţin reacţii diferite la aceeaşi stimuli, atunci putem afirma că diferenţa de comportament se datorează variabilei independente şi nu unor caracteristici intrinseci diferenţiatoare ale populaţiilor avute în studiu. Loftus şi Burns (1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imaginilor de film. Ei au selectat două grupuri de subiecţi, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar al doilea o variantă romantică. Primul grup a reţinut mai multe detalii decât grupul al doilea. Cele două grupuri au avut aceleaşi caracteristici, în consecinţă diferenţele obţinute la nivelul memoriei de scurtă durată a detaliilor s-au datorat variabilei independente şi anume a gradului de agresivitate a imaginilor. Logica acestui experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din

45

toate punctele de vedere la începutul testării şi dacă cele două grupuri sunt tratate identic cu excepţia tipului de variabilă independentă, atunci diferenţele de reacţie se datorează acesteia. În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei independente. Aceasta presupune ca eşantionarea să asigure şanse egale oricărei persoane din populaţia ţintă să facă parte din unul din cele două grupuri. Pentru a realiza dezideratul comparabilităţii rezultatelor se utilizează două căi de selecţie a grupurilor şi anume eşantionarea aleatoare sau multistadială. Eşantionarea aleatoare presupune selecţia unuia sau a mai multor grupuri de subiecţi din aceeaşi populaţie. Teoria eşantionării oferă certitudinea că la nivel mediu aceste grupuri sunt comparabile la începutul cercetării. Eşantionarea aleatoare asigură validitatea internă a experimentului deoarece echilibrează diferenţele dintre subiecţi şi totodată creşte validitatea externă a rezultatelor asigurând reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi utilizată pentru stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind „să descrie“ o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare experimentală, scopul este identificarea variabilei independente ca sursă a deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează mai uşor apelând la al doilea tip de eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea multistadială este un procedeu care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează eşantionul prin intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul acestui tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în grupurile experimentale. Validitatea externă în design-ul grupurilor independente. Eşantionarea multistadială este specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este suficientă pentru a asigura generalizarea rezultatelor obţinute într-un experiment asupra întregii populaţii. Putem considera rezultatele unui singur experiment ca fiind valide şi generalizabile în condiţiile în care selecţia grupurilor de subiecţi a fost corectă din cel puţin două motive:

a. comportamentele umane sunt relativ constante şi totodată reprezentative pentru grupuri similare cu cele care au fost testate. În mod obişnuit, generalizările de la un singur experiment se pot face doar la grupurile ce aparţin aceleiaşi comunităţi;

b. dacă experimentul se repetă şi rezultatele celor două studii sunt semnificativ comparabile atunci putem fi siguri de validitatea externă a acestora.

Validitatea internă în design-ul grupurilor independente. Pentru a asigura validitatea internă este necesar să se controleze doi factori, şi anume variabilele nerelevante şi caracteristicile grupului experimental. Variabile nerelevante. Eşantionarea este una din principalele modalităţi de control al variabilelor nerelevante, dar separarea lor nu este întotdeauna certă. Există „variabile contopite“ (Radu, 1993) care pot influenţa rezultatele unei cercetări deşi rămân mascate. Ele se mai numesc şi variabile confundate, deoarece manifestările lor sunt sistematic legate de manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. De exemplu, Kendall, 1962, a selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al eşantionării şi a montat un experiment care a avut ca scop măsurarea eficienţei unor metode de învăţare a limbilor străine.

46

Metoda a presupus evaluarea în două momente de timp a performanţelor, la începutul şi la sfârşitul anului, şi stabilirea diferenţelor de preformanţă. Rezultatele au dovedit existenţa unor diferenţe semnificative de performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost generate de metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care predau la cele trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile confundate). Dacă se presupune prezenţa unei variabile confundate într-un experiment se apelează la planuri factoriale şi la experiment replică. Caracteristicile grupului experimental. Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecţi să rămână constant pe parcursul cercetării. Se pot „pierde“ subiecţii pe două căi:

1) Din cauza apariţiei unor factori care determină condiţii de testare diferite, cum ar fi cercetător care îşi pierde vocea, pornirea unei alarme de maşină, intensităţi diferite ale curentului electric ş.a. Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice şi pot fi compensate fie prin înlocuirea subiecţilor cu care se lucrează în momentul respectiv cu următorii selecţionaţi, fie prin repetarea experimentului;

2) Din cauza micilor neglijenţe ale experimentatorului (selecţia grupului fără acordul subiecţilor, abilităţile, capacităţile, caracteristici diferite ale subiecţilor ş.a.) Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderile selective de subiecţi.

1.2. Design-ul grupurilor corespondente. Design-ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea experimentală. Dar pentru ca rezultatele să îndeplinească condiţia de validitate şi fidelitate numărul subiecţilor care alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie suficient de mare pentru a avea garanţia că diferenţele individuale sunt fără importanţă şi se încadrează în media performanţelor grupului. Pentru ca cercetarea să îndeplinească condiţiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr-un număr suficient de mare de subiecţi. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar cel mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obţinute, media şi abaterea standard. Dacă abaterile standard ale performanţelor sunt mai mici decât mediile, atunci rezultatele dispun de fidelitate şi validitate şi putem considera grupul eterogen. Design-ul grupurilor corespondente permite selecţia subiecţilor fără să se apeleze la tehnici de eşantionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul corespondenţei (asemănării perechilor) în selecţia grupului experimental. De exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecţie poate fi unul genetic şi în virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două grupuri sunt comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii subiecţilor, dar în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o alta tehnică de selecţie şi anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de subiecţi sunt supuse unui examen preliminar, care permite ulterior alegerea persoanelor care au obţinut performanţe comparabile. Se pune problema alegerii probei cu care se face pretestarea.

47

Sunt cunoscute trei variante: • Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu-zis. • Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment. • Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esenţial diferită de cea din experiment.

Dificultăţi care pot apărea în utilizarea design-ul cu grupuri corespondente: • Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit persoane

care să accepte acest demers. • Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de vedere al

caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu poate fi reprezentativ pentru întreaga populaţie.

• O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt comparabile doar din punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu, capacitatea de rezolvare a problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili din punctul de vedere al majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este relativ simplă, prezenţa unei variabile independente poate influenţa rezultatele cercetării.

Prin urmare, design-ul grupurilor corespondente este superior design-ului grupurilor independente doar atunci când numărul subiecţilor de care avem nevoie pentru cercetare este mic. 1.3. Design-ul grupurilor naturale. Se discută problema apariţiei unor rezultate invalide datorate diferenţelor individuale, care reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia socială şi a personalităţii, diferenţele individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aceste diferenţe individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt diferite de variabilele independente manipulate. De exemplu, variabila independentă este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar variabila subiect este gradul de introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează pe variabilele subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata divorţurilor şi neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări corelaţionale pentru că presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile subiectului şi performanţele sale. Design-ul grupurilor naturale este eficient în realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi predicţia. Rezultatele obţinute în cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de inferenţă. Covariaţia a două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa celeilalte. Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei relaţii cauzale.Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design natural este necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible. Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte privesc expectaţiile subiectului şi ale experimentatorului. De exemplu, studiul efectelor alcoolului asupra capacităţii de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963) poate conduce la următoarele două tipuri de aşteptări: cercetătorul consideră că performanţa va scădea în condiţiile ingestiei de alcool, iar

48

subiecţii cred că alcoolul le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiţii, cercetătorul va interpreta o serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele expectaţiilor pot fi eliminate, dar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate respectând procedurile tip de aplicare a probelor şi de prelucrare a rezultatelor, sau prin utilizarea calculatorului ca intermediar între subiect şi cercetător. 2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet) Într-un experiment se administrează uzual cel puţin două nivele de intensitate a unei variabile pentru a putea determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei unice variabile cu două nivele de intensitate este specifică design-urilor experimenatle în care se utilizează mai multe grupuri de subiecţi, minim două. Sunt situaţii în care utilizarea grupurilor multiple este inutilă, deoarece se pot obţine rezultate valide lucrând cu un singur grup. Cercetările experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în cercetările monogrup. Avantajele design-ului monogrup

• Selecţia simplă a subiecţilor. Grupul experimental este mai uşor de format deoarece numărul de persoane care trebuie selectate este mai mic.

• Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o serie de experimente care au avut drept scop stabilirea proceselor cognitive implicate în identificarea literelor pe parcursul activităţii de citire. Într-unul din aceste experimente s-a măsurat timpul necesar identificării literelor în funcţie de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise cu aceleaşi caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au descoperit că citirea literelor scrise cu caractere diferite presupune un timp mai lung cu 80 de milisecunde. Având în vedere diferenţa minimă de timp realizată de cele două grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere, devine ineficient să utilizeze două grupuri de subiecţi, căci timpul necesar pentru a face instructajele este mai mare. În aceste condiţii se poate apela, fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecţi.

Limitele design-ului monogrup • Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat acelaşi tip de probe, ceea ce

conduce la oboseală şi învaţare, la erori. Aceste erori se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la performanţe, erorile comise le denumim „erori progresive“. Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design-ului experimental se respectă regulile de asigurare a validităţii interne.

• Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi design-ul grupurilor naturale). Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet şi monogrup incomplet. Diferenţa dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor progresive. În cadrul design-ului monogrup complet, se aplică diferite nivelele ale variabilei independente într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Astfel, se reduce posibilitatea învăţării şi a apariţiei oboselii,

49

iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul design-ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin aplicarea unor diferite niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi (nu se aplică toate nivelele variabilei independente la acelaşi subiect). În etapa următoare se analizează rezultatele parţiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că nu se aplică tuturor subiecţilor toate nivele variabilei independente. 2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate se aplică fiecărui subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de modalităţile de aplicare a variabilei independente:

• Design monogrup complet ABBA. Dacă denumim nivelele de intensitate ale variabilei independente A şi B pentru că se lucrează cu fiecare subiect cu cele două nivele în ordinea ABBA vom denumi acest tip design monogrup complet ABBA. Se utilizează atunci când fiecare nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori pentru fiecare subiect. Se mai numeşte şi contrabalansare ABBA deoarece permite evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al experimentului, contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două niveluri ale variabilei independente succesiv într-o primă etapă (AB), pentru ca în a doua etapă ordinea să se schimbe (BA). Problema care poate apărea în acest tip de design este aceea a anticipării efectelor în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune de variabile AB BA, AB BA ş.a..

• Design-ul monogrup complet cu repartiţie aleatoare Fiecare nivel al variabilei independente se aplică pe subgrupuri de subiecţi. Numărul subgrupurilor experimentale corespunde numărului de niveluri ale variabilei independente. Utilizând acest model, admitem existenţa unor erori medii pe subgrupe de subiecţi care se echilibrează la nivelul întregului grup.

2.2 Design-ul monogrup incomplet Se lucrează cu un grup experimental şi cu o variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei fiecărui subiect. Limite ale design-urilor monogrup

• Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul vârstă şi sex. • Transferul diferenţial este redus când se utilizează corect tehnicile de contrabalansare.

3. Design-uri complexe de cercetare.

Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică, deoarece permite evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson (1983) a studiat performanţele memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea că persoanele depresive memorează cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care

50

nu se finalizează, în timp ce persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă finalizată. Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s-au prezentat 12 filme scurte celor două grupe de subiecţi, depresivi şi non-depresivi. Cele 12 filme au fost 10 au fost întrerupte înainte de final şi două au rulat până la sfârşit. În etapa a doua s-a cerut tuturor participanţilor să povestească acţiunea filmelor. Ipoteza cercetării s-a confirmat, subiecţii depresivi şi-au amintit preponderent filmele fără final, în timp ce non-depresivii si-au amintit preponderent filmele cu final. Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care se numeşte design 2×2, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două probe. Într-un design complex putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile pot fi mai multe (de exemplu, 2×3, 3×3 etc.). Avantajele design-ului complex de cercetare

• Permite verificarea practică a unor enunţuri toretice. • Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul experimentului se

manipulează o singură variabilă independentă, este esenţial ca oricare altă variabilă independentă potenţială să fie controlată pentru a nu influenţa rezultatul. Utilizând acest tip de design se pot măsura efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.

A Exerciţii

1.Analiză comparativă a tipurilor principale de design experimental (multigrup şi monogrup) .

2.Exemple de cercetări în care s-au utilizat design-uri experimentale. & Bibliografie

Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth. Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc Graw-Hill Publishing Company. Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura Sincron

51

PRELEGEREA VII

Metode descriptive

Introducere Această a şaptea prelegere se ocupă de problematica metodelor descriptive – observaţia şi eşantionarea, ancheta, metoda chestionarului, metoda interviului.


legate de problematica metodelor descriptive ; - să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale

psihologiei;

52


Rezumat – Metoda observaţiei

Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul documentelor, studiul corelaţional etc. Ceea ce diferenţiază între observaţia ştiinţifică şi cea neştinţifică este modalitatea de culegere a datelor. Observaţia neştiinţifică este intuitivă, nesistematică, ambiguă din punctul de vedere al conceptelor folosite. Observaţia ştinţifică este empirică, sistematică, conceptele sunt clar definite şi operaţionalizate. O altă diferenţă priveşte modalitatea de culegere a datelor. În primul caz, absenţa înregistrării datelor conduce la modificarea lor în funcţie de noile informaţii. Utilizarea unor modalităţi sistematice de culegere şi de înregistrare a datelor asigură păstrarea caracterului obiectiv al informaţiilor într-o observaţie ştiinţifică. O sarcină importantă a psihologului care utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice relaţiile care se stabilesc între variabile. Se descriu mai multe tipuri de observaţii în funcţie de: gradul de implicare şi participare al cercetătorului în activitatea grupului de observat; comportamentul de măsurat; modul de înregistrare al datelor. Ca orice metodă, observaţia are o serie de avantaje (procedură puţin costisitoare care permite culegerea de date direct de la sursă fără intermediari, permite culegerea de date când participanţii la cercetare nu sunt capabili să dea informaţii despre un comportament propriu ş.a.) şi limite (nu poate fi utilizată pentru determinarea caracteristicilor de comportament la grupuri mari, nu oferă informaţii despre evenimente şi comportamente care au avut loc, nu permite generalizarea rezultatelor ş.a.).

1. Metoda observaţiei

Observaţia este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se defineşte ca fiind o „metodă de culegere de date care presupune accesul direct la obiectul cercetat“ (Sarantakos, 1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare, cum sunt interviul, anamneza, analiza de caz, studiul documentelor ş.a.. O sarcină importantă a psihologului care utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice relaţiile care se stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând metoda observaţiei a descris relaţia dintre obezitate şi comportamentele sociale în cofetării. Astfel obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât şi cu comportamente de consum redus de alimente şi calorii. Marii obezi frecventează cofetăriile neînsoţiţi şi dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii. Informaţiile obţinute prin utilizarea acestei metode permit descrierea comportamentelor în contextul dezvoltării lor.

53

Observaţia poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al ştiinţelor sociale, dar nu poate fi utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu permite culegerea de informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor unor fenomene sociale. Tipuri de observaţie. Se cunosc mai multe tipuri de observaţie, unele mai cunoscute şi mai utilizate, altele mai puţin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai multe tipuri în funcţie de următoarele criterii: nivelul de structurare, implicarea cercetătorului, nivelul de formalizare al protocolului, locul în care se desfăşoară cercetarea. a. În funcţie de nivelul de structurare observaţia poate fi: naivă (nestructurată şi uzuală interacţiunilor umane) versus ştiinţifică (planificată, organizată sistematic şi raportată la un anumit scop);

c. În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi: neparticipativă (cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus participativă (cercetătorul „co-părtaş“, specifică studiilor calitative). În observaţia participativă este ideal ca identitatea cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii grupului care este studiat. Studiile care urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în comunitate, comportamente şi caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă la integrare în grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile grupului, atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului. În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de obiectul studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“. Cel mai clasic exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator, frecvent întâlnită în laboratoarele psihologice. Tot in funcţie nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observaţia directă (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute de către participanţii la studiu) versus „mascată“ (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă clasificare distinge între observaţie activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe care o urmăreşte) versus pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“). Neimplicarea oferă celui de-al doilea tip un grad mai mare de obiectivitate şi neutralitate. Şi mai putem distinge între observaţia directă (presupune o relaţie directă cu obiectul studiului) versus indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia prin observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin observaţie indirectă conflictele din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor copiilor proveniţi din cupluri confictuale.

c. În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi: structurată (utilizează o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat, cum ar fi numărul de foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore de curs de studentul X) versus nestructurată (nu presupune un protocol ferm antestabilit, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar de multe ori se organizează ierarhic „post factum“). În aceeaşi categorie găsim şi observaţia semistructurată, care este o soluţie de compromis între cele două tipuri descrise mai sus.

54

d. În funcţie de locul în care se desfăşoară cercetarea observaţia poate fi: naturală versus de laborator. Design-ul cercetării care utilizează observaţia ca metodă principală presupune respectarea unor etape bine definite, şi anume: selectarea şi formularea temei, selectarea eşantionului şi obţinerea aprobărilor necesare desfăşurării activităţii de cercetare, selectarea grupului de observatori (dacă este necesar), culegerea datelor, analiza datelor şi raportul de cercetare. 1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea scopurilor, ca şi a structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările cantitative topica este riguros fixată astfel încât de la început sunt precizate toate elementele care trebuie observate. Se definesc categoriile, clasele care prezintă interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste categorii se stabilesc de persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi din domeniul în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să fie definit şi definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat nu sunt antefixate. În acest caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de cercetare, cu scopul de a delimita categoriile de obsevaţie. 2. Selectarea eşantionului şi accepte necesare desfăşurării activităţii de cercetare. În cazul opţiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecţi (sau unităţile de observaţie) se selectează prin respectarea procedurilor clasice de eşantionare. În cazul abordărilor calitative, lotul de subiecţi nu se selectează în funcţie de reguli statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru a permite îndeplinirea obiectivelor studiului. 3. Selectarea observatorilor. Observaţia este o metodă dificilă care nu poate fi utilizată decât de persoane care dispun de o serie de calităţi cum sunt: inteligenţă şi experienţă, informaţii multiple şi corecte asupra temei, flexibilitate şi capacitate de adaptare, abilitate de a colabora cu alţii şi de a urma planul de cercetare în amănunt fără a fi influenţat de context sau de idei preconcepute, obiectivitate, onestitate şi deschidere la ceilalţi. Este important ca persoanele care lucrează cu metoda observaţiei să fie informaţi de la început asupra caracteristicile specifice populaţiei pe care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu-zis se poate monta un studiu pilot pe parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unităţile de observaţie, se descriu soluţii posibile la conflicte posibile, se specifică modalităţile de evitare a surselor de distorsiune a datelor, se fac exerciţii de dezvoltare a atenţiei distributive, a flexibilităţii şi adaptabilităţii.

4. Colectarea datelor. În acest moment al studiului este foarte important să se asigure o relaţie corectă cu subiecţii observaţiei, conformă cu scopurile studiului şi cu metoda aleasă. Dificultatea acestei etape este generată de relaţia directă a cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea comportamentelor faţă în faţă cu cel observat poate genera reacţii atipice. Ca urmare, utilizarea reportofoanelor şi a camerelor video, mai mult sau mai puţin mascate reprezintă cea mai bună cale de a creşte validitatea şi fidelitatea informaţiilor. Alte mijloace de fixare a informaţiilor sunt înregistrările narative şi scalele de evaluare.

Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a obţine o astfel de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de cercetare, camere de filmat.

55

Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda observaţiei pentru a determina comportamentele de acceptare şi cele agresive în relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene de agresivitate. Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la factorii generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie sunt generate de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa se focalizează pe obiecte. Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale nominale (cu două variante de răspuns: da sau nu); check-list-urile; scale ordinale (ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri); scale de interval (acordă valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).

5. Analiza datelor şi raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea informaţiilor culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative interpretative. Raportul are structura determinată de cerinţele beneficiarilor cercetării. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983) Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:

• permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;

• procedura de selecţie a subiecţilor este simplă; • permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate; • este relativ puţin costisitoare.

Dezavantajele utilizării acestei metode sunt: • nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari; • nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii; • nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament; • există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu; • observatorul poate prezenta o sursă de eroare; • rezultatele nu sunt generalizabile.

Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informaţie distorsionată, sau falsă. În continuare prezentăm o parte din acestea:

• lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea problemelor

• inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de abilitate a unui observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie când sunt implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face observaţii uniform.

• atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe situaţii în acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.

• lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre categoriile implicate în cercetare.

• probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate în acord cu realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.

56

• lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie familiarizat suficient cu unităţile de cercetare.

• distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele care fac obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se implică şi devine subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze într-o situaţie artificială.

• aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea răspunsurilor şi direcţia lor conduce la erori de înregistrare.

Modalităţi de prevenire a erorilor

Este necesar un efort susţinut al observatorului pentru a evita apariţia erorilor. Respectarea câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate informaţiilor, şi anume:

• respectarea design-ului de cercetare; • selecţia riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se poate lucra doar

de către cercetători care sunt interesaţi de tema, dispun de abilităţile necesare (spirit de observaţie, capacitatea de concentrare a atenţiei ş.a.);

• corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură informaţii complete asupra tuturor aspectelor proiectului;

• supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe parcurs, soluţii concrete la situaţiile problematice.

Rezumat – Metoda „eşantionării”

Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume: populaţie generală, cadru de eşantionare, eşantion, element. Populaţia generală este reprezentată de toţi subiecţii care prezintă calitatea care ne interesează în studiu (toţi studenţii din facultatea Z). Cadrul de eşantionare este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un criteriu stabilit (prezenţa într-o bibliotecă). Eşantionul este o populaţie numeric selectată dintre acei care sunt incluşi în cadrul de eşantionare (primii zece studenţi din bibliotecă). Element este un reprezentant al grupului selecţionat (un student z). Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării depind de gradul de reprezentativitate. Ameninţarea majoră a reprezentativităţii eşantionului este dată de factorii de distorsiune („biais“). Un eşantion distorsionat este acela în care distribuţia caracteristicilor subiecţilor este sistematic diferită de aceea existentă la întreaga populaţie ţintă. (un eşantion alcătuit din 80% bărbaţi şi 20% femei este distorsionat dacă reprezintă un segment dintr-o populaţie în care avem 20% bărbaţi şi 80% femei). Eşantioanele sunt de două tipuri: probabilistice şi nonprobabilistice.

57

1. Definirea conceptului de „eşantionare“ Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon). Experimentul ca metodă specifică acestui tip de cercetare este un mod de analiză care permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă. Sunt cunoscute diferite design-uri de cercetare specifice acestei abordări: • Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de variaţie; • Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie (Radu, 1993). Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în contextul în care se desfăşoară în mod obişnuit şi metoda cea mai adecvată este observaţia. Un al doilea scop al cercetărilor descriptive este identificarea relaţiilor care se stabilesc între diferitele variabile de comportament sau între aceste variabile şi mediul ca factor generator de schimbare. Descriind aceste comportamente, se stabilesc bazele de date necesare pentru predicţie. Metoda cea mai adecvată în predicţie este studiul corelaţional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluţiei diferitelor variabile, evaluarea modalităţilor de asociere, de covarianţă a variabilelor. În cazul acestor cercetări se pot identifica relaţii predictive prin măsurarea covarianţei existente în mod natural între variabile sau însuşiri. Exemple: stabilirea relaţiei emotivitate – performanţă în examenele de preselecţie profesională; determinarea rolul disfuncţiilor sexuale în ruptura relaţiilor de cuplu. Metodele utilizate în aceste studii sunt testul şi ancheta. Ancheta se poate realiza prin oricare din cele două tehnici ale sale: chestionarul şi interviul. Tehnicile anchetei obligă la respectarea unor reguli identice privitoare la selecţia subiecţilor, stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor etc. Selecţia subiecţilor sau a participanţilor la cercetare se numeşte eşantionare. Rezultatul final al acestei operaţii este alcătuirea unui grup de persoane, eşantion de populaţie, care îndeplinesc o serie de calităţi care sunt importante pentru tema studiată. Eşantionarea presupune o serie de tehnici care trebuie urmate intocmai pentru ca rezultatele studiului să fie valide. Să presupunem că am optat pentru un tip de populaţie, sau o populaţie-ţintă, cum ar fi copii sau bătrâni, sau arhitecţi sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o serie de ipoteze. În continuare trebuie să stabilim cu care persoane din acest grup mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea acestui grup presupune selecţia unui eşantion de respondenţi, eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care ei fac parte. Procedurile de selecţie ale unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia – ţintă este formată din toţi membrii unei comunităţi, ţări, întreprinderi etc. Conceptele specifice care se utilizează în operaţia de selecţie a unui eşantion sunt următoarele:

• Populaţia – este conceptul cu sfera cea mai largă şi denumeşte toate persoanele care prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu: toţi studenţii din România, toţi studenţii Universităţii Titu Maiorescu. Un recensământ adună informaţii de la întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru eficienţă, se va selecta un subset, un grup care să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept ipotetic.

58

• Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe care urmează să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un criteriu.

• Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu ne interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă, cadrul de eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă care se obţine din registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care limitează un eşantion din populaţia generală a universităţii. Pentru a obţine informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm la o serie de criterii suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem faptul că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu caracteristicile generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării tehnicilor de eşantionare.

• Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea acestor elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.

Spre exemplu: • Populaţia = toţi studenţii universităţii Titu Maiorescu (să considerăm numeric

1000 de persoane). • Cadrul eşantionului = studenţii care frecventează biblioteca universităţii (să

considerăm numeric 500 de persoane) • Eşantionul = o parte din studenţii înscrişi în lista cititorilor (să considerăm

numeric 100 de persoane). • Element = un student care citeşte cărţi în bibliotecă (numeric 1)

Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de măsura în care aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei cercetări este descrierea caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe care se face studiul. Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra întregii populaţii depinde de gradul de reprezentativitate a eşantionului. Caracteristicile elementelor (ale persoanelor) care alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit. Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui corespunde repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Un pericol important al reprezentativităţii este eroarea de eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori: • Erori de selecţie – apar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion conduc

la o reprezentare disproporţionat de mare sau mică a unui segment din populaţie; • Erori generate de întrebare – datorate construcţiei greşite a chestionarului.

59

2. Tipuri de eşantionare.

Cele mai frecvente tipuri de eşantionare utilizate sunt cele neprobabilistică şi probabilistică. Eşantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un element pentru a fi inclus în eşantion. Ca procedură presupune alegerea la întîmplare a unui grup dintr-o populaţie. Nu există nici o garanţie că fiecare element are şansa de a fi inclus în eşantion. Avantajul principal al eşantionării neprobabilistice este timpul scurt de formare a grupului de subiecţi. Eşantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare şi jurizată.

• Eşantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanţii la cercetare răspund criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Problema care se pune în acest tip de eşantionare este aceea a gradului de reprezentativitate. Se impune să obţinem informaţii suplimentare despre populaţie pentru a putea aprecia dacă rezultatele obţinute sunt sau nu reprezentative. Ca o regulă generală, se consideră eşantionarea întîmplătoare ca fiind eronată atâta timp cât nu avem dovezi certe care să confirme rezultatele obţinute în studiu.

• Eşantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezenţa unui grup de experţi care selectează elementele eşantionului. Astfel, persoanele selectate întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi de a face parte din eşantion (selecţia şi aprecierea prezenţei/ absenţei calităţilor aparţin unui grup de experţi, cum ar fi profesori, lideri de grup).

Eşantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validităţii rezultatelor unei cercetări se apelează la o selecţie a subiecţilor cu metode probabiliste. Aplicând aceste metode se poate discuta de un eşantion reprezentativ şi cercetătorul poate preciza pentru fiecare element al populaţiei probabilitatea de a fi inclus într-un eşantion. Se definesc trei tipuri de eşantionare de acest tip şi anume: eşantionarea simplu randomizată (prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificat randomizată (populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care presupune o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu (1993) menţionează şi eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează iniţial un eşantion de dimensiuni mari pe care se realizează unele faze ale cercetării extensive, pe urmă din acest eşantion se selectează un altul mai mic pentru realizarea altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv. (Pentru amănunte vezi I. Radu şi colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor). Toate tipurile probabilistice de eşantionare presupun existenţa unui cadru de eşantionare (o listă cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul impus de cercetare), numerotarea reală sau fictivă a acestor elemente şi selecţia elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de numere aleatoare.

• Eşantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eşantionării probabilistice şi este utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de selecţie a participanţilor la cercetare asigură şanse egale tuturor persoanelor. Tehnica presupune utilizarea tabelelor cu numere întâmplătoare. (Procedura de selecţie este descrisă de prof. Septimiu Chelcea,

60

în volumul „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1975, pg. 62-68). O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecţi pentru ca eşantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sau mărimea eşantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populaţiei de bază. Exagerând, putem spune că în cazul în care ar exista o populaţie foarte omogenă, putem lucra cu 1-2 subiecţi. Pentru o populaţie foarte eterogenă, în care fiecare individ este diferit total de ceilalţi, ar trebui să lucrăm cu întreaga populaţie, căci populaţia se suprapune eşantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei populaţii se plasează în zona medie. O altă problemă care se pune este gradul de corespondenţă a datelor obţinute pe un eşantion cu rezultatele care s-ar obţine pe întreaga populaţie. Cu siguranţă rezultatele obţinute pe un eşantion nu vor corespunde întru totul celor care s-ar obţine dacă am putea face un studiu pe întreaga populaţie. Ca urmare, se calculează marja de eroare, între rezultatele obţinute pe eşantion şi posibilele rezultate ale întregii populaţii. Marja de eroare este determinată de dimensiunea eşantionului, deoarece (cu cât acesta este mai mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea estimărilor se reduce atunci când creşte numărul de persoane incluse în eşantion şi este dependentă şi de gradul de validitate şi fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia măsurătorilor). Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui eşantion mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în precizia procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele absolute ale procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile, ci doar în funcţie de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.

• Eşantionarea stratificat randomizată. Pentru a selecta un eşantion respectând această procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii populaţii în două, trei sau mai multe subpopulaţii denumite straturi. Pasul următor constă în aplicarea procedurilor de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte. În această etapă trebuie respectate două reguli şi anume: selectarea unui eşantion pentru fiecare strat şi dimensiunea populaţiei din strat să fie direct proporţională cu dimensiunea eşantionului. Această procedură este eficientă atunci când straturile sunt reprezentate de segmente omogene de populaţie. Este utilizată când dorim să obţinem o reprezentativitate crescută a eşantionului prin verificarea rezultatelor obţinute pe subeşantioane. Numărul de subiecţi incluşi în eşantion nu este necesar să fie mult mai mare faţă de un eşantion randomizat simplu.

• Eşantionarea multistadial randomizată. Utilizând acest tip de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri, grupări de elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.

61

Rezumat – ancheta, metoda chestionarului şi metoda interviului Ancheta este o metodă descriptivă de culegere a datelor. Literatura de specialitate menţionează mai multe clasificări ale anchetelor. Singly (1998) diferenţiază între chestionar, interviul de producere a datelor şi interviul comprehensiv. Oppenheim (1992) clasifică anchetele în funcţie de modalităţile de obţinere a datelor: chestionarul, interviul comprehensiv, interviul prin telefon, interviul prin mail. Chestionarul este metoda cea mai comună de anchetă foarte utilizat deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a datelor. Construcţia chestionarului presupune o serie de etape: pregătirea, construcţia variantei primare, analiza critică, modificarea erorilor de construcţie, pretestarea sau testarea pilot, revizuirea şi construcţia variantei finale. Interviul poate fi considerat o variantă orală a chestionarului. Interviurile se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Dintre acestea reamintim: a. nivelul de structurare al conţinutului (structurat, specific cercetărilor cantitative şi nestructurat, specific cercetărilor calitative); b. nivelul de standardizare al răspunsurilor (standardizat cu răspunsuri prestabilite, nestandardizat cu răspunsuri deschise); c. numărul de persoane intervievate (respondent unic, doi respondenţi, grup de respondenţi); d. frecvenţa aplicărilor (interviuri unice şi panel). Mai există o serie de interviuri utilizate cu scopuri bine precizate cum ar fi interviuri analitice, diagnostice, etnografice, Delphi ş.a. 1. Ancheta Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument, fie împreună cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii privitoare la comportamentele generate de un anumit context, studiile în care se utilizează ancheta permit accesul la informaţii care pot explica evoluţia acestora. Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă vrei să ştii cum va reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare pentru anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine rezultate valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul de cercetare, caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare a datelor. Spre exemplu, dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru ciocolată este obligatoriu să stabilim: care sunt caracteristicile participanţilor la cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va decurge ancheta, ce tehnici sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ; ce alte metode se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ; cum evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea ca participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere social şi nu aşa cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca inainte de a debuta un studiu să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile eşantionului şi a modalităţilor optime de

62

eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie valide şi fidele. Indiferent de scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi) predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele rezultate ale acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în orb“, pe baza unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse astfel să nu fie adecvate populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest viciu de procedură se apelază la un studiu – pilot în care se verifică nivelul de adecvare al întrebărilor. 2. Metoda chestionarului Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale. El poate fi administrat fie direct de operator, fie prin poştă. Principala calitate a chestionarului constă într-o mai mare obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile primite teoretic nu sunt influenţate de operator. Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe, fiecare având un rol bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis. Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informaţii despre scopul şi semnificaţia socială a studiului, informaţii privitoare la sponsor, garantarea confidenţialităţii răspunsurilor (în cazul în care acestea sunt anonime), explicaţii cu privire la modalităţile de răspuns. În funcţie de necesităţile studiului se pot insera o serie de întrebări care să ofere informaţii privitoare la vărsta, ocupaţie, sex, localitate etc. Instrucţiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele reprezintă o secvenţă de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării. De exemplu, faptul că răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu există răspunsuri bune sau greşite, că trebuie completat chestionarul în totalitate şi returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se trimite prin poştă). Chestionarul propriu-zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la care trebuie să se răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile privitoare la format şi conţinut. Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În mod obişnuit întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o ordine logică, de la întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la întrebări nespecifice la întrebări specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie“, atunci când chestionarul începe cu întrebări simple şi gradul de dificultate creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit. Este o trecere treptată de la simplu la complex. Se utilizează şi formula opusă „pâlnie întoarsă“, dacă există o justificare logică a acestei prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările contingente sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiţi Biblia ?) urmate de întrebări directe (De exemplu: De câte ori citiţi Biblia pe săptămână ?). Conţinutul întrebărilor. Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează criteriile de care trebuie să se ţină cont în construcţia întrebărilor. Acestea sunt: a. relevanţa (conţinutul întrebărilor trebuie

63

să fie corelate temei de cercetare); b. simetria (fiecare întrebare va face referinţă la un unic aspect al cercetării şi numai la unul); c. claritatea şi simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj uzual, nu în jargon şi fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de populaţia căreia îi este adresat chestionarul). Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într-un chestionar este o problemă frecvent întâlnită în construcţia acestora. „Regula de aur“ este următoarea: se vor utiliza un număr cât mai mic de întrebări, dar suficient de mare pentru a surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile chestionarelor diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul cel mai mare de întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu întrebări deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple. Tipuri de întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcţie de relaţia dintre conţinut şi tema studiului. În funcţie de acest criteriu există trei tipuri de întrebări, primare, secundare şi terţiare. Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului, fiecare se referă la un aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Exemple sunt întrebările de contingenţă şi cele directe. Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a verifica consistenţa sau validitatea probei. Întrebările terţiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente de relaxare pe parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate şi sunt plasate de obicei înainte de o întrebare dificilă sau imediat după. Un alt criteriu de clasificare priveşte adresabilitatea întrebării. În funcţie de acesta avem întrebări directe (Câte ţigări fumaţi pe zi ?) şi întrebări indirecte (Câte ţigări credeţi că fumează un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun evaluarea comportamentelor altora. Această evaluare are un unic criteriu propriile comportamente ale respondentului (Câte ţigări credeţi că fumează pe zi un fumător ?). Acest tip de întrebare se foloseşte atunci când se presupune că subiecţii vor avea reţineri în a răspunde direct la problemele în discuţie. O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul de formulare răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie şi doar în condiţii speciale sub un control strict. În funcţie de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu răspunsuri fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip oferă un număr mare de informaţii, dar există o serie de dificultăţi care apar: datorită numărul mare şi variat de răspunsuri care se obţin şi care presupun efort de prelucrare şi sistematizare, şi prin urmare o semnificativă investiţie de timp. În plus, apar frecvent răspunsuri nerelevante şi care nu pot fi interpretate. Formularea răspunsurilor. Posibilităţile de răspuns (ante-fixate) pot fi diverse, dar trebuie respectată regula exclusivităţii, a unidimensionalităţii şi exhaustivităţii categoriilor. Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi pentru a nu crea dificultăţi de opţiune datorate suprapunerii sensurilor. Unidimensionalitatea se referă la faptul că variantele alese trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se

64

referă la faptul că răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate variantele posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri are tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se utilizează diferite variante de răspunsuri cum ar fi:

• scale cu răspunsuri numerice; • scale cu răspunsuri verbale; • scale de discriminare crescătoare; • scale cu răspunsuri grafice; • scale cu răspunsuri grafic numerice (combinaţie de simboluri grafice cu cifre); • scale cu răspunsuri pe scale termometru; • scale cu răspunsuri figurale; • scale cu răspunsuri pe scale Likert; • răspunsuri pe scale cu ranguri.

Etapele construcţiei chestionarului. Chestionarele, ca şi proiectele de interviu se construiesc după anumite reguli care trebuie respectate pentru ca rezultatele obţinute prin utilizarea acestora să fie valide. În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conţinutului şi tipurilor de răspuns. Etapa de construcţiei primei variante constă în construcţia unei colecţii de întrebări (sau itemi) mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care surprind atât aspectele specifice cercetării, dar şi informaţii mai puţin specifice (întrebările secundare şi terţiare). În această etapă este necesar să stabilim odată cu itemii şi modalităţile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se analizează şi se elimină întrebările neadecvate sau construite greşit. Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către specialişti, care pot interveni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc. Etapa de reexaminare şi modificare constă în analiza observaţiilor făcute de experţi şi, dacă sunt necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor face acum. Etapa pretestării (sau testarea pilot). În majoritatea cazurilor se consideră necesară o etapă de pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic şi se analizează răspunsurile obţinute. Etapa de revizuire a chestionarului. Dacă după pretestare se constată erori majore atunci se revine la etapa întâia. Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este revizuirea conţinutului itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea chestionarului din punctul de vedere al formatului, corectitudinii instructajului etc. În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul studiului, ceea ce presupune verificarea:

• dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?); • ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate problemele ?); • utilităţii fiecărei întrebări, ca şi posibilitatea de a adăuga altele;

65

• formulării şi a clarităţii conţinutului ca şi dacă întrebările prin conţinut respectă criteriile de etică ale relaţiei cercetător-cercetare-respondent;

• formei chestionarului (se verifică dacă există spaţiu suficient alocat pentru răspuns, în special în cazul întrebărilor deschise şi dacă răspunsurile pe care le propunem sunt uşor de înţeles, exhaustive, unidimensionale şi exclusive);

• limbajului utilizat în chestionar (corespunde nivelului intelectual al respondenţilor şi vocabularului acestora?);

• formatului şi prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină, culoarea hârtiei şi a literelor);

• informaţiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la scopul cercetării). Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton, 1971, Selltiz, 1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării chestionarului în cercetare. Avantajele metodei sunt următoarele:

• pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor prin poştă; • se poate păstra anonimatul respondenţilor; • permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt; • anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei operatorului;

răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al respondenţilor este mai mare. • este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile, constante şi

valide; Limitele metodei sunt următoarele:

• nu permite culegerea altor informaţii în plus faţă de cele cuprinse în chestionarul iniţial; • nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns; • identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se cunosc cu

certitudine. 3. Metoda interviului Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a chestionarului. Se descriu două etape ale desfăşurării interviului. O etapă pregătitoare (în care se fixează scopurile, se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi se contactează persoanele care vor fi intervievate) şi etapa interviului propriu-zis, care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată controlată de intervievator pentru a evita distorsionările informaţiei. Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele caracteristici specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este utilizat preponderent în varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul focalizat). În studiile cantitative se utilizează în special interviurile structurate. Tipuri de interviu

66

Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de structurare a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de persoane intervievate; frecvenţa aplicărilor. În funcţie de nivelul de structurare a conţinutului, interviurile pot fi:

• interviurile structurate se caracterizează printr-o procedură strictă, presupun construirea şi respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar şi sunt specifice cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“ de către operator şi construite de cercetător. Utilizarea acestui tip de interviu nu va permite obţinerea de informaţii suplimentare celor iniţial gândite, iar operatorul este un „soi de robot“.

• Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu există restricţii în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut necesară respectarea unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul dispune de o structură a întrebărilor în care se poate mişca liber. Este utilizat frecvent în abordările calitative.

• Interviurile semi-structurate reprezintă o variantă intermediară între cele două descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o serie de întrebări obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar permite şi construirea pe parcurs a altor întrebări care să lămurescă diferite aspecte care apar pe parcurs.

În funcţie de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:

• standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite dintre care persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai bine opţiunilor sale. Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis. Opiniile de suprafaţă sunt cele mai accesibile şi de aceea aceste interviuri permit disimularea esenţialului (ex: rateuri de exprimare etc.), iar analiza de continut se va reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă. • nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu răspunsuri deschise. Respondenţii formulează răspunsurile care vor fi notate de intervievator.

În funcţie de numărul de respondenţi, interviurile pot fi: • Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanţi, intervievator şi

respondent sau intervievat. • Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situaţii : fie grup mic două

persoane (soţ-soţie, mamă-fiică), fie grup mai mare, cum ar fi o grupă de studenţi. În acest al doilea caz, răspunsurile se dau în scris. Fiecare participant la grup primeşte o foaie de hârtie pe care notează răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu grupul de discuţie, asupra carateristicilor căruia vom reveni.

În funcţie de frecvenţa aplicărilor interviurile sunt: • Unice sunt cele în care se discută o singură dată cu persoana intervievată. • Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe ori la aceeaşi

persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale şi studiile panel. Abordările calitative utilizează doar interviurile unice.

67

În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit şi implicit prin conţinut.

• Interviurile analitice se bazează pe o teorie şi au ca scop analiza conceptelor specifice acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor prin prisma teoriei respective. Acest tip de interviu este specific psihologiei clinice. • Interviurile diagnostice sunt cunoscute şi sub numele de anamneze şi urmăresc să obţină descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieţii şi permit o diagnoză a individului fie utilizat independent, fie în combinaţie cu o serie de instrumente diagnostice. • Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al etnografiei şi antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia socială şi sociologie. El permite studiul structurilor culturale şi a comportamentelor arhetipale. Permit descrierea caracteristicilor comportamentale, a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri şi comportamente şi în general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În mod obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte şi multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti experţi permit obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă calitativă întrutotul. • Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un studiu multifazic. Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi predicţii. Intervievatorul sau cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o structură logică explicativă. • Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o temă bine precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un modelator, subiecţii au o libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu permite obţinerea unor informaţii specifice şi complexe. • Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor comunitare. Se cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică specificul relaţiilor dintre membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii grupului. • Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în terapiile de familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o femeie). Pe parcursul interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de respondenţi.

A Exerciţii

1.Construirea unui ghid observaţie (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). 2.Selectarea unui eşantion de populaţie folosind tehnicile de eşantionare probabilistică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). Construcţia unui chestionar. Construcţia unui ghid de interviu. (2 seminarii, se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

68

& Bibliografie

May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincron Hambleton, R., (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276. May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura Sincron Vlăsceanu, L., (1982) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Chelcea, S., (1975) „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (pg. 62-68). Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura Sincron. Chelcea, S., (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom.

69

PRELEGEREA VIII

Măsurători indirecte sau alternative

ale comportamentului uman

Introducere Această a opta prelegere analizează măsurătorile indirecte sau alternative ale comportamentului uman, analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale precum şi analiza arhivelor.


legate de problematica măsurătorilor indirecte sau alternative ale comportamentului uman ;


70


Rezumat

Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative şi / sau de completare a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare. Observaţia şi ancheta sunt metode specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale comportamentului se utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice, identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei instituţii sau a oricărui grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste surse de informaţii (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea experimentelor naturale.

1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice, identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma paşilor pe nisip oferă informaţii asupra dimensiunilor şi vârstei, iar distanţa dintre paşi poate indica atât înălţimea cât şi ritmul mersului. Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică pentru că ele reprezintă măsurători de comportamente neinfluenţate de reacţii de dezirabilitate. Utilizarea oricărui tip de metode, descriptive (observaţia, ancheta) sau a metodelor experimentale pot genera această reacţie şi micşora validitatea rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor activităţii nu suferă influenţa reacţiei de dezirabilitate socială deoarece se face în absenţa persoanei generatoare de urme. În mod obişnuit aceste metode se utilizează în combinaţie cu alte metode. Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze este recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de măsurare. Tipuri de urme şi documente materiale Urmele sau documentele materiale sunt dovezi ale activităţii omului, prezente sub forma unor fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de acestea, şi oarecum la polul opus, sunt informaţiile care se obţin prin intermediul anchetei (implică o relaţie directă între cercetător – subiect), care se numesc informaţii provocate. Urmele sau documentele materiale, în funcţie de criteriul integrităţii, sunt de două tipuri: a) fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale care atestă activitatea prezentă sau trecută a unei

71

persoane, pe care le vom numi urme; b) creaţii, construcţii, obiecte, care mai pot fi utilizate pe care le vom numi produse.

a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti-ul, praful pe cărţi neutilizate), fie prin erodare (covoare, cărţi, trepte). Indiferent de modalitatea de apariţie a lor, urmelor li se pot asocia o serie de semnificaţii psihologice. Astfel sticlele de băutura din gunoaie sunt un indicator al consumului de alcool în gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al obiceiurilor alimentare şi al stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă interesul pentru proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele pentru diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor este indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele alimentare; urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt indicii despre credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la copii (măsurată în două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora. b. Produsele sunt obiecte, construcţii păstrate intacte care ne permit, împreună cu datele obţinute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare completă a comportamentelor şi trebuinţelor umane. Analiza produselor activităţii oferă posibilitatea de a măsura caracteristici de personalitate, stiluri de viaţă, pattern-uri comportamentale. În antropologie acest tip de produse sunt esenţiale, ca şi în zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile arhitecturale sunt reprezentări semnificative pentru un stil de viaţă şi pentru relaţiile sociale; analiza structurii cuiburilor permite descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle sticlăriei oferă informaţii despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din perioada în care au fost produse.

Urmele ca şi produsele (sau obiectele intacte) oferă informaţii valide despre comportamentul uman. Validitatea acestor informaţii trebuie întotdeauna verificată prin apelul la alte surse. Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care conduc la degradarea unor obiecte şi transformarea lor în urme (funcţionarea intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a nefuncţionării ceasurilor publice şi nu lipsa de interes a populaţiei pentru punctualitate) sau existenţa unor produse nu sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu: blocurile din satele romăneşti).

2. Analiza arhivelor

Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activităţile indivizilor, a instituţiilor şi a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului, arhivele prezintă o parte din avantajele întâlnite în cazul documentelor materiale. Informaţiile din arhive sunt nereactive, obiective şi reprezintă o alternativă la informaţiile care se pot obţinute utilizând ancheta şi obsevaţia. Ca şi măsurile de evidenţă fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma validitatea datelor obţinute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face individual sau poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.

72

Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în cazul studiilor longitudinale. Tipuri de arhive Marea diversitate de informaţii şi mulţimea de surse fac din clasificarea arhivelor un lucru dificil. Un criteriu ar fi acela care face distincţia dintre arhive continue în care informaţiile au fost/sunt mereu actualizate (fişierele referitoare la taxe şi datele referitoare la unele agenţii guvernamentale) şi arhive discontinue sau periodice (taxele anuale pentru locuinţe, vânzările şi documentele personale). La rândul lor aceste două categorii mai pot fi împărţite în funcţie de criteriul permeabilităţii şi transparenţei la public. Distingem astfel între informaţii publice şi informaţii confidenţiale. De cele mai multe ori arhivele care ţin de organizaţiile guvernamentale sunt publice, în timp ce altele cum ar fi registrele unor firme particulare sunt mai puţin accesibile publicului larg. Iluţ (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor şi anume vechimea documentelor; destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii: 1. natura documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conţinutul informaţional (limbaj natural, cifre); 3. destinatarul (documente personale, documente publice); 4. emitentul (oficiale şi neoficiale). Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care sunt o sursă puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel, cărţile de telefon sunt ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile bugetarilor pentru suportul comunitar; registrele agenţiilor guvernamentale pentru tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele tribunalelor pentru evoluţia comportamentul antisocial. O alta sursă de arhive este massmedia. Spre exemplu, cărţile de copii aflate spre vânzare sunt reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar titlurile articolelor de ziar pentru tendinţele presei. Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive cum ar fi înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi responsabilitate; vânzarea de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori pentru nivelul de tensiune şi de excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele asigurărilor de călătorie cu avionul pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian (adaptare după Brandt, 1972). Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate sunt surse de informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul unei comunităţi, a unei ţări, înregistrarea datelor privind produsul intern brut, produsul net brut, exporturile şi importurile majore, distribuţia populaţie sunt doar câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro, care permit analiza dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent activităţile şi acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează o serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile despre persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a născut, data şi momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci când un om moare există o altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică stingerea din viaţă a persoanei respective.

73

Detaliile raportului vor include, în majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a survenit moartea, precum şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale existenţei noastre, se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre ceea ce devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează vizitele pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se înregistrează internările şi externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează trecerea oamenilor prin clasele şi anii primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi numărul de întârzieri pe care le avem într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai prejos descriind succesele notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi personalităţi locale sau internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De asemenea, existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt numai referinţe personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei unei societăţi. Frank şi Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într-un studiu asupra relaţiei dintre simbolistica culorilor (alb şi negru) pe de o parte şi reprezentarea conceptelor de fast şi nefast, pe de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în filmele americane western poţi face întotdeauna diferenţa între personajul negativ şi cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au pălăriile negre. Pe de altă parte, se ştie că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău şi nenorocire. În limba engleză chiar şi în compunerea cuvintelor se poate constata că toate cuvintele care exprimă defecte şi neajunsuri sunt compuse dintr-un cuvânt de bază plus negru: „blackmail, blacklisted, black death“/ şantaj, listă neagră, ciumă. Şi în limba română întâlnim cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma neagră, negru ca iadul, suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi, inclusiv în cea românească, negrul se asociază cu moartea. Frank şi Gilovich au studiat modul în care aceste arhetipuri afectează modul de a gândi şi a se comporta al oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă îmbrăcată în negru este mai agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii Naţionale de fotbal american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca indicator penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca eliminaţilor în cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai mare de infracţiuni erau cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a făcut o echipă al cărui echipament era albastru închis, culoare care era de cele mai multe ori era confundată de suporteri cu culoarea neagră. Ipoteza studiului asocia culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza arhivelor a demonstrat că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai frecvent comparativ cu cele imbrăcate în alb sau alte culori. Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi sugerează că atât percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra rezultatului. Ei susţin că arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii îmbrăcaţi în negru mai agresivi comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la rândul lor dacă au costume negre tind să

74

dezvolte un comportament mai agresiv. Cel mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All blacks“ echipa de rugby a Noii Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul partidelor şi sunt consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică şi nu prin agresivitate. Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul dintre acestea, studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în negru şi cealaltă în alb. La sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de vedere al agresivităţii jocului. Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori, printre care şi negru. În continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a urmărit să verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai mare de jocuri agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor primelor două studii, unul bazat pe date de arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis validarea ipotezei: simbolurile culturale influenţează comportamentul uman. Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor, instituţiilor sau a altor grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor psihice generatoare de comportamente diferenţiate. Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informaţiile obţinute nu sunt influenţate de dezirabilitate socială, ca reacţie de apărare. De asemenea ea permite validarea externă a cercetărilor experimentale, ca şi testarea ipotezelor în condiţii de experimente naturale. Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut. A Exerciţii

1.Măsurători indirecte ale comportamentului uman ca metode de completare sau alternative a informaţiilor obţinute prin observaţie şi anchetă –exemplificări. 2. Completarea proiectului de cercetare cu utilizarea unei metode alternative. (obligatoriu!) & Bibliografie

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc Graw-Hill Publishing Company

75

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y. 2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,

Woodsworth 3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random

House Wadsworth Company 4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy 5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal

of abnormal and social psychology 6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,

Open University Press 7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F. 8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,

Harper 9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)

Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem 10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press 11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York 12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart

and Winston, University Press of America 13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti 14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin 15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.

Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F. 16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group

Syntality, în: Hum.Relat, 4 17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică 18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică 19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,

Editura Institutului Naţional de Informaţii 20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi

L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel 21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu

(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti 22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică 23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere

a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom 24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,

(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall 25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue

de Psychologie, nr.2 26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)

Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union 27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir

şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

76

28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti

29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage

31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social psychology

32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New York, Basic Books

33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz 35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence

from tongue twisters, American Journal of Psychology 36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and

Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276

37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus 38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-

Wesley 39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom 40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom 41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,

Iaşi 42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi 43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur 44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among

moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine 45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage 46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:

The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti 47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall 48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group

performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316

49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959

50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia, Memory & Cognition

51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York 52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in

contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York 53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University

Press 54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on

methodology and practice, London, Falmer Press

77

55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992

56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F. 57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F. 58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et

sociales, Paris, Armand Colin 59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F. 60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,

London / New York, Pinter Publisher 61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With

particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist 62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content

analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology 63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions

majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7 64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique 65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,

Sage 66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia 67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti 68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din

Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti 69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti 70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman 71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-

Napoca, Ed. Sincron 72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De

l'Universite de Louvain, 7 ed. 73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The

experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American Scientist

74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai

75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London 76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory

Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage 77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.

McGraw –Hill Publishing Company, New York 78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)

Approaches to social research, New York, Oxford University Press 79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de

producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom 80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to

the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2 81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si

Y.S. Lincoln) London, Sage 82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press 83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in

the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

78

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE


Vol II

Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof.univ.dr Margareta Dincă

79


A.CALENDAR 2004-2005

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere. Tutoriale : Evaluare parţială : - verificare pe parcurs - lucrări de control Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

C.CURSUL

80

1.Introducere ♦ PP2210 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării

psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică. 3.Conţinut ♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice,

precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului ♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de

iniţiere în terminologia şi problematica cercetării în psihologie. ♦ Cerinţe : 1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc. şi, bineînţeles, cursul de PP2109 de Metodologia cercetării psihologice, vol. 1, valabil pentru semestrul I); 2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare ; 3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei. 5.Organizarea cursului Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I. CERCETĂRI PE UN SINGUR SUBIECT II. CERCETAREA CALITATIVĂ III. METODE CALITATIVE DE CERCETARE IV. METODA ANALIZEI DE CONŢINUT V. METODA INCIDENTULUI CRITIC VI. ANALIZA FENOMENELOR DE DINAMICĂ A GRUPURILOR VII. CERCETĂRI ASUPRA MOTIVAŢIEI

81

PRELEGEREA I

Cercetări pe un singur subiect

Introducere Această primă prelegere asigură o introducere în problematica cercetării în psihologie pe un singur subiect, exemplificându-se şi analizându-se câteva tipuri de cercetări : studiul de caz, analiza de caz, metoda biografică. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

problematicii cercetării în psihologie ; - să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere

teoretic concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale metodologiei ;



82


Rezumat

În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la nivelul performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice persoană care dipune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică caracterul nomotetic al ştiinţelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de subiecţi asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor psihice. Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza comportamentului unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca o exemplificare a unor rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei pentru studii nomotetice. Analiza de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei persoane, şi poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale ceea ce presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi se numeşte biografie socială.

1. Studiul de caz. Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor evoluţiei

unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin excelenţă calitativă“ (Iluţ, 1997), alţii o consideră o metodă descriptivă cu valenţe cantitative şi calitative, necesară completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea altor metode precum observaţia, ancheta, testul (Shaughnessy, 1998). Graniţa dintre cantitativ şi calitativ, este dificil de stabilit. Metoda poate fi utilizată atât în abordările cantitative cât şi în cele calitative studiul de caz fiind o procedură de integrare a celor două modalităţi de cercetare permiţând o descriere completă a evoluţiei unei persoane. • Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa unei persoane aşa cum a fost şi este, ea este considerată o metodă exploratorie şi descriptivă. Vom considera studiul de caz metodă în înţelesul larg al cuvântului deoarece aceasta nu este o modalitate efectivă de culegere de date. Datele pentru studiul de caz se obţin mediat utilizând alte metode cum sunt observaţia, interviul, analiza documentelor personale şi a datelor de arhivă. Studiul de caz se confundă relativ uşor cu o serie de metode asemănătoare cum ar fi analiza de caz,

83

experimentul monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine stătătoare, cu caracteristici bine diferenţiate.

Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea comportamentelor unei persoane în condiţii experimentale. B. F. Skinner în anii ’30 demonstrează importanţa analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P. Pavlov, J. Piaget şi Luria au utilizat în studiile lor această metodă. Apelul la experimentul monosubiect este binevenit atunci când există posibilitatea unui studiu în timp a comportamentului şi permite obţinerea unor informaţii de profunzime, ceea ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu este mai puţin ştiinţifică comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt mai puţin expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului control al diferenţelor individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot controla mai riguros variabilele implicate. Replicabilitatea şi de aici generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor intrasubiect presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă la includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus separat aceluiaşi demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele sau performanţele sunt prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul monosubiect datele sunt prezentate independent pentru fiecare participant.

Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda experimentală la nivelul scopurilor, al metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute. Metoda permite compararea sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum spune Iluţ (1997). Comparaţia se realizează între cazuri particulare, între evoluţii individuale şi nu include date experimentale, nu comportă standardizare, dar este mai complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de subiecţi căci se referă la evoluţii individuale în contexte naturale. Studiul de caz prezintă o serie de avantaje: a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie; b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat trăsăturile de personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea cu mult performanţele uzuale; c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a considerat funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O intervenţie chirurgicală care a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de legătură între cele două emisfere a permis să se descopere capacitatea de funcţionare independentă a acestora; d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o abordare nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz poate fi folosit ca exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice; e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi; Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:

84

a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză-efect. O terapie poate avea efecte pozitive asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte din modificări să se datoreze altor factori, care nu pot fi controlaţi şi evidenţiaţi; b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi observator; c) rezultatele nu pot fi generalizate.

2. Analiza de caz Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu, 1993) este o metodă de culegere de informaţii, ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice, al unui sistem în evoluţie. Analiza de caz permite analiza relaţiilor din interiorul grupurilor/organizaţiilor.

În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda prin care se evaluează performanţele unui grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii multiple. Ea mai poate fi definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de evoluţie. „Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de procese particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional şi iraţional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a componentelor. Deseori cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare. Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi observată evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează, ceea ce permite descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale. Utilizăm analiza de caz dacă:

• suntem interesaţi să determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un anume context;

• ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural. În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în timp între evenimente sau fenomene chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul unei analize de caz. Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente reale de viaţă cum ar fi: evoluţii individuale în context social, procese organizatorice şi de gestiune umană, schimbări apărute într-un context social, caracteristici ale unor relaţii internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie industrială etc. De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu pot fi surprinse prin anchete şi strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie două funcţii acestei metode: a) funcţia de cadru într-o abordare inductivă, ceea ce presupune analiza situaţiilor particulare cu

85

scopul degajării evenimentelor repetitive care pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru pentru o abordare deductivă, sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o teorie care se verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte în debutul unei cercetări şi asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se utilizează într-o etapă mai avansată de cercetare când se verifică şi se îmbunătăţeşte un model deja stabilit. Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi multiplu.

• Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter de unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte pentru a putea determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau unei evoluţii specifice.

• Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături specifice prin raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este recomandat când cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cazul serveşte drept situaţie tip în care se verifică capacitatea unei teorii de a explica fenomenele la care se raportează.

• Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a analizat fiecare situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia procesele asemănătoare. Acest tip de analiză de caz este folosit cu preponderenţă în abordările inductive.

Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare care presupune trei paşi: fixarea cadrului general de analiză; culegerea şi ordonarea informaţiilor; analiza propriu–zisă a informaţiilor reţinute.

• Fixarea cadrului general presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de problema studiată şi stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor determina legături operaţionale şi caracteristicile elementelor componente.

• Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi abstractizare a datelor. Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în care descrierea trebuie să surprindă evoluţia fenomenelor, a evenimentelor sociale şi al doilea nivel, abstract, care presupune analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de conţinut prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece există riscul reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv. Pentru a creşte gradul de obiectivitate al informaţiilor se poate apela la o serie de tehnici de validare:

a.) Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse de informaţii, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă, interviuri, observaţii directe şi participative, analiză de urmă.

b.) Fişierul de date primare care permite analiza succesivă a informaţiilor atât de cel care efectuează studiul, dar şi de alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă tip pentru acest fişier sau bază de date, el trebuie să grupeze informaţiile într-o formă care să le facă accesibile şi altor persoane.

86

c.) Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot semnala unele interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.

• Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un raport de cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea deductivă, atunci când se raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare la teoriile deja existente; fie cea inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi analizează astfel încât să se reunească într-o teorie coerentă.

3. Metoda biografică

Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale, şi atunci presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia socială. Putem considera metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece informaţiile ca şi în cazul studiului de caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi a analizei documentelor, care devin în acest context tehnici de cercetare. Specificul metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Anamneza desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi pe care cercetătorul le analizează şi interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui ghid de anamneză.:

1. Date despre familia de origine (structura şi condiţiile materiale; informaţii despre părinţi – însuşiri psihologice, nivel cultural, profesie; relaţiile dintre părinţi şi copii; climat afectiv; particularităţi ale educaţieie primite; evenimente deosebite din viaţa de familie – divorţ, deces, accident, boli grave);

2. Pregătirea generală şi profesională (şcoli urmate; obiecte de studiu preferate; rezultate obţinute; modalităţi de pregătire preferate; comportamente în grupul de colegi sau prieteni; ocupaţii preferate în timpul vacanţei şi în timpul liber; împrejurări care au condus la alegerea profesiei);

3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară; evoluţia gradelor şi a funcţiilor, recompense şi sancţiuni);

4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală; regim de lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi sancţiuni deosebite);

5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia actuală; sarcini şi eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu cerinţele proprii şi familiale; locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)

6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice) 7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).

Biografia socială permite descrierea unor evoluţii individuale (biografii individuale) şi în acelaşi timp descrierea evoluţiei sistemului din care fac parte. Aceasta presupune descrierea efectelor comportamentelor persoanei asupra sau în comunitatea socială ca şi efectele regulilor de convieţuire socială asupra sa.

87

Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viaţă socială. În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în înţelegerea unor fenomene sociale majore şi pot fi considerate, prin convertire, analize de caz şi ca urmare materiale de cercetare pentru evoluţia unor procese psihice (cognitive, volitive etc). Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi dirijate, când se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford (1997) descrie cinci tipuri de biografii, şi anume: • Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale şi date, presupunând o minimă

interpretare din partea celui care face biografia. • Biografia erudit-istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii cronologice şi

se acordă o mare importanţă integrării personajului respectiv în contextul social-istoric. • Biografia erudit-artistică presupune o prezentare a datelor despre personalităţile analizate de

o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic. • Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate prin

transformarea în scene, conversaţii. • Biografia de ficţiune acordă o minimă atenţie documentelor de la care s-a pornit, fiind mai

degrabă un roman istoric. Şi această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje şi de dezavantaje. • Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la nivelul selecţiei

documentelor cât şi al interpretării acestora; • Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru totul, sunt

de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre lumea socială etc.; • Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social pe de o parte

poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii şi pe de altă parte datorită faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de flash-uri. Ori o relatare coerentă continuă a unor situaţii presupune intervenţia subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi această intervenţie este de fapt o interpretare.

88

A Exerciţii Prezentarea comparativă unui studiu de caz şi a unei analize de caz. Anamneza – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). (2 seminarii) & Bibliografie Tratat de psihiatrie Oxford, 1994 Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods in Psychology, New York, Mc Graw-Hill Publishing Company Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura Sincron

89

PRELEGEREA II

Cercetarea calitativă

Introducere Această a doua prelegere asigură o tratare ştiinţifică a metodelor de cercetare calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal, etapele cercetării calitative, validitatea în cercetările calitative, tehnica validării prin triangulaţie. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





90


Rezumat

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi cuantificate. Spre exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru, reprezentările şi valorile constitutive ale unei culturi. Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la strategii identice cu cele utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de specialitate, cerinţele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica grupului nominal“. Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri ştinţifice ale desfăşurării unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor comportamente individuale sau de grup, este necesar să se respecte o traiectorie specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă într-o abordare cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o etapă de „validare externă“. Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“, se bazează pe prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune prezentarea orală a rezultatelor unui grup de experţi. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal O metodă poate fi definită ca o succesiune de operaţii şi activităţi utilizate de un cercetător pentru a determina semnificaţiile unui comportament uman. Specificul metodelor calitative constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere epistemologic considerarea evenimentelor sau fenomenelor umane ca având un sens, o logică care poate fi înţeleasă printr-un efort specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de înţelegere a fenomenelor socio-umane de către cercetător şi care poartă numele de empatie, spre deosebire de studiile pozitiviste unde înţelegerea umanului presupune analiza statistică a performanţelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le înţelegem prin metode calitative sunt unice, nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele activităţii unui individ (jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferenţă esenţială faţă de abordarea pozitivistă în care se consideră ca o condiţie de validitate posibilitatea repetării independente a unui studiu. Altă caracteristică a acestei metode constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea de informaţii. Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de interviu. De exemplu, studiul monografic al unei colectivităţi presupune prezenţa cercetătorului

91

în comunitatea respectivă. În aceste condiţii cercetările calitative impun un grad crescut de profesionalitate pentru ca informaţiile obţinute să poată fi corect interpretate atât într-o etapă incipientă a cercetării, cât şi în final. Se poate folosi o grilă care să permită culegerea de informaţii şi construcţia categoriilor necesare interpretării. Grila nu se construieşte anterior studiului în conformitate cu cercetările documentare, ci în funcţie de informaţiile care se găsesc pe teren în etapa de studiu-pilot. Validarea studiilor calitative presupune susţinerea raportului de cercetare în faţa celor care au participat la studiu şi care trebuie să decidă asupra corectitudinii informaţiilor expuse. Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face fie urmând căile clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerinţa socială etc.), fie prin utilizarea unei tehnici specifice denumită tehnica grupului nominal. Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de cercetare şi a implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes faza de documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven în 1968, această tehnică presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşi de urmat. Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în acelaşi loc a unor persoane care discută foarte puţin una cu cealaltă. Informaţiile pe care le oferă sunt intermediate de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca fiecare persoană din grup să-şi spună opinia. Grupul de lucru este alcătuit din persoane avizate în domeniu. Etapele funcţionării unui grup nominal

• Enunţarea problemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma unei întrebări tema şedinţei de lucru. Exemplu: Care sunt trebuinţele de încadrare în muncă a studenţilor din anii terminali ?

• Generarea de soluţii. Toţi participanţii comunică în scris o serie de soluţii la problema pusă în discuţie. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă, prin enunţuri care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunţ trebuie să conţină o soluţie unică şi numai una.

• Colectarea soluţiilor sau a enunţurilor. La finalul etapei anterioare mediatorul grupului a obţinut „o bancă de soluţii“, care sunt comunicate grupului. Scopul comunicării tuturor soluţiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.

• Formularea clară a soluţiilor. Această etapă are ca scop reformularea, regruparea sau eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluţiile care rămân în „bancă“ să fie clare, acceptate şi înţelese de fiecare participant la grup.

• Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluţii pe care, din punctul său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se asigură confidenţialitatea acestei selecţii.

• Comunicarea rezultatelor. Mediatorul colectează datele votului preliminar şi stabileşte nu doar o listă a soluţiilor, dar şi rangul de prioritate al fiecăreia. În continuare, se

92

comunică această listă participanţilor la grup. Enunţurile sunt ordonate în funcţie de rangul primit prin ponderare. Se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru a evita contradicţile ce pot apărea.

• Votul final al listei de soluţii, care reprezintă tot atâtea posibile obiective de urmărit în cercetare.

Avantaje şi limite ale tehnicii grupului nominal Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de vârste diferite şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game foarte largi de subiecte. Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima opiniile, fie pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este posibil ca soluţiile care s-au oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să nu fie recunoscute social şi astfel ne vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei; c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la care se ajunge fie dintr-o greşită coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor. 2. Etapele cercetării calitative Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se desfăşoară un fenomen social sau individual uman şi, în secundar, determinarea efectului acestuia în plan individual sau social. Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative, aceasta etapă presupune utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu specialişti; discuţii de grup cu persoane competente în domeniu (tehnica grupului nominal); analize calitative ale cercetărilor şi raporturilor ştiinţifice pe tema dată. Specifică acestei abordări este valorizarea intuiţiilor. Intuiţia poate fi definită ca operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se dezvoltă (mai corect se declanşează) corelativ cu raţionamentele conştiente şi dezvăluie diferite semnificaţii neperceptibile la momentul iniţial de timp. Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcţie de rezultatele primei etape se face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a temei. Aceasta presupune pe de o parte analiza propriilor competenţe (Pot eu să determin rolul intranetului în structurarea stresului profesional?), dar şi a pertinenţei problemei de cercetat. Etapa 3. Studii pregătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfăşoară liniar aşa cum le vom descrie în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul cercetării să fie necesară revenirea la o etapă anterioră, la fel cum este posibil ca unele din etapele descrise să nu fie parcurse.

• Documentarea preliminară presupune studiul cercetărilor publicate „pentru a nu se repeta şi descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor, discuţiile în grup asupra temei de cercetare, stabilirea experţilor în domeniu cărora ne vom putea adresa într-o etapă ulterioară.

• Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii nefocalizate pe domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe problematica de ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate pe problematica direct corelată temei respective.

93

• Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii presupune analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi pe parcursul cercetării. Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în această etapă.

• Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un prim contact cu subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.

• Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul studiului, numărul de membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se definitivează tehnicile de culegere şi analiză de date, mijloacele necesare derulării cercetării.

Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare permit verificarea pertinenţei obiectivelor, a temei şi a problemei de cercetare propuse. Problematica poate să fie prea vastă, sau obiectivele prea înguste şi în aceste condiţii va trebui reformulată problematica studiului. Cercetarea calitativă nu obligă la formularea ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor obiective explicite, clare. Etapa 5. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. În această etapă se fixează caracteristicile eşantionul, se stabileşte numărul de subiecţi şi metoda de lucru. Termenul de eşantionare apriori se foloseşte pentru a diferenţia această operaţie efectuată sub „pălăria“ paradigmei comprehensive de cea efectuată în studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitivişti eşantionul trebuie să fie suficient de mare (şi deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării obţinute să se poată generaliza. Eşantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30 subiecţi (pentru siguranţa rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecţi). Rezultatele obţinute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obişnuit numărul de subiecţi se stabileşte în debutul cercetării şi nu se schimbă pe parcurs. În abordările comprehensive numărul subiecţilor poate fi mult mai mic, dar rezultatele obţinute nu se pot generaliza aupra altor populaţii cu caracteristici identice. Aceste rezultate pot fi preluate doar ca informaţii documentare pentru alte cercetări. Etapa 6. Ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor, presupune deplasarea cercetătorilor în teren şi culegerea informaţiilor în conformitate cu metodologia antestabilită. Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică obligatoriu de utilizat în colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un document cu valoare de „memorie vie“ a cercetării. În acest jurnal cercetătorul va nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile reflecţii asupra derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau informaţiile sunt de patru tipuri:

• Note de context, care descriu ceea ce se întâmplă pe teren, caracteristicile generale ale mediului social în care se desfăşoară studiul;

• Note personale sunt cele care fixează insight-urile, conştientizările concomitente efectuării anchetei;

• Notele metodologice precizează modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi motivele acestor modificări ;

• Notele teoretice reprezintă explcaţii, integrări teoretice ale rezultatelor parţiale obţinute.

94

Etapa 9. Efectuarea de analize calitative şi cantitative. În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă. Precizăm că utilizarea unei metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la utilizarea unei interpretări de tip calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros statistică a datelor după o „citire flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem între două expresii: analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza calitativă a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este interpretativ şi încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de date care surprind un eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale informaţiilor şi pot fi supuse unei analize care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării repetitive a unui cuvânt într-un discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o proporţie sau o cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor. Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ întrutotul sunt analizele cvasicalitative. Caracteristic lor este următoarea succesiune de operaţii: a) operaţii preliminare, exploratorii de tip calitativ ; b) operaţii de confirmare, definitorii, numeric-statistice. Analize cvasicalitative, în fapt un hibrid calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conţinut (unele forme); b) analiza propoziţională a discursului; c) analiza protocolului. Alte deosebiri între analizele calitative şi cele cvasicalitative sunt:

- metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice evenimentele analizate, pe când metodele calitative caută să înţeleagă, în sensul de „comprehensiune discursivă“ sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de metode comportă calcule statistice, în timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui niciodată cuvintele cu cifre în analiză şi interpretare.

- metodele cvasicalitative sunt preponderent formale interesând performanţele medii, în timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a datelor.

- metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai ales atunci când se utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcule statistice cu programe specializate pe calculator, SPSS; Statistica ş.a.). Metodele calitative pentru interpretarea informţiilor apelează la reformulări şi teoretizări ale fenomenelor şi evenimentelor sociale.

Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale, ceea ce presupune întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea socială şi psihologică, şi cât rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat şi de stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa lor explicativă.

95

Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume: • exactitatea unui rezultat; • adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului social sau

psihologic pe care îl descriu; • caracterul operaţional al unei ipoteze; • autenticitatea unei observaţii.

În mod tradiţional se distinge între: • validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de observaţie şi realitatea

empirică surprinsă de această observaţie; • validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor concluzii cu

concluziile altor cercetării din domeniu şi pe de altă parte compararea rezultatelor, deci verificarea concluziilor obţinute pe un grup dat cu acelaşi tip de observaţii făcute pe alt grup.

Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate şi sugestii pentru continuarea cercetărilor. Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea externă mai poartă numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se bazează pe prezumţia incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind implicat în cercetare conform procedurii calitative. Literatura de specialitate precizează o serie de strategii caracteristice acestei etape:

• utilizarea unităţilor de observaţie; • pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor; • verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.

Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie întotdeauna aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima etapă. Protocolul ştiinţific precizează însă că etapele: patru (reformularea problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare) nu sunt iterative.

4. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie

Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o abordare calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină mai multe tehnici de culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informaţii inerente fiecărei metode. Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale şi umane, conceptul presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a informaţiilor culese. Mai exact, cu cât numărul de informaţii asupra unui fenomen este mai mare şi cu cât analiza se face din mai multe unghiuri, cu atât certitudinea rezultatelor este mai mare. Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt următoarele:

- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive,

96

- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficientă pentru a obţine informaţii corecte.

Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl susţin în utilizarea mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989) există patru tipuri de triangulaţie. O clasificare anterioară făcută de Becker (1996) precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru sunt identice:

• Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea sau evidenţierea unui număr mai mare de faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia datelor se poate face în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială, cercetătorul va urmări determinarea aceloraşi caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a evidenţa convergenţa sau divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală, cercetătorul consideră dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o analiză longitudinală, c) triangulaţia subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diferite nivele: individual, interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări constă în însuşi modul de existenţă a indivizilor.

• Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de minimum doi cercetători la un studiu. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare separat se vor compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie.

• Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări succesive în diferite teorii (Exemplu: Eşecul şcolar poate fi analizat prin prisma teoriei deficitului sau a incompatibilităţii culturale).

• Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor: observaţia, interviul, analiza desenelor, analiza de text ş.a. Utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.

• Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a supune participanţii la studiu unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute cu scopul determinării constantelor comportamentale. Această verificare îi permite acestuia să facă corecţiile necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi să reţină informaţiile corecte necesare pentru cercetare.

97

A Exerciţiu

Tehnica grupului nominal – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). & Bibliografie Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open University Press. McKenzie, G., Powell, J., (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and practice, London, Falmer Press Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.

98

PRELEGEREA III

Metode calitative de cercetare

Introducere Această a treia prelegere abordează tematica metodelor calitative de cercetare : observaţia participativă, monografia, interviul comprehensiv şi tipurile sale, designul cercetării în care se foloseşte interviul comprehensiv, focus grupul, metodele şi tehnicile similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor, regulile de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului, avantajele şi limitele metodei. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





99


Rezumat

Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de psihologie socială. Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă care presupune implicarea (participarea) directă a cercetătorului în activitatea grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, şi anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum. Dificultăţile generate de utilizarea acestei metode ţin de condiţia implicării în grupul de studiat, implicarea însemnând un grad crescut de subiectivitate. Ca urmare metoda obligă în prima etapă a culegerii de date să nu se utilizeze criterii de selecţie a lor. Selecţia informaţiilor se va face într-o etapă ulterioară, iar studiile de validare a rezultatelor sunt absolut necesare. Participarea directă la activitatea grupului ridică şi problema formării cercetătorului. Cel care utilzează această metodă trebuie să fie apt să reţină informaţiile în context şi în absenţa unui cod sau grile prestabilite. Se pune accentul pe sensibilitatea teoretică necesară dealtfel oricărui psiholog care lucrează în cercetare. Pentru a creşte gradul de obiectivitate al datelor obţinute se recomandă o metodă secundară de colectare a datelor şi anume interviul non-structurat bazat pe o grilă tematică. Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul XIX, se dezvoltă în contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia reprezintă studiul complet şi detaliat al tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se înţelege un grup social cum ar fi o organizaţie, o familie, un sat ş.a. Scopurile unei monografii pot fi aspectele formale sau informale, organizaţionale şi comunicaţionale, ecologice şi istorice, economice şi demografice, psihologice şi sociale. Metoda utilizează o abordare sistemică şi comunicaţională pentru a detaşa şi explica interacţiunile din cadrul unei structuri sociale. De asemenea, ca orice demers ştiinţific, ea apelează la o structură logică, la anumiţi paşi bine definiţi în dezvoltarea cercetării, cum sunt: delimitarea structurii sociale ţintă, preanchetă, anchetă, interpretarea rezultatelor, raportul de cercetare, validarea externă.

100

1. Observaţia participativă

În 1994, Sarantakos defineşte observaţia ca o metodă de culegere a datelor care presupune accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice domeniu al ştiinţelor sociale şi permite doar măsurarea evenimentelor prezente. Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin comparaţie cu cea cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de cea cantitativă, consistă în faptul că sistematizarea şi codificarea materialului observat se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile comportamentale şi valorice. „Selecţia“ evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi comportamente întâmplătoare (nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument flexibil. Spre deosebire de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei comportamente sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a grilei nu înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul lucrului, ci că aceasta se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar. O altă deosebire se referă la relaţia cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“ şi exterior prin raportare la participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi decât vizibil (deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat o tipologie a cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul de implicare. Conform acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de observatori:

• periferic, poziţie pe care o preferă cei care consideră că o implicare prea puternică duce la distorsionarea datelor;

• activ, poziţie pe care o preferă cei care pentru a obţine informaţii pertiente consideră că este necesar să participe la viaţa grupului de studiu;

• complet, poziţie pe care o preferă cei care se angajează întru totul în viaţa comunităţii respective şi practic urmăresc să nu se simtă vreo diferenţă între ei şi ceilalţi membrii ai comunităţii, considerând că aceasta este calea unică pentru a obţine informaţii complete şi valide.

Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate datelor obţinute. Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie luate o serie de măsuri de precauţie pentru ca subiectivismul generat de această implicare să nu determine erori de evaluare. Folosim metoda observaţiei participative atunci când dorim să obţinem informaţii cât mai complete asupra unui grup relativ mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent utilizată în studii etnografice împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între cercetător şi obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului. Obiectivitatea informaţiilor este un scop principal atât în întocmirea raportului, dar mai ales pe parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce noţiunea de tracking, care se poate traduce

101

astfel: „să urmăm pista, să mergem pe urmele a ceea ce există“. Pentru a descrie corect caracteristicile unei comunităţi este necesar să trăim în acea comunitate şi să folosim acelaşi limbaj. Înregistrarea opiniilor (intervievarea participanţilor) înseamnă să situăm aceste descrieri în contextul lor real şi să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază al unui interviu constă în obţinerea de la cel care oferă informaţii, „informatorul“, toate datele recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toţi membrii ei. Informatorul este persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm şi care dispune de capacitatea de a înţelege corect modul de gândire al celorlalţi. Atât interviurile cât şi observaţia urmăresc să descrie activităţile repetitive şi de rutină. Etapele demersului de cercetare 1. Documentarea şi precizarea obiectivelor de cercetare. În această etapă se alege grupul care va fi observat, se asigură colaborarea cu participanţii la cercetare. 2. Observarea directă şi participativă. Această etapă presupune culegerea informaţiilor necesare realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori. Pentru îndeplinirea dezideratului de obiectivitate, în condiţii de implicare directă, se aplează la tehnici precum: a.jurnalul de teren; b. fişele descriptive; c. scalele de tip check-list. În această etapă se schiţează primele structuri de informaţii. În observaţia calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.

• Neutralitatea derivă din presupoziţia conform căreia „orice interpretare făcută de cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca urmare, cel care utilizează observaţia comprehensivă este obligat moral să dezvolte o atitudine neutră şi să redea informaţiile aşa cum apar ele.

• Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într-o etapă de interpretare poate susţine informaţiile cu un grad mai mare de generalitate.

• Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decât o formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este corelativă implicării: cât de mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că pentru a obţine rezultate bune utilizând observaţia participativă este necesar ca cercetătorul să fie bine informat asupra caracteristicilor tipului de comunitate pe care o studiază. O altă problemă se referă la limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor folosite în comunitatea analizată asigură un plus de validitate rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de întrebare pentru că metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care urmează să se prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au participat la cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe măsură ce sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu la finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat şi foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai multe date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.

102

3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi a ipotezelor. Informaţiile de teren se înregistrează utilizând un sistem de coduri. Informaţiile se structurează şi se ordonează în funcţie de obiectivele şi ipotezele de cercetare. 4. Redactarea raportului obligă, spune Iluţ (1997) la „o construcţie de teorii întemeiate care leagă conceptele şi teoriile într-un întreg“ (p. 83). 2. Monografia Metoda monografică, sau monografia, nu este o observaţie de lungă durată, aşa cum a fost definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. Monografia este studiul complet şi detaliat al tuturor aspectelor funcţionale unei entităţi umane şi sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să precizăm conţinutul noţiunilor de „entităţi sociale şi umane“ şi de „aspecte ale funcţionării“. Entităţile sociale şi umane pot fi o organizaţie, o instituţie (o sumă de grupuri care lucrează împreună), un cartier, un sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcţionării entităţilor sociale pot fi: formale şi informale, organizaţionale, ale comunicării, fizice şi geografice, ecologice, istorice, economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ţinte obligatorii ale unei monografii. Monografia utilizează abordarea sistemică şi comunicaţională pentru a justifica interacţiunile dintre diverse subsisteme care compun realitatea, ca şi a interacţiunilor dintre aceste elemente (interne) şi diferite elemente care ţin de contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte să ofere o imagine coerentă şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu analiza sistemică pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară a acestei entităţi. Abordarea sistemică are largi aplicaţii în psihologia clinică şi presupune nu numai informaţii, ci şi o anume experienţă practică. În culegerea şi analiza fenomenelor, această abordare utilizează cinci concepte:

• conceptul interacţiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare fenomen social-uman este în interacţiune cu celălalt;

• conceptul cadrului limitator: fiecare fenomen nu poate fi înţeles decât atunci când îl analizăm în sistemul din care face parte;

• conceptul cauzalităţii circulare: fiecare fenomen face parte, „este prins“ într-un joc complex de acţiuni de la care el primeşte semnale, dar şi trimite semnale;

• conceptul funcţionării homeostatice: fiecare sistem dispune şi de propriile sale reguli de funcţionare care-i permit continuitatea existenţei;

• conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în acelaşi timp autonom şi dependent, organizat şi organizator, informat şi informator.

Şcoala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacţiuni care dau sens unei acţiuni. O acţiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem izolat de comportamente, dar dacă-l plasăm într-un context de comunicare mai general el poate căpăta sens.

103

Scurt istoric al evoluţiei metodei monografice Metoda este cunoscută şi descrisă din punctul de vedere al structurii de la începutul secolului XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă monografie care are ca obiect de studiu familiile de muncitori francezi. Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observaţia preliminară (descrierea contextului general, organizarea activităţilor şi precizarea importanţei în dezvoltarea grupului, condiţiile generale de existenţă); b. analiza bugetului de familie; c. studiul condiţiilor sociale ale familiei (structura relaţiilor interpersonale). Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a precizat faptul că „o monografie, indiferent de scopul şi obiectivul ei, trebuie să analizeze totalitatea informaţiilor corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine precizată într-o etapă de început. Ulterior, printr-un raţionament inductiv, în funcţie de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie care are ca scop determinarea unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile particulare.“ Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea utilizează teoria structural-funcţionalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia trăsăturile sau caracteristicile observabile ale unei comunităţi se auto-organizează funcţional, asigurând evoluţia comunităţii respective. Subsistemele (organizaţionale, psihologice, economice, culturale) unei societăţi se organizează într-o structură dotată cu logică proprie şi coerenţă interioară datorită sistemelor de comunicare. Acestea sunt modalităţi de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorităţii, de solidaritate, consum etc.) şi pot fi evaluate prin metoda monografică. Monografia este utilizată frecvent în studiile sociologice şi antropologice. Willie (1968) elaborează un studiu pe populaţii rurale engleze. Capitolele lucrării pot fi considerate tot atâtea scopuri ale unei monografii, şi ele sunt:

• evoluţia istorică a comunităţii; • agricultură; • caracteristici ale populaţiei; • organizarea socială; • religia şi politica; • relaţia individ – comunitate.

Utilizând aceeaşi metodă, Petonnet (1972) studiază populaţiile de emigranţi din cartierele periferice ale oraşelor din Franţa. Capitole raportului de cercetare au fost:

• originea cartierului şi a locuitorilor; • zona geografică din care provin emigranţii şi obiceiuri caracteristice acestor populaţii; • caracteristicile arhitecturale; • relaţiile de muncă, ocupaţii, venituri; • copii (numărul de copii, şcolarizare, dorinţele părinţilor faţă de copil); • agresivitatea şi violenţa, conduita autodistructivă.

104

În România metoda s-a utilizat frecvent în studiul comunităţii rurale în perioada interbelică. Sunt recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Galopenţia, Traian Herseni. Demersul cercetării monografice 1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite mai mult spaţiale. Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai ferme şi interacţiunile pe care aceasta le are cu contextul mai larg în care se încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa. Entitatea studiată sau unitatea umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin totalitatea activităţilor actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene, proiecte existenţiale comune. 2. Etapa de preanchetă presupune trei activităţi principale, şi anume: a. lectura şi analiza rapidă a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul caracteristicilor ocupaţionale ale grupului, c. interviuri cu personalităţi din grupul respectiv. Sinteza informaţiilor din această etapă vor permite să se definească orientarea globală a problematicii monografice, se precizează întrebarea la care trebuie să răspundă. Tot ca urmare a preanchetei se stabileşte metodologia de cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informaţii şi de analiză), punctele cheie pentru observaţie şi interviu (unde trebuie să se facă observaţia şi ce tip, cu cine se va discuta) şi eşantionarea populaţiei. Acum se stabilesc şi obligaţiile fiecărei persoane care participă la studiu. 3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunţit al fiecărui subsistem, apelându-se la metoda analizei de conţinut prin teoretizare; 4. Etapa de analiză şi ordonare a informaţiilor în care se sistematizează datele şi se prefigurează primele concluzii; 5. Redactarea raportului de cercetare .

Rezumat

Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în etnologie şi psihologie clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra motivaţiei, în studiile de psihologie organizaţională şi în cele cross-culturale. Ca orice alt tip de interviu, interviul comprehensiv, sau nondirectiv, permite culegerea de informaţii pe o temă stabilită utilizând convorbirea şi presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau actorul. Denumirea de „actor“ este foarte frecvent utilizată în psihologia calitativă pentru a denumi persoana, dar şi persoanele cu care se discută, care se intervievează. „Actorul“ lingvistic, denumeşte atât o persoană cât şi un grup. În evoluţia istorică a interviului se constată o modificare a statutului intervievatorului, căruia i se acordă o mai mare importanţă şi anume are loc o trecere de la un rol pasiv (un cititor de chestionar care înregistrează şi răspunsurile) la unul activ (informaţia este culeasă în baza unui ghid, o schiţă de discuţie pe care o poate modifica în funcţie de evoluţia acesteia).

105

Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a intervievatorului care asigură libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în discuţie. Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menţinerea unei atmosfere relaxate propice discuţiilor generatoare de informaţii cât mai complete. Aceste tehnici sunt: 1. Intervenţiile indirecte şi neutre. Intervievatorul trebuie să se controleze pe parcursul discuţiei astfel încât să nu intervină direct în conversaţie. Orice replică (ca de exemplu un comentariu de valorizare) poate modifica „discursul actorului“. Discursul trebuie dirijat astfel încât să se expună opiniile despre tema discuţiei şi să nu permită divagaţii pe alt tip de probleme. 2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului certitudinea că informaţiile au fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de reformulări:

• Reformularea reflex este o preluare a frazei şi se lucrează pe accente de exprimare. • Reformularea sinteză presupune reordonarea şi sintetizarea informaţiilor. • Reformularea prin inversarea raportului „figură-fond“ necesită decentrarea faţă de

conţinutul imediat al discursului, dar asigură conştientizarea tuturor amănuntelor discuţiei.

• Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica propriului discurs. Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu-i aşa că... ?“, iar fraza se construieşte în continuare folosind cu totul alte cuvinte.

• Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care răspunde poate accede la această abstractizare.

Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului şi securizează actorul. În acelaşi timp, se asigură seriozitatea unui demers ştiinţific care în ciuda aparenţei este departe de a fi o tehnică de tip „laissez-faire“. Cel care intervievează utilizează reformulările fără să intervină la nivelul conţinutului, al fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia. 3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligaţia de a nota o serie de informaţii care sunt tangenţiale informaţiilor bazale, principale. Aceste notiţe dublează informaţiile înregistrate. Geertz (1983) le numeşte „thick description“. Notiţele de tip calitativ nu presupun preexistenţa unor grile, ci reprezintă o activitate de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităţilor colaterale, a conversaţiilor, a reflexelor metodologice de tipul „apelăm şi la metoda X pentru precizarea informaţiilor“ sau reflecţii teoretice generate de informaţiile primite. Strauss şi Corbin (1990) descriu trei tipuri de notiţe calitative: metodologice, teoretice, descriptive.

• Notiţele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel activităţii de cercetare, descriptiv şi critic, având la bază o serie de întrebări cum ar fi: „Metodologia folosită în timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai apelez şi la alta spre completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs şi modul în care s-au corectat acestea?“

106

• Notiţele teoretice sunt paralele desfăşurării studiului, dar pot apărea şi în perioada de redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să se piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste notiţe calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.

• Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma unor diagrame, fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul. Ele se intercalează între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu abstractizări sau raţionalizări şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În cazul analizei de conţinut prin teoretizare care se caracterizează printr-un demers iterativ, descrierile analitice sunt mai ordonate în sensul în care vor reţine doar informaţii strict legate de cercetare. Având în vedere complexitatea unui studiu, descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau în cuvinte cheie, expuneri schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui surplus de informaţii lămuritor pentru tema interviului.

Tipuri de interviu comprehensiv Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii: nivelul de implicare al cercetătorului şi gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist-cantitative şi comprehensiv-calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot fi de mai multe tipuri: clasic, creativ, interpretativ. Pentru început, vom delimita interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ. Interviurile pozitivist-cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu răspuns dirijat, motiv pentru care au o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puţin utilizate. Motivul pentru care se apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a elimina pe cât posibil influenţa anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, se consideră că astfel se reduce riscul unor interpretări subiective. Această atitudine neutră, reţinută poate declanşa însă la intervievat o reacţie specifică de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului şi cel al întrebărilor determină o non-implicare a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor conţinuturi devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situaţia de a se restrânge la propriile înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informaţiilor, care sunt cele mai accesibile şi, din păcate, doar opinii de suprafaţă. De aceea, aceste interviuri permit disimularea esenţialului, iar analiza informaţiilor se reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă. Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea mai periculoasă tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o inventariere a răspunsurilor obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru că „distruge arhitectura cognitivă şi afectivă a persoanelor singulare“, după cum spune Bardin (1991). Interviurile comprehensiv-calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul se angajează puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea respondentului. Analiza datelor obţinute, se face în colaborare cu cel intervievat. „De ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun

107

în cazul în care informaţia nu este clară. Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate, rezultatele fiind mai realiste. Interviul comprehensiv îşi propune o restructurare a situaţiei. Se consideră că socialul nu poate fi înţeles separat de percepţia subiectivă a individului, separat de cunoaşterea comună. Demersul comprehensiv porneşte de la ideea că oamenii nu sunt simplii purtători de informaţii, ci participanţi la construcţia socialului. Ca urmare, ei sunt deţinători de informaţii care trebuie abordate din interior, prin intermediul sistemului de valori al indivizilor. Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziţii: • înţelegere şi ascultare atentă; • analiza critica a informaţiilor. Caracterul obiectiv al datelor se obţine treptat, cu ajutorul instrumentelor conceptualizate care se susţin reciproc şi se organizează astfel încât subiectul anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat de ideea spontană de la care s-a plecat, fără să se rupă însă definitiv de ea. Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece obligă sau presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă obiective ale cercetării. Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore. În literatura de specialitate se menţionează mai multe tipuri de interviu comprehensiv, dar nu s-au stabilit criterii ferme. În funcţie de ţelul şi obiectivul cercetărilor se pot descrie:

• interviuri asupra motivaţiei; • interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul foarte general,

incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care schimbă cu 180 de grade traiectoria evoluţiei unui individ.

• interviuri nondirective ce privesc modalităţi de percepere ale unor situaţii (debut de an şcolar);

• interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii. Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conţinut / formă:

• interviuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare întotdeauna în asociaţie cu observaţia participativă, pentru că cercetătorul, fiind implicat în activitatea unei comunităţi, are posibilitatea să apeleze la observaţie şi totodată să realizeze o serie de convorbiri informale.

• interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea unor evenimente, episoade istorice din relatările orale ale celor implicaţi în respectivele situaţii.

• interviuri creative – presupun consonanţa şi rezonanţa intervievatorului cu cel intervievat.

• interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente-cheie în evoluţia unei societăţi sau a unei organizaţii.

108

Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv

Etapa de documentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii pe tema cercetată, fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un plan de cercetare, care va include temele de discuţie, persoanele ţintă şi grila de întrebări. Instrumentele utilizate trebuie să fie simple şi evolutive, adică să se poată modifica dacă situaţia de teren o cere şi totdată să asigure o constanţă în discuţie, precum şi evitarea dispersiei conversaţiei. Constant, pe parcursul cercetării, se va face un bilanţ al informaţiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eşantion, el nu trebuie să respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm dezechilibrul evident al categoriilor de populaţie şi să nu uităm nici una din categoriile sociale mari“ reţinem însă faptul că rezultatele unui studiu în care se utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate. Etapa culegerii de date. O caracteristică a dialogului comprehensiv este atitudinea non-directivă. Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a actorului prin raportare la tema discutată. De asemenea, interviul comprehensiv presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură obţinerea unor informaţii cu nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se încadrează în cadrul tehnicilor de comunicare interpersonală şi sunt de două tipuri: Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi pantomimice ale actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor verbale. Pe de altă parte, intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog, atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi discursul actorului. Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului:

• intervievatorul trebuie să se abţină să aibă intervenţii directe care pot distorsiona discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informaţii şi de devalorizare a altora);

• dialogul se va menţine în limitele expunerii unor opinii pe tema dată, evitându-se expunerea unor probleme personale;

• Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanţa reformulării întrebărilor care generează un nivel de inductie pozitivă şi conferă actorului nu numai certitudinea că a înţeles sensul frazei, dar asigură că intervievatorul a înţeles informaţia primită.

Acum se face apel şi la o serie de instrumente corelative de culegere de informaţii, care asigură o mai mare veridicitate şi complexitate datelor obţinute. Acestea sunt notiţele descriptive (thick description) şi au rolul de a dubla informaţiile obţinute cu ajutorul reportofonului ca şi acela de a asigura o descriere mai bogată a întregii activităţi de intervievare. Etapa redactării raportului de cercetare. Etapă finală, redactarea trebuie să respecte standardele etice, ca orice raport de cercetare.

109

Rezumat

Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze) rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor mici. În prezent, o regăsim în studiile de piaţă şi în sondajele de opinii. În mod frecvent ea se foloseste în etapa preliminară a unei cercetări (având ca scop precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru verificarea concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor mici. De o deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup. Criteriile privesc numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile de relaţionare ş.a.

1. Focus grupul

În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă pentru studiul grupurilor mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile antropologice, dar este aceptată cu greu de comunitatea socio-psihologilor. În anii '40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a analiza audienţa radio şi caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de Cercetări Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor. Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din acest moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management, antropologie, reclamă şi dinamica grupurilor. Petru Iluţ (1997) defineşte focus-grupul ca fiind „un interviu de grup structurat“ (p. 95). Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se pot obţine şi informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care are la bază o grilă, mai corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna, semistructurat şi în mod cu totul excepţional de tip structurat.“(p.15) Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât şi în cele calitative, utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu metoda observaţiei. Poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de un moderator şi discuţiile se focalizează pe o temă bine delimitată. Această metodă permite obţinerea de informaţii sociale de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor şi opiniilor, permite identificarea mecanismelor de formare şi exprimare a acestora. Dreher şi Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit şi ca metodă preliminară de cercetare într-un studiu pilot sau la sfârşitul studiului pentru validare. În prima situaţie, ea permite obţinerea de informaţii mai clare asupra domeniului de studiat şi asigură precizarea

110

variabilelor, eliminarea unor posibile erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea informaţiilor obţinute cu alte metode şi posibile descrieri a unor direcţii de evoluţie ca şi a motivelor dezvoltării unor opinii şi atitudini. Această metodă de investigaţie aparent simplu de utilizat, conduce la obţinerea unor date valide doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competenţe şi abilităţi, cum sunt: a. informaţii aprofundate în domeniu, b. informaţii privitoare la dinamica grupurilor, în special a grupurilor mici, c. abilităţi de comunicare (Bulai, 2000).

2. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor Avînd aceste caracteristici, focus-grupul poate fi confundat cu alte tehnici şi metode care presupun un grup de discuţie şi un moderator, cum sunt tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuţie fără lider etc. Toate acestea fac parte din familia mare a metodelor care urmăresc să obţină informatii despre o comunitate şi presupun un grup de lucru, o grilă de întrebări, un moderator. Tehnica grupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie. Regula de bază în funcţionarea acestuia este ca persoanele care-l alcătuiesc să nu comunice între ele, ci numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe rând pe fiecare participant cu aceleaşi metode, colecţionează răspunsurile şi relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se utilizează atunci când se doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare care pot fi generate de prezenţa liderilor de opinie. Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de informaţii de la experţi (selectaţi astfel încât să alcătuiască un grup omogen), informaţii care să permită elaborarea unor pronosticuri, a unor previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare participant este rugat să facă propriile previziuni şi să le ordoneze ierahic (sau să le acorde un grad de încredere). Moderatorul analizează enunţurile primite de la toţi participanţii la grup şi elaborează un raport-chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obţinute, cât şi problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă de interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Şi se continuă astfel până când se obţin răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează prin consensualitatea tuturor participanţilor. Tehnica brainstorming şi sinectica sunt relativ asemănătoare şi se utilizează în special în domeniul creativităţii. O regulă esenţială de funcţionare a acestor grupuri este interdicţia totală a criticii, scopul acestei metode fiind obţinerea unui număr cât mai mare de idei (o avalanşă de idei) corecte sau mai puţin corecte care vor fi selectate într-o etapă următoare. Interzicerea criticii este specifică acestei metode spre deosebire de focus-grup unde critica este admisă. Tehnica grupului de discuţie fără lider este utilizată în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica este folosită atunci când interesează modul în care apar şi se difuzează opiniile şi relaţiile de influenţă într-un grup şi mult mai puţin structura acestor influenţe, conţinutul lor.

111

3. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului Selecţia participanţilor la grup se poate numi „eşantionare teoretică“ şi este mai dificil de realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eşantionare, în selecţia participanţilor trebuie respectate atât modelul teoretic pe care se bazează investigaţia, cât şi metodologia de selecţie a participanţilor. „Modelul teoretic, pe baza căruia se desfăşoară cercetarea bazată pe focus-grup stă şi la baza metodologiei de selecţie a participanţilor“ (Bulai, 2000, p.32). Eşantionul se alege în funcţie de scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant teoretic în investigaţie. Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe criterii. În funcţie de gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a. eăantioane omogene, se utilizează când dorim să studiem „diferenţa minimă“, deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt asemănatoare dar nu identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia aspecte pe care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de eşantionare evidenţiază blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între diferite categorii sociale, incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea unor mecanisme sociale, acest gen de relaţii între diverse categorii sociale este foarte importantă; c. eşantionarea cu structuri preexistente, obligă la selecţia unor participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul mecanismelor de decizie. Dacă clasificăm grupurile în funcţie de tipul de relaţii existente, vom avea: a. eşantioane conflictuale, care asigură rezultate bune pentru că participanţii devin critici, îşi precizează poziţia şi efectul de dezirabilitate este foarte redus; b. eşantioane armonice, care sunt grupuri în care se respectă şi se iau în considerare şi opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea liberă a opiniilor şi respect pentru alte opinii. Numărul de participanţi la grup. Numărul optim de participanţi este de 8-10 persoane. Acest număr asigură o funcţionare bună pentru că se respectă „spaţiul intim“, în sensul în care participanţii se simt în siguranţă, se percep ca acţionând într-un spaţiu personal, neintimidant şi sunt dezinhibaţi. Un astfel de grup este mai uşor de moderat, căci permite o echilibrare optimă între participanţii activi şi pasivi. Un număr mai mare de participanţi (peste 10) crează sentimentul de „spaţiu public“, intimidant şi generator de sentimente de expunere şi de lipsă de protecţie. Moderarea discutiei. Moderatorul trebuie să aibă competenţe de comunicare şi negociere, să dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri mici. Să aibă cunoştinţe de psihologie socială ca şi cunoştinţe în domeniul metodologiei calitative. Pregătirea pentru focus presupune: construirea unui model teoretic referenţial pe care se bazează instrumentul de investigaţie (ghidul de interviu), stabilirea structurii grupurilor generatoare de eşantioane, stabilirea momentului optim de desfăşurare a şedinţelor, ca şi a duratei (optim 60 – 90 minute).

112

Discuţiile se opresc atunci când calitatea răspunsurilor şi implicarea participanţilor scade. Din punctul de vedere al locului de desfăşurare al şedinţelor în mod uzual se preferă un loc neutru, dar putem apela la locuri care au o rezonanţă afectivă puternică pentru participanţii la discuţie, care permit regresia, spre exemplu. O atenţie deosebită trebuie acordată modului de înregistrare a discuţiilor. Cele mai eficiente modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor, înregistrarea audio sau video. Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este interviul (grile de interviu flexibile care se pot dezvolta şi adapta în functie de evoluţia discuţiilor). În acelaşi timp, se apelează şi la o serie de tehnici / instrumente secundare, cum sunt: a. observaţia, care permite „înregistrarea şi reţinerea“ comportamentelor non-verbale. Se recomandă din acest motiv ca moderatorul să fie însoţit de un co-moderator a cărui identitate să nu fie dezvăluită participanţilor, pentru a nu crea inhibiţii; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de situaţii de tip dilematic. Ghidul de interviu precizează tema de discuţie şi sunt cel mai frecvent utilizate întrebări de tipul: de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este organizat după principiile scenariului, urmareşte o succesiune de teme şi probleme, prin întrebări şi situaţii propuse participanţilor. Pe parcursul şedinţelor se apelează la metoda observaţiei, care are ca scop să constate: gradul de interes faţă de temă al participanţilor, gradul de competenţă al acestora, nivelul de dezirabilitate al răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / raţional). De asemenea se face o analiză a conţinutului manifest / latent al răspunsurilor. Se face şi o evaluare / analiză a interacţiunilor care se stabilesc în focus-grup. Stiluri şi strategii de moderare. Revenim şi insistăm spunând că moderatorul trebuie să fie un bun profesionist. Moderarea se poate realiza într-un număr mare de modalităţi în funcţie de natura şi de structura populaţiei sau eşantioanelor folosite, în funcţie de problematica discutată, în funcţie de tipurile de instrumente folosite. O primă obligaţie a moderatorului este să asigure implicarea tuturor participanţilor în discuţii. Metoda cea mai simplă şi eficientă este ca fiecare participant să se prezinte, după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se vor lega conversaţii şi se va asigura depăşirea blocajelor. De asemenea, produsele de protocol (cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere destinse. În cazul în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este tensionată, în mod uzual se apelează la „forţarea“ primelor răspunsuri. În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee şi stiluri de moderare. Utilizarea lor depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează. Printre procedeele cele mai frecvent utilizate sunt: a. provocarea conflictelor şi stimularea polarizării (conflicte contolate de moderator şi strict corelate cu tema) ; b. reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor (atunci când opiniile devin agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să evite declanşarea unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor şi mai ales a efectelor de moralitate. Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră, dar există şi situaţii în care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine informaţiile pentru care s-a construit

113

grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de moderare care contrazic neutralitatea. Astfel, moderatorul se situează pe o poziţie opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen, nediferenţiat. El devine „avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară majorităţii. Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de două ori în cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi presupune tratarea echidistantă a problematicii abordate (Bulai, 2000).

Tipuri de focus-grup. Clasificarea se face în funcţie de tema discutată sau obiectivele propuse şi distingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare comunitară; evaluare instituţională; analiză mass-media; marketing şi publicitate ş.a.m.d. Prelucrarea şi analiza datelor. Modalităţile de prelucrare a datelor obţinute prin aplicarea acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conţinut (în cazul căreia se apelează la decupaje tematice în funcţie de ipoteze şi pe categorii de participanţi) sau analiză de conţinut cantitativă.

5. Avantaje şi limite ale metodei.

Fiind un interviu de grup, rezultatele obţinute pot fi influenţate de ceea ce se numeşte „efecte de grup“. Ceea ce înseamnă că informaţiile obţinute poartă întotdeauna amprenta caracteristicilor grupului de referinţă. Cu alte cuvinte, răspunsurile pe care le dau diferiţii participanţi la grup sunt răspunsuri ale structurii grupale, răspunsuri influenţate de presiunile existente la nivelul acestuia. Avantajele utilizării focus-grupului:

• Permite obţinerea de informaţii despre un subiect dat, dar şi descrieri de motive, de atitudini, de credinţe generatoare de comportamente.

• Construieşte o situaţie de comunicare socială care este mult mai naturală comparativ cu interviul tradiţional. În cadrul şedinţelor de focus-grup comunicarea se face pe orizontală, la acelaşi nivel, moderatorul integrandu-se în grup în timp ce în interviul tradiţional moderatorul este exterior grupului şi poziţionat oarecum superior.

• Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în realitatea socială, opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare şi comunicare socială.

• Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează diferite opinii sau atitudini.

• Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a obţine rezultate cu grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de cercetători cu experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre deosebire de cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se obţine prin creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o metodă calitativă,

114

formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau „paralele“, ceea ce înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim două.

Limitele utilizării focus-grupului:

• Fiind o investigaţie calitativă, relevanţa statistică este slabă şi prin urmare rezultatele nu sunt generalizabile.

• Validitatea şi fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de profesionalismul moderatorului.

• Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influenţa negativ rezultatele. Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse şi de atitudini exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar (conformarea opiniilor şi atitudinilor exprimate la ideile grupului de apartenenţă), efectul groupthink (tip mai complex de influenţă care apare tot datorită presiunilor normative şi care presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac membrii unui grup în raportarea la o problema dată). Efectul groupthink constă în emiterea unor opinii identice de toţi membrii grupului datorită gradului înalt de coeziune a acestuia. De obicei apare atunci când participanţii se cunosc foarte bine sau problema, prin importanţă, obligă la aceeaşi poziţie.

A Exerciţii

1.Construcţia unui proiect monografic (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). 2.Construcţia unui ghid de interviu comprehensiv şi activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). 3.Stabilirea unei teme de cercetare care poate fi abordată cu metoda focus-grup. Modelare şi activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

& Bibliografie

Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales, Paris, Armand Colin Filipescu, I., (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti Bannister, P., (1994) Qualitative methods în psychology – a research guide, London, Open University Press Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.

115

Iluţ, P., Rotariu, T., (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom. Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open University Press Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom Bulai, A., (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage

116

PRELEGEREA IV

Metoda analizei de conţinut

Introducere Această a patra prelegere are ca obiect studiul metodei analizei de conţinut, atât cantitative, cât şi calitative. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





117


Rezumat

Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a reduce întregul conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conţinut este frecvent utilizată în studiile psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi calitativă. Analiza de conţinut este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a datelor empirice calitative (Muchielli, 1994). Ea presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm prin care se construieşte un edificiu conceptual. Analiza de conţinut presupune o activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o „lecturare teoretică nuanţată“ a fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se dezvoltă progresiv prin succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora până se ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut nu au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele şase operaţii (etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor la categorizare, relaţionare, integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de teoretizare, denumită de Iluţ (1997) „producerea raportului“ implică o serie de operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în sensul reţinerii categoriilor care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături caracteristice ale fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“), verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea valorii practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).

1. Analiza de conţinut cantitativă

Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963) defineşte analiza de conţinut ca fiind „descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60 aduce cu sine o definiţie care elimină termenul de cantitativ din definiţie, extinzând astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de conţinut este definită drept o metodă care asigură crearea inferenţelor prin identificarea obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conţinutului reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent

118

pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de interacţiune socială. „(p.157). Analiza de conţinut este asociată în primul rând cu comunicarea scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune existenţa unor documente, în sensul larg al cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele, rapoarte de lucru, articole de ziar, cărţi. Cu toate acestea, ea poate fi utilizată în analiza imaginilor discursurilor, ş.a. Studiul ştiinţific al acestor documente asigură o sursă indirectă sau alternativă de informaţii asupra comportamentului uman. Criterii de clasificare a documentelor. Iluţ (1997) consideră că documentele se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c. accesibilitatea; d. gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii şi anume: a. natura documentelor (scrise, imagini, audio); b. conţinutul informaţional (în limbaj natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale, publice); d. emitentul (oficiale, neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de analiză. Din perspectiva ştiinţelor socio-umane facem distincţia între analiza cantitativă şi calitativă de conţinut. Analiza de conţinut cantitativă are ca scop determinarea şi definirea temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente. Este utilizată atunci când se doreşte selectarea unor date din documente care conţin informaţie cu valoare de comunicare complexă cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale. Nu orice temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilirea caracteristicilor mesajului, în identificarea cauzelor şi a efectelor sale. Se face distincţie între două tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document, şi analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi intenţiile care au condus la producerea documentului respectiv. Etapele analizei de conţinut cantitativ. În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice şi materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse analizei va fi mai extinsă sau mai puţin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea tipului de document pe care se va lucra în conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini faţă de procesul de privatizare în industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informaţii sunt ziarele, emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală românescă“, documentele în care putem găsi informaţii sunt letopiseţele, scrierile istorice ş.a. A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate pentru a fi cercetate şi formularea unor ipoteze şi transpunerea acestora în unităţi de analiză (categorii şi indicatori). Transcrierea ipotezelor în categorii şi indicatori (procedură asemănătoare operaţionalizării conceptelor) înseamnă construcţia unei grile prin care se va filtra şi analiza materialul brut. Categoriile sau clasele respectă criteriile analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele ale analizei morfologice şi sunt direct numărabili în text. Existenţa grilei de categorii şi a sistemului de indicatori permite trecerea la următoarea etapă, definirea unităţii de analiză. Unitatea de analiza poate fi de două tipuri: de reperaj şi de context (Iluţ, 1997). Unitatea de reperaj este reprezentată de lungimea textului în care este recunoscută sau găsită tema, iar unitatea de context este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită

119

pentru a descoperi dacă tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, în cazul articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima sau cel puţin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparaţie între ceea ce este favorabil şi ceea ce nu este favorabil. Conţinutul unităţilor de reperaj poate fi clasificat ca fiind favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la unităţile de context. Prin numărarea unităţilor favorabile, a celor nefavorabile şi a celor neutre putem obţine o evaluare statistică a informaţiei prezentate în documente. Chelcea (2001) face o clasificare uşor diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o ultimă unitate de analiză şi anume unitatea de înregistrare. Conform autorului, în analiza de conţinut cantitativă se folosesc trei unităţi de analiză. Unitatea de înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj, este acea parte din comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de nivelul de profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care dispunem. Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care ne permite să vedem dacă unitatea de înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea unităţii de context este condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea. Unitatea de numărare are funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare, dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente (lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei, paragrafului, articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice şi centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana (pentru analiza presei scrise), rândul şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV). Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt analiza frecvenţelor, analiza tendinţei, analiza tendinţei evaluative şi analiza contingenţei. Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (sau al materialului de analizat). Analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite evaluarea atitudinii unui emiţător faţă de o persoană, idee, fapt social. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor se începe cu determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (materialului de analizat). Următorul pas este stabilirea caracteristicilor unităţilor, pozitive, negative sau neutre. Evidenţierea tendinţei se face după formula AT=F-D/L. În care AT = indicele de analiză a tendinţei, F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi nefavorabile, L = numărul de unităţi în legatură cu tema. Acest indice calculat ne permite să comparăm atitudinea exprimată printr-o sursă de informaţii cu cea exprimată prin intermediul altei surse. Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului. Aceasta presupune transformarea informaţiilor din text în construcţii sintactice echivalente semantic, astfel încât să apară foarte clar obiectul atitudinii şi evaluarea. În mod concret analiza evaluativă presupune:

• Identificarea tuturor informaţiilor şi a expresiilor din text referitoare la obiectul atitudinii.

120

• Stabilirea gradului de determinare a informaţiilor identificate (directe şi indirecte). • Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce permite stabilirea

direcţiei şi intensităţii atitudinilor. Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor într-un text. Frecvenţa de apariţie asociată a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, se poate concluziona că asocierea termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându-se fie unei particularităţi de stil, fie intenţiei manifeste sau latente a autorului. Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de avantaje: a) aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire; b) permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei perioade sau a unei epoci, structuri sociale; c) documentele cu care se lucrează nefiind provocate, efectul dezirabilităţii sociale este nul. Datele obţinute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus de obiectivitate şi nu sunt distorsionate de relaţia cercetător-participant la cercetare; d) analiza de acest tip nu presupune costuri mari. Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de dificultăţi şi limite. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o astfel de grilă trebuie să fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate), exclusivă (o unitate care apare într-o categorie să nu apară şi în alta), obiectivă (să permită o clasificare obiectivă sau corectă a datelor), pertinentă (să fie adecvată scopului urmărit); Stabilirea validităţii şi a fidelităţii rezultatelor. Din punctul de vedere al validităţii nu putem discuta decât de validitatea de construct şi despre cea conţinut. Fidelitatea rezultatelor se poate estima cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a rezultatelor la care ajung membrii juriului, care au lucrat independent pe acelaşi text, permite stabilirea indicelui de fidelitate. O valoare a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă pentru o bună fidelitate. Volumul materialelor analizate. Există situaţii în care materialele referitoare la tema stabilită sunt numeroase şi o analiză exhaustivă a întregului volum este imposibilă. În acest caz suntem obligaţi să apelăm la o eşantionare a materialului, ceea ce înseamnă o pierdere de informaţii mai ales în situaţii în care nu se respectă regulile de eşantionare. Interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiilor autorului documentelor supuse cercetării. Se poate apela la inferenţe ca modalităţi de analiză. Dacă vom considera ca având valoare de adevăr informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa directă. Dacă apreciem că informaţia directă este falsă vom considera ca adevăr sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa opusă.

121

2. Analiza de conţinut calitativă

Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau analiză de conţinut iterativă (Iluţ, 1997). Analiza calitativă de conţinut este o metodă care permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social, psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“. Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza calitativă de conţinut poate fi considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare permiţând menţinerea unui oarecare grad de autonomie teoretică, în sensul în care spre deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne raportăm, să ne supunem şi să respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor. De asemenea, această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este unidirecţionată, ci poate urmări diverse scopuri. Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la structurarea unei teorii asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme analiza presupune determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată (categorizarea), stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză presupune nu numai o activitate metodică, dar şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat. Lecturarea teoretică nuanţată permite decodificarea, înţelegerea corpusului de informaţii. Performanţele care se obţin în urma acestei lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de profesionalismul, de informaţia şi de experienţa cercetătorului. Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât şi rezultatul analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o modalitate de a înţelege faptele sociale şi evenimentele psihologice. Aceasta înţelegere presupune inserarea evenimentelor într-un context explicativ şi integrarea într-o altă schemă care permite reevaluarea unor noi aspecte. Indiferent de amploarea unei astfel de analize, ceea ce se obţine este întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de validare a întregii constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate ştiinţifică. Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în construcţie şi realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de teren. Această revenire relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în mod ideal analiza calitativă debutează din momentul primei selecţii de informaţii.

122

Etapele analizei calitative de conţinut Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv. Se definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care demersul de teoretizare sau de definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă anterioară. Etapele nu au o succesiune liniară şi operaţiile de revenire nu sunt echivalente. Descriem în continuare aceste etape. Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conţinut şi presupune fixarea scopurilor şi a materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se formatează paginile pe care se lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în partea stângă, spaţiu care va fi folosit în etapele următoare. Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile nesemnificative, de a fixa informaţiile esenţiale şi se numeşte codificare. Această etapă presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor existente în materialul de analizat. În urma operaţiilor de analiză se păstrează doar informaţiile esenţiale, care se notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a paginii pe care se lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie suficientă pentru a declanşa o imagine corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie de o recitire a ei. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: „despre ce este vorba aici, ce este aici.“ Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie atins la finalul acestei etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea desemnează un nivel superior al abstractizării. Generarea de categorii reprezintă punctul de plecare a unui drum în care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie obţinută presupune urmatoarele operaţii: • definire concisă şi adecvată; • precizarea elementelor distinctive; • identificarea elementelor necesare definirii ei; • identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate). Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“. Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente între categoriile de informaţii determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două niveluri. Primul este mai concret şi presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legatură între categoria stabilită şi fenomenele pe care le desemnează. Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se pun vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte sunt: „conceptul sau categoria x este corelata cu categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste categorii?“. Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte şi o serie de relaţii unele contradictorii, altele nu, să ne pierdem într-un „hăţiş“ de date, să fim tentaţi să păstrăm tot ce cuprinde materialul de bază, iar explicaţiile să fie foarte complexe şi arborescente. Este necesară reunirea tuturor informaţiilor şi a explicaţiilor într-un sistem coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează această sistematizare se numeşte integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe

123

care se va axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele întrebări: „care este problema principală, în faţa cărui fenomen mă aflu, care este scopul studiului?“ Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai fidelă a relaţiilor structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat şi se numeşte modelare. Se pun întrebări de tipul: „care sunt proprietăţile fenomenului, care sunt antecedentele, care sunt consecinţele, care sunt procesele implicate în acest fenomen“. Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului şi obligă la trei activităţi:

• eşantionarea teoretică – înseamnă reţinerea categoriilor care s-au repetat în cursul analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;

• inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte cuvinte, după ce s-a determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să stabilim dacă pornind de la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă celei iniţiale.

• verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o strategie de validare în interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea la nivelul unui fenomen aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se verifică teoria aplicând-o pe alte baze de date.

A Exerciţiu

Analiză de conţinut cantitativă a unui text (se lucrează cu microgrupuri de studenţi). & Bibliografie

Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open University Press Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales, Paris, Armand Colin

124

PRELEGEREA V

Metoda incidentului critic

Introducere Această a cincea prelegere abordează tematica metodei incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor) precum şi aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





125


Rezumat

Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de Flanagan în 1954 şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt esenţial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizaţii. Metoda presupune utuilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală, generalizarea descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică, colectarea, interpretarea globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor, determinarea şi formalizarea ciclurilor repetitive din interacţiuni). O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului şi care are originea în măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de evaluare cu ancore comportamentale. Dacă la baza interviului stă principiul: „cea mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să întrebi“, la baza metodei de evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“. Evaluarea cu ancore presupune o ordonare sintetică a informaţiilor referitoare subiectul de măsurat, care poate fi o persoană, o organizaţie, un loc de muncă, o profesie. Aceste metode (incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei organizaţionale pot fi preluate şi utilizate cu succes în oricare alt domeniu al psihologiei. Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi complexe prin descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de realizare pot fi uşor determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor de desfăţurare tehnologică sau logică, pot fi redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri (activitate-nod).“ 1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor) Metoda incidentului critic s-a dezvoltat în domeniul psihologiei organizaţionale, dar în ultimii ani a fost utilizată şi în psihologia socială şi sociologie. În funcţie de domeniul de utilizare, această metodă poate fi definită în cel puţin două moduri. Prin prisma psihologiei organizaţionale, metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor sau acţiunilor

126

care sunt adaptative şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Metoda se bazează pe observaţie şi chestionar ca modalităţi de culegere a datelor (Flanagan, 1954). Prin incident critic se înţelege „orice acţiune umană observabilă care este suficient de completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii.“ (Pitariu, 1983). Un comportament poate fi considerat un „incident critic“ dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

• activitatea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite; • cauzele situaţiei definite ca şi urmările sale trebuie să fie evidente, astfel încât să poată fi

descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoana care acţionează; • descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară; • comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi

considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura ALL, 1994).

Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, metoda incidentului critic este o variantă a studiului de caz (Muchielli, 1996), care presupune culegerea sau colectarea „incidentelor critice“ prin intermediul anchetei (chestionar şi interviu). Prin incidente critice se înţeleg evenimente esenţiale (situaţii sau factori) care au determinat o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane, un salt în bine sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru prostituţie; întâlnirea dintre Gaugain şi van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o serie de tehnici specifice pentru analiza cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor. Analogia formală ca şi celelalte enumerate mai sus sunt considerate tehnici deoarece în acest context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot fi utilizate ca metode de sine stătătoare. Analogia formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii. Ea presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor actori, a elementelor esenţiale ale unei situaţii, elemente care pot fi sintetizate, reprezentând trăirile comune tuturor membrilor grupului respectiv. Relatarea unor evenimente într-un mod identic de către mai multe persoane se bazează pe mecanismele de schematizare, aşa cum sunt descrise de teoria gestaltistă. Sociologia şi psihologia socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde evenimentele cu valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat schimbări esenţiale în viaţa socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct de vedere profesional agricultorii, pescarii şi minerii se raportează la aceeaşi „formă“ (gestalt) care are cel puţin trei elemente comune:

• Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) şi efort fizic pentru îndeplinirea unei sarcini; • Percepţia sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii (grâu, peşte,

minereu); • Risc crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale care pot fi distrugătoare prin

raportare la eforturile de până atunci (ger, inundaţie, furtună)

127

Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice din punctul de vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste profesii au o „formă“ comună definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Este evident că se pot descrie şi o serie de elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii de muncă le este asociată o trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete diferenţiatoare. Sensul comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei profesii este efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile pot fi descrise şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul: elementele componente ale formei, relaţiile dintre ele şi evenimentele care pot distruge această formă (care sunt incidente critice). Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri distincte (cazuri care descriu acţiuni şi situaţii), care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Metoda constă în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor actori, urmată de o interpretare globală a sensului fiecărei acţiuni. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape: 1. alcătuirea colecţiei de cazuri; 2. selecţionarea cazurilor pe categorii apriori analogice; 3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge, evidente în fiecare din cazurile descrise; 4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe coloană şi fiecare caz în elementele sale componente pe orizontală; 5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului; 6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor. Exemplificăm cu un studiu efectuat de J.Baechler (1975) asupra suicidului (conform Mucchielli, 1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza fenomenologică. În acest scop, el intervievează patru persoane care fuseseră internate într-un spital de urgenţă ca urmare a tentativei de sinucidere. Cele patru cazuri prezintă următoarele elemente comune. Evoluţie Efecte în plan

comportamental Conflicte

1. F, 16 ani

Mama şi-a dorit un baiat. In copilăria mica crescută o perioadă în familia bunicilor, pe urmă preluată de părinţi, urmează din nou o perioadă cu părinţii ş.a.m.d.

Eşec scolar şi reac- ţie de opoziţie la tatăl vitreg.

Conflicte cu mama care au ca urmări interdicţia de a părăsi casa. Aceste conflicte şi interdicţii semnifică pentru pacientă riscul pierderii afecţiunii materne.

128

Tatăl moare cand avea 10 ani. 2. F, 18 ani

Tatal moare când pacientul avea 7 ani. Pentru o perioadă de timp este crescut de o familie care locuia în alt sat. Dificultăţi de reinserţie în familie.

Reacţii de rebeliu- ne. Enurexis noc- turn.

Mama şi sora o ameninţă cu internarea într-un centru de plasament.

3. F, 21 ani

Al treilea copil din opt. Mama prostituată susţine că fiecare copil are un alt tată. Pâna la 14 ani lucrează într-o familie, servitoare. Se căsătoreşte, un copil. Plasată intr-un Centru de Ocrotire pentru mamă şi copil la 16 ani.

Furt. Agresivitate şi violenţă în relaţiile cu personalul Centrului de Ocrotire. Fuge la socrii abandonându-şi copilul.

Conflict cu soacra.

4. B, 25 ani

Ultimul dintr-o familie cu 13 copii. Îngrijit de părinţi pâna la moartea acestora, pe urmă trece în ingrijirea unuia din fratii mai mari. Căsătorit fără copii.

Alcoolic din adolescenţă cu crize de delirium tremens.

Soţia îi reproşează faptul ca nu lucrează ceea ce este interpretat de acesta ca fiind un atac care conduce la riscul de a nu mai fi protejat

• Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relaţional marcat de abandon, de lipsa de protecţie şi siguranţă.

• Elemente comune pe coloana 2 – opoziţie globală şi constantă a subiectului la context ca încercare de a atrage atenţia asupra sa.

• Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacţie la ameninţarea de refuz afectiv din partea celor apropiaţi (refuzul protecţiei).

Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi considerată „incident“, care poate fi anticipat prin trăirile de abandon şi reacţiile de opoziţie comune tuturor pacienţilor analizaţi. Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiuni între actorii sociali. Formalizarea permite explicitarea regulilor implicite care par a guverna aceste schimburi sistematice şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către actorii implicaţi. Prin analiza tranzacţională, psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificate şi reproductibile la nivelul altor relaţii (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste relaţii prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obţinute în copilăria mică. Totul se petrece ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare încearcă să impună anumite comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă bine integraţi social. Aceste interacţiuni

129

repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui ansamblu de schimburi (de tranzacţii) evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat un joc. De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a focalizat pe jocul conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui tip de joc, care este teama de a înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate preciza care evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice. 2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic. În 1963, Smith şi Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală de expectanţe comportamentale, care este mai cunoscută sub numele de scală de evaluare cu ancore comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de cele clasice atât sub aspect constructiv, cât şi prin faptul că apelează la comportamente în loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază teoria lui Flanagan (1949) care a descris şi utilizat metoda incidentelor critice combinată cu exemple de performanţe sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei organizaţii sau al unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeaşi intensitate. Ele pot fi considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică şi pot alcătui o scală de evaluare. Landy şi Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt propoziţii explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanţă. Ei preiau teoria lui Flanagan şi o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt indicatori de performanţă. Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei criterii importante: a. factorii de performanţă să fie definiţi cu acurateţe; b. ancorele să descrie cu multă precizie principalele categorii de performanţe (înalt, mediu, slab); c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat prin urmărirea unor instrucţiuni precise de operare cu scala. Etapele construcţiei unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994) Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupune două- trei grupuri de experţi cărora li se solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care permit evaluarea performanţei într-un domeniu dat. Se analizează rezlutatele şi se elimină factorii sau dimensiunile redundante obţinându-se astfel o listă „curată“ care se supune din nou judecăţii experţilor. De această dată, sarcina lor este să definească şi să explice fiecare dimensiune. Etapa 2. Lista de dimensiuni şi definiţiile lor este analizată de un al doilea grup de experţi care are obligaţia să găsească unul sau mai multe exemple de comportamente care să descrie clar fiecare nivel de performanţă (comportament de nivel mare/mediu/mic). Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste: una cu dimensiuni şi una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze fiecare exemplu de

130

comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost scris. Operaţia se numeşte retroversiune şi scopul ei este de a determina corespondenţa între dimensiune şi comportamentul ancoră din punct de vedere calitativ. Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima triere sunt grupaţi pe dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare comportament. Este o operaţie de ponderare sau de localizare pe scală a ancorelor comportamentelor. Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelităţii scalei, ceea ce presupune aplicarea ei pe un lot pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueză o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările tind către acelaşi rezultat se poate considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de evaluare cu ancore comportamentale este o metodă calitativă şi va trebui validată statistic. Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre Walker şi Kelly. Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la care participă un grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se poate reduce la jumătate. Metoda presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o variantă a drumului critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite, prin ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În 1959 în Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M. (Metro Potential Method). În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975, Septimiu Chelcea numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru are la bază premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă, poate fi descompusă în activităţi simple şi evenimente sau etape, care să marcheze începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin arce (activitate arc) sau prin noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi prin metoda drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136). A Exerciţiu Construcţia unei scale de evaluare cu ancore comportamentale (2 seminarii, se lucrează cu microgrupuri de studenţi). & Bibliografie Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Pitariu, H., (1994) Managementul resurselor umane – măsurarea performanţelor profesionale, Bucureşti, Editura All

131

Dinca, M., (1998),.Echelle d’evaluation a ancrage comportamental de la créativité, Revue de Psychologie, nr.2

132

PRELEGEREA VI

Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

Introducere Această a şasea prelegere abordează tematica analizei fenomenelor de dinamică a grupurilor, respectiv metoda sociomatricei, reţelele de comunicare, stilurile de conducere.

Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





133


Rezumat

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului de coeziune şi de funcţionalitate. 1. Metoda sociomatricei În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria lui Moreno asupra fenomenelor psihosociale este o abordare dinamică care se bazează pe reacţii afective de tipul atracţie, respingere, indiferenţă, reacţii care caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că sociometria se ocupă cu „studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“. Fundamentale pentru sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea este determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă la o situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor culturale. Energia psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza actului interpersonal, manifestat prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei elemente, acţionând ca acte de emisie sau recepţie se numesc teleelemente. Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în complexitate: atomul social (reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ), molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile mici (ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot evalua prin matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii sociale, patternul social. În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale şi informale într-o relativă opoziţie. Sociometria poate evalua diferenţierile de structură între aspectul formal şi cel informal al relaţiilor de grup. Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant în stabilirea căilor de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor membrilor grupului. Grupurile mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic care se realizează prin eforturi

134

individuale. Există diferenţe între contribuţiile membrilor la scopul comun din mai multe puncte de vedere: calitativ, cantitativ, al tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care contribuie în mod semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:

• liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere rezultă din structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale

• liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de structura căreia îi aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale grupului, ocupă o poziţie centrală datorită influenţei în grup.

Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de influenţare a unui subltern (B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri de conducere:

• conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice comportamentul lui B; • conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de dorinţa lui A; • conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B îi aduce lui A o

recompensă. R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:

• structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului; • menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin motivarea indivizior.

Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională, simplă, ierarhia membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert Bales a dorit să determine dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri diferite în cazul în care nu există diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării au fost următoarele:

• persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în domeniul rezolvării problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase, reacţii negative şi întrebări;

• persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării solidarităţii fiind ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.

Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal este recunoscut de grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-se prin activism, dar pe o scală de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie secundară prin raportare la liderul informal. Eficienţa tehnică a liderului formal este în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de liderul informal, care are competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese necesitatea existenţei în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să poată sesiza cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc. Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor socioafective care se dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să precizeze relaţiile (pozitive sau negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de respingere în legătură cu partenerii săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări: Cu cine aţi prefera să lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi

135

pentru a efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei nume de colegi. Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi anume:

- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective să funcţioneze; - persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze chestionarul, nu să li se

impună; - răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea lor.

În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici sociometrici. Indicii pot fi: 1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite), expansivitatea pozitivă (

numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de alegeri reciproce). 2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite), expansivitatea negativă

(numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de respingeri reciproce). În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt: 1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ; 2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se pot generaliza pentru

alte situaţii; 3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat chestionarul; 4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative pentru personalitatea

celor implicaţi (a celor la care se face referire). Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din grup, sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele sunt de două tipuri: individuale şi colective. Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi imaginare care unesc un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului social. Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor socioafective care există în grup.(Abric, 2002, p.137)

2. Reţelele de comunicare Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea gradului de coeziune şi de funcţionalitate:

• suma vecinilor fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de persoane cu care un membru al grupului poate comunica direct;

• centralitatea este dată de numărul de opţiuni directe pentru o persoană din grup, se cuantifică după numărul verigilor de comunicare;

• suma totală a vecinilor – suma poziţiilor aflate la distanţă minimă faţă de o persoană;

136

• suma distanţelor – suma pentru toate poziţiile a celor mai mici distanţe de la o poziţie la alta.

Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale reţelelor de comunicare, având la bază modul în care sunt interconectate elementele acestora:

• Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a rezolva o problemă subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este criteriul conform căruia se stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte după formula C=2 (n-1), în care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de subiecţi.

• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De această calitate depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia deţinută de o persoană determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea, flexibilitatea, precizia);

• Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre centralitatea poziţiei periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei. Odată cu creşterea poziţiei periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia liderului.

În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale acestora în funcţie de diferiţi parametrii:

• În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi „y“ sunt mai stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“

• În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip „roată“ sunt mult mai rapidă decât organizările de tip „cerc“

• În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“ utilizează cel mai mare număr de mesaje

• În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului: numărul cel mai mare de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“

Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi formaţiunile de tip „stea“ şi „y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi al insatisfacţiei. În cazul „cercului“, deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori, formaţiunea poate oferi mai multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere activismului anarhic, ce riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie. Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel: A)

137

B)

C)

E)

F)

G)

H)

Reţea în lanţ

Reţea de tip „roată“ (stea)

Reţea de tip „cerc“

Reţea de tip „y“

138

3. Stilurile de conducere Stilul de conducere influenţează relaţiile de grup din toate punctele de vedere. Într-o serie de cercetări efectuate asupra mai multor grupuri de către Lippit şi White s-au putut preciza caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s-a fectuat pe trei grupuri de subiecţi. În prima serie de experimente liderul îşi schimba stilul de conducere de la un grup la altul. În a doua serie, grupurile parcurgeau succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost: în cazul unei conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activităţii acestuia; în cazul unei conduceri autoritare decizia a aparţinut în totalitate liderului; în cazul unei conduceri „laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite variante de activitate prezentate de lider. Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea timpului membrii din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi şi ostili la nivel interpersonal, cu o frecvenţă de opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de lider manifestau supunere. Rezultatele celei de a doua variante de experiment au demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la conducerea autoritară la cea democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte, absenţa liderului autoritar generează agresivitate în grup. Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se bucură de simpatie din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În grupuri apar două tipuri de conflicte, şi anume conflicte cu declanşare graduală şi conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939) explică conflictele în grup prin teoria câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a unei tensiuni interne“7. Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa agresiunii, situaţia în ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul grupului şi produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor grupului, „stilul de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de orientare a subiecţilor în sarcină“. În cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili la perturbările ce-i pot influenţa, pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă pentru îndeplinirea sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele exterioare. Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile interpersonale, de caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale ale liderului ş.a. Leavitt a efectuat experienţe prin care a arătat că indicele centralităţii unui individ din grup contribuie la probabilitatea acestuia de a deveni lider. Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup de n-1 indivizi i se adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se cuantifică performanţa realizărilor grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se poate evalua poziţia liderului. R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod indirect variindu-se succesele grupului prin retargerea alternativă a unor lideri.

139

A Exerciţiu Stabilirea liderului formal şi informal în grupa de studenţi utilizând metoda sociometrică. & Bibliografie Moreno, J.L. (1970) Fondements de la Sociometrie, Paris, P.U.F., p. 26 Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York, Harper. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group performance, J. abnorm. soc. Psychol., 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux“, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316. Lewin, K., Lippit, R., White, R., (1939) Patterns of aggresive behavior în experimentally created social climates, Journal of Social Psychology, 10, p.271-299. citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959, p.196-227 Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.233 Cattell, R.. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group Syntality, în: Hum.Relat., 1954, 4, p.161-184 Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7 Abric, J.C. (2002) Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi

140

PRELEGEREA VII

Cercetări asupra motivaţiei

Introducere Această a şaptea prelegere abordează tematica cercetărilor asupra motivaţiei, cuprinzând studii asupra trebuinţelor, asupra atitudinilor, asupra credinţelor, precum şi studii de marketing. Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea : - să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale





141


Rezumat

Motivaţia este definită ca un „sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni interne, energizante sau activatoare, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunii şi conduitei“ Popescu Neveanu (1978). Dacă motivul este interior şi funcţionează ca un generator de acţiuni, motivaţia trebuie înţeleasă fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al motivării. Cercetările asupra motivaţiei atât din punctul de vedere al metodelor, cât şi al interpretărilor, sunt dependente de teoria psihologică căreia i se supun. Scopul cercetărilor a fost fie analiza motivaţiei din interiorul psihismului (psihanaliza), fie analiza motivaţiei ca interacţiune socială (psihologia situaţională). Cercetările asupra motivaţiei îşi găsesc aplicabilitatea în domenii diferite, de la marketing la psihologia muncii, din politică până la educaţie. Cele mai frecvente studii asupra motivaţiei urmăresc să precizeze relaţii, caracteristici la nivelul trebuinţelor, al atitudinilor, al credinţelor şi riturilor. Acest tip de cercetări presupune apelul la o serie de metode specifice: interviul comprehensiv, analiza de conţinut, analiza documentelor ş. a. Studiul trebuinţelor poate utiliza ca metodă analiza de conţinut care, având ca punct de plecare o grilă apriorică permite determinarea trebuinţelor, ca şi a modalităţilor lor de exprimare în discurs (Murray, 1956). Studiul atitudinilor se poate face utilizând metode calitative (analiza de conţinut, analiza jocurilor) sau prin metode cantitative (chestionar, interviu). Studiul credinţelor presupune utilizarea unui tip de analiză de conţinut, care se bazează în mod esenţial pe operaţia de categorizare. Ea presupune determinarea într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Studiul riturilor presupune apelul la metoda analizei de conţinut cu grilă apriorică. Riturile sunt definite astfel: „ansamblu de conduite şi acte repetitive şi codificate, adesea solemne, de ordin verbal, gestual şi postural, cu o puternică încărcătură simbolică, întemeiate pe credinţa în capacitatea de a acţiona a unor fiinţe cu puteri sacre, cu care omul încearcă să comunice în scopul obţinerii unui efect anume“. (Riviere, 2000) 1. Studii asupra trebuinţelor Trebuinţele sunt frecvent numite motive şi definite ca sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni interne, energizări sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei (Popescu Neveanu, 1977, p.464). Metoda principală de studiu a acestora este analiza de conţinut cantitativă care presupune o grilă apriori ca bază pentru stabilirea tipurilor de motive ca şi a modalităţilor lor de exprimare într-un discurs. Prin discurs înţelegem orice expunere, de la cele oficiale până la discuţiile dintre

142

prieteni. Elementele grilei clasice de decodare a motivelor au fost descrise de Murray în 1956 şi sunt: trebuinţa, suportul trebuinţei (elementul generator de dezechilibru), achiziţia, afilierea (condiţii de satisfacere).

• Trebuinţa presupune decodarea şi descrierea sistemului de impulsuri, stări tensionale etc. manifeste în discurs, text etc.

• Suportul este reprezentat de trăirile afective şi cognitive care susţin, conduc la generarea unei trebuinţe. Cele mai frecvente tensiuni sau cauze declanşatoare de acţiune sunt absenţa hranei, a repausului, a protecţiei, a susţinerii ca şi nevoia de identificare cu alţii, de apartenenţă la o familie, de reputaţie şi prestigiu, de consideraţie, estetice etc.

• Achiziţia este reprezentarea bunurilor materiale sau spirituale care pot reduce tensiunea declanşată de trebuinţă.

• Afilierea este o variantă de achiziţie în care integrarea sau participarea la acţiunile unui grup reprezintă modalitatea de satisfacere a trebuinţei.

Pentru evaluarea trebuinţelor cel mai frecvent se folosesc tehnicile proiective. Mucchielli (1996) exemplifică modalitatea de evaluare a trebuinţelor prin decodarea caracteristicilor trebuinţelor de afiliere şi afecţiune ale adolescenţilor. În acest scop el a utilizat metoda proiectivă şi anume a cerut unui grup de adolescenţi să descrie acţiunea reprezentată de un desen. Desenul a fost astfel ales încât să poată induce trăiri corelative trebuinţelor de afiliere şi protecţie. El reprezenta doi adolescenţi care se ţin după umeri în faţa unui adult care are o poziţie autoritară. Pentru a evalua trebuinţele este necesară analiza discursului sau a povestirii adolescenţilor. Una din povestirile asociate planşei prezentate a fost următoarea: „Doi tineri stau de vorbă cu un bătrân şi îi cer (1. expresia unei trebuinţe de sprijin) bani ca să poată trăi, (2. expresia unei trebuinţe de achiziţionare) pentru că bătrânul este bogat iar ei sunt săraci. Bătrinul îi sfătuieşte (3. trebuinţa de consiliere) să se angajeze în fabrica lui (4. trebuinţa de suport) şi cei doi acceptă (5. dublă trebuinţă de afiliere).“ Analiza textului evidenţiază următoarea situaţie: 1,2,5 sunt trebuinţe ale adolescenţilor, iar 3 şi 4 trebuinţe ale bătrânului; 1, 2, 3, 4, sunt elemente generatoare de trebuinţe, iar 5 pare a fi o modalitate de rezolvare. Limita acestui tip de analiză constă în dificultatea validării rezultatelor obţinute prin utilizarea grilei clasice de decodare a motivelor descrise de Murray. Mucchielli (1996) consideră că numărul mare de grile propuse pentru interpretarea motivelor se datorează unei definiţii defectuoase a conceptului şi de aici rezultă dificultatea de evaluare a unei structuri motivaţionale şi de validarea rezultatelor. 2. Studii asupra atitudinilor Termenul de atitudine prezintă şi el mai multe sensuri, rezumând mai multe tipuri de relaţii. R. Mucchielli distinge între atitudini de postură, de exprimare a unei opinii, de exercitare a unui rol, atitudini care reprezintă predispoziţii generale. Considerând că atitudinea este un concept indispensabil atât în psihologia socială cât şi în psihologia personalităţii, M. Rockeach defineşte

143

atitudinea ca o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie, predispunând persoana să răspundă într-o manieră preferenţială. Atitudinea mai poate fi definită ca orientare generală a unei persoane sau a unui grup, faţă de diferite elemente exterioare lui. Precizăm că persoana sau grupul sunt consideraţi actori sociali, în timp ce elementele exterioare se numesc obiecte sau eventual obiecte nodale. Prin urmare, atitudinea reprezintă un mod de a reacţiona al actorului faţă de obiectele care au importanţă pentru el. Faptul de a reprezenta o valoare le acordă obiectelor denumirea de nodale. Atitudinile au următoarele caracteristici:

• dispun de un suport comportamental (se exprimă prin comportamente şi opinii) care se formează pe parcursul socializării, ceea ce presupune preluarea lor de la grupul social prin interiorizare;

• reprezintă un sistem cognitiv-afectiv-comportamental care individualizează persoana sau grupul;

• reprezintă modalităţi de relaţionare, ele intervenind în dinamica schimburilor sociale; • sunt caracterizate prin inducţie reciprocă, deoarece intervin în derularea relaţiilor sociale

şi le orientează. Cercetarea atitudinilor se realizează folosind chestionarele, dacă se evaluează reacţiile afective faţă de persoane şi grupuri de persoane şi a tehnicilor proiective atunci când se analizează gradul de exprimare a atitudinilor, factorii care le-au generat şi căile prin care se pot restructura. Atitudinile pot fi studiate din unghiul dinamicii intrinseci, în modul descris mai sus, sau al modului în care intervin în relaţiile interumane. Din unghiul modelului de relaţionare, modalităţile clasice de analiză sunt analiza tranzacţională, analiza jocurilor şi analza jocurilor de rol. Cercetarea atitudinilor prin metode calitative este o aplicaţie a analizei de conţinut. Ca şi în cazul trebuinţelor, scopul este de a determina ce se ascunde sub învelişul unor expresii diverse şi care este sensul general al trăirilor afective subiacente comune tuturor fenomenelor expresive analizate. Ceea ce presupune o operaţie de categorizare, cu alte cuvinte se utilizează analiza de conţinut, cu insistenţă pe etapa a doua a procedurii, deoarece fenomenele expresive analizate funcţionează ca indicatori de atitudini. Ipoteza conform căreia în societăţile „X „ domină o atitudine colectivă egocentrică şi individualistă se bazează pe o serie de conduite observate la populaţia analizată, cum ar fi scăderea numărului de căsătorii şi a numărului de copii, reacţii de refuz al regulilor de grup social pe care le resimt ca fiind constrângătoare etc. 3. Studii asupra credinţelor „Credinţa este o opinie fermă, o certitudine subiectivă asupra unui fapt sau a unei relaţii care nu este de domeniul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra, cum este cazul credinţelor religioase. Se datorează întăririi afective a unor relaţii cognitive în condiţiile în care

144

demonstraţiile raţionale sunt inconsistente sau imposibile. În sens figurativ, credinţa o opţiune sau opinie fermă“ (Popescu Neveanu, 1978, p.158). Analiza credinţelor este un tip de analiză de conţinut care se bazează în mod esenţial pe operaţia de categorizare. Evaluarea convingerilor despre existenţa unor forţe divine care controlează şi decid soarta oamenilor presupune o concepţie structuralistă asupra conduitelor umane şi determinarea într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Se presupune de la început că se pot determina în diversitatea conduitelor actorilor un număr relativ restrâns de credinţe care justifică comportamente diverse. Odată ce sistemul de credinţe devine explicit, actorii pot fi înţeleşi deoarece s-au definit invariantele care justificau comportamentele lor. Analiza credinţelor unor populaţii de africani faţă de boală şi moarte (Mucchielli, 1984) a condus la o serie de concluzii cu rol explicativ. În acest studiu s-au folosit metode proiective. Participanţilor la cercetare li s-a prezentat un desen reprezentând o vrăjitoare, un bolnav şi un al treilea personaj care prin poziţia sa inspira căinţa. Prin instructajul facut li se cerea participanţilor să construiască o povestire pornind de la imaginea infăţişată şi să răspundă la o serie de întrebări privitoare la moarte şi boală. Analiza răspunsurilor a permis descrierea sistemului de credinţe, care presupunea următoarele invariante:

• O forţa divină, spiritul (reprezentat de vrăjitoare) care poate interveni în destinul unei persoane pedepsind orice încălcare a regulilor tribului;

• Un sistemul de norme sociale, dictate de forţa divină care trebuie respectate neabătut; • În cazul în care aceste norme au fost încălcate există posibilitatea răscumpărării

greşelilor, fie printr-o plată directă făcută celui prejudiciat, fie prin intervenţia vrăjitoarei care poate justifica în faţa forţei divine greşeala şi obţine iertarea pentru cel vinovat.

4. Studii de marketing Marketingul calitativ este un instrument de gestiune care împreună cu cel cantitativ permite să se „construiască“ pe piaţă oferta în funcţie de cerere. Marketingul este fundamental calitativ, chiar dacă utilizează şi tehnici cantitative. El apare şi se dezvoltă direct corelat cu apariţia concurenţei între întreprinderi. Întreprinderile sau producătorii care au apelat la marketing nu urmăresc doar să impună propriile produse pe piaţă şi propriul punct de vedere clienţilor, ci mai ales le permite să cunoască mai bine trebuinţele, aşteptările, dorinţele clienţilor potenţiali ca şi modul de percepere şi interpretare a informaţiilor privitoare la produs, modul de funcţionare a pieţei, oferte şi cereri ale partenerilor şi ale concurenţei etc. Conceptul a căpătat o aplicabilitate mai largă după 1969, noţiunea de marketing fiind aplicată şi în politică, organizaţii umanitare, în funcţionarea intreprinderilor etc. Marketingul calitativ şi cantitativ nu se opun, ci se completează. Marketingul calitativ permite formularea obiectivelor, o mai bună înţelegere a evoluţiei pieţii, precizează deciziile. Marketingul cantitativ contribuie la alegerea segmentelor de piaţă (populaţii sau obiecte, în sensul larg al cuvântului) care trebuie cercetate şi serveşte la programarea modului de acţiune propriu-zis.

145

Marketingul calitativ asigură o bază psihosociologică cercetărilor şi presupune studii de profunzime pe eşantioane mici. Aceste studii urmăresc să determine atitudini, trebuinţe, valori constitutive ale stilului de viaţă etc. Marketingul cantitativ reprezintă o bază statistică, care face apel la eşantioane cu caracteristici bine definite, cărora li se aplică chestionare. Marketingul calitativ nu utilizează chestionarele, metode centrate pe interlocutor şi pe punctul lui de vedere. Conştientizarea trebuinţelor şi a atitudinilor nu este întotdeauna evidentă, tendinţa de a masca o serie de atitudini sau/şi comportamente sunt cele două motive pentru care chestionarele nu sunt relevante în acest tip de cercetare. În aceste condiţii, se utilizeaza metode specific calitative, focus grupul şi interviul comprehensiv, analiza de conţinut, probe proiective care asigură atingerea scopurilor unei anchete de marketing. Criteriile de evaluare a unor campanii publicitare sunt exemplificatoare pentru o abordare calitativă în marketing. Se consideră că o campanie publicitară este potenţial eficientă dacă îndeplineşte o serie de criterii de tipul:

• capacitate de a crea un eveniment; • surprind caracteristicile concurenţei; • credibilitate; • perspective de memorare; • perspective de uitare; • exprimă beneficiul pentru consumator; • accesibilitate a mărcii (firmei producătoare); • gradul de implicare a consumatorului; • simpatia asociată produsului prezentat sau mărcii respective; • dimensiuni ale reclamei; • încredere indusă; • referire la tradiţie; • imagine a calităţii superioare prin raportare la concurenţă. • A Exerciţiu Analiză din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a reclamei a campaniei publicitare a firmei ORANGE.

& Bibliografie Riviere, C.,(2000) Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică ţi Enciclopedică Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom

146

Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales, Paris, Armand Colin

147

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

84. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y. 85. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,

Woodsworth 86. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random

House Wadsworth Company 87. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy 88. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal

of abnormal and social psychology 89. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,

Open University Press 90. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F. 91. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,

Harper 92. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)

Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem 93. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press 94. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York 95. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart

and Winston, University Press of America 96. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti 97. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin 98. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.

Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F. 99. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group

Syntality, în: Hum.Relat, 4 100. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică 101. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică 102. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,

Editura Institutului Naţional de Informaţii 103. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi

L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel 104. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu

(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti 105. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică 106. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere

a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom 107. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,

(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall 108. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue

de Psychologie, nr.2 109. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)

Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union 110. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir

şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

148

111. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti

112. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

113. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage

114. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social psychology

115. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New York, Basic Books

116. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 117. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz 118. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence

from tongue twisters, American Journal of Psychology 119. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and

Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276

120. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus 121. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-

Wesley 122. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom 123. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom 124. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,

Iaşi 125. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi 126. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur 127. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among

moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine 128. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage 129. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:

The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti 130. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall 131. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group

performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316

132. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959

133. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia, Memory & Cognition

134. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York 135. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in

contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York 136. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University

Press 137. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on

methodology and practice, London, Falmer Press

149

138. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992

139. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F. 140. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F. 141. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et

sociales, Paris, Armand Colin 142. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F. 143. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,

London / New York, Pinter Publisher 144. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With

particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist 145. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content

analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology 146. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions

majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7 147. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique 148. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,

Sage 149. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia 150. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti 151. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din

Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti 152. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti 153. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman 154. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-

Napoca, Ed. Sincron 155. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De

l'Universite de Louvain, 7 ed. 156. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The

experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American Scientist

157. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai

158. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London 159. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory

Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage 160. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.

McGraw –Hill Publishing Company, New York 161. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)

Approaches to social research, New York, Oxford University Press 162. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de

producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom 163. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to

the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2 164. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si

Y.S. Lincoln) London, Sage 165. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press 166. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in

the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

METODOLOGIA CERCETARII PSIHOLOGICE

Documents

Transcript of METODOLOGIA CERCETARII PSIHOLOGICE