DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL

1. Operele sfântului Dionisie sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de Corpus areopagiticum. Cele mai cunoscute texte ale sfântului Dionisie sunt aceste patru tratate:

Despre numirile dumnezeieşti sau Despre numele divine Despre teologia mistică; Despre ierarhia cerească; Despre ierarhia bisericească.

2. Relatia dintre imanenta si transcendenta in viziunea lui Dionisie Areopagitul din Teologia mistica.

In acest sens nu este intamplatoare organizarea la inceputul Teologiei mistice a viziunii areopagitice asupra articularii celor doua conditii-lumeasca si divina- si a discursului privind raportul lor: „[despre divinitate] ar trebui sa i se atribuie si sa se afirme despre ea tot ce se afirma despre cele ce exista, intrucat e cauza tuturor, si mai degraba sa fie negate ele toate, fiindca ea e mai presus de toate; si sa nu se creada ca negatiile sunt opuse afirmatiilor, ci ca ea este cu mult inaintea negatiilor si deasupra lor, fiind mai presus de orice negatie si afirmare.

Avem pe de o parte lumea creata si pe de alta, cauza sau Creatorul acesteia. Aceasta distinctie se pastreaza la nivelul ontologic, insa la nivel noetic si lingvistic, identificam o schema a imanentismului prin persistenta cauzei in lucrurile create[2], care constituie o cunoastere a lui Dumnezeu pe calea afirmativa- teologia catafatica.

Dionisie nu pastreaza aceasta schema imanentista ca atare, ci o depaseste urmand calea negativa- teologia apofatica- prin care cunoasterea tinde sa treaca dincolo de cele create la o viziune transcendenta a divinitatii: „Fiindca scopul ambelor teologii-catafatica si apofatica-este asemanator cu Dumnezeu, unirea cu El, si atunci, cu cat sufletul cunoaste si iubeste pe Dumnezeu in manifestarea Lui, cu atat mai mult tanjeste dupa Dumnezeu in El Insusi. Daca incearca sa ajunga dincolo de manifestarea lui Dumnezeu, la Dumnezeu Insusi, el poate face aceasta numai negand aceste manifestari si miscandu-se (...) intr-o stare in care tot mai putine pot fi exprimate, pana in final <<ajunge totul fara grai si se uneste in intregime cu Cel Negrait>>”.

Termenii de „inaintea”, „deasupra” si „presus” nu trebuie considerati sub aspectul temporalitatii sau al spatialitatii, ci trebuie intelesi in ordine logica- orice cauza isi precede logic efectul, orice creator isi precede logic creatura, iar in neoplatonism avem de-a face cu o prioritate esentiala a principiului (arché) in raport cu lucrurile care deriva ontologic din el. Toate acestea sunt concentrate adesea in discursul lui Dionisie in prepozitia „supra-”(hyper).

Putem conchide ca prin teologia mistica la Dionisie Areopagitul se realizeaza unitatea contrariilor (coincidentia oppositorum) –afirmare/negare; imanenta/transcendenta- printr-o depasire unificatoare a planurilor ontologice si care invalideaza planul lingvistic si pe cel noetic.

1

Aceasta depasire survine la nivelul trairii extatice care contine atat afirmarea, cat si negarea, adevarul imanentei si al transcendentei lui Dumnezeu in raport cu lumea creata.

La Dionisie, lumina este notiunea care substituie existenta si persistenta in existenta a oricarui lucru datorita Creatorului de la care provin toate, dar care este diferit de toate: „Dumnezeu se cunoaste in toate si este deosebit de toate”. Cunoasterea acestora este o cunoastere indirecta si partiala a lui Dumnezeu Insusi, El Insusi neputand fi cunoscut ca atare: „lumina este ceea ce face sa fie vazute corpurile obscure, dar ea insasi, in ea insasi, nu poate fi vazuta; ea insasi, in ea insasi, ca sa vorbim ca Areopagitul, este mai degraba intuneric; un intuneric orbitor! Pentru ca nici un ochi nu-i suporta stralucirea de nesuportat, nici incandescenta puritate (...) ar trebui sa spunem acum ca aceasta lumina meridiana coincide cu noaptea cea mai intunecata! Lumina, care nu e vizibila in sine, devine asadar vizibila indirect, in corpurile pe care le lumineaza”. Se impune facuta observația ca Dionisie nu predica o necunoastere de forma ignorantei, ci este vorba de o conditie a posibilitatii extazului- aceea de a-si dezlega simturile si mintea de toate cele ce sunt si care adauga in ordinul divinitatii un surplus de nefiinta. Iata de ce necunoasterea si intunericul sunt modalitatile de apropiere de Fiinta divina: „Tocmai prin necunoastere ajungem sa cunoastem pe Acela care-i mai presus de toate obiectele cunostintelor posibile”.

Trebuie sa deosebim Creatorul de creatia Lui, caci Dumnezeu nu se da in ceea ce creeaza, lumea existenta este numai o expresie a puterii creatoare care nu Ii pastreaza Fiinta. Or, noi putem separa cele doua niveluri de fiinta si la nivel gnoseologic: cunoasterea este de ordinul fiintelor create, a lumii, la fel si vederea, lumina sau intunericul; despre celalalt nivel nu putem vorbi decat in urma extazului, a despartirii de lumea creata si de fiinta noastra intr-un fel de nelimbaj, intrucat cuvintele tin de ordinul creaturii si nu au forta de a exprima fiinta Celui mai presus de fiinta.

Toate cele ce I se atribuie lui Dumnezeu nu ii apartin in chip propriu, sau, mai bine spus, nu Ii sunt proprii desi Ii apartin ca manifestare a Lui. Dumnezeu nu poate fi perceput nici ca ceva de ordin senzorial, material sau inteligibil, nu este obiect al cunoasterii, desi este cauza a tuturor celor sensibile si inteligibile. Imanenta in teologia lui Dionisie nu ramane decat la acest nivel, cunoasterea creatiei nu este decat o cunoastere a expresiei lui Dumnezeu ca lume, unde lumea nu este insasi fiinta Sa.

3. Ierarhia bisericeasca-Ierarhia cereasca

În lucrările sale Despre Ierarhia Cereasca şi Despre Ierarhia Bisericească, Dionisie descrie lucrarea unor intermediari, îngeri şi clerici, îngerii fiind mai aproape de Dumnezeu decât oamenii, se fac mijlocitori intre Dumnezeu şi oameni, iar clericii devin mijlocitori intre laici şi Ierarhiile Cereşti. Ideea ierarhiilor este preluată din Proclus, unde (Proclus) vedea trei nivel ale realităţii: Henadele (Unul), Inteligentele şi Sufletele, sunt paralele în gândirea lui Dionisie cu Tearhia, Ierarhia Celestă şi Ierarhia Bisericeasca.

Sfântul Dionisie Areopagitul (sec. I d. Hr.), primul teolog al Bisericii care a vorbit în mod sistematic despre Puterile cerești sau despre Ierarhia cerească, în Despre Ierarhia cerească afirmă

2

că Ierarhia bisericească a fost rânduită de Dumnezeu ca o imitare a Ierarhiei cerești. Lucru pe care, la Sfânta Liturghie, îl afirmăm la Heruvic: „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim”

Și nu putem ține locul Heruvimilor dumnezeiești, aici, pe pământ, dacă ei nu ar face același lucru în cer: dacă nu ar sta în jurul tronului Prea Sfintei Treimi.

Căci așa cum noi stăm la Sfânta Liturghie în jurul Sfintei Mese, având pe Domnul pe ea, la fel Puterile cerești, Îngerii lui Dumnezeu, stau în jurul tronului Dumnezeului treimic, slujindu-I Lui cu bucurie și cu cutremur mare.

Sfântul Dionisie ne spune că Dumnezeu „ne-a arătat nouă ierarhiile cerești și a făcut împreună liturghisitoare cu ele ierarhia noastră” pentru ca fiecare dintre noi „să ne îndumnezeim pe măsura noastră”

Și astfel înțelegem de ce îi cinstim pe Sfinții Îngeri: pentru a le urma slujirea lor neîncetată și pentru a ne îndumnezei aidoma lor dar pe măsura noastră, a fiecăruia dintre noi.

Sfinții Îngeri apar în Sfânta Scriptură, subliniază Sfântul Dionisie, – căci au fost văzuți în vedenii de către Sfinți – , sub diverse forme, care par forme materiale, însă ele nu au nimic de-a face cu cele materiale, pe care noi le cunoaștem, pentru că ei sunt ființe spirituale.

Căci Sfinții, care au văzut în vedenie pe Îngeri, i-au văzut „în chip mai presus de lume, deasupra tuturor celor materiale”. Adică i-au văzut în mod extatic, în slava lui Dumnezeu, în veșnicie.

Și din experiența sa extatică copleșitoare, Sfântul Dionisie ne prezintă Ierarhia cerească ca pe totalitatea Îngerilor Lui, pe care Dumnezeu o luminează cu slava Sa dumnezeiască veșnică. Însă o luminează în trepte, fiecare treaptă îngerească fiind luminată pe măsura ei.

Începând cu capitolul al 7-lea al tratatului mistic citat, Sfântul Dionisie ne spune că cel mai aproape de Dumnezeu stă prima ierarhie îngerească, care e formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri

Serafimii sunt cei care ard și încălzesc, fiind plini de focul dragostei dumnezeiești.

Heruvimii sunt plini de cunoașterea dumnezeiască și de înțelepciune.

Tronurile sunt cele care încălzesc și revarsă înțelepciunea dumnezeiască. Și cele pe care Sfântul Dionisie le prezintă sunt cele pe care el le-a văzut în vedeniile sale primite de la Dumnezeu. Și cine poate fi credibil într-o narațiune, decât cel care le-a văzut pe cele pe care le descrie?

Astfel, Sfântul Dionisie i-a văzut în vedenie pe Serafimi mișcându-se neîncetat în jurul lui Dumnezeu. Iar pe Heruvimi i-a văzut ca pe văzătorii de Dumnezeu care împărtășesc celorlalți înțelegerile lor dumnezeiești. Și pe Tronuri le-a văzut tinzând neîncetat spre Dumnezeu și fiind „prin excelență purtătoare de Dumnezeu”.

3

Și aceste trei Puteri cerești „sunt pline de harul cel mai înalt al îndumnezeirii” și „stau în cerc și nemijlocit în jurul lui Dumnezeu”, fiind pline de „multe și fericite vederi [dumnezeiești]”.

Ierarhia de mijloc e formată din Domnii, Puteri și Stăpânii.

Domniile sunt libere de toată dorința după cele păcătoase.

Puterile sunt pline de „bărbăție puternică și neclintită” în cele dumnezeiești.

Stăpâniile sunt pline de bună-rânduială în primirea și dăruirea înțelepciunii dumnezeiești.

Și ierarhia de sus, potrivit voii lui Dumnezeu, împărtășește iluminările dumnezeiești celei de mijloc. Prin aceasta Dumnezeu arătându-ne și nouă, tuturor, că nu trebuie să privăm de experiența noastră teologică și duhovnicească pe cei începători sau puțin experimentați ci să îi învățăm fără părere de sine și invidie. Pentru că și noi am fost luminați de Dumnezeu prin Îngerii și Sfinții Lui sau direct de către El prin vedenii dumnezeiești, și că înțelepciunea primită de la El trebuie dăruită tuturor, spre înțelepțirea și mântuirea tuturor oamenilor.

Ultima treaptă a Ierarhiei cerești e formată din Începătorii, Arhangheli și Îngeri.

Iar noi, adesea, numim toate Puterile cerești cu numele de Sfinții Îngeri, însă, în fapt, Îngerii sunt doar a 9-a treaptă a Ierarhiei îngerești de sus în jos. Dar le numim pe toate Sfinți Îngeri pentru că toate sunt ființe duhovnicești și prin această denumire precizăm diferența dintre ele și demoni. Pentru că și demonii au fost Îngeri buni, în Împărăția lui Dumnezeu, dar prin păcătuirea lor au devenit îngeri răi sau demoni, potrivnici lui Dumnezeu.

Și despre ierarhia ultimă, Sfântul Dionisie ne spune că Începătoriile sunt „începătoare și conducătoare spre cele dumnezeiești”, că Arhanghelii comunică cu Începătoriile dar și cu Îngerii cele dumnezeiești, pe când, despre Îngeri, că ei ne tălmăcesc nouă iluminările dumnezeiești pe care ei le-au primit în mod ierarhic. Adică de la Dumnezeu prin intermediul Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor, Începătoriilor și Arhanghelilor.

Și de aceea, la începutul tratatului mistic, Sfântul Dionisie ne-a spus că noi trebuie să imităm Puterile cerești în Ierarhia bisericească. Pentru că și Biserica e formată în mod ierarhic, de la Patriarh la ultimul Diacon al Bisericii și de sus în jos trebuie să vină tot harul și toată învățătura dumnezeiască în Biserică. Și fiecare dintre membrii ierarhiei trebuie să dăruiască tuturor celorlalți harul și înțelepciunea sa pe măsura înduhovnicirii sale personale. Fără această confesare sfântă a luminărilor lui Dumnezeu în viața noastră și fără dăruirea învățăturii pe care am strâns-o tuturor, nu putem să zidim în mod real Biserica lui Dumnezeu. Pentru că fiecare în parte are nevoie de învățătură și de luminare pe măsura lui și de aceea predicile și cărțile noastre sunt și trebuie să fie diversificate. Să fie pe multe trepte de înțelegere, pentru ca fiecare, pe măsura lui, să înțeleagă cele ce îi sunt de folos.

„Cetele ființelor cerești”, ne spune Sfântul Dionisie, „sunt pentru noi nenumărate”. Și el își încheie scrierea într-o mare smerenie, pentru că ne spune: „în privința unora [din cele referitoare la Puterile Dumnezeiești], n-avem cunoștința cea mai presus de lume a altora [a altor Sfinți], [pentru] că avem nevoie mai mult de altul care să ne lumineze, să ne introducă în taina lor”.

4

SF. MAXIM MARTURISITORUL

1. Ambigua

Cunoaşterea în sine pretinde ca subiectul ei să dinamizeze toate cele trei facultăţi sufleteşti14. Mai mult, dacă această trihotomie este o determinaţie a Chipului lui Dumnezeu din sufletul omului,lucrarea celor trei facultăţi ar trebui să fie înţeleasă în mod perihoretic. Pe de altă parte, Părinţii subliniază că în lucrarea firească a celor trei facultăţi trebuie să existe o anumită ierarhie; nu atât cea din metafora carului (partea raţională) tras de doi cai nărăvaşi (părţile poftitoare şi irascibilă), cum o prezintă Platon, cât mai ales în sensul propus de Sfântul Maxim, în Ambigua. Aici este introdus pentru termenul patos(=patimă, pătimire, pasivitate, pasiune) un sens care trece dincolo de ”patima din procesul de prefacere sau de corupere a puterii, cea care coexistă prin fire cu lucrurile şi fiinţele create. Căci toate câte au fost făcute pătimesc mişcarea, ca unele ce nu sunt mişcate sau nu au putere prin ele însele”. Lucrarea acestor patimi se face într-o ordine logică cel care ”înţelege, desigur că Îl şi iubeşte pe Cel pe care-L înţelege. Iar dacă îl iubeşte, desigur că pătimeşte şi tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel iubit”. Vedem că lucrarea sufletului trebuie să se întemeieze pe puterea raţională, ca fiind cea care oferă o oarecare siguranţă şi stabilitate; ea trebuie să se facă prin puterea irascibilă care deschide sufletul spre ceilalţi, spre lume, dacă respectă condiţiile impuse de raţionalitate şi nu încalcă limitele libertăţii; în fine, motorul lucrării este puterea poftitoare, cea care trebuie să asculte de raţiune şi să colaboreze armonios cu puterea irascibilă.

Astfel, Sfântul Maxim spune că sufletul a primit de la Dumnezeu pe lângă simţirea înţelegătoare şi pe aceea sensibilă, precum pe lângă raţiunea lăuntrică şi pe cea rostită, iar pe lângă mintea înţelegătoare şi pe cea pătimitoare”. Explicaţiile Părintelui Stăniloae la acest punct sunt: ”sufletul are minte, raţiune şi simţire. Fiecare din acestea are o funcţie cognitivă îndoită. Simţirea are o funcţie înţelegătoare şi una sensibilă o simţire a minţii e o simţire a prezenţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim vorbeşte de o senzaţie înţelegătoare care sesizează şi întregul producător de senzaţii. Raţiunea pe de o parte defineşte un lucru, pe de altă parte îl exprimă de aceea grecii au acelaşi nume pentru raţiune şi cuvânt (logos). Mintea are o funcţie înţelegătoare, prin care sesizează în mod activ o realitate, şi alta pătimitoare, căreia i se impune o realitate fără nici o contribuţie activă a ei. Liber de patimi este cel care-i supune părţii cugetătoare a sufletului partea irascibilă şi poftitoare, care împreună formează partea pătimitoare, după cum cei pătimaşi îşi supun partea cugetătoare, celei pasionale. Desigur, această ridicare a puterilor sufleteşti se face prin lucrarea harului”. In cuvintele lui Polycarp Sherwood: ”orice element al sufletului este dublu (determinat): mintea este intelectuală şi pasivă (fantezia); raţiunea este imanentă şi

5

transcendentă; simţirea este intelectuală şi sensibilă”. Thunberg adaugă: ”aceste dihotomii condiţionează mişcările sufletului şi nu numai că salvează caracteristicile individuale [ale părţilor sufletului], dar explică, de asemenea, şi mişcarea naturală de la cele de jos la cele înalte Se vede aici o expresie a fidelităţii Sf. Maxim faţă de principiul calcedonian al unirii fără ”silnicie şi al diferenţei ca pre-condiţie pentru unire”. Trihotomia: minte, raţiune şi simţire este discutată de Sf. Maxim în Ambigua 10.3 : ”sfinţii au cunoscut că sufletul are trei mişcări generale, adunate într-una: cea după minte, cea după raţiune, cea după simţire. Cea dintâi este simplă şi cu neputinţă de tâlcuit; prin aceasta, sufletul mişcându-se în chip neînţeles în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaşte în nici un fel, din nimic din cele create. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut; prin aceasta sufletul, mişcându-se în chip firesc, îşi adună prin lucrare ca pe o ştiinţă toate raţiunile naturale ale Celui cunoscut numai după cauză, raţiuni ce acţionează asupra lui ca nişte puteri modelatoare. Iar a treia este compusă; prin ea sufletul, atingând cele din afară, adună în sine, ca nişte simboluri, raţiunile celor văzute”.

In Ambigua 10.19 Sf. Maxim tâlcuieşte cele cinci moduri ale contemplaţiei naturale, anume: esenţa, mişcarea, diferenţa, amestecul şi poziţia. Esenţa este învăţătoarea teologiei, ca fiind purtătoare categoriei cauzalităţii. Mişcarea este cea care arată pronia lucrurilor, diferenţa este descoperitoarea judecăţii: amestecul este simbolul liberului-arbitru, iar stabilitatea este învăţătoarea moralităţii voluntare. Dacă amestecul şi stabilitatea sunt unite cu diferenţa şi mişcarea (respectiv), cei trei rămaşi, sunt, pe lângă o imagine a Sfintei Treimi, şi o imagine a cosmosului: cer, pământ şi diferenţa (=omul).

In Ambigua, Sf.Maxim defineşte în felul următor aceste noţiuni: ”Timpul, când se opreşte din mişcare, este eon şi eonul, când se măsoară este timp purtat de mişcare”, iar ”îndumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi tuturor veacurilor şi tuturor celor ce sunt în timp şi în veac”. Referitor la aceste definiţii Părintele Stăniloae spune: ”eternitatea care se va instala la sfârşitul timpului va fi o concentrare a întregului timp, împreună cu eforturile făcute de oameni, concentrare penetrată de eternitatea divină, cu care omul a intrat în comuniune deplină”.

2. Martiriul

După aceasta, trimiţînd pe sfînt afară, se sfătuiau ce să facă cu dînsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decît moartea; de aceea l-au dat în mîinile eparhului cetăţii. Acela luînd pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducîndu-l mai întîi pe sfîntul bătrîn, dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţîndu-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzînd trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atîta asprime l-a bătut, încît s-a roşit păgînul cu sîngele lui, iar trupul lui s-a sfărîmat, încît nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcîndu-se la ucenicii cuviosului cu mînie, de asemenea i-a jertfit pe amîndoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau: "Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sînt să pătimească unele ca acestea". Şi astfel abia suflînd, i-au aruncat în temniţă.

6

A doua zi, pe sfîntul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întîi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încît se înduioşa oricine văzînd un bătrîn cinstit, un sfînt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însîngerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare pînă la cap, neavînd asemănare. Însă nu s-au umilit de dînsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora rîuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrînd astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintîi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecînd limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decît înainte de tăierea limbilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! cîţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mîna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pămînt i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mîna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cîndva scriitor la împăraţi.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţîndu-i din curte, îi tîrau prin tot tîrgul cu batjocură, arătînd la tot poporul mîinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rînduială făcînd strigare şi rîs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dînşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.

Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încît de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punînd într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecîndu-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dînsul tăierea limbii şi a mîinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfîntul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecînd încă trei luni lîngă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrîneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci cînd a voit Domnul să-i facă sfîrşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mîngîiat mai întîi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunîndu-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplîndu-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atîta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfîntului, s-au văzut la mormîntul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii,

7

acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfîrşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cît este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IOAN SCARARUL

1. Viata

Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in partile Siriei. Nu se stiu decat prea putine informatii despre viata acestui sfant. Avand in vedere educatia si cunostintele Sfantului Ioan, se crede ca a facut parte dintr-o familie instarita, care i-a putut facilita accesul la scolile de seama ale vremii.

Sfantul Ioan a imbratisat viata monahala inca de la varsta de 16 ani, in manastirea din Muntele Sinai. Vreme de aproape douazeci de ani, Sfantul Ioan a fost ucenic al Cuviosului Martirie. Apoi, dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan Scararul s-a retras intr-o pestera din locul numit Tolas, unde s-a nevoit pustniceste vreme de peste patruzeci de ani.

In anul 639, Sfantul Ioan a fost chemat de obstea manastirii din Sinai, pentru a fi numit staret. El a primit cu multa greutate aceasta chemare. Dupa cativa ani, Sfantul Ioan a inmanat altui monah vrednic carma manastirii si s-a retras iarasi in pestera sa, unde s-a indeletnicit cu rugaciunea si nevointele pana la sfarsitul vietii sale.

Sfantul Ioan este autorul cartii numita "Scara", de la care isi trage si numele, in care viata duhovniceasca este prezentata sub forma unei scari cu treizeci de trepte. El a scris aceasta carte la indemnul prietenului sau Ioan, egumenul manastirii din Rait. Aceasta scriere a fost tradusa in limba romana de parintele profesor Dumitru Staniloae, ea fiind inclusa in volumul noua, din seria "Filocalia".

Sfantul Ioan Scararul a trecut la cele vesnice in anul 649. El este praznuit de doua ori pe an, in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.

2. Scara

8

Ioan de Raith a cerut lui Ioan Scararul sa dea monahilor o regula scrisa dupa care vietuirea sa urce spre cer ca pe o scara asemenea celei vazute de Patriarhul Iacov in vis. Dar autorul „Scarii”, descriind urcusul ca trecand prin treizeci de trepte, s-a gandit cu deosebire la cei treizeci de ani de viata ai Mantuitorului dinainte de inceperea activitatii publice. De aceea ea e impartita in 30 de „Cuvinte”.

Primele trei „Cuvinte” sunt ca un fel de introducere in care se descrie lepadarea calugarului de lume prin intrarea in viata monahala, dezlipirea lui sufleteasca de lume (despatimirea) si instrainarea de ea. In Cuvantul IV se descrie prima virtute a calugarului, care este ascultarea.

Cuvintele V, VI si VII sunt inchinate pocaintei si anume: Cuvantul V, pocaintei in general, Cuvantul VI, necontenitei gandiri la moarte, ca sustinatoare a pocaintei, iar Cuvantul VII, plansului neincetat pentru pacate, pricinuitor al unei bucurii inalte. Inca din aceste Cuvinte, se vede ca Ioan Scararul nu priveste treptele urcusului ca niste stari care pot fi lasate in urma, ci ca niste stari permanente. Aceste stari sufletesti alcatuiesc un tot si el trebuie adancit continuu toata viata. Sau fiecare din aceste stari trebuie mentinuta si adancita, si in masura in care e mai adancita, le cuprinde tot mai mult si pe celelalte. Asa, despre ascultare, autorul zice : „Cei ce se supun cu simplitate in Domnul, strabat drumul cel bun, necunoscand in ei prin iscodire amanuntita, viclenia dracilor” (Cuv. IV, capit. 12). De aceea aproape despre fiecare treapta autorul spune ca cel ce o mentine si o desavarseste se poate desavarsi chiar si numai prin ea. Astfel autorul nu trateaza aproape nici una din trepte, fara sa pomeneasca si de altele, despre care va trata in mod special in „Cuvinte” ulterioare, sau despre care trata in „Cuvinte” anterioare. Vorbind despre ascultare, el vorbeste totodata despre smerenie si critica slava desarta (Cuv. IV, cap. 4 ; Cuv. IV, cap. 39), despre care se va vorbi mai special in urmatoarele „Cuvinte” (Cuv. XXV, Cuv. XXI).

In „Scara”, precum am vazut, trandavia e pusa inaintea lacomiei pantecelui si a iubirii de arginti, la fel mania (si opusa ei, nemanierea), pentru ca sunt vazute in legatura lor negativa cu ascultarea, care e virtutea de capetenie a calugarilor. Cand se au in vedere crestinii in general, se poate pune inainte lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, pentru impiedicarea de la satisfacerea acestora si intristarea pentru lipsa materiilor lor si apoi trandavia ca descurajare de pe urma silintelor fara succes de a le satisface.

Indata dupa iubirea de arginti si de opusa ei, milostenia, se vorbeste in „Cuvantul” XVII despre nesimtire, sau despre moartea sufletului. Caci iubirea de arginti invartoseaza de fapt sufletul, il impietreste, ii ia mobilitatea simtirilor de mila, de intelegere, de zbor in iubirea de Dumnezeu si de deschidere spre semeni, alte izvoare actuale sau potentiale ale iubirii. Nu fara rost, dupa aceasta inchidere in nesimtire se trateaza despre un mijloc de a o birui, care e „cantarea bisericeasca impreuna cu altii” (Cuv. XVIII). Aceasta ajuta la priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginti asociata cu alipirea patimasa la lume, la viata de placeri, daca nu e infranata, naste lasitatea, sau lasitatea o naste pe aceea. De aceea despre ea se trateaza in „Cuvantul” imediat urmator (XX).

9

Se poate spune astfel ca pana aci scrierea s-a ocupat cu 2 teme, sau mai bine zis cu 2 grupe de teme : in primul rand cu desprinderea generala de lume in ceea ce are ea pacatos, cu pocainta pentru pacatele savarsite din alipirea la lume si cu ascultarea pentru evitarea pacatelor viitoare, dar si cu un sir de pacate mai partiale, care se opun pocaintei si ascultarii. In al doilea rand, cu modul trupesc al alipirii la lume, adica cu lacomia pantecelui, cu iubirea de avutie, cu nemilostenia si cu nesimtirea, provenite din cele dintai, si cu milostenia si cantarea in comun lui Dumnezeu, care se opun egoismului trupesc al acelor patimi.

Urmeaza ca o a treia tema, sau grup de teme, incantarea omului de sine insusi: slava desarta, mandria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sunt o alta forma mai subtire, mai diavoleasca a egoismului, a desprinderii din legatura cu Dumnezeu si cu semenii ca izvoare ale iubirii si deci ale vietii. Acestora li se opune blandetea si la o treapta mai inalta, simplitatea si nevinovatia (Cuv. XXIV), dar mai ales smerita cugetare (Cuv. XXV).

Se trateaza in sfarsit ca o a patra tema, sau grup de teme, despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta e o intuitie clara a binelui ce trebuie facut in fiecare imprejurare si a raului ce trebuie evitat, care de multe ori se mascheaza in bine. Ea se naste din faptul ca sufletul si-a castigat o stare de nepatimire, de judecata cumpanita, obiectiva, nelasandu-se inselat de cine stie ce preferinta patimasa ascunsa, in judecarea si alegerea faptei ce trebuie facuta. Ea sta, de aceea, in legatura cu o liniste a sufletului, cu o netulburare a lui de vreo ispita sau pasiune (Cuv. XXVII). Numai in linistea aceasta se poate mentine sufletul intr-o rugaciune curata si prelungita (Cuv. XXVIII). Linistea aceasta e un aspect al nepatimirii, care la randul ei e o inundare a sufletului de lumina si de curatenia cereasca (Cuv. XXIX). Acum ies la iveala in toata puterea lor : credinta, nadejdea si dragostea ca legaturi culminante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX). Cu deosebire iubirea reprezinta treapta prin care scara se reazima pe deschizatura cerului, prin care primeste Hristos pe cei ce s-au curatit si s-au pocait in bratele Sale, sau la pieptul iubirii Sale nesfirsite. Caci in iubire, ei sunt deplin uniti cu Hristos pe In general, „Scara” e o imbinare intre asprimea sfaturilor pentru cei tari si inaintati duhovniceste, si blandetea contrara pentru cei mai putin tari si pentru incepatori. Aceasta imbinare se arata si in expresiile paradoxale in care autorul e mare mester. Astfel, in ea se vorbeste de „plansul pricinuitor de bucurie” (Cuv. VII), de „ura nepatimasa” a lumii (Cuv. III, cap. 19), de „nevointa aspra, stramtorata si usoara” (Cuv. I, cap. 18), de „trista si stralucitoarea smerita cugetare” (Cuv. I, cap. 3), de „nefricoasa simtire a mortii” (Cuv. VI, cap. 16), de „pocainta ca lipsirea neintristata de orice mingaiere trupeasca” (Cuv. VII, cap. 5). In general autorul se dovedeste un subtil cunoscator al complicatelor stari sufletesti la care ajung feluritele firi ale oamenilor. Scrierea lui este o extraordinar de bogata analiza a tuturor acestor stari. Ea intrece tratatele moralistilor francezi, prin bogatia, profunzimea analizelor, dar mai ales prin puterea de angajare a sufletelor pe calea indreptarii si a desavarsirii.

Caracterul practic, precis, complex si in general aspru si eficient al remediilor recomandate pentru desavarsirea omului de aceasta scriere, a facut sa fie considerata ca cel mai potrivit ansamblu de reguli pentru normarea vietii monahale.

10

IOAN DAMASCHINUL

Principala operă dogmatică a Sf. Ioan Damaschin, aceea care a făcut şi face celebritatea sa, este Izvorul cunoştinţei. Această lucrare e alcătuită din trei părţi: 1) Dialectica (capitole filosofice), cuprinzând în primul rând ontologia aristotelică, mai mult definiţii ale diferitelor noţiuni şi elemente de metafizică profană şi creştină luate din Aristotel, Porfiriu şi mai ales Sf. Părinţi; 2) O istorie a ereziilor, foarte dependentă de Epifaniu, Teodoret şi alţi istorici ai ereziilor. Sunt tratate personal numai ultimele trei erezii (cap. 101-103): mohamedanismul, iconoclasmul şi pavlicianismul; 3) Expunere exactă a credinţei ortodoxe sau Dogmatica, într-o suta de capitole, împărţite la rândul lor de editori în patru cărţi: 1) Despre Dumnezeu; 2) Despre creaţie, îngeri şi demoni, natura văzută, rai, om şi puterile sale, Providenţă; 3) Despre Hristos; 4) Hristos în continuare, Botez, Euharistie, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, canonul Sf. Scripturi, răul în lume, eshatologie. Împărţirea Dogmaticii în patru cărţi se datoreşte nu tradiţiei greceşti ci, probabil, împărţirii în patru cărţi a sentinţelor lui Petru Lombardul († 1164). Lucrarea e dedicată fratelui adoptiv al autorului, Cosma, episcop de Maiuma. Este, zice Bardenhewer, cea dintâi încercare de a da o dogmatică completă în literatura greacă. Ioan nu vrea să fie original, ne spune el în prefaţă: „Nu e nimic al meu, cum ziceam, ci am adunat la un loc, cât mi-a fost cu putinţă, cele care au fost elaborate de dascăli aleşi" (P.G. 94, col. 525 A). Nu menţionează totdeauna nominal izvoarele sale. Autorii săi preferaţi sunt: Pseudo-Dionisie Areopagitul pentru teodicee, Grigorie de Nazianz pentru dogma Sf. Treimi, Leonţiu de Bizanţ, Maxim Mărturisitorul şi Anastasie Sinaitul pentru hristologie. Dogmatica lui Damaschin condensează într-o expunere concisă, clară şi fluentă, rezultatul evoluţiei istorice a învăţăturii creştine până la sfârşitul epocii patristice. Ea este manualul clasic de doctrină în Biserica Ortodoxă. Ea a fost tradusă încă din sec. XII în limba latină şi a servit ca izvor de inspiraţie pentru teologii apuseni ai Evului Mediu. Dintre lucrările dogmatice mai mici ale Sf. Ioan Damaschin menţionăm.

ROMAN MELODUL

Cuviosul Roman Melodul s-a născut în Emesa Siriei, din părinți necunoscuți. Această incertitudine asupra identității părinților săi a dat naștere la mai multe ipoteze, potrivit cărora Roman ar fi fost fie iudeu, fie sirian, fie grec. A fost botezat încă de tânăr și s-a remarcat printr-o mare dragoste pentru casa Domnului - Biserica. Ulterior, s-a mutat de la Emesa la Beirut (capitala de acum a Libanului), unde a fost hirotonit ca diacon la biserica Învierii. Se spune că avea o voce destul de mediocră, dar în timpul slujbelor din Biserică inima lui pur și simplu se umplea cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru el aceasta era cea mai mare bucurie.

Pe vremea împăratului Anastasie I (491–518), tânărul diacon a venit la Constantinopol, unde s-a stabilit la Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din cartierul Chir. S-a ridicat întrebarea: despre care împărat este vorba - Anastasie I (491-518) sau Anastasie a II-lea (713-

11

716)? Renumitul bizantinolog prof. Karl Krumbacher a demonstrat că este vorba despre Anastasie I, deci Roman a venit la Constantinopol cel mai probabil la sfârșitul secolului al V-lea[1].

Roman ducea o viață de ascet, prin rugăciuni și post, dar, plin de umilință, el credea despre sine ca fiind mai degrabă un om de lume. Avea o dragoste deosebită pentru Maica Domnului și de multe ori mergea în timpul nopții pentru a se ruga în Biserica Vlahernelor, care găzduia prețiosul omofor al Maicii Domnului. Sfântul Patriarh Eftimie îl prețuia și îl iubea pe Roman pentru virtuțile sale și i-a plătit același salariu ca și pentru ceilalți cântăreți de la patriarhie, care erau mai educați și mai talentați. Aceștia din urmă erau nemulțumiți de acest lucru și încercau să-l ridiculizeze pe Roman pentru lipsurile lui în educația muzicală și teologică. Roman însuși era dureros de conștient de aceste defecte; își dorea o voce mai melodioasă pentru a aduce laudă lui Dumnezeu.

Odată, în ajunul Crăciunului, cuviosul Roman a fost desemnat să-i conducă pe cântăreții bisericești la slujba solemnă ce se făcea la Nașterea Domnului. Era responsabil în acest caz nu numai pentru cântări, ci și pentru textul imnelor (condacelor). După ce toată lumea a plecat, el a rămas în Biserica Vlahernelor și cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului să-l ajute. Fiind foarte obosit, el a adormit, dar în vis i-a apărut Maica Domnului, ca răspuns la rugăciunea sa. Aceasta i-a dat o bucata de hârtie, spunându-i cu blândețe: „iată, mănâncă aceasta”. Trezindu-se, Roman își dădu seama că a fost înzestrat cu o inspirație divină. Când a început slujba solemnă pentru Nașterea Domnului, cuviosul Roman, după ce a primit binecuvântarea patriarhului, suindu-se în amvon, a început a cânta: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște...”. Împăratul (care asista la slujbă), patriarhul, clerul și toți credincioșii din biserică au ascultat plini de mirare cântarea lui Roman, făcută cu o voce sonoră și plină de dreapta credință, apoi i s-au alăturat cu toții la intonarea acelui imn. Mai târziu, Roman i-a povestit patriarhului visul pe care îl avusese, iar cântăreții care își bătuseră joc de el s-au căit și plini de umilință i-au cerut iertare.

Cu acest condac al Nașterii Domnului, care a fost datat în anul 518, cuviosul Roman a început o perioadă prolifică de creație. În total, el a scris mai mult de o mie de condace, sărbătorind toate zilele de sărbătoare ale anului liturgic și sfinții din întregul calendar.

Trebuie subliniată diferența dintre condacul contemporan, care este un scurt imn religios care onorează și descrie o sărbătoare sau un sfânt, și condacul așa cum era în secolul VI, pe vremea cuviosului Roman. Condacul de acum era pe atunci doar prologul (proomion) condacului în forma sa întreagă; acest cuprindea 18-30 de strofe (ikoi), fiecare cu un refren și unite printr-un acrostih. Când condacul era cântat pe o melodie originală, se numea idiomelon. Inițial, compozițiile Sfântului Roman erau numite pur și simplu "psalmi" sau "ode". Termenul de condac a intrat în folosință abia în secolul al IX-lea, acest cuvânt provenind de la kontos, bastonașul de lemn pe care se înfășura pergamentul pe care se scria în acel timp.

Printre cele mai celebre condace care au rămas de la Sfântul Roman sunt:

La moartea unui călugăr

Judecata de apoi

12

Trădarea lui Iuda

Martiriul Sfântului Ştefan

Dar cel mai faimos condac al Sfântului Roman rămâne tot Condacul Nasterii Domnului:

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște,

iar pământul peșteră Celui neapropiat aduce.

Îngerii cu păstorii slavoslovesc,

iar magii cu steaua călătoresc.

Că pentru noi s-a născut prunc tânăr,

Dumnezeu cel mai înainte de veci.

(Minei, 25 decembrie, la Utrenie)

ANDREI CRITEANUL

Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple „parabole” — aşa cum mulţi oameni cred — şi „care găsesc deci acest Canon prea „istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: „Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul „modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a „chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această „mare înălţime” şi această „chemare” şi care defineşte omul nu ca pe cel „de deasupra” ci ca pe cel de „dedesubt” — o cultură care chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcedentală? Aici, păcatul este gândit întâi de toate ca o „slăbiciune” firească, datorată de obicei unei „neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul „modera” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte „problemele” sale cu duhovnicul — aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi „în rânduială”. în nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine „imaginea” slavei celei de negrăit”, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa. Pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este

13

îndeajuns să spui „Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu:

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri primite nu ţi-am adus Ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană”,

înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel — n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană, înţelegem că înainte de toate păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea orientării divine a vieţii, deci, acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final. Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa „modernă” a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere „existenţial”:

„Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o,Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.”

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare” — lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.

GRIGORIE CEL MARE

Sfântul Grigorie s-a născut într-o familie bogată, care poseda mari suprafețe de pământ în Italia. A făcut studii strălucite în tinerețe și a devenit prefect al Romei. După moartea tatălui său,

14

Grigorie vinde totul, o parte dă la săraci, iar cu o altă parte zidește șase mănăstiri. Renunță la toga prefectorală și se face călugăr, transformându-și propria casa într-o mănăstire cu hramul Sfântul Andrei. Papa Pelaghie al II-lea l-a numit ambasadorul său la Constantinopol; totuși, Sfântului Grigorie i-a displăcut atmosfera plină de vorbărie de la curtea imperială și nu a învățat niciodată grecește.

Se întoarce la Roma la sfârșitul misiunii la Constantinopol, aducând cu sine la Roma moaște importante: brațul sfântului apostol Andrei și capul sfântului evanghelist Luca.

Papa Pelaghie al II-lea îl face secretarul său, pentru ca la moartea acestuia Grigorie să fie ales episcop al Romei.

După ce a fost hirotonit Episcop al Romei în 3 septembrie 590, el a negociat o pace cu lombarzii care asediau Roma și l-a trimis pe Sfântul Augustin din Canterbury să evanghelizeze Britania.

El este cunoscut în Răsărit sub numele de Grigorie Dialogul din cauza lucrării sale în patru volume Dialoguri, în care a scris despre viețile și minunile sfinților din Italia și despre viața de după moarte. Este sursa inițială despre viața Sfântului Benedict de Nursia. A mai scris lucrările: Moralia despre Iov - un comentariu la Cartea lui Iov, Omiliile la Ezechiel, Reguli pastorale - care a fost manualul de bază pentru preoții din Apus pentru mulți ani de atunci încolo - și un mare număr de alte predici.

El a adăugat pomenirea Sfântului Apostol Andrei la embolism de la Rugăciunea Domnului din vechea Mesă romană; ca urmare, Mesa romană este adesea numită Liturghia Sfântului Grigorie, în special printre unii ortodocși. El este inițiatorul unui model apusean de cântare bisericească, numit adesea "Cântarea gregoriană".

În Răsărit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite care se slujește în Postul Mare îl pomenește pe Sfântul Grigorie ca autor, deși nu este clar ce rol a avut acesta în dezvoltarea acestei Liturghii.

Sfântul Grigorie a adormit întru Domnul în 12 martie 604.

ISIDOR DE SEVILLA

Sfântul Isidor de Sevilla este un Episcop spaniol, considerat ultimul dintre Părinţii apuseni ai Bisericii şi Maestru al Şcolii Medievale. Cunoscut şi ca Episcopul Isidor. Din anul 1999 este Sfântul patron al Internetului, care se sărbătoreşte la 4 aprilie.

S-a născut cca 560, la Cartagena (Spania). Se stinge din viaţă la 4 apr. 636, la Sevilla (Spania).

15

A fost învăţător, fondator, reformator, unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său.L-a ajutat pe fratele său Leandru, arhiepiscopul Sevilliei, în acţiunile de convertire a vizigoţilor arieni. Din anul 601 a devenit Arhidiacon al oraşului Sevilla, urmându-i în funcţie fratelui său.

S-a remarcat în primul rând ca teolog, influenţând prin opera sa dogmatica şi morala întregului Ev Mediu.

În lucrarea sa teologică principală, concepută ca manual de teologie morală,Sententiarum libri tres, se ocupă de învăţătura Bisericii, despre conduita creştină şi etică şi despre organizarea bisericească. Tot el a făcut adăugirile necesare la Liturghia Mozambicană, care se ţine în Toledo şi în ziua de astăzi. A elaborat un cod de reguli pentru ordinele religioase. A ţinut seminarii în fiecare dioceză. A organizat şi a condus în Spania mai multe concilii.

A fost interesat de foarte multe domenii: ştiinţele naturii, gramatică, istorie etc., fiind şi un autor prolific. În domeniul ştiinţelor naturii, lucrarea lui principală intitulată Etymologiae, este un gen de enciclopedie care cuprindea întreaga cunoaştere profană şi religioasă a timpului său, fiind recunoscută ca o lucrare de bază a întregului Ev Mediu - o încercare să transmită vremurilor viitoare întreaga cunoaştere a antichităţii. De asemenea, printre scrierile sale se numără şi lucrarea De viris illustribus, ce conţine material biografic şi hagiografic despre scriitorii africani şi spanioli din sec. VI-VII, o istorie a goţilor şi o istorie a lumii de la întemeiere.

Isidor din Sevilla, a fost cel care a făcut cunoscută opera lui Aristotel în Spania.

În anul 1722, Papa Benedict al XIV-lea l-a proclamat Sfant şi Doctor al Bisericii Romano-Catolice, iar la sfârşitului mileniului doi, a devenit patronul spiritual al utilizatorilor de Internet.

DIONISIE EXIGUUL

N. c. 470, decedat în  c.545, la Roma

Prezentat de biograful său Cassiodor ca fiind “de neam scit, dar de maniere întru totul romanesti, foarte priceput în ambele limbi (latină şi greacă, n.n.). cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii". 

A intrat de tânăr într-o mănăstire dobrogeană, apoi ajunge la Constantinopol, în 496 chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot. 

A trăit mult timp în mănăstirea “Sf.  Anastasia", a lucrat şi în cancelaria papală. Tot Cassiodor scria că preda dialectica în mănăstirea Vivarium (în Calabria) şi că a învătat mulţi ani în biserică.

16

A tradus mai multe opere dogmatice din greceşte în latineşte, toate însoţite de prefeţe personate: Sf.Grigorie de Nissa (Despre crearea omului, cu unele observaţii critice), Sf. Ciril al Alexandriei (Epistola 17 împotriva lui Nestorie, cu cele 12 anatematisme şi alte epistole), patriarhul Proclu al Constantinopolului (Tomosul către armeni) s.a.

A tradus şi câteva biografii cerute de monahi: Viaţa Sf. Pahomie, Pocăinţa minunată a Sf.  Thaisia. A mai tradus şi o colecţie de canoane, cele zise “apostolice", ale primelor patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale (în dotuă versiuni); a mai întocmit o colecţie de decrete (decretale) a opt papi.  Amândouă colecţiile au cunoscut o largă circulaţie în Biserica Apuseană. I se atribuie şi culegerea unei colecţii de texte patristice Florilegiu - din Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin şi alţii. A avut bogate cunoştinţe de astronomie, calendaristică şi calcul pascal.  Mai multe lucrări de acest gen îi sunt incluse în Liber de Pashatae sau Cartea despre Paşti: Pascalia adevărată şi regulile îndreptării ei, Precizări pentru stabilirea datei Paştilor, Elementele calculului calendaristic şi Pascal etc.

In mod deosebit trebuie subliniat faptul că Dionisie este cel care a fixat “cronologia erei creştine", Iuând pentru prima oara ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Naşterea Mântuitorului, “începutul nădejdii noastre" (fixând-o în 754 sau 753 de la întemeierea Romei", în loc de 749, a făcut o eroare de 4 sau 5 ani); a fost adoptată încă din sec.   VII în Italia, din sec.  VIII în Anglia, în cel următor în Franţa, apoi, cu timpul, în toate Tările lumii.

BENEDICT DE NURSIA

Sfantul Benedict s-a nascut in anul 480, in orasul Nursia, din provincia romana Umbria, aflata astazi in Italia, din parinti slaviti si foarte bogati. Parintii sai l-au trimis la scolile din Roma, unde a studiat o vreme. In acel timp, cetatea trecea printr-o mare decadere morala. Tanarul a parasit cetatea si pe colegii sai si s-a retras in muntii Subiaco, unde a pustnicit vreme de trei ani.

In acest loc a fost gasit de monahul Roman, care l-a tuns in monahism, cu numele Benedict. La cererea obstii, el a fost numit staret in Manastirea Vicovara. Sfantul Benedict din Nursia avea duhul inainte vederii, al vindecarilor, al scoaterii demonilor, al invierii mortilor; el se infatisa unora la mari distante, pe fata, iar altora le aparea in vis. Odata, el a vazut cu duhul ca paharul cu vin care i se pusese inainte este otravit. Cand l-a insemnat deasupra cu semnul Sfintei Cruci, paharul s-a spart in bucati.

Dupa o vreme, el a revenit in muntii Subiaco, impreuna cu ucenicii sai, printre care se aflau si fii de senatori (Maur si Placidiu). El a intemeiat douasprezece manastiri, in care a asezat cate doisprezece monahi. In anul 529, Sfantul Benedict a infiintat Manastirea Monte Casino, aflata si astazi in Italia. In aceeași regiune, sora sa, Cuvioasa Scolastica, conducea o manastire de maici.

17

Sfantul Cuvios Benedict a intemeiat randuiala monahala a benedictinilor, ordin care exista si astazi in Biserica Romano-Catolica. El a reorganizat monahismul apusean cenobitic si a compus reguli monahale, inspirat fiind de scrierile Sfantului Vasile cel Mare, ale Fericitului Augustin si ale Sfantului Ioan Casian. Regulile sale monahale, care sunt adevarate izvoare de spiritualitate, au transformat Europa, de-a lungul secolelor.

Cuviosul Benedict si-a profetit sfarsitul cu sase zile mai inainte de a muri. El si-a sapat mormantul, iar in a sasea zi a cerut sa fiu dus in biserica, unde s-a impartasit si a dat binecuvantarea sa obstii. El a trecut la cele vesnice in ziua de 14 martie 543, in Manastirea Monte Casino, la varsta de 63 de ani.

TEODOR STUDITUL

Sfantul Teodor s-a nascut la Constantinopol, la anul 759. Familia sa facea parte din nobilimea cea stralucita a Bizantului. Tatal sau, Fotin, implinea la curtea imparatilor functiunea de intendent de finante. Mama sa, Teoctista, era sora celebrului calugar Platon, care a luat parte la Sinodul al VII-lea ecumenic si care a ajuns mai apoi sa fie trecut in ceata sfintilor. Pe copilul Teodor, parintii il crescura in evlavia stralucita a crestinismului, deprinzandu-l la toata fapta cea buna. Cand se facu mai mare, il dadura la scoala sa urmeze retorica, gramatica, poetica si filosofia, apoi literatura crestina cu deosebire.

Iata insa ca, pe cand parintii se aflau mahniti si tulburati sufleteste ca imparatul prigonea Sfintele Icoane si pe inchinatorii la ele, veni din Bitinia parintele Platon, fratele mamei Sfantului Teodor. Si poate ca indrumati si de el, ei lasara totul si se dusera la manastire pentru ca acolo, in liniste, sa pazeasca intrutotul poruncile si invatatura Bisericii. Mama lui, Teoctista, merse la o manastire de maici, tatal insa, dupa ce imparti imensele sale averi la saraci, se retrase la o mosie, unde traia ca si un calugar. Iar cei trei copii ai lor, cu Teodor in frunte, se dusera cu parintele Platon in Asia. Si s-au oprit la una din mosiile lor, in muntii Olimpului Bitiniei. Iar acolo, alegand ei cea mai frumoasa pozitie, pe un platou inconjurat cu paduri de portocali, ridicara o manastire ce s-a numit dupa acel loc Sacudion. Nu mult timp dupa aceea, Teodor s-a calugarit si a inceput sa duca o viata severa in munca si privighere. Si el, ctitorul manastirii, facea treburile cele mai de umilinta: taia lemne, cara apa, sapa, plivea; apoi dupa ce ispravea rugaciunea, citea. Si asa, acum a putut sa cunoasca toata opera Sf. Parinti. Vazand toate acestea, s-a bucurat mult unchiul sau Platon, care il duse fara voia sa la patriarhul Tarasiei si il hirotoni preot. Dar ceva mai mult, a voit sa-l faca staret, insa Sfantul Teodor nu voia, caci spunea: "Daca e greu sa stii sa asculti, apoi cu cat mai greu e sa stii ce sa comanzi”. Imbolnavindu-se insa odata parintele Platon, la propunerea sa, soborul cu dragoste l-a ales staret pe Cuv. Teodor, pe cand era de 35 de ani...

18

In vremea aceea – pe la 795 – era ca imparat Constantin al VI-lea, fiul imparatesei Irina. Imparatul o alunga pe sotia sa Maria Armeanca, pentru a lua ca sotie o doamna de la curte, cu numele de Teodota. Si ceva mai mult, el ceru ca Patriarhul sa oficieze cununia, dar acesta nu vroi. Atuncea un preot Iosif, fara voia Patriarhului, o savarsi. Pentru toate acestea insa lumea se tulbura, iar imparatul se nelinisti si mai mult, auzind de miscarea de protestare de prin manastiri, si mai ales de aceea a staretului Teodor de la Sacudion. Si pentru ca atata de mare era autoritatea acelei manastiri, imparatul cauta sa dobandeasca de la ea o dezlegare, pentru ca astfel sa se linisteasca. Si aceasta mai ales pentru faptul ca si Teodota era ruda cu staretul Teodor. Dar n-a fost chip, caci furtuna crescu si mai mult. Atunci imparatul, aprins de manie, dadu ordin ca Platon sa fie inchis in Constantinopol, iar staretul Teodor sa fie intemnitat tocmai in Tesalonic. O, cate au indurat acuma acesti Cuviosi Parinti de la temniceri! Numai constiinta cauzei pentru care luptau ei ii mangaia, caci iata ce scria Sf. Teodor unchiului sau: "Inchisoarea pentru noi este tron al adevarului... Sa stii insa ca ingerii va lauda si ca oamenii va slavesc si va declara fericiti, dar ceva mai mult, Hristos va primeste printre ai sai si va deschide pentru vesnicie portile imparatiei cerurilor”... (Epist. 1, 3).

Nu trecu mult insa si imparatul a fost rasturnat printr-o revolutie a palatului, sfarsind in chip groaznic, scotandu-i-se ochii...

Imparateasa Irina slobozi atunci pe Sfantul Teodor si pe Platon. Si asa ei acuma se intorceau din temnitele lor impodobiti cu celebrele cununi de marturisitorri. Ei s-ar fi intors la Sacudion, dar in partile acele navalisera Arabii. Si atuncea s-au infatisat patriarhului Tarasiei, iar el le dadu Manastirea Studitilor din Constantinopol, pe care mai apoi ei au facut-o celebra in istoria intregii lumi.

Aceasta Sfanta Manastire, staretul Teodor o organiza in asa fel, dupa pravilele Sf. Vasile cel Mare si dupa regulile ce le-a dat el, incat ea a ajuns sa fie cel mai de seama centru de viata bisericeasca din acea vreme. De unde inainte acea manastire era pustie, acuma peste 1000 de calugari vietuiau in cea mai sfanta si aleasa viata. Caci, prin pilda vietii sale sfinte, prin intelepciunea sa, precum si prin cuvantarile ce le tinea lor de trei ori pe saptamana, Sf. Teodor stiu cum pe toti sa-i apropie de Dumnezeu. Si parte din aceste sfaturi le avem si noi astazi tiparite in cele 312 cuvinte catehetice, ce se citesc si acuma prin sfintele noastre manastiri si de catre credinciosii cei evlaviosi.

In acest timp, Sfantul Teodor cu ucenicii sai alcatui si imne ce au ramas in cartile de slujba ale noastre, si mai ales in Triod.

Dar pe cand totul parea ca infloreste, iata ca din senin se starni o furtuna mare. Ea se porni din intunericul cel sufletesc al imparatului Leon Armeanul.

Prigoana Sf. Icoane lua proportii mari. Si atuncea Sfantul Teodor alaturea de Patriarhul Nichifor lua apararea Sf. Icoane prin cuvantari publice, prin scris si mai ales prin procesiuni cu Sf. Icoane.

Dar imediat si acest imparat il trimise in exil, unde Sfantul Teodor a avut de suferit groaznice chinuri, mutat fiind din loc in loc si supus la cele mai salbatice torturi. Toate insa le

19

indura cu mangaierea in suflet ca sufera pentru adevar si alaturea de Mantuitorul nostru Iisus Hristos...

Iata insa ca, dupa opt ani de inchisoare a Sfantului Teodor, a murit si acest eretic imparat, in chip napraznic, iar Sfantul Teodor a fost slobozit de urmasii acestuia pentru o clipa, dupa care iarasi a fost trimis in exil, caci si noul imparat Mihail al III-lea Balbaitul era cuprins de aceeasi boala a ereziei. Durerile insa si mai mari de acuma, au apasat si mai mult pe batranul marturisitor al credintei celei drepte, care spunea ca "Sf. Icoane sunt pentru ochi ceea ce sunt cuvintele pentru urechi. Cu ele se inflacareaza credinta in sufletele oamenilor”. Si asa murit in exil Sfantul Teodor Studitul, ca marturisitor, intr-o zi de 11 Noiembrie in anul 826, pentru a fi de-a pururea slavit de intreaga crestinatate ca un aparator al Sf. Icoane, iar pentru calugari ca "un nou Sf. Vasile”, "doctor ecumenic” ce de-a pururea este fericit in ceruri, fiind incununat de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos pentru lupta cea buna pe care a dus-o in aceasta viata. Amin

FOTIE

Părinții lui Fotie erau creștini evlavioși și bogați. Tatăl său era funcționar la Curtea imperială, cu rangul de „Paznic al Împăratului și al Palatului”. Era o familie iconodulă, care venera icoanele, dar cum împăratul în funcție era iconoclast, împotriva folosirii icoanelor în Biserică, aceștia au fost exilați pe vremea când Fotie avea doar 7 ani, averea le-a fost confiscată, iar ei au fost în cele din urmă martirizați. Fotie vorbește despre patriarhul Tarasie ca despre „unchiul său după tată”.

Imediat ce și-a terminat propria educație, Fotie a început să predea gramatica, retorica, teologia și filosofia. Calea spre viața publică i-a fost probabil deschisă (după una din surse) de căsătoria fratelui său Serghie cu Irina, una din surorile împărătesei Teodora a II-a. În anul 855, la vârsta de 35 de ani, Fotie era recunoscut pentru abilitățile sale politice, astfel că a fost trimis ca ambasador la califul Persiei, la Bagdad, fiind însărcinat să negocieze sfârșitul persecutării creștinilor pe teritoriile musulmane.

Primul patriarhat

Disensiunile între Patriarhul Ignatie al Constantinopolului și Cezar Bardas (Vardas), unchiul tânărului împărat Mihail al II-lea, provocate de relația ilicită a lui Bardas cu fina lui și de alte practici morale problematice ale acestuia au dus la promovarea lui Fotie la rangul patriarhal. Ignatie a fost arestat și exilat în insula Terebynthia în 858, demisionând. Fotie, un mirean, a fost hirotonit preot si era poate cel mai mare erudit al vremii sale și era văzut ca fiind dincolo de orice suspiciune întrucât se opunea ferm partidei iconoclaste care provocase moartea părinților săi.

La câteva luni după exilarea acestuia, câțiva dintre susținătorii lui Ignatie s-au reunit în Biserica Sfânta Irina din Constantinopol, plănuind restabilirea acestuia pe tronul patriarhal. Au făcut apel la papa Nicolae I, încercând să discrediteze numirea rivalului său Fotie. Scrisoarea a fost semnată de șase mitropoliți și cincisprezece episcopi; câțiva monahi erau de asemenea de

20

partea lui Ignatie și au făcut parte din delegația care a călătorit până la Roma, deși Ignatie demisionase de bunăvoie. Susținătorii lui Ignatie au fost primiți de Papa Nicolae I care dorea să-și reafirme autoritatea asupra Bisericii din Răsărit. El reușise deja să-și subordoneze cu succes întreaga Biserică din Occident și dorea să obțină aceeași autoritate și în Răsărit.

Fotie a întrunit un sinod în Biserica Sfinților Apostoli în 859, pentru a pune capăt controverselor din jurul numirii sale. Acest sinod a ajuns la concluzia că Ignatie nu ajunsese pe tronul patriarhal în mod legal, nefiind ales de un sinod, ci fusese numit de împărăteasa Teodora. Din nefericire, Cezar Bardas, dorind să se răzbune pe opozanții lui, l-a trimis pe Ignatie în exil obligatoriu pe insula Mytilene și i-a persecutat pe unii dintre susținătorii acestuia, în ciuda protestelor ferme ale lui Fotie. Papa Nicolae I considera că numirea avea nevoie de consimțământul Romei și a obiectat la faptul că Fotie, un mirean, ajunsese pe tronul patriarhal, deși existau precedente în acest sens atât în Biserica occidentală cât și în cea răsăriteană. El a cerut totodată ca bizantinii să restituie Romei teritoriile Calabriei și Siciliei.

În anul 861, cu acordul lui Fotie, împăratul Mihail convoacă un sinod general în Biserica Sfinților Apostoli, sinod care avea să fie cunoscut ca Sinodul I-II. Papa a fost invitat și și-a trimis delegații la sinod, cu instrucțiuni să investigheze alegerea lui Fotie în raport cu canoanele și să ceară ca sudul Italiei și provincia Illyricum să fie atribuite Romei. Sinodul a ratificat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic care condamnau iconoclasmul. Fotie era recunoscut ca patriarh canonic și legal. Delegația occidentală a acceptat legalitatea numirii lui Fotie. Ignatie s-a prezentat înaintea sinodului și a fost depus.

Când delegații s-au întors la Roma, iar Papa a descoperit că pretențiile sale teritoriale nu fuseseră luate în considerare, și-a excomunicat propriii delegați și a întrunit la Roma în 863 un sinod în care l-a depus și excomunicat pe Fotie, declarând numirea sa necanonică, alegând să-l recunoască în continuare drept patriarh legitim pe Ignatie.

Conflictul între Roma și Constantinopol a ajuns la apogeu. Fotie nu apăra doar autonomia Bisericii răsăritene, ci și interese vitale ale Imperiului. Cu susținerea integrală a împăratului Mihail al III-lea, el îi trimite papei o scrisoare cerându-i să-și retragă hotărârea cu privire la Fotie. În anul 867 s-a ținut un sinod la care au participat peste o mie de clerici. Sinodul l-a excomunicat pe Nicolae I, a condamnat pretențiile papei la primat în Biserică, intervențiile sale în Bulgaria, precum și inovația adaosului Filioque la Crez. Atât scrisorile lui Nicolae cât și cele ale lui Fotie au fost citite în sinod. Situația a fost complicată o dată în plus de pretenția papei de a avea autoritate asupra întregii Biserici, precum și de disputa înconjurând jurisdicția asupra Bulgariei de curând convertite la creștinism. Sinodul declară ilegală interferența latinilor în problemele Bisericii răsăritene. Împăratul german Ludovic al II-lea a fost chemat să intervină pentru a-l depune pe papa Nicolae, însă moare în același an.

În vremea aceea, în Răsărit erau doi împărați, Mihail al II-lea și Vasile I. Mihail încearcă să îl omoare pe Vasile, dar acesta, aflând despre complot, îl ucide pe Mihail. Fotie refuză să accepte uciderea lui Mihail și nu îl lasă pe Vasile să ia Sfânta Împărtășanie într-o zi de praznic. Furios, Vasile îl închide pe Fotie într-o mănăstire.

21

Această stare de fapt se schimbă odată cu asasinarea lui Cezar Bardas, protectorul lui Fotie și a împăratului Mihail în 867 de către coîmpăratul Vasile I Macedoneanul, care uzurpă tronul. Fotie este depus din treapta de patriarh, mai degrabă pentru că Vasile Macedoneanul dorea să se alieze cu papa și cu împăratul roman decât pentru că Fotie fusese protejatul lui Mihail și al lui Bardas. Fotie a fost înlăturat din tronul patriarhal și exilat (aproximativ în septembrie 867), iar Ignatie e reinstalat pe 23 noiembrie. În timpul celui de-al doilea patriarhat al său, Ignatie a continuat în mare direcțiile de acțiune urmate de Fotie. Acest lucru pare să fi îmbunătățit relațiile dintre cei doi, iar în preajma anului 876 Fotie a fost rechemat la Constantinopol, fiindu-i încredințată educația fiilor împăratului; el devine totodată sfetnic (consilier) al lui Ignatie, care avea să-l recomande drept succesor al său. La moartea acestuia în 877, Fotie, după împotrivirea de cuviință în asemenea situații, este reașezat pe tronul patriarhal.

Al doilea patriarhat

Fotie obține de această dată recunoașterea formală a întregii lumi creștine la un sinod întrunit la Constantinopol în noiembrie 879. Legații papei Ioan al VIII-lea participă la sinod, recunoscându-l pe Fotie drept patriarh, o concesie pentru care papa a fost foarte aspru criticat în Occident. Patriarhul a rămas ferm pe poziții cu privire la principalele puncte de dispută între răsăriteni și occidentali, anume asupra necesității de acere iertare papei, de a ceda acestuia jurisdicția asupra Bulgariei, precum și în problema introducerii lui „Filioque” în Crez. În cele din urmă, Fotie refuză să ceară iertare sau să accepte „Filioque”, legații papali mulțumindu-se doar cu cedarea în favoarea Romei a jurisdicției asupra Bulgariei. Dar și această din urmă concesie a rămas doar nominală, întrucât revenirea Bulgariei la ritul bizantin în 870 o transformă într-o Biserică autonomă. Fără acordul țarului Boris I al Bulgariei, papalitatea nu avea să-și poată pune în aplicare pretențiile jurisdicționale asupra acestui teritoriu.

În timpul altercațiilor între Vasile I și moștenitorul acestuia, Leon al VI-lea, Fotie ia partea împăratului în funcție, astfel că la moartea lui Vasile, când Leon devine împărat principal (Augustus), acesta îl depune pe Fotie și îl exilează, deși patriarhul îi fusese profesor. Fotie a fost trimis în exil la mănăstirea Bordi, în Armenia. Despre ultima perioadă a vieții lui Fotie nu se știe nimic. Nu s-a păstrat nici o scrisoare a sa din această perioadă. Data precisă a trecerii sale la Domnul nu este cunoscută, dar în general este acceptată data de 6 februarie 893.

Fotie a fost unul dintre principalii apărători ai poziției răsăritene în disputele cu papa de la Roma. Viața sa virtuoasă și talentul, ba chiar geniul său, precum și vastele sale capacități intelectuale au fost universal recunoscute. Chiar papa Nicolae I îl considera a fi un om cu „mari virtuți și cunoștințe universale”.

SIMEON NOUL TEOLOG

Sfantul Simeon Noul Teolog s-a nascut in anul 949 in Galteea (Paflagonia) si a studiat in Constantinopol. Tatal sau l-a pregatit pentru o cariera in avocatura si pentru o scurta perioada

22

tanarul a ocupat o pozitie inalta la curtea imperiala. La varsta de 14 ani l-a intalnit pe renumitul parinte Simeon Piosul la manastirea Studion, care avea sa-i marcheze adanc dezvoltarea spirituala. Tanarul a ramas in lume pentru mai multi ani, pregatindu-se pentru viata monahala sub ascultarea parintelui, iar cand a implinit 27 de ani a intrat in manastire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tanarului sa citeasca scrierile Sf. Marcu Ascetul (praznuit in 5 martie) pe langa alti scriitori spirituali. El a citit acele carti cu atentie si punea in practica ceea ce citea. In mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu “Despre legea duhovniceasca” (vezi Vol. I din Filocalie). In primul rand, trebuie sa-ti asculti constiinta si sa faci ce-ti spune ea, daca doresti sa-ti vindeci sufletul. In al doilea rand, numai prin indeplinirea poruncilor poti atrage asupra ta harul Sfantului Duh. In al treilea rand, cel ce se roaga numai Sf. Simeon Noul Teolog trupeste fara cunostinta spirituala este ca si orbul care a strigat, “Fiul lui David, ai mila de mine (Luca 18:38). Cand orbul si-a recapatat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38).

Sf. Simeon s-a ranit cu dragostea pentru frumusetea duhovniceasca si a incercat sa o dobandeasca. Pe langa pravila data de parintele sau, constiinta ii spunea sa mai adauge cativa psalmi si metanii, repetand constant “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!” Bineinteles ca si-a ascultat constiinta.

In timpul zilei ajuta oamenii nevoiasi care locuiau in palatul lui Patricius, iar noaptea rugaciunile lui se prelungeau, prinzandu-l miezul noptii la rugaciune. Odata, in timp ce se ruga, o lumina divina, foarte stralucitoare, a coborat asupra lui, inundand camera. N-a vazut decat lumina in jurul sau si nu a mai simtit pamantul de sub el. I s-a parut ca el insusi s-a transformat in lumina. Apoi mintea i-a urcat la ceruri si a vazut o a doua raza, mai stralucitoare ca cea dintai, iar la capatul ei parea ca se afla Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.

La sapte ani dupa aceasta viziune, Sf. Simeon a intrat in manastire, unde a inasprit postul si privegherea, invatand lepadarea de sine. Vrajmasul mantuirii noastre i-a ridicat pe fratii din manastire impotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reprosurile altora. Datorita nemultumirilor din manastire, Sf. Simeon a fost trimis la manastirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a fost tuns in schima monastica acolo, inasprindu-si nevointele duhovnicesti.

Prin citirea Sfintelor Scripturi si a scrierilor sfintilor parinti, precum si prin conversatiile pe care le purta cu sfinti parinti, el a atins un nivel duhovnicesc inalt imbogatindu-si cunostintele cele ziditoare de suflet.

Prin anul 980, Sf. Simeon a fost facut egumen al Manastirii Sf. Mamas si a ramas in functie timp de 25 de ani. El a reparat si restaurat manastirea care a suferit din cauza neglijentei fratilor si a impus ordine in viata calugarilor manastirii.

Aceasta disciplina monastica stricta pe care se lupta sfantul sa o respecte, a adus multe nemultumiri in randul fratilor. Odata, dupa Sf. Liturghie, cativa calugari l-au atacat si aproape ca l-au omorat pe Sfantul Simeon. Cand patriarhul Constantinopolului i-a scos din manastire si

23

vroia sa-i predea autoritatilor civile, Sf. Simeon a cerut ca acestia sa fie tratati cu blandete si sa fie lasati sa traiasca in lume.

Prin anul 1005, Sf. Simeon si-a dat demisia din functia de egumen in favoarea lui Arsenius, stabilindu-se undeva langa manastire, in liniste. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar in Filocalia.

Tema primara a scrierilor sale este activitatea ascunsa a perfectiunii duhovnicesti si lupta cu patimile si gandurile rele. El a scris si instructiuni pentru calugari: “Capitole teologice si practice”, “Tratat despre cele trei metode de rugaciune,” si un “Tratat despre credinta.” Mai mult, Sf. Simeon era un adevarat poet crestin, scriind “Imnuri despre iubirea divina,” care contin in jur de 70 de poezii pline de meditatii religioase profunde.

Invataturile nepretuite ale Sf. Simeon despre misterele rugaciunii mintii si despre lupta duhovniceasca i-au adus numele de “Noul Teolog.” Aceste invataturi nu au fost creatia Sf. Simeon, ci pur si simplu fusesera uitate in timp. Unele dintre ele pareau ciudate si de neacceptat pentru contemporanii sai, ceea ce a dus la conflicte cu autoritatile clerului din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfarsit prin a fi exilat din oras. El a traversat stramtoarea Bosfor si s-a stabilit la vechea manastire a Sfintei Macrina.

In anul 1021 sfantul a adormit in pace intru Domnul. In timpul vietii sale a primit darul facerii de minuni si, chiar dupa moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care si gasirea miraculoasa a icoanei sale.

TEOLIPT, MITROPOLITUL FILADELFIEI

Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei a fost una dintre cele mai influente personalitati ale Bizantului la sfarsitul secolului XIII si inceputul secolului XIV. S-a nascut la Niceea pe la 1250, unde s-a casatorit si s-a hirotonit diacon. Cand imparatul Mihail VIII Paleologul a primit unirea ou Biserica Romei, la 1274, Teolipt a organizat rezistenta in toata Bitinia. De aceea a fost arestat si trimis probabil intr-o insula pustie din Marea Egee, impreuna cu mai multi calugari din Atos, care opuneau deasemenea rezistenta unirii eu Roma. Printre acestia a fost si Nichifor din singuratate, care invatase o metoda a rugaciunii inimii neincetate in Sfantul Munte. in exil a deprins de la el si Teolipt praotica vietii ascetice si aceasta rugaciune. Sfantul Grigorie Palama afirma direct ca Teolipt a avut pe Nichifor ca maestru in aceasta rugaciune. La aceasta se face aluzie si intr-un panegiric anonim din Cod. Paris. Gr. 971 f. 249-250, unde se afirma ca in exil Teolipt "s-a supus unuia dintre acei atleti, care erau si asceti, si anume celui care era primul intre

24

ei" si "invata de la el, care cunostea foarte bine si ca pe o stiinta, viata dupa Dumnezeu, practica si contemplatia si infranarea mintii".

Introdus in acest fel de viata si de rugaciune, Teolipt deveni mai tarziu unul dintre dascalii sfantului Grigorie Palama in ele. Dupa ce Papa Martin IV a denuntat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon, Teolipt a fosit eliberat. Dupa o scurta vreme petrecuta la Atos, in jurul anului 1284 a fost ales mitropolit al Filadelfiei. Aceasta s-a intamplat dupa moartea lui Mihail VIII Paleologul si dupa ce un Sinod din Vlaherne (Pasti 1283), prezidat de patriarhul Iosif, a condamnat pe aderentii unirii cu Roma. Cand la 1285 un alt Sinod a aprobat tomul scris de Patriarhul Grigorie Cipriotul, ajuns la tronul patriarhal la 1283, dupa moartea patriarhului Iosif - tom in care se respingea din nou purcederea Sfantului Duh de la Fiul, dar se admitea "stralucirea" Lui eterna prin Fiul - Teolipt a semnat acest tom impreuna cu toti episcopii antiunionisti. Astfel se facea un pas ecumenic in problema aceasta care despartea atat de adanc Biserica din Apus de cea din Rasarit. Dar cand un calugar, Marcu, interpretand acest tom, identifica "purcederea" de la Fiul cu "stralucirea prin Fiul", iar Grigorie Cipriotul l-a sustinut, o parte dintre mitropolitii semnatari ai tomului si anume Ioan Chilas de Efes si Daniil de Cizic cerura patriarhului retragerea tomului si incetara sa-l pomeneasca la liturghie. Pana la urma, patriarhul trebui sa se retraga (la 1289). Teolipt dezaproba si el pe patriarh, dar nu din cauza tomului, ci pentru ca sustinea interpretarea lui Marcu, care putea avea un efect bun, dar si unul rau : reducerea purcederii Duhului din Fiul la stralucire, sau a stralucirii la purcedere.

Patriarhul Grigorie Cipriotul trebui sa se retraga. Dar intr-un sinod tinut in palatul imperial si prezidat de imparatul Andronic II Paleologul s-a reafirmat ortodoxia tomului, deci atitudinea mai nuantata in problema purcederii Duhului Sfant, sprijinita si de Teolipt. Atitudinea aceasta va fi preluata si de sfantul Grigorie Palama. Ea e contrara celei sustinute de partida oare nu admitea nici o relatie eterna intre Duhul Sfant si Fiul, ci numai o trimitere temporara a Duhului de catre Fiul, sustinuta de Ioan Chilas, iar in secolul XIV de Achindin si de Nichifor Gregora, adversarii lui Palama.

Dar o alta disputa tot asa de aprinsa diviza Biserica din Bizant, dupa moartea lui Mihail VIII Paleologul. Acesta scosese din scaun pe patriarhul Arsenie, care-l condamnase cand scosese ochii tanarului mostenitor legitim al tronului imparatesc, Ioan Lascaris (la 25 dec. 1261), si inlocuit cu Gherman III (1265-1267), apoi cu losif I, care la 1275 a demisionat, nevoind sa accepte unirea cu Roma. Iosif, readus dupa moartea lui Mihail VIII Paleologul, nu a fost recunoscut de arsenitii extremi. Arsenitii moderati au fost impacati insa prin aducerea osemintelor lui Arsenie la Constantinopol in 1284, sub patriarhul Grigorie Cipriotul. Teolipt adopta si in aceasta chestiune o atitudine moderata, favorabila salvarii unitatii Bisericii. S-au pastrat de la el doua cuvantari, in oare indeamna pe arsenitii extremisti sa vina in sinul Bisericii. El dezvolta aci invatatura ca Biserica e trupul lui Hristos si numai in ea se dobandeste mantuirea.

Sublinierea acestei caracteristici a scrisului lui Teolipt e bine venita, dar socotim ca toata viata oamenilor duhovnicesti ai Rasaritului a fost strans legata de Taine si de Hristos. inainte de el, Petru Damaschin, de exemplu, spune ca fara Tainele savarsite de preotie nu se ooate intra in

25

imparatia cerurilor (Filocalia greaca, ed. III, tom. V, ,p. 186) si el prezinta rugaciunile rostite de oamenii duhovnicesti cautatori ai linistei (isihiei) ca fiind constituite in mare parte din rugaciuni si cantari ale cultului public al Bisericii. Aceste rugaciuni si cantari influenteaza intreaga scriere a lui Petru Damaschin si se incadreaza in ea ca intr-un rau duhovnicesc lin si linistitor, ca intr-un mare poem duhovnicesc de remarcabila frumusete si armonie, de buna mireasma spirituala, de subtiri analize ale complexelor stari sufletesti. Nu mai vorbim de incadrarea spiritualitatii unui sfant ca Maxim Marturisitorul in larga viziune a recapitularii progresive a tuturor in Hristos, ca o uriasa Liturghie cosmica.

Teolipt e doar unul dintre cei ce au dat o expresie teoretica mai accentuata trasaturii generale a vietii duhovnicesti rasaritene legata de Biserica. Era obligat la aceasta de diviziunile care se manifestau atunci in viata Bisericii.

Dintre faptele legate de activitatea de arhipastor sau de mitropolit a lui Teolipt, mai amintim ca la 1303, cand orasul Filadelfia a fost impresurat de turci, rugandu-se fui Dumnezeu, a vazut minunea ca orasul sa fie despresurat de aparitia neasteptata a unei armate de catalani. Dar activitatea care l-a impus cel mai mult pe Teolipt a fost aceea de mare sfatuitor duhovnicesc al cercurilor societatii inalte din Constantinopol si al celor doua manastiri, una de monahi si una de monahii, din acel oras, cu numele de Philantropos Soter (Mantuitorul de oameni iubitor). Aceste manastiri au fost recladite de principesa bizantina Irina Chumnos, maritata cu despotul Ioan Paleologul, care, ramasa vaduva la varsta de 16 ani, s-a calugarit in 1308 la indemnul lui Teolipt in manastirea de femei restaurata de ea ca si manastirea de barbati cu acelasi nume.

Opera lui Teolipt socotita "considerabila" si pana azi ramasa in cea mai mare parte nepublicata, e formata in majoritatea ei din scrierile cuprinse in Cod. Vatic. Ottobon. 405, care sunt cuvantari si indrumari adresate celor doua comunitati monahale.

Intr-o alta scriere "invatatura despre indatoririle vietii de obste" (Cod. cit. f. 93 r.-105 v.)r Teolipt arata superioritatea vietii de obste fata de viata monahala de unul singur. Teolipt se dovedeste din nou un pretuitor al vietii duhovnicesti in Biserica.

Traind in Constantinopol la inceputul secolului XIV si desfasurandu-si activitatea de indrumator duhovnicesc in cercurile apropiate de curtea imparateasca, nu e de mirare ca Teolipt a putut fi dupa 1310 si inainte de 1317 (asadar cand Palama avea vreo 15-20 ani) unul dintre primii indrumatori ai tanarului Grigorie Palama in viata duhovniceasca.

De fapt, discipola lui Teolipt, printesa Irina (Euloghia dupa numele de calugarie) a luat atitudine impotriva lui Palama dupa 1340. Dar nu e sigur daca ar fi facut aceasta si Teolipt, in cazul ca ar fi trait, dupa ce Palama a aparat in scrierile sale rugaciunea inimii practicata de calugarii din Atos si invatatura despre energiile necreate, implicata in lumina dumnezeiasca de care se impartaseau practicantii indelungati ai ei. Dimpotriva, in faptul ca Palama, in chestiunea Filioque, sustine si dezvolta - in invatatura despre iradierea luminii dumnezeiesti a Duhului din Hristos in oamenii induhovniciti - invatatura lui Grigorie Cipriotul despre "stralucirea" Duhului

26

Sfant in Fiul, se arata apropiat de Teolipt, contrar partidei opuse a lui Varlaam, Achindin, Gregora si Irina Chumnos.

Teolipt nu avusese ocazia sa dezvolte in sfaturile sale in mod direct invatatura despre lumina dumnezeiasca si despre energiile necreate. Dar ea ni se pare implicata in continutul textului sau publicat in Filocalia. Vom incerca sa aratam aceasta in note. Teolipt a trait probabil pana pe la 1324-1325.

GRIGORIE PALAMA – DISPUTA CU VARLAAM

Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică și astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală și a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât și în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaștilor. Susținând imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol și Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii și despre lumina necreată văzută de isihaști.

Sf. Grigorie, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinților isihaști" (1338). Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigorie a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigorie, și anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiți și Varlaamiți erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum și Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina și el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învățăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care

27

îi denunța Sf. Grigorie și pe călugării athoniți drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susținea pe Akyndinos și l-a numit pe Sf. Grigorie vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniță timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigorie a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat ușor pe Sf. Grigorie, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe o corabie bizantină, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigorie a predicat atât prizonierilor creștini cât și răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiți de înțelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea și l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigorie a fost răscumpărat și s-a întors la Tesalonic.

NICOLAE CABASILA – VIATA IN HRISTOS

Opera sa principală Viața în Hristos - Περι της εν Χριστω ζωης (editată de W. Gass, 1849) expune principiul conform căruia unirea cu Hristos este actualizată și desăvârșită prin trei dintre tainele Bisericii, anume botezul, mirungerea și euharistia.

Autorul nu se fereşte nici de comparaţiile plastice atât de uzitate de Sfinţii Părinţi. De exemplu, în cazul numirii de „pecete" dată Botezului, Cabasila compară reimprimarea chipului lui Hristos în om cu argintul şi arama muiate de foc şi bătute de ciocan, dobândind prin prelucrare şi o numire nouă: statuie sau inel. (p. 51) La fel şi creştinul la Botez e şi numit, ca şi cum abia atunci a fost cunoscut: „Nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu până nu s-a învrednicit să primească raza Botezului." (p. 52) De aceea e citat Psalmistul David în legătură cu cei ce nu au o viaţă duhovnicească: „nu voi pomeni numele lor pe buzele mele." (Psalm XV, 4)

Dar Botezul mai e numit şi „luminare", căci ne dă puterea să gustăm lumina, alungând de la noi întunecimea păcatului. Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul generalizase această numire a Tainei. Ca „dar al lui Dumnezeu", Botezul arată marea dragoste a lui Dumnezeu, fiindcă noi, nenăscuţi fiind, nu ştiam ce să dorim, şi iată, Dumnezeu ne-a dat Taina pentru a ne face fericiţi. Cât despre celelalte numiri, toate arată începutul vieţuirii noastre cu Hristos.

Slujbele ce însoţesc săvârşirea Sfântului Botez „ne spun acelaşi lucru". Autorul aminteşte rugăciunile preotului de slobozire de satana şi de exorcisme, ceea ce arată că omul nu era desfăcut de vechea ruşine a păcatului; apoi aminteşte de suflarea preotului peste faţa celui ce se botează, ca şi cum acesta înainte n-a avut viaţă; apoi vorbeşte de faptul că omul care vrea să fie botezat e gol de haine şi încălţăminte, semn al pregătirii pentru o viaţă cu totul nouă; cel ce se

28

botează scuipă şi suflă din rărunchi spre Apus, ca şi cum ar scuipa pe necuratul - practică amintită şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Cateheza I mistagogică"; apoi cel ce se botează e uns, potrivit numelui de „creştin" („uns"; în limba greacă, hrizein = a unge): „unge-se robul lui Dumnezeu cu undelemn al bucuriei"; apoi întreita afundare în apă - când catehumenul dobândeşte întreaga fericire dorită, fiind făcut fiu al lui Dumnezeu în numele Sfintei Treimi.

E interesantă iarăşi comparaţia pe care o face autorul în cazul întreitei cufundări, drept pentru care o redăm: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă e totuna cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea. Din această pricină şi cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi.

Autorul nu se fereşte nici de comparaţiile plastice atât de uzitate de Sfinţii Părinţi. De exemplu, în cazul numirii de „pecete" dată Botezului, Cabasila compară reimprimarea chipului lui Hristos în om cu argintul şi arama muiate de foc şi bătute de ciocan, dobândind prin prelucrare şi o numire nouă: statuie sau inel. La fel şi creştinul la Botez e şi numit, ca şi cum abia atunci a fost cunoscut: „Nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu până nu s-a învrednicit să primească raza Botezului." De aceea e citat Psalmistul David în legătură cu cei ce nu au o viaţă duhovnicească: „nu voi pomeni numele lor pe buzele mele." (Psalm XV, 4)

Dar Botezul mai e numit şi „luminare", căci ne dă puterea să gustăm lumina, alungând de la noi întunecimea păcatului. Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul generalizase această numire a Tainei. Ca „dar al lui Dumnezeu", Botezul arată marea dragoste a lui Dumnezeu, fiindcă noi, nenăscuţi fiind, nu ştiam ce să dorim, şi iată, Dumnezeu ne-a dat Taina pentru a ne face fericiţi. Cât despre celelalte numiri, toate arată începutul vieţuirii noastre cu Hristos.

Slujbele ce însoţesc săvârşirea Sfântului Botez „ne spun acelaşi lucru". Autorul aminteşte rugăciunile preotului de slobozire de satana şi de exorcisme, ceea ce arată că omul nu era desfăcut de vechea ruşine a păcatului; apoi aminteşte de suflarea preotului peste faţa celui ce se botează, ca şi cum acesta înainte n-a avut viaţă; apoi vorbeşte de faptul că omul care vrea să fie botezat e gol de haine şi încălţăminte, semn al pregătirii pentru o viaţă cu totul nouă; cel ce se botează scuipă şi suflă din rărunchi spre Apus, ca şi cum ar scuipa pe necuratul - practică amintită şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Cateheza I mistagogică"; apoi cel ce se botează e uns, potrivit numelui de „creştin" („uns"; în limba greacă, hrizein = a unge): „unge-se robul lui Dumnezeu cu undelemn al bucuriei"; apoi întreita afundare în apă - când catehumenul dobândeşte întreaga fericire dorită, fiind făcut fiu al lui Dumnezeu în numele Sfintei Treimi.

E interesantă iarăşi comparaţia pe care o face autorul în cazul întreitei cufundări, drept pentru care o redăm: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă e totuna cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea. Din această pricină şi

29

cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi.

30