Meşteşuguri populare

Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul creator, care își găsește expresia în cultura materială și spirituală. Un loc aparte în această cultură îl ocupă meșteșugurile populare.

Din cele mai vechi timpuri în Moldova alături de agricultură, păstorit populaţia sătească avea cu un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică”, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei în vederea satisfacerii necesităţilor funcţionale şi estetice ale familiei.

Uneltele de muncă, mijloacele de transport, utilajul tehnic folosit la prelucrarea cerealelor, plantelor textile, confecţionarea şi finisarea ţesăturilor populare, precum și îmbrăcămintea, obiectele de uz casnic şi mobilierul ţărănesc, atributele de ritual folosite la celebrarea căsătoriei, cumătrie, la ritualul funerar, la sărbătorile calendaristice etc., demonstrează un mare registru de obiecte – mărturie a talentului şi înţelepciunii poporului nostru.

Pentru a satisface cerinţele gospodăreşti şi a vieţii rurale în Moldova s-au dezvoltat un şir de meşteşuguri, unde meșterii produceau şi realizau produsele sale la comandă şi pentru piaţă. Astfel conform recensămîntului din 1774-1777 sînt fixate circa 157 îndeletniciri, meşteşuguri. În secolul al XIX-lea – numărul lor a devenit şi mai mare. Strîns legaţi de agricultură erau şi

acei care îndestulau satul cu produsele alimentare necesare: morarii apoi cei care storceau uleiul, făceau băuturile (berarii, rachierii), articolele de panificaţie (colăcarii, plăcintării), dulciurile (halvagii, cofetarii).

Dezvoltarea păstoritului a contribuit la apariţia categoriei de meşteşugari, care erau preocupați de prelucrarea şi prepararea produselor în urma creşterii vitelor: meşteşugari care pregăteau mezelurile – pastramagii, furmagii, meşterii în prelucrarea pieilor (dubălari, cojocari), în pregătirea brînzeturilor (caşcavagii) etc. De exemplu, la mijlocul anilor 30 ai secolului al XIX-lea Basarabia ocupa un loc important în exportul pastramalei, prunelor negre uscate, brînzei de oi, nucilor, vinurilor în Europa şi Rusia.

Către jumătatea a doua a secolului al XIX-lea un şir de meşteri practică producerea la comandă şi pentru piaţă. Prin urmare, are loc şi o specializare în anumite domenii şi procedee tehnice. Aşa apare grupul de bucătărese pentru pregătirea bucatelor special către nuntă, cumătrie. În industria casnică a textilelor se specializează în vopsitul lînii, alesul covoarelor, ţesutul prosoapelor, brîielor, sumanului, nividitul urzelii etc.

Unele meşteşuguri în secolul al XIX-lea iau amploare, cuprinzînd tot mai multe braţe de muncă. Prin anul 1894 numai în judeţul Orhei erau 9 centre de produs ceramică: s. Cinişeuţi, Iurceni, Văşcăuţi, Mîndra, Frumoasa, Hodjineşti, Păuleşti ş.a. Numai în s. Cinişeuţi cu olăritul se ocupau 184 familii, circa 600 oameni. În tot judeţul Orhei vasele de ceramică se ardeau în 237 cuptoare de ars ceramică. Meşteşugarii olari, ca şi spătarii, abajerii realizau mărfurile pe tot teritoriul ţării, deseori schimbînd vasele pe produse agricole.

Totodată cu dezvoltarea marii industrii urbane în viaţa satului moldovenesc pătrund noi materiale, unelte, ţesături, coloranţi, obiecte de uz casnic, produse alimentare, care au contribuit la transformarea şi pierderea multor forme de activitate tradiţională şi înlocuirea lor cu produse industriale. Drept urmare în multe sate s-a redus alesul covoarelor, broderia costumului, coptul pîinii, colacilor, uscatul fructelor, pregătirea mezelurilor în condiţii de casă. S-a redus meşteşugul de confecţionare a vaselor de ceramică, împletitul din salcie, papură, paie, şi a. În decorul locuinţelor tot mai mult pătrund obiecte standardizate produse de fabrică (mobilier, ţesături, covoare etc.).

Astăzi meşteşugurile populare merită să devină noi direcţii economice strîns legate de materia primă locală obţinută din agricultură, păstorit ş.a., folosind resursele naturale, braţele de muncă libere pentru a îndestula cerinţele şi gusturile pieţii contemporane.

Marele interes faţă de meşteşugurile populare este motivat nu numai de aprecierea obiectivă a valorilor vitale, estetice şi etice, dar şi din cauza unei crize ecologice legate de pierderea capacităţilor de creaţie, de valorificare a bunurilor materiale, de slăbirea continuităţii între generaţii şi destrămarea patrimoniului tehnico-cultural şi etnic al poporului. De faptul cum vom reveni la valorile etnoculturale, depinde viitorul şi continuitatea neamului, destinul culturii etnice.

Civilizaţia modernă netezeşte, piaptănă, mijloceşte modul de viaţă şi imaginea oraşelor şi orăşenilor, care urmează tendinţele mondiale de modă. Şi în Europa, şi în Australia oamenii se folosesc de aceleaşi lucruri, confecţionate după tehnologii asemănătoare – care iese de sub banda rulantă. Obiecte de uz casnic, făcute manual de la început pînă la sfîrşit de un meşter după tradiţiile strămoşilor, au trecut la categoria suvenirelor. Însă, pierzînd din valoarea utilitară, arta populară aplicativă, de regulă, nu moare, căci meşteşugurile de artă– una din cele mai expresive deosebiri materiale ale unui popor de altul. Astfel, arta olarilor – una din cele mai vechi şi specifică majorităţii etniilor, asemănătoare după tehnologii în linii generale, este diferită de la o ţară la alta. Obiectele din lut, confecţionate de meşterii din Moldova, chiar şi un nespecialist le deosebeşte cu uşurinţă de cele italiene, nemţeşti sau greceşti. Covorul moldovenesc nu se confundă cu cel turcesc, sau armenesc, chiar dacă acestea sunt ţesute din lînă de oaie şi aproape prun aceiaşi metodă. Dar şi în ceramică, şi în covoarele unui şi aceluiaşi popor sunt prezente trăsături comune,de exemplu, ornamentul, bazat pe principii asemănătoare. Cel mai răspîndit ornament moldovenesc – geometric şi puternic stilizat vegetal – se foloseşte şi la sculptarea în lemn şi la broderie.

Multe genuri de artă populară aplicată nu erau nici hobby, nici profesie, ci alcătuiau partea firească a habitatului. Din spusele lui Ion Bolteanu, preşedintele Uniunii Meşterilor Populari din Moldova, ţăranul simplu încă în sec. 19 era capabil să generalizeze viaţa, să privească lumea cu ochii larg deschişi, spre deosebire de noi, care ne-am îndepărtat de percepţia integrată a lumii, care vedem o mică parte a acesteia, care ne ocupăm doar de lucruri restrînse. Ţăranul trebuia nu doar să semene, să crească şi să strîngă roada, să îngrijească de animale, dar şi să construiască o casă şi să creeze obiecte de trai. Abilităţile se transmiteau prin moştenire, în familie, ca ceva firesc şi necesar. Îndeletnicirea femeilor, de rînd cu cealaltă muncă, era ţesetoria. Dar mai întîi trebuia crescut inul, bumbacul, cînepa, apoi acestea prelucrate şi din ele toarse fire. Fiecare zi din calendar era programată. Maşina de ţesut (stativele) se instala după Crăciun. Atunci au apărut şi pînzele. Prosoape, feţe de masă, draperii, feţe de pernă, cuverturi, haine de sărbătoare înfrumuseţate cu broderii şi dantele. Căci tendinţa către frumos şi spre autoexprimarea creativă întotdeauna a fost caracteristica oamenilor. Deaceea, „dantela” apărea şi pe lingurile de lemn, pe rafturile din bucătărie, pe rămile gemurilor şi uşilor, iar cioplitul în lemn, ca şi în piatră, are în Moldova rădăcini adînci în dezvoltarea sa. „Strămoşii noştri, - spune Ion Bolteanu, - gîndeau şi acţionau altfel, şi

deaceea lăsau urme materiale, monumente, numite creaţie populară. Noi suntem oameni învăţaţi şi dezvoltaţi, dar nu lăsăm aşa urme”.

Dar tradiţiile totuşi nu dispar. Pînă acum e vie arta împletitului din diferite materiale: nuiele, paie, papură, pănuşi de porumb. Din nuiele de salcie, nuc, vişin, cireş de pădure se împletesc coşuri şi mobilă; meşterii din regiunea Soroca, Glodeni, confecţionează fotolii, mese cilindrice şi cu unghiuri drepte, taburete şi etajere. Mai înainte împleteau şi pătuţuri pentru copii, şi garduri, construcţii gospodăreşti. Încă în sec.19 în Basarabia se întîlneau hambare de diferite forme, inclusiv şi sferice, din paie

împletite. Prelucrarea artistică a pielii. Confecţionarea instrumentelor muzicale. Adevărate opere de artă se confecţionau din metal– de fierari, turnători, tinichigii.

Unele genuri ale artei aplicate dispăreau odată cu dezvoltarea industriei. Dar se găseau entuziaşti, care le reînviau, înţelegînd că în ele se ascunde – istoria, sufletul naţiunii. Aşa, de exemplu, Petru Vlah, un unical pictor găgăuz, a regenerat măiestria lucrărilor din... dovleac. Vasele din dovleacul –„sticlă” – susac, cum se mai numeşte la sudul Moldovei, au ieşit din uz. Şi vinul, şi sarea, şi condimentele, care se păstrau pe timpuri în aceste vase care respiră, de mult timp se ţin în veselă fabricată, şi chiar însăşi această cultură care nu se foloseşte în alimentaţie a dispărut din grădini. Petru Vlah din seminţe, care prin minune s-au păstrat, a început iar să cultive susacul, s-a

ocupat de selecţia şi transformarea dovleacului nu doar în vase practice, dar şi în minunate obiecte ale artei aplicative. Începînd procesul de creaţie cu brazda de pămînt, cînd fructul se coace – să fie legat la timp şi în locul potrivit, obţinînd astfel cele mai neobişnuite forme a dovleacului. Apoi, uscînd şi prelucrînd după propria tehnologie viitorul vas, arde pe suprafaţa lui aurie ornamentul dorit.

Neavînd un temei economic solid pentru a exista peste tot, păstrînd doar rolul de decor, creaţia populară în sec.20 în mod firesc dispare din viaţa noastră. Pe timpul sovietic, sub egida Ministerului industriei locale existau întreprinderi ale meşteşugurilor populare – un fel de trecere la confecţionarea suvenirelor industrial. În anii 90 totul s-a distrus. Acum meşteşugurile populare regenerează prin întreprinderile de familie şi prin micile afaceri. Procesul este stimulat şi susţinut de Uniunea meşterilor Moldovei. Manifestarea în ultimii ani a turismului rural a îmbunătăţit mediul de supravieţuire a meşteşugurilor populare. Turiştii străini tind să vadă şi să ia cu sine ceea ce nu poţi întîlni în alte locuri pe pămînt. Atît doar că puţini turişti vizitează Moldova…

Prelucrarea artistică a lemnuluiLemnul în natură este materia primă esenţială, care l-a ajutat pe om din vremuri imemorabile să supravieţuiască, oferindu-i posibilitatea de a-şi construi adăposturi, confecţiona unelte şi obiecte necesare. Din motivul că lemnul nu rezistă la umezeală şi arşiţă, obiectele făcute din lemn au dispărut fără a lăsa urme şi mărturii evidente despre istoria valorificării lui. Unele descoperiri arheologice atestă amprente ale obiectelor din lemn pe teritoriul din sud-estul Europei lucrate cu circa VII milenii în urmă. Au fost găsite rămăşiţe a locuinţei din lemn, forme de paturi, mese, mijloace de transport cu două roţi, luntre scobite în trunchi de copac, unelte pentru prelucrarea lemnului. Xenofon, Ovidiu amintesc în scrierile lor despre diferite obiecte de lemn la geto-daci.

Prelucrarea lemnului a continuat să rămînă o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe parcursul tuturor timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte convingător despre vechimea meseriei prelucrării lemnului. Uneltele de fier pentru prelucrarea lemnului găsite de arheologi, denotă faptul că din evul mediu timpuriu în branşa meşterilor lemnari au existat diferite specializări. Aceştia erau: strungarii, dulgherii, butnarii, rotarii, tîmplarii, podarii, blidarii, albierii, crucerii, spătarii, covătarii, fusarii, lingurarii etc.

Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt demonstrat de dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor geometrice (rombul, cercul, linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul şarpelui, rozete, stele, etc.).

Categorii de lemn şi însuşirile lor

Cele mai frecvent utilizate soiuri de lemn erau: salcîmul, frasinul, stejarul, cornul, nucul, gorunul, cireşul, bradul, pinul, şi a.

Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul – o specie a stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte la confecţionarea doagelor. Fagul, care este un lemn tare, era folosit ca material de construcţie, unelte, mobilă etc. Carpenul, cu toate că e lemn tare şi dens, putrezeşte repede, se prelucrează greu, se utilizează la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul era bun pentru butucii de la roată, loitre, inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare, care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc, iar din cireş – cele mai uşoare ploşti pentru băutură, linguri, lemnul de paltin servea pentru obiecte mici, instrumente muzicale, etc.

Copacii se tăiau toamna sau iarna, după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se vîrful cu frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un şir de operaţii: tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.

După tăierea copacilor, pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau grijă să usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de metode: pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”, alteori îl urcau în pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de soare pînă la 3 ani. Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci – lemnul se ţinea cîteva luni în gropi umplute cu gunoi de la vite (Plinius cel Bătrîn scrie că aceeaşi modalitate era utilizată în vechiul Egipt).

Reieşind din necesităţile de obiecte casnice ale populaţiei şi din bogăţia pădurilor pe teritoriul nostru, pe parcursul timpului lemnarii s-au specializat în confecţionarea diverselor articole. Termenul lemnar este un nume generic. Lemnarii se ocupau de construcţia caselor şi în funcţie de obiectele confecţionate s-au desprins un şir de meşteri specializaţi în împodobirea casei, confecţionarea mobilierului ţărănesc, ustensilelor şi uneltelor de lucru, vaselor şi accesoriilor de bucătărie, mijloacelor de transport terestru şi acvatic, etc.

Uneltele meşterilor lemnari

Încă din vechime au fost create şi utilizate un şir de unelte, care se foloseau în funcţie de tehnica de confecţionare a obiectului.

Pînă la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a lemnului, uneltele de tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi prezentau: topoare de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi, ferăstrăie de mînă cu pînză lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul în timpul lucrului – „capră”, beschie, compas, ţărcălău, sfredelul, priboiul, tesla, cioplitorul, rîndeaua, gealăul, dălţi, ciocanul, maiul de lemn, etc.

În dependenţă de funcţiile şi operaţiile executate de uneltele menţionate, practic în fiecare grupă existau mai multe varietăţi, de exemplu: bărdiţă de bătut draniţa, bardă cu coasă lungă, bardă lată, bardă de feţuit, bărdoaie, bardă mică; sau – topor cu coadă lungă la tăiatul lemnelor, la cioplit, topor de crăpat butuci, topor cu gît scurt, etc.

Cît priveşte domeniile de activitate a meşterilor lemnari este interesant faptul folosirii măsurărilor pentru corectitudinea lucrărilor: folosirea firului cu greutate de plumb, controlul direcţiei verticale şi orizontale se făcea cu „nivelul cu bulă de aer” (cumpănă), unghiurile se trasau cu „colţarul”, cercurile se măsurau cu compasul (în caz de lipsă a lui se făcea cu aţă şi un chiron). Dulgherii foloseau măsuratul cu degetele, latul palmei, palma, pasul, cotul, cu aţa.

Obiecte de lemn produse de meşteşugarii lemnari

1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor umane (poduri la case, costoroabă, căpriori, chingi, grinzi, tîrnaţ, verandă, foişor sau tindă, balcon, frontoane, dantele şi stîlpi decorativi, uşi şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, coloane, etc.); 2) Garduri şi porţi de lemn (din nuiele, din ţăruşi, din leaţuri, din beţe); porţi mari; porţi mici, portiţă, porţi acoperite, porţi sculptate, porţi înfundate etc.; 3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele fîntînii, zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă, obiecte de cult

etc.); 4) Mobilier ţărănesc:

a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi, lăzi de zestre în care se păstrau cele mai bune haine ale fetei şi ţesăturile de zestre. Lăzile de zestre se înfrumuseţau prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale simbolice; b) Paturi şi laviţe folosite pentru odihnă şi somn; c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu dulăpior, d) Scaune, bănci cu spetează, osloane, culmi de haine, taburete, cuiere de haine, grinzi, poliţe, blidare de perete, colţar, dulăpior, etc.;e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi de copac,

leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt uşoare şi frumos decorate; f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie etc. Obiecte de păstrat produse alimentare, de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti, păhăruţe, căuşe etc.), furci de tors (furci de brîu, furcă cu talpă, furcă cu scăunaş, furci cu coarne etc.), spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, fuse de tors, străchini de lemn, baniţe, site; piese de măsurare – dimirlie;g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarnete, buciume, cimpoi;h) Unelte agricole – furci de

fîn, greble, îmblăcie etc.;i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor, vaselor de băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor, sărăriţelor;j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de meşterii rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).

Din analiza mărturiilor istorice şi a datelor etnografice colectate pe teren şi a terminologiei pieselor din lemn rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării lemnului era practicată de bărbaţi, rămînînd una dintre ocupaţiile lor de bază, care a supravieţuit în satele Moldovei datorită materiei prime naturale utilizate, frumuseţii structurii şi gamei calde a lemnului, a miresmelor plăcute şi sănătoase emanate de lemn.

Pirogravura Pirogravura (de la grecescul pyros = foc și graphos = scriere) este arta decorării lemnului, dar și a altor materiale (plută, piele, os) prin ardere cu un vârf de metal înroșit în foc. Aceasta este tehnica de bază, folosită de-a lungul timpului de egipteni și unele triburi africane. Tehnica a fost cunoscută și în China, unde se numea „broderie cu acul de foc”. În România, dar și în alte părți ale Europei, pirogravura este cunoscută ca artă populară. Acum există aparate moderne de pirogravură, electrice, care pot fi împărțite în două categorii, în funcție de vârful stiloului folosit și de temperatura de funcționare: cele cu vârf de ardere fix și cele cu vârf din nichelină.Cele din urmă sunt și cele mai complexe, vârful de nichelină este o rezistență electrică și se încălzește la trecerea curentului. Temperatura la care operează aceste stilouri poate fi reglată, pentru a obține urme de ardere mai mult sau mai puțin intense și a crea efectul de umbră. La unele stilouri, reglarea temperaturii se poate face prin schimbarea grosimii vârfului de nichelină, altele sunt prevăzute cu un buton de reglare a temperaturii. Cu ajutorul acestor stilouri se pot grava adevărate tablouri în lemn. Stilourile cu vârf de ardere fix funcționează la o temperatură constantă. Pentru a varia intensitatea culorii arse și adâncimea modelului, „penița” se mișcă mai repede sau mai încet

sau se trece de mai multe ori prin același loc. Cred că acest tip de stilou este perfect pentru începătorii într-ale pirogravurii și pentru decorațiuni simple. Mi-am achiziționat recent un astfel de stilou și am realizat primele experimente. Pe acestea vreau să vi le prezint mai departe. Stiloul se numește Brenn-Peter’s și e cel mai simplu din această gamă. Se conectează direct în priză (cablul e cam scurt dar un prelungitor rezolvă problema) și are o putere de 26W. Atinge în 3 minute temperatura de 450°C.

1.

vârfuri de ardere – acestea sunt de obicei din alamă și au diferite modele, de la cercuri, puncte și linii până la forme geometrice, cifre și litere. Se prind ușor de (2) elementul de încălzire, printr-un șurub. Prin ardere își schimbă culoarea. Atenție: nu le manevrați cât sunt fierbinți și neapărat scoateți stiloul din priză înainte de a le schimba.2. elementul de încălzire – este cel care încălzește vârful de ardere, așadar este foarte fierbinte și nu trebuie atins!3. suportul pentru stilou – când nu folosiți stiloul dar acesta nu s-a răcit încă, așezați-l pe suportul metalic, pentru a proteja suprafața de lucru.4. mânerul de plută – când pirogravați, apucați stiloul de acest mâner. Este termoizolant și vă va proteja de arsuri atunci când stiloul este încă fierbinte.

În mod tradițional, materialul cel mai des folosit pentru pirogravură este lemnul. Cele mai potrivite sunt esențele de fag, tei și plop, care au o textură uniformă care nu interferează cu modelul desenat. Lemnul trebuie să fie bine șmirgheluit înainte, pentru a avea o suprafață

fină, se poate lăcui după ce desenul e terminat.

1. medalion 1,5×1 cm, pentru EA, de Valentine’s2. pandantiv 2×2 cm, cu cercuri și bule jucăușe, pentru o EA veselă3. zaruri pentru EL. Poate organizează o seară de poker sau de „Coloniștii din Catan”

Alte două materiale care se pretează la tehnica pirogravurii sunt pluta și pielea. Pluta se arde foarte ușor, așa că nu trebuie insistat foarte mult cu vârful de ardere. De asemenea, cred că o plută mai fină (de la un dop de vin poate) ar fi fost mai ușor de decorat. La început mi s-a părut cam greoi să desenez ținând stiloul doar de acest mâner de plută, dar cred că depinde foarte mult de stilul vostru de lucru. Eu țin de obicei creionul, stiloul sau pensula foarte aproape de vârf.

1. solniță2. zgărdiță pentru cîine.