CONŢINUTUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR FINANCIAR – VALUTARE

INTERNAŢIONALE

Participarea statelor şi a diferitelor organisme şi organizaţii la schimburile

economice internaţionale atrage automat după sine formarea relaţiilor financiar-valutare

internaţionale, care reprezintă expresia bănească exprimată în valută a acestor schimburi.

Relaţiile valutar financiare internaţionale au înregistrat profunde modificări din

punct de vedere al sferei de cuprindere, mecanismelor şi impactului acestora asupra

comerţului internaţional şi cooperării internaţionale. Evoluţia schimburilor economice

internaţionale, a cooperării, politicilor de investiţii, liberalizarea mişcărilor de capital au

generat o tendinţă de globalizare şi în relaţiile financiar-valutare internaţionale.

O funcţie importantă a relaţiilor financiar-valutare constă în realocarea fondurilor

acumulate pe plan mondial către firmele şi agenţii economici care au nevoie de acestea pentru

dezvoltarea lor, această funcţie purtând numele de finanţare internaţională.

Rolul finanţării internaţionale este acela de a face transferul eficient, sigur şi

operativ al capitalurilor disponibile de la cei care economisesc către antreprenori.

O altă funcţie o reprezintă activitatea de creditare care se referă la constituirea şi

repartizarea resurselor de creditare pe plan internaţional.

Aceste funcţii se realizează printr-un sistem financiar-valutar care se ocupă cu

constituirea şi dirijarea resurselor financiar-valutare potrivit unor norme legale.

Sistemul financiar-valutar internaţional este format din: Fondul Monetar

Internaţional (FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), precum şi din sistemele financiar-bancare existente la

nivelul fiecărei ţări membre în cadrul organismelor financiar-bancare internaţionale.

Domeniul principal de manifestare al relaţiilor financiar-valutare este reprezentat de

piaţa financiară.

Piaţa financiară este formată din piaţa monetară şi a creditului (sistemul bancar),

piaţa de capital şi alte instituţii financiare nebancare (asigurări, ipoteci etc.)

Piaţa financiară este o piaţă globalizată aflată într-o dinamică profundă, determinată

parţial de decompartimentare, dereglementare şi dezintermediere. Înlăturarea delimitărilor

dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de investiţii precum şi între jobberi

şi brokeri au determinat universalizarea operaţiunilor bancare şi financiare.

De asemenea, piaţa financiară este un domeniu supus permanent inovaţiei.

Mobilitatea ratei dobânzii, volatilitatea cursului de schimb, riscul crescut şi permanent au

necesitat mecanisme noi de administrare a efectelor instabilităţii valutar financiare, cum sunt

contractele la termen, opţiunile, operaţiunile de hedging şi swap. Astfel, prin intermediul

acestor noi mecanisme s-a îmbunătăţit gestiunea riscului, a instabilităţii ratelor dobânzii şi a

cursurilor de schimb, trecerea de la un compartiment la altul al pieţei şi conversia valutelor.

Globalizarea relaţiilor financiar-valutare internaţionale se datorează şi mijloacelor

moderne de prelucrare a datelor şi tehnicilor noi de transmitere a informaţiilor. Astfel s-a

ajuns la aşa-zisa “standardizare financiară”, dar s-a realizat şi o diversificare a plasamentelor

şi a tehnicilor de acoperire a riscurilor. În plus, globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor

financiare internaţionale, reducerea costurilor tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare

tradiţionale cu centrele financiare noi, diversificarea posibilităţilor de acces la resursele

financiare.

Practic, datorită relaţiilor financiar-valutare internaţionale, a sistemului financiar

valutar internaţional, a noilor practici şi instituţii existente, a fluxurilor financiare nou apărute

se creează remisele de realizare a creşterii economice.

Capitolul 1

TRECUT ŞI PREZENT ÎN ARANJAMENTELE FINANCIARE ŞI

MONETARE INTERNAŢIONALE

1.1. Etalonul aur: perioada 1880 – 1914

Deşi o dată exactă de la care aurul a devenit etalon nu există, se obişnuieşte să se

considere drept perioadă de început decada 1880 – 1890. Instalarea etalonului aur are o

importanţă deosebită întrucât acesta este considerat momentul apariţiei sistemului monetar

internaţional, când fiecare monedă este definită în raport cu valoarea ei în aur, toate monedele

fiind legate între ele printr-un sistem de rate de schimb fixe. Spre exemplu, dacă moneda A

valorează 0,10 uncii aur, în timp ce moneda B valorează 0,20 uncii aur, înseamnă că o unitate

din moneda B valorează de două ori mai mult ca moneda A, rata de schimb a monedei B pe

moneda A fiind 2A = B sau B = 2A.

Menţinerea etalonului aur presupune un angajament din partea ţărilor participante de

a fi gata de a cumpăra/ vinde aur oricui la un preţ fix. Pentru a menţine preţul de

20,67$/uncie, Statele Unite trebuiau să cumpere şi să vândă aur la acest preţ.

Aurul a fost utilizat ca monedă standard datorită faptului că este o marfă omogenă,

este uşor stocabilă, portabilă şi divizibilă în piese standardizate. Datorită faptului că pentru a

produce aur este necesar un cost, apare un alt atribut important – guvernele nu pot creşte uşor

cantitatea de aur disponibilă. Etalonul aur este o marfă – ban standard. Banul are o valoare

care este fixată în termenii oferiţi de marfa aur.

Unul dintre aspectele importante oferite de stabilirea valorii banilor pe baza unei

mărfi care are o ofertă relativ stabilă este legat de faptul că preţul este relativ fix pe termen

lung. Atât timp cât guvernele trebuie să menţină o valoare fixă a monedei lor în raport cu

aurul, oferta de monedă va fi restricţionată de către oferta de aur. Preţurile ar putea să crească

sau să scadă odată cu schimbările în cantitatea de aur sau cu cele provocate de creşterea

economică, dar tendinţa pe termen lung este aceea de revenire la un nivel stabil.

Atât timp cât monedele sunt convertibile în aur, oferta de monedă naţională va fi

limitată de creşterea stocului de aur. În această situaţie, cât timp stocul creşte pe o bază

constantă, preţurile de asemenea vor urma un drum constant.

Unii economişti obişnuiesc să se gândească la perioada etalonului aur ca la o “eră de

aur” în ceea ce priveşte progresul economic. De aceea, este uzual să auzim argumente care să

sprijine întoarcerea la etalonul aur. Asemenea argumente se bazează, de regulă, pe invocarea

instabilităţii preţurilor, a creşterii economice şi dezvoltării comerţului mondial în acea

perioadă, toate acestea fiind considerate dovezi ale beneficiilor oferite de un astfel de sistem

monetar internaţional. Ceea ce este însă drept şi merită a fi menţionat este faptul că

dezvoltarea comerţului a fost încurajată de o legătură sistemică între monedele naţionale şi de

stabilitatea preţurilor din sistem.

De vreme ce aurul este un fel de monedă a lumii întregi, se poate înţelege uşor

modul în care pot fi remediate dezechilibrele din balanţa de plăţi. Scăderea preţului într-o ţară

cu deficit va conduce la exporturi nete mai mari (exporturi minus importuri), în timp ce

creşterea preţului într-o ţară cu excedent va reduce exporturile nete şi, ca atare, echilibrul în

balanţă va fi reinstaurat.

1.2. Perioada interbelică: 1918 – 1938

Primul război mondial a adus şi sfârşitul perioadei etalonului aur. Relaţiile financiare

internaţionale au fost mult modificate de către război, datorită faptului că mulţi comercianţi şi

bancheri au fost îngrijoraţi de posibilitatea suspendării fluxurilor de capital.

Datorită faptului că multe ţări din Europa au cunoscut o inflaţie rapidă în timpul

războiului şi în perioada imediat următoare, nu a mai fost posibilă reinstaurarea etalonului aur

şi a vechilor valori de schimb. Oricum, după război s-au produs multe modificări. Statele

Unite având o inflaţie mică, au reintrodus etalonul aur în iunie 1919. Marea Britanie şi-a

pierdut întâietatea în domeniul financiar, în timp ce Statele Unite au devenit centrul dominant

din punct de vedere bancar.

În 1925, Anglia s-a întors la etalonul aur şi la vechea rată de schimb a lirei în raport

cu aurul din perioada antebelică, deşi preţurile se măriseră faţă de acea perioadă.

Anii de recesiune de după război au fost caracterizaţi de o stare de beligeranţă în

relaţiile monetare internaţionale, aceasta datorită încercărilor economiilor naţionale de a

creşte exporturile, ţară după ţară depreciindu-şi moneda. Perioada anilor ’30 a fost cunoscută

ca perioada deprecierilor succesive.

1.3. Sistemul aur – devize: 1944 – 1970

Momentul crucial al demarării noilor relaţii monetare internaţionale, după cel de-al

II-lea Război Mondial, a fost cel de la Bretton Woods, în 1944.

La sfârşitul războiului, a apărut o dorinţă de reformare a sistemului monetar

internaţional şi de transformare a acestuia într-unul bazat pe cooperare şi monede liber

convertibile. Aranjamentul de la Bretton Woods presupune ca fiecare ţară să-şi fixeze

valoarea monedei sale în raport cu aurul.

Dolarul american reprezenta moneda cheie în acest sistem şi 1$ era definit ca fiind

egal ca valoare cu 1/35 uncii de aur. Având în vedere faptul că fiecare monedă este definită în

raport cu aurul, în final, toate monedele erau legate între ele printr-un sistem de rate de

schimb fixe.

Naţiunile s-au angajat să menţină paritatea valorii monedei naţionale într-un cadru

de 1% din valoarea fixată. În acest scop, băncile centrale obişnuiau să cumpere şi să-şi vândă

monedele (de regulă, în raport cu dolarul) pe piaţa de schimb. Când o ţară înregistra

dificultăţi în menţinerea acestei valori paritare datorită dezechilibrelor în balanţa de plăţi, se

putea adresa unei alte noi instituţii create la Bretton Woods: Fondul Monetar Internaţional.

FMI a fost creată pentru a monitoriza operaţiunile din sistem şi a acorda împrumuturi pe

termen scurt ţărilor care trec temporar prin dificultăţi în balanţa de plăţi. Aceste împrumuturi sunt

subiect al unor condiţii impuse de FMI cu privire la anumite schimbări în politica economică în

vederea reinstaurării echilibrului în balanţa de plăţi. În caz de dezechilibru fundamental, când

problemele din balanţa de plăţi nu sunt de natură temporară, unei ţări i se permite să-şi

devalorizeze moneda, fapt ce determină modificarea permanentă a ratei de schimb.

Sistemul de la Bretton Woods a funcţionat în perioada 1950–1960. În 1960 a avut

loc criza dolarului datorită faptului că Statele Unite au avut o lungă perioadă de deficit în

balanţa de plăţi la sfârşitul anilor ’50.

Cooperarea existentă între băncile centrale într-un bazin internaţional al aurului a

încercat să asigure stabilizarea preţului aurului la rată oficială, dar presiunea a rămas şi chiar

a crescut.

Eşecul realinierii valorilor monedelor în raport cu modificările fundamentale ale

economiei a marcat începutul sfârşitului sistemului instaurat la Bretton Woods. Presiunile asupra

sistemului s-au intensificat, culminând în august 1971, când preşedintele Nixon a declarat dolarul

ca inconvertibil, fapt ce a determinat suspendarea sistemului instaurat la Bretton Woods.

1.4. Anii de tranziţie: 1971 – 1973

În decembrie 1971 a avut loc o conferinţă monetară internaţională al cărui scop a fost

acela de a realinia valorile cursurilor de schimb pentru principalele monede. Aranjamentul

Smithsonian a propus modificarea cursului de schimb între dolar şi aur de la 35$ uncia la

38,20$. După această modificare sistemul a operat cu rate de schimb fixe, faţă de care băncile

centrale s-au angajat să menţină o fluctuaţie de +2,25% paritatea fixată.

Realinierea valorilor monedelor ce a decurs din acordul Smithsonian a reprezentat

un moment de respiro înaintea apariţiei crizei cursului, calmul aparent având o viaţă scurtă.

Astfel, în 1972, lira sterlină a început să fluctueze, în conformitate cu condiţiile oferite de

cerere şi ofertă.

Deşi valoarea în aur a dolarului a fost oficial schimbată, dolarul a rămas în

continuare neconvertibil în aur şi, de aceea, deprecierea dolarului nu a ţinut cont în primul

rând de mişcările oficiale ale aurului. Mişcările speculative din 1972 şi 1973 au condus la o

nouă depreciere a dolarului, în februarie 1973, astfel uncia de aur crescând de la 38$ la

42,22$. Cu toate acestea, presiunea a persistat, fapt ce a determinat, în martie 1973, fluctuarea

liberă a principalelor monede.

1.5. 1973 până în prezent

Deşi obişnuim să ne referim, începând cu 1973, la sistemul ratelor de schimb ca la

un sistem al flotării libere, independenţei generalizate, totuşi, acesta este un produs

determinat numai de forţele pieţei, de cerere şi ofertă. Sistemul, aşa cum operează este descris

mai bine de expresia “flotare controlată” sau “flotare administrată”, în cadrul căreia băncile

centrale intervin din timp în timp în scopul obţinerii unei rate de schimb dorite, diferite de cea

care ar fi fost oferită de cerere şi de ofertă. Aceste flotări controlate nu se aplică însă tuturor

ţărilor şi tuturor monedelor. Spre exemplu, dolarul american are o fluctuaţie liberă, în timp ce

alte ţări aleg să-şi menţină monedele la o valoare fixă faţă de un coş de valute. Un astfel de

coş este şi cel reprezentat de DST, moneda în care este constituită rezerva internaţională a

F.M.I. Totodată, se remarcă şi o altă practică, aceea de a alege o cale intermediară între

flotarea liberă şi cursul fix. În acest caz, rata de schimb este menţinută fixă o perioadă de

timp, după care este ajustată la intervale regulate în scopul punerii de acord cu presiunea

exercitată de cerere şi ofertă.

1.6. Decizia cu privire la alegerea sistemului ratei de schimb

Toate monedele îşi fixează rata de schimb în raport cu o altă monedă cheie, să zicem

dolarul american, şi apoi, pornind de la aceasta, se poziţionează faţă de monedele oricărei alte

ţări. Sub un astfel de aranjament fiecare ţară trebuie să urmărească cu atenţie politica

monetară a ţării emitente a monedei-cheie alese în scopul de a menţine aceeaşi rată a inflaţiei

şi, prin aceasta, să păstreze rata de schimb fixă.

Sistemul ratelor de schimb flexibile sau flotante apare când rata de schimb este

determinată de către forţele pieţei, în speţă cererea şi oferta. Dacă cererea pentru o monedă

creşte în raport cu oferta, moneda se va aprecia, în timp ce monedele în cazul cărora

cantitatea furnizată depăşeşte cantitatea cerută se depreciază.

Economiştii nu sunt toţi de aceeaşi părere în legătură cu avantajele şi dezavantajele

sistemului flotării libere faţă de cel al ratelor fixe. Spre exemplu, unii dintre ei susţin că

avantajul major al ratelor flexibile este acela că fiecare ţară poate avea propria politică

macroeconomică, independent de politicile altor ţări. Pentru a menţine ratele fixe, ţările

trebuie să aibă acelaşi nivel al inflaţiei, fapt ce reprezintă adesea o sursă a problemelor

economice (vezi situaţia existentă după cel de al II-lea Război Mondial). Dat fiind mediul

politic diferit, precum şi diferenţele existente din punct de vedere cultural, este chiar

rezonabil ca fiecare ţară să urmeze propria politică monetară. Ratele de schimb flotante

permit o ajustare normală la aceste rate ale inflaţiei.

Tocmai de aceea, există economişti care consideră că exact această libertate pe care

o are fiecare ţară în a-şi fixa rata inflaţiei este un aspect indezirabil al cursurilor de schimb

flotante. Aceştia sunt susţinătorii ideii că ratele fixe sunt utile în ceea ce priveşte stabilirea

unei discipline internaţionale în politicile inflaţioniste ale statelor. Ratele fixe asigură o

ancoră pentru ţările cu tendinţe inflaţioniste. Prin menţinerea unei rate fixe de schimb faţă de

dolar (sau altă monedă), fiecare ţară îşi are rata inflaţiei “ancorată” de dolar, şi, ca atare, va

urma politica stabilită pentru dolar.

Criticii ratelor de schimb fluctuante susţin, de asemenea, că acestea sunt subiect al

speculaţiei destabilizatoare. Sigur că, în funcţie de nivelul anticipat al cursului, anumiţi

speculatori vor încerca să câştige dintr-o poziţie de apreciere sau depreciere a monedei.

Totuşi, ei la fel de bine pot să şi piardă şi o greşeală făcută de două ori îi poate chiar elimina

din piaţă

Cercetările au arătat că există diferenţe sistematice între ţări în alegerea unui sistem de

rate fix sau fluctuant. O caracteristică importantă este mărimea ţării în termeni de activitate

economică sau PIB. Ţările mari tind să fie mai independente şi mai puţin tentate în a-şi subjuga

politicile naţionale cu scopul de a menţine o rată fixă de schimb faţă de monedele străine.

Deschiderea economiei reprezintă un alt factor important. Prin deschidere se

înţelege gradul în care o ţară depinde de comerţul internaţional. Cu cât este mai mare

fracţiunea de bunuri comercializate pe plan internaţional din PIB, cu atât o economie este mai

deschisă. O ţară cu un comerţ internaţional limitat reprezintă o ţară închisă. De remarcat însă

că, deschiderea depinde de mărimea ţării. Cu cât economia este mai deschisă, cu atât este mai

mare greutatea preţurilor bunurilor ce fac subiect al comerţului internaţional în nivelul mediu

al preţurilor pe plan naţional. De aceea, impactul ratei de schimb asupra nivelului mediu al

preţurilor este mai mare.

Ţările care-şi propun să menţină rate înalte ale inflaţiei în raport cu partenerii

comerciali vor avea dificultăţi în menţinerea unei rate de schimb fixe. Din acest punct de

vedere, vom constata că ţările cu experienţe inflaţioniste diferite de medie, fie vor utiliza un

sistem de rate flotante, fie vor folosi un sistem mixt în care ratele de schimb sunt ajustate la

intervale scurte de timp în scopul compensării efectelor inflaţioniste.

Recent, cercetătorii s-au concentrat asupra modului cum alegerea unei rate de

schimb va afecta stabilitatea economiei. Dacă autorităţile naţionale caută să minimizeze

fluctuaţiile neaşteptate în domeniul nivelului preţurilor, atunci vor alege un sistem al ratelor

de schimb care reduce aceste fluctuaţii. Astfel, cu cât preţurile mărfurilor ce reprezintă

subiectul activităţii de comerţ exterior fluctuează mai mult, cu atât ţara respectivă se va

îndrepta spre un sistem flotant, atât timp cât ratele flotante ajută la izolarea economiei faţă de

schimbările de preţuri. Cu cât sunt mai mari fluctuaţiile în oferta de bani, cu atât ţara în cauză

va aplica o rată fixă, atât timp cât fluxurile internaţionale de bani servesc ca absorbanţi ai

şocurilor. La o rată de schimb fixă, o ofertă de monedă naţională în exces va cauza o ieşire de

capital datorită faptului că o parte din acest exces este eliminat prin intermediul deficitului

balanţei de plăţi. Prin ratele flotante, excesul în oferta de monedă este reţinut acasă şi se

reflectă intr-un nivel al preţurilor mai mare şi în deprecierea monedei naţionale.

RATELE DE SCHIMB MULTIPLE

Cele mai multe ţări utilizează în tranzacţiile internaţionale o singură rată de

schimb. Dar, există anumite ţări care menţin un sistem multiplu de rate de schimb. Un

aranjament tipic este cel dual, care cuprinde atât flotarea liberă pentru tranzacţiile de cont,

cât şi o rată fixă, utilizată pentru moneda naţională în tranzacţiile curente. FMI a

recomandat însă unificarea ratelor de schimb în aceste ţări unde există rate multiple.

Argumentul principal a fost acela că ratele de schimb multiple fac rău atât ţărilor care le

impun, cât şi celorlalte ţări. Cercetările au arătat că ratele de schimb multiple sunt o formă

de protecţionism, introdus în scopul de a îmbunătăţi situaţia din balanţa de plăţi.

1.7. Sistemul monetar european

În martie 1979 s-au pus bazele Sistemului Monetar European. SME a impus

ţărilor membre să menţină între ele fluctuaţii ale ratei de schimb mici, în timp ce faţă de

celelalte ţări membre sunt permise fluctuaţii mari. SME a lucrat destul de bine în anii ’80

şi a condus la un anume optimism care a permis anticiparea unui nou sistem european cu

o singur bancă centrală şi o singură monedă. Acesta a fost spiritul Tratatului de la

Maastricht, care a fost semnat în decembrie 1991.

Tratatul s-a referit la următoarele aspecte:

- îndepărtarea imediată a restricţiilor existente în fluxurile europene de capital

precum şi mai buna coordonare a politicilor fiscale şi monetare;

- stabilirea Institutului Monetar European, în ianuarie 1994, în vederea

coordonării politicilor monetare ale băncilor centrale şi efectuării pregătirilor pentru o singură

politică monetară;

- stabilirea unui sistem de rate fixe între ţările membre în raport cu ECU

(European Currency Unit), acest ECU devenind o monedă în adevăratul sens al cuvântului.

De asemenea, s-a stabilit şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene, fie, cel mai devreme,

începând cu 1997, fie, cel mai târziu, în 1999.

Realizarea Uniunii Monetare sub imperativele Sistemului Monetar European

presupune ca toate ţările să obţină o anumită convergenţă a politicilor macroeconomice.

Ele trebuie să aibă rate ale inflaţiei apropiate, rate ale globalizării inflaţiei apropiate, rate

ale dobânzii asemănătoare şi deficite bugetare capabile să facă posibilă instaurarea unei

singure monede.

1.8. Monedele internaţionale de rezervă

Rezervele internaţionale sunt mijloace de acoperire a deficitelor internaţionale. În

perioada etalonului aur, aurul a fost componenta majoră a rezervei internaţionale. După cel

de-al Doilea Război Mondial, aurul a fost una din componentele principale ale rezervelor

internaţionale, alături de alte monede, ca de exemplu dolarul SUA.

La sfârşitul războiului, în perioada anilor ’50, economia mondială a solicitat în

special dolari pentru a-i utiliza ca rezervă internaţională. Astfel, deficitele în balanţa de

plăţi a SUA furnizau spaţiului economic cantităţi sporite de dolari pentru constituirea

rezervelor internaţionale. La sfârşitul anilor ’60, evenimentele politice şi economice din

SUA au început să cauzeze probleme pentru poziţia internaţională a dolarului. Deficitele

continue din balanţa de plăţi a SUA nu se potriveau cu creşterea permanentă a cererii, ca

atare presiunile existente pentru convertirea dolarului în aur au culminat cu declararea

oficială a dolarului ca neconvertibil în aur în august 1971, aşa cum am menţionat deja.

În teoria monetară economiştii identifică adesea trei roluri majore ale banului. Banul

trebuie să servească ca: 1) unitate de cont; 2) mediu de schimb; 3) unitate de stocare a valorii.

În acest context, se poate explica alegerea unei monede de rezervă în concordanţă cu criteriile

relevante pentru fiecare rol.

Rolul de unitate internaţională de cont rezultă din costurile de informare. Astfel,

bunurile primare precum cafeaua, cauciucul, cositorul sunt cotate peste tot în dolari. De

vreme ce aceste bunuri sunt omogene, cel puţin în raport cu bunurile manufacturate,

informaţia cu privire la valoarea lor este difuzată mai repede când preţurile sunt stabilite în

raport cu o monedă cu acoperire internaţională. În aceste condiţii, utilizarea privată ca

monedă de facturare în contractele de comerţ internaţional apare din avantajul

informaţional al monedei de rezervă asupra altor monede. În plus, fiind o unitate de cont

pentru contracte private, moneda de rezervă serveşte ca monedă de bază pentru oricare altă

monedă în fixarea ratei de schimb.

Rolul de mediu internaţional de schimb este rezultat din costurile de tranzacţie.

În cazul dolarului SUA, acesta este atât de des tranzacţionat încât este adesea mai ieftin să

trecem din moneda A, prin dolar, la moneda B, decât direct, din moneda A în moneda B.

Astfel, dolarul serveşte drept “vehicul” pentru cumpărarea şi vinderea celorlalte monede.

Rolul privat de vehicul înseamnă că dolarul (sau moneda de rezervă dominantă) să fie

utilizat în intervenţiile pe care le va face pe piaţă pentru a se obţine atingerea unui anumit

nivel al ratelor de schimb.

În sfârşit, rolul de unitate de stocare a valorii rezultă din stabilitatea valorii. Cu

alte cuvinte, siguranţa unei presupuse valori viitoare permite stocarea puterii de

cumpărare.

Având în vedere cele prezentate, este de la sine înţeles că indicarea unei anumite

monede ca monedă internaţională de rezervă nu este rodul unui decret guvernamental, ci

al forţelor pieţei.

REZERVELE MONETARE COMPOZITE

Discuţiile anterioare s-au axat pe rolul îndeplinit de o monedă individuală. Însă, pe

lângă monedele individuale, rolul de rezervă mai poate fi îndeplinite şi de monedele

compozite (coşul de monede). Teoretic, putem constitui o monedă compozită utilizând orice

mix al unor monede individuale. Totuşi, doar două monede compozite au rol internaţional:

Drepturile Speciale de Tragere, emise de Fondul Monetar Internaţional şi ECU, creat de

Sistemul Monetar European.

Capitolul 2

VALUTE, MONEDE INTERNAŢIONALE, DEVIZE

Pentru a se realiza schimburile economice internaţionale este necesar, aşa cum am

arătat deja, utilizarea unor mijloace şi instrumente de plată. În această sferă se înscriu

valutele, monedele internaţionale şi devizele.

2.1. Valutele

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări, în condiţiile în care aceasta

îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi unitate de rezervă şi în alte ţări decât cea

emitentă.

Valuta se poate prezenta fie sub formă de numerar – valuta efectivă (bancnote sau

monezi), fie sub formă de valută în cont, situaţie în care se află într-un cont, ca disponibil

bancar. Valuta în numerar are în prezent o utilizare mai redusă datorită riscului de a fi furată

sau pierdută. De multe ori, în situaţia în care o persoană circulă în străinătate valuta în

numerar este înlocuită cu cecul de călătorie sau cardul.

Valuta în cont se constituie din depunerea la bancă, într-un cont, a valutei în

numerar. Aceste depuneri se pot face la termen şi la vedere.

În funcţie de modul de preschimbare, valutele pot fi:

- convertibile, acestea fiind reprezentate de monedele care se schimbă liber contra

unor alte monede naţionale sau internaţionale. Acest tip de valute presupune existenţa unui

angajament al ţării emitente de a converti propria monedă la cererea oricărui deţinător, în

orice altă monedă;

- neconvertibile, acestea fiind valute care nu pot fi schimbate în alte valute decât

cu aprobarea instituţiei abilitate;

- transferabile, acestea fiind reprezentate de acele valute care au un grad de

convertibilitate stabilit în cadrul unei înţelegeri pe plan regional;

- liber-utilizabile, valute cu o convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi de

către alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile la scară largă în tranzacţiile

internaţionale. Aici putem include dolarul SUA, lira sterlină, euro, yenul japonez.

În accepţiunea generală, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede de a fi

preschimbată în mod liber pe piaţă, fiind eliminate toate restricţiile cu privire la suma de

schimbat şi calitatea persoanei care realizează schimbul (rezident sau nerezident).

Convertibilitatea poate îmbrăca diferite forme şi anume: convertibilitate generală,

dacă se referă la tranzacţiile curente şi la mişcările de capital; convertibilitate externă

nelimitată, aplicabilă tranzacţiilor curente şi mişcărilor de capital ale nerezidenţilor,

convertibilitate externă limitată, care se asigură nerezidenţilor pentru tranzacţii curente şi

convertibilitate internă sau de cont curent, ce presupune accesul la valută al agenţilor

economici pentru plăţi, dar şi dreptul persoanelor fizice de a cumpăra valută la cursul de

schimb în vigoare.

Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare anumite condiţii:

- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care presupune creşterea

productivităţii muncii şi a producţiei economice în general, precum şi creşterea venitului

naţional;

- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri

cerute de partenerii externi;

- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de

existenţa unei rezerve internaţionale a băncii centrale care să asigure mijloacele de intervenţie

pe pieţele valutare în vederea menţinerii stabilităţii;

- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;

- existenţa unui buget echilibrat;

- inexistenţa unei datorii externe sau micşorarea acesteia pe cât posibil;

- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice tip.

Convertibilitatea prezintă şi anumite riscuri, cele mai importante putând fi cele

legate de epuizarea rezervelor valutare, de creşterea preţurilor mărfurilor importante, precum

şi de pierderea controlului asupra circulaţiei băneşti şi inflaţiei.

În funcţie de regimul de definire, valutele se grupează în:

- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi de

ofertă;

- valute care flotează în funcţie de alte valute convertibile;

- valute al căror curs este legat de DST.

Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se atrage, păstrează şi

administrează de către autorităţile monetare ale altei ţări în vederea asigurării mijloacelor

necesare pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi, pentru susţinerea cursului de schimb

şi pentru garantarea solvabilităţii pe plan internaţional.

Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă aceasta trebuie să

îndeplinească mai multe condiţii: să joace un rol esenţial în operaţiunile financiar-valutare

internaţionale; să fie liber convertibilă şi să se bucure de stabilitate pe termen lung.

2.2. Monedele internaţionale

Monedele internaţionale sunt reprezentate fie de către monedele naţionale care,

datorită unor caracteristici manifestate într-o anumită conjunctură internaţională, servesc ca

mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională, fie de către anumite unităţi de cont emise

de organisme financiare internaţionale (unităţi artificiale) care servesc stingerii creanţelor şi

obligaţiilor pe plan internaţional.

Din prima categorie de monede internaţionale menţionăm dolarul american, urmat

de euro, yen, lira sterlină.

Din cea de-a doua categorie se remarcă DST-ul, ECU, precum şi alte monede care

treptat şi-au pierdut importanţa ca E.U.A. (European Unit of Account) sau A.M.U. (Assian

Monetary Unit).

Aceste monede internaţionale au fost denumite şi monede compozite sau unităţi

monetare artificiale.

Drepturile speciale de tragere

Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional a hotărât în anii

1968 – 1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de rezervă.

Drepturile Speciale de Tragere (Special Drawing Right) reprezintă o unitate

monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de F.M.I.

Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de F.M.I. pentru a

suplimenta activele de rezervă existente. Emisiunea DST-urilor se fundamentează pe baza

cerinţelor globale de lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul

Guvernatorilor cu o majoritate de 85% din total.

Ţările membre ale F.M.I. pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse

operaţii pe care le realizează:

- în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt

stat membru în schimbul unor sume echivalente în valută;

- ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedare la o dată viitoare (operaţie

la termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de schimb

convenită;

- contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe

prestabilite;

- constituirea de garanţii în DST.

Drepturile Speciale de Tragere se pot utiliza, de asemenea, în acordarea de facilităţi

de ajustare structurală.

Drepturile Speciale de Tragere nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede

internaţionale; acestea nu pot fi folosite ca mijloace directe de plată, ci numai prin convertirea

lor în alte valute şi cu o circulaţie limitată la instituţiile financiare internaţionale.

2.3. Devizele

Devizele se definesc ca titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută.

Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului

dreptul de a încasa sumele conţinute de textul lor, la o anumită dată care se numeşte scadenţă.

Aceste documente au forme şi conţinut standardizate, pot fi negociate (vândute şi cumpărate)

şi au o valoare nominală (cea înscrisă în document) şi una de piaţă.

Practic, aceste titluri de credit prezintă următoarele caracteristici:

- se exprimă prin documente sau înscrisuri care reflectă formarea, transmiterea şi

exercitarea unui drept de creanţă;

- acest drept de creanţă se exercită în anumite condiţii prestabilite;

- documentul capătă putere circulatorie, independent de tranzacţia care l-a

generat.

După cum se poate observa chiar din definiţie, titlurile de credit reprezintă totodată

şi instrumente de plată şi instrumente de credit.

Clasificarea titlurilor de credit:

I. În funcţie de modul în care este desemnat posesorul, titlurile de credit pot fi:

- nominative, în situaţia în care conţin desemnarea expresă a numelui primului

titular;

- la ordin, când, pe lângă numele titularului, conţin şi o clauză în conformitate cu

care se poate dispune ca plata să se facă unei alte persoane;

- la purtător, când nu cuprind menţiuni cu privire la titularul dreptului de creanţă,

deţinătorul titlului putând face uz de acesta.

II. După conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:

- titluri de credit propriu-zise, care se referă la obligaţia de a plăti o sumă de bani

sau de a preda o cantitate de marfă la un anumit termen. Aici putem enumera cambiile şi

biletele la ordin;

- titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al titularului asupra

unei mărfi determinate şi depozitate oficial. Din această categorie menţionăm conosamentul

(document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada încărcării mărfii la

bord), warrant-ul (documentul eliberat de un depozit prin care se stabileşte dreptul de

proprietate asupra mărfii, cât şi un eventual drept de garanţie), poliţa de încărcare, recipisa

de depozit.

- titluri de credit de participare, sunt cele pe care le dobândesc titularii în calitate

de participanţi la o societate (acţiuni, obligaţiuni);

- titluri improprii, de complezenţă, care nu au la bază acte comerciale; debitorul,

prin intermediul lor, procură o sumă de bani necesară beneficiarului. Aceste titluri au caracter

de probă şi legitimare.

Ca instrumente de plată, titlurile de credit pe termen scurt prezintă anumite avantaje

care le fac foarte întrebuinţate în relaţiile economice internaţionale. În primul rând, reflectă

certitudinea efectuării plăţii la un anumit termen; în al doilea rând, pot circula prin gir sau

andosare ceea ce permite schimbarea beneficiarului iniţial, documentul putând fi cedat unui

nou beneficiar; în al treilea rând, ele fiind negociabile, pot fi scontate sau forfetate fapt ce

permite încasarea sumelor înainte de scadenţă.

Cambia

Cambia (trata) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să

plătească o sumă de bani beneficiarului la o anumită scadenţă. Achitarea se poate cere şi la

ordinul unei alte persoane sau a deţinătorului cambiei.

Cambiile internaţionale cuprind următoarele elemente: denumirea de cambie,

ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată, numele şi adresa persoanei care trebuie

să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi locul

emiterii, semnătura trăgătorului.

1. denumirea de cambie – în scopul de a-i avertiza pe toţi semnatarii asupra

drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din angajarea lor în obligaţia cambială.

2. ordinul pur şi simplu necondiţionat de plată unei sume de bani; acesta pentru a fi

explicit reprezintă voinţa emitentului de a plăti. Ordinul nu poate fi condiţionat de efectuarea unei

contraprestaţii, serviciu sau efectuarea plăţii într-un anumit mod. Orice condiţionare a ordinului

de plată atrage după sine nulitatea cambiei. Suma trecută pe cambie trebuie să fie înscrisă şi în

cifre şi în litere şi se precizează moneda în care urmează să se plătească.

3. numele trasului – acesta trebuie să fie indicat pe cambie, pentru că el trebuie să

plătească şi va deveni debitor cambial principal, din momentul acceptării. Trăgătorul se poate

indica pe el însuşi ca tras sau poate indica mai mulţi traşi, nu alternativ, ci în mod cumulativ.

Repartizarea unor cote atrage după sine nulitatea cambiei.

4. scadenţa reprezintă data la care cambia urmează să fie plătită. Data are

următoarele atribute:

- să fie certă, deci momentul plăţii nu trebuie să fie legat de un alt moment;

- să fie fermă, unică şi posibilă.

Scadenţa unei cambii are mai multe valenţe:

a. poate să fie la vedere - în acest caz se consideră că prezentarea cambiei la plată

trebuie să se facă în termen de 1 an de la data emiterii,

b. poate să fie la un termen de la vedere - în acest caz de la început se specifică pe

cambie un termen scurt de 30-60 zile de la prezentarea cambiei la acceptare,

c. poate să fie la un anumit termen de la data emiterii. Calculul se începe din ziua

următoare emiterii şi scadenţa e ultima zi a termenului calculat. Dacă se omite anul se

consideră anul emiterii cambiei. Dacă luna în care apare scadenţa a trecut în anul respectiv,

atunci se consideră luna respectivă din anul următor.

d. poate să fie la o dată fixă.

5. locul unde se face plata – locul unde se obţine plata din partea trasului, iar în caz

de refuz la plată este locul în care va fi acţionat în instanţă. Emitentul este cel care fixează

locul plăţii şi legislaţia aplicată în caz de litigiu.

6. beneficiarul – persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se plătească suma

totală.

În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţi beneficiari cumulativ sau menţionaţi în

mod alternativ şi atunci oricare dintre ei poate exercita dreptul asupra cambiei. Beneficiar

poate fi însuşi trăgătorul cambiei. Când în text este menţionată clauza ,,nu la ordin’’

beneficiarul nu poate transmite cambia prin gir, ci prin cesiune şi se întocmeşte un act

suplimentar.

7. data şi locul emiterii cambiei – trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şi anul

emiterii. Data trebuie să fie unică, certă şi posibilă. Datele imposibile sau care se află în

contradicţie cu scadenţa atrage după sine nulitatea cambiei. Dacă nu e trecut locul emiterii,

este considerat domiciliul trăgătorului. Dacă nici acesta nu e trecut pe cambie, aceasta este

nulă.

8. semnătura emitentului trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi prenumele

sau denumirea firmei care a emis cambia.

În cazul cambiilor în alb (care înseamnă că unei cambii îi lipseşte un anumit element

din cele prezentate) trebuie să ţinem cont că:

- nu poate lipsi semnătura trăgătorului,

- dacă la emitere cambia poate fi incompletă, până în momentul prezentării la plată

trebuie completată.

Omisiunea unor anumite elemente trebuie să fie făcută voluntar. Pentru completarea

cambiei trebuie să existe autorizarea prealabilă din partea trăgătorului ca beneficiarul să

completeze cambia în anumite condiţii.

Clauza de ,,negaranţie pentru acceptare’’ - inserată de trăgător pe cambie îl

eliberează de posibilitatea de a fi urmărit înainte de scadenţă ca urmare a faptului că trasul

refuză să accepte cambia.

Clauza ,,după aviz’’ inserată de trăgător pe cambie îl autorizează pe tras să nu facă

plata decât în urma unei avizări prealabile făcute de trăgător.

Acceptarea cambiei

Ordinul de plată dat de trăgător nu îl obligă cu nimic pe tras faţă de plată. Acesta

devine debitor cambial în momentul în care acceptă cambia.

Acceptarea este obligatorie pentru:

- cambiile plătibile la un terţ sau dintr-o altă localitate,

- cambiile plătibile la un anumit termen de la vedere,

- când a fost înscrisă clauza prezentării cambiei la acceptare.

Cambia va fi prezentată acceptării trasului în orice moment până la scadenţă.

Acceptarea se scrie direct pe cambie cu menţiunea acceptat şi semnătura trasului.

Acceptarea se poate face şi pentru o parte din sumă.

Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei. Avalul este o

garanţie care se dă pe faţa cambiei şi atunci este suficientă simpla semnătură, sau pe spatele

cambiei când se scrie „pentru aval” şi se semnează de către persoana care garantează

suplimentar.

Avalul poate fi comercial, atunci când este dat de un agent economic, sau bancar,

atunci când este dat de o bancă.

Cambia poate circula prin gir sau andosare.

Girarea se poate face în mai multe feluri:

- gir plin – sunt indicate toate elementele de identificare ale noului beneficiar;

- gir în alb – nu se precizează numele noului beneficiar.

Prin andosare garantarea cambiei se măreşte, pentru că fiecare girant răspunde

solidar de neplata sumei la scadenţă.

Vânzarea cambiei înainte de scadenţă se numeşte scontare; taxa de scont este taxa de

la care se porneşte când se calculează dobânda comercială; taxa de rescont se obţine

micşorând taxa de scont ce s-a încasat de către banca intermediară.

Prin scont se acordă un credit celui ce solicită,credit care este garantat cu ajutorul

instrumentului în cauză.

În cazul neacceptării, la scadenţă beneficiarul se adresează autorităţilor juridice care

emit un document prin care se certifică refuzul la plată – protest la cambie - urmat de o

ordonanţă de amortizare emisă de instanţa judecătorească care pune beneficiarul să-şi

recupereze treptat suma după un calendar fixat de justiţie.

Dacă se execută un girant pentru o plată protestată, el se poate adresa justiţiei pentru

o acţiune de regres la cambie.

Cambia poate conţine clauza ,,fără protest’’ ce permite executarea trasului fără

cheltuieli suplimentare.

Clasificarea cambiilor:

- comerciale – rezultate în urma unui contract comercial;

- bancare – se folosesc când o bancă comercială a acordat un credit cumpărătorului;

- documentare – se folosesc în condiţiile existenţei unui contract comercial când se

solicită remiterea unor documente;

- de complezenţă – stingerea sau acoperirea unei datorii de către debitor

beneficiarului.

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană denumită emitent se obligă să

plătească altei persoane sau la ordinul ei o sumă de bani la o anumită scadenţă (emitent –

trăgător).

Elementele biletului la ordin:

1. denumirea de bilet la ordin;

2. promisiunea de plată pură, simplă şi necondiţionată;

3. scadenţa e o dată certă, unică şi posibilă, atunci când nu e trecută e considerată

la vedere;

4. locul unde se face plata, atunci când acesta nu e specificat este considerat locul

unde s-a întocmit respectivul bilet;

5. numele şi adresa beneficiarului;

6. data şi locul emiterii;

7. semnătura emitentului autografă.

Reglementarea juridică a biletelor la ordin şi a cambiilor în România are la bază

Legea nr. 58/1934, modificată şi actualizată prin Legea nr. 83/1994 şi normele cadru ale BNR

nr.6/1994 privind tranzacţiile făcute de societăţile bancare şi celelalte societăţi financiare şi

de credit cu cambii şi bilete la ordin.

Cecul

Cecul este instrumentul de plată prin care trăgătorul , titular al unui cont la bancă dă

ordin necondiţionat ca banca să plătească o anumită sumă de bani către un beneficiar din

disponibilul său în cont.

Cecul este reprezentat de un formular tipizat.

Utilizarea cecului este guvernată de Legea cecului din 1934.

Părţile implicate:

1- trăgătorul este cel care ordonă plata, (persoană fizică sau juridică)

2- trasul este întotdeauna o bancă, fie că e banca la care trăgătorul

are deschis un cont, fie că e una corespondentă,

3- beneficiarul - persoana fizică sau juridică indicată de trăgător în

favoarea căreia se va face plata.

Aspecte implicate:

- trasul ( banca ) nu plăteşte fără a avea un ordin;

- presupune existenţa unei înţelegeri între trăgător şi bancă privind disponibilul din

care se va face plata;

- presupune existenţa unui disponibil în contul trăgătorului.

Cecul este întotdeauna plătibil la vedere.

Elementele cecului:

1. denumirea de cec;

2. ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti;

3. suma trecută în cifre, litere şi moneda în care se va face plata;

4. numele trasului;

5. locul plăţii( dacă nu se specifică este sediul trasului);

6. locul şi data emiterii;

7. semnătura emitentului autografă.

Tipuri de cecuri:

1. după modul în care este trecut beneficiarul:

- nominative – situaţie în care beneficiarul este trecut în mod expres şi cecul se

achită numai acestuia, sunt transmise de obicei prin cesiune;

- la purtător – caz în care nu se menţionează expres numele beneficiarului, cecul

putând fi încasat de orice persoană care îl deţine,

- la ordin – se menţionează numele beneficiarului şi menţiunea la ordin care dă

dreptul acestuia să transmită cecul altei persoane prin gir.

2. după modul de încasare:

- cecuri barate utilizate pentru plata într-un cont bancar al beneficiarului (reprezintă

cecuri de virament - neputând fi plătite în numerar). Bararea poate apărea şi în cazul cecului

documentar, atunci când trăgătorul condiţionează plata de prezentarea anumitor documente la

bancă.

Bararea poate fi:

a. generală – nu sunt menţiuni între cele 2 linii paralele şi atunci

banca nu poate plăti decât unei bănci sau unui client al său şi poate circula prin andosare,

b. specială – atunci când se scrie denumirea băncii unde se

efectuează plata.

- cecuri nebarate – şi în cazul acestor cecuri se poate plăti în numerar la ghişeul

băncii, sau în cont fără nici o restricţie.

Exemplu de cec special – cecul certificat – este cecul care poartă în el specificarea

expresă a existenţei provizionului la banca trasă.

Cecul de călătorie – cec cu valoare fixă imprimată pe formularul cecului. El este

emis de bănci şi vândut clienţilor pentru a înlesni obţinerea de lichidităţi în călătorii, pentru a

înlocui cash-ul în deplasările în străinătate. Protecţia acestui tip de cec se asigură prin

semnătură.

Mecanismul plăţii prin cec

Mecanismul plăţii prin cec este diferit în funcţie de tipul de cec şi anume:

cecuri primite de beneficiar direct de la trăgător şi care poartă

numele de cecuri personale;

cecuri trase de bănci asupra altor bănci denumite cecuri bancare;

cecuri de călătorie.

Mecanismul plăţii prin cecuri personale

Mecanismul cecului personal presupune câteva etape şi anume:

titularul unui cont la o bancă aflat în situaţia de a face o plată

completează fila de cec cu suma şi numele beneficiarului;

cecul este transmis direct beneficiarului de către trăgător,

beneficiarul aflat în posesia filei de cec se prezintă la ghişeul băncii spre încasarea acestuia;

banca beneficiarului execută plata prin preluarea filei de cec şi

remiterea acesteia băncii trase care debitează contul trăgătorului şi achită băncii plătitoare

valoarea cecului. În urma acestei operaţiuni, banca beneficiarului face plata către acesta.

Mecanismul plăţii prin cecuri bancare

În acest caz, terţul ordonator are un disponibil la bancă şi îi transmite acestuia

ordinul să tragă un cec asupra băncii beneficiarului(banca trasa).

Banca trăgătoare (numită şi banca ordonatorului) trage un cec beneficiarului şi îl

transmite acestuia, simultan debitează contul ordonatorului cu valoarea cecului emis şi

transmite suma de bani băncii beneficiarului.

Beneficiarul cecului se prezintă la banca trasă şi încasează contravaloarea cecului

emis de banca trăgătoare.

Mecanismul plăţii prin cecuri de călătorie

Beneficiarul unui cec de călătorie achită băncii suma corespunzătoare şi poate cere

plata oricărei bănci din lume care cumpără astfel de cecuri. Băncile care cumpără cecuri de

călătorie le achită imediat şi îşi recuperează banii remiţând cecurile băncii care le-a emis.

Achiziţionarea unui cec de călătorie se poate face în două moduri:

- fie prin cumpărarea unui cec de călătorie prin achitarea cash a sumei înscrise pe el,

- prin constituirea unui cont la banca comercială care vinde cecul, care e utilizat în

vederea acoperirii cecului de călătorie (cecul e utilizat în străinătate, urmând ca sumele

cheltuite să fie decontate din contul respectiv, acesta fiind şi purtător de dobândă).

Cardul

Cardul reprezintă un instrument pe baza căruia deţinătorul are dreptul de a beneficia

de anumite sume, urmând o anumită procedură.

Cardul are forma unei cărţi de vizită, confecţionată din material plastic cu

dimensiuni standardizate. Acesta cuprinde următoarele menţiuni:

- denumirea şi sigla băncii emitente;

- holograma care reflectă autenticitatea;

- numărul cardului;

- numele posesorului autorizat;

- durata de valabilitate;

- semnătura trăgătorului;

- sfera de aplicabilitate.

Ca instrument de plată internaţional, cardul se individualizează prin anumite

avantaje:

- elimină utilizarea numerarului, fapt ce atrage după sine eliminarea riscurilor de

furt sau pierdere;

- implică operaţiile clientului;

- reduce perioada de desfăşurare a decontărilor;

- oferă posibilitatea de a obţine linii de credit de la bănci ş.a.

Promovarea şi globalizarea plăţilor prin carduri se realizează prin anumite organizaţii

cum sunt: Visa International, Europax International, American Express Master Card

International.

Certificatul de depozit

Certificatul de depozit este o variantă a cecului care constă în eliberarea de către o

bancă, pe un formular special, a unui document prin care se dovedeşte depunerea de către

titular a unei sume în bancă, pe o perioadă de timp, cu o anumită dobândă. Certificatul de

depozit poate fi exprimat în valută şi poate fi transferabil prin andosare şi negocieri ca

celelalte titluri de credit.

Conosamentul

Conosamentul este un titlu de credit, comercial, reprezentativ, redactat într-o formă

tip care se utilizează în transportul maritim. El certifică încărcarea mărfii pe vas, obligaţia de

a o transporta în condiţiile stabilite şi de a o preda într-un anumit port unui beneficiar.

Conosamentul atestă posesiunea mărfii şi oferă posibilitatea negocierii ei şi punerea

în gaj sau andosare sau, în final, vânzarea ei. Prin negocierea conosamentului se transmite

direct proprietatea mărfii către un beneficiar, indiferent de preţ.

Warrant-ul este un titlu de credit, comercial, eliberat de un depozit depunătorului

unei mărfi. Se compune dintr-o recipisă care constituie titlu de proprietate asupra mărfii şi

warrant-ul propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ.

2.4. Eurovalutele

Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara

ţării emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare este deţinută de eurodolari (dolarii

SUA) depuşi la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de credit pe

termen scurt sau mediu pe o piaţă paralelă decât cea oficială.

Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare întrucât nu

intră în totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă şi nici sub incidenţa celor

din ţara în care se păstrează eurovalutele.

Întrucât pe europieţe nu există autorităţi de reglementare a ratei dobânzii, iar băncile

nu utilizează dobânzi administrate, ratele dobânzii la eurovalute sunt determinate de

competiţie.

Operaţiile de mobilizare şi de distribuire pe termen scurt şi mediu a resurselor în

eurovalute de pe piaţa eurovalutară se realizează prin intermediul băncilor comerciale din

străinătate denumite eurobănci.

Câteva caracteristici ale eurobăncilor:

- eurobăncile nu sunt obligate să menţină rezerve pentru acoperirea pasivelor

depozitate;

- eurobăncile sunt supuse mai puţin reglementărilor;

- eurobăncile nu sunt obligate să respecte niveluri maxime ale dobânzii impuse de

guvern sau de cartel;

- eurobăncile pot utiliza mai avantajos nivelul mai redus al impozitelor din

anumite zone;

- competiţia mai intensă de pe aceste pieţe obligă eurobăncile să menţină costul

total scăzut;

- riscurile sunt mai mari pe pieţele eurovalutare.

Resursele de formare a depozitelor în eurovalute sunt următoarele:

- împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei contractate de bănci şi

societăţi comerciale din străinătate;

- depuneri în valută ale persoanelor rezidente la bănci comerciale din străinătate,

datorită deficitului balanţei de plăţi;

- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări către

filialele din străinătate;

- depunerile economiilor persoanelor în monedă naţională sau valută la bănci

comerciale din străinătate;

- plasamente în valută ale băncilor centrale şi ale organismelor monetare oficiale

la băncile comerciale din străinătate.

Ratele dobânzii la depunere sunt mai mari de cât cele de pe pieţele interne deoarece

trebuie atrase depozitele interne, iar totodată eurobăncile îşi permit plata unor dobânzi mai

ridicate ca urmare a costurilor reglementate reduse, a posibilităţilor de acordare spre

împrumut a unui procent mai mare din fondurile depozitate şi a faptului că nu sunt

restricţionate de limitări ale dobânzii existente pe multe pieţe interne.

CURSUL VALUTAR ŞI ROLUL SĂU ÎN RELAŢIILE FINANCIAR –

VALUTARE INTERNAŢIONALE

Schimburile economice internaţionale, fie că se referă la comerţul internaţional de

mărfuri, la comerţul invizibil sau la investiţiile internaţionale sunt exprimate în valută, fapt ce

presupune cunoaşterea cursului valutar şi a factorilor ce îl influenţează.

Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre moneda unei ţări şi moneda altei

ţări. Altfel spus, cursul valutar este preţul unei valute exprimate în altă valută sau preţul la

care o monedă naţională se schimbă cu altă monedă. Acesta se mai numeşte şi curs de schimb

şi are un caracter sintetic deoarece permite compararea produsului intern brut, a preţurilor, a

salariilor şi a productivităţii muncii. Dacă este exprimat procentual, cursul de schimb capătă

denumirea de rată de schimb.

Cursul pieţei este cursul practicat efectiv pe piaţă la un moment dat. Când variază în

raport cu cererea şi oferta de pe piaţă, cursul pieţei se numeşte cotaţie. Aceasta se exprimă

prin acelaşi raport al cursului valutar, putând fi o cotaţie directă (incertă), când se arată suma

variabilă, în moneda naţională, ce se cere pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine,

sau cotaţie indirectă (certă), în cazul invers.

Cotarea directă Cotarea indirectă

1 dolar american = 28.919 lei 1 liră sterlină = 1,9195 dolari

1 liră sterlină = 55.770 lei 1 liră sterlină = 1,4089 Euro

1 Euro = 39.410 lei 1 liră sterlină = 196,902 yeni

Decembrie 2004

În majoritatea statelor lumii, inclusiv în România, se utilizează metoda cotării

directe. Doar în câteva ţări se practică metoda cotării indirecte a monedei naţionale. Cotează

indirect lira sterlină, lira irlandeză, dolarul australian, în virtutea unei tradiţii istorice. În afara

metodei de cotare directă şi indirectă, se mai utilizează metoda cotării încrucişate (crossing

rate).

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFacultatea de Ştiinţe EconomiceB-dul Mamaia 124 RO-8700 Constanţa ROMANIATel. / Fax ++ 40-241-511524

Cursul valutar este util în evaluarea bunurilor şi serviciilor din relaţiile economice

internaţionale. De asemenea, are un rol fundamental în influenţarea mecanismului schimburilor

întrucât, prin modificarea acestuia, pot fi stimulate exporturile, pot fi diminuate importurile, se

poate modifica echilibrul valutar în conformitate cu necesităţile de politică economică apărute la

un moment dat.

Cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a unei monede

(Pc1) care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede (Pc2). Din acest raport rezultă

numărul unităţilor naţionale (xMn) pentru o unitate de monedă străină Ms.

Cv=Pc1

Pc2

;Cv= xMnyMs

Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi de

nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi serviciile ce se pot

achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.

3.1. Tipologia cursului valutar

Tipurile de cursuri valutare sunt variate, dar le putem clasifica după mecanismul

formării lor:

a) După criteriul stabilităţii, cursurile valutare sunt de trei tipuri:

- cursuri valutare fixe, care au funcţionat până în 1971 şi presupuneau o uşoară

abatere a cursului de piaţă faţă de paritatea monetară (±1%);

- cursuri valutare relativ stabile, ce au funcţionat după Acordul Smithsonian din

1971, prin care marja de fluctuare a crescut la ±2,25%;

- cursuri valutare flotante, care sunt practicate de majoritatea statelor lumii, cu

deosebire de ţările cu monede liber utilizabile sau având convertibilitate deplină.

b) După criteriul sferei de formare şi utilizare, cursul valutar se împarte în:

- curs valutar oficial, întâlnit în special în ţările cu valute neconvertibile, dar şi în

unele acorduri bilaterale de comerţ şi plăţi;

- curs valutar interbancar, care se formează în negocierea tranzacţiilor valutare;

- curs valutar bursier, care se formează la bursele valutare acolo unde acestea

funcţionează (Paris, New York, Tokyo, etc.) şi care funcţionează paralel cu tranzacţiile

valutare interbancare pentru o perioadă scurtă de timp (1–2 ore);

- cursul caselor de schimb valutar, care se utilizează în operaţiunile de vânzare –

cumpărare, fiind practicat în tranzacţiile cu sume mici în relaţiile cu persoane fizice;

- cursul valutar al pieţei negre, care se practică în ţările unde convertibilitatea şi

schimbul valutar sunt interzise oficial sau cursul “oficial” nu este realist.

c) După criteriul sensului tranzacţiilor valutare, există cursul valutar de

cumpărare şi cursul valutar de vânzare. În practică cursul valutar de vânzare este mai mare

decât cel de cumpărare, diferenţa numindu-se spread şi reprezentând cheltuielile de

organizare a tranzacţiei şi un anumit comision.

d) După criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei, cursul de schimb poate fi:

- curs valutar la vedere (spot), termenul de finalizare a tranzacţiei fiind de 48 de

ore de la momentul negocierii acestuia;

- curs valutar la termen (forward), când termenul de finalizare a tranzacţiei este

în viitor, într-o lună, două… până la 12 luni.

e) După criteriul metodei de cotare a valutei, cursul valutar îmbracă trei forme:

- cursul valutar bazat pe cotarea directă (incertă), care reprezintă cea mai utilizată

metodă prin care monedele străine sunt cotate în moneda naţională;

- cursul valutar bazat pe cotarea indirectă (certă);

- cursul valutar bazat pe cotarea încrucişată.

3.2. Flotarea cursurilor valutare

Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei valute

pe piaţa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valută şi de alţi factori economici, monetari

şi financiari. Flotarea poate fi de mai multe tipuri:

- flotare pură – este situaţia în care cursul valutei se formează în funcţie de cerere

şi ofertă, pe piaţă, fără intervenţia autorităţii monetare;

- flotarea impură – apare în cazul în care raportul de schimb al valutei de pe piaţă

se formează prin intervenţia autorităţii monetare, respectiv a băncii centrale;

- flotare concertată – apare în situaţia în care unele ţări se angajează ca între

monedele lor să menţină anumite aranjamente monetare, mai concret anumite marje de

fluctuare, iar în comparaţie cu alte state cursul se formează liber pe piaţă;

- flotare neconcertată – se produce în cazul în care cursul unei valute în raport cu

altă valută se formează pe piaţa valutară.

Trebuie să ne amintim faptul că flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei

de plăţi, poate reduce necesarul de rezerve valutare în cazul în care banca centrală nu mai este

nevoită să intervină pe piaţă pentru menţinerea cursului de schimb, descurajează investiţiile

speculative şi ajută în general la ajustarea economiei naţionale în funcţie de influenţele

factorilor economici, monetari şi financiari.

Totuşi, această flotare a cursului valutar are şi unele implicaţii negative asupra

economiei. Unele dintre cele mai grave sunt cele legate de influenţele pe care aceasta le poate

avea asupra raportului dintre export, import şi producţia internă precum şi de amplificarea

riscurilor din comerţul internaţional.

În vederea limitării acestor efecte negative s-au căutat şi se caută permanent soluţii.

Aşa cum am menţionat deja, unii economişti au susţinut revenirea la paritatea aur,

alţii au propus o flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici care să

coordoneze politica economică cu cea valutară. De asemenea, s-a propus instituirea unor zone

obiectiv, un hibrid de cursuri în care se îmbină loturi ale cursurilor fixe cu cele ale cursurilor

flotante. Aceste zone ţintă pot fi modificate ca urmare a impactului factorilor economici şi

financiari, abaterile de la marjele de variaţie ale cursului fiind corectate prin intermediul

instrumentelor de politică monetară. Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv consideră că

volatilitatea cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de dereglare, situaţie în care

cursul de schimb se abate de la nivelul de echilibru pe termen lung. Zonele obiectiv se pot

aplica în varianta dură sau moale, în funcţie de mărime, frecvenţă şi grad/ nivel de

intervenţie.

3.3. Factorii care influenţează cursul valutar

Cursul valutar fiind un indicator sintetic, este evident că acesta permite efectuarea

unor analize şi comparaţii între preţuri, productivităţi, condiţii de trai. În aceste condiţii,

există o mulţime de factori care influenţează acest raport de schimb. Aceşti factori pot fi

monetari, financiari, politici şi chiar de ordin psihologic.

a. Unul dintre cei mai importanţi factori care are o influenţă asupra cursului

valutar este raportul dintre cerere şi ofertă de valută. Cererea de valută depinde de

valoarea importurilor, de serviciile internaţionale, de nivelul dobânzilor, de ieşirile de

capitaluri şi volumul creditelor. Oferta de valută este, la rândul ei, este determinată de o serie

de factori printre care putem enumera: exportul de mărfuri, încasările obţinute din serviciile

internaţionale, rambursările de credite, dobânzile practicate şi intrările de capital;

b. Un alt factor extrem de important este reprezentat de influenţa pe care o are

situaţia balanţei de plăţi. În cazul în care o ţară prezintă o balanţă de plăţi deficitară,

economia este clar ca nu este capabilă să producă alte bunuri şi servicii necesare acoperirii

sumelor în moneda naţională existente în străinătate. Acest fapt atrage după sine vânzarea

sumelor pe piaţa valutară şi, implicit, o ofertă mai mare decât cererea, situaţie ce conduce la

deprecierea monedei. Dacă situaţia este inversă şi balanţa de plăţi este excedentară, cererea

de valută este mai mare decât oferta şi moneda se apreciază.

Sigur că, având în vedere existenţa acestei relaţii dintre cursul valutar şi balanţa de

plăţi, ea poate fi utilizată cu succes ca o pârghie de corectare a anumitor situaţii. Astfel,

deprecierea valutei va stimula creşterea exporturilor şi restrângerea importurilor, în timp ce

aprecierea valutei va conduce la descurajarea exporturilor şi la stimularea creşterii

importurilor. În acest fel se poate modifica situaţia în balanţa de plăţi a unei ţări în funcţie de

politica economică pe care ţara respectivă doreşte să o promoveze la un moment dat;

c. Creşterea masei monetare conduce la deprecierea valutei, în timp ce

măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei

d. Dobânda ridicată are, la rândul ei, un rol în nivelul cursului valutar. Creşterea

dobânzii diminuează masa monetară în circulaţie prin reducerea volumului creditului,

generând efecte pozitive asupra cursului de schimb. Scăderea dobânzii, dimpotrivă,

încurajează creşterea solicitărilor de credit şi implicit determină creşterea masei monetare

aflate în circulaţie, fapt ce conduce la deprecierea valutei.

Alţi factori importanţi ce au influenţă asupra cursului valutar sunt reprezentaţi de

creşterea inflaţiei pe plan intern ce determină deprecierea valutei, politica de impozite şi

structura cheltuielilor bugetare care stimulează sau restrâng producţia internă, deficitele şi

excedentele bugetare, productivitatea muncii, aprecierile de încredere sau neîncredere în

monedă, gradul de acoperire a importurilor din exporturi etc.

Toate măsurile de politică economică pe care un stat le ia la un moment dat

favorizează sau îngrădesc schimburile economice internaţionale şi, automat, au o influenţă şi

asupra cursului de schimb. În aceste condiţii, este foarte mult de discutat pe această temă,

însă trebuie să remarcăm faptul că acest curs valutar reprezintă un indicator cheie într-o

economie, care arată gradul de sănătate al acesteia în raport cu alte economii.

3.5. Efectele fluctuaţiei cursului valutar asupra

schimburilor economice

Pentru a înţelege exact care este influenţa cursului de schimb asupra comerţului

internaţional al unei ţări este necesar să definim noţiunile de apreciere şi depreciere a

monedei.

Deprecierea unei monede reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă

în funcţie de cerere şi ofertă. Astfel, aceasta se calculează în funcţie de noul curs valutar

(CV1) şi vechiul curs valutar al monedei faţă de o altă monedă (CV0):

D=CV 1−CV 0

CV 0

Aprecierea sau revalorizarea valutei exprimă creşterea puterii de cumpărare faţă de

alte valute şi se determină pe baza cursurilor de schimb dinainte şi după momentul producerii

variaţiei:

A=CV 0−CV 1

CV 0

Deprecierea monedei stimulează exporturile şi frânează importurile deoarece se

plătesc în monedă depreciată. În această situaţie, deprecierea îi avantajează pe debitori,

deoarece aceştia îşi vor achita datoriile în monedă depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.

Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează importurile unei ţări. Acest

lucru se datorează faptului că efortul valutar pentru procurarea unor bunuri din import este

mai redus. De asemenea, aprecierea îi dezavantajează pe debitorii care îşi achită datoriile într-

o monedă mai puternică, creditorii fiind avantajaţi întrucât vor primi datoriile într-o monedă

mai puternică.

Uneori deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură exporturile şi nu

descurajează importurile, manifestându-se un efect “pervers”. Există situaţii când

dezechilibrele din economie şi consumurile mai mari decât resursele contribuie la formarea

unui “cerc vicios” între depreciere şi dezechilibrul balanţei de plăţi, care se propagă prin

inflaţie. Practic devalorizarea funcţionează ca o “sabie cu două tăişuri” care după ce

corectează momentan dezechilibrul din balanţa de plăţi, situaţia sa inversează şi un nou val de

inflaţie opreşte creşterea exporturilor şi încurajează importurile anulând orice avantaj.

Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a exporturilor şi

menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile, starea de echilibru a balanţei de

plăţi se menţine şi ţara se încadrează în aşa-numitul “cerc virtuos”.

Riscul valutar şi măsurile de contracarare a acestuia

Afacerile internaţionale presupun, datorită sferei lor largi de cuprindere, apariţia

riscului valutar (risc de schimb). De aceea, strategia cea mai bună pentru o firmă sau chiar

pentru un speculator va fi întotdeauna cea care porneşte de la o apreciere corectă asupra

cursului valutar.

Tipurile de riscuri valutare

Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele

comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului de

schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.

Una din problemele importante este aceea de a încerca să se evalueze efectul ratei de

schimb asupra unei afaceri, în aşa fel încât să se determine cea mai bună strategie de apărare

împotriva expunerii la risc.

Se pot identifica trei concepte în ceea ce priveşte expunerea la risc:

1. expunerea de translaţie. Aceasta este determinată de diferenţa între valuta în

care sunt denominate activele şi valuta în care sunt denominate datoriile, obligaţiile;

2. expunerea la tranzacţie. Acest tip de expunere rezultă din fluctuaţiile de curs

valutar ce afectează tranzacţiile ce vor fi decontate în viitor;

3. expunerea economică – aceasta este expunerea valorii unei firme datorată

fluctuaţiilor ratei de schimb. Din punctul de vedere al unei firme, aceasta este cea mai

importantă formă de expunere deoarece afectează chiar valoarea unei firme în termeni de

putere de cumpărare pe termen lung (fluxuri de capital).

Exportatorii sunt supuşi riscului valutar în cazul în care, în momentul încasării

contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază. La rândul lor, importatorii suportă

efectele riscului valutar dacă valuta de contract se apreciază în perioada efectuării plăţilor.

Poziţia de schimb exprimă diferenţele între devizele primite şi de primit şi devizele

ce urmează a fi predate pentru acoperirea unor obligaţii de plată.

Poziţia de schimb poate fi lungă, dacă devizele primite şi de primit sunt mai mari

decât cele ce urmează a fi predate, sau scurtă în cazul în care devizele primite sunt mai mici

decât devizele ce urmează a fi predate. De asemenea, există şi situaţia de poziţie de schimb

fermă, dacă cele două mărimi sunt egale.

Calitatea poziţiei de schimb a unei firme depinde de trei factori: moneda de

facturare, moneda de finanţare şi termenul de plată.

Riscul valutar are o influenţă negativă asupra schimburilor economice şi, din

acest motiv, s-au căutat mijloacele de protecţie împotriva acestuia. Contracararea riscului

valutar se poate face fin prin aplicarea unor măsuri în cadrul contractului comercial

internaţional, fie prin măsuri extracontractuale.

Măsuri de contracarare a riscului valutar

Atenuarea sau prevenirea riscului valutar este extrem de importantă pentru fiecare

dintre partenerii unui contract comercial internaţional. De aceea soluţiile la care se recurge

pentru acest scop sunt foarte diverse mergând de la alegerea valutei de contract până la

practicarea unor operaţiuni de acoperire pe pieţele derivate.

A. Măsuri contractuale de prevenire a riscului valutar:

1. Clauza valutară constă în faptul că moneda de plată este legată de o altă

monedă, considerată mai stabilă, care devine moneda de referinţă, fiind agreată de ambele

părţi contractante;

2. Clauza aur constă în legarea monedei de plată fie de o monedă cu valoare

paritară exprimată în aur (situaţie care, în fapt, nu mai există) fie de preţul aurului pe piaţa

internaţională;

3. Clauza coşului valutar care, spre deosebire de clauza valutară, reprezintă

legarea monedei de plată nu de o singură valută, ci de mai multe valute (coş valutar). Această

clauză este foarte eficientă deoarece variaţia unui coş valutar este mai moderată, fapt datorat

efectului de compensare existent între evoluţiile diferitelor valute din coş;

4. Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea monedei de plată

din contract la DST-uri şi recalcularea sumelor de plată în funcţie de evoluţia acestora;

5. Clauza de revizuire a preţului sau clauza preţului provizoriu care presupune că

preţul ferm se va recalcula în funcţie de evoluţia indicelui preţurilor din ţara importatorului

sau exportatorului sau în funcţie de indicele preţurilor de pe pieţele internaţionale.

B. Masuri extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Protecţia împotriva riscului valutar în afara contractului se poate face prin mai multe

tehnici:

- tehnica temporizării plăţilor . Prin această procedură cel care trebuie să

plătească va încerca să găsească momentul cel mai favorabil în care moneda de plată este

depreciată, fie prin efectuarea unor plăţi anticipate, fie prin eşalonarea plăţilor sau amânarea

lor. Dimpotrivă, cel care are de încasat creanţe va încerca, în condiţiile în care valuta se

depreciază, să obţină o accelerare a plăţilor din partea partenerului său;

- tehnica creditelor paralele . Această procedură este utilizată atunci când

creditorul are de încasat o creanţă care este exprimată într-o valută care se depreciază. Aflat

într-o astfel de situaţie, creditorul respectiv se va împrumuta cu o sumă egală şi în aceeaşi

valută pe care o va utiliza imediat. La scadenţă el va încasa suma în valuta depreciată şi va

rambursa împrumutul în aceeaşi valută, pasând astfel riscul de curs;

- tehnica acoperirii la termen . Această procedură presupune ca operatorul care

este expus riscului de pierdere din cauza fluctuaţiei de curs să iniţieze o operaţie de vânzare

sau cumpărare pe piaţa valutară la termen;

- tehnica includerii unor rezerve în preţ . Această metodă este cea mai simplă,

marja suplimentară destinată acoperirii riscului valutar fiind inclusă de la început în preţul de

vânzare.

Acestea sunt cele mai importante tehnici de acoperire a acestor riscuri, dar

bineînţeles că nu sunt singurele. O dezvoltare a acestor tehnici, cu explicare în detaliu a

acestora va exista în capitolul dedicat operaţiunilor şi instrumentelor pe pieţele financiare.

Oricum, o regulă de bază este aceea de păstrare a unei atitudini active din partea celor doi

parteneri pe tot parcursul derulării contractului şi, mai ales, găsirea unor soluţii de

previzionare a cursului de schimb.

Previzionarea cursului de schimb nu este o operaţiune simplă. Aceasta se bazează

atât pe calcularea unor indicatori, cât şi pe analizarea mediului economic, sociologic şi politic

existent într-o ţară. Un indicator important ar putea fi raportul dintre creşterea rezervelor

internaţionale şi oferta de monedă a unei ţări sau raportul dintre rezervele internaţionale şi

importurile efectuate. Dacă rezervele internaţionale acoperă pentru o perioadă prea scurtă de

timp importurile efectuate de o ţară, atunci moneda ţării respective este vulnerabilă.

Este totodată interesant, în scopul efectuării unor previziuni pe termen lung, să se

analizeze fluxurile valutare din balanţa de plăţi, rezervele valutare, rata dobânzii, rata inflaţiei

şi performanţele economice ale unei ţări. Toate aceste elemente pot influenţa cursul într-un

sens sau altul şi nu pot fi ignorate. Pe lângă acestea, un rol esenţial îl are mediul politic,

atitudinea acestuia faţă de recomandările FMI, atitudinea guvernamentală faţă de valoarea

monedei naţionale.

În aceste condiţii, anticiparea cursului este o activitate laborioasă, care presupune o

analiză aprofundată dar şi o anumită abilitate, un anume fler.

Capitolul 4

OPERAŢIUNI SI INSTRUMENTE UTILIZATE PE PIEŢE FINANCIARE

INTERNAŢIONALE

Tranzacţiile comerciale se diferenţiază nu numai după conţinutul acordului de voinţă

dintre părţi (vânzare, licenţiere, exporturi complexe, etc) ci şi după momentul în care are loc

executarea contractului. În majoritatea cazurilor derularea operaţiunii (livrarea şi plata) se

realizează de îndată ce contractul a fost încheiat. În funcţie de termenul la care se realizează

livrarea şi plata, tranzacţiile pot fi:

- tranzacţii la vedere sau spot sau la disponibil, la care livrarea şi plata se fac

imediat sau în câteva zile de la încheierea contractului;

- tranzacţii la termen .

Tranzacţiile la termen sunt cele în care între momentul încheierii tranzacţiei şi

momentul executării obligaţiilor părţilor se scurge un anumit interval de timp (cuprins, de

regulă, între câteva luni şi un an şi jumătate). De exemplu, livrarea şi plata au loc la 3 luni de

la încheierea contractului, dar în condiţiile convenite în momentul încheierii acordului de

voinţă, la preţu1 stabilit de părţi la acea dată.

Tranzacţiile la termen pot fi: cu livrare amânată (engl. forward) sau viitoare (engl.

futures). Totodată, în această categorie pot fi incluse şi tranzacţiile cu opţiuni (engl. options),

în măsura în care acestea trimit în viitor momentul executării contractului.

Tranzacţiile la termen se deosebesc de operaţiunile comerciale clasice prin mai

multe caracteristici :

se realizează pe pieţe specifice, care au un mecanism de funcţionare diferit de

cel al pieţelor la disponibil (spot). Acestea pot exista ca structură distinctă în cadrul unei pieţe

mai cuprinzătoare (de exemplu, piaţa forward, componentă a pieţei valutare sau se pot

organiza şi funcţiona ca pieţe de sine stătătoare (cazul burselor de tip american, cu tranzacţii

futures şi opţiuni).

tranzacţiile la termen nu se confundă cu tranzacţiile pe credit, ultimele

reprezentând tot operaţiuni la disponibil. Intr-adevăr în cazul unei astfel de operaţii, livrarea

se face imediat, dar plata e amânată, vânzătorul acordând cumpărătorului un credit în marfă

(pentru care include în preţ o dobândă). In tranzacţiile la termen atât plata cât şi livrarea sunt

amânate, părţile angajându-se ferm în prezent pentru executarea în viitor în condiţiile din

momentul realizării acordului de voinţă.

tranzacţiile la termen de tip futures şi cu opţiuni au dincolo de aspectul

comercial, o dimensiune financiară care joacă rolul determinant în definirea conţinutului

operaţiunilor. De fapt, contractele futures şi opţiunile sunt instrumente financiare, respectiv

aşa-numitele valori derivate (în raport cu acţiunile şi obligaţiunile care reprezintă valori

mobiliare primare).

Cele mai importante pieţe la termen - tranzacţii futures şi cu opţiuni s-au dezvoltat în

cadrul instituţiilor numite tradiţional burse de mărfuri (engl. commodities exchanges).

4.1. Tranzacţiile la termen forward

Tranzacţiile cu executare la un anumit termen de la încheierea contractului au apărut

cu secole in urmă pe pieţele de mărfuri. Prima piaţă pe care s-au manifestat a fost piaţa

produselor agricole. Fermierii şi comercianţii de produse agricole au constatat că pot

minimiza riscul de variaţie a preţurilor prin vânzări cu executare la termen (cash forward

sale). Intr-o astfel de tranzacţie, părţile, fermierul şi comerciantul negociază direct preţul

mărfii la un moment dat, dar aceasta urmează a fi livrată/ plătită la o anumită data in viitor. In

acest fel, partenerii fixează un preţ, situându-se din acest punct de vedere într-un orizont de

certitudine, indiferent de cum vor evolua ulterior preţurile pieţei.

Tranzacţiile la termen de tip forward pot avea ca obiect mărfuri, valute sau alte

bunuri. Ele se încheie direct între vânzător şi cumpărător, fără a apela în mod obligatoriu la

un mecanism bursier. Un rol important in tranzacţiile comerciale internaţionale revine

operaţiunilor forward care se realizează pe piaţa valutară, aspect ce va fi tratat în capitolul

următor.

Contractul la termen – forward

Un contract forward este un acord intre două părţi, vânzătorul şi cumpărătorul, de a

livra şi respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă sau o valoare (de exemplu,

valută) la un preţ stabilit în momentul contractării.

Contractul este determinat, deci, in elementele sale esenţiale - părţi, obiect, preţ -

precum şi in ceea ce priveşte termenul de livrare/plată, in momentul încheierii tranzacţiei

Rămâne insă incertă valoarea reală a acestuia în momentul derulării, ţinând seama de faptul

că între momentul contractării şi cel al executării, preţul se modifică pe piaţă. Prin urmare,

vânzătorul/cumpărătorul poate înregistra diferenţe favorabile (profit) sau nefavorabile

(pierdere) in urma tranzacţiei, după cum preţul pieţei in momentul executării este mai mic

(mai mare) decât in momentul contractării.

Contractul forward are câteva caracteristici ce îl fac extrem de important în

tranzacţiile internaţionale, şi anume:

Se încheie prin negocieri directe între părţi, ceea ce

înseamnă că nu este un contract tipic bursier. Contractul nu este standardizat, părţile

convenind cantitatea şi calitatea mărfii, preţul, precum şi termenul de livrare/ plată.

Are o valoare fixă, fapt ce înseamnă că, la scadenţă

cumpărătorul va plăti un preţ stabilit încă în momentul contractării. Valoarea stabilită nu se

modifică, chiar dacă preţul curent al pieţei va înregistra variaţii între momentul contractării şi

cel al executării. De aceea, la scadenţă, apare o diferenţă între preţul contractului şi preţul

pieţei, care se transpune într-un profit, respectiv o pierdere pentru părţi.

La scadenţă contractul va fi executat in natură, adică prin

predarea mărfii (sau a valorii) care face obiectul contractului, contra plăţii preţului forward.

În concluzie, aceste operaţiuni sunt tranzacţii cu marfă fizică dar există şi posibilitatea ca, în

raport cu specificul pieţei sau în urma înţelegerii dintre părţi, contractul să fie lichidat prin

plata diferenţei dintre preţul curent spot şi preţul forward din contract.

Executarea obligaţiilor părţilor este garanta prin

contractul de vânzare şi, eventual, prin alte garanţii oferite de părţi. Tranzacţia nu este

garantată printr-un mecanism bursier.

Contractele la termen - forward sunt utilizate pentru mai multe scopuri :

se poate fixa preţul pentru o livrare viitoare: atât cel care

urmează să vândă efectiv la un termen viitor, cât şi cumpărătorul, care are nevoie de marfă

peste un anumit timp, au la dispoziţie contractul forward pentru a stabili cu anticipaţie preţul.

De reţinut este faptul că în tranzacţiile la termen vânzătorul nu trebuie să dispună de marfă in

momentul contractării (ca în cazul tranzacţiilor spot)

prin tranzacţiile forward se poate asigura

desfacerea/aprovizionarea de marfă sau valori cel care încheie o astfel de tranzacţie are în

vedere necesitatea garantării debuşeelor în momentul în care marfa este disponibilă sau a

garantării procurării mărfii pentru utilizare în producţie. În acelaşi timp, debitorul unei plăţi

in valută la o dată viitoare poate procura cu anticipaţie lichidităţile printr-o cumpărare

forward pe piaţa valutară, în timp ce un exportator, care va fi plătit la un termen viitor poate

vinde contra monedă naţională suma în valută printr-o operaţiune forward. În aceste situaţii,

operatorul este supus riscului de preţ (cel care cumpără cu anticipaţie pierde dacă preţul

scade, cel care vinde, daca preţul creşte). Pentru a preveni acest lucru, el poate să ia masuri de

protecţie, prin efectuarea de operaţiuni la termen de tip futures sau cu opţiuni. In practică,

operaţiunile forward sunt folosite în mod deosebit pe piaţa valutară. Pe piaţa comercială (de

mărfuri) acestor operaţiuni le sunt preferate tranzacţiile futures şi cu opţiuni, ele prezentând

numeroase avantaje în ceea ce priveşte mecanismul contractual şi cel de executare.

tranzacţiile forward pot fi realizate în scopul obţinerii unui

profit din diferenţa între preţul spot la executare şi preţul forward contractat. În funcţie de

evoluţia pieţei, vânzătorul sau cumpărătorul pot să dobândească până în momentul executării

o poziţie de câştig sau pierdere virtuală. Atunci când scopul tranzacţiei este obţinerea de

profit, prin asumarea riscului ca piaţa să evolueze în sens contrar aşteptărilor şi să se

înregistreze o pierdere, este vorba de operaţiuni speculative (în sensul că se mizează pe şansă

şi pe puterea de anticipare).

În practică există două mari tipuri de operaţiuni speculative: la creştere (engl. bull,

fr. a la hausse) şi la scădere (engl. bear, fr. a la baisse).

Speculaţia “la creştere” constă în faptul că iniţiatorul ei cumpără marfa sau o

valoare la o anumită dată (t0), iar livrarea/plata se va face ulterior (t1); el speră ca în intervalul

t0-t1 (de la cumpărare şi până la livrare) preţul va creşte. Dacă previziunea lui se realizează, el

va revinde marfa în momentul livrării (t1) la preţul mai mare al zilei, înregistrând astfel un

câştig.

Speculaţia “la scădere” constă în aceea că operatorul vinde marfa/valoarea la o

anumită dată (t0) cu termenul de livrare ulterior (t1); el mizează pe o scădere a preţului în

acest interval. Dacă previziunea se adevereşte, speculantul va câştiga revânzând marfa la

preţul fixat în contractul forward.

Pe pieţele europene, speculatorul care constată la scadenţă că previziunea lui nu a

fost corectă, are posibilitatea de a efectua şi alte tipuri de operaţiuni. De exemplu operaţiunea

de report iniţiată de cumpărătorul a la hausse presupune preluarea mărfii la termenul stabilit

şi punerea ei în gaj pentru obţinerea de credite pentru plată, speculatorul aşteptând în

continuare să crească preţul. Operaţiunea inversă reportului este deportul, ea fiind iniţiată de

vânzătorul a la baisse.

4.2. Tranzacţii la termen futures

Pieţele futures au apărut, se pare, în Japonia secolului al-XVIII-lea, fiind legate de

comerţul cu orez, dar s-au conturat în forma modernă la jumătatea secolului trecut, un

moment de referinţă fiind crearea, în 1848 a Bursei de Comerţ de la Chicago (Chicago Board

of Trade). Mai târziu aceste contracte s-au extins de la mărfuri la valute, instrumente

financiare şi alte active.

Contractul futures constă in angajamentul părţilor de a livra, respectiv prelua, la o

data viitoare , o marfă sau o valoare determinată, la un preţ convenit în momentul contractării

dacă la scadenţă poziţia operatorului rămâne deschisă. Cel care îşi asumă obligaţia de a

prelua marfa (cumpărătorul) deschide o poziţie “lungă” (long), in timp ce vânzătorul futures

are o poziţie “scurtă” (short).

Contractele futures prezintă mai multe caracteristici:

1.într-un contract futures condiţiile contractuale sunt standardizate în ceea ce

priveşte natura activului de bază (o anumită calitate a mărfii) şi cantitatea contractuală,

numită şi unitate de tranzacţii sau lot. Toate contractele futures pe acelaşi activ standardizat

formează un gen de contracte futures. Totodată, fiecare contract futures are un anumit termen

de executare, mai precis o lună în care urmează să aibă loc lichidarea. Lunile de livrare sunt

prestabilite şi cotează la bursă, iar contractele pe un anumit activ cu aceeaşi scadentă

formează o specie a contractului futures pe acel activ.

De aceea, când vorbim de contractul futures avem în vedere mulţimea contractelor

de un anumit gen şi care au o anumită lună de livrare. Aceste contracte sunt reciproc

substituibile pentru ca obiectul lor este un activ omogen din punct de vedere cantitativ, definit

in mod unitar în termeni cantitativi, toate având aceeaşi scadentă; ele sunt contracte

standardizate.

2. preţul contractelor futures se stabileşte în bursă prin

procedura specifică de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate. Preţul este

reprezentat de raportul dintre cererea şi oferta pentru fiecare contract standardizat (acelaşi

activ de bază, aceeaşi scadenţă) şi el variază zilnic, în funcţie de condiţiile pieţei. Prin

urmare, valoarea contractului (dată de produsul dintre preţul unitar şi unitatea de tranzacţie)

nu mai este fixă, ca în cazul contractului forward, ci este variabilă. De aici rezultă una din

caracteristicile definitorii ale contractului futures şi anume faptul că acesta este zilnic

actualizat sau “marcat la piaţă” (engl. marked to market), astfel încât pierderile uneia din

părţile contractante sunt transferate ca venituri celeilalte părţi.

3. contractul futures poate fi executat prin livrare efectivă

dar aceasta reprezintă excepţia în tranzacţiile bursiere. In mod normal, cel cu poziţie long îşi

poate lichida poziţia printr-o vânzare, in timp ce deţinătorul unei poziţii short o poate acoperi

printr-o cumpărare. In schimb, operatorii rămaşi cu poziţii deschise până in ultima zi de

tranzacţii vor intra automat în procesul executării contractului prin predarea activului care stă

la baza acestuia.

Prin trăsăturile sale-caracter standardizat, valoare de piaţă şi negociabilitate pe piaţa

secundară, la bursă contractul futures se defineşte ca un titlu financiar (valoare mobiliară),

dar unul derivat, constituit pe un activ de bază, care poate fi o marfă, o valută, un instrument

financiar etc.

4.4. Tranzacţii cu opţiuni

Opţiunea poate fi definită ca un acord prin care una din părţi, vânzătorul opţiunii

(option writer/seller), vinde celeilalte părţi, cumpărătorul opţiunii (option buyer/holder),

dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un activ de la el sau de a-i vinde lui un activ, în

anumite condiţii (preţ, termen de valabilitate).

Din punct de vedere al momentului la care poate fi exercitată opţiunea, se utilizează

două tipuri de opţiuni: opţiunea de tip european şi cea de tip american.

Opţiunea de tip european poate fi exercitată doar la o anumită dată, specificată în

contract, în timp ce opţiunea de tip american se poate exercita oricând până în momentul în

care expiră contractul. Aceste denumiri nu sunt legate de locul de derulare a contractelor cu

opţiuni, ambele tipuri de opţiuni fiind disponibile atât în Europa, cât şi în America. Evident,

opţiunile de tip american sunt mai scumpe decât cele de tip european.

Opţiunea de cumpărare (call) este un contract care dă dreptul cumpărătorului ca

într-o anumită perioadă de timp să cumpere de la vânzătorul opţiunii un activ la un curs

stabilit prin contract. Pe de altă parte, vânzătorul opţiunii call îşi asumă obligaţia de a vinde

cumpărătorului activul la cursul stabilit, dacă opţiunea este exercitată într-un anumit interval

de timp.

Opţiunea de vânzare (put) este un contract care dă dreptul cumpărătorului opţiunii

ca într-o anumită perioadă să vândă un activ vânzătorului opţiunii, la un curs stabilit prin

contract. Pe de altă parte, vânzătorul unui put îşi asumă obligaţia de a cumpăra valuta de la

cumpărătorul opţiunii la preţul stabilit, dacă opţiunea este exercitată într-un anumit interval

de timp.

Toate opţiunile de acelaşi tip – call sau put – care au acelaşi activ de bază (aceeaşi

valută) formează o clasă de opţiuni.

Caracteristicile opţiunii

a). Mărimea opţiunii – fiecare opţiune are un activ standardizat din punct de vedere

al valorii sau volumului.

b). Durata de viaţă – standardizarea se referă şi la durata opţiunii, respectiv

perioada de timp în care opţiunea poate fi exercitată; data finală pentru exercitarea opţiunii se

numeşte data expirării (expiration date), data exerciţiului sau scadenţa opţiunii.

c). Preţul de exercitare (exercise price) – este cursul la care cumpărătorul unei

opţiuni de cumpărare sau de vânzare poate dobândi sau ceda activul în cauză, în cadrul

duratei opţiunii; el este determinat în momentul încheierii contractului (de aici denumirea de

striking price).

d). Preţul opţiunii – în schimbul dreptului care i se oferă prin opţiune, cumpărătorul

plăteşte vânzătorului o primă (premium), care reprezintă preţul opţiunii, achitat în momentul

încheierii contractului. Preţul opţiunii este variabil şi se stabileşte la bursă, în funcţie de

raportul dintre cererea şi oferta de opţiuni. Preţul opţiunii are două componente: valoarea

intrinsecă şi valoarea timp.

Valoarea intrinsecă (intrinsic value) este diferenţa dintre preţul de exercitare

al opţiunii şi cursul curent din momentul exercitării.

Mărimea valorii intrinseci (Vi) se calculează pe baza preţului de exercitare (PE) şi a

cursului curent (C), conform următoarelor formule:

- pentru opţiunile call: Vi = C - PE;

- pentru opţiunile put: Vi = PE – C.

Când valoarea intrinsecă este pozitivă, se spune că opţiunea este „în bani” (in-the-

money); când valoarea intrinsecă este negativă se spune că opţiunea este „fără bani” (aut-of-

money); când valoarea intrinsecă este egală cu zero, opţiunea este „la bani” (at-the-money).

O opţiune put are o valoare intrinsecă – opţiunea este „în bani” – când preţul de

exercitare este mai mare decât cursul curent. În acelaşi caz opţiunea call este „fără bani”:

Valoarea intrinsecă a opţiunilor

Opţiune call Opţiune put

În bani C>PE C<PE

La bani C=PE C=PE

Fără bani C<PE C>PE

Valoarea timp (time value) este valoarea suplimentară, peste cea

intrinsecă, pe care opţiunea o poate dobândi pe piaţă ca urmare a cererii/ofertei de

opţiuni; ea este egală cu diferenţa pozitivă dintre preţul opţiunii şi valoarea sa intrinsecă.

De exemplu, în condiţiile în care cursul GBP în raportul cu USD este de 1,1200

USD/GBP, o opţiune call pe GBP cu preţul de exercitare de 1,1200 USD/GBP se poate

vinde la 1,1500 USD/GBP. Opţiunea nu are valoare intrinsecă, deoarece preţul de

exercitare este egal cu cursul GBP. În schimb ea are o valoare timp de 0,05 USD/GBP,

deoarece pe piaţă se manifestă o cerere relativ ridicată pentru opţiunea respectivă.

Valoarea timp arată cât este dispus să plătească cumpărătorul opţiunii în speranţa că, pe

durata de viaţă, opţiunea va cunoaşte la un moment dat, anterior expirării, o creştere de

preţ. Mărimea valorii timp (V t) se exprimă prin formula : V t = p – Vi, unde p este preţul

opţiunii.

Valoarea timp este cu atât mai mare cu cât scadenţa este mai îndepărtată şi descreşte

în timp (deoarece spaţiul estimărilor operatorilor cu privire la preţul opţiunii se reduce

treptat). În cazul exercitării opţiunii la expirare, valoarea timp se identifică cu valoarea

intrinsecă; o opţiune neexercitată la scadenţă are o valoare timp nulă.

Nivelul primei este influenţat de o trei variabile:

- preţul de exerciţiu, mai corect spus relaţia dintre preţul de exerciţiu şi cursul curent.

De exemplu, în cazul unei opţiuni call, cu cât preţul de exerciţiu este mai mic decât cursul curent

(adică opţiunea este deja „în bani”) cu atât nivelul primei va fi mai mare;

- timpul rămas până la expirarea opţiunii;

- volatilitatea valutei: cu cât volatilitatea este mai ridicată, cu atât prima este mai

ridicată.

Opţiuni negociabile la bursă şi opţiuni OTC

Opţiunile asupra cursului de schimb presupun următoarele variante:

- opţiunile nestandardizate, negociate pe piaţa interbancară, care sunt opţiuni

schimbate ocazional, la înţelegere între două bănci sau între o bancă şi o întreprindere.

Tranzacţiile se fac fără intervenţia camerei de compensaţie. Nu există o piaţă secundară care

să permită operatorilor să-şi revizuiască rapid, cu costuri reduse şi fără inconveniente,

strategia iniţială, în funcţie de noile informaţii primite.

- opţiuni standardizate, negociate în cadrul pieţelor organizate. Camera de

compensaţie este garanta bunei executări. Piaţa secundară permite operatorilor să-ţi inverseze

poziţia înainte de scadenţă.

Comparaţie între opţiuni negociate la bursă şi opţiuni OTC.

Negociate la

bursă

OTC

Condiţiile

tranzacţieiStandardizate

Stabilite în funcţie de

împrejurări

Scadenţa StandardizatăDeterminată în funcţie de

dorinţa clientului

Metoda de

tranzacţionareSpecifică bursei

De la bancă la client sau

de la bancă la bancă

Piaţa secundară Continuă Fără piaţă secundară

Comisioanele Negociabile

Negociabile, dar incluse

de regulă în nivelul

primei

ParticipanţiiMembrii bursei

şi clienţii

Bănci, societăţi comercia-

le, instituţii financiare

Fiecare opţiune call sau put poate fi cumpărată sau vândută, ceea ce dă naştere la

patru operaţiuni simple, care corespund diferitelor poziţii pe care le poate avea investitorul în

funcţie de anticipaţia lui:

- cumpărarea unei opţiuni de cumpărare (operatorul are o poziţie long pe call);

- cumpărarea unei opţiuni de vânzare (operatorul are o poziţie long pe put);

- vânzarea unei opţiuni de cumpărare (operatorul are o poziţie short pe call);

- vânzarea unei opţiuni de vânzare (operatorul are o poziţie short pe put).

Executarea contractului în cazul fiecărei operaţiuni depinde de evoluţia cursului

valutei până la scadenţă.

Fig. 3. Rezultatul contractului de opţiune

Op

era A

nticiparea

privind

cursul

Graficul tranzacţieiC

onsecinţe

Cu

mp

ărar

e C

AL

L

C

reşterea

cursului

C

âştig

nelimitat

R

isc limitatV

ânza

re C

AL

L

S

căderea

cursului

C

âştig limitat

R

isc nelimitat

Cu

mp

ărar

e P

UT S

căderea

cursului

C

âştig

important

(nu

nelimitat)

R

isc limitat

Vân

zare

PU

T C

reşterea

cursului

C

âştig limitat

R

isc important

(nu

nelimitat)

În cazul cumpărătorului de call, câştigul va fi cu atât mai mare cu cât preţul activului

creşte mai mult peste preţul de exercitare; profitul se obţine când câştigul este mai mare decât

prima.

Cumpărătorul de call câştigă dacă preţul activului de bază creşte, dar, la o scădere a

preţului, pierderea sa este limitată la mărimea primei. In mod simetric, vânzătorul de call nu

punct mort

pierdere

primăpreţ de exerciţiu

profit

Cursul valutei

punct mort

pierdere

primă

preţ de exerciţiu

profit

Cursul valutei

punct mort

pierdere

primă

preţ de exerciţiu

profit

Cursul valutei

punct mort

pierdere

primă

preţ de exerciţiu

profit

Cursul valutei

poate câştiga mai mult decât prima (când preţul scade), în schimb, pierderea sa este nelimitată

(când preţul creşte).

În cazul cumpărătorului de put, câştigul va fi cu atât mai mare, cu cât preţul activului

scade mai mult sub preţul de exercitare; profitul se obţine atunci când câştigul este mai mare

decât prima.

Pierderea cumpărătorului de put, atunci când piaţa creşte, este limitată la mărimea

primei, în timp ce câştigul său, când piaţa scade, este teoretic, nelimitat. Simetric, pentru

vânzătorul de put câştigul este limitat la mărimea primei, iar pierderea este, teoretic, nelimitată.

Capitolul 5

PIAŢA VALUTARĂ ŞI PIEŢELE DERIVATE DE DEVIZE

Piaţa valutară (engl. foreign exchange market) este formată dintr-un sistem de relaţii

care iau naştere între bănci, precum şi între acestea şi clienţii lor, prin intermediul cărora se

efectuează vânzările şi cumpărările de valute în vederea efectuării plăţilor internaţionale sau

pentru realizarea operaţiunilor cu scop financiar.

Rolul pieţei valutare este acela de a mijloci accesul agenţilor economici la valuta

necesară desfăşurării schimburilor economice internaţionale.

Pe piaţa valutară negocierile sunt supuse cererii şi ofertei, condiţiile de schimb fiind

stabilite prin lege. Ca atare, piaţa valutară respectă legislaţia financiară şi monetară a statului

pe teritoriul căruia funcţionează, fiind supusă controlului băncii centrale sau al autorităţii

financiare.

Pieţele valutare au mărimi diferite, unele dintre ele având caracter internaţional,

deservind astfel interese generale, nelocalizate din punct de vedere geografic. Cele mai

importante pieţe valutare sunt cele care funcţionează la Londra, New York, Tokyo, Frankfurt,

Paris şi Zürich.

5.1. Participanţii la piaţa valutară

Băncile comerciale intervin pe piaţa valutară, atât în calitate de vânzători, cât şi de

cumpărători de valută, pentru contul propriu sau pentru contul clienţilor. Băncile comerciale

intermediază operaţiunile de transformare a valutelor şi realizează operaţiunile de arbitraj.

Curtierii sunt intermediarii care centralizează ordinele de cumpărare şi vânzare şi

asigură executarea lor conform cerinţelor clienţilor. De asemenea, ei asigură informaţii

asupra cursurilor de schimb.

Băncile centrale intervin pe piaţa valutară în vederea menţinerii cursului la anumite

niveluri prestabilite, în funcţie de anumite cerinţe de politică economică, în scopul protejării

monedei naţionale şi pentru satisfacerea unor ordine ale clienţilor. Un rol important al Băncii

centrale este acela de a reglementa, organiza şi supraveghea funcţionarea pieţei valutare.

Societăţile comerciale care realizează importuri şi exporturi sunt, de asemenea,

participante la piaţa valutară. Acestea adresează ordine de cumpărare şi vânzare de valută

prin intermediarii de pe piaţă (curtierii) sau prin bănci.

În literatura de specialitate sunt descrise două feluri de pieţe valutare, pieţele

caracteristice care sunt pieţele principale, reprezentative, pe care se comercializează valutele

convertibile şi pieţele secundare, necaracteristice, pe care se tranzacţionează valutele

neconvertibile.

De asemenea, literatura de specialitate face diferenţierea între pieţele valutare

naţionale şi piaţa valutară internaţională. Suportul existenţei, funcţionării şi dezvoltării pieţei

valutare internaţionale îl constituie pieţele valutare naţionale. Piaţa valutară naţională

cuprinde ansamblul relaţiilor care se formează între persoane fizice şi juridice privind

cumpărarea şi vânzarea de valute, instituţiile specializate în aceste operaţiuni, precum şi

nomele şi reglementările ce facilitează efectuarea acestor tranzacţii.

Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei din ţările lor,

autorităţile monetare exercitând politica valutară subordonată intereselor economice şi

financiare ale ţărilor respective.

Piaţa valutară internaţională concentrează, în mod sintetic, oferta şi cererea de valută

la nivel internaţional. Piaţa valutară internaţională cuprinde totalitatea pieţelor valutare

naţionale pe care sunt permise astfel de tranzacţii, în interdependenţa lor.

Factorii care determină dezvoltarea pieţei valutare şi, ulterior, a pieţei valutare

internaţionale sunt, în principal:

1. factorii economici cum sunt:

- dezvoltarea relaţiilor de comerţ exterior cu necesitatea convertirii valutare din

export în alte valute pentru efectuarea plăţii importurilor;

- dezvoltarea comerţului invizibil, a turismului, transporturilor internaţionale,

asigurărilor internaţionale;

- mişcările de capital;

- repatrierea banilor investiţi, care presupune convertirea lor în moneda naţională

sau în altă valută.

2. factorii tehnici, care au permis ca efectuarea plăţilor prin transferuri bancare să se

realizeze numai prin virarea scriptică a banilor dintr-un cont în altul, precum şi generalizarea

legăturilor prin telefon, telex, Swift, e-mail etc., fapt ce a condus la realizarea în timp real a

operaţiunilor cu toate centrele financiare de pe glob;

3. mutaţiile de natură monetară şi financiară care au determinat lărgirea pieţei

valutare;

4. apariţia pieţei eurovalutelor etc.

5.3. Operaţiunile de pe piaţa valutară

Pe pieţele valutare se efectuează operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen,

operaţiuni de arbitraj şi speculative şi de acoperire la termen.

Operaţiunile la vedere (spot) sunt operaţiunile care constau în vânzarea unei valute şi

cumpărarea unei alte valute în sumă echivalentă, cu cedarea imediată sau în cel mult 48 de

ore a valutei. Cursul la care se realizează operaţiile cu valută este expresia raportului dintre

ordinele de cumpărare şi cele de vânzare de valută emise de participanţii la piaţă. În aceste

condiţii, cursul se formează prin confruntarea cererii cu oferta de pe piaţă, dar este influenţat

şi de reacţiile existente pe alte pieţe valutare.

Cursul la vedere este curs spot şi constituie baza de formare a cursurilor pentru

tranzacţiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operaţiunilor spot.

Mecanismul formării cursului valutar pe piaţă cunoaşte trei stadii, care contribuie la

uniformizarea acestuia:

- prima uniformizare se realizează la nivelul fiecărei bănci, prin cererea şi oferta

existentă la ghişeele acestuia;

- a doua uniformizare se realizează la nivelul pieţei naţionale, prin compensarea

interbancară;

- a treia uniformizare se produce la nivel internaţional, prin compensarea între

pieţe.

Pe piaţa valutară se stabilesc cursuri pentru operaţiunile de cumpărare şi cursuri

pentru operaţiunile de vânzare. Diferenţa între cursul de vânzare şi cursul de cumpărare al

unei valute pe piaţa la vedere se numeşte spread.

Spread = curs de vânzare – curs de cumpărare.

Ca raport procentual:

Spread=cursde vanzare

−cursdecumparare

cursdevanzare

x 100

Operaţiunile la termen (piaţa la termen, forward) sunt acelea în care momentul

încheierii tranzacţiei este separat în timp de momentul efectuării ei, cursul fiind însă unul

determinat.

În mod normal, cursul la termen ar trebui să fie mai mare decât cursul la vedere,

deoarece la cursul la vedere se adaugă dobânda la valută pe o anumită perioadă (până la

termenul stabilit). Diferenţa dintre cursul la termen şi cursul la vedere plus dobânda la o valută

se numeşte “AGIO”. În situaţia în care cursul la termen este mai slab decât cursul la vedere

plus dobânda se consideră că valuta cotează “DISAGIO VALUTAR” la termen.

Diferenţialul valutar reflectă deosebirile dintre cursurile la termen şi cursurile la

vedere.

Operaţiunile la termen sunt de două feluri: operaţiuni simple (normale) sau outright

şi operaţiuni complexe (exemplu: operaţiuni de swap).

Operaţiunile simple presupun vânzarea sau cumpărarea la termen a unei valute

contra altei valute. Cursurile la care se efectuează aceste operaţiuni se numesc cursuri

forward.

Fwd=Dd∗K∗N Z

360∗100

Fwd = forward-ul;

Dd = diferenţa de dobândă între cele două valute pe perioada de calcul a forward-

ului;

D = cursul spot;

NZ = numărul de zile al perioadei de calcul a forward-ului.

La calcularea mai rapidă a forward-ului pentru perioadele fixe de 1 – 2 – 3 – 6 – 12

luni, formula devine:

Fwd=Dd∗K∗N

12∗100

unde: N = 1, 2, 3, 6 sau 12 luni.

Aceste forward-uri vor fi influenţate şi de alţi factori pe care-i vor lua în calcul de pe

pieţele valutare, baza lor de calcul fiind însă diferenţa de dobândă dintre cele două valute.

La cotarea directă, când cursul forward este mai mare decât cursul spot, se spune că

valuta face primă (premium) şi moneda discount; când cursul forward este mai mic decât cel

spot, valuta face discount şi moneda face primă.

Prin urmare, cursul forward este un preţ calculat pe baza celui spot, însă nu

reprezintă o estimare a cursului spot în viitor. Acesta este determinat de cererea şi oferta de

valută în perioada următoare.

Operaţiunea de swap valutar constă în cumpărarea unei valute la o scadenţă dată şi la

un curs determinat, concomitent cu vânzarea aceleiaşi valute la un termen dat şi un curs

determinat. Swap-ul valutar poate avea ca motivaţie adaptarea portofoliului la necesităţile

financiare într-o perioadă determinată, atunci când o bancă deţine poziţii long sau short pe

diferite valute. Cursul convenit se numeşte curs de swap şi se stabileşte de către părţi în jurul

cursului spot din momentul încheierii tranzacţiei de swap, astfel încât el să reflecte diferenţa

de dobândă (banca A cedează USD pentru o lună, valuta americană având o anumită dobândă

şi primeşte Euro pentru o lună, valută care poartă o altă dobândă).

Acoperirea riscului prin operaţiuni forward. Riscul valutar afectează în egală măsură

atât pe exportator – creditorul obligaţiei de plată, cât şi pe importator. În cazul exportatorului,

care urmează să fie plătit în viitor, riscul constă în posibilitatea ca moneda de plată să

înregistreze o depreciere. În mod simetric, importatorul care urmează să plătească sume în

valută va fi avantajat dacă cursul la termen va fi mai mic decât cursul la vedere şi

înregistrează pierderi dacă moneda de plată cotează mai bine la termen decât la vedere (se

apreciază).

Pentru protecţia împotriva riscului valutar, exportatorii şi importatorii pot apela la

operaţiuni forward pe piaţa valutară. În practică se cunosc două metode în acest sens:

acoperirea normală şi hedgingul valutar.

În primul caz, cel care urmează să încaseze o creanţă în valută la un anumit termen,

vinde forward suma în valută, reprezentând valoarea creanţei respective. În acest fel, el îşi

fixează în momentul tranzacţiei forward cursul pentru operaţiunea de schimb a valutei contra

monedă, în momentul când valuta va fi disponibilă.

În cazul hedging-ului valutar exportatorul care estimează că valuta în care se

exprimă cerinţele de export din contractul comercial îşi va modifica puterea de cumpărare (în

sensul deprecierii), încheie o tranzacţie cu o bancă comercială prin care cumpără la termen o

sumă într-o altă valută decât cea în care se exprimă contractul comercial, dar egală cu

valoarea acestuia. Prin operaţiunea de hedging, exportatorul are certitudinea că suma în

valută pe care o va încasa de la importator după primirea şi recepţionarea mărfurilor este

egală cu suma necesară achitării obligaţiei valutare la termen. Operaţiunea de hedging îi

protejează pe exportatori împotriva efectelor negative ale cursului de schimb, dacă nu au

prevăzut în contract alte metode de contracarare a riscului. În mod evident, operaţiunea este

valabilă şi pentru importatori, care vor acţiona după acelaşi mecanism, dar în sens invers,

protejându-se de efectele aprecierii monedei în care trebuie să plătească.

Operaţiunile de arbitraj valutar

Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi cumpărarea de

valută, uneori simultan pe pieţele valutare în vederea protejării împotriva fluctuaţiei

cursurilor valutare, precum şi pentru obţinerea unor câştiguri. Arbitrajul se poate face şi la

termen, pe două sau mai multe pieţe, profitând de diferenţa de curs valutar sau de dobândă pe

aceste pieţe.

Arbitrajul valutar poate fi efectuat de către unităţi bancare, burse de valori şi case de

schimb (în cazul persoanelor fizice). Este evident că ponderea cea mai însemnată o constituie

băncile care, în acest fel, au un rol regulator în desfăşurarea activităţii financiare.

Operaţiunile de arbitraj valutar pot fi privite sub diverse aspecte şi, deci, structurate

pe diferite criterii.

O încercare de clasificare a operaţiunilor de arbitraj valutar s-ar putea obţine ţinând

cont de următoarele aspecte:

Din punct de vedere al oportunităţii există:

1) arbitraj valutar speculativ. Acesta reprezintă operaţiunea de vânzare şi cumpărare

de valută sau de plasare a unei valute pe piaţă cu scopul exclusiv de a obţine profit.

Acest profit poate fi obţinut din:

- diferenţe de curs – fie diferenţa dintre cursurile aceleiaşi valute pe aceeaşi piaţă,

la momente diferite, fie diferenţa de curs dintre două valute pe două pieţe diferite, în acelaşi

timp sau la date diferite;

- diferenţa de dobândă, care poate să fie diferenţa de dobândă la un moment dat

pentru aceeaşi valută pe pieţe diferite, fie diferenţa de dobândă între valute diferite.

2) arbitraj valutar impus. În activitatea bancară apar momente în care gestiunea

disponibilului valutar al unei bănci necesită luarea unor măsuri de echilibrare a poziţiilor

valutare. De regulă, echilibrarea se realizează prin vânzarea unor fonduri de la băncile care

prezintă un excedent în valuta respectivă.

Din punct de vedere al termenului, se deosebesc:

1. arbitraj valutar la vedere, denumit şi spot;

2. arbitraj valutar la termen, denumit şi forward.

Din punct de vedere al zonei de acţiune, există:

1. arbitraj valutar pe piaţa valutară internă. În această situaţie tranzacţiile se

desfăşoară între rezidenţi şi nerezidenţi din ţară. Acest tip de arbitraj este mai redus ca volum,

deoarece pe aceeaşi piaţă variaţiile cursului valutar sunt mai mici decât cele dintre două pieţe

diferite. De asemenea, dobânzile variază foarte puţin între bănci şi destul de lent.

2. arbitraj valutar pe piaţa valutară externă. Acesta are cea mai mare frecvenţă şi

diversitate.

Arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor presupune să se compare

diferenţele de curs valutar cu diferenţele de dobândă la un plasament egal de capital pe cele

două pieţe. Operaţiunea de arbitraj valutar devine avantajoasă în măsura în care diferenţa de

curs de la valută este mai mare decât diferenţa de dobândă.

Operaţiunile speculative

Speculaţia valutară reprezintă intervenţia unui operator pe piaţa valutară în vederea

realizării unui câştig din diferenţele de curs ale valutelor.

Speculaţia activă la vedere se practică în cazul în care valuta “X” se află în

depreciere. Operatorul împrumută o sumă în valuta “X” la o anumită scadenţă. Suma

împrumutată în valuta “X” o foloseşte pentru cumpărarea unei sume echivalente în valuta

“Y”, care este mai stabilă. La termenul de rambursare a împrumutului în valuta “X”

operatorul vinde suma în valuta “Y” pentru care obţine o sumă mai mare în valuta “X”,

rambursează împrumutul şi rămâne cu o diferenţă.

Speculaţia activă la termen se realizează pentru a beneficia de diferenţele dintre

cursul la termen şi cursul la vedere. Dacă se estimează faptul că la un anumit termen cursul

valutar “X” faţă de valuta “Y” va fi mai bun decât cursul la vedere, operatorul cumpără o

sumă în valuta “X” la termen în schimbul unei sume în valuta “Y”. La termen, operatorul

vinde suma în valuta “X” pentru care obţine o sumă mai mare în valuta “Y”.

Speculaţia pasivă la vedere sau la termen se practică pe pieţele valutare în vederea

prevenirii şi gestionării efectelor negative ale riscului valutar. Dacă un importator are de

achitat o sumă în valuta “X” peste trei luni şi se estimează o apreciere, acesta cumpără la

termen suma în valuta “X” pentru care plăteşte o sumă în valuta “Y” la un curs mai avantajos.

PIAŢA MONETARĂ

Politica economică, politica monetară

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în scopul

orientării activităţii economice într-un sens dorit de către o naţiune. Spre exemplu, statul

decide când trebuie majorat deficitul bugetar în vederea creşterii gradului de ocupare, statul

fixează diverse norme de creştere a preţurilor şi veniturilor pentru a limita inflaţia etc.

Instrumentele de intervenţie utilizate în atingerea obiectivelor politicii economice

sunt:

- controlul direct (preţuri, salarii);

- politicile financiare (bugetară, fiscală, monetară etc.)

În cadrul acestor instrumente, cel mai des este utilizată politica monetară.

Piaţa monetară este o piaţă a circulaţiei capitalurilor pe termen scurt sub formă

bănească.

Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor care se formează în domeniul

atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt, până la un an. La baza dezvoltării acestor

relaţii stau anumite reglementări emise de băncile centrale, bănci care urmăresc extrem

de atent desfăşurarea operaţiunilor pe aceste pieţe. În aceste condiţii, politica monetară

poate fi definită ca ansamblul măsurilor luate prin Banca Centrală sau autorităţile

monetare pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru

a asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor de schimb. Ca atare, piaţa monetară

constituie o componentă a politicii monetare şi financiare dintr-o ţară. Pe pieţele

monetare, instituţiile specializate (băncile, brokerii) atrag, sub forma depunerilor,

fondurilor disponibile pe termen scurt şi, în paralel, acordă credite pe termen scurt, de

regulă, până la un an. De asemenea, tot în cadrul acestei pieţe sunt efectuate operaţiuni

cu active financiare cu scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur,

certificate de depozit şi alte efecte) şi sunt incluse şi operaţiunile de scontare şi

rescontare a titlurilor de credit.

Politica monetară fiind un instrument al politicii economice este evident că există o

concordanţă deplină între obiectivele de politică economică generală şi obiectivele politicii

monetare. În mod evident, se vor urmări stabilitatea preţurilor, scăderea inflaţiei, echilibrul

balanţei de plăţi şi, în final, creşterea economică.

Obiectivele politicii monetare

Obiectivul fundamental al politicii monetare îl reprezintă asigurarea stabilităţii

preţurilor. Pe lângă acest obiectiv fundamental se mai întâlnesc şi alte obiective intermediare

ale politicii monetare, dintre care putem menţiona:

- obiectivele cantitative (agregatele monetare);

- rata dobânzii;

- cursul de schimb.

Principalele tipuri de agregate care constituie obiective ale politicii monetare sunt:

- agregate ale masei monetare;

- agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare;

- agregate ale finanţării sau îndatorării.

Acţiunea prin cantitatea de monedă este o acţiune asupra structurii patrimoniului

financiar, în scopul de a reduce indirect cererea de bunuri şi servicii şi mişcările inflaţioniste.

Rata dobânzii reprezintă un indicator extrem de important care are o influenţă

directă asupra venitului, economisirii şi investiţiei. Din acest punct de vedere, este evident că

rata dobânzii constituie un obiectiv al politicii economice şi implicit al politicii monetare.

În ceea ce priveşte cursul de schimb al monedei naţionale, autoritatea centrală

menţine un ochi atent asupra acestuia. În cazul cursului de schimb sunt definite ca obiective

flotarea pură, menţinerea parităţii în cadrul sistemului cursurilor de schimb, fixarea unor

obiective în termenii cursului de schimb real etc.

7.3. Banca Centrală şi funcţiile sale

În termeni generali, Banca Centrală acţionează ca o instituţie din partea statului,

pentru a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a economiei, având un rol deosebit

în menţinerea stabilităţii. În consecinţă, funcţiile Băncii Centrale sunt determinate de relaţia

dintre Banca Centrală şi Guvernul respectiv şi de relaţia dintre sistemul bancar şi agenţii

economici.

Banca Centrală operează, de regulă, independent de autoritatea fiscală (Guvern).

Acest lucru se petrece datorită necesităţii de limitare a tentaţiei de a realiza emisiuni monetare

fără acoperire. Această independenţă nu este, însă, perfectă. Există situaţii, cum ar fi cazul

Angliei, când între Banca Angliei şi Ministerul de Finanţe există o relaţie de parteneriat. La

fel şi cazul Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, acest principiu de

autonomie a Băncii Centrale în raport cu alte instituţii a fost enunţat chiar de Tratatul de la

Maastricht, făcându-se referire în mod explicit la autonomia Băncii Centrale Europene.

Banca Centrală are, în general, următoarele funcţii, uneori o parte dintre acestea

fiind împărţite cu alte organisme guvernamentale:

- stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit;

- emisiunea de monedă;

- monitorizarea cursurilor de schimb;

- administrarea rezervelor internaţionale;

- supravegherea instituţiilor financiar – bancare;

- acţionează ca bancă a celorlalte bănci (bancă a băncilor);

- împrumutător de ultimă instanţă;

- acţionează ca agent al statului care ţine în evidenţele sale Trezoreria statului;

- asigurarea de fonduri pentru stat;

- asigurarea legăturii cu organizaţii financiar – bancare internaţionale;

- analist al condiţiilor economice şi monetare.

Banca Centrală nu exercită funcţiile unei bănci comerciale şi deci, nu concurează

celelalte bănci ale sistemului.

Supravegherea sistemului bancar

Banca Centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile de

emitere a autorizaţiilor de funcţionare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor

comerciale, pe de o parte, cerându-le periodic rapoarte financiare şi statistice, iar, pe de altă

parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora. Băncile care au probleme financiare

intră sub supravegherea specială a Băncii Centrale.

Politica monetară şi de credit

Cele trei obiective intermediare specifice ale politicii monetare avute în vedere de

către Banca Centrală sunt: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb. Banca Centrală

urmăreşte îndeaproape evoluţia masei monetare, având în vedere corelaţia existentă intre

mişcarea preţurilor şi dinamica masei monetare. De asemenea, Banca Centrală este interesată

de stabilitatea cursului de schimb, ca obiectiv extern al politicii monetare.

Este evident că manevrarea acestor variabile monetare are incidenţe clare asupra

politicii generala a Guvernului, ceea ce repune în prim plan problema independenţei Băncii

Centrale.

Emisiunea de monedă

Banca Centrală deţine monopolul emisiunii monetare. În principiu, moneda se emite

în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităţile economice

reale poate duce la inflaţie. Banca Centrală se ocupă şi de preluarea bancnotelor uzate, în

vederea distingerii lor.

Bancă a băncilor

Un alt rol al Băncii Centrale este acela de bancă a băncilor, acţionând ca un bancher

al altor bănci. Ea solicită celorlalte bănci să-şi păstreze o parte a depozitelor, sub formă de

rezerve obligatorii, în cadrul său. Aceste depozite sunt nepurtătoare de dobândă (sau cu

dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar. Ridicând sau

coborând nivelul cerut al rezervelor, Banca Centrală poate mări sau micşora capacitatea

băncilor de a acorda credite. De asemenea, Banca Centrală poate deschide conturi băncilor

comerciale utilizate în decontarea datoriilor interbancare.

Bancă a statului

Banca Centrală acţionează ca trezorier al statului, ţinând în evidenţele sale contul

curent al Trezoreriei statului. Totuşi, Banca Centrală nu este creditorul Guvernului, deşi îl ajută

să identifice surse de împrumut din cadrul economiei şi din exterior.

Asigurarea de fonduri pentru Guvern

În situaţia în care Guvernul împrumută bani din economie, Banca Centrală

acţionează ca agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de pe piaţa naţională,

oferind spre vânzare titluri de valoare ca obligaţiunile şi bonurile de tezaur.

Banca Centrală se poate implica direct, ca agent al statului sau prin intermediul altor

bănci în procesul de emisiune a obligaţiunilor sau a altor înscrisuri. De asemenea, ea are un

rol important în stabilirea titlului de valoare ce trebuie vândut, a dobânzii ce trebuie plătită, a

condiţiilor de creditare şi a momentului de ofertare a titlului pe piaţă.

Suma de bani datorată de Guvern se numeşte datorie publică. Banca Centrală

gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligaţiunilor şi a celorlalte titluri de

valoare, când acestea ajung la scadenţă, uneori chiar înlocuindu-le cu noi emisiuni mobiliare.

Reducerea generală a nivelului datoriei publice se realizează de către Banca Centrală, prin

cumpărarea de titluri de valoare guvernamentale de la deţinătorii acestora (dar din sumele

acordate de Guvern).

Administrarea rezervelor internaţionale

Banca Centrală deţine rezervele internaţionale ale ţării formate din aur, monede

convertibile şi alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional. Aceste rezerve sunt

utilizate atunci când Banca Centrală intervine pe piaţa de schimb pentru a controla evoluţia

cursului monedei naţionale. Rezervele sunt utilizate, aşa cum am precizat deja, şi în scopul

asigurării convertibilităţii monedei naţionale.

Împrumutător de ultimă instanţă

Banca Centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru a sprijini acele bănci

care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele cerute de deponenţi.

Aceasta este însă o asistenţă temporară. Pe termen lung, băncile cu probleme fie îşi rezolvă

problemele legate de lichiditate, fie îşi încetează activitatea.

Menţinerea legăturilor cu organizaţii financiar – bancare

internaţionale

Banca Centrală gestionează şi tine evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu

organisme internaţionale, cum sunt Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială. De

asemenea, participă în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme financiare,

monetare şi de plăţi.

7.4. Instrumentele politicii monetare

Instrumentele pieţei monetare privite din punctul de vedere al balanţei de plăţi, sunt

titluri financiare creatoare de datorie cu scadenţă de până la un an. Aceste instrumente

conferă deţinătorilor dreptul necondiţionat de a primi la scadenţă o sumă dinainte stabilită.

Instrumentele pieţei monetare sunt emise şi comercializate pe pieţe organizate la o valoare

mai mică decât valoarea de răscumpărare la scadenţă, diferenţa reprezentând taxa scontului.

Veniturile deţinătorilor de asemenea instrumente provin mai curând din valoarea scontată

decât din dobânda pe care o încasează.

Instrumentele negociabile pe termen scurt, care furnizează investitorilor venituri din

dobânzi şi nu din scontare, sunt considerate instrumente ale pieţei monetare.

Instrumentele pieţei monetare includ bonuri de tezaur, efecte comerciale şi scrisori

de garanţie bancară, certificate de depozit pe termen scurt negociabile şi bilete pe termen

scurt.

Instrumentele de politică monetară cele mai utilizate sunt:

a) Instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Acestea sunt măsuri care îi vizează pe consumatorii de credite, precum şi pe destinatarii finali

de monedă. În această categorie intră contingentarea creditelor bancare sau finanţărilor,

limitarea (restricţionarea) depozitelor remunerate, controlul valutar (împrumuturi externe

autorizate, piaţa valutară dublă, piaţa devize – titluri, reglementarea poziţiei externe a

băncilor), rezervele obligatorii asupra depozitelor nerezidenţilor şi nivelul ratelor,

intervenţiile pe piaţa valutară, precum şi fixarea administrativă a unor rate ale dobânzilor la

credite sau la depozite (rate creditoare sau debitoare).

b) Instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. Aceste instrumente nu îi

vizează direct pe agenţii economici nefinanciari – populaţia, întreprinderile. În această

categorie intră instrumentele care permit controlul costului sau al cantităţii de monedă

centrală. Principalele instrumente de acţiune asupra monedei centrale sunt: operaţiunile pe

piaţă şi oferte de monede cu rate variabile pe piaţa monetară şi financiară, rescontare

(plafonare, rata scontului); avansurile acordate statului şi băncilor pe titluri financiare

(plafonare, rată), operaţiuni de swap (devize contra monedă naţională), rezervele obligatorii

asupra depozitelor şi creditelor.

Instrumentele intervenţiei sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de

monedă limitând, pentru intermediari monetari, accesul la lichiditatea Băncii Centrale.

În orice ţară, băncile centrale acţionează asupra băncilor comerciale pe trei căi

principale:

1. mecanismul scontului;

2. operaţiunile pe piaţa monetară (open market);

3. rezervele obligatorii.

1. Scontul a reprezentat primul instrument utilizat în politica monetară. Dobânda

pentru operaţiunile de scont, denumită taxa oficială a scontului, era stabilită discreţionar de

autoritatea monetară dintr-o ţară, iar volumul creditului acordat prin intermediul acestui

mecanism era mai puţin administrat. Taxa oficială a scontului reprezintă cea mai mică

dobândă activă practicată pe piaţa creditului şi dădea o indicaţie cu privire la orientarea

politicii monetare.

Mecanismul scontului funcţionează astfel: dacă o ţară are o balanţă deficitară, Banca

Centrală ridică nivelul taxei scontului peste nivelul existent pe alte pieţe financiare. În această

situaţie, deţinătorii de valute (din ţara debitoare) nu şi le retrag şi, în acelaşi timp, datorită

nivelului ridicat al taxei scontului faţă de alte pieţe, sunt atrase noi disponibilităţi valutare.

Dacă ţara în cauză are o balanţă excedentară, se înţelege că ea reduce taxa scontului,

determinând, în acest fel, retragerea de pe piaţa naţională a disponibilităţilor valutare,

concomitent cu oprirea intrării din afară a noi disponibilităţi.

De fapt, ridicarea taxei scontului înseamnă scumpirea creditului şi, în consecinţă,

conduce la reducerea cererii de lichidităţi adresată băncilor centrale şi la diminuarea cererii

de monedă.

Fenomenul invers, adică ieftinirea taxei scontului majorează cererea de lichidităţi.

2. Operaţiunile pe piaţa monetară (“open market”) au fost favorizate de creşterea

rapidă a datoriei publice în principalele ţări industrializate, titlurile de stat devenind un

instrument cu lichiditate ridicată şi cu risc minim.

Caracteristica esenţială a operaţiunilor de „open market” este că acestea se realizează

la o rată a dobânzii stabilită de piaţă, unde Banca Centrală intervine cu ordinele sale ca

oricare alt operator. Efectele obţinute sunt următoarele: când Banca Centrală cumpără titluri

de stat, creşte lichiditatea în sistem, ceea ce conduce la diminuarea dobânzii pe piaţă şi la

creşterea randamentului obligaţiunilor. Reducerea dobânzilor şi creşterea lichidităţii au drept

efect deprecierea monedei ţării în cauză. Când Banca Centrală vinde titluri de stat, efectele

sunt inverse.

Deci, prin vânzările de titluri pe piaţă, Banca Centrală absoarbe excesul de

lichiditate, iar prin cumpărări de titluri, aceasta poate să completeze lichiditatea. Altfel spus,

prin aceste operaţiuni Banca Centrală acţionează direct asupra capitalului, influenţând

disponibilităţile lichide de pe piaţa monetară, creditul şi dobânda.

3. Rezervele obligatorii acţionează direct asupra lichidităţii băncilor şi costului

finanţării lor şi indirect asupra comportamentului lor în actul creditării, precum şi asupra

agregatelor monetare.

Rezervele obligatorii reprezintă obligaţia de a deţine monedă naţională sub formă de

depozite la Banca Centrală calculate, de regulă, pe baza unui volum al activelor exigibile.

Mecanismul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale la Banca Centrală are un

dublu scop: prudenţial şi monetar.

Rolul prudenţial constă în faptul că prin aceste rezerve obligatorii populaţia este

asigurată că băncile dispun oricând de o suficientă lichiditate pentru a face faţă ordinelor

depunătorilor.

Rolul monetar se referă la limitarea capacităţii băncilor comerciale de a multiplica

depozitele clienţilor, deci de a “crea monedă” în afara băncii centrale. Este cunoscut că rata

rezervelor obligatorii este invers proporţională cu multiplicatorul depozitelor.

De regulă, rezervele obligatorii se stabilesc procentual asupra resurselor atrase de

băncile comerciale. În plus, rezervele obligatorii fie nu sunt purtătoare de dobândă, fie

dobânda aplicată asupra lor este mult mai mică decât cea practicată pe piaţă, reprezentând o

formă indirectă de impozit.

PIAŢA CREDITULUI INTERNAŢIONAL

Totalitatea tranzacţiilor financiare ce se desfăşoară pe piaţa mondială între instituţiile

financiare internaţionale sau naţionale, pe de o parte, şi solicitanţii de fonduri, pe de altă

parte, împreună cu reglementările naţionale şi internaţionale care definesc cadrul juridic al

circulaţiei fondurilor băneşti reprezintă piaţa creditului internaţional.

Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează fonduri

internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare internaţionale şi subvenţii

de stat.

Creditul internaţional îmbracă o diversitate de structuri, atât în ceea ce îi priveşte pe

debitori, cât şi pe creditori, dar şi în ceea ce priveşte produsele oferite, tipurile de credit puse

la dispoziţie.

Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar bancare. Acestea

sunt de nivel diferit, acţionând atât pe piaţa naţională - banca centrală, băncile comerciale,

băncile de investiţii, instituţiile de asigurare, cât şi pe plan internaţional – Banca Europeană

de Investiţii, Banca Internaţională de Dezvoltare, Banca Europeană de Reconstrucţie şi

Dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional.

Clasificarea creditelor

1. În funcţie de persoana juridică care acordă creditul, acesta poate fi:

credit comercial – poate fi acordat pentru import sau pentru export. Exemplu:

creditul furnizor este un credit în marfă, evaluat în bani, acordat de întreprinderea

importatorului şi este utilizat ca instrument de promovare a exporturilor;

credit financiar – credit acordat de un organism financiar sau o bancă (pe plan

intern).

2. În funcţie de participanţii la operaţiunea de creditare:

credite guvernamentale – participanţii sunt state sau organe ale statului;

credite bancare – acordate de către bănci;

credite acordate de instituţii financiare internaţionale;

credite acordate de sindicatele bancare – se acorda in eurovalute si se numesc

euroobligaţiuni sau eurocredite. Sindicatul bancar este o uniune de bănci, fără personalitate

juridica care acorda credite cu valoare foarte mare.

3. Din punct de vedere al duratei de acordare a creditului:

credite pe termen scurt (3 – 5 ani);

credite pe termen mediu (5 – 8 ani);

credite pe termen lung (mai mare de 8 ani).

4. Din punct de vedere al costului:

credite cu dobândă fixă – credite acordate pe baza unor linii de credit, credite

acordate sub formă de avans, credite pentru descoperire de cont în valută;

credite cu dobândă variabilă.

Elementele acordării şi rambursării creditelor

1. Plafonul creditului – suma sau valoarea acceptată de finanţator pentru un anumit

client. Ea depinde de o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de client sau solicitantul

creditului, iar criteriul de maximizare a creditului respectiv este bonitatea solicitantului.

2. Durata de acordare a creditului – depinde de: scopul creditării, de poziţia firmei

beneficiare pe piaţă. Cuprinde perioada din momentul acordării creditului sau al primei tranşe

şi până în momentul rambursării integrale.

Durata de acordare cuprinde 3 perioade distincte:

- perioada de utilizare sau de tragere – perioada în care beneficiarul are dreptul să

tragă suma corespunzătoare creditului primit;

- perioada de graţie – perioada în care beneficiarul creditului utilizează suma

acordată;

- perioada de rambursare – perioada în care beneficiarul rambursează băncii suma

acordată şi dobânda aferentă.

3. Costul creditului – este alcătuit din mai multe elemente:

- dobânda – suma plătită pentru împrumutarea unei sume de bani, exprimata, de

obicei, în procente. Dobânda depinde de: mărimea taxei scontului, raportul dintre cerere si

oferta de pe piaţa financiară, bonitatea beneficiarului respectiv, durata de acordare a

creditului;

Costul creditului include :

- comisioanele bancare;

- primele de asigurare a creditului;

- alte speze bancare.

4. Rambursarea creditului

Perioada medie de rambursare = perioada de graţie + (intervalul între prima şi ultima

rambursare/2) + (intervalul între doua rambursări succesive/2).

Creditul poate fi rambursat în:

- rate egale;

- rate crescânde sau

- rate descrescânde.

Tipuri de credit utilizate pentru finanţarea

activităţii de export

Finanţarea pe termen scurt se realizează,în principal, prin două modalităţi :

- credite de prefinanţare;

- credite de export.

Creditele de prefinanţare

Reprezintă o finanţare curentă a activităţii de producţie pentru export şi se

materializează sub următoarele forme:

1. Creditul de cont direct – exportatorul convine cu banca sa să îi acorde un

credit în anumite condiţii de termene si dobândă. Creditul este pus la dispoziţie în contul

curent al furnizorului. La astfel de credite se apelează în cazul unei lipse de lichiditate

prelungită.

2. Avansul în cont curent – o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor

mari fluctuaţii periodice ale soldului contului lor.

3. Creditul în contul curent sau credite de descoperire – aranjamentul prin care

cumpărătorul obţine mărfurile de la furnizor cu plata printr-un credit pe termen scurt in limita

unui plafon stabilit, dobânda calculându-se numai asupra sumelor efectiv utilizate.

4. Creditele de prefinanţare specializate – se particularizează prin aceea că

acordarea lor este legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict

determinat. Astfel de credite se acordă pentru produsele de valori mari, cu ciclu lung de

fabricaţie.

Creditele de export

1. Avansul pe documente de mărfuri – în unele ţări, băncile acordă exportatorilor

credite pe baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export.

O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe baza de warrant. În cazul

acestuia, firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris care reprezintă

un titlu de proprietate asupra mărfurilor si este negociabil. Ca atare, băncile comerciale pot

sconta titluri la Banca Centrală.

2. Avansul in valuta – este, în egală măsură, o tehnică de finanţare pe termen

scurt şi o metodă de protecţie împotriva riscului valutar. El reprezintă acordarea de către o

bancă a unui împrumut în valută, firmei exportatoare, în baza creanţei acesteia faţă de clientul

său din străinătate, creanţă nevalorificată în monedă naţională.

3. Avansul bancar prin cesiunea de creanţe – în unele ţări, băncile acordă

facilităţi, sub formă de avans, exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia

în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra

importatorilor străini.

4. Scontarea – reprezintă o formă tradiţională de mobilizare a creditelor prin

cedarea drepturilor de creanţă încorporate în cambie sau bilet la ordin. Cel ce deţine o

anumită cambie, cu o scadenţă pentru un interval de timp (6 luni), poate obţine imediat

lichidităţi prin vânzarea cambiei către o bancă. Suma care se reţine reprezintă taxa de scont +

comision.

Cumpărătorul cambiei, banca care realizează scontarea, nu preia riscul de neplată de

la vânzător.

Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata cambiei respective; în caz

de regres, banca se va îndrepta spre ultimul posesor daca nu este achitată la termen.

Posesorul cambiei transformă titlul într-o sumă lichidă.

Există posibilitatea pentru băncile comerciale ca şi ele să se refinanţeze de la Banca

Centrală prin rescontarea cambiei.

5. Creditul de acceptare – asemănător cu tehnica creditelor de scont şi poate fi

acordat în favoarea exportului sau a importului.

6. Forfetarea exportului pe credit – constă în transmiterea creanţelor provenite

din operaţiile de comerţ exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare specializate, care

le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadenţă, de la debitorul

importator.

Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontului şi constă într-o rată fixă de

dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare stabilit diferenţiat, în funcţie de

bonitatea debitorului, de măsura în care cambia sau creanţa, în general, este sau nu avalizată,

de riscul estimat al operaţiunii.

7. Factoringul internaţional – este o operaţie desfăşurată pe baza contractului

încheiat între factor şi aderent prin care primul, în schimbul unui comision preia, în

proprietatea sa, creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă semnătura

cumpărătorului), facturi ce reprezintă dovada efectuării tranzacţiei, care are ca obiect bunuri

sau servicii livrate pe credit.

În cadrul mecanismului acestei operaţii intervin următoarele părţi:

societatea de factoring din ţara exportatorului, care se numeşte factor de export;

exportatorul, care are rol de aderent;

societatea de factoring din ţara importatorului;

importatorul.

Credite pe termen mediu si lung

Creditul furnizor

Acesta este un credit bancar acordat exportatorului, atunci când acesta consimte

partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate.

Practic, operaţiunea presupune două relaţii de creditare: un credit de marfă acordat

de exportator importatorului, prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen şi un credit

în bani acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.

Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung, încadrându-se în general

în perioada de 5-7 ani şi 10-15 ani.

Mecanismul creditului furnizor

1) Încheierea contractului de vânzare – cumpărare între exportator şi importator.

În acest contract se stipulează: plata la un anumit termen de la livrare într-un procent

de 80-90% de la livrarea mărfurilor şi un procent de 10-20% care se va plăti în numerar;

2) Operaţia de finanţare propriu-zisă.

Importatorul se va adresa băncii sale pentru a primi un credit pe termen scurt care va

servi la plata avansului în valoarea stabilită în contract (10-20%).

Banca care acordă acest credit pe termen scurt are posibilitatea de a se refinanţa pe

piaţa monetară şi pe piaţa de capital naţională.

3) Importatorul plăteşte avansul exportatorului.

4) Încheierea unei convenţii de creditare între exportator şi importator, având ca

obiect o valoare de 80-90% din valoarea totală a mărfurilor.

5) Exportatorul se adresează unei bănci şi încheie un contract de creditare care are ca

obiect acest credit furnizor acordat pentru refinanţarea exportului.

6) Se încheie o convenţie de asigurare a creditului solicitată de către banca

exportatorului. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată băncii şi

serveşte drept garanţie acesteia pentru creditul acordat pe toată durata valabilităţii sale.

Costul asigurării, sub forma primei de asigurare, este plătit de exportator, dar este

întotdeauna suportat de către importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract,

fie indirect, prin includerea în preţul mărfii respective.

7) Banca acordă creditul furnizor exportatorului. În anumite situaţii, banca

exportatorului se adresează unei instituţii specializate pentru a se refinanţa şi aceste instituţii

de refinanţare sunt finanţate de la Buget şi pot mobiliza fonduri pentru exporturi pe piaţa

monetară, financiară şi de capital.

8) Exportatorul livrează marfa pe credit, conform contractului încheiat,

importatorului. (Dobânda plătită băncii de importator este mai mică decât dobânda solicitată

de importator.)

Cofinanţarea

Aceasta este o tehnică de finanţare relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru

finanţarea de proiecte economice de anvergură şi de necesitatea asigurării de garanţii

suplimentare creditorilor.

Ea reprezintă o formă de sprijin financiar, prin participarea Băncii Mondiale alături

de alte organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea

de împrumuturi ţărilor membre.

Iniţial, operaţiile de cofinanţare cuprindeau două împrumuturi separate care se

derulau în paralel, unul din partea Băncii Mondiale şi celălalt de la Banca Comercială.

Ulterior, proiectele de cofinanţare au început să implice mai profund Banca Mondială prin

participarea directă la împrumuturile Băncii Comerciale, fie printr-o contribuţie financiară,

fie garantând o parte din împrumut.

În cazul cofinanţării, întâlnim două categorii de credit:

1) o finanţare mixtă, atunci când fondurile sunt asigurate de părţile implicate

pentru ansamblul proiectului economic;

2) o finanţare paralelă, atunci când Banca Mondială şi ceilalţi creditori

finanţează diferite bunuri sau servicii sau diferite părţi ale proiectului.

Avantajul cofinanţării este faptul că, prin componenta publică (credite ale BIRD sau

ale unor organisme publice pe termen foarte lung – peste 20 de ani şi cu o dobândă redusă) se

asigură exportatorilor obţinerea unor finanţări la un cost inferior celui al pieţei.

Ele sunt, de obicei, utilizate pentru favorizarea exporturilor dintre ţările în curs de

dezvoltare, spre cele dezvoltate.

Creditul consorţial

Creditul consorţial este un împrumut acordat de un grup de bănci constituit într-o

grupare fără personalitate juridică, pe o perioadă determinată, condusă de una dintre bănci şi

denumită sindicat bancar pentru un anumit beneficiar.

În momentul acordării unui astfel de credit se fixează o serie de elemente, unele

făcând obiectul negocierilor între părţi, altele sunt relativ standardizate şi se referă la

elemente legate de partea juridică şi administrativă a montajului respectiv.

Dintre elementele care se negociază sunt suma şi moneda de susţinere. Acestea

sunt influenţate de nevoile beneficiarului. Un rol deosebit în stabilirea lor îl au estimările

făcute de lead manager asupra posibilităţilor pieţei. Se ţine cont de calitatea semnăturilor

beneficiarului – bonitatea lui – frecvenţa acestuia pe piaţă.

O sumă tipică este de 200 – 100 mil. $.

Eurocreditul este exprimat într-un singur deviz; dacă se acordă în tranşe, însă sunt

acceptate mai multe devize.

Un alt element negociabil este scadenţa eurocreditului şi depinde de calitatea

semnăturilor, de bonitatea şi de lichiditatea pieţei.

Rata dobânzii este constituită dintr-o dobândă de bază, flotantă, şi o marjă fixă

numite spread. Dobânda flotantă este, de obicei, dobânda pieţei pe termen scurt (LIBOR,

PIBOR).

Alegerea ratei dobânzii depinde de obiectivele beneficiarului şi de opţiunea

sindicatului bancar. Există eurocredite cu o tranşă principală la o rată a dobânzii preferenţială,

iar restul creditului acordat la LIBOR.

Marja este fixă sau fracţionată pe diferite termene. De obicei, în cazul marjei

fracţionate, aceasta fiind mai ridicată în ultimii ani, valoarea nu poate fi foarte mare, deoarece

împrumutul poate fi rambursat mai devreme şi banca trebuie să caute alt client.

Amplitudinea marjei depinde de 5 factori:

1. calitatea semnăturilor;

2. durata creditului;

3. lichiditatea generală a pieţei;

4. impactul operaţiei de împrumut asupra capitalizării băncilor;

5. voinţa băncilor de a creşte sau a reduce volumul activităţii lor internaţionale.

Modalitatea de calcul a ratei dobânzii este prevăzută în detaliu în convenţia de

împrumut. Mandatarul băncilor este cel care determină rata dobânzii pe întreaga perioadă a

creditului. În ziua scadenţei, mandatarul face o medie a dobânzii pe termen scurt la băncile de

referinţă şi notifică prin telex pe beneficiar precum şi celelalte bănci din sindicatul bancar. Se

calculează rata dobânzii după rata LIBOR anunţată la Reuters.

În cazul imposibilităţii stabilirii ratei dobânzii, părţile ajung la o rată de înlocuire.

Dacă nici acum nu ajung la o soluţie comună, împrumuturile se anulează.

Consideraţii de tragere a eurocreditului

Beneficiarul şi mandatarul sindicatului negociază perioada de tragere în funcţie de

nevoile beneficiarului. Durează câteva luni, chiar şi 24 de luni, de la semnarea convenţiei de

credit. La expirarea acestui termen, orice drept de tragere devine caduc. Băncile îşi reduc

participarea.

Condiţiile de rambursare

După perioada de graţie în care beneficiarul nu are nici o obligaţie financiară faţă de

sindicat, urmează o perioadă de rambursare efectivă. În cazul unei rambursări anticipate,

beneficiarul nu plăteşte prima sau penalităţi, dar trebuie să trimită un aviz prealabil

mandatarului sindicatului bancar şi va face plata numai la sfârşitul unei perioade de dobândă.

Comisioanele

Beneficiarul unui credit trebuie sa achite 2, 3 sau 4 comisioane băncilor din

sindicatul bancar:

- comisionul de conducere (de direcţie) – suma forfetară achitată o singură dată

băncii lead manager şi se plăteşte în momentul semnării convenţiei de credit;

- comisionul de angajament – se plăteşte pe toată perioada cât durează tragerea, se

plăteşte în momentul plăţii dobânzii şi este un procent din partea netrasă a împrumutului.

Remunerează o stare de incertitudine că întreaga sumă va fi trasă. Acest comision îl incită pe

beneficiar să utilizeze cât mai repede creditul şi să nu utilizeze facilitatea ca pe o simplă linie

de credit;

- comisionul de utilizare – a început să se utilizeze la sfârşitul anilor `80 şi se

plăteşte pe partea trasă a facilităţii începând cu momentul în care tragerea depăşeşte un

anumit prag.

Piaţa eurocreditelor este piaţa unde se efectuează o transformare bancară

internaţională.

Operaţia de acordare a unui eurocredit face o transformare a scadenţei şi o

transformare a ratei dobânzii şi acoperă astfel riscurile de lichiditate şi riscul de rată. Astfel,

va fi acordat un credit pe termen lung (transformarea scadenţei) cu o dobândă pe termen scurt

(transformarea dobânzii). Are loc de fapt o juxtapunere de credite.

Beneficiarul eurocreditului nu va fi în contact cu toate băncile care alcătuiesc

sindicatul bancar, ci va negocia acordarea eurocreditului cu banca care şi-a asumat rolul de

lead manager sau chef de file (se va ocupa de montarea întregului aranjament până în

momentul semnării convenţiei de credit; odată semnată aceasta, beneficiarul va fi în contact

exclusiv cu mandatarul băncilor – o bancă agent cu rol de intermediar).

Etapele de montare ale unui eurocredit

Punerea la punct a unei facilităţi in eurodolari, sub forma unui împrumut consorţial,

se derulează în 4 etape:

o negocierea iniţială;

o formarea grupului de direcţie;

o formarea consorţiului;

o angajarea fondurilor.

Negocierea iniţială

Apelul la piaţă din partea beneficiarilor se realizează rareori în mod spontan.

Aceasta situaţie se întâlneşte numai în circumstanţe particulare. Este cazul, de exemplu, al

unei întreprinderi foarte mari, care are proiecte noi de expansiune sau care trebuie să facă faţă

unei tentative de preluare nedorită.

Negocierile iniţiale se încheie cu obţinerea unui mandat de către o bancă, aceasta

urmând să joace rolul de chef de file (sau aranjator) sau de către un grup de bănci, deja

constituit într-un grup de direcţie (sau co- aranjatori).

Obţinerea de către o bancă sau de către un grup de bănci a mandatului depinde de

mai multe elemente:

1. fidelitatea pe care acesta a manifestat-o faţă de cel ce a solicitat creditul;

2. capacitatea pe care a avut-o de a prezenta o propunere având caracteristicile cele

mai apropiate de cele dorite de către cel care doreşte să ia banii cu împrumut. De fapt, dacă

multe elemente sunt negociabile (rata dobânzii, durata maximă, comisionul etc.), anumite

elemente sunt cruciale pentru beneficiar;

3. capacitatea de inovare. În condiţiile în care piaţa este matură, prezentând condiţii

relativ standard, capacitatea de inovare are un rol ridicat în satisfacerea exigenţelor

beneficiarilor. Aceştia acordă mandatele grupurilor cu adevărat inovatoare.

Formarea grupului de direcţie

Grupul de direcţie se constituie în timpul negocierii. Mandatul poate fi acordat fie

unei bănci, fie unui grup de bănci, fără ca acesta sa fie de la început stabilizat. Odată anunţată

punerea la punct a facilitaţii, anumite bănci pot să se alăture grupului de direcţie, unele

făcând din aceasta o condiţie a participării lor la consorţiu.

În ceea ce priveşte formarea acestui grup de direcţie, există câteva practici:

- accesul la grupul de direcţie este relativ limitat la un număr redus de bănci.

Numai băncile bine implantate pe piaţă şi foarte solide, pot ajunge la acest statut într-un

sindicat bancar. Acest lucru se explică, în parte, prin responsabilităţile care îi revin grupului

de direcţie; în principal, este vorba de îndeplinirea funcţiei de garanţie. În caz de eşec al

acţiunii de sindicalizare, grupul trebuie să îşi asume ansamblul împrumutului.

- adesea, într-un sindicat de direcţie sunt reprezentate bănci de naţionalităţi

diferite. Această diversitate geografică constituie un element apreciat de către beneficiari şi,

de multe ori, facilitează sindicalizarea. Compoziţia grupului de direcţie reflectă obiectivele

acestei sindicalizări.

- se constată adesea că, dacă este posibil, grupul de direcţie include cel puţin o

instituţie bancară de aceeaşi naţionalitate ce aceea a beneficiarului.

Sindicalizarea propriu – zisă

Odată mandatul obţinut, căutarea partenerilor se face în cadrul sindicalizării propriu

– zise. Responsabilitatea acestei operaţiuni este delegată de către grupul de direcţie al unei

singure bănci, care va fi cea care va îndeplini rolul de agent.

Responsabilul de formarea consorţiului lansează o serie de telexuri, care sunt

invitaţii de participare la eurocredit. Conţinutul telexurilor este uniform, relativ standard,

rezumând termenii şi condiţiile propuse beneficiarului. Telexurile precizează, de asemenea,

cum sunt repartizate comisioanele, în funcţie de locul în consorţiu şi de valoarea participării.

Arta responsabilului cu formarea consorţiului constă în selecţionarea, dintre toate

băncile existente în comunitatea financiară internaţională a acelora cărora le va trimite

telexuri. Acest lucru presupune o cunoaştere profundă a pieţei, a dobânzilor percepute, a

eventualilor parteneri.

La câteva zile după trimiterea telexurilor, responsabilul cu formarea sindicatului are

răspunsurile de la băncile invitate. În funcţie de reacţiile la această primă serie de telexuri, el

este în măsură să ştie dacă termenii şi condiţiile facilităţii sunt bine primite de către piaţă.

Rareori consorţiul se completează după această primă etapă. De fapt, responsabilul

de sindicalizarea creditului limitează numărul primelor sale invitaţii. Aceasta deoarece el

doreşte să fie sigur că va putea satisface toate băncile care-şi manifestă interesul. Ulterior, el

va trimite mai multe invitaţii şi, treptat, el va aborda parteneri din ce în ce mai puţin

cunoscuţi. Procesul însă se va opri rapid, deoarece o sindicalizare prelungită întârzie

remiterea fondurilor către beneficiar.

Dacă formarea consorţiului nu se realizează aşa cum s-a prevăzut, băncile din grupul

de direcţie vor fi obligate să preia o parte importantă din credit.

Invers, dacă facilitatea este bine primită de către piaţă, există posibilitatea pentru

mandatar să propună beneficiarului creşterea volumului creditului.

De reţinut este faptul că o facilitate nu este niciodată, în totalitate, sindicalizată şi că

grupul de direcţie păstrează, întotdeauna, o participare. Este vorba de o garanţie pentru

beneficiar şi pentru băncile care acceptă propunerea.

În momentul în care grupul de direcţie consideră că obiectivele sindicalizării au fost

atinse, şi că, în mod rezonabil, nu se mai poate prelungi perioada de căutare a băncilor

participante, băncile responsabile de sindicalizare procedează la stabilizarea consorţiului,

confirmând volumul participării sale fiecărei bănci care a răspuns pozitiv la invitaţie.

Semnarea si angajarea fondurilor

După formarea consorţiului şi repartizarea părţilor între băncile participante,

elementele principale sunt fixate. În final, se poate proceda la ceremonia de semnare.

Beneficiarul poate deci, din acest moment, să înceapă tragerea asupra facilităţii.

După semnătură, la câteva săptămâni, va apărea în presa financiară „piatra funerară”

(tombestone) a eurocreditului. Aceasta reprezintă o pagină publicitară unde sunt menţionate

numele tuturor băncilor care participă la facilitate. Ele sunt grupate în funcţie de statutul lor.

Grosimea literelor utilizate în „piatra funerară” reprezintă o indicaţie a rolului fiecărei bănci

în cadrul facilităţii. Compunerea acestei pagini publicitare este o operaţie delicată, deoarece

trebuie menajate susceptibilităţile şi respectate priorităţile.

În interiorul unui sindicat bancar, toate băncile primesc aceeaşi rată a dobânzii,

indiferent de statutul lor şi de participarea lor finală la facilitate. Însă, repartizarea

comisionului de direcţie depinde foarte mult de rolul efectiv jucat de către fiecare bancă şi de

nivelul participării sale. Comisionul de direcţie este plătit la semnare către banca ce joacă

rolul de lead manager care, apoi, cedează o parte din el celorlalte bănci care fac parte din

grupul de direcţie. Repartizarea comisionului are un impact deloc neglijabil asupra facilităţii.

De fapt, orice bancă răspunde pozitiv sau negativ la telexul de invitaţie, în funcţie şi de

procentajul din comisionul de direcţie pe care-l va primi.

În general, comisionul de direcţie este divizat în interiorul unui sindicat, în funcţie

de schema următoare:

a) lead manager-ul care formează grupul, având mandat pentru acest lucru,

efectuează negocierile preliminare şi prepară documentaţia. De aceea el primeşte, chiar de la

început, ceea ce se numeşte un „praecipium”, adică un anumit procentaj reflectând

responsabilităţile sale particulare;

b) când grupul de direcţie obţine mandatul de la beneficiar, el nu este încă sigur de

succesul sindicalizării împrumutului. De aceea, fiecare dintre băncile membre ale grupului de

direcţie, se angajează să garanteze o anumită parte din suma împrumutată. Acest angajament

iniţial plasează băncile într-o poziţie specifică şi ele sunt remunerate printr-un comision de

garantare asupra angajamentului iniţial (underwriting fee);

c) după sindicalizare, toate băncile implicate (aranjor, co-aranjori, participanţi)

primesc un comision de participare. De obicei, rata acestui comision creşte proporţional cu

nivelul participării. Dacă suma praecipium-ului, a comisioanelor de garanţie asupra

angajamentului iniţial şi a comisioanelor de participare este inferioară comisionului de

direcţie totală, rămâne un „pool rezidual”, care este, în general, repartizat între chef de file şi

co-chef de file.

În concluzie, partea din comision acordată fiecărei bănci implicate, nu este aceeaşi.

Ca atare, impactul comisionului asupra marjei efective va fi sensibil diferit pentru banca ce

joacă rolul de chef de file, faţă de cele ce sunt co-chef de file sau simple participante la

consorţiu.

Noile tendinţe in sindicalizare

Procesul descris anterior pentru sindicalizarea eurocreditelor, poate fi calificat ca un

proces clasic de formare a consorţiului. El este încă utilizat. Însă, paralel, a apărut, mai ales

pentru credite bancare de talie mijlocie, o altă practică în sindicalizare. Ea este caracterizată

printr-o abordare în doi timpi. În primul rând, un grup de bănci importante, aranjatorii şi co-

aranjatorii, preiau în sarcină ansamblul facilităţii; acest grup de bănci („clubul”) va

sindicaliza creditul prin intermediul unei sub – participări. Prin sub-participare, un aranjor

cedează o parte din creanţa sa (efectivă sau potenţială) către o altă bancă, care îşi va asuma

obligaţiile respective şi va beneficia de drepturi asociate la credit. Pentru ca acest proces, de

sub – participare, să poată fi realizat, este necesar să existe un acord prealabil din partea

beneficiarului. Noul proces de sindicalizare implică, deci, o preluare fermă de către aranjori şi

co-aranjori şi o sub – participare, care se substituie căutării, a priori, de parteneri de către acel

membru al grupului de direcţie, care are în sarcină sindicalizarea. Acest nou procedeu

prezintă 3 avantaje:

1. mai întâi, permite beneficiarului să-şi mobilizeze rapid fondurile pentru nevoile

sale, fără a fi nevoit să aştepte până la sfârşitul sindicalizării, ca în cazul modelului clasic;

2. repartizarea creditului se poate face de manieră mai eficientă, deoarece toţi

aranjorii şi co-aranjorii au posibilitatea de a vinde sub – participări;

3. băncile care iau în sarcină sub – participările, deţin creanţe uşor transferabile.

Inconvenientele acestui procedeu:

1. beneficiarul nu cunoaşte, în momentul acordării facilităţii, care sunt băncile care, în

definitiv, îl vor împrumuta. Aceasta, deoarece participările sunt mobile;

2. băncile care preiau sub – participările nu sunt în măsură să aprecieze dacă aranjorii

păstrează sau nu, în registrele lor, un procentaj semnificativ din facilitate.

Emisiunea de euroobligaţiuni şi noile tendinţe pe piaţa euroobligatară

Emisiunea de euroobligaţiuni reprezintă o metodă de finanţare pe termen lung

prin care beneficiarul obţine de pe piaţa de capital valoarea unui împrumut prin montarea

unei emisiuni de eurobligaţiuni de către un sindicat bancar.

Euroobligaţiunea reprezintă un titlu de credit exprimat într-o altă deviză decât

cea a ţării emitentului şi plasată pe o altă piaţă decât cea a beneficiarului împrumutului.

Tehnica tradiţională utilizată în emisiunea de euroobligaţiuni

Sindicatul bancar care realizează emisiunea de euroobligaţiuni are trei funcţiuni :

Organizare generală şi coordonare a emisiunii de euroobligaţiuni;

Garantare sau preluare fermă;

Plasare propriu-zisă a titlurilor.

În cadrul sindicatului bancar unele bănci participante pot avea două funcţii iar altele

numai o singură funcţie.

Sindicatul bancar este constituit din trei grupuri şi anume :

- grupul de direcţie;

- grupul de garantare;

- grupul de plasare.

Grupul de direcţie este reprezentat de lead manager sau chef de file şi de co-lead

manageri sau co-chef de file. Acest grup are următoarele responsabilităţi :

- trebuie să coordoneze activitatea tuturor participanţilor şi să asigure buna

desfăşurare a emisiunii de euroobligaţiuni;

- trebuie să participe la toate etapele montării emisiunii;

- are rol determinant în formarea sindicatului şi a celorlalte grupuri;

Lead managerul şi ajutoarele sale trebuie de asemenea să subscrie o parte însemnată

din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni şi trebuie să fie format din bănci de mare anvergură.

Grupul de garantare

Tehnica de preluare fermă constrânge grupul de direcţie să formeze un sindicat de

garantare. Acest sindicat are rolul de a garanta emitentului fondurile, indiferent cum va fi

primită această emisiune pe piaţă.

Riscurile asumate de cei care preiau ferm împrumutul sunt destul de ridicate şi cresc

atunci când emitentul nu este prea cunoscut pe piaţă.

Membrii grupului de direcţie fac parte din grupul de garantare şi îşi asumă cel puţin

40% din fonduri. Dacă emisiunea nu a fost integral plasată ei cumpără titlurile proporţional

cu angajamentele asumate de fiecare dintre băncile participante la grupul de garantare.

Numărul celor care preiau ferm împrumutul variază în raport cu talia emisiunii şi cu

gradul de dispersie geografică dorit pentru plasare.

Grupul de plasament (selling group)

Instituţiile care fac parte din acest grup sunt selecţionate pe baza capacităţii lor de a

găsi rapid investitori. Aceste bănci nu îşi asumă nici un procent din valoarea emisiunii şi sunt

plătite pe bază de comision. De asemenea, aceste bănci nu preiau riscul la modul propriu ci

există doar un angajament de a vinde o anumită parte din emisiune.

Băncile urmăresc să respecte însă procentul pentru care s-au angajat deoarece dacă

nu îşi dovedesc capacitatea efectivă de a plasa o parte din valoarea emisiunii respective nu

vor mai fi agreate la participarea în alte sindicate bancare pe piaţă.

În general băncile din cadrul grupului de plasament se angajează la vânzarea a 0,5%

din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni.

În ceea ce priveşte remunerarea sindicatului bancar există trei tipuri de comisioane

care se distribuie membrilor acestuia şi anume:

- comisionul de direcţie - manager fee – care remunerează băncile din grupul de

direcţie;

- comisionul de garantare care remunerează băncile din cadrul grupului de garantare

–underwriting fee;

- comisionul de plasare care remunerează băncile din grupul de plasare – selling

fee;

Modul tradiţional de realizare a unei emisiuni de euroobligaţiuni presupune

parcurgerea a 6 etape şi anume :

1. Negocierea preliminară şi pregătirea emisiunii

Un proiect de finanţare internaţională începe cu o perioadă de negocieri în vederea

realizării unei emisiuni de euroobligaţiuni.

În această fază se discută cu banca investită cu rolul de lead manager detaliile

facilităţii : valoarea emisiunii, dobânda percepută, perioada de acordare a împrumutului,

preţul emisiunii.

Banca lead manager propune emitentului în scris diferite formule de finanţare pe

diferite segmente de piaţă. Propunerile sunt valabile o perioadă scurtă de timp.

După ce alege varianta care răspunde cel mai bine nevoilor sale, emitentul

încredinţează mandatul bancii lead manager.

2. Preplasarea

În cadrul acestei etape, banca lead manager caută parteneri pentru constituirea

sindicatului bancar .

O sub-etapă a acestei etape o reprezintă lansarea – announcement day- În cadrul

acesteia lead managerul lansează invitaţii celorlalte bănci. Se trece la alegerea instituţiilor

agreate să facă parte din sindicatul bancar şi se propun unor poziţii în cadrul sindicatului în

funcţie de capacitatea băncilor respective de a garanta o parte a emisiunii, de a plasa titluri, de

poziţia lor geografică.

În ziua lansării, lead managerul face să parvină participanţilor un prospect provizoriu

de emisiune în care sunt descrise în detaliu toate condiţiile .Acest prospect este pregătit de

către lead manager şi emitent. Pentru a scurta timpul de realizare a emisiunii, lead managerul

trimite băncilor alese diferite alte modele care reglementează şi raporturile dintre emitent şi

grupul de direcţie şi dintre grupul de direcţie şi cel de garantare.

A doua sub-etapă preplasarea propriu-zisă- durează aproximativ 2 săptămâni( în

modelele mai noi această etapă urmează a fi scurtată datorită efectelor negative asupra

condiţiilor finale ale emisiunii).

Această sub-etapă este foarte importantă deoarece de rezultatul obţinut depind

condiţiile finale ale emisiunii.

Instituţiile participante la sindicat sunt invitate să sondeze piaţa şi încearcă să

determine receptivitatea acesteia faţă de emisiune. Ele încearcă să evalueze corect modul în

care emisiunea va fi primită de piaţă şi să determine condiţii de emisiune cât mai realiste.

3. Fixarea condiţiilor finale

Această etapă durează maxim o zi.

În funcţie de rezultatul preplasării se fixează condiţiile finale:

- valoarea emisiunii( în funcţie de ceea ce arată piaţa);

- rata cuponului ( daca piaţa arată reticenţă faţă de emisiune cuponul va fi mai

ridicat iar dacă piaţa are o reacţie favorabilă atunci cuponul va avea o valoare mai scăzută);

- preţul emisiunii,

În funcţie de ceea ce se constată în perioada de preplasare se va urmări obţinerea

unui randament cât mai mare.

Odată determinate condiţiile finale se semnează acordul de împrumut şi acordul de

garantare.

4. Repartizarea titlurilor – offering day

Lead managerul face repartizarea titlurilor. Băncile participante sunt informate în

scris de către lead manager asupra numărului de titluri şi aceste oferte nu sunt negociabile.

Adesea cererile iniţiale sunt reduse, şi fiecare bancă implicată primeşte un procent care

rămâne definitiv.

5. Plasarea propriu-zisă

Grupul de plasare procedează în următoarele două săptămâni la plasarea titlurilor.

Lead managerul trebuie să vegheze asupra modului cum se tranzacţionează titlurile

pentru a putea interveni în susţinerea lor. În această perioadă trebuie să evite fluctuaţiile între

preţul emisiunii şi preţul de tranzacţionare.

O sub-etapă o reprezintă deschiderea pieţei secundare de către grupul de direcţie.

Cursul euroobligaţiunilor se exprimă prin două valori :

- cursul bid la care se cumpără euroobligaţiunile de către cei care fac piaţa;

- cursul ask la care se vând euroobligaţiunile.

Odată cu deschiderea pieţei secundare pot apărea două fenomene:

- unul negativ, atunci când nu există cerere. Dacă nu există cumpărători, grupul de

direcţie trebuie să le cumpere la preţul la care le-a declarat( pentru a scoate de pe piaţă

surplusul şi a menţine astfel preţul);

- unul pozitiv, când interesul pentru obligaţiuni este foarte mare şi în aceste condiţii

se imprimă o tendinţă de creştere a cursului (arată că volumul emisiunii putea fi mai mare).

6. Închiderea emisiunii

În această etapă emitentul primeşte valoarea netă a emisiunii, iar titlurile sunt emise

şi transferate investitorilor.

La sfârşitul unei emisiuni de euroobligaţiuni apare în presă piatra tombală, un anunţ

publicitar care prezintă în ordine ierarhică descrescătoare emitentul, lead managerul, grupul

de direcţie, grupul de garantare, grupul de plasament.

Această modalitate tradiţională de plasare a euroobligaţiunilor are câteva

inconveniente :

1. lungimea perioadei de preplasare – deoarece această modalitate de realizare a unei

emisiuni de euroobligaţiuni a fost concepută pentru o conjunctură stabilă a pieţei.

În perioada preplasării piaţa poate arăta condiţii foarte diferite de cele iniţiale şi de

aceea condiţii finale vor fi altele decât cele negociate iniţial cu emitentul – acest fapt afectând

însă negativ imaginea lead managerului

Pe de altă parte această etapă prelungeşte incertitudinea sumei pe care o va obţine

emitentul în urma realizării emisiunii.

2. existenţa unei potenţiale emisiuni de euroobligaţiuni şi a unor posibile comisioane

pe care fiecare din membrii sindicatului bancar le poate obţine creează între aceştia potenţiale

tensiuni privind remunerarea diferenţiată.

3. pentru a câştiga încrederea lead managerului, unele bănci au tendinţa de a

supralicita partea lor, ceea ce va reduce rentabilitatea emisiunii deoarece pe piaţă titlurile se

vor vinde la un curs mai mic, iar partea nevândută din emisiune va trebui preluată de către

sindicatul de garantare.

4. apariţia pieţei gri – este o prepiaţă care apare în perioada de preplasare. Dacă lead

managerul fixează un preţ prea ridicat sau un comision redus, apar case specializate care vor

cumpăra titlurile şi le vor vinde cu scont, făcând astfel titlurile greu de plasat pentru că din

start ele se vor vinde la un preţ mai redus.

Această piaţă gri este totuşi utilă deoarece joacă un rol regulator făcând mult mai

complicată tendinţa de a oferi condiţii prea avantajoase.

9.5.2. Noile tendinţe în emisiunea de euroobligaţiuni

1. Segmentarea pe bază geografică a pieţei financiare

Pentru a obţine o emisiune mai avantajoasă a apărut pe piaţă tendinţa de segmentare

geografică a sindicatului bancar prin alegerea de co lead manageri din diferite zone

geografice, dând astfel posibilitatea emitentului de a cunoaşte mai bine piaţa.

2. Tehnica de bought-deal

Constă într-o mişcare pe care o face lead managerul. După ce obţine mandatul de la

emitent (după stabilirea termenilor generali), fixează o dată de lansare eventuală. Dacă

respectivele condiţii sunt considerate favorabile, lead managerul face o propunere fermă

emitentului pentru ansamblul împrumutului. Emitentul nu va dispune decât de câteva ore pentru a

lua o decizie. Dacă aceste condiţii convin emisiunea este lansată şi sindicatul de direcţie cumpără

ansamblul emisiunii urmând să o plaseze în timp.

Avantajele acestei metode :

- băncile pun în aplicare mult mai rapid emisiunea;

- emitentul scapă de stresul incertitudinii preţului şi va intra foarte rapid

în posesia împrumutului respectiv.

3. Tehnica fixed price reoffering

Această metodă urmăreşte să atenueze tensiunile potenţiale.

În cadrul acestei metode toţi participanţii se angajează să nu acorde nici un fel de

concesii de preţ atât timp cât sindicatul de emisiune nu s-a dizolvat.

Nu s-a reuşit totuşi o eliminare definitivă a tensiunilor, deoarece investitorii aşteaptă

până la dizolvarea sindicatului pentru a cumpăra titlurile, sperând să obţină un preţ mai bun

decât pe piaţa primară

4. Emisiunea globală

Este acea metodă de realizarea a unei emisiuni de euroobligaţiuni în care emitentul

va emite euroobligaţiuni simultan pe mai multe segmente de piaţă.

Aceste tipuri de emisiuni sunt de talie foarte mare, accesibile băncilor foarte

puternice.

Prin acest tip de emisiune se pot pune în practică programe de finanţare şi

refinanţare mult mai ample şi titlurile au credibilitate mai mare.

LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

Lichiditatea internaţională reprezintă, în sens larg, totalitatea mijloacelor de plată

internaţionale de care poate dispune o ţară la un moment dat.

Noţiunea de lichiditate, la modul general, se referă la capacitatea unei unităţi

economice de a plăti oricând şi imediat orice datorie exigibilă. În sens restrâns, lichiditatea

internaţională este formată, în principal, din rezerva internaţională oficială, la care se adaugă

creditele acordate de organismele financiare internaţionale, precum şi facilităţile temporare

pe care băncile centrale şi le acordă pe bază de reciprocitate.

În conformitate cu definiţiile anterioare, componentele lichidităţii internaţionale sunt

următoarele:

- rezerva monetară internaţională deţinută şi utilizată de autoritatea monetară

centrală, formată din: depozite de aur, valute, devize, DST, poziţia creditoare faţă de FMI;

- mijloacele de plată internaţionale şi active nete în valută ale băncilor, cu

condiţia ca acestea să poată fi imediat transformabile în valută.

În această categorie se cuprind:

- depunerile bancare la vedere sau pe termen scurt;

- disponibilităţile în valută din conturile curente la bănci în străinătate;

- plasamente în valută pe termen scurt până la un an la bănci din străinătate;

- depuneri pe librete de economii;

- participaţii în valută la capitalul unor bănci sau alte persoane juridice;

- bonuri de tezaur;

- obligaţiuni, acţiuni, titluri uşor de vândut sau de scontat la bănci;

- credite interne nete;

- alte active în valută.

Activele, dacă sunt la vedere sau pe termen scurt, fac parte din lichidităţile primare.

Dacă sunt uşor transformabile în valută intră în categoria lichidităţilor secundare. Activele

greu transformabile în mijloace lichide de plată fac parte din lichidităţile terţiare.

Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale,

gradul de participare al ţării la tranzacţiile internaţionale, eficienţa economică şi

competitivitatea produselor pe piaţa internaţională.

Lichiditatea internaţională se poate exprima printr-o serie de indicatori. Raportul cel

mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări îl reprezintă cel dintre

rezervele internaţionale (Rvi) şi valoarea importurilor (Imp):

Li=Rvi

I mp

Pe lângă acest raport, semnificativ din punct de vedere economic este şi raportul

dintre rezervele internaţionale (Rvi) şi masa monetară din circulaţie (Mn):

Li=Rvi

M n

Datorită faptului că rezervele internaţionale au un rol important în echilibrarea

balanţei de plăţi, un alt indicator ce exprimă lichiditatea face referire la raportul dintre

rezervele internaţionale (Rvi) şi deficitul balanţei de plăţi externe (D):

Li=Rvi

D

Lichiditatea se poate aprecia şi în funcţie de perioada de timp în care se pot acoperi

importurile pe seama rezervelor internaţionale existente în banca centrală. Din acest punct de

vedere, este recomandabil ca rezervele să acopere importurile pe o perioadă de minim 6 luni.

Dacă această perioadă este mai scurtă, atunci ţara respectivă se consideră a avea serioase

probleme în asigurarea lichidităţii internaţionale.

Activele care sunt cuprinse în cadrul lichidităţii internaţionale pot fi grupate în:

- active reale: aurul;

- active financiare: valute, titluri de credit etc. Acestea trebuie să fie exigibile sau

negociabile imediat.

Între componentele lichidităţii internaţionale există o deosebire fundamentală: în

timp ce rezerva monetară se află la dispoziţia ţării respective permanent, necondiţionat şi

nelimitat, mijloacele de plată internaţionale şi facilităţile de credit depind de anumite

negocieri, fiind uneori limitate în dreptul de folosire.

11.1. Rezervele internaţionale

Rezervele internaţionale cuprind disponibilităţile valutare şi alte active ce sunt

păstrate şi administrate de către autoritatea monetară a unei ţări, fiind utilizate pentru

echilibrarea balanţei de plăţi externe şi pentru susţinerea cursului de schimb al monedei

naţionale.

În structura rezervei monetare internaţionale sunt cuprinse: aurul, rezervele valutare,

drepturile speciale de tragere şi poziţia ţării la FMI. Rezervele internaţionale se delimitează

de alte mijloace de plată internaţionale prin următoarele aspecte:

- rezervele internaţionale sunt păstrate şi administrate de banca centrală;

- scopul lor este echilibrarea balanţei de plăţi şi susţinerea cursului de schimb;

- rezervele internaţionale asigură garantarea solvabilităţii ţării în momentul când

aceasta solicită finanţare externă pentru acoperirea deficitului în balanţa de plăţi.

Fiecare din activele cuprinse în rezervele internaţionale se formează în mod diferit,

fiind dependente de activitatea financiară valutară a ţării respective. Excedentul balanţei de

plăţi stă la baza formării rezervei monetare internaţionale.

Rezervele valutare

Rezervele valutare reprezintă forme de creanţă asupra străinătăţii deţinute şi

administrate de organismele financiare centrale ale unei ţări. Rezervele valutare se află sub

forma depunerilor la banca centrală, a plasamentelor în bonuri de tezaur, obligaţiuni

guvernamentale şi alte titluri.

Rezervele valutare constituie partea cea mai importantă a rezervei monetare

internaţionale. Pentru a fi mijloc de rezervă, valuta trebuie să fie stabilă, convertibilă şi larg

utilizată în tranzacţiile internaţionale. Volumul rezervelor valutare din cadrul rezervei

internaţionale depinde de cererea şi oferta care acţionează asupra acesteia.

Cererea de valută de rezervă este influenţată de regimul schimbului valutar, de

mărimea deficitelor balanţei de plăţi, de şocurile economice interne şi externe, de alte

obligaţii în valută, de costul deţinerii rezervelor fără a fi exploatate, precum şi de posibilităţile

de acces pe pieţele valutare şi de capital în vederea obţinerii finanţărilor necesare.

Oferta de valută depinde de aportul valutar ca urmare a activităţii de export, de

situaţia balanţei de plăţi, de afluxul de capital rezultat din tranzacţii, acorduri sau

împrumuturi externe, de politica monetară şi bugetară a ţării emitente, de excedentul bugetar

şi de evoluţia tranzacţiilor pe pieţele valutare.

Rezerva aur

Rezerva aur este formată din două părţi: stocul de consum curent şi stocul

permanent.

Stocul de consum curent reflectă cantitatea de aur necesară în domeniul cercetării

ştiinţifice, industriei, medicinei şi producţiei de bijuterii. Stocul de consum curent se poate

evalua pornind de la consumul din anul de bază pentru toate aceste domenii care se

corectează cu anumiţi factori ce influenţează consumul de la un an la altul.

Stocul permanent de aur sau stocul intangibil reprezintă acea parte din rezerva de aur

care se păstrează în tezaurul băncii centrale şi poate fi utilizat în anumite situaţii speciale.

Stocul permanent se cuantifică în raport de anumiţi indicatori cum sunt: consumul de grâu al

ţării pe un an în caz de secetă, cerinţele pentru apărare naţională, mărimea deficitului balanţei

comerciale în cazul întreruperii relaţiilor comerciale şi valutare cu unele ţări.

După modificarea statutului FMI din anul 1978 aurul îndeplineşte funcţia de mijloc

de rezervă al băncilor comerciale. Rezerva de aur reprezintă aproximativ 30% din totalul

rezervei monetare internaţionale a României.

Drepturile Speciale de Tragere

Disponibilităţile DST se constituie prin alocări de către FMI sau prin încasări din

operaţiunile cu Fondul sau cu ţări membre deţinătoare de DST. Conform prevederilor celei

de-a doua modificări a statutului FMI din anul 1978, DST-urile reprezintă un activ important

din structura rezervelor internaţionale.

Pe lângă disponibilităţile în DST, la constituirea rezervei monetare internaţionale

mai contribuie şi creanţele asupra FMI ale unei ţări. Acestea se formează din virările în plus

la FMI, peste cota de participare a ţării, făcute în moneda proprie.

Rezerva monetară internaţională a României a cunoscut o evoluţie sinuoasă după

1989. Practic, după acest an rezerva monetară internaţională a ţării noastre a scăzut foarte

mult, ajungând în perioada 1992 – 1993 pana la sub 500 milioane dolari SUA. Acesta a

constituit un minim extrem de riscant pentru ţara noastră, fapt ce a determinat declanşarea,

începând cu anul 1994, a unor ample măsuri de macrostabilizare a economiei româneşti.

Astfel, în anul 1994, nivelul rezervelor brute în devize ale băncilor comerciale a crescut de la

806 milioane dolari la 1495 milioane dolari. Acestora li s-au adăugat rezervele în devize ale

BNR, care în cursul anului 1994 au crescut de la 40,4 milioane dolari la 536 milioane dolari.

În acelaşi timp a crescut şi stocul de aur al BNR care, la sfârşitul anului 1994 era de

aproximativ 81 tone, cu o valoare de peste 1 miliard de dolari. În perioada 1995 – 1997, BNR

şi-a menţinut obiectivul consolidării rezervei internaţionale, preocupările fiind orientate spre

asigurarea unei rezerve minime aptă să acopere 4-6 luni de importuri. Un an remarcabil a fost

anul 1997, când a avut loc o creştere semnificativă a rezervelor valutare de la 748,5 milioane

dolari la 1 ianuarie 1997, la 2530 milioane dolari la sfârşitul anului. Ulterior, începând cu

acest an, rezerva monetară internaţională a crescut ajungând la nivelul de aproximativ 10

miliarde dolari SUA.

În general, rezervele monetare internaţionale se utilizează pentru:

- echilibrarea balanţei de plăţi, în condiţiile în care deficitul nu poate fi acoperit

în alt mod;

- intervenţia pe piaţa monetară, în vederea menţinerii cursului de schimb prin

modificarea raportului între cerere şi ofertă pe piaţă;

- garantarea solvabilităţii externe a ţării;

- plasarea temporară a excedentului balanţei de plăţi în vederea valorificării cât

mai bune a acestuia.

Rezerva internaţională a României

Rezerva internaţională a României este alcătuită în conformitate cu Legea nr. 101/

1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României. Componentele acesteia sunt:

- aurul;

- orice active de rezervă recunoscute pe plan internaţional inclusiv dreptul de a

efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă precum şi

deţinerile de Drepturi Speciale de Tragere;

- active externe sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în

conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate exprimate în acele monede şi

deţinute în acele ţări pe care le stabileşte Banca Naţională a României;

- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare

negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente clasificate în primele

categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan internaţional,

exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României;

- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de

guverne străine.

Rezerva monetară internaţională a României este administrată de către Banca

Naţională şi de către Ministerul Finanţelor. De altfel, aceste autorităţi fac şi politica în

domeniu, intervenind atunci când este cazul în vederea modificării mărimii, respectiv a

structurii acesteia.

Rezerva monetară internaţională trebuie să fie imediat disponibilă. Din acest motiv,

elemente conţinute trebuie valorificate foarte atent, în aşa fel încât să producă venit, dar,

totodată, să poată fi rapid lichide. Acest lucru nu este foarte uşor de obţinut deoarece

componentele rezervei monetare se comportă diferit în privinţa valorificării şi păstrării lor.

Astfel, aurul se păstrează fie în tezaurul Băncii Naţionale, fie la anumite bănci externe, ceea

ce implică cheltuieli de întreţinere şi păstrare.

Disponibilităţile DST pot face obiectul unor tranzacţii cu schimbare de valută, dar

acest lucru se face condiţionat de către FMI. Poziţia creditoare faţă de FMI este, de asemenea,

supusă controlului FMI şi nu poate face obiectul unor tranzacţii. În ceea ce priveşte celelalte

componente: valutele, devizele şi creanţele convertibile pot fi plasate în diverse tranzacţii, cu

două condiţii: să păstreze lichiditatea şi să fie rentabile.

În vederea administrării rezervelor internaţionale, Banca Naţională a României este

autorizată să efectueze următoarele operaţiuni:

- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu lingouri şi monede de aur şi cu

alte metale preţioase;

- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valute;

- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi

alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare

guvernamentale;

- să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau

garantate de către bănci centrale, instituţii financiare internaţionale, societăţi bancare şi

nebancare;

- să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale, autorităţi monetare, societăţi

bancare şi instituţii financiare internaţionale;

- să deschidă şi să menţină conturi, să efectueze operaţiuni de corespondent

pentru instituţiile financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi

financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale precum şi guverne străine şi

agenţiile lor.

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE (BPA)

Balanţa de plăţi externe reprezintă o declaraţie statistică pentru o perioadă de timp

dată, ce rezumă în mod sistematic tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii. Balanţa

de plăţi serveşte ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a studierii

economice a acesteia. Evoluţia balanţei de plăţi este într-o legătură strânsă cu evoluţia

economică a ţării în cauză şi reflectă, pentru un anumit interval de timp, nivelul şi modul în

care ţara respectivă este angrenată în circuitul economic mondial. Balanţa de plăţi şi moneda

naţională se află într-o conexiune cu dublu sens: pe de o parte, cursul valutar al monedei

naţionale influenţează preţurile şi, pe cale de consecinţă, mărirea sau micşorarea profitului la

tranzacţiile internaţionale, iar, pe de altă parte, balanţa de plăţi, dacă este într-o poziţia activă

sau pasivă influenţează cursul valutar al monedei proprii.

De asemenea, pe piaţa financiar-valutară internaţională, calitatea balanţei de plăţi a

unei ţări constituie un criteriu important în acordarea de credite şi în stabilirea condiţiilor

acestora.

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în

două documente: balanţa de plăţi şi balanţa creanţelor şi angajamentelor externe.

Balanţa de plăţi operează cu informaţie de flux şi nu de stoc (cu solduri), ceea ce

înseamnă că urmăreşte evenimente economice care au loc pe parcursul unei perioade de

referinţă materializate în tranzacţii internaţionale cu activele şi pasivele externe ale unei

economii.

Tranzacţiile, în marea lor majoritate desfăşurate între rezidenţi şi nerezidenţi, se

referă la fluxurile economice care reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau

strângerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra

bunurilor sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de

muncă şi capital.

Convenţia de bază aplicată la construirea balanţei de plăţi o reprezintă înregistrarea

informaţiilor conform principiului dublei intrări.

În baza convenţiilor stabilite, ţara ce întocmeşte balanţa de plăţi înregistrează ca

intrări pe credit:

- resurse reale indicând exporturi de mărfuri şi servicii, încasări din venituri

aferente factorilor de producţie;

- poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau creşteri ale

pasivelor externe din economie.

Se înregistrează ca intrări pe debit:

- resurse reale indicând importuri de bunuri şi servicii precum şi plăţi din

venituri aferente factorilor de producţie;

- poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe şi reduceri ale

pasivelor externe ale economiei.

Elaborarea balanţei de plăţi se bazează pe un set de reguli care definesc agenţii,

natura tranzacţiilor şi modalitatea de înregistrare a acestora. Balanţa de plăţi cuprinde

tranzacţiile dintre rezidenţi şi nerezidenţi. Distincţia dintre cele două categorii de agenţi

constă în centrul principal de interes sau de activitate.

Centrul de interes economic al unei persoane fizice sau juridice se află într-o ţară

atunci când aceasta are amplasamente (sediu, loc de fabricaţie etc.) în teritoriul economic al

ţării respective, unde sau de unde s-a angajat sau intenţionează să se angajeze în activităţi sau

tranzacţii economice, pe o perioadă de timp nedefinită sau definită, dar nu mai scurtă de un

an.

Rezidenţa este un alt concept important în construirea balanţei de plăţi. Rezidenţii

unei economii sunt:

- gospodării şi indivizi ce îşi creează o gospodărie;

- corporaţii şi cvasi-corporaţii sau întreprinderi;

- instituţii non-profit;

- guvernul acelei economii;

- administraţia publică locală;

- toţi cei care au centrul de interes economic în teritoriul economic al acelei ţări.

Pe de altă parte, în categoria rezidenţelor sunt incluse: persoanele fizice şi juridice

străine care fiinţează în afara teritoriului naţional românesc, dar şi românii care şi-au mutat

centrul de activitate în străinătate, filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în

străinătate, precum şi oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în

România.

Teritoriul economic al unei ţări, o altă noţiune cu care se operează în elaborarea

balanţei de plăţi, reprezintă teritoriul geografic administrat de guvernul unei ţări, în cadrul

căruia persoanele, bunurile şi capitalul circulă liber. În conformitate cu manualul balanţei de

plăţi, teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian; apele teritoriale; zonele libere;

depozitele sau fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.

Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei, preţ care este definit, conform

metodologiei Fondului Monetar Internaţional, ca fiind suma de bani pe care un potenţial

cumpărător o plăteşte pentru a achiziţiona ceva de la un potenţial vânzător, în condiţiile în

care ambii sunt părţi independente şi considerentele care stau la baza tranzacţiei sunt strict

comerciale.

Momentul înregistrării tranzacţiei este, conform metodologiei Fondului Monetar

Internaţional, momentul în care are loc transferul de proprietate.

Balanţa de plăţi nu utilizează noţiunea de „plăţi“ în accepţiune generală, ci în aceea

de tranzacţie, deoarece o parte din tranzacţiile internaţionale ce fac obiectul balanţei de plăţi

pot să nu implice plăţi în bani, iar o altă parte nu implică plăţi (transferurile fără echivalent).

Tipurile de tranzacţii se pot grupa astfel:

1. schimburi: sunt cele mai numeroase şi mai importante tranzacţii, în care un

partener furnizează o valoare economică unui partener din altă ţară, primind în schimb o

valoare echivalentă;

2. transferuri: acele tranzacţii în care un partener, pentru o valoare economică

furnizată unui alt partener, nu primeşte în schimb o valoare echivalentă;

3. migraţii: apar atunci când reşedinţele unor persoane se mută dintr-o economie

în alta, cu influenţe importante asupra rezidenţei activelor şi pasivelor respectivelor persoane;

4. tranzacţiile estimate: există situaţii când tranzacţiile pot fi estimate şi

înregistrate în conturile balanţei de plăţi deşi nu au la bază fluxuri reale.

Structura balanţei de plăţi externe

Deşi nu există un model unanim acceptat de către toate ţările în ceea ce priveşte

structura balanţei de plăţi, în esenţă ea poate fi totuşi rezumată în următoarea structură

bipartită pe conturi:

I. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente;

II.Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital.

I. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente cuprinde trei capitole

diferite:

A. Bunuri şi servicii, capitol care include:

- balanţa comercială, respectiv importul şi exportul de bunuri corporale.

Ambele fluxuri de mărfuri sunt evaluate la frontiera vamală a ţării exportatoare, respectiv în

preţuri FOB şi se referă, în principiu, la toate bunurile mobile pentru care schimbul de

proprietate se face între rezidenţi şi nerezidenţi;

- balanţa serviciilor – încasări şi plăţi generate de comerţul internaţional cu

servicii.

B. Venituri. Această poziţie, numită şi balanţa veniturilor, cuprinde în principal

veniturile din investiţii (directe şi de portofoliu), venituri acumulate de un investitor din

deţinerea de active financiare, cum sunt: depozitele bancare, împrumuturile acordate,

obligaţiunile, efectele de comerţ, participaţiile la capitalul unei întreprinderi sau creanţele

unei societăţi – mamă asupra sucursalei deschise într-o altă ţară.

C. Transferurile curente cuprind intrările şi ieşirile de resurse reale şi financiare

fără compensare din partea beneficiarului. Aceste transferuri se împart în transferurile

guvernului, transferurile private, alte transferuri între entităţi neguvernamentale rezidente şi

entităţi neguvernamentale nerezidente.

II.Contul de capital financiar sau balanţa mişcărilor de capital se împarte în

două categorii principale de tranzacţii:

A. Contul de capital. Acesta cuprinde toate operaţiunile de încasări sau plăţi în

vederea transferului internaţional al capitalului, precum achiziţionarea sau vânzarea de active

(nefinanciare) care nu sunt rezultatul activităţii umane (exemplu: pământul sau bogăţiile

subsolului) şi active intangibile (brevete, drepturi de autor, mărci, închirieri sau alte contracte

transferabile etc.) tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.

B. Contul financiar. Acesta include toate tranzacţiile determinate de schimbarea

proprietăţii activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de

restul lumii în cadrul activelor şi pasivelor financiare ale unei economii. Fluxurile cuprinse în

contul financiar sunt împărţite din punct de vedere funcţional în patru tipuri de tranzacţii:

investiţii directe, investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă.

Investiţiile directe presupun un plasament financiar al unui rezident în scopul de a

influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o atingă un asemenea

plasament pentru a putea fi inclus în categoria investiţiilor directe este de 10% din acţiunile

sau activele întreprinderii vizate. Acest flux financiar cuprinde atât plasamentele iniţiale, cât

şi câştigurile reinvestite. Investiţia directă se înregistrează în balanţa de plăţi externe pe baza

sensului investiţiei, şi anume investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi respectiv

investiţii directe ale nerezidenţilor în economia raportoare.

Investiţiile de portofoliu cuprind tranzacţii cu acţiuni, alte titluri financiare şi

derivate financiare – cu excepţia cazului în care aceste tranzacţii se referă la investiţii directe

sau active de rezervă. Investiţiile de portofoliu se referă atât la instrumente pe termen scurt,

cât şi la cele pe termen lung. Elementul fundamental al investiţiilor clasificate ca investiţii de

portofoliu este acela că sunt negociate sau negociabile.

Tranzacţiile privind investiţiile de portofoliu sunt grupate pe tipuri de instrumente.

Componentele standard ale balanţei de plăţi includ patru tipuri de instrumente, şi anume:

acţiuni, obligaţiuni şi bilete, instrumente ale pieţei monetare şi derivate financiare.

Alte investiţii se referă la credite comerciale, împrumuturile de la FMI, precum şi

folosirea creditelor obţinute de la FMI, depozitele bancare etc.

Activele de rezervă reprezintă instrumente financiare aflate la dispoziţia autorităţilor

centrale pentru a finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele financiare. În cadrul balanţei de

plăţi externe activele de rezervă sunt următoarele: aur monetar, Drepturi Speciale de Tragere

(DST), poziţia de rezervă a FMI, disponibilităţi în valută şi alte creanţe ale autorităţilor

asupra rezidenţilor. Principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura lichiditatea

necesară în vederea ajustării debitelor de plăţi între o ţară şi restul lumii, precum şi

menţinerea cursului de schimb la nivelul dorit sau exercitarea altor influenţe.

Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc cele două conturi principale ale

balanţei de plăţi externe (contul curent şi cel de capital) din punct de vedere al intrărilor şi

ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Întrucât balanţa globală a unei ţări nu poate fi

dezechilibrată, soldul exprimă influenţa tranzacţiilor efectuate de o economie cu restul lumii

asupra rezervelor internaţionale nete ale ţării.