Mediul de viață

Clasa a XI-a B

Medii biotice si abiotice Grosu Andreea

Iacobeanu Ana

Mediul de viaţă este un mediu natural format din totalitatea factorilor cu viaţă (biotici) şi totalitatea factorilor fără viaţă (abiotici),necesare unui organism viu.

Biotopul reprezintă un mediu de viață cu caracteristici ecologice relativ omogene pe care se dezvoltă o biocenoză.

Biocenoza - totalitate a organismelor vii, care populează un anumit mediu, formând cu el un tot unitar (ecosistem).

Mediul acvatic - Apele mărilor acoperă două treimi din suprafața Pământului.

-Viata a început în mare cu miliarde de ani în urmă. Apoi, cu circa 700 milioane de ani în urmă, au apărut meduzele și bureții de mare.

-Cu circa 500 milioane de ani în urmă au apărut animalele cu cochilie, viața în mediul acvatic diversificându-se apoi, ajungându-se ca în prezent, în mare să existe aproximativ 14000 de specii de pești și 160000 de specii de nevertebrate. Mediul aerian • Mediul aerian este unul dintre factorii vitali, absolut

indispensabili, ei asigurând respiraţia oamenilor, animaleleor, plantelor. Fără aer viaţa ar fi imposibilă. Aerul asigură organismele vii cu oxigen, prin aer se inlătură produsele catabolice, se produc procesele de termoreglare a organismului.

• De mediul aerian al pământului sunt strâns legate diverse procese geologice, hidrolitice şi energetice. Mediul aerian are o mare importanţă în activitatea profesională a oamenilor, el fiind o sursă de poluanţi chimici, germeni patogeni, pulberi, care prezintă un anumit pericol pentru sanatare,

• Funcţiile vitale,capacitatea de lucru a omului depind în măsura de mediul aerian, de particularităţile fizice şi compoziţia chimică a lui. Mediul terestru -cuprinde mediile naturale: câmpia, dealul, muntele, pădurea,

precum si mediile artificiale: grădina, livada, via şi parcul.

Mediul abiotic cuprinde : solul, apa, aerul, factorii climatici toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor;

ABIÓTIC, -Ă adj. Lipsit de viață. [< fr. abiotique, cf. gr. a – fără, bios – viață].  De exemplu:

* solul-poate fi diferit de la un loc la altul(sarurile minerale,apa,oxigenu l pot fi diferita ca proportie de la un loc la altul)De asemenea,poate sa difere temperatura solului de la o regiune la alta.

* apa-poate fi statatoare sau curgatoare,dulce sau sarata,cu valuri si curenti;limpede sau tulbure,calda sau rece,cu cantitati diferite de oxigen sau dioxid de carbon dizolvate in ea.

* aerul-poate avea o anumita temperatura,umiditat e,lumina,curenti de aer ce formeaza vanturile.

Habitate si nise Hemeziu Dan

Tipuri majore de biomi de pe Terra Braga Vlad Gheorghian Andreea

Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor populaţii dominante de plante şi animale, trăiesc într-un anumit climat specific de regulă unor zone geografice mai extinse. Biomul poate fi privit ca o asociaţie de biocenoze adiacente din punct de vedere geografic ceea ce le conferă particularităţi distincte. Deoarece, iniţial definirea biomului a fost aceea de „formaţiuni (asociaţii) vegetale”, majoritatea biomilor sunt denumiţi după tipul vegetaţiei dominante.

Influenţaţi de latitudinea şi altitudinea geografice, de temperatură şi regimul precipitaţiilor, biomii tereştri sunt diferiţi şi includ variate tipuri de păduri, întinderi ierboase (savana, stepă, tundră etc.) şi zone deşertice. Aceşti biomi includ de asemenea comunităţile specifice bazinelor acvatice incluse (lacuri, bălţi, mlaştini, zone umede).

Deşi aceste asociaţii de ecosisteme s-au format în zone geografice distincte, există unele similarităţi ca urmare a selecţiei naturale.

Diversitatea speciilor de animale, precum şi a speciilor vegetale subdominante, care sunt de regulă caracteristice fiecărui biom, este controlată de condiţiile de mediu şi de productivitatea vegetaţiei dominante. În general, diversitatea speciilor este mai mare dacă producţia primară netă este suficient de mare şi există condiţii favorabile de umiditate şi temperatură.

Adaptarea speciilor şi specializarea nişelor trofice pot fi observate foarte bine la nivelul biomilor. Organismele care ocupă nişe trofice asemănătoare, în ecosisteme similare dar separate geografic, aparţin unor specii diferite care au dezvoltat însă adaptări similare, ca răspuns la modificarea similară a factorilor de mediu.

Legenda hartii si relatia intre biomi si grupele functionale de taxoni.

Harti cu principalii biomi actuali in Europa

Tundra

Tundra se întâlnește în zonele subpolare, dincolo de limita zăpezilor veșnice. Ea este mai bine reprezentată în emisfera nordică, ocupând zonele de coastă din nordul Eurasiei pe o lățime variabilă

(doar o porțiune îngustă în Peninsula Scandinavă, însă cu o extindere mult mai mare de exemplu între Munții Urali și Lena, în Sibeira) și parte din insulele limitrofe, în principal Islanda. În America de Nord tundra are o extindere mai mare, mai ales pe coasta estică, unde coboară până spre centrul

peninsulei Labrador și în insula Terra Nova. În emisfera sudică tundra ocupă suprafețe restrânse din Antarctica (peninsula antarctică), insulele din jurul acesteia (Shetland de Sud, Orkney de Sud,

Sandwich de Sud, Falkland, Kerguelen), precum și extremutatea sudică a Americii de Sud (în special Țara de Foc).

Padurea de foioase

Padurile cuprind formatii vegetale extrem de complexe si de diverse, asezate in mai multe straturi, ca si fauna si flora pe care o gazduiesc. Putem descoperii mai multe biomuri forestiere si anume: paduri din zona temperata cu foi caduce, paduri taiga, padurile cu frunze persistente de tip mediteranean si

paduri dense ecuatoriale care sunt cel mai bine reprezentate in bazinul amazonian, in Africa tropicala, in Indonezia si in Malaezia. Vegetatia este foarte bogata: peste 2000 specii de arbori si 4-5 etaje de

vegetatie. Fauna este extrem de bogata si specializata.

Padurile de foioase (cu frunze cazatoare) se gasesc in zona climei temperate umede (in partea centrala si vestica a Europei, in estul Americii de Nord, in Asia de Est), unde cad in toate anotimpurile precipitatii suficient de bogate pentru ca arborii sa creasca.Arborii padurilor de foioase sunt: stejarul, fagul, mesteacanul, ulmul, artarul, frasinul etc. Toamna, cand arborilor le cad frunzele, functia lor de

fotosinteza.

Stepa

Stepele sunt formaţiuni ierboase lipsite de arbori, dominate de graminee xerofile, care se dezvoltă în condiţiile unui climat temperat continental cu vară secetoasă şi cu iarnă friguroasă. Ele ocupă suprafețe extinse în centrul Eurasiei, limita vestică fiind situată în Câmpia Panoniei, iar cea

estică în Mongolia și nordul Chinei. În America de Nord ele se întind în centrul continentului, având loc o scădere a înălțimii vegetației dispre est spre vest, astfel încât se poate distinge o stepă (prerie)

cu ierburi înalte (în est), o stepă cu ierburi mijlocii (în centru) și una cu ierburi scunde (spre vest), care face trecerea spre zonele semideșertice. În America de Sud stepele se găsesc în partea sudică a

continentului (spre nord până în dreptul cursului inferior al fluviului Parana), pe coasta estică și central. Suprafețe restrânse sunt ocupate de stepe în sudul Africii. Stepele din America de Nord

poartă denumirea de prerie iar cele din America de Sud pampas. În Europa este utilizat termenul de pustă.

Taigaua

Taigaua este unul dintre cele mai extinse biomuri, ocupând zona cu climat temperat-rece din emisfera nordică. În Eurasia limita sudică a pădurilor boreale este mai situată mai la nord (60° lat. N) în Peninsula Scandinavă comparativ cu Siberia, unde atinge extinderea maximă, coborând până la 50° lat. N în bazinul fluviului Amur. În America de Nord pădurile de conifere ocupă suprafețe mari în

peninsula Labrador, întinzându-se până în zona Marilor Lacuri, iar în vestul continentului până în partea centrală și sudică a Alaskăi, ajungând adesea până pe țărmul Oceanului Pacific. În emisfera

sudică taigaua lipsește.

Padurea de conifere

Pădurile de conifere (numite uneori păduri boreale) sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă (arbori și arbuști) și gimnospermică (brazi, pini). Ele sunt răspândite în zonele subarctice, temperate si subtropicale. Sunt specifice zonelor de mai sus de latitudinea de 55° în emisfera nordică și unilor munți din emisfera sudică. Se întalnește in zonele reci precum nordul

Asiei,din Scandinavia pană în Rusia, in nordul Chinei, pe lanțul muntos Himalayan, in Georgia, pe munții Alpi si Pirinei.

Deșertul

Se găsesc în cele mai aride părți ale zonei tropicale. Cel mai mare deșert tropical, Sahara, se găsește în nordul Africii. În sudul Africii se găsesc deșerturile Namib (pe coasta de vest) și Kalahari. Deșerturile tropicale ocupă de asemenea cea mai mare parte din Peninsula Arabiei. În India se află deșertul Thar, în America de Nord deșerturile Sonoran, Mohave și Chihuahua, iar în Australia Marele Deșert Australian care acoperă mare parte din centrul continentului

Diversitatea lumii vii Antaluta Monica

Badulescu Elena

Prima clasificare a fost facuta inca de acum 2000 de ani de catre filozoful grec Aristotel, care grupa organismele cunoscute in plante si animale.

Speciagenulfamiliaordinulclasa încrengaturaregnul Regnul estea cea mai mare categorie sistematica si le curpinde pe toate

celelalte. In lumea vie exista 5 regnuri:

PROTISTA

MONERA

FUNGI

PLANTAE

ANIMALIA

 

1 . R E G N U L MONERA ---bacterii -arhebacterii ---bacterii propriu -zise Cuprinde cele mai miciorganisme procariote cu o organizare celulara , cu dimensiuni cuprinse in general intre 0,1 si 10 cm, motiv pentru care sunt incluse in grupa microorganismelor. Mediul de viata al procariotelor - in sol, apa, aer, in corpul plantelor si animalelor. Bacteriile se hranesc autotrof si heterotrof. Unele bacterii saprofite, produc fermentatia lactica si sunt folosite in industria laptelui. Respiratia bacteriilor este aeroba cât si anaeroba. Se inmultesc asexuat prin diviziune directa.

2. REGNUL PROTISTA

Este un grup extrem de divers care cuprinde cele mai simple eucariote. Desi populeaza in mod special mediul acvatic, unele protiste traiesc in mediul umed sau in corpul plantelor si animalelor.Locomotia se realizeaza cu ajutorul flagelilor, psedopodelor sau a cililor.Au nutritie autotrofa sau heterotrofa (exceptie fiind Euglena Verde, care este mixotrofa).Inmultirea este asexuata sau sexuata.Unele protiste sunt agenti patogeni la animale sau plante. De exemplu, Plasmodium falciparum ce provoaca malaria la oameni si Phytophtora infestans ce provoaca stricarea cartofilor. O cunoastere in detaliu a protistelor ar putea ajuta la tratarea (mai rapida) unor boli. ex: Euglena verde, Amiba, Mana cartofului.

3.REGNUL FUNGI Este alcatuit din organisme eucariote. Organismul fungilor este format din miceliu constituit din hife. Regnul Fungi se imparte in 3 increngaturi :

- Increngatura Myxomyceta - Increngatura Eumyceta - Increngatura Lichemyceta

Utilizare in economie: se folosesc pentru fabricarea medicamentelor.

4.REGNUL PLANTAE Oamenii de stiinta au cuprins în aceasta categorie sistematica organismele pluricelulare fotosintetizante, adaptate primar la viata terestra. Acest regn se imparte in: -briofite(muschii), -pteridofite(ferigi) -spermatofite(gimnosperme si angiosperme) Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor autotrofe, care îsi pregatesc singure hrana din substante minerale, apa si dioxid decarbon înprocesul de fotosinteza folosind drept sursa de energie, lumina solara.

5. REGNUL ANIMALE Un animal dupa definitia clasica este o vietuitoare (fiinta vie) care nu poate produce energia necesara prin fotosinteza fiind nevoit sa se hraneasca cu plante sau animale, necesitând oxigen pentru respiratie.

Poluarea Acrismaritei Alexandru

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din activitățile umane.

Sunt două categorii de materiale poluante (poluanți):Poluanții biodegradabili sunt substanțe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Acești poluanți devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună. Poluanții nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze acești poluanți din mediu.Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretan (DDT), dioxine, bifenili policlorurați (PCB) și materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot să urce în lanțul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compușilor toxici pot să se depună pe suprafața plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un pește mic care se hrănește cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un pește mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces se numește „bioacumulare”. Poluarea solului Solul este un amestec de materie din plante, minerale și animale care se formează într-un proces foarte lung, poate dura

mii de ani. Solul este necesar pentru creșterea majorității plantelor și esențial pentru toată producția agricolă. Poluarea solului este acumularea de compuși chimici toxici, săruri, patogeni (organisme care provoacă boli), sau materiale radioactive, metale grele care pot afecta viața plantelor și animalelor.

Metodele iraționale de administrare a solului au degradat serios calitatea lui, au cauzat poluarea lui și au accelerat eroziunea. Tratarea solului cu îngrășăminte chimice, pesticide și fungicide omoară organisme utile cum ar fi unele bacterii, fungi și alte microorganisme. De exemplu, fermierii care cultivau căpșuni în Californiaau dezinfectat solul cu bromură de metil pentru a ucide organismele care ar fi putut afecta căpșunii. Acest proces omoară fără discriminare chiar și organismele benefice și lasă solul steril și dependent de îngrășăminte pentru a suporta creșterea plantelor. În consecință, se folosesc tot mai multe îngrășăminte, ceea ce duce la poluarea râurilor și lacurilor în perioadele cu inundații.

Irigația necorespunzătoare în zonele în care solul nu este drenat bine poate avea ca rezultat depozite de sare care inhibă creșterea plantelor și pot duce la lipsa recoltei. În anul 2000 î.e.n., orașele antice sumeriene de la sud de Valea Tigrului și Eufratului, în Mesopotamia, depindeau de bogăția recoltelor. Până în anul 1500 î.e.n., aceste orașe au intrat în colaps din cauza lipsei recoltei datorate salinității ridicate a solului. Aceeași problemă există azi în Valea Indusului din Pakistan, ValeaNilului în Egipt și Valea Imperială din California.

Poluarea aerului Contaminarea umană a atmosferei Pământului poate lua multe forme și a existat de când oamenii au început să utilizeze focul pentru

agricultură, încălzire și gătitul alimentelor. În timpul Revoluției Industriale (sec.XVIII si XIX), poluarea aerului a devenit o problemă majoră.

Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de „smog”. Smogul este în general un amestec de monoxid de carbon și compuși organici din combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi cărbunii și de dioxid de sulf de la impuritățile din combustibili. În timp ce smogul reacționeaza cu oxigenul, acizii organici și sulfurici se condensează sub formă de picături, întețind ceața. Până în secolul XX smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.

Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra orașelor mari cum ar fi Los Angeles în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor și ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot și eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearși". Razele solare fac ca oxizii de azot și hidrocarburile să se combine și să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care atacă cauciucul, rănește plantele și irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanțe care se condensează și formează o ceață vizibilă și pătrunzătoare.

Poluarea apelor Îngrășămintele chimice cum ar fi fosfații și nitrații folosiți în agricultură sunt vărsate în lacuri și râuri. Acestea se combină cu

fosfații și nitrații din apa menajeră și măresc viteza de dezvoltare a algelor. Apa poate sa ajungă "sufocantă" din cauza algelor care sunt în descompunere și care epuizează oxigenul din ea. Acest proces, numit eutrofizare, poate cauza moartea peștilor și a altor forme de viață acvatice. La sfârșitul anilor '90 în apele dintre Golful Delaware și Golful Mexic au murit mii de pești din cauza dezvoltării unei forme toxice de alge numită Pfisteria piscicida. Se crede că motivul pentru dezvoltarea acestei specii toxice de alge a fost saturarea cu apă a terenului agricol, excesul de apă ajungând în răuri și apoi în mare, fosfații și nitrații ajutând dezvoltarea algelor. Inundațiile duc pesticidele toxice și deșeurile urbane și industriale în lacuri și râuri.

Eroziunea contribuie și ea la poluarea apelor. Pământul și nămolul duse de apă de pe dealurile defrișate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcție pot să blocheze cursul apelor și să omoare vegetația acvatică. Chiar și cantități mici de nămol pot să elimine unele specii de pești. De exemplu, când defrișările îndepărtează învelișul de plante al versanților dealurilor, ploaia poate să ducă pământ și nămol în râuri, acoperind pietrișul din albia unui râu unde păstrăvii sau somonii își depun icrele.

Pescăriile marine naturale suportate de ecosistemul oceanului sunt o sursă esențială de proteine, mai ales pentru oamenii din țările în curs de dezvoltare. Totuși, poluarea din golfuri și estuare amenință rezervele de pește care și asa sunt aproape epuizate din cauza pescuitului excesiv. În 1989, 260.000 barili de petrol s-au vărsat din petrolierul Exxon Valdez în Strâmtoarea "Prince William" din Alaska, un vechi și bogat loc de pescuit. În 1999 s-au raportat 8.539 accidente petroliere în apele și în jurul apelor Statelor Unite, vărsându-se 4,4 miliarde de litri de petrol.

Efectul de sera Ivan Monica

Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiației reflectate de aceasta, care, în condițiile prezenței unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte semnificativă a radiației va fi reflectată înapoi spre suprafață.

Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824. Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a

evidenția contribuția unor anumite gaze emise natural sau artificial la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile solare reflectate de suprafața terestră.

În cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost responsabil de încălzirea suficientă a acesteia pentru a permite dezvoltarea plantelor așa cum le cunoaștem noi azi.

Problemele ecologice globale și regionale

Una dintre cele mai importante probleme ecologice globale este efectul de seră. Cauza principală a acestui efect constă în aceea că cantitățile enorme de dioxid de carbon și altor substanțe cu efect de seră se acumulează în stratul aerian formând o „plapumă”. Substanțele care acționează: freonii, metanul, etanul, oxizii de azot, hidrogenul, apa. Proprietățile acestor substanțe sunt în așa fel că ele prin sine dau posibilitate razelor ultraviolete să treacă foarte ușor ,ajungând la suprafața solului ,aceste raze se transformă în energie termică, iar energia termică de la suprafața solului prin acest strat trece mult mai greu în așa fel se creează situația – cu cât plapuma este mai groasă cu atât sub ea este mai cald. Acest efect, numit efect de seră, determină schimbări climatice globale. Efectul de seră are și proprietăți pozitive, în absența acestor substanțe ce provoacă efectul temperatura medie pe globul pământesc va fi -15 °C. Actualmente cantitatea bioxidului de carbon este egal cu 0,03 %. Dacă se presupune că această cantitate va fi dublată, în această situație temperatura globului pământesc poate să se schimbe cu 1,3 °C– 3 °C. Această majorare a temperaturii poate provoca topirea ghețarilor, astfel că nivelul oceanelor poate crește până la 6 m.

Dezvoltarea durabila Dadal Gabriela

Conceptul de Dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural .

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland[1]: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi". Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om - mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social. Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații

Lester R. Brown atrage atenția, în lucrarea „Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizația industrială și mediul ambiant și menționează corelat aspecte ca: - tendința de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime și de hrană - consumarea resurselor regenerabile într-un ritm superior capacității lor de regenerare - deteriorarea fizică și poluarea unor factori vitali de mediu: apă, aer, sol. În acest context, Brown punctează importanța reciclării deșeurilor. O societate durabilă este, o societate care își modelează sistemul economic și social astfel încât resursele naturale globale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute.

Teorii asupra evolutiei si aparitiei mediului si omului Cernat Adrian Cernat AndreiTeorii clasice

Biologia generala actuala se confrunta cu multe probleme dificile si controversate cum ar fi:originea vietii relatiile organismelor cu mediul,problemele ereditatii si variabilitatii, problema relatiilor dintre ontogenie si filogenie etc. Teoria generatiei spontane Cea mai veche conceptie despre aparitia vietii pe Pamant, aparuta inca inca din Antichitate, este Teoria generatiei spontane, sustinuta si exprimata in doctrina lui Democrit.Potrivit acesteia, viata este rezultatul actiunii fortelor mecanice ale naturii.Aparitia initiala a fiintelor vii sau nasterea lor spontana din apa si namol s-ar datora unei combinatii intamplatoare mai precis este rezultatul intalnirii si unirii celor mai mici particule de pamant umed cu atomii focului.Aristotel, cel mai mare naturalist al Antichitatii, considera ca larvele, viermii si alte insecte se formeaza din roua, din lemn uscat,din par,din sudoare si din carne. Savantul francez Louis Pasteur combate ceasta teorie, el dovedind experimental ca micro-organismele nu pot lua nastere din infuzii si solutii organice, ci din germenii lor. Teoria panspermiei Aceasta conceptie parea ca intr-un fel ar raspunde rolului pe care Pasteur il atribuie lumii omniprezente a microorganismelor in geneza proceselor cu care se justifica dezvoltarea spontana a vietii in anumite medii. Aceasta teorie s-a impus in lumea stiintifica prin doua ipoteze:a cosmozoizilor sau a litopanspermiei si a radiopanspermiei.

Ipoteza cosmozoizilor sau a litopanspermiei Aceasta ipoteza sustine ca germenii au fost transportati cu ajutorul meteoritilor.Principalul argument al ei l-a constituit faptul ca intr-o serie de meteoriti petrosi au fost descoperiti compusi ai carbonulu isi chiar "particule organizate" asemanatoare algelor numite Clausiphera fissa sau Coelestites sexangulatus. Ipoteza radiopanspermiei Creatorul acestei ipoteze a fost savantul suedez Svante Arrhenius, laureat al premiului Nobel in anul 1904, care era adeptul conceptiei ca viata este raspandita ptretutindeni in spatiul cosmic.El sustinea ca presiunea razelor de lumina care strabat spatiul cosmic ar putea transporta germenii vietii din corpurile ceresti dotate cu viata spre alte, inca lipsite de viata, in acest fel "fecundandu-le".

Teorii moderne Ipoteza panspemiei dirijate Aceasta ipoteza, elaborata de Crick si Orgel (1973, 1983), considera ca viata ar fi aparut pe o alta planeta "mai veche" , care a beneficiat de conditii asemanatoare sau chiar mai bune pentru aparitia. Pamantul si probabil alte planete sterile au fost "insamantate" cu forme vii elementare, de tipul microorganismelor actuale, in mod deliberat de catre unele fiinte inteligente apartinand unor civilizatii avansate care traiesc in sisteme solare cu originea acum cateva miliarde de ani. Teoria Oparin-Haldane O teorie care corespunde premisei care a fost elaborata de renumitul bio-chimist rus Oparin la Congresul Societatii botanice ruse din anul 1922 si, ulterior de un alt biochimist,englezul Haldane, care a formulat in 1928 o ipoteza similara.Autorii acestei teorii au impartit drumul de dezvoltare pana la material vie in trei etape: 1.Etapa neorganica - este etapa aparitiei hidrocarburilor primare.Ea trebuie considerata ca tinand de treapta cosmica a dezvoltarii.Este probabil ca aceasta combinatie, carbon-hidrogen, aparuta fara participarea vietii sa fi existat si pe Pamant fiind un material initial pentru formarea vietii. 2.Etapa organica - a preistoriei vietii este reprezentata de aparitia aminoacizilor si s-a realizat in conditii specifice.Lipsa de oxigen liber a dat posibilitatea razelor ultraviolete solare sa atinga suprafata pamantului. Compozitia actuala a atmosferei nu mai permite acest lucru. 3.Etapa biologica - a reprezentat pasul decisiv in procesul aparitiei vietii prin care substantele proteice gata alcatuite au dat nastere unor sisteme capabile de metabolism. Ipoteza proteinoidelor In perioada anilor 1965-1969 S.V Fox si colaboratorii sai de la Institutul de Evolutie Moleculara a Universitatii din Miami (Florida-SUA), experimentand cu diferiti aminoacizi au obtinut numeroase polimerizari utilizand ca sursa de energie caldura.Rezultatul cel mai interesant a fost obtinerea, pornind de la acizii aspartic glutamic, a unor polimeri pe care i-au numit proteinoide sau proteionil - din cauza numeroaselor insusiri ce le apropie de proteine. Teoria ribotipului Denumirea genetica generica de ribotip trebuie atribuita, dupa Barbieri, sistemului ribonucleoproteic al fiecarei celule si are ca principal reprezentant ribozomii. Aceasta teorie a fost formulata de M.Barbieri 1981, care considera ca viata a aparut pe Terra o data cu stramosii ribotipurilor actuale si propune o ipoteza privind originea si evolutia vietii, in special prin natura etapelor de evolutie precelulara si protocelulara.Conform teoriei sale evolutia formelor de viata a urmat trei etape succesive:evolutia precelulara, evolutia protocelulara si evolutia celulara. 1.Evolutia precelulara - a fost initiata de aparitia unor structuri chimice, denumite ribozoizi, alcatuite din ARN sau ribonucleoproteine formate in perioada premergatoare evolutiei chimice intr-o gama mare de varietati, datorita numarului mare de posibilitati in care se pot asocia monomerii din structura polipeptidelor si a polinucleotidelor. Activitatea ribozoizilor a avut un rol important in faza evolutiei precelulare, in primul rand pentru transformarea "supei" primitive dintr-un sistem diluat de substante organice intr-unul bogat, continand o gama larga de polipeptide diferite. 2.Evolutia protocelulara.Din agregatele ribonucleoproteice supramoleculare, capabile sa dea nastere la descendenta prin cvasireplicare, au luat nastere primele forme precelulare de viata.Ele aveau forma unor mici saci, cu dimensiunea unor nucleici, si contineau o zona centrala nucleo proteica, similara nucleoliilor. Se considera ca aceste protocelule sau microcariote au fost precursorii eucariotelor actuale, desi nu intruneau toate caracteristicele acestora, dar pe parcurs ele si-au imbunatatit prin mutatii performantele si s-au inmultit. In final, unele dintre ele au devenit procariote si altele microeucariote. 3.Evolutia celulara - a urmat doua cai importante si anume: procariotele au dat nastere celor doua grupuri de baza:Archaebacteria si Eubacteria, in timp ce microeucariotele,in urma procesului de endocitoza, si-a diferentiat mitocondriile si cloroplastele, dand nastere eucariotelor .

Religia si aparitia lumii Andries Bianca

În mitologia grecească, primul om a fost înfăptuit ca o creatură a lui Prometeu, care a iniţiat valoric şi practic oamenii, atât în spiritualitate, cât şi în meserii şi îndeletniciri. Prometeu era considerat şi un binefăcător al oamenilor pentru că le-a dăruit acestora focul, după ce i-a creat din humă, spre furia lui Zeus. În mitologia akkadienilor, vecini ai evreilor, omul a fost creat din lut de anumiţi lucrători divini, apoi zeiţele Nammu şi Aruru i-au modelat inima şi zeitatea En-Ki i-a dat viaţă. Acest fapt originar arată că nu există o distanţă de nestrăbătut dintre natura omului şi a zeilor. Oamenii trebuiau să respecte poruncile date de divinitate, să nu încalce perceptele ordinii sacre, care asigura atât bunul mers al lumii universale, cât şi al societăţii umane. În cel mai vechi sistem religios din Egipt, cel Memfitic, se vorbeşte de creaţie ca efect al unei puteri creatoare, al gândirii, al cuvântului unui singur zeu: Ptah. Acesta a născut iniţial un gând, după care l-a pronunţat, acesta fiind întâiul act de creaţie. În mitologia chineză găsim un cuplu de frate-sora Fu Xi şi Nii Wa, două fiinţe cu cozi de dragon, care au modelat oamenii din lut şi noroi. Tot în mitologia chineză se află şi Pan-Ku, care a creat omul şi lumea din trupul său. În acest caz, se poate sesiza un aspect corelant cu mitologia creştină, care presupune existenţa unui singur Dumnezeu atotputernic, care l-a creat pe om după “chipul şi asemănarea sa”. În mitologia creştină, lumea a fost adusă de la nefiinţă de Dumnezeu. Şi acest act de creaţie se face doar prin puterea cuvântului. Lumea a luat fiinţă ca urmare a cuvântului lui Dumnezeu astfel încât tot ceea ce există, există datorită lui şi este creat în timp.

Big Bang-ul (engl. Big Bang, marea explozie) este modelul cosmologic care explică condițiile inițiale și dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest model este susținut de explicațiile cele mai complete și corecte din punct de vedere științific. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariția sa, și de ce pare a fi uniform în toate direcțiile.

Cicluri naturale Chealfa George

“ Apa! N-ai nici gust, nici miros, nici culoare,nici aroma, nu poti fi definita, te gustam farasa te cunoastem. Tu nu numai ca esti necesara vietii: tu esti insasi viata. Esti cea mai valoroasa bogatie din lume si esti cea mai gingasa,tu, atat de pura in adancul pamantului.”(A.de Sain-Exupery)

Globul terestru contine cantitati enorme de apa in invelisurile lui externe. Atmosfera constituie unul dintre invelisurile planetei noastre, in care apa segaseste in cantitati apreciabile. In rocile de pe glob apase gasesete panala aceaadancime la care, din cauza temperaturii, trece sub forma de vapori. In litosferaapa se poate gasi sub forma lichida sau gazoasa, atat libera cat si legata deanumite structuri cristaline.

Circuitul apei in natura este influentat de o serie de factori care conditioneaza anumite procese fizice si chimice din atmosfera, determinand umiditatea atmosferica si chiar climatul regiunii respective. Acesti factori care alcatuiesc baza circuitului apei in natura ar fi evaporatia, condensarea si precipitatiile.

Evaporatia este procesul natural prin care apa din hidrosfera, litosfera si biosfera, in contact direct cu aerul atmosferic, se transforma in vapori, trecand in invelisul gazos al Pamantului. Se restituie, astfel, atmosferei, un insemnat procentaj al apelor pe care aceasta le-a pierdut pe calea precipitatiilor. Cand fenomenul se produce:

direct de la suprafata apei = evaporabilitate sau evaporatie potentiala, de la suprafata solului si a invelisului vegetal, sub forma de evaporatie totala=evapo-

transpiratie, de la suprafata stratului de zapada sau gheata = sublimare, Prin transpiratia plantelor si animalelor = evaporatie fiziologica.

stare gazoasa, sub forma de vapori,conditionand umiditatea aerului si fiindprezenta, chiar si in aerul foarte uscat;stare lichida, sub forma de picaturifoarte fine ( in cazul cetei si al norilor)sau mai mari ( in cazul burnitei siploilor );stare solida, sub forma de ace fine degheata si fulgi de zapada, in norii de lamarile inaltimi sau in straturile reci deaer , ca si sub forma de grindina, dediferite dimensiuni

Sfarsit!Material realizat de Ciobanu Simina