mecanisme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

MECANISME INTERNAŢIONALE DE PROTECŢIE A

DREPTURILOR OMULUI (Ciclul I)

AUTORI:

Cristina Ceban,

dr. în drept, conf.cercetător

Stela Litra

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

CUPRINS:

INTRODUCERE........................................................................................ 3

TEMA 1. Noţiunea dreptului internaţional al drepturilor omului............ 5

TEMA 2. Particularităţile dreptului internaţional

al drepturilor omului....................................................................................... 9

TEMA 3. Sursele dreptului internaţional al drepturilor omului............... 11

TEMA 4. Ce reprezintă drepturile omului? Statutul dreptului

internaţional al drepturilor omului în sistemul naţional de drept al

Republicii Moldova.......................................................................................... 13

TEMA 5. Mecanisme internaţionale universale de

protecţie a drepturilor omului.................................................................. 15

TEMA 6. Carta Internaţională a Drepturilor Omului............................... 17

TEMA 7. Cooperarea instituţională cu caracter de universalitate

în domeniul drepturilor omului. Interdicţia torturii în sistemul

universal de protecţie a drepturilor omului............................................ 23

TEMA 8. Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului..... 32

TEMA 9. Protecţia instituţionalizată a drepturilor omului

în cadrul Consiliului Europei.................................................................... 45

TEMA 10. Instrumentele juridice elaborate în cadrul

Consiliului Europei..................................................................................... 65

TEMA 11. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului........................ 71

TEMA 12. Subsistemul interamerican al drepturilor omului

bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului...................... ....... 76

TEMA 13. Interdicţia discriminării în sistemul universal şi

european de protecţie a drepturilor omului............................................. 83

TEMA 14. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.............................. 99

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE................................................................... 106

3

INTRODUCERE

Recunoaşterea universală a drepturilor, departe de a fi o întâmplare fericită,

este rodul evoluţiei umanităţii, a unui demers care se găseşte în diferite măsuri, mai

clar sau mai puţin clar exprimate, în toate curentele de gândire, în toate religiile şi

în toate revoluţiile.

Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură relativ recentă a

dreptului internaţional public, care s-a dezvoltat în special în procesul conturării şi

afirmării principiului fundamental al respectării drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau convingere,

astfel cum a fost înscris în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa din 1975.

Dreptul internaţional contemporan al drepturilor omului diferă în mod

substanţial de antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sunt

consideraţi a avea drepturi garantate pe plan internaţional ca persoane individuale

şi nu numai ca cetăţeni ai unui anume stat. Drepturile omului şi protecţia lor a

parcurs un itinerar lung al istoriei. De la condiţia de sclav din epoca antică şi

medievală se evoluează până la participant al relaţiilor internaţionale în condiţii

procedurale egale cu statul, subiect originar şi deplin în drepturi, în faţa unei

jurisdicţii internaţionale în obiectivul căreia intră protecţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. Totuşi, această evoluţie nu ne permite să oferim

persoanei fizice statutul de subiect al dreptului internaţional public, atât timp cât ea

nu este titular de drepturi şi obligaţii de drept internaţional public şi nu are

competenţă să creeze norme de drept internaţional.

Acum există un număr impunător de instituţii internaţionale în a căror

jurisdicţie intră protecţia persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârşite de

statele ai căror cetăţeni sunt, precum şi de oricare alte state. Această evoluţie a

generat un climat politic în cadrul căruia protecţia drepturilor omului a devenit

unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internaţional

4

contemporan, implicând guverne, organizaţii interguvernamentale şi o vastă reţea

internaţională de organizaţii neguvernamentale.

În acest moment suntem martorii unei revoluţii în domeniul drepturilor

omului în curs de desfăşurare. Se înregistrează multe rezultate pozitive, care însă

rămân a fi consolidate. Societatea internaţională se poate lăuda astăzi cu un corp

serios de reglementări internaţionale în domeniul drepturilor omului şi instituţiile

chemate să le pună în aplicare sunt în permanentă fortificare Pentru aceste motive,

putem afirma cu toată certitudinea că instituţia protecţiei internaţionale a

drepturilor şi libertăţilor a atins astăzi maturitatea unei ramuri a dreptului

internaţional public, distinctă prin particularităţile, subiectele, izvoarele şi

principiile sale.

5

REZUMATUL TEMELOR

TEMA 1. NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI

Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei

persoane, care definesc condiţia umană într-o societate civilizată.

Se poartă discuţii pornind de la tradiţia engleză, care foloseşte expresia

„huinan rights”, şi cea franceză, care le denumeşte ,,droits de l'Homm”. Drepturi

umane sau drepturi ale omului? In primul caz se pune accenlul pe drepturi,

calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o categorie a

dreptului. în al doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor

ocrotite, ca esenţă a tot ceea ce înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că

este vorba despre femeie sau bărbat.

Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept

uman”, ca ansamblu al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei

umane în orice circumstanţă, considerăm că expresia „drepturi ale omului”, ca

drepturi subiective, reflectă mai bine statutul juridic al individului uman pentru

acest început de mileniu.

Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare

a tot ce a produs ca esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent.

Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat

ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se

concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.

Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului

desemnează, mai întâi, drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care

definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă

instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale care au

ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor

omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice

natură. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o

6

instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează

normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi

libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de

drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către

state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu fundamental al drep tului

internaţional public.

Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea

drepturilor omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional

public – dreptul internaţional al drepturilor omului. In cel mai larg sens, dreptul

internaţional al drepturilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice

internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare.

Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul internaţional umanitar.

Astfel, dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe

care-l vom utiliza în continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice

internaţionale care au ca obiect de reglementare apăra rea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului în timp de pace şi, sub anumite aspecte, în timp de

conflict armat. Dreptul internaţional umanitar, calificat ca o ra mură distinctă a

dreptului internaţional public, reuneşte doar normele juridice internaţionale care au

ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea ce

înseamnă că este circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.

Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul

internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat

paralel, primul sub egida ONU sau a unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea

sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Timp îndelungat, ONU a

refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar, motivând

că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate

de Carta ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia

imaginea organizaţiei ca pro motoare a păcii şi securităţii internaţionale. Cu

timpul, aceste reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai multe documente

7

adoptate în cadrul ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de

conflict armat, precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict

armat, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat,

protecţia combatanţilor care luptă împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei

străine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea şi reprimarea crimelor de război,

a crimelor contra umanităţii şi a genocidului, interzicerea sau limitarea utilizării

unor arme etc.1

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o

sumă de norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune prin obiectul lor - relaţiile

dintre state şi alte entităţi cu personalitate internaţională, care se stabilesc în

scopul protecţiei fiinţei umane. Aria preocupărilor în acest domeniu şi evoluţia

acestora din ultimele decenii au determinat un salt calitativ în sistemul dreptului

internaţional public şi au dus la apariţia unei noi ramuri în cadrul acestuia - dreptul

internaţional al drepturilor omului -, ramură care reuneşte tot ce înseamnă normă

juridică internaţională şi instituţii juridice internaţionale care ocrotesc cea mai

importantă valoare recunoscută astăzi - omul.

Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate

invoca pentru protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a

lungul timpului de la preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la

libertate, la preocupări precum drepturile economice sau culturale. Din perspectiva

acestei evoluţii, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generaţii:

- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului

şi ale cetăţeanului încă din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas

Corpus sau Bilul drepturilor, ori Declaraţia franceză a drepturilor omului şi

cetăţeanului. Promovate şi apărate de numeroase documente juridice

internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum:

dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ţinut în

1 Pt. detalii, I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.

8

sclavie sau robie, dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, dreptul la

egalitate în faţa legii, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la azil în caz de persecuţie,

dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, de asociere şi întrunire,

dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.

- generaţia a Il-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi

recunoscute ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în

documentele juridice internaţionale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele

internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la

salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la

învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.

- generaţia a IlI-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, în

spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru construirea unui viilor mai bun pentru

toţi, dreptul internaţional a consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor

de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). Recunoscut ca drept

colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea, şi nu alte entităţi

precum minorităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare sau

dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în ansamblul

ei.

Analizate după conţinutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului pot ti grupate în categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi

economice, drepturi sociale, drepturi cultural.

După criteriul destinatarului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului pot fi grupate în:

- drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum

dreptul la viaţă, altele se adresează unor anumite categorii de persoane - copii,

femei, apatrizi, persoane cu handicap etc.

- drepturi colective.

9

Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate în

intercondiţionalitatea lor pot fi înţelese, promovate şi apărate eficient.

TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI

Sunt subiectele clasice ale dreptului internaţional public: statele, unele

organizaţii internaţionale interguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi

exercită dreptul la autodeterminare. O problemă viu discutată încă este dacă

persoanele particulare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte ale dreptului

internaţional public, implicit ale dreptului internaţional al drepturilor omului.

Există opinii care susţin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai

ales în raporturile internaţionale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul

se poate adresa cu plângeri direct unor instituţii international, cum ar fi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argument puternic pentru această

opinie. Totuşi, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată de stat.

Numai în măsura în care statul reclamat acceptă această posibilitate (ca parte la

tratat), persoana fizică îşi fructifică dreptul de a se adresa instanţei. Apreciem că,

deocamdată, persoana fizică (persoanele particulare, în general) nu are calitatea de

subiect de drept internaţional, chiar şi în domeniul drepturilor omului. Deşi

această tendinţă este în plină ascensiune, ci numai de obiect al raporturilor de

drept internaţional, limitate deocamdată la unele aspecte ale drepturilor omului şi

ale răspunderii internaţionale penale.

Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii unii

faţă de alţii, ale statelor de a se apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii

comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor

respective în fiecare ţară [...”], reprezintă astăzi o instituţie deosebit de complexă

şi, în acelaşi timp, un principiu fundamental al dreptului internaţional public, tot

10

mai larg recunoscut. Astfel, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, la 1.08.1975, în documentul intitulat

„Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele

participante”. consacră aşa numitul „decalog” al principiilor fundamentale ale

dreptului internaţional public, care cuprinde şi principiul respectării drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale. O consacrare similară întâlnim şi în Carta

drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974.

Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă,

este guvernat atât de principiile fundamentale ale dreptului internaţional public,

cât şi de o sumă de principii specifice, înţelese ca prescripţii normative de o mai

mare generalitate, aplicabile reglementărilor juridice din domeniul drepturilor

omului. Printre acestea din urmă, se detaşează:

- principiul universalităţii, identificat mai ales ca un ideal normativ, în

sensul obligaţiei statelor de a „promova respectarea universală şi efectivă a

drepturilor şi a libertăţilor omului”. De altfel, acest deziderat rezultă chiar din

denumirea documentului care a declanşat impresionanta construcţie a dreptului

drepturilor omului - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Universalitatea

drepturilor omului este încă o problemă de viitor, pentru că multe state nu

împărtăşesc deplin aceste valori. Meritoriu este că majoritatea comunităţii

internaţionale, fie prin intermediul organizaţiilor interguvernamentale, fie

individual, susţine ideea universalităţii reale a drepturilor omului ca unică soluţie

pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU - promovarea progresului social

şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate .

-principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, înţeles nu ca egalitarism, ci ca

egalitate de şanse, ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a

libertăţilor lor fundamentale prevăzute de legile interne şi internaţionale.

-principiul nediscriminării,care decurge din principiul egalităţii în drepturi.

El presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor

11

fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate

sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.

- principiul unităţii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-

un sistem unitar, în care fiecare drept sau libertate fundamentală - civilă, politică,

economică, socială sau culturală - se află într-o strânsă interconexiune, fiecare

dintre ele putând fi fructificată numai în raport cu toate celelalte.

- principiul reformei legislaţiilor naţionale. Fără preluarea şi

instituţionalizarea în legislaţiile naţionale a valorilor consacrate prin tratatele

internaţionale de drepturile omului, dreptul internaţional al drepturilor omului

rămâne fără scop şi fără obiect. De aceea, în ultimii ani, organizaţiile internaţionale

cu preocupări în domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe translatarea

angajamentelor internaţionale în texte constituţionale şi legislative interne. Multe

state, precum cele din Uniunea Europeană, consacră prioritatea dreptului

internaţional în raport cu legile interne.

- principiul subsidiarităţii, potrivit căiuia statele rămân competente în

aplicarea procedurilor de apărare a drepturilor omului, ele fiind primele care

trebuie să pună în aplicare mecanismele specifice de protecţie. Instituţiile

internaţionale sunt complementare şi subsidiare celor naţionale, ele intervenind

doar când sunt sesizate şi după epuizarea căilor naţionale de soluţionare.

TEMA 3. SURSELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL

DREPTURILOR OMULUI

Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice,

izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului

internaţional public în general. Intre acestea, se detaşează prin importanţa

codificării tratatele internaţionale, ca acorduri încheiate în scris între state ori

între state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul internaţional, fie că

sunt consemnate într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente

conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol

12

etc. Tratatele care reglementează domeniul drepturilor omului sunt de regulă,

tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate în sistemul Naţiunilor

Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate în cadrul Consiliului Europei,

Organizaţiei Statelor Americane sau Organizaţiei Unităţii Africane. De menţionat

că normele juridice cuprinse în tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele

cuprinse în tratatele universale.

Şi cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ

îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică

obligatorie, reprezintă încă un izvor principal al dreptului internaţional public,

inclusiv pentru domeniul drepturilor omului. De exemplu, dacă unele state nu

sunt părţi la tratate de drepturile omului, dar acceptă în practica lor prevederi ale

acestora, putem accepta că regulile astfel acceptate sunt de natură cutumiară. De

asemenea, în dreptul internaţional umanitar este aplicată aşa-numita clauză potrivit

căreia, dacă un stat denunţă una din convenţiile umanitare, el va rămâne obligat să

le îndeplinească „pe baza principiilor dreptului internaţional, aşa cum ele rezultă

din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanitare şi din

cerinţele conştiinţei publice”.

Actele unilaterale ale statelor, precum recunoaşterea, declaraţiile, pot

genera efecte juridice în relaţiile internaţionale cu privire la drepturile omului. De

asemenea, actele unilaterale ale organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale,

precum şi regulamentele de funcţionare ale unor organe ale acestora pot avea

calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Curţii Europene a

Drepturilor Omului sau Regula- mentul de procedură şi probă al Curţii Penale

Internaţionale).

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte)

ale dreptului internaţional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la

formarea unor norme de drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară, atunci

când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează drepturile

omului.

13

Hotărârile instanţelor de judecată naţionale, de asemenea, pot influenţa în

anumite situaţii formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne,

prin practica judecătorească uniformă a statelor.

Jurisprudenţa, doctrina şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale nu sunt

izvoare ale dreptului internaţional, dar ele pot fi importante mijloace auxiliare de

determinare, interpretare şi dezvoltare a dreptului.

TEMA 4. CE REPREZINTĂ DREPTURILE OMULUI? STATUTUL

DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI ÎN

SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA

Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare

a tot ce a produs ca esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent.

Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat

ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se

concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.

Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului

desemnează, mai întâi, drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care

definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă

instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale care au

ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor

omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice

natură. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o

instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează

normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi

libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de

drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către

state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu fundamental al dreptului

internaţional public.

14

Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea

drepturilor omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional

public – dreptul internaţional al drepturilor omului. În cel mai larg sens, dreptul

internaţional al drepturilor omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice

internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare.

Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul internaţional umanitar.

Astfel, dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe

care-l vom utiliza în continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice

internaţionale care au ca obiect de reglementare apărarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului în timp de pace şi, sub anumite aspecte, în timp de

conflict armat. Dreptul internaţional umanitar, calificat ca o ramură distinctă a

dreptului internaţional public, reuneşte doar normele juridice internaţionale care

au ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea

ce înseamnă că este circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.

Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul

internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat

paralel, primul sub egida ONU sau a unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea

sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Timp îndelungat, ONU a

refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar, motivând

că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate de

Carta ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia imaginea

organizaţiei ca promotoare a păcii şi securităţii internaţionale. Cu timpul, aceste

reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai multe documente adoptate în cadrul

ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de conflict armat,

precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict armat, protecţia

ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, protecţia combatanţilor

care luptă împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei străine sau contra regimurilor

15

rasiste, prevenirea şi reprimarea crimelor de război, a crimelor contra umanităţii şi

a genocidului, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme etc.2

TEMA 5. MECANISME INTERNAŢIONALE UNIVERSALE DE

PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

Sistemul consacrat în cadrul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor

omului se conturează ca un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult

acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticenţe motivate de diversitatea

culturală.

Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite - Carta

ONU - au fost formulate într-o manieră generală şi expeditivă, adoptarea

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului in anul 1948 şi a principalelor tratate

care au pus-o în aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului internaţional al

drepturilor omului - Carta Internaţională a Drepturilor Omului -, precum şi actele

constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU au declanşat un proces

exploziv în evoluţia mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan

universal, cât şi în plan regional. Se poate afirma că omul reprezintă astăzi, in

planul realităţilor juridice internaţionale, valoarea supremă care ar trebui ocrotită

şi tot mai mult afirmată.

Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, şi a intrat în

vigoare la 24 octombrie în acelaşi an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de

către cele 50 de state fondatoare ale ONU, hotărâte să-şi reafirme „credinţa în

drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în

egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici

[...]”.

Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări

mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a

2 Pt. detalii, 1. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.

16

făcut ca doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă, datorită şi

problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul drepturilor

omului: segregaţia rasială în SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc

Chiar în art.1, stabilind scopurile organizaţiei, Carta precizează că unul

dintre acestea este tocmai realizarea ..cooperării internaţionale [...] promovând şi

încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi,

fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Într-o formulare aproape identică se

stabileşte şi una din competenţele Adunării Generale a ONU în cadrul iniţierii

unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizaţiei. În domeniul

cooperării economice şi sociale, reglementată de Cap.IX din Cartă, se precizează

că. în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii

paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectul principiului egalităţii în

drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, Naţiunile Unite

,,vor favoriza [...] respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie”. În realizarea acestui scop, toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să

întreprindă acţiuni în comun şi separat. în colaborare cu ONU.

De asemenea, stabilind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social,

Carta arată că acesta poate să facă sau să iniţieze studii şi rapoarte privind

problemele internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educativ, sanitar

şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în privinţa oricăror

asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor

specializate interesate. Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în

scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale pentru toţi, inclusiv să pregătească proiecte de tratate în acest

domeniu şi să convoace conferinţe internaţionale.

Deşi regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se

autoguvernează a rămas fără obiect, este important de menţionat că actul

constitutiv al ONU stabileşte ca unul din obiectivele fundamentale ale sistemului

17

de tutelă pe acela „de a încuraja respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a

dezvolta sentimentul de independenţă a popoarelor lumii”.

Concluzionând, putem afirma că dispoziţiile Cariei ONU cu privire la

drepturile omului sunt laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o

semnificaţie deosebit de importantă. Această primă deschidere va favoriza

perfecţionarea ulterioară a sistemului drepturilor omului al ONU, începând cu

adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.

Alături de Carta ONU, patru acte constitutive ale unor instituţii

specializate ale organizaţiei conţin prevederi importante care au contribuit la

primele consolidări ale sistemului drepturilor omului al ONU.

Este vorba despre: Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii;

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură;

Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi Carta Organizaţiei Naţiunilor

Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură.

TEMA 6. CARTA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea sistemului

Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948,

la câţiva ani de la războiul mondial devastator prin actele de cruzime cele mai

grave din istoria umanităţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este

documentul care enunţă în mod solemn, pentru prima dată într-o manieră detaliată,

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere

prevederile lacunare din tratatele de constituire a ONU şi a instituţiilor sale

specializate.

Chiar dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluţie

a Adunării Generale a ONU, ea a marcat un început al unei evoluţii fără precedent

pentru edificarea unui sistem cu vocaţie universală de garantare şi promovare a

drepturilor omului.

18

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă şi

explică mult prea generala expresie „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”

conţinută în Carta ONU, drepturi şi libertăţi pe care organizaţia şi statele membre

se angajau să le respecte.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, considerată fie ca o

interpretare de autoritate a prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectând un aspect

dinamic modern al principiilor generale de drept, fie ca având un statut moral şi

chiar normativ special unic în felul său, a fost acceptată aproape unanim, devenind

unul din cele mai influente documente internaţionale în amplul proces de

promovare a drepturilor omului.

Într-o abordare strict juridică, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

ca rezoluţie a Adunării Generale a ONU, nu constituie un izvor de drept. De altfel,

discuţiile pe marginea acestei probleme sunt tară obiect din moment ce prevederile

ei au fost preluate şi consacrate juridic prin tratate cu vocaţie universală. Este

vorba despre Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi

culturale şi Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptate în

anul 1961, precum şi despre cele două protocoale facultative la Pactul internaţional

referitor la drepturile civile şi politice, primul adoptat în anul 1966 şi cel de-al

doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea, adoptat în anul 1989.

Aceste cinci documente (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele

două pacte şi cele două protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internaţional

al drepturilor omului, denumit generic Carta Internaţională a Drepturilor Omului.

Pe baza acestor documente, sistemul Naţiunilor Unite s-a dezvoltat

considerabil, numărând astăzi aproximativ 100 de documente juridice

internaţionale şi consacrând peste 60 de drepturi şi libertăţi ale omului.

Preocupările ONU de dezvoltare a mecanismelor de garantare şi promovare a

drepturilor omului au dus la adoptarea a numeroase convenţii, protocoale şi alte

documente ale Adunării Generale şi ale instituţiilor specializate ale ONU, pe

domenii particulare ale protecţiei drepturilor omului:

19

1. Dreptul la autodeterminare;

2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului;

3. Eliminarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane, crude sau

degradante;

4. Protecţia drepturilor femeii;

5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care

au nevoie de asistenţă;

6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia;

7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate;

8. Dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă;

9. Dreptul la sănătate;

10. Dreptui la educaţie şi cultură;

11. Dreptul la o naţionalitate;

12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor;

13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor;

14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat;

15. Combaterea criminalităţii internaţionale;

16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului.

1. Dreptul la autodeterminare

- Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la acordarea

independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, 14 decembrie 1960;

- Declaraţia Adunării Generale a ONU pentru suveranitatea permanentă

asupra resurselor naturale, 14 decembrie 1962.

2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului

- Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare rasială, 23 noiembrie 1963;

- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială, 21 decembrie 1965;

20

- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la rasism şi prejudecăţi

rasiale, 27 noiembrie 1978;

- Convenţia OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi al

exercitării profesiei, 25 iunie 1958;

- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul

învăţământului, 14 decembrie 1960;

- Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de

apartheid, 30 noiembrie 1976;

- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de

femei, 18 decembrie 1979;

- Declaraţia Conferinţei generale a UNESCO asupra eliminării tuturor

formelor de intoleranţă şi de discriminare fundate pe religie sau pe convingere, 25

noiembrie 1981;

- Convenţia internaţională împotriva apartheidului în sport, 10 decembrie

1985.

3. Protecţia drepturilor omului în administraţie şi justiţie

- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante, 10 decembrie 1984;

- Reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de ECOSOC,

1955, completate la 13 iulie 1977;

- Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat de

Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1979;

- Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu

moartea, adoptate de ECOSOC, 25 mai 1984;

- Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptat de

Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985

4. Protecţia drepturilor femeii

- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, 20 decembrie 1952;

21

- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru

căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, 7 noiembrie 1962.

5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor

care au nevoie de asistenţă

- Declaraţia drepturilor copilului, 20 noiembrie 1959;

- Declaraţia asupra promovării în rândurile tineretului a idealurilor de pace,

respect reciproc şi înţelegere între popoare, adoptată de Adunarea Generală a

ONU, 7 decembrie 1971;

- Declaraţia drepturilor deficientului mintal, adoptată de Adunarea

Generală a ONU, 20 decembrie 1971;

- Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate, proclamată de Adunarea

Generală a ONU, 9 decembrie 1975;

- Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 decembrie 1989.

6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia

- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării

prostituării altuia, 21 martie 1950.

7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate

- Convenţia relativă la sclavie, adoptată de liga Naţiunilor, 25 septembrie

1926;

- Protocolul de amendare a Convenţiei relative la sclavie, adoptată de

Adunarea Generală a ONU, 23 octombrie 1953;

- Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a trofeului cu

sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage, 7 septembrie 1956;

- Convenţia OIM privind abolirea muncii forţate, 25 iunie 1957.

8. Dreptul la muncă

- Convenţia OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează în

industrie, 17 iunie 1948;

- Convenţia OIM privind politica de angajare, 17 iunie 1964.

9. Dreptul la sănătate

22

- Declaraţia universală cu privire la eliminarea definitivă a foametei şi a

malnutriţiei, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1974;

- Convenţia unică asupra stupefiantelor. 30 martie 1961;

- Convenţia Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi

substanţe psihotrope, 19 decembrie 1988.

10. Dreptul la educaţie şi cultură

- Declaraţia asupra principiilor cooperării culturale internaţionale, adoptată

de Conferinţa generală a UNESCO, 4 noiembrie 1966.

- Dreptul la educaţie, document adoptat de Adunarea Generală a ONU,

1981.

11. Dreptul la o cetăţenie

- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, 29 ianuarie 1957;

- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile omului ale

persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, 13 decembrie 1985.

12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor

- Convenţia privind statutul refugiaţilor, 28 iulie 1951;

- Protocol privind statutul refugiaţilor, 31 ianuarie 1967;

- Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii, 19 octombrie

1953, amendată în 1987;

- Convenţia internaţională asupra protecţiei tuturor muncitorilor migranţi şi

a membrilor de familie ai acestora, 18 decembrie 1990;

- Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, 28 septembrie 1954;

- Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, 30 august 1961.

13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

- Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau

etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19

decembrie 1992.

14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat

23

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra protecţiei femeilor şi copiilor

în perioade excepţionale şi de conflict armat, 14 decembrie 1974;

- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979:

- Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi

instruirii mercenarilor, 4 decembrie 1989.

15. Combaterea criminalităţii internaţionale

- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9

decembrie 1948;

- Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor

împotriva umanităţii, 26 noiembrie 1968;

- Principii ale cooperării internaţionale în privinţa depistării, arestării,

extrădării şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva

umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a ONU, 3 decembrie 1973;

-Statutul Curţii Penale Internaţionale, 17 iulie 1998.

16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului

- Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor

şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile

fundamentale universal recunoscute, adoptată la 9 decembrie 1998.

TEMA 7. COOPERAREA INSTITUŢIONALĂ CU CARACTER DE

UNIVERSALITATE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI.

INTERDICŢIA TORTURII ÎN SISTEMUL UNIVERSAL DE PROTECŢIE

A DREPTURILOR OMULUI

Comisia Drepturilor Omului ste organ subsidiar al ECOSOC, creat în anul

1946, cu scopul de a efectua studii şi rapoarte, de a oferi informaţii şi alte servicii,

la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta, Comisia poate

construi grupuri de lucru speciale alcătuite din experţi şi chiar să creeze subcomisii

pe probleme de drepturi ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri

24

de lucru pentru redactarea textelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi

ale Pactelor internaţionale ale drepturilor omului subliniază preocupările acesteia

pentru pregătirea instrumentelor juridice internaţionale de drepturile omului. Cu

timpul, competenţele Comisiei s-au lărgit, astăzi majoritatea problemelor din

domeniul drepturilor omului fiind supuse atenţiei acesteia, inclusiv aspecte privind

combaterea violărilor drepturilor omului.

Comisia este alcătuită din reprezentanţi a 53 de state, stabilite astfel încât

să asigure o repartizare echilibrată între diferitele zone ale lumii.

Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat în anul

1947 două subcomisii, Subcomisia pentru libertate şi informare in presă şi

Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, prima fiind

dizolvată după cinci ani.

Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor este

formată din 26 de membri aleşi cu titlu individual (spre deosebire de membrii

Comisiei), dintre experţi numiţi de statele membre ale ONU, pe criterii geografice

care să asigure o repartiţie echitabilă pe zone ale lumii. Scopul înfiinţării acestei

subcomisii a fost acela de a efectua studii şi a face recomandări Comisiei

Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natură în exercitarea

drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi pentru protecţia minorităţilor

rasiale, naţionale, religioase şi lingvistice, dar şi pentru a îndeplini alte sarcini

atribuite de ECOSOC şi de Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a

participat la elaborarea unora dintre tratatele de drepturile omului şi la dezvoltarea

procedurilor de aplicare a lor, precum şi la elaborarea altor documente ale ONU,

precum Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în

anul 1992. De asemenea, Subcomisia examinează şi plângeri referitoare la

violarea drepturilor omului. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii. Subcomisia şi-a

creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca organe subsidiare proprii (două

până în prezent).

25

Comisia pentru condiţia femeii, a fost creată de ECOSOC în anul 1946 şi

este compusă din 32 de membri. Activitatea ei vizează promovarea drepturilor

femeii în domeniu! politic, economic şi educativ şi face recomandări ECOSOC cu

privire la problemele cu caracter de urgenţă ale drepturilor femeii, mai ales în

ceea ce priveşte realizarea efectivă a egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie.

Pentru aceasta, Comisia a elaborat studii şi rapoarte, iniţiind mai multe programe

pentru eliminarea discriminării faţă de femei.

In ultimele decenii activităţile Comisiei s-au multiplicat, dobândind rolul

de comitet pregătitor pentru Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pentru femei,

în anul 1980, pregătind şi proiectul Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor

de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea Generală în anul 1979.

Mai mult, cu încuviinţarea ECOSOC, Comisia a dobândit şi competenţa de

a primi şi examina.plângeri referitoare la violarea drepturilor femeii, în prezent

făcând eforturi pentru perfecţionarea mecanismului de examinare a plângerilor.

Comisia pentru prevenirea crimelor şi justiţie penală este compusă din 40

de state membre ale Naţiunilor Unite şi este principalul organ director al

Naţiunilor Unite în materie de justiţie penală. Ea elaborează programul Naţiunilor

Unite în materia prevenirii crimelor şi veghează la punerea acestuia în aplicare.

Această Comisie coordonează activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor

internaţionale, mai ales pentru formarea poliţiştilor şi pentru activitatea de

prevenire a crimelor şi de înfăptuire a justiţiei penale. Ea reprezintă practic un

forum de dezbateri pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de

informaţii pentru lupta împo triva criminalităţii la nivel global, periodic organizând

congresul cu acelaşi obiect.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Ideea

înfiinţării funcţiei de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima

dată în anii '60, dar propunerea concretă de realizare s-a formulat abia la Con

ferinţa Mondială a drepturilor omului de la Viena, din anul 1993. Lucrările

Conferin ţei au fost blocate de un grup de ţări asiatice şi, de aceea, Adunarea

26

Generală a ONU a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului câteva

luni mai târziu, printr-o rezoluţie a acesteia. Potrivit acestei rezoluţii, înaltul

Comisar al drepturilor omului este înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are

responsabilitatea principală pentru activi tăţile ONU în domeniul drepturilor

omului, sub conducerea Secretarului General.

Practic, înaltul Comisar al drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar

General Adjunct pentru drepturile omului, oferă bunele sale oficii în numele

Secretarului General, devenind astfel primul responsabil însărcinat cu activităţile

privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova şi proteja drepturile

omului în toate ţările şi de a menţine un dialog permanent cu acestea. Pentru

îndeplinirea acestei misiuni, Înaltul Comisar al Drepturilor Omului exercită mai

multe funcţii cu privire la: gestionarea crizelor, prevenirea şi alerta rapidă,

ajutorarea statelor aflate în tranziţie, pro movarea drepturilor fundamentale,

coordonarea şi raţionalizarea programelor cu privire la drepturile omului etc.

În conformitate cu Programul de reformare a ONU, după 15 septembrie

1997, s-a creat înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,

care reu neşte practic Biroul înaltului Comisar pentru drepturile omului şi Centrul

pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi cele mai mari responsabilităţi

în promovarea şi respectarea drepturilor omului.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. ICNUR a fost

înfiinţat de Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu scopul realizării unei mai

bune protecţii internaţionale a refugiaţilor. înaltul Comisar este ales de Adunarea

Generală, la propunerea Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are

sediul la Geneva şi mai multe reprezentanţe (birouri) în ţări sau regiuni care se

confruntă cu problemele refugiaţilor.

Dacă iniţial ICNUR avea doar competenţa de a aplica instrumentele

internaţionale interbelice cu privire la refugiaţii care au dobândit acest statut

înainte de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcţiile şi competenţele sale au fost extinse

în domenii precum: asistenţa grupurilor particulare de refugiaţi, oferirea de bune

27

oficii acestor grupuri, asistenţa refugiaţilor, a persoanelor deplasate ca urmare a

catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.

ICNUR cooperează cu organele ONU şi cu instituţiile specializate ale

acesteia în scopul protecţiei şi asistenţei refugiaţilor, în conformitate cu tratatele

adoptate în acest domeniu, dar şi cu organizaţii neguvernamentale, precum

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. De asemenea, ICNUR colaborează cu

organisme regionale, precum Consiliul Europei.

Organizaţia Internaţională a Muncii. Constituţia OIM a fost adoptată la 11

aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles. Cu sediul la Geneva,

OIM a devenit organizaţie specializată a ONU în anul 1946.

Constituţia OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiţii de

muncă în lume care implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de

oameni şi că este necesară o reglementare urgentă care să îmbunătăţească aceste

condiţii.

La 10 mai 1944, Conferinţa Generală a OIM a adoptat Declaraţia privind

scopurile şi obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii:

- munca nu este o marfă;

- libertatea cuvântului şi de asociere este esenţială pentru un progres

continuu;

- mizeria, oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;

- lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfăşoare cu o energie fără răgaz

în fiecare stat şi prin eforturi internaţionale permanente şi unite.

Pornind de la aceste principii, Declaraţia, care face parte din Constituţia

OIM, stabileşte mai multe obiective şi obligaţii ale organizaţiei, printre care:

- dreptul tuturor fiinţelor omeneşti, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex,

de a urmări bunăstarea materială şi dezvoltarea lor spirituală în condiţiile libertăţii

şi demnităţii, stabilităţii economice şi posibilităţilor egale; acest obiectiv trebuie

să reprezinte scopul central al oricărei politici naţionale şi internaţionale;

- folosirea completă a forţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai;

28

- asigurarea unor posibilităţi de instruire şi a unor mijloace care să

înlesnească transferul muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o ţară în alta pentru a

găsi de lucru şi a se stabili;

- politica în privinţa salariilor şi a câştigurilor, durata zilei de lucru şi

condiţiile de muncă să asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele

progresului şi un minim de existenţă pentru toţi angajaţii;

- recunoaşterea efectivă a dreptului la negocieri colective şi la colaborare

între patroni şi muncitori, pentru îmbunătăţirea continuă a productivităţii, pentru

elaborarea şi aplicarea măsurilor economice şi sociale;

- extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistenţă medicală deplină

şi de protecţie în toate muncile profesionale;

- protecţia copiilor şi a mamelor;

- un nivel adecvat de alimentaţie, de condiţii de locuit şi posibilităţi de

recreere şi cultură;

- asigurarea posibilităţilor egale în domeniul învăţământului şi al pregătirii

profesionale.

Declaraţia Conferinţei OIM precizează că principiile enunţate se aplică în

întregime tuturor popoarelor lumii şi că acestea interesează întreaga lume

civilizată.

Convenţia UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă

şi Cultură). UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a

contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă şi

cultură.

Convenţia UNESCO, care reprezintă tratatul de constituire a acestei

organizaţii specializate a ONU, adoptată la Londra, la 16 noiembrie 1945, porneşte

de la concepţia că războaiele iau naştere în minţile oamenilor şi, prin urmare, în

minţile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii.

Cauza suspiciunii şi neîncrederii între popoare, prin care divergenţele lor s-

au transformat prea adesea în război, nu este alta decât neînţelegerea recipiocă

29

dintre popoare. Pornind de la această constatare, Convenţia UNESCO precizează

că demnitatea omuiui cere răspândirea culturii şi a educaţiei pentru toţi, în spiritul

dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, şi acestea trebuie să constituie pentru toate

popoarele îndatoriri sfinte.

Art. 1 al Convenţiei, precizând scopul UNESCO, arată că aceasta îşi

propune „să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii, strângând legăturile de

colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă, cultură, spre a asigura respectul

universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru

toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le

recunoaşte tuturor popoarelor”.

Pentru îndeplinirea acestui scop, UNESCO este învestită de Convenţie cu

următoarele funcţii:

- să favorizeze cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, acordând

concursul său organelor de informare a maselor şi recomandând încheierea unor

tratate internaţionale pe care le consideră utile pentru înlesnirea liberă a ideilor

prin cuvânt şi imagine;

- să imprime un puternic impuls educaţiei populare şi răspândirii culturii,

având ca ideal accesul egal al tuturor la educaţie, fără deosebire de rasă, sex sau de

condiţie economică sau socială;

- să ajute la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei, veghind la

conservarea şi protecţia patrimoniului universal de cărţi, opere de artă şi alte

monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi recomandând popoarelor

interesate să încheie tratate în acest scop.

De la înfiinţarea ei şi în spiritul obiectivelor stabilite de Convenţie.

UNESCO a adoptat mai multe documente cu privire la exercitarea drepturilor

omului în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii.

Constituţia OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). OMS a fost creată ca

instituţie specializată a ONU în anul 1948 şi are sediul la Geneva. Apreciind că

sănătatea popoarelor este o condiţie esenţială a păcii şi a securităţii în lume,

30

organizaţia are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor,

asigurarea serviciilor sanitare, menţinerea sănătăţii etc.

Constituţia OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946, şi stabileşte

că următoarele principii stau la baza fericirii popoarelor, a relaţiilor armonioase

dintre ele şi a securităţii lor :

- sănătatea este o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi

socială şi nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii;

- starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei

fiinţe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau

socială;

- sănătatea tuturor popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii în lume

şi a securităţii şi ea depinde de cooperarea indivizilor şi a statelor;

- creşterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală şi el

trebuie să fie obişnuit să trăiască în armonie cu un mediu în plină transformare;

- toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor ştiinţelor medicale,

psihologice şi înrudite pentru a atinge cel mai înalt grad de sănătate;

- cooperarea activă din partea publicului pentru îmbunătăţirea sănătăţii;

- guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor şi sunt

obligate să ia măsuri sanitare şi sociale în acest scop.

În spiritul principiilor enunţate mai sus, Constituţia OMS stabileşte ca scop

al organizaţiei aducerea tuturor popoarelor „la cel mai înalt grad de sănătate”.

Pentru aceasta, OMS este învestită cu mai multe funcţii, printre care:

- acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul

sănătăţii la lucrările cu caracter sanitar internaţional;

- dă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări serviciile de

sănătate;

- oferă guvernelor, la cererea şi după aprobarea acestora, asistenţă tehnică

şi ajutor în caz de urgenţă;

- încurajează şi contribuie la acţiunile de suprimare a bolilor epidemice;

31

- favorizează îmbunătăţirea nutriţiei, a cazării, a asanărilor, a recreerii, a

condiţiilor economice şi de muncă;

- facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care să

contribuie la progresul sănătăţii;

- propune convenţii, acorduri şi regulamente privind chestiunile

internaţionale de sănătate;

- contribuie la acţiunea pentru progresul sănătăţii şi al bunăstării fizice a

mamei şi copilului;

- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special

măsurile pentru stabilirea relaţiilor armonioase între oameni;

- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind

igiena publică şi îngrijirea medicală preventivă şi curativă;

- stabileşte, dezvoltă şi încurajează adoptarea de norme internaţionale

privind alimentele, produsele biologice, farmaceutice şi similare.

Carta FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură). FAO a fost creată în anul 1945 şi are sediul la Roma. Carta FAO,

stabilind ca obiectiv dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acţiuni separate

sau colective ale acestora, îşi propune următoarele scopuri:

- să ridice nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor de sub

jurisdicţia lor;

- să amelioreze randamentul producţiei şi eficacitatea repartiţiei tuturor

produselor alimentare şi agricole;

- să îmbunătăţească situaţia populaţiilor rurale:

- să contribuie la dezvoltarea economiei mondiale şi la eliberarea omenirii

de foamete.

Pentru aceasta, FAO îndeplineşte următoarele funcţii:

- strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana,

alimentaţia şi agricultura;

32

- promovează şi recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi

internaţional pentru: cercetarea privind hrana, alimentaţia şi agricultura;

îmbunătăţirea învăţământului şi a administraţiei în acest domeniu; conservarea

resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă;

perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuire a produselor

alimentare şi agricole; adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol;

acordurile internaţionale asupra produselor agricole; furnizează asistenţa tehnică pe

care guvernele o cer.

TEMA 8. MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A

DREPTURILOR OMULUI

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de

milioane de cetăţeni europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al

Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma

că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme

specifice, drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Evoluţia evenimentelor

după dece niul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a

unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem

european o va loare unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului

Europei, ci şi în organizaţii precum Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene, membre ale Consiliului

Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile naţionale

valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre

consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare

care trebuie ocrotită.

Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental

al relaţiilor internaţionale şi una din principalele condiţii impuse statelor europene

pentru realizarea efectivă a Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai

aies în spaţiul estic, sunt înregistrate încă violări ale drepturilor omului, unele de o

33

mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a exigenţelor impuse de

sistemul european, inclusiv a deciziilor instanţelor europene în materia respectării

drepturilor omului.

Consiliul Europei materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a

unei Europe unite. Aceasta idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui

proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins contur după cel de-al doilea război

mondial sub forma instituţionalizării prin crearea mai multor organizaţii europene,

prin integrare economică, dar şi prin integrare politică.

Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a zece state europene au semnat la

Londra Statutul Consiliului Europei, punând bazele unei organizaţii internaţionale

regionale prin care să reafirme „ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi

morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii

individuale, a libertăţii politice şi a stalului de drept, principii care formează baza

oricărei democraţii autentice”.

Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între

membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt

moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul

organizaţiei şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

- acceptă principiile statului de drept;

- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia

sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului

organizaţiei.

Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor omului a fost o preocupare a

Consiliului Europei încă de la înfiinţare. Principalele izvoare ale acestui sistem

sunt Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale

fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi Carta socială europeană,

adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul 1996. Pe baza acestor tratate,

34

ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoperă o largă

paletă de preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale şi protocoalele ei adiţionale a fost adoptată în baza Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor

internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea

ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului

european.

La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau

această Convenţie, având în vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

proclamată de Adunarea Generală a ONU şi „considerând că această declaraţie

urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a

drepturilor pe care le enunţă”.

Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o

uniune mai strânsă între membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui

scop este protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale”. Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către statele

participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care

constituie fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se

întemeiază pe un regim politic cu adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de

altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului pe

care le recunosc”.

Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi”, consacră şi

garantează o sumă de drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:

- dreptul la viaţă (art.2);

- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane

sau degradante (art.3);

- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă

forţată (art.4);

35

- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5);

- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de

către un tribunal independent şi imparţial (art.6);

- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în

momentul comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai

severă decât cea aplicabilă în acel moment - neretroactivitatea legii penale şi

mitior lex (art.7);

- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a

corespondenţei (art.8);

- dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9);

- dreptul la libertatea de expresie (art.10);

- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art.11);

- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art.12);

- dreptul la un recurs efectiv (art.13).

Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea

fiind recunoscute prin Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub

egida Consiliului Europei.

Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor

şi a libertăţilor recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau

socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de

război sau în cazul unui alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat

poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile Convenţiei, dar numai să nu fie în

contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De asemenea,

Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la

libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de asociere.

Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia

nu admite nici o derogare (,,nucleul dur” al sistemului). Este vorba despre:

36

- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din

acte licite de război;


sau degradante;

- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;

- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la

legea penală.

Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat

iniţial în crearea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi

europene a drepturilor omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai

1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte unică - Curtea Europeană

a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă instituţie

internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite

decizii obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de

Convenţie.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale

adiţionale adoptate până în prezent, unele dintre acestea consacrând şi garantând şi

alte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale:

- dreptul la respectarea proprietăţii (art.1);

- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura

copiilor conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art.2);

Protocolul nr.2, adoptat în anul 1963, completează Convenţia atribuind

Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative

asupra unorchestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.

37

Protocolul nr.3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la

Comisia drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării

Comisiei.

Protocolul nr.4, adoptat în anul 1963, recunoaşte anumite drepturi şi

libertăţi, altele decât cele care sunt consacrate de Convenţie şi în Primul Protocol.

Este vorba despre:

- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că

nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală;

- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi

orice ţară, inclusiv pe a sa;

- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din

teritoriul statului al cărui resortisant este;

- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;

- interzicerea expulzării colective a străinilor.

Protocolul nr.5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenţiei

cu privire la componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate

implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.

Protocolul nr.6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu

posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea

pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. De remarcat

că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis mai devreme cu 6

ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.

Protocolul nr.7, adoptat în anul 1984, completează Convenţia prin

recunoaşterea unor noi drepturi:

- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;

- dreptul la recurs în procesele penale;

- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a

fost deja achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);

- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;

38

- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în

relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie.

Protocolul nr.8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziţii ale

Convenţiei cu privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui

nu mai sunt aplicabile ca urmare a desfiinţării Comisiei.

Protocolul nr.9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele

dispoziţii ale Convenţiei cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care

rămân fără obiect ca urmare a adoptării Protocolului nr.11.

Protocolul nr.10 adoptat în anul 1992, a modificat procedura Comitetului

Miniştrilor cu privire la competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o

violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea

Protocolului nr.11.

Protocolul nr.11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de

control instituit de Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte

permanentă - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr.12, adoptat în anul 2000 interzice discriminarea în general,

indiferent pe ce criterii sau motive s-ar putea face.

Protocolul nr.13, a fost adoptat în anul 2002, şi consacra abolirea pedepsei

cu moartea în orice circumstanţă.

Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului

Europei privind protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu

scopul de a consacra un catalog al drepturilor economice şi sociale, fundamentat

pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea să nu fie obligate să accepte

toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare progresivă

a prevederile ei, în funcţie de posibilităţile şi situaţia concretă din fiecare stat.

Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat în anul

1988, care iărgeşte catalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, în 1991, s-a

semnat un nou Protocol de amendare care aduce unele schimbări în mecanismul

de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să facă obiectul unei noi revizuiri.

39

Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în anul 1999,

înlocuind progresiv tratatul iniţial adoptat în 1961, în prezent fiind părţi la aceasta

14 state membre ale Consiliului Europei.

Carta socială europeană revizuită recunoaşte următoarele drepturi

economice şi sociale:

- dreptul la muncă (art. 1);

- dreptul la condiţii echitabile de muncă (art. 2);

- dreptul la securitate şi la igiena muncii (art. 3);

- dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);

- dreptul sindical (art. 5);

- dreptul la negociere colectivă (art. 6);

- dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 7);

- dreptul lucrătorilor la protecţia maternităţii (art. 8);

- dreptul la orientare profesională (art. 9);

- dreptul la formare profesională (art. 10);

- dreptul la protecţia sănătăţii (art. 11);

-dreptul la securitate socială (ait. 12);

- dreptul la asistenţă socială şi medicală (art. 13);

- dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);

- dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la

participare la viaţa comunităţii (art. 15);

- dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (art. 16);

- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică

(art. 17);

- dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi

contractante (art. 18);

- dreptul lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă (art.

19);

40

- dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi

profesie, fără discriminare în funcţie de sex (art. 20);

- dreptul la informare şi consultare (art. 21);

- dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă

şi a mediului de muncă (art. 22);

- dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială (art. 23)

- dreptul la protecţie în caz de concediere (art. 24);

- dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a

patronului acestora (art. 25);

- dreptul la demnitate în muncă (art. 26);

- dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de

tratament (art. 27);

- dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la

facilităţile acordate acestora (art. 27);

- dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă

(art. 29);

- dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale (art. 30);

- dreptul la locuinţă (art. 31);

Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei,

s-a creat un mecanism de control specific, concretizat prin înfiinţarea Comitetului

European al Drepturilor Sociale, în baza Protocolului de amendare a Cartei din

anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12 membri independenţi şi

imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat de

6 ani. El are competenţa de a constata dacă situaţiile din statele părţi sunt sau nu

conforme cu angajamentele asumate potrivit Cartei.

Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi

procedura reclamaţiilor colective.

Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi

de a prezenta anual un raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din

41

Cartă. Comitetul European al Drepturilor Sociale examinează aceste rapoarte şi

prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea situaţiilor naţionale cu

dispoziţiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate şi statul în

cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o recomandare prin care va

cere statului modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.

Procedura reclamaţiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de

amendare a Cartei din 1995, care a intrat în vigoare în 19982. în virtutea acestei

proceduri, Comitetul European al Drepturilor Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii

colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de Cartă.

Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţii neguvernamentale care au un statut

consultativ pe lângă Consiliul Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale ale

statului respectiv şi chiar de către organizaţii neguvernamentale naţionale, dacă

statul acceptă această posibilitate. Reclamaţia este examinată de Comitet şi, dacă

sunt îndeplinite condiţiile de formă, ea este acceptată. Urmează o procedură scrisă

prin schimb de memorii între părţile implicate şi, dacă este necesară, o audiţie

publică în faţa Comitetului. În final, Comitetul adoptă o decizie pe care o transmite

părţilor şi Comitetului de Miniştri şi care va fi făcută publică în termen de cel mult

patru luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate

recomanda statului în cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta.

Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei. Activitatea

Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecţie a drepturilor

omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente juridice pe diferite

domenii, care dezvoltă drepturi ale omului consacrate în izvoarele de bază.

Printre cele mai importante amintim:

- Convenţia culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954, prin

care părţile se angajează să ia măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului

comun al Europei şi pentru încurajarea dezvoltării. Statele vor încuraja cetăţenii

proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor state părţi şi vor facilita pe

42

teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce presupune inclusiv

facilitarea circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;

- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie

1972, care se aplică tuturor legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care

privesc prestările pentru boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori,

accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces, şomaj, familii, cu

luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,

refugiaţilor şi apatrizilor.

- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva

umanităţii şi a crimelor de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că

aceste crime sunt grave infracţiuni împotriva demnităţii umane, convenţia declară

ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de Convenţia pentru

prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi

obiceiurilor războiului;

- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în

afara căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui

statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al copiilor din căsătorie, cu

privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere, supraveghere,

dreptul de vizită, dreptul la succesiune;

- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului

migrant, adoptată la 24 noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a

muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, în

scopul de a le asigura, în măsura posibilităţilor, un tratament care să nu fie mai

puţin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea

statului respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de

muncă;

- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea

automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la 28 ianuarie 1981, care are

43

ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii particulare faţă de intensificarea

circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac obiectul

prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit

căreia datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice,

convingerile religioase sau de altă natură, cele care privesc sănătatea, viaţa sexuală

sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat dacă dreptul intern

nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să cunoască

existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară

modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii.

- Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985,

consideră colectivităţile locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui

regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor

publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct. Carta stabileşte

că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislaţia internă şi, pe

cât posibil, în constituţiile statelor părţi. Prin autonomie locală, Carta înţelege

dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale de a reglementa şi

gestiona, în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în profitul populaţiei lor,

o parte importantă a treburilor publice;

- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un

Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul peroanelor private de

libertate,

- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică

la nivelul local, adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor

străini pe teritoriul naţional a devenit o caracteristică permanentă a societăţii

europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii

proprii, Convenţia garantează străinilor dreptul de a alege şi de a fi aleşi la nivel

local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;

44

- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5

noiembrie 1992. Este un tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea

limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv strict de ordin cultural. Scopul ei

este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor regionale sau minoritare

în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi administraţie,

în viaţa economică, socială şi culturală;

- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1

februarie 1995. Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică,

trebuie nunumai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a

fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi să creeze condiţii care

să permităexprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia

stabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor

persoanelor aparţinând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea

regulilor, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.

Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru

protecţia drepturilor omului, precum:

- Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, 1953;

- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;

- Convenţia europeană cu privire la extrădare, 1957;

- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi

cu privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963;

- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, 1967;

- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;

- Convenţia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;

- Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;

- Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;

- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane

cu privire la aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării

fiinţelor umane, 1998;

45

- Convenţia penală asupra corupţiei, 1999;

- Convenţia civilă asupra corupţiei, 1999;

- Convenţia asupra cybercriminalităţii, 2001 etc.

TEMA 9. PROTECŢIA INSTITUŢIONALIZATĂ A DREPTURILOR

OMULUI ÎN CADRUL CONSILIULUI EUROPEI

Fundamentându-se pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale

fundamentale garantează şi apară valori importante pentru fiinţa umană.

Încă o dată precizăm că numai drepturile şi libertăţile garantate de

Convenţie şi protocoalele ei adiţionale pot constitui obiectul cererilor adresate

Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul violării lor de către statele părţi,

autorităţile acestora sau persoanele care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor

oficiale

Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea şi

siguranţa persoanei. Viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei constituie obiectul

mai multor prevederi ale Convenţiei europene şi protocoalelor saie adiţionale, pe

care statele părţi se obiigă să le aplice imediat şi efectiv.

Dreptul la viaţa aparţine oricărei persoane şi este protejat de iege. Ca drept

şi valoare supremă ocrotită prin toate sistemele de protecţie a drepturilor omului,

dezvoltate după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la 10

decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut şi consacrat în instrumentele juridice

internaţionale, ci şi inclus pe primul loc, în categoria acelor 7 drepturi

fundamentale, aşa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care

nu se admite nici o derogare.

Totuşi, atât în sistemul universal al ONU, cât şi în cel european, iniţial

dreptul la viaţă a fost supus unor excepţii fireşti pentru o perioadă de început a

codificărilor în această materie.

46

Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, deşi

stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane şi trebuie ocrotit prin

lege şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, precizează că în

ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentinţă de condamnare la

moarte nu poate fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate

cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă [...] pedeapsă [...]

aplicată [...]în virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un tribunal

competent. Pactul nu permite totuşi pronunţarea sentinţelor de condamnare la

moarte pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nici executarea

acestor sentinţe împotriva femeilor gravide.


fundamentale, devansând cu mult timp Pactul referitor la drepturile civile şi

politice, stabileşte:

„1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale

pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de

lege cu această pedeapsă.

2. Moartea nu este considerată ca aplicatei prin violarea acestui articol

în cazurile în care ea ar fi dintr-un recurs la forţă absolut necesar:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei

ilegale;

b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica

evadarea unei persoane deţinute conform legii;

c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie

Concluzionând asupra prevederilor celor două instrumente juridice

internaţionale, rezultă că pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe ţări,

chiar dacă, declarativ, se cerea abolirea acesteia de fiecare stat în parte. Este

motivul pentru care, şi în plan european, şi în plan universal au apărut preocupări

47

pentru adoptarea unor tratate prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial,

cel puţin în timp de pace.

Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin

adoptarea unui protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în anul 1983 - Protocolul nr. 6

privind abolirea pedepsei cu moartea. Potrivit acestuia, pentru primă dată în

Europa şi în lume, într-un docu ment juridic internaţional, „pedeapsa cu moartea

este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici

executat”. Totuşi, protocolul permite statelor părţi să prevadă în legislaţia lor

„pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent

de război”.

În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia

în anul 1989. Este vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul

internaţional privind drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu

moartea.

Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep

turilor omului, Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului,

desfăşurată la Roma, în noiembrie 2000. S-a pronunţat pentru abolirea generală a

pedepsei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui nou protocol

adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa

cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război.

Astfel, la 3 mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului

Europei Protocolul numărul 13 la Convenţia europeană pentru abolirea pedepsei


Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viaţă este o

valoare fundamentală într-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu

moartea este esenţială pentru protecţia acestui drept şi pentru deplina recunoaştere

a demnităţii inerente tuturor fiinţelor umane, Protocolul nr.13 stabileşte: „pedeapsa

cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi

48

nici executat”, nici o derogare şi nici o rezervă nefiind admise de la această

dispoziţie. Prin urmare, statele părţi la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să

reintroducă pedeapsa cu moartea în propria legislaţie.

Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii şi nici la pedepse sau

tratamente inumane sau degradante este un drept inerent fiinţei umane care

decurge din dreptul la viaţă, libertate şi siguranţă. în baza acestei prevederi a

Convenţiei europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenţia cu acelaşi obiect, la

26 noiembrie 1987, din care s-a creat Comitetul european pentru prevenirea

torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Scopul

Convenţiei a fost acela de a consolida protecţia persoanelor private de libertate

contra torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, printr-un

mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv bazat pe vizite. Pornind de la aceste

exigenţe, România a introdus în Codul penal, în anul 1996, două infracţiuni:

supunerea la rele tratamente (art.267) şi tortura (art.267).

Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns la

muncă forţată. Practicile sclaviei, robiei sau ale muncii forţate sunt incompatibile

cu libertatea fiinţei umane. Este motivul pentru care, pornind de la Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană interzice categoric

asemenea practici.

Convenţia nu defineşte munca forţată. Curtea europeană a Drepturilor

Omului a interpretat această noţiune într-o hotărâre din 1983, prevalându-se de

Convenţia numărul 21 a Organizaţiei mondiale a muncii, potrivit căreia munca

forţată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui individ

sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pe care individul respectiv nu s-a oferit

să o execute de buna voie” .

Totuşi, Convenţia europeană nu considera ca fiind muncă forţată sau

obligatorie:

- orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenţii sau

când se află în libertate condiţionată;

49

- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă

serviciul militar în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu

în locul celui militar obligatoriu;

- orice serviciu cerut în caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau

bunăstarea comunităţii.

- orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Dreptul persoanei la libertate şi siguranţă. Potrivit Convenţiei europene,

nimeni nu poate fi privat de libertate decât în conformitate cu legea şi în

următoarele cazuri:

- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;

- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru

nesupunerea la o hotărâre pronunţată conform legii de către un tribunal ori în

vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea ducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit

o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa

sub supraveghere sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa

autorităţii competente;

- dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să

transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman

sau a unui vagabond; dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei

persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul unui stat sau

împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare sau extrădare.

Persoana arestată are şi un drept la informare, în cel mai scurt timp şi într-o

limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie ce i

se aduce.

50

În cazul arestării sau deţinerii, persoana are dreptul să fie dusă în faţa

magistra- tului, împuternicit de lege, pentru a fi judecată într-un termen rezonabil,

putând fi eliberată în tipul procedurii, chiar sub garanţii care să asigure prezenţa

acesteia la audieri. Mai mult, persoana arestată sau deţinută are dreptul la recurs în

faţa unui tribunal care să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii

deţinerii sale şi să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, în

această ultimă situaţie născându-se şi dreptul persoanei la reparaţii.

Dreptul persoanei de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv

că ea nu este în măsură să execute obligaţie contractuală. Este un drept care a fost

consa crat prin Protocolului numărul 4 la Convenţia europeană, adoptat în anul

1963. Ulte rior, acest drept a fost inclus şi în Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice, adoptat în sistemul ONU, în anul 1966, chiar ca un

drept de la care nu se admite nici o derogare. Prin urmare, ideile „năstruşnice” cu

privire la reînfiinţarea în România a închisorilor datornicilor trebuie abandonate

categoric.

Dreptul ia libertatea de circulaţie. Dispoziţii importante cu privire la acest

drept sunt cuprinse tot în Protocolul numărul 4 la Convenţia europeană. Potrivit

acestuia, orice persoană care se găseşte în mod lega! pe teritoriul unui stat are

dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă liber reşedinţa. De asemenea, orice

persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, şi să intre pe teritoriul

statului al cărui cetăţean este. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea propriilor

cetăţeni.

Libertatea de circulaţie poate fi supusă unor restricţii, dar numai dacă

acestea sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia

sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi.

Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale. In virtutea accesului liber la

justiţie, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinată cauza, în mod echitabil,

public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,

51

stabilit prin lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau

asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea instanţei trebuie să fie pronunţată în public.

Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, în

interesul moralei, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate

democratică sau când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la

proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când

datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere

intereselor justiţiei.

Persoana acuzată de infracţiune are dreptul la prezumţia de nevinovăţie

până când vinovăţia sa este stabilită legal.

De asemenea. Convenţia europeană stabileşte următoarele drepturi ale

acuzatului:

- să fie informat, în ce! mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în

mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

- să se apere ei însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod

gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în acelaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte

limba folosită la audiere.

Dreptul la recurs în procesele penale. Protocolul numărul 7 la Convenţia

europeană consacră dreptul persoanei declarate vinovată de o infracţiune de către

un tribunal să ceară examinarea cauzei de către o jurisdicţie superioară, în

conformitate cu legea, cu excepţia infracţiunilor minore sau când prima instanţă

este şi cea mai înaltă

52

Dreptul la indemnizaţie în caz de erori judiciare este consacrat tot de

Protocolul nr. 7, care cere şi aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia

nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit penal pentru o infracţiune pentru care a

fost achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă.

În acelaşi timp, Convenţia europeană pune în aplicare şi principiile

neretroacti vităţii şi mitior lex, potrivit cărora nimeni nu poate fi condamnat pentru

o acţiune sau o misiune care în momentul în care a fost comisă nu constituia o

infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional şi nu se va aplica o

pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost

comisă.

De asemenea, orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei

instanţe naţionale dacă i-au fost violate drepturile şi libertăţile recunoscute de

Convenţie şi dacă violarea a fost comisă de către persoane care acţionează în

exerciţiul funcţiilor oficiale.

Respectarea vieţii personale. Dreptul la viaţa personală este unul complex

şi Convenţia europeană cuprinde mai multe dispoziţii cu privire la căsătorie, viaţa

privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa persoanei.

Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie aparţine tuturor începând

de la vârsta pubertăţii, în conformitate cu legile naţionale care reglementează

exerciţiul acestui drept. Chiar dacă se supune legilor naţionale, limitările care ar

rezulta din acestea nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză în aşa fel

încât să atingă însăşi substanţa lui.

Soţii se bucură, potrivit Protocolului nr.7 la Convenţia europeană, de

egalitatea în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil între ei şi în relaţiile cu

copiii lor, cu privire la căsătorie, durata căsătoriei şi a desfacerii ei. Totuşi, statele

pot lua măsurile necesare în interesul copiilor.

Într-o redactare generală, Convenţia europeană garantează dreptul oricărei

persoane de a i se respecta viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenta

sa. Autorităţile publice nu se pot amesteca în exercitarea acestui drept decât în

53

măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă reprezintă o măsură

care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,

siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor

şi a libertăţilor altora. Dacă analizăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului, vom constata că respectul pentru viaţa de familie comportă toate

aspectele acesteia, precum filiaţia, îngri jirea copiilor, adopţia şi drepturile

parentale etc. De asemenea, respectul pentru viaţa privată subsumează mai multe

aspecte, printre care accesul la datele cu caracter personal, domeniu în care s-a şi

adoptat o convenţie distinctă”, protecţia împotriva violenţelor sexuale, schimbarea

numelui, homosexualitatea sau transsexualitatea etc.

Drepturile privind libertatea spirituală. Dreptul la libertatea de gândire, de

conştiinţă şi de religie aparţine oricărei persoane şi implică libertatea de a-şi

schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau

convingerile individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,

învăţământ, practici şi prin îndeplinirea ritualurilor .

Libertatea persoanei de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate

face obiectul altor restrângeri decât acelea care, potrivit legii, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii,

a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor

altora.

Libertatea de expresie aparţine oricărei persoane, în virtutea libertăţii

spirituale. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de

a comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine

seama de frontiere. Totuşi, statele au dreptul să supună societăţile de

radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.

Exercitarea dreptului la libertate de expresie, care comportă îndatoriri şi

responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni

prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

54

pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea

ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia

reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Dreptul la instruire (la educaţie şi învăţământ) este consacrat de primul

Protocol adiţional la Convenţia europeană. O precizare importantă este că statul, în

exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi învăţământului,

va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor în

conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Dreptul la respectarea proprietăţii. Convenţia europeană nu a garantat

acest drept încă din momentul adoptării ei. După doi ani, prin primul Protocol

adiţional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei persoane

fizice sau juridice. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile

şi politice garantate de Convenţia europeană şi de protocoalele ei adiţionale,

dreptul la respectarea proprietăţii apare şi ca un drept colectiv. Potrivit dispoziţiilor

de mai sus, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de

utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale

dreptului internaţional. Toate aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statului

de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata de impozite sau alte contribuţii ori amenzi”.

Libertăţile social-politice. Dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a crea împreună ou alţii sindicate şi

de a se afilia la sindicale, este un drept care aparţine oricărei persoane. Exerciţiul

acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care, potrivit legii, constituie

măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,

siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii

sau a moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Mai mult, Convenţia

permite statelor să impună restricţii în exercitarea acestor drepturi de către

membrii foiţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

55

Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei

impune statelor care doresc să devină membre ale acestei organizaţii şi condiţia

respectării principiilor statului de drept. Iniţial, Convenţia europeană nu a

concretizat această prevedere în întreaga sa complexitate, dar primul Protocol

adiţional' a obligat statele părţi să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere

prin vot secret, în condiţii care să asigure libertatea de expresie a opiniei poporului

asupra alegerii corpului legislativ.

Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită.

Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice şi sociale în

tot atâtea articole. Din raţiuni de sistematizare, vom analiza aceste drepturi pe

şase grupe, în funcţie de apropierea dintre relaţiile pe care le vizează.

Dreptul la muncă. Deşi Carta socială europeană revizuită consacră dreptul

la muncă într-un singur articol, într-un sens mai larg subsumăm acestuia şi alte

drepturi conexe, precum dreptul la condiţii echitabile de muncă, dreptul la

securitate şi igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă şi dreptul la

demnitatea în muncă.

Dreptul la muncă angajează statele părţi să recunoască realizarea şi

menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţelor de muncă

liber întreprinsă, să menţină servicii gratuite de angajare şi să asigure ori să

favorizeze orientarea, formarea şi readaptarea profesională corespunzătoare.

Dreptul la condiţii echitabile de muncă presupune următoarele obligaţii

ale statelor părţii:

- stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice şi săptămânale,

săptămâna de lucru trebuind să fie redusă treptat, în funcţie de productivitatea

muncii şi de alţi factori determinaţi;

- să prevadă zile de sărbătoare plătite;

- să asigure concediul anual plătit de cel puţin 4 săptămâni;

- să elimine riscurile din ocupaţiile periculoase, iar atunci când nu se poate,

să reducă durata muncii sau să suplimenteze concediile plătite;

56

- să se asigure ziua de repaus săptămânală conform obiceiurilor sau

tradiţiilor;

- lucrătorii să fie informaţi în scris, în cel mult 2 luni de la angajare, despre

aspectele esenţiale ale contractului de muncă;

-pentru munca de noapte să ia măsuri speciale de care să beneficieze

lucrătorii.

Dreptul la securitate şi igienă în muncă, inerent pentru o societate

civilizată, presupune, mai întâi, adoptarea unei politici naţionale coerente în

materie de securitate, sănătate şi de mediu de muncă. Principalul obiect al acestui

drept este ameliorarea securităţii şi a igienei profesionale, prevenirea accidentelor

şi a îmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele părţi sunt obligate să emită şi să pună în

aplicare regulamente de igienă şi să promoveze serviciile de sănătate în muncă, cu

funcţii preventive şi de consiliere.

Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rând, acordarea

unui salariu care să asigure lucrătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai

decent. Cu excepţia unor cazuri speciale, orele suplimentare de muncă trebuie sa

fie plătite. Acest drept consacră şi egalitatea bărbaţilor şi femeilor în salarizare

pentru muncă de valoare egală. Reţinerile din salarii sunt permise numai în

conformitate cu legea, cu convenţiile colective sau potrivit sentinţelor de arbitraj.

Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea şi protecţia în

materie de hărţuire sexuală în legătură cu munca şi cu locul de muncă, precum şi

prevenirea şi protejarea lucrătorilor împotriva actelor ostile şi ofensatoare la locul

de muncă sau în legătură cu munca.

Drepturile cu privire la protecţie în muncă şi profesie. Dreptul la orientare

profesionala presupune crearea unui serviciu public gratuit care să sprijine

persoanele, inclusiv cele handicapate, în atingerea unei profesii sau la avansarea

profesională, în funcţie de calităţile persoanei şi posibilităţile pieţei de muncă.

Dreptul la formarea profesională este un drept complex care presupune,

mai întâi, să se asigure sau să se favorizeze formarea tehnică şi profesională a

57

tuturor persoanelor şi să se acorde mijloacele care să permită accesul la

învăţământul superior numai în conformitate cu aptitudinile individuale. De

asemenea, să se favorizeze formarea profesională a tinerilor la locul de muncă şi

să se ia măsuri pentru formarea lucrătorilor adulţi şi pentru recalificarea şi

reintegrarea şomerilor. Statele vor încuraja utilizarea deplină a mijloacelor

destinate acestor scopuri, inclusiv prin reducerea sau desfiinţarea laxelor şi a

cheltuielilor, asistenţă financiară şi cursuri suplimentare de formare la locul de

muncă.

Dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare

profesională, fără discriminare în funcţie de sex consacră obligaţia statelor părţi de

a lua măsuri cu privire la realizarea acestui drept prin angajare, protecţie împotriva

concedierii, recalificarea şi readaptarea profesională, condiţii de angajare,

salarizare, evoluţia carierei, promovarea în muncă.

Dreptul de informare şi consultare2 determină promovarea unor măsuri

care să permită lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora să fie informaţi periodic

despre situaţia economică şi financiară a întreprinderii, cu excepţia informaţiilor

confidenţiale, şi să fie consultaţi asupra deciziilor care pot afecta substanţial

interesele lucrătorilor, în special cele cu consecinţe importante în privinţa angajării

în întreprindere.

Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă

şi a mediului de muncă. În virtutea acestui drept, statele se obligă să adopte măsuri

care să permită lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora să contribuie la

determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă, de organizare a muncii şi a

mediului de muncă, la protecţia sănătăţii şi a securităţii în întreprindere, la

organizarea serviciilor şi a facilităţilor sociale şi socioculturale ale întreprinderii,

precum şi la controlul respectării acestor reglementări.

Dreptul la protecţie în caz de concediere. Lucrătorii au dreptul de a nu fi

concediaţi fără un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita lor ori de

cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiilor sau a serviciului. Ei au şi

58

dreptul la o indemnizaţie sau la reparaţie in cazul concedierii neîntemeiate, ceea

ce presupune şi dreptul de apel împotriva măsurii concedierii, în faţa unui organ

imparţial.

Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate

a patronului acestora presupune crearea cadrului legal naţional care să prevadă

garantarea creanţelor lucrătorilor, care rezultă din contractele sau raporturile de

muncă, de către o instituţie de garanţie sau orice altă formă efectivă de protecţie.

Dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie. Statele se angajează să ia

următoarele măsuri de protecţie cu privire la munca tinerilor şi a copiilor;

- să fixeze vârsta minimă de angajare la 15 ani, fiind permise derogări

pentru copiii angajaţi în munci uşoare, care nu aduc atingerea sănătăţii, moralităţii

sau educaţiei acestora;

- pentru ocupaţiile periculoase sau insalubre, vârsta minimă de angajare se

fixează la 18 ani;

- interzicerea angajării copiilor în munci care să îi priveze de beneficiul

deplin al instrucţiei obligatorii;

- limitarea duratei muncii lucrătorilor sub 18 ani;

- salarizarea echitabilă sau alocaţii corespunzătoare pentru tinerii lucrători

şi ucenici;

- durata formării profesionale a tinerilor lucrători în timpul normal de

muncă să fie considerată inclusă în ziua de muncă;

- concediile anuale plătite de cel puţin patru săptămâni pentru lucrătorii sub

18 ani;

- interzicerea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte, cu unele excepţii

stabilite de legislaţia naţională;

- lucrătorii sub 18 ani angajaţi în anumite locuri de muncă să fie supuşi

periodic controlului medical;

- protecţia specială împotriva riscurilor fizice şi morale la care copiii şi

tinerii sunt expuşi în munca lor.

59

Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii1 este, de asemenea, un drept

complex care, pentru exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea

statului:

- să asigure lucrătoarelor, înainte şi după naştere, un repaus cu o durată de

cel puţin 14 săptămâni, fie prin concediu plătit, fie prin prestaţii adecvate de

securitate socială sau din fonduri publice;

- să ilegalizeze concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul

în care aceasta a notificat starea sa de graviditate şi încheierea concediului de

maternitate;

- să asigure mamelor care îşi alăptează copiii pauze suficiente în acest scop;

- să reglementeze muncă de noapte a femeilor însărcinate, a celor care au

născut recent sau a celor care îşi alăptează copiii;

- să interzică angajarea în munci subterane în mine şi în orice alte munci

periculoase, insalubre sau penibile a femeilor însărcinate, a celor care au născut

recent sau a celor care îşi alăptează copiii.

Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitatea de şanse şi

de tratament va trebui să permită acestora să rămână în viaţa activă sau să revină

la aceasta după o absenţă datorată acestor responsabilităţi şi să beneficieze inclusiv

de măsuri în domeniu! orientării şi formării profesionale. Statele părţi se

angajează să ia măsuri pentru a se ţine seama de nevoile acestora privind condiţiile

de angajare şi de securitate socială şi pentru dezvoltarea şi promovarea serviciilor

publice ori private, în special a serviciilor preşcolare de zi şi a altor modalităţi de

îngrijire. Statele se obligă, de asemenea, să ofere posibilitatea pentru fiecare

părinte ca, în cursul unei perioade după concediul de maternitate, să obţină un

concediu parental pentru îngrijirea copilului, a cărui durată se va stabili prin

legislaţia naţională, în funcţie de convenţiile colective şi practica naţională.

Responsabilităţile familiale nu pot constitui, ca atare, un motiv întemeiat de

concediere.

60

Dreptul sindical constă în libertatea lucrătorilor şi a patronilor de a crea

organizaţii locale, naţionale sau internaţionale şi de a adera la astfel de

organizaţii, pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale. Statele se obligă

să nu aducă atingere acestui drept.

Dreptul la negociere colectivă presupune obligaţia statelor de a favoriza

şi promova dreptul la consultare paritară între lucrători şi patroni, între

organizaţiile patronale şi cele ale lucrătorilor, pentru reglementarea condiţiilor de

angajare prin convenţii colective. De asemenea, vor favoriza utilizarea

procedurilor de conciliere şi arbitraj voluntar pentru rezolvarea conflictelor de

muncă. Acest drept conţine şi dreptul, lucrătorilor şi al patronilor la acţiuni

colective, inclusiv greva, dar sub rezerva obligaţiilor rezultate din convenţiile

colective de muncă.

Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la

facilităţile acordate acestora'. Reprezentanţii lucrătorilor beneficiază de protecţie

efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv

împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea acestora. De asemenea, ei

trebuie să beneficieze de facilităţi care să le permită îndeplinirea atribuţiilor. în

funcţie de relaţiile profe sionale din ţară, de necesităţile, importanţa şi posibilităţile

întreprinderii.

Dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă.

Reprezentanţii lucrătorilor au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cazul

concedierilor colective, în timp util, dar înaintea acestor concedieri, precum şi cu

privire la posibilităţile de a evita concedierile colective sau de a atenua numărul

sau consecinţele acestora, inclusiv prin măsuri sociale, în special prin

redistribuirea sau racalificarea lucrătorilor.

Drepturile lucrătorilor migranţi. Dreptul la exercitarea unei activităţi

lucrative pe teritoriul celorlalte state părţi. Cetăţenii care doresc să exercite o

activitate lucrativă pe teritoriul altor state părţi au dreptul la ieşire. în virtutea

acestui drept, statele părţi se angajează să aplice într-un spirit liberal regulamentele

61

existente, să simplifice formalităţile şi să readucă sau să desfiinţeze taxele,

inclusiv cele consulare, plătibile de către lucrătorii străini sau patroni, cu privire

la angajarea lucrătorilor străini.

Dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor acestora la protecţie şi

asistenţă presupune adoptarea unor măsuri cu privire la:

- servicii gratuite pentru furnizarea de informaţii, inclusiv pentru

contracararea oricărei propagande înşelătoare privind emigrarea sau imigrarea;

- facilitarea plecării, transportului şi primirii lucrărilor şi familiilor lor, cu

asigurarea în timpul călătoriei, în limitele jurisdicţiei statelor părţi, a serviciilor

sanitare şi medicale necesare, precum şi a condiţiilor bune de igienă;

- promovarea colaborării între serviciile sociale publice sau private din

ţările de emigrare şi imigrare;

- garantarea unui tratament nu mai puţin favorabil decât acela acordat

cetăţenilor proprii, cu privire la salarizare, condiţiile de muncă, locuinţă, taxe şi

impozite, acţiuni injustiţie. Acest tratament este prevăzut doar pentru lucrătorii

care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;

- facilitarea reîntregirii familiei lucrătorului migrant autorizat să se

stabilească pe teritoriul statului;

- garanţia că lucrătorii migranţi nu vor fi expulzaţi decât dacă ameninţă

securitatea statului sau. contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;

- transferul tuturor câştigurilor şi economiilor lucrătorilor migranţi pe care

aceştia doresc să le transfere;

- extinderea protecţiei şi asistenţei prezentate mai sus şi asupra lucrătorilor

migranţi care lucrează pe cont propriu;

- favorizarea şi facilitarea învăţării limbii naţionale a statului de primire şi

a limbii materne a lucrătorului migrant de către copiii acestuia.

Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă. Dreptul la

protecţia sănătăţi. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi se obligă

să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţii publice şi private, pentru

62

eliminarea cauzelor sănătăţii deficitare, în măsura posibilului, pentru înfiinţarea

de servicii de consultare şi educare privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea

simţului responsabilităţii individuale în materie de sănătate. De asemenea, statele

părţi se angajează să prevină, pe cât posibil, bolile epidemice, endemice şi alte

boli, precum şi accidentele.

Dreptul la securitate socială. Consacrând acest drept, Carta face trimitere

Ia Codul european de securitate socială, în raport cu care statele se angajează să

menţină un regim de securitate socială cel puţin egal cu cel necesar ratificării

acestuia. De asemenea, statele se obligă să încheie acorduri pentru a asigura

egalitatea de tratament între cetăţenii fiecărei părţi în ceea ce priveşte drepturile de

securitate socială, indiferent de deplasările persoanelor protejate în teritoriile

părţilor, inclusiv acordarea, menţinerea şi restabilirea drepturilor de securitate

socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de asigurare sau angajare

îndeplinite potrivit legislaţilor naţionale.

Dreptul la asistenţă socială şi medicala. În virtutea acestuia, fiecare

persoană care nu dispune de resurse suficiente şi nu este în măsură să le procure

prin mijloace proprii sau să le primească din altă sursă are dreptul să beneficieze

de o asistenţă corespunzătoare în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa.

Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de această asistenţă să nu sufere,

din acest motiv, de o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare

persoană poate să obţină, prin servicii competente, publice sau private, orice sfat şi

orice ajutor personal necesar pentru a preveni, îndepărta sau atenua starea de

nevoie de ordin personal şi familial. Carta cere statelor părţi să aplice aceste

dispoziţii în mod egal şi cetăţenilor celorlalte state părţi care se află legal pe

teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate prin Convenţia europeană de

asistenţă socială şi medicală, semnată la Paris, în anul 1953.

Dreptul de a beneficia de servicii sociale corespunde obligaţiilor statelor

părţi de a încuraja sau de a organiza serviciile care utilizează metode specifice

serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi la dezvoltarea indivizilor şi a

63

grupurilor în cadrul comunităţii, precum şi la adaptarea lor la mediul social. De

asemenea, statele vor încuraja participarea indivizilor şi a organizaţiilor benevole

sau a altor organizaţii la crearea sau la menţinerea acestor servicii.

Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale. Înlăturarea

sărăciei şi a excluderii sociale nu se poate realiza decât prin măsuri adoptate în

cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului efectiv

al persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, în special, la angajare, locuinţă,

formare profesională, reglementează aspectele privitoare la îngrijirea medicală,

indemnizaţiile de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bătrâneţe, ajutoarele în caz de

accidente de muncă şi boli profesionale, ajutoarele familiale, ajutoarele de

maternitate, ajutoarele de invaliditate, pensiile de urmaş. Textul Codului, în

învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală. De aceea, Carta cere statelor,

dacă este necesar, să reexamineze măsurile care ar trebui adoptate în acest scop.

Dreptul familiilor, al copiilor, al tinerilor, al persoanelor vârstnice şi al

persoanelor cu handicap la protecţie. Dreptul familiilor la protecţie socială,

juridică şi economică este consacrat pentru realizarea condiţiilor de viaţă

indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societăţii. Acest

obiectiv va fi realizat, în special, prin intemtediul prestaţiilor sociale şi fa miliale,

al dispoziţiilor fiscale, al încurajării construcţiilor de locuinţe adaptate nevoilor

familiale, al ajutoarelor pentru tinerele familii sau prin orice alte măsuri

corespunzătoare.

Dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi

economică. Este vorba despre dreptul copiilor şi al adolescenţilor de a creşte într-

un mediu favorabil şi pentru care statele părţi se angajează direct sau în cooperare

cu organizaţii publice sau private să ia măsuri pentru a asigura copiilor şi

adolescenţilor îngrijirile, asistenţa, educaţia şi pregătirea de care au nevoie, în

special prin crearea sau menţinerea unor instituţii sau servicii adecvate acestui

scop. ţinând seama şi de drepturile şi obligaţiile părinţilor. De asemenea, statele se

angajează să protejeze copiii şi adolescenţii împotriva neglijenţei, violenţei sau

64

exploatării, în special pentru cei care sunt privaţi temporar de sprijinul familiei,

precum şi să asigure acestora învăţământul primar şi secundar gratuit şi să

favorizeze regularitatea frecvenţei şcoiare.

Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la

participare la viaţa comunităţii. Exercitarea acestui drept, indiferent de vârsta, de

natura şi de originea handicapului, presupune măsuri speciale din partea statului,

precum:

- luarea măsurilor necesare pentru a furniza persoanelor handicapate o

orientare, o educaţie şi o formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de

câte ori este posibil sau, dacă nu este posibil, prin intermediul instituţiilor

specializate, publice sau private;

- să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură

susceptibilă să încurajeze patronii să angajeze şi să menţină în activitate persoane

handicapate şi să adapteze condiţiile de muncă la nevoile acestor persoane,

inclusiv prin recurgerea la servicii specializate şi de însoţire;

- să favorizeze deplina lor integrare şi participare la viaţa socială, inclusiv

prin măsuri care vizează depăşirea dificultăţilor de comunicare şi de mobilitate şi

care să le permită accesul la mijloacele de transport, la locuinţă, la activităţile

culturale şi la petrecerea timpului liber.

Dreptul persoanelor vârstnice la protecţie sociala. Statele părţi se

angajează să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţiile publice sau private,

în special pentru a permite persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai

societăţii cât mai mult posibil şi pentru ca acestea să aleagă liber propriul stil de

viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit. Acest obiectiv

trebuie realizat prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existenţă

decentă şi a participa la viaţa publică, socială şi culturală, precum şi prin informaţii

referitoare la serviciile şi la facilităţile disponibile, prin punerea la dispoziţie a

unor locuinţe corespunzătoare şi prin îngrijirea sănătăţii şi servicii pe care starea

acestora le impune. Persoanelor vârstnice care trăiesc în instituţii trebuie să li se

65

garanteze o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la

determinarea condiţiilor de viaţă în instituţie.

Dreptul la locuinţă. Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o

necesitate a fiecăruia, tară de care traiul obişnuit şi decent este pus sub semnul

întrebării. Locuinţa nu reprezintă doar o responsabilitate a persoanei, ci şi un drept

al acesteia, care presupune obligaţii corespunzătoare din partea statului. Carta

socială europeană cere statelor părţi să ia măsuri pentru:

- favorizarea accesului la locuinţe la un nivel adecvat;

- a preveni şi a atenua lipsa locuinţelor, în vederea eliminării progresive a

acestei situaţii;

- să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de

resurse.

TEMA 10. INSTRUMENTELE JURIDICE ELABORATE ÎN

CADRUL CONSILIULUI EUROPEI

Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de

protecţie a drepturilor omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente

juridice pe diferite domenii, care dezvoltă drepturi ale omului consacrate în

izvoarele de bază.

Printre cele mai importante amintim: Convenţia culturală europeană,

adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părţile se angajează să ia măsuri proprii

pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru încurajarea dezvoltării.

Statele vor încuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor

state părţi şi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce

presupune inclusiv facilitarea circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;

- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie

1972, care se aplică tuturor legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care

privesc prestările pentru boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori,

accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces, şomaj, familii, cu

66

luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,

refugiaţilor şi apatrizilor.

- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva

umanităţii şi a crimelor de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că

aceste crime sunt grave infracţiuni împotriva demnităţii umane, convenţia declară

ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de Convenţia pentru

prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi

obiceiurilor războiului;

- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în

afara căsătoriei, adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui

statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al copiilor din căsătorie, cu

privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere, supraveghere, dreptul

de vizită, dreptul la succesiune;

- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului

migrant, adoptată la 24 noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a

muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, în

scopul de a le asigura, în măsura posibilităţilor, un tratament care să nu fie mai

puţin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea

statului respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de

muncă;

- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea

automatizată a datelor cu caracter personal1, adoptată la 28 ianuarie 1981, care

are ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii particulare faţă de intensificarea

circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac obiectul

prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit

căreia datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice,

convingerile religioase sau de altă natură, cele care privesc sănătatea, viaţa sexuală

sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat dacă dreptul intern

67

nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să cunoască

existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară

modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii.

- Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985,

consideră colectivităţile locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui

regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor

publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct. Carta

stabileşte că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislaţia

internă şi, pe cât posibil, în constituţiile statelor părţi. Prin autonomie locală,

Carta înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale de a

reglementa şi gestiona, în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în profitul

populaţiei lor, o parte importantă a treburilor publice;

- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie

un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul peroanelor private de

libertate,

- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică

la nivelul local, adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor

străini pe teritoriul naţional a devenit o caracteristică permanentă a societăţii

europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii

proprii, Convenţia garantează străinilor dreptul de a alege şi de a fi aleşi la nivel

local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;

- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5

noiembrie 1992. Este un tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea

limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv strict de ordin cultural. Scopul ei

este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor regionale sau minoritare

în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi administraţie,

în viaţa economică, socială şi culturală;

68

- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1

februarie 1995. Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică,

trebuie nunumai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a

fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi să creeze condiţii care

să permită exprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia

stabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor

persoanelor aparţinând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea

regulilor, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.

Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru

protecţia drepturilor omului, precum:

- Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, 1953;

- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;

- Convenţia europeană cu privire la extrădare, 1957;

- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi

cu privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963;

- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, 1967;

- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;

- Convenţia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;

- Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;

- Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;

- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane

cu privire la aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării fiinţelor

umane, 1998;

- Convenţia penală asupra corupţiei, 1999;

- Convenţia civilă asupra corupţiei, 1999;

- Convenţia asupra cybercriminalităţii, 2001 etc.

Consiliul Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre

marile sale preocupări promovarea şi protecţia drepturilor omului.

69

Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări

decât cea a comunităţilor iniţiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.

Acţiunile Uniu nii Europene în acest domeniu s-au accentuat foarte mult în ultimii

ani şi rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom analiza într-un capitol distinct

complexitatea acestei problematici.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost la origine o

formă de cooperare instituţionalizată nepermanentă - Conferinţa pentru Securitate

şi Cooperare în Europa - convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii

şi a dezvoltării europene, începută în anul 1972 între statele europene, Canada şi

SUA.

Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:

- la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat

reprezentanţi a 33 de state europene, precum şi cei ai SUA şi ai Canadei;

- la nivelul experţilor, în perioada 1973-1975, care au pregătit documentele

finale ale conferinţei;

- la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie - l august 1975,

la Helsinki, ocazie cu care s-a semnat Actul final, prin care s-au stabiiit principiile

care guvernează relaţiile dintre statele participante, măsurile de edificare a

încrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind cooperarea în

domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului; securitatea şi cooperarea în

Mediterana, drepturile omului, informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum

şi continuarea procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.

Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională –

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - s-a declanşat Ia reuniunea

de la Paris, în anul 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă,

pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia

lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele europene,

la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.

70

La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt

adoptată cu acest prilej se stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi

a statelor libere şi democratice de la Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost

definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare pentru modelarea noii

Europe.

In sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a

încheiat procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie, schimbându-se şi

denumirea în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act

complex, alcătuit din mai multe documente, în două dintre acestea (Coşul I şi

Coşul III) fiind cuprinse şi aspecte referitoare la drepturile omului. Deşi Actul

Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment important

în Europa, având în vedere că la acea conferinţă au participat 33 de state europene,

precum şi SUA şi Canada.

Deosebit de important este că, între cele 10 principii directoare privind

relaţiile dintre statele participante (,,decalogul” de la Helsinki, Coşul I), două fac

trimitere la drepturile omului:

- respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Potrivit

acestuia, statele participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să

promoveze şi să încurajeze exercitarea deplină a drepturilor civile, politice,

economice, sociale şi culturale. Mai mult, el se referă la libertatea de religie şi la

drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

- egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui

principiu, statele se angajează să respecte egalitatea în drepturi a popoarelor şi a

dreptului lor la autodeterminare, recunoscând că popoarele au dreptul de a hotărî,

în deplină libertate, statutul lor politic, fără amestec din afară.

Cel de al doilea document (Coşul NI) face trimitere la unele aspecte ale

drepturilor omului, precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce

prezenta importanţă pentru perioada în care a fost adoptat Actul Final.

71

Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid-

1983, Viena-1989, Copenhaga-1990, Paris - 1990, Moscova-1991, Helsinki-1992,

Budapesta-1994) s-au soldat cu documente care lărgesc într-o bună măsură

catalogul drepturilor omului, abordând, printre altele, drepturi ale minorităţilor,

preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere, dreptul umanitar,

dreptul refugiaţilor, drepturile lucrătorilor migranţi.

O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales

după anul 1990, a fost aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale. Aceste preocupări s-au soldat cu o serie de angajamente pe care OSCE

le-a luat în urma Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990, extinse prin Raportul

Reuniunii la nivel de experţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în

Documentul final al Conferinţei de la Moscova din 1991.

Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a

instituţiei înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale, într-un moment în care,

în cadrul Naţiunilor Unite, încă nu se adoptase Declaraţia asupra drepturilor

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau

lingvistice (decembrie 1992) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (995). Înaltul Comisar

pentru Minorităţile Naţionale este învestit cu principala funcţie de avertizare din

timp şi de a acţiona din vreme în legătură cu tensiunile privitoare la problemele

minorităţilor naţionale.

TEMA 11. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI


fundamentale şi protocoalele ei adiţionale a fost adoptată în baza Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor

internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea

ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului

european.

72

La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau

această Convenţie, având în vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

proclamată de Adunarea Generală a ONU şi „considerând că această declaraţie

urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a

drepturilor pe care le enunţă”.

Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o

uniune mai strânsă între membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui

scop este protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale”. Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către statele

participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care

constituie fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se

întemeiază pe un regim politic cu adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de

altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului pe

care le recunosc”.

Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi”, consacră şi

garantează o sumă de drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:

- dreptul la viaţă (art.2);


sau degradante (art.3);

- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă

forţată (art.4);

- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5);

- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de

către un tribunal independent şi imparţial (art.6);

- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în

momentul comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai

severă decât cea aplicabilă în acel moment - neretroactivitatea legii penale şi

mitior lex (art.7);

73

- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a

corespondenţei (art.8);

- dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9);

- dreptul la libertatea de expresie (art.10);

- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art.11);

- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art.12);

- dreptul la un recurs efectiv (art.13).

Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea

fiind recunoscute prin Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub

egida Consiliului Europei.

Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor

şi a libertăţilor recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau

socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de

război sau în cazul unui alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat

poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile Convenţiei, dar numai să nu fie în

contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De asemenea,

Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la

libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de asociere.

Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia

nu admite nici o derogare (,,nucleul dur” al sistemului). Este vorba despre:

- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din

acte licite de război;


sau degradante;

- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;

- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la

legea penală.

74

Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat

iniţial în crearea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi

europene a drepturilor omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai

1994, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte unică - Curtea Europeană

a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă instituţie

internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite

decizii obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de

Convenţie.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale

adiţionale adoptate până în prezent, unele dintre acestea consacrând şi garantând şi

alte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale:

- dreptul la respectarea proprietăţii (art.1);

- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura

copiilor conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art.2);

Protocolul nr.2, adoptat în anul 1963, completează Convenţia atribuind

Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative

asupra unorchestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.

Protocolul nr.3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la

Comisia drepturilor omului. În prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării

Comisiei.

Protocolul nr.4, adoptat în anul 1963, recunoaşte anumite drepturi şi

libertăţi, altele decât cele care sunt consacrate de Convenţie şi în Primul Protocol.

Este vorba despre:

- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că

nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală;

75

- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi

orice ţară, inclusiv pe a sa;

- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din

teritoriul statului al cărui resortisant este;

- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;

- interzicerea expulzării colective a străinilor.

Protocolul nr.5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenţiei

cu privire la componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate

implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.

Protocolul nr.6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu

posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea

pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. De remarcat

că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis mai devreme cu 6

ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.

Protocolul nr.7, adoptat în anul 1984, completează Convenţia prin

recunoaşterea unor noi drepturi:

- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;

- dreptul la recurs în procesele penale;

- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a

fost deja achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);

- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;

- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în

relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie.

Protocolul nr.8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziţii ale

Convenţiei cu privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui

nu mai sunt aplicabile ca urmare a desfiinţării Comisiei.

Protocolul nr.9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele

dispoziţii ale Convenţiei cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care

rămân fără obiect ca urmare a adoptării Protocolului nr.11.

76

Protocolul nr.10 adoptat în anul 1992, a modificat procedura Comitetului

Miniştrilor cu privire la competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o

violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea

Protocolului nr.11.

Protocolul nr.11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de

control instituit de Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte

permanentă - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr.12, adoptat în anul 2000 interzice discriminarea în general,

indiferent pe ce criterii sau motive s-ar putea face.

Protocolul nr.13, a fost adoptat în anul 2002, şi consacra abolirea pedepsei


TEMA 12. SUBSISTEMUL INTERAMERICAN AL DREPTURILOR

OMULUI BAZAT PE CONVENŢIA AMERICANĂ A

DREPTURILOR OMULUI

Convenţia americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie

1969, la San Jose (Costa Rica), şi a intrat în vigoare în anul 1978. Denumită şi

Pactul de la San Jose, Convenţia a fost completată ulterior prin două protocoale

adiţionale:

Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, semnat

în 1988, şi Protocolul cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat în 1990.

Nici unul din cele două protocoale nu a intrat în vigoare până în prezent.

Drepturile omului consacrate de Convenţia Americană. Convenţia stabileşte

un catalog de drepturi civile şi politice, precum şi o clauză generală cu privire la

promovarea drepturilor economice, sociale şi culturale.

Drepturile civile şi politice garantate de Convenţie sunt, în sinteză,

următoarele:

dreptul oricărei persoane la recunoaşterea personalităţii sale în faţa legii;

- dreptul la viaţă; Convenţia permite pedeapsa cu moartea, dar interzice

77

reintroducerea ei în statele care au abolit-o; de asemenea, pedeapsa capitală este

interzis să se pronunţe împotriva femeilor însărcinate, persoanelor care la data

comiterii crimei nu au împlinit vârsta de 18 ani sau au depăşit vârsta de 70 ani;

- dreptul la tratament uman, flecare persoană având dreptul Ia

respectarea integrităţii psihice, mentale şi morale; nimeni nu poate fi subiectul

pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante;

- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute involuntară, acestea

fiind interzise în toate formele; nimeni nu poate fi constrâns la muncă forţată;

- dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi arestat sau

întemniţat în mod arbitrar;

- dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal competent şi imparţial;

- dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era

infracţiune, potrivit legii, în momentul comiterii şi dreptul de a se aplica legea mai

favorabilă;

- dreptul la o compensaţie, în conformitate cu legea, în cazul erorilor

judiciare;

- dreptul la viaţă privată, la respectarea moralei şi la recunoaşterea

demnităţii; nimeni nu poate fi obiectul amestecului arbitrar sau abuziv în viaţa sa

privată, în familia, domiciliul, corespondenţa sa şi nu va fi supus atacurilor ilegale

împotriva onoarei sau reputaţiei sale;

- libertatea de conştiinţă şi de religie, inclusiv de a le păstra sau

schimba, precum şi libertatea de a profesa sau de a promova religia şi credinţa,

individual sau împreună cu alţii, public sau privat;

- libertatea de gândire şi de expresie, care include libertatea de a căuta,

transmite şi primi informaţii şi idei de orice natură, fie oral, fie în scris sau tipărit,

fie prin artă sau prin orice ait mod ales;

- dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat în public printr-

un mijloc legal de comunicare are dreptul la replică, făcând o corecţie prin

folosirea aceloraşi mijloace de comunicare, în condiţiile legii;

78

- dreptul la întrunire paşnică, fără arme;

- libertatea de asociere în scopuri ideologice, religioase, politice,

economice, de muncă, sociale, culturale, sportive sau altele;

- dreptul familiei la protecţie din partea societăţii şi a statului; femeile şi

bărbaţii au dreptul de a întemeia o familie, Ia vârsta potrivită pentru căsătorie, în

conformitate cu legea, pe baza liberului consimţământ al soţilor;

- dreptul la nume; fiecare persoană are dreptul Ia numele părinţilor sau

al unuia dintre aceştia şi dreptul la prenume;

- dreptul la o cetăţenie; fiecare persoană are dreptul la cetăţenia statului

pe teritoriul căruia s-a născut dacă nu are dreptui la o altă cetăţenie; nimeni nu

poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a o schimba;

- dreptul la proprietate, de a se folosi şi bucura de ea; nimeni nu poate fi

privat de proprietatea sa, cu excepţia unei plăţi sau juste compensaţii, pentru motiv

de utilitate publică sau interes social şi în conformitate cu legea; omul nu poate fi

obiect al dreptului de proprietate;

- libertatea de circulaţie şi de reşedinţă; orice persoană care se află

legal pe teritoriul unui stat parte are dreptul să circule şi să locuiască pe acest

teritoriu, în conformitate cu legea;

Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului

- dreptul de a participa la guvernare; presupune dreptul de a lua parte la

conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanţi liber aleşi, dreptul la vot

şi dreptul de a fi ales prin alegeri periodice, prin vot universal, egal şi secret, care

să garanteze libertatea de voinţă a alegătorilor, şi dreptul de a avea acces, în

condiţii de egalitate, la serviciile publice;

- dreptul la protecţie egală în faţa legii, fără discriminare;

- dreptul la protecţie juridică, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă

cale de atac efectivă în faţa unui tribunal competent, pentru protecţia împotriva

violărilor drepturilor recunoscute de Convenţie şi de legile naţionale.

Drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt stabilite de Convenţia

79

americană, dar ea face o apreciere generală. Astfel, statele părţi se obligă să adopte

măsuri, atât în plan intern, cât şi prin cooperare internaţională, mai ales cele de

natură tehnică şi economică, cu perspectiva de a îndeplini progresiv, prin legislaţie

sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele

economice, sociale, educaţionale, ştiinţifice şi culturale prevăzute de Carta OSA,

aşa cum este prevăzut de Protocolul de la Buenos Aires.

Mecanismul de control al Convenţiei - Comisia Interamericană a

Drepturilor Omului. Ca mecanism al Convenţiei americane a drepturilor omului şi

potrivit acesteia, Comisia acţionează numai în raport cu statele părţi la Convenţie.

Comisia este compusă din 7 membri aleşi de Adunarea Generală a OSA, de

pe o listă de câte 3 candidaţi propuşi de guvernele statelor membre. Candidaţii

trebuie să fie persoane cu înalte calităţi morale şi cu o competenţă recunoscută în

domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constituită reprezintă toate statele

membre ale OSA, pentru că ea este, în acelaşi timp, şi organism al Cartei

organizaţiei.

Principala funcţie a Comisiei este apărarea şi promovarea drepturilor

omului, scop în care are următoarele atribuţii:

- să dezvolte conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor

americane;

- să facă recomandări generale statelor părţi, când consideră necesar,

pentru adoptarea măsurilor progresive privind drepturile omului în cadrul

sistemului ior legislativ şi, de asemenea, a prevederilor constituţionale şi a altor

măsuri pentru respectarea acestor drepturi;

- să pregătească studii şi rapoarte pe care le consideră necesare în

activitatea sa;

- să ceară guvernelor statelor părţi informaţii în legătură cu măsurile

adoptate în materia drepturilor omului;

- să răspundă, prin intermediul Secretariatului General al OSA,

problemelor ridicate de statele părţi în legătură cu drepturile omului şi, în limita

80

posibilităţilor, să acorde statelor serviciile de consultanţă de care au nevoie;

- să acţioneze în legătură cu petiţiile şi comunicările, conform

prevederilor Convenţiei;

- să prezinte un raport anual Adunării Generale a OSA.

Comisia este competentă să primească plângeri individuale şi comunicări

interstatale cu privire la violări ale Convenţiei de către un stat parte. Plângerile

pot fi făcute de către orice persoană sau grup de persoane şi de către orice entitate

neguvernamentală legal recunoscută, cu condiţia ca statele reclamate să fi declarat

cu ocazia ratificării sau aderării că recunosc competenţa Comisiei de a primi şi

examina plângeri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie

numai dacă statul respectiv a declarat că îi recunoaşte competenţa în această

materie. Comisia nu va admite nici o comunicare împotriva unui stat parte care nu a

făcut o astfel de declaraţie. Convenţia precizează că declaraţia statelor părţi de

recunoaştere a competenţei Comisiei poate fi făcută pentru o perioadă

nedeterminată sau pentru o perioadă determinată, ori numai pentru un anumit

caz.

Admiterea plângerilor sau comunicărilor de către Comisie operează

numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :

1. Epuizarea tuturor căilor de acţiune în justiţie în conformitate cu

principiile internaţionale de drept recunoscute;

2. Plângerile sau comunicările să fie introduse într-un termen de 6 luni

de la data primirii hotărârii judecătoreşti interne definitive;

3. Obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei

instanţe internaţionale;

4. în cazul plângerilor individuale, acestea trebuie să conţină numele,

cetăţenia, profesia, domiciliul şi semnătura persoanei sau a persoanelor ori a

reprezentanţilor legali care depun plângerea.

Dacă vreuna sau mai multe din condiţiile de sus nu sunt îndeplinite,

plângerile sau comunicările sunt considerate inadmisibile. De asemenea, sunt

81

considerate inadmisibile plângerile şi comunicările care:

- nu conţin fapte care să ducă la concluzia încălcării unui drept prevăzut

de Convenţie;

- în care capetele de cerere ale petiţionarului sau ale statului sunt

nefondate sau abuzive;

- sunt aceleaşi cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă

organizaţie inter- naţională.

Pentru examinarea plângerilor, Comisia analizează informaţiile primite,

anchetează faptele, organizează audieri şi acţionează pentru rezolvarea pe cale

amiabilă a cauzei. Dacă se obţine o soluţie prin buna înţelegere a părţilor, Comisia

redactează un raport în care prezintă faptele şi soluţia respectivă. în caz contrar,

Comisia întoc- meşte un raport în care sunt formulate concluzii şi recomandări

care sunt trimise statelor în cauză. în termen de 3 luni, acestea trebuie să se

conformeze raportului sau să se adreseze Curţii Interamericane a Drepturilor

Omului cu o sesizare. De asemenea, în acelaşi interval, şi Comisia poate sesiza

Curtea cu cauza respectivă. în raportul anual, Comisia poate să includă şi

rapoartele finale asupra cauzelor examinate, iar Adunarea Generală discută

nerespectarea de către state a recomandărilor făcute de Comisie, cu scopul de a lua

decizii care să ducă la conformare.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea mecanism al

subsistemului bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului este Curtea

Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetăţeni

ai statelor membre ale organizaţiei, aleşi pentru a funcţiona independent dintre

jurişti de cea mai înaltă autoritate morală şi competenţă recunoscută în domeniul

drepturilor omului, care au calificările cerute pentru exercitarea celor mai înalte

funcţii judiciare, în conformitate cu legea statului ai cărui cetăţeni sunt sau a

statului care îi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetăţeni ai

aceluiaşi stat. Mandatul lor este de 6 ani şi pot fi realeşi o singură dată, ei

82

continuând activitatea şi după expirarea mandatului pentru cazurile pe care le-au

început şi sunt încă pe rol.

Pentru a putea funcţiona, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători.

Curtea are o competenţă contencioasă, pentru examinarea plângerilor şi a

comunicărilor interstatale, şi o competenţă consultativă, prin emiterea de avize

consultative de interpretare a Convenţiei şi a altor tratate de drepturile omului.

Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi ale Convenţiei, care au

declarat că recunosc obligativitateajurisdicţiei Curţii, şi de către Comisia

Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele particulare, grupurile de

persoane particulare şi organizaţiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu

plângeri, întotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea

procedurilor prevăzute de Convenţie pentru Comisia Interamericană a Drepturilor

Omului.

Declaraţia statelor de acceptare a jurisdicţiei Curţii poate fi făcută la data

depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare sau la o dată ulterioară, cu

privire la toate domeniile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Aceste

declaraţii pot fi făcute şi condiţionat de reciprocitate sau pe o perioadă determinată

ori numai pentru un anumit caz. De asemenea, Convenţia precizează că statele pot

accepta jurisdicţia Curţii şi printr-un acord special. Rezultă că statele părţi la

Convenţie nu acceptă competenţa Curţii prin chiar ratificarea sau aderarea la

Convenţie, aşa cum se întâmplă în sistemul Consiliului Europei.

Hotărârile Curţii trebuie să fie motivate şi sunt definitive. Ele nu sunt

susceptibile de apel, dar pot fi interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei

părţi, într-un termen de cel mult 90 de zile de la comunicare. Hotărârile vor fi

notificate părţilor în litigiu şi comunicate tuturor statelor părţi la Convenţie.

Statele care au acceptat jurisdicţia Curţii sunt obligate să respecte

hotărârile acesteia in orice, cauză la care sunt părţi.

Dacă se constată o violare a drepturilor prevăzute de Convenţie, hotărârea

poate stabili compensaţii pentru daunele provocate.

83

Convenţia nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării

hotărârilor dar, anual, Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire

la activitatea sa, raport în care sunt prezentate şi cauzele în care statele nu s-au

conformat hotărârilor Curţii.

Sub aspectul competenţei consultative, Curtea, la cererea statelor şi a

organelor OSA, emite avize consultative pentru interpretarea Convenţiei sau a altor

tratate referitoare la protecţia drepturilor omului în statele americane. De asemenea,

statele pot cere Curţii emiterea de avize referitoare la compatibilitatea legilor

interne ale acestora cu prevederile Convenţiei şi ale altor tratate de drepturile

omului.

TEMA 13. INTERDICŢIA DISCRIMINĂRII ÎN SISTEMUL UNIVERSAL

ŞI EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI.

STANDARDELE INTERNAŢIONALE ŞI REGIONALE CELE MAI

RELEVANTE PENTRU HIV/SIDA

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a declanşat crearea unor

mecanisme internaţionale complexe de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor

fundamentale ale omului, deşi în practica sistemelor juridice interne ale statelor

preocupările sunt mult mai vechi.

Principalul efect a fost apariţia mai multor sisteme de protecţie a fiinţei

umane, unul cu vocaţie de universalitate sistemul Naţiunilor Unite şi mai multe

cu vocaţie regională, în Europa, pe continentele americane şi în spaţiul african, cu

speranţa că şi spaţiul asiatic, mai ales cel islamic, va cunoaşte în viitor un

asemenea sistem.

Deşi sunt sisteme de protecţie a drepturilor omului, atât Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi

pe baza acesteia conţin şi îndatoriri fundamentale ale omului faţă de semenii săi şi

faţă de colectivitate.

Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel,

84

mai ales din partea statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate

trăi liber decât respectând libertatea celorlalţi. Omul, în societăţile organizate

politic în stat, renunţă la libertatea lui naturală şi acceptă un alt tip de libertate,

una limitată, care să-i ofere lui şi celorlalţi siguranţa existenţei şi a afirmării

personalităţii sale depline. Aceasta este o condiţie esenţială, altfel „răul nemcritat

pe care [...] îl cau zezi altuia [...] ţi-l faci ţie însuţi”. Pentru că idealul libertăţii

individului nu în seamnă nicidecum că acesta nu este supus nici unei restricţii şi

că nu ar avea nici o responsabilitate faţă de alţii şi faţă de societate”.

Statele consacră prin legile lor, în primul rând prin constituţii, îndatoriri

funda mentale ale cetăţenilor. Statele cu regim politic democratic, ca una din

principalele trăsături, promovează şi garantează ca valori supreme demnitatea

omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane,

dreptatea şi pluralismul politic în acelaşi timp, cetăţeanul este privit şi ca membru

responsabil al cetăţii, cu îndatoriri faţă de societate, fără de care statul însuşi ar fi

în pericol. Prin urmare, primele interesate în consacrarea juridică a îndatoririle

omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar dreptul intern, drept

asupra căruia statul este suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale

internaţionale.

De ce s-a născut dreptul internaţional al drepturilor omului? Sunt de

notorietate abuzurile contra intereselor fiinţei umane, atât din partea statelor, cât şi

a altor entităţi. Este semnificativă remarca lui Rousseau: „omul s-a născut liber,

dar pretutindeni este în lanţuri”. Marile pericole care planează asupra omului, de

la conflictele ar mate, persecuţii şi până la cataclismele naturale, au determinat

comunitatea interna ţională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem

pe care îl identificăm astăzi cu sintagma dreptul internaţional al drepturilor

omului. Dar, expresia „drep turile omului” numai aparent se referă exclusiv la

drepturi ale fiinţei umane.

Drepturile omului, aşa cum sunt ele consacrate în instrumentele

internaţionale, chiar dacă le întâlnim şi în formularea „libertăţi fundamentale” sau

85

„dreptul la libertatea de a...”, reprezintă drepturi subiective, adică facultăţi,

posibilităţi ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea o anumită

conduită şi de a cere celeilalte părţi să aibă o atitudine corespunzătoare, sub

garanţia pe care o oferă autoritatea publică.

Relaţiile reglementate de normele juridice ale dreptului internaţional al

drepturilor omului sunt, evident, raporturi juridice al căror conţinut este alcătuit

din drepturile şi obligaţiile părţilor ia raport. Este limpede că atunci când o parte a

raportului juridic are un anumit drept, cealaltă parte are o obligaţie corelativă,

adică îndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanţia autorităţii

publice de a o duce la îndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate

în instrumentele interna ţionale, drepturi care sunt absolute, presupun obligaţii

corespunzătoare, mai ales în sarcina statelor. A afirma că omul are numai drepturi

este, astfel, o gravă eroare din perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul

subiectiv nu poate fi fructificat decât dacă există şi o îndatorire corespunzătoare în

sarcina altuia, iată de ce, în primul rând, fiecare om, beneficiind de drepturile

recunoscute de dreptul internaţional, este îndatorat să respecte aceleaşi drepturi ai

căror titulari sunt ceilalţi.

Este motivul pentru care atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

cât şi instrumentele juridice internaţionale elaborate ulterior consacră şi îndatoriri

ale omului. Astfel, Declaraţia stabileşte într-o manieră cât se poate de directă că

fiecare „om are îndatoriri faţă de societatea în care trăieşte, numai în cadrul

acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. In

exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, orice om trebuie să fie supus numai

acelor îngrădiri care sunt instituite de lege exclusiv în scopul asigurării

recunoaşterii şi respectului necesar al drepturilor şi libertăţilor altora şi

satisfacerii justelor cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale

într-o societate democratică. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un

caz, să fie exercitate împotriva scopurilor şi princi piilor Naţiunilor Unite”.

86

De asemenea, Pactele internaţionale relative la drepturile omului, adoptate

în anul 1966, ca şi Declaraţia, stabilesc că nici o prevedere a acestor documente

nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul

de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la

desfiinţarea drepturilor şi a libertăţilor enunţate ori la limitări mai ample decât cele

stabilite.

O primă concluzie este cât se poate de clară; fiecărui drept al omului

consacrat de aceste documente trebuie să-i asociem îndatorirea corelativă.

Instrumentele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt chiar mai

explicite cu privire Ia consacrarea unor îndatoriri fundamentale ale omului. Dacă

în sistemul european, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor sale funda mentale cuprinde doar câteva referiri generale, similare cu

cele ale Declaraţiei Uni versale a Drepturilor Omului, în sistemul interamerican şi

cel african întâlnim preve deri cât se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel,

Declaraţia americană a dreptu rilor şi îndatoririlor omului (iată, chiar denumirea

acestui document conţine expresia „îndatorire”) stabileşte un catalog al

îndatoririlor omului care include: datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi,

de a se instrui, de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunităţii şi naţiunii, de

a plăti taxele şi de a munci, precum şi îndatoriri legate de securitatea şi bunăstarea

socială şi de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină. Carta africană

a drepturilor omului şi popoarelor , de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci

şi îndatoriri, precum: îndatorirea de a păstra şi dezvolta valorile culturale africane

pozitive în relaţia cu alţi membri ai comunităţii, în spiritul toleran ţei, al dialogului

şi al consultării; îndatorirea de a contribui la promovarea bunăstării morale a

societăţii; îndatorirea de a păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţio nală, în

special când aceasta din urmă este în pericol; îndatorirea de a respecta pă rinţii în

orice împrejurare, de a-i întreţine la nevoie etc.

Cu toate acestea, în ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări, mai

ales în plan doctrinar, de a se adopta un instrument distinct care să consacre

87

îndatoriri ale omu lui, în cele ce urmează ne vom opri Ia trei proiecte mai

semnificative, precum şi asupra Declaraţiei cu privire la dreptul şi

responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organis melor societăţii de a promova

şi proteja drepturile omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute,

adoptată de Adunarea Generală a ONU, în anul 1998.

Proiecte de declaraţii ale îndatoririlor omului. Trei asemenea încercări

sunt mai interesante, atât prin mobilul lor, cât şi prin noutatea abordărilor. Este

vorba despre proiectul de Declaraţie universală a îndatoririlor omului elaborat de

grupul „Inter Action Council”, proiectul de Declaraţie a îndatoririlor omului

elaborat de Consiliul Internaţional al îndatoririlor Omului din Trieste şi de

proiectul Declaraţiei responsabilităţilor şi îndatoririlor omului adoptat la

Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană”, organizată sub auspiciile Funda

ţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.

Declaraţia universală a îndatoririlor omului. În luna noiembrie 1997,

secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s-a înmânat textul unei „Declaraţii

universale a îndatoririlor omului”, elaborat de grupul „Inter Action Council”, cu

scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.

Premisa de la care porneşte această propunere a fost aceea că până acum

s-a accentuat prea mult pe dezvoltarea sistemelor de protecţie a drepturilor omului

fară a se construi şi un sistem prin care să se stabilească îndatoriri fundamentale

ale omului.

Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de

presiune politică din interese strategice şi economice. Că ar putea fi aşa nu putem

nega, dar a limita rolul drepturilor omului numai la o astfel de destinaţie ni se pare

o gravă eroare. Tot aşa ni se pare şi opinia potrivit căreia dreptul drepturilor omului

ar fi o chestiune „tipic occidentală şi chiar instrument al extinderii dominaţiei

vestului pe întreg globul”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte numai drepturi, este

inoperant şi am demonstrat mai sus această afirmaţie. Concluzii similare putem

88

trage şi din textele altor instrumente internaţionale pe care le-am precizat mai sus.

Ce conţine acest proiect? Într-o prezentare cât mai sistematizată, el

stabileşte îndatoriri ale omului pe cinci grupe, astfel: principiile fundamentale

pentru umanitate, precum îndatorirea persoanei de a-i trata pe toţi oamenii în mod

uman, interdicţia de a sprijini comportamentele inumane şi datoria de a interveni

pentru demnitatea şi respectul de sine ale celorlalţi oameni, datoria de a promova

binele şi de a evita răul; lipsa violenţei şi respectarea vieţii: interdicţia de a răni,

tortura sau ucide altă persoană; datoria de a acţiona în mod paşnic, de a proteja

omul şi mediul etc;

Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc,

direct sau indirect, aşa cum arătam mai sus, în izvoarele dreptului internaţional al

dreptu rilor omului. Că aceste prevederi sunt formulate în termenii unui cod moral

şi, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls pozitiv în conştientizarea

nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor ar reprezenta un câştig.

De altfel, cei cărora le aparţine acest demers vizează chiar un codex etic minim,

cu mesajul că „ciocnirea între civilizaţii prognozată de unii analişti nu poate fi

îndepărtată doar prin potenţial militar şi economic, ci mai e nevoie şi de o

armătură morală recunoscută de toţi membrii umanităţii” .

Declaraţia îndatoririlor omului Denumită şi Declaraţia deja Trieste, aceasta

este propusă de Consiliul Internaţional al îndatoririlor Omului, organizaţie

neguvernamentală care funcţionează din -anul 1993 pe lângă Universitatea din

Trieste, având, începând cu anul -1997, un statut special de organizaţie consultativă

â Consiliului Economic şi Social al ONU. Printre cele mai importante obiective

ale acestei organizaţii figurează cele care urmă resc nu numai adoptarea unei

Declaraţii Universale a îndatoririlor Omului sub egida ONU, ci chiar a unei

Carte Universale a îndatoririlor Omului şi declararea unei Zile a îndatoririlor

omului.

De subliniat este că acest proiect de declaraţie se prezintă ca un Cod al

eticii şi responsabilităţilor comune, într-o redactare pe cât de scurtă, pe atât de

89

concentrată.

Formulat în 12 puncte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei fiinţe

umane ur mătoarele :

- să respecte demnitatea umană, precum şi diversitatea etnică, culturală şi

reli gioasă;

- să acţioneze împotriva discriminării rasiale, a tuturor discriminărilor faţă

de femei, împotriva abuzului şi exploatării copiilor;

-să acţioneze pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor în vârstă şi a

celor cu handicap;

-să respecte viaţa umană şi să condamne comerţul cu fiinţe umane ori cu

părţi ale unei persoane în viaţă;

-să susţină eforturile de îmbunătăţire a vieţii persoanelor care suferă de

foame, mizerie, boli, şomaj;

-să realizeze efectiv planing-ul familial, în mod voluntar, astfel încât să se

poată controla creşterea populaţiei la nivel mondial;

-să susţină acţiunile în vederea distribuirii echitabile a resurselor Terrei;

-să evite risipa de energie şi să acţioneze astfel încât să se reducă folosirea

com bustibililor fosili;

-să protejeze natura împotriva poluării şi abuzului, să promoveze

conservarea resurselor naturale şi să contribuie la refacerea mediului degradat;

- să respecte şi să conserve diversitatea genetică a organismelor vii şi să

promo veze în mod constant o observare atentă a aplicării tehnologiilor genetice;

-să promoveze îmbunătăţirea zonelor urbane şi rurale şi să susţină

încercările de eliminare a cauzelor de degradare a mediului şi de provocare a

sărăciei care pot să genereze migraţii în masă şi suprapopularea spaţiului urban;

-să acţioneze pentru menţinerea păcii în lume, să condamne războiul,

terorismul şi toate celelalte activităţi ostile, cerând scăderea cheltuielilor militare

în toate ţările, precum şi proliferarea şi diseminarea armelor, în special a celor de

distrugere în masă.

90

Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoperă nici pe departe

corespon denţa drepturi fundamentale îndatoriri fundamentale, ci se limitează

doar la câteva aspecte de mare generalitate.

Interesantă este şi modalitatea de promovare a acestui proiect de declaraţie

de către autorii ei; el a fost lansat pe Internet cerându-se mai ales studenţilor să-

şi ex prime adeziunea şi, cu un asemenea suport, să fie trimis Adunării Generale a

ONU pentru a fi dezbătut.

Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului. Pe un spaţiu destul

de întins, acest document se deosebeşte de celelalte încercări prin abordările

deosebit de elaborate, înfăţişându-se ca un adevărat proiect de codificare. Redactat

în 41 de articole structurate pe12 capitole, proiectul de declaraţie a fost înaintat

Directorului General al UNESCO, cu scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea

Generală a ONU.

Interesant este că, în chiar art. 1, sunt definite noţiunile de bază cu care

operează textul documentului: îndatorire, responsabilitate şi comunitate globălă

Întroducerea sete definită ca reprezentând o obligaţie etică sau morală,

responsabilitatea ca obligaţie legală potrivit dreptului internaţional. În acelaşi

timp, pentru că întreaga construcţie a îndatoririlor şi responsabilităţilor consacrate

de declaraţie vizează omututatea globală, se precizează că aceasta include statele,

adică tot ce înseamnă instituţii guvernamentale, legislative şi judecătoreşti,

organizaţiile intergu vernamentale şi neguvernamentale internaţionale, regionale şi

subregionale, sectorul public sau privat al corporaţiilor, inclusiv cele

transnaţionale, alte entităţi ale societăţii civile, comunităţi şi oameni luaţi individua

sau colectiv. Rezultă că acest proiect de declaraţie nu vizează doar individul uman

ca subiect al responsabilităţilor şi îndatoririlor enumerate. Proiectul precizează cu

valoare de principiu că membrii comuni tăţii globale, în înţelesul de mai sus, au în

colectiv, ca şi individual, îndatoriri şi responsabilităţi pentru promovarea

respectului universal al drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale. Tot cu

valoare de principiu este formulată şi o clauză de nederogare, potrivit căreia nimic

91

din această declaraţie nu poate fi interpretat ca putând duce la desăşurarea sau

restrângerea drepturifor consacrate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

de alte instrumente juridice internaţionale sau regionale de drepturile omului. De

asemenea nimic din acest proiect nu poate fi interpretat ca dând vreunui stat,

organizaţie, comunitate, popor sau individ, ori altor entităţi dfeptui de a viola

drepturile prevăzute de documentele enunţate mai sus.

11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare în parte stabileşte îndatoririle

şi responsabilităţile pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale

şi libertăţi fundamentale ale omului:

- dreptul la viaţă şi la securitate, cu trimiteri exprese şi detaliate inclusiv la

exigenţele securităţii colective, culturii pentru pace, dezarmării şi ale dreptului

internaţional umanitar (Cap. 2);

- securitatea şi ordinea internaţională echitabilă (Cap. 3);

- dreptul de a participa la treburile publice (Cap. 4);

- libertatea de opinie, expresie, reuniune, asociere şi religie (Cap. 5);

- dreptul la integritate fizică şi psihică (Cap. 6);

- dreptul la egalitate (Cap. 7);

- protecţia minorităţilor şi a popoarelor indigene (Cap. 8);

- drepturile copiilor şi ale persoanelor vârstnice (Cap. 9);

- dreptul la muncă, standarde de viaţă, calitatea vieţii (Cap. 10);

- dreptul la educaţie, artă şi cultură (Cap. 11);

- dreptul la remediu în cazul violării drepturilor şi a libertăţilor

fundamentale (Cap. 12).

De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi şi libertăţi, proiectul

stabileşte îndatoriri şi responsabilităţi raportate la fiecare componentă a comunităţii

globale, în special în sarcina statelor, pe care le socoteşte ca prime îndatorate şi

responsabile de a respecta şi a garanta respectarea drepturilor omului. De exemplu,

Cap. 2, dezvoltând această reglementare cu privire la dreptul la viaţa şi securitate,

stabileşte îndatorirea şi responsabilitatea de a proteja viaţa şi a asigura

92

supravieţuirea generaţiilor prezente şi viitoare în legătură cu aceasta, precizează:

-membrii comunităţii globale au îndatoriri şi responsabilităţi colective şi

indi viduale de a acţiona în mod adecvat pentru a proteja dreptul la viaţă al fiecărui

membru al familiei umane şi a asigura supravieţuirea generaţiilor prezente şi

viitoare astfel încât să nu fie împovărate de război şi conflicte violente, de violări

grave şi sistematice ale drepturilor omului, de sărăcie extremă, foamete, boli şi

distrugerea mediului;

- statele au îndatorirea şi responsabilitatea primară (s.n.) să respecte şi

să asigure dreptul tuturor la viaţă, pe teritoriul lor şi sub jurisdicţia lor. In

concordanţă cu această îndatorire şi responsabilitate, statele vor lua toate măsurile

necesare de a preveni încălcarea dreptului Ia viaţă de către state şi oficialii lor şi

vor lua măsurile pozitive şi efective de a proteja şi de a pune în aplicare dreptul la

viaţă;

- indivizii şi entităţile nestatale au îndatorirea şi responsabilitatea să

respecte viaţa, de a face paşii corespunzători pentru a-i ajuta pe alţii a căror viaţă

este amenin ţată sau care sunt în nevoie extremă.

Acest stil de redactare este similar pentru toate îndatoririle şi

responsabilităţile consacrate în scopul respectării şi garantării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale. Prin urmare, ni se pare important de subliniat că acest

proiect, deşi se numeşte Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului, el

nu.şe adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunităţii globale.

în priiriul rând statelor. Din acest punct de vedere, considerăm că acest document

face un pas considerabil spre eficientizarea mecanismelor şi a procedurilor care au

ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este nevoie într-atât de un document care

să „împovăreze” în plan universal individul uman şi aşa destul de încorsetat de

obligaţiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document

care să constrângă statele, în primul rând, pentru că ele sunt responsabile de

violările grave sau mai puţin grave ale drepturilor omului. Individul uman, în mod

impli cit, nu-şi poate valorifica propriile drepturi şi libertăţi dacă el însuşi nu

93

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, ceea ce presupune automat îndatoriri şi

responsabilităţi individuale.

Această manieră de abordare o întâlnim în ultimii ani şi în cadrul

Naţiunilor Unite.

Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor

şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile

fundamentale universal recunoscute Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluţia

Adunării Generale nr.53/144, această declaraţie a fost iniţiată de Comisia

drepturilor omului şi de Consiliul economic şi social. Ea porneşte de la sublinierea

că toţi membrii comunităţii internaţionale trebuie să-şi îndeplinească, împreună sau

separat, obligaţiile lor solemne de promovare şi încurajare a respectului pentru

drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale pentru toţi, fără nici o

discriminare, şi să coopereze Ia scară internaţională în acest sens.

Declaraţia precizează, cu valoare de principiu, că statului îi incumbă

responsabilitatea primară şi îndatorirea de a promova şi apăra (s.n.) drepturile

omului şi libertăţile fundamentale, recunoscând, în acelaşi timp, că indivizii,

grupurile şi asociaţiile au dreptul şi responsabilitatea de a promova respectul

pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi de a le face cunoscute (s.n.)

la nivel naţional şi internaţional. De asemenea, sunt consacrate şi câteva clauze de

nederogare, potrivit cărora nici o dispoziţie a declaraţiei nu poate fi interpretată

ca putând aduce atingere principiilor enunţate de Carta ONU ori restricţii la

dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor

internaţionale din 1966 ori ale altor instrumente relative la drepturile omului. Mai

mult, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate ca implicând pentru un individ, grup

sau organ al societăţii ori pentru stat dreptul de a des făşura o activitate cu scopul

de a împiedica exercitarea drepturilor şi a libertăţilor vizate de declaraţie şi nici

posibilitatea ca statul să susţină sau să încurajeze activităţi ale indivizilor,

grupurilor, instituţiilor sau organizaţiilor neguvernamentale îndreptate împotriva

dispoziţiilor Cartei ONU.

94

Care sunt drepturile şi îndatoririle stabilite de această declaraţie?

Declaraţia stabileşte drepturi ale indivizilor, ale grupurilor şi ale

organismelor neguvernamentale ale societăţii şi îndatbriri ale acestora şi ale

statelor. Ea nu este sistema tizată în raport de drepturile ori îndatoririle stabilite,

nici în funcţie de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al

societăţii sau stat, ci în funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte, adică

promovarea şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.

Pentru o mai bună imagine asupra acestor dispoziţii, le vom sistematiza în funcţie

de subiectele cărora li se adresează, considerând că astfel vom observa mai bine

concepţia Adunării Generale a ONU cu privire la îndatoririle omului.

Drepturile indivizilor, grupurilor şi organismelor neguvernamentale de a

proteja şi apăra drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. În acest scop,

flecare om, individual sau în asociaţie cu alţii, la nivel naţional şi internaţional are

dreptul:

- de a se reuni în mod paşnic;

- de a forma organizaţii, asociaţii sau grupuri:

- de a comunica cu organizaţiile neguvernamentale sau

interguvernamentale;

- de a deţine, căuta, obţine, primi şi păstra informaţii cu privire la toate

drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale, având acces, mai ales, la

modalităţile în care acestea sunt respectate în sistemul naţional legislativ,

judecătoresc sau administrativ;

- de a publica şi comunica sau de a difuza liber idei, informaţii şi

cunoştinţe cu privire la drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;

- de a studia, discuta, aprecia şi evalua, în drept şi în fapt, aceste

drepturi şi libertăţi şi, prin aceste mijloace şi altele, să atragă atenţia publicului

asupra gestio nării lor;

- de a elabora noi principii şi idei în domeniul drepturilor omului, de a

le discuta şi a le promova recunoaşterea;

95

- de a participa fără discriminare la guvernarea ţării sale şi la conducerea

trebu rilor publice, mai ales dreptul de a supune criticilor autorităţile şi de a formula

propuneri pentru ameliorarea funcţionării lor, precum şi de a semnala aspectele

care aduc atingere promovării, protecţiei şi realizării drepturilor omului şi

libertăţilor sale fundamentale;

- de a-şi exercita profesia în conformitate cu legea, cu respectarea

normelor naţionale şi internaţionale privind conduita etică profesională;

- de a participa la activităţi paşnice pentru a lupta contra violărilor

omului şi liber tăţilor sale fundamentale şi, în acest scop, de a fi efectiv protejat de

legislaţia naţională;

- de a solicita, primi şi utiliza resurse în scopul expres de a promova şi

apăra prin mijloace paşnice drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;

- de a nu fi supus decât limitărilor fixate în conformitate cu obligaţiile

internaţionale, stabilite de lege exclusiv în scopul recunoaşterii şi respectului

drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii justelor exigenţe ale

moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică;

- de a dispune de un recurs efectiv şi de a beneficia de protecţie în caz

de violare a drepturilor prevăzute de declaraţie; în acest scop, fiecare are dreptul,

personal sau printr-un reprezentant autorizat, de a adresa plângeri care să fie

examinate rapid de o autoritate judecătorească sau altă autoritate legală,

independentă, imparţială şi competentă, în şedinţă publică, şi de a obţine o decizie

luată în conformitate cu legea, prin care să-i fie acordată o reparaţie în caz de

violare a drepturilor, chiar şi pentru întârzierea excesivă în adoptarea şi aplicarea

deciziei; în acelaşi scop, fiecare are dreptul de a se plânge de politica şi activitatea

funcţionarilor statului care au violat drepturile omului, de a asista la audieri,

proceduri şi procese publice şi de a beneficia de asistenţă juridică profesională

calificată.

96

Responsabilităţile şi îndatoririle indivizilor, grupurilor şi organismelor

neguvernamentale pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

sale fun damentale:

- nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor

funda mentale, fie prin acţiuni, fie prin omisiuni, în funcţie de circumstanţe; prin

urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau acuzat pentru că a refuzat să aducă atingere

acestor drepturi şi libertăţi;

- fiecare are îndatoriri faţă de comunitate, singurul cadru care permite

libera şi deplina dezvoltare a personalităţii sale;

- responsabilitatea privind apărarea democraţiei, promovarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi promovarea progresului

societăţilor, instituţiilor şi proceselor democratice;

- îndatorirea de a contribui la promovarea dreptului fiecăruia la o ordine

socială şi internaţională în care drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale

pot fi realizate în integralitatea lor;

- în exercitarea profesiei să respecte demnitatea persoanei umane,

drepturile şi libertăţile acesteia, potrivit normelor naţionale şi internaţionale cu

privire la conduita sau etica profesională;

- îndatorirea de a sensibiliza mai mult publicul cu privire la problemele

relative la toate drepturile omului şi la toate libertăţile sale fundamentale, mai ales

prin activităţi educative, de formare şi de cercetare în acest domeniu, dezvoltând

mai ales atitu dinile de înţelegere, toleranţă, pace şi relaţiile prieteneşti între

naţiuni, grupuri rasiale şi religioase şi ţinând cont de diversitatea societăţilor şi

comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea;

Responsabilităţile şi îndatoririle statelor cu privire la promovarea şi

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale sunt următoarele:

- responsabilitatea şi îndatorirea de a apăra, promova şi a face efective

toate drepturile omului şi toate libertăţile fundamentale, mai ales adoptând măsurile

necesare pentru crearea condiţiilor sociale, economice, politice şi altele, astfel

97

încât toate persoanele care sunt sub jurisdicţia sa să se bucure, individual sau în

asociere cu alţii, de aceste drepturi şi îndatoriri;

- să adopte măsurile legislative, administrative şi altele necesare pentru

asigurarea garanţiei efective a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de această

declaraţie;

- dispoziţiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta

ONU şi cu celelalte obligaţii internaţionale ale statului în domeniul drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, să servească drept cadru juridic pentru

punerea în aplicarea şi exercitarea acestora, precum şi pentru toate activităţile

vizate în această declaraţie care au ca obiect promovarea, apărarea şi realizarea

efectivă a acestor drepturi şi libertăţi;

- să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile

competente apără orice persoană, individual sau în asociere cu alţii, de orice

violenţă, ameninţare, represalii, discriminare de fapt sau de drept, presiune sau

orice altă acţiune arbitrară în cadrul exercitării legitime a drepturilor vizate în

această declaraţie;

- să ia măsuri în plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură

pentru ca toate persoanele de sub jurisdicţia lor să cunoască mai bine drepturile

lor civile, politice, economice, sociale şi culturale, mai ales:

- publicarea şi larga difuzare a textelor legilor şi ale regulamentelor

naţionale şi ale instrumentelor internaţionale fundamentale relative la drepturile

omului;

- deplinul acces, în condiţii de egalitate, la rapoartele periodice

prezentate de stat organelor create în virtutea instrumentelor internaţionale relative

la drepturile omului, precum şi la rapoartele acestor organe;

- să încurajeze şi să sprijine crearea şi dezvoltarea pe teritoriul de sub

jurisdicţia lor a altor instituţii naţionale independente pentru promovarea şi

apărarea drepturilor omului, precum un mediator, o comisie a drepturilor omului

sau altele;

98

- să promoveze şi să faciliteze învăţarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale la toate nivelurile învăţământului şi să se asigure că

instituţiile care sunt însărcinate cu formarea avocaţilor, a responsabililor cu

aplicarea legilor, a personalului din forţele armate şi agenţii funcţiei publice includ

în programele lor elemente corespunzătoare învăţării acestor drepturi şi libertăţi;

- să conducă anchete rapide şi imparţiale sau să vegheze ca o

procedură de instrucţie să înceapă dacă există motive să se creadă că o violare a

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a produs pe teritoriul de sub

jurisdicţia lor;

Am dezvoltat dispoziţiile acestei declaraţii pentru a se putea înţelege mai

bine concepţia Adunării Generale a ONU care, iată, în înţelepciunea ei, nu

priveşte îndatoririle omului ca pe un scop în sine, ci ca pe un instrument

complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea întregii

construcţii juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului afirmarea şi

dezvoltarea plenară a personalităţii fiinţei umane. Interesant este că declaraţia

nu face din om un simplu beneficiar al unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ci un

participant activ la realizarea efectivă a acestora, prin consacrarea unor îndatoriri

specifice.

Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document

într-un instrument internaţional convenţional pe care statele să şi-l asume şi care să

contri buie astfel la o cât mai largă promovare a drepturilor omului şi a libertăţilor

funda mentale. Numai în măsura în care fiinţa umană va şti cum ar trebui să fie

protejată, nu cum este, ea va putea să pretindă respectarea propriilor drepturi,

adică va putea identifica limpede îndatoririle celorlalţi, dar şi propriile îndatoriri în

raport cu aceştia.

A adopta o declaraţie numai a îndatoririlor omului ar putea „oficializa”

într-o măsură îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa umană şi nu

credem că acest tulburător început de mileniu este pregătit pentru un asemenea

document.

99

TEMA 14. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. O particularitate tradiţională a

dreptului internaţional public este lipsa unei jurisdicţii internaţionale cu

competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional public.

Instanţele internaţionale, precum Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională sau

succesoarea ei, Curtea Internaţională de Justiţie, au avut şi au o competenţă

facultativă. Deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, de exemplu, au forţă

obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o

soluţionează, în condiţiile în care statele sunt libere să supună sau nu spre

soluţionare aceste cauze.

Astăzi, practica relaţiilor dintre state consacră şi existenţa unor instanţe de

judecată cu competenţă obligatorie pentru state. Chiar dacă existenţa lor poate fi

caracterizată ca aparţinând excepţiilor, se pare că tendinţa este de a da justiţiei

internaţionale un rol tot mai mare în garantarea executării obligaţiilor asumate de

state prin tratate internaţionale. Este şi cazul Curţii Europene a Drepturilor

Omului, instanţă de judecată creată în, cadrul Consiliului Europei, dar care

funcţionează independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în

garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului apărate de

Convenţia europeană şi protocoalele ei adiţionale.

Iniţial, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului în cadrul

Consiliului Europei era instituit de Convenţia europeană din 1950 prin crearea unei

Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi europene a drepturilor

omului.

Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr-un număr de

membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţie şi putea fi sesizată prin cereri

adresate Secretariatului General al Consiliului Europei de către state şi persoane

particulare, fizice sau juridice, care pretindeau încălcarea dispoziţiilor Convenţiei.

100

Comisia lucra în şedinţe plenare sau în camere compuse fiecare din şapte

membri sau în comitete compuse fiecare din cel puţin trei membri. Funcţionând cu

uşile închise, Comisia putea să recurgă la următoarele soluţii:

- respingerea cererii;

- acceptarea cererii şi întocmirea unui raport dacă se ajungea la o

reglementare amiabilă, raport care era înaintat statelor interesate, Comitetului de

Miniştri şi Secretarului General al Consiliului Europei, în scopul publicării;

- dacă nu se găsea o soluţie se redacta un raport în care se formulau

propunerile pe care le considera corespunzătoare şi le trimitea Comitetului de

Miniştri şi statelor interesate fără posibilitate de publicare;

- dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului către Comitetul de

Miniştri cazul nu era trimis Curţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de

Miniştri decidea dacă a existat sau nu o violare a Convenţiei, în caz afirmativ

fixând un termen în care statul în cauză trebuia să ia măsurile prevăzute de decizia

Comitetului de Miniştri.

Curtea europeană a drepturilor omului, în forma iniţială prevăzută de

Convenţie, putea fi sesizată după constatarea de către Comisia europeană a

drepturilor omului a eşecului soluţionării amiabile, într-un termen de 3 luni, de

către Comisie, statul al cărui cetăţean era victima, statul care a sesizat Comisia,

statul pus în cauză sau persoanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat

Comisia.

Prin urmare, Comisia funcţiona ca un „filtru” de acces la Curtea europeană

a drepturilor omului, ceea ce a făcut ca acest mecanism să funcţioneze cu

dificultate. Este motivul pentru care în anul 1994 a fost adoptat Protocolul 11 la

Convenţia europeană pentru reformarea mecanismului de control, cu scopul de a

menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor sale

fundamentale. Practic, mecanismul de control a fost simplificat prin desfiinţarea

Comisiei europene a drepturilor omului şi instituirea unei Curţi unice - Curtea

101

Europeană a Drepturilor Omului, în baza Protocolului 11, Curtea şi-a adoptat

Regulamentul propriu de funcţionare încă de la 1.11.1998.

Comisia a continuat să funcţioneze, conform Protocolului 11, până la

31.10.1999, pentru a instrumenta cazurile declarate admisibile până la intrarea în

vigoare a Protocolului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de

judecători egal cu numărul statelor părţi: Aceştia sunt aleşi de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor, de pe o listă cu câte 3

candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Persoanele care exercită funcţia de

judecător al Curţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

- să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească toate

condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu

o com petenţă recunoscută;

-să îşi exercite mandatul ca judecători cu titlu individual;

- în cursul mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate

incompa tibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate

impuse de o activitate cu caracter permanent.

În legătură cu incompatibilităţile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai

sus, acestea vizează orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate

profesională. Mai mult, fiecare judecător va declara preşedintelui Curţii orice

activitate suplimentară. Dacă un judecător se află în imposibilitatea de a-şi exercita

funcţiile sau se desesizează, statul parte care 1-a desemnat este invitat ca, în termen

de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-

hoc, o altă persoană care să îndeplinească condiţiile impuse unui judecător ales. Şi

judecătorul ad-hoc va depune jurământul sau declaraţia solemnă.

Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La

prima alegere, jumătate din numărul judecătorilor îşi vor încheia mandatul după

trei ani, în scopul reînnoirii unei jumătăţi la fiecare 3 ani. Pentru a asigura această

reînnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide ca unui sau mai

102

multe mandate să aibă o altă durată, fără a putea depăşi 9 ani sau să fie mai mici de

3 ani.

Când un judecător a fost ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a

expirat, acesta va duce la sfârşit mandatul predecesorului său.

La îndeplinirea vârstei de 70 de ani, mandatul judecătorului se încheie.

întotdeauna, judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor şi vor continua să se

ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi până la soluţionarea lor.

Ordinea de precădere a judecătorilor este stabilită de Regulamentul Curţii

astfel: judecătorii aleşi au rangul imediat după preşedinte şi vicepreşedinţii Curţii,

după vechimea lor în funcţia de judecător şi, la o vechime egală, în funcţie de

vârsta lor (aceeaşi regulă este valabilă şi pentru preşedinţii secţiilor); judecătorii

ad-hoc au rangul potrivit vârstei lor, dar după judecătorii aleşi.

Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de

2/3 din numărul judecătorilor. Potrivit Regulamentului Curţii, orice judecător poate

declanşa procedura revocării, iar judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat

în plenul Curţii.

Curtea funcţionează în plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse

înaintea sa, în comitete, camere şi Marea Cameră.

Adunarea Plenară a Curţii (Curtea Plenară) are următoarele atribuţii:

- alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi

ai Adunării, care pot fi realeşi;

- constituie camere pentru o perioadă determinată;

- alege preşedinţii camerelor Curţii, care, de asemenea, pot fi realeşi;

- adoptă Regulamentul Curţii;

- lege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

Potrivit Regulamentului Curţii, alegerile de mai sus au loc prin vot secret,

cu majoritatea absolută a judecătorilor Curţii. Dacă nu se obţine această majoritate,

se procedează la un scrutin de balotaj între cei doi judecători care au obţinut cel

mai mare număr de voturi.

103

Preşedintele Curţii conduce activitatea şi serviciile Curţii, reprezintă Curtea

şi, mai ales, asigură relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El prezidează

şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale Colegiului de 5

judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere, mai puţin

atunci când este ales de statul parte interesat în această cauză.

Vicepreşedinţii Curţii asistă preşedintele Curţii şi îl înlocuiesc la cererea

acestuia sau în caz de vacanţă a preşedinţiei. Ei îndeplinesc şi funcţia de preşedinţi

de secţie.

Preşedinţii secţiilor şi ai camerelor conduc şedinţele secţiilor şi ale

camerelor din care fac parte şi pot fi înlocuiţi, la nevoie, de vicepreşedinţii

acestora. Trebuie precizat că membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o

cauză în care una din părţi este chiar statui ai cărui resortisanţi sunt sau în numele

căruia au fost aleşi.

Sediul Curţii este la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei, dar,

când este necesar, Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi în alte locuri de pe

teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte în sesiune plenară ori

de câte ori este necesar pentru îndeplinirea funcţiilor sale, la cererea a minimum o

treime din judecători, şi cel puţin o dată pe an pentru probleme administrative.

Cvorumul sesiunilor plenare trebuie să fie de cel puţin două treimi din judecătorii

aleşi.

Secţiile (denumite Camere în Convenţie) sunt constituite de Adunarea

Plenară, pentru o perioadă de 3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este

membru al uneia dintre acestea, astfel încât fiecare să fie echilibrată din punct de

vedere geografic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor sisteme juridice naţionale.

Marea Camera se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi

şi este constituită pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte

obligatoriu preşedintele şi vicepreşedintele Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor.

Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci

104

când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în

caz de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei .

Camerele de 7 judecători se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în

faţa Curţii. Pentru fiecare cauză Camera cuprinde preşedintele secţiei şi

judecătorul ales în numele statelor aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit

de un judecător ad-hoc. Camerele se pot pronunţa atât asupra admisibilităţii şi a

fondului cererilor individuale, în situaţia în care Comitetul nu le declară

inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra admisibilităţii şi a

fondului cererilor introduse de state.

Comitetele se constituie de către 3 judecători aparţinând aceleaşi secţii,

pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decât

preşedintele. Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să

scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o asemenea decizie poate fi

luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.

Marea Cameră, camerele şi comitetele îşi desfăşoară activitatea în

permanenţă, dar Curtea poate hotărî în fiecare an perioade de sesiune. în acest din

urmă caz, în situaţii de urgenţă, preşedintele Curţii are posibilitatea să convoace

Marea Cameră şi camerele în afara perioadelor de sesiune stabilite.

Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând

parte la deliberări, precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie

de necesitate, înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii,

judecătorii trebuie să-şi exprime opinia.

Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. în

caz de egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul

preşedintelui este preponderent.

Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu

majoritatea judecătorilor prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc

admisibilitatea sau fondul cauzei.

105

Grefierul Curiiţ este ales de Adunarea Plenară dintre candidaţii care trebuie

să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să posede, pe lângă

experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi lingvistice necesare exercitării

funcţiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani şi poate fi reales şi trebuie să facă

o declaraţie solemnă în plenul Curţii înainte de reluarea funcţiei. Tot Adunarea

Plenară alege şi doi grefieri adjuncţi. Funcţiile grefierului sunt următoarele:

- asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale;

- răspunde de organizarea şi activităţile Grefei, sub autoritatea preşedintelui

Curţii;

- asigură paza arhivelor şi este intermediar pentru comunicările şi

notificările adresate Curţii sau care emană de la ea;

- răspunde cererilor de informaţii privind activitatea Curţii, în special a celor

venite din partea presei, sub rezerva îndatoririi de discreţie.

Grefa funcţionează pe baza instrucţiunilor generale întocmite de grefier şi

aprobate de preşedintele Curţii. Ea se compune din grefele de secţie, în număr egal

cu cel al secţiilor, şi din serviciile necesare pentru a furniza Curţii prestaţiile

administrative şi juridice corespunzătoare. Agenţii Grefei, inclusiv referenţii, cu

excepţia grefierului şi a grefierilor adjuncţi, sunt numiţi de către Secretarul General

al Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Curţii sau al grefierului.

106

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Alexandru Buruian, redactor – coordonator de ediţie, Dreptul Internaţional

Public, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), Chişinău, 2009

2. Diana Sârcu – Scobioală, Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului. Note de

curs Chişinău, 2009

3. Androne N. Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. -

Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2001.

4. Berger V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. - Bucureşti,

1998.

5. Buergenthal T., Weber R. Dreptul internaţional al drepturile omului. -

Bucureşti, 1996.

6. Cloşcă I., Suceava I. Tratat de drepturile omului. – Bucureşti: Editura Europa

Nova, 1995.

7. Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. -

Paris: Litec, 2005.

8. Creţu V. Drept Internaţional Penal. – Ed. Societăţii Tempus România, 1996;

9. Drepturile omului şi organismele internaţionale. Ghid pentru victime,

Chişinău, 1996;

10. Drepturile omului - principalele instrumente cu caracter universal la care

Republica Moldova este parte, Ed. Garuda Art, 1998;

11. Duculescu V., Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi

internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Lumina LEX,

1998 ;

12. Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului,

Unicef, Ed. Cartier, 2001;

13. Gomien D., Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

Bucureşti, Ed. ALL Beck, 1993 ; Gomien D., Harris D., Lwaak,

14. Macovei M., Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere

selectivă, Iaşi, Editura POLIROM, 2000;

107

15. Marcu V. Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului. -

Ed. Sigma Plus, 1998.

16. Pettiti L.E., Decaux E., Imbert P.H., La Convention Européenne des Droits de

l’Homme. Commentaire article par article, Paris, 2-ème édition, Economica, 1999;

17. Protecţia datelor cu caracter personal, Documente ale Consiliului Europei,

Chişinău 2001;

18. Sârcu D. Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiţii de

admisibilitate, Centrul de Drept, Chişinău, 2001.

19. Sârcu D. Dreptul internaţional al drepturilor omului. – Chişinău: APP, 2009.

20. Sârcu D., Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Condiţii de

admisibilitate, Chişinău, Centrul de Drept, 2001;

21. Sârcu D., Epuizarea căilor de recurs interne – condiţie esenţială pentru

admisibilitatea cererilor prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului //

Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe

socioumanistice”, Volumul I, Chişinău-2001, pp. 555-558;

22. Sârcu D., Metode de interpretare a Convenţiei europene a drepturilor omului

// Avocatul poporului, nr. 1-3, 2002, p. 24-25;

23. Sârcu D., Consiliul Europei în contextul protecţiei drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului // Revista naţională de drept, nr. 11, 2002, pp. 54-56;

24. Sârcu D., Реформа механизма юрисдикционного контроля соблюдения

прав человека учреждѐнная протоколом № 11 Европейской Конвенции Прав

Человека от 4 ноября 1950 года // Закон и жизнь, nr.2, 2003, p.49-50;

25. Sârcu D., Geneza şi natura Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 // Revista

naţională de drept, nr. 3, 2003, p.54-56;

26. Sârcu D., Noţiunea de victimă a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului // Analele

ştiinţifice ale USM, Facultatea de Drept, Serie nouă, nr.6. –Chişinău 2002, p.43-

47;

108

27. Sârcu D., Noţiunea de cerere abuzivă prezentată Curţii Europeane a

Drepturilor Omului // Revista naţională de drept, nr. 12, 2003, p.14-17;

28. Sârcu D., Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului – o nouă

reformă sau o soluţie provizorie de remediere a dificultăţilor cu care se confruntă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului // Analele ştiinţifice ale Universităţii de

Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Volumul I, Chişinău-2005,

CEP-USM, pp. 163-165;

29. Sârcu D., Propuneri de îmbunătăţire a mecanismului de control şi aplicare a

Convenţiei europene a drepturilor omului, Rezumatele comunicărilor la Conferinţa

corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-

2002, 30 septembrie – 6 octombrie 2003, Ştiinţe socioumanistice, Volumul I, CE

USM, Chişinău-2003, pp. 129-130;

30. Sârcu D., Noua Curte Europeană a drepturilor omului – o nouă

jurisprudenţă? Materialele Conferinţei internaţionale teoretico-ştiinţifice din 22-23

septembrie 2004, Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa

actuală, Chişinău-2004, p.350-351;

31. Sârcu D., Incidenţa mecanismelor internaţionale în domeniul protecţiei

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale asupra ordinii juridice interne //

Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe

socioumanistice”, Ediţie jubiliară, Volumul I, Chişinău-2006, CEP-USM, pp. 247-

250;

32. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998),

Monitorul Oficial, Ediţie specială, Moldpres, Chişinău, 1998, Volumul 1;

33. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998),

Monitorul Oficial, Ediţie specială, Moldpres, Chişinău, 1999, Volumul 9.

Pagini web:

- http://www.ohchr.org

- http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx

- http://www.coe.int/

http://www.ohchr.org/

http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx

http://www.coe.int/

109

- http://www.echr.coe.int

- http://www.osce.org/

- http://europa.eu/

- http://www.ombudsman.md/

http://www.echr.coe.int/

http://www.osce.org/

http://europa.eu/

http://www.ombudsman.md/

mecanisme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Documents

Transcript of mecanisme internaţionale de protecţie a drepturilor omului