Masurare si evaluare in kinetoterapie

1 .Definiţia disciplinei, conţinutul acesteia

Evaluarea în afecţiunile aparatului neuro-mio-artro-kineticEvaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului dalelor culese, prin judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor".Măsurarea = procesul prin care culegem informaţiileCuantificarea = descrierea numerică a unor caracteristici ale obiectelor sau fenomenelor, utilizând standarde, etaloane sau unităţi de măsură specifice.Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei.Etalonarea = operaţia de stabilire a scării valorice a rezultatelor subiecţilor Aprecierea, în comparaţie cu măsurarea, presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra fenomenului evaluat, pe baza datelor obţinute prin măsurare, acordându-se semnificaţii acestora prin raportarea Ia un termen de referinţă, la un sistem de valori sau criterii .Assesment = procesul de înregistrare-strângere a datelor, identificarea problemelor, formularea ipotezelor şi luarea deciziilor pentru intervenţii terapeutice (Pedretti)Assesmentul prezintă următoarele etape: .

1.Triajul2.Interviul iniţial3.Informaţii subiective (anamnestice)4.Informaţii obiective (clinice şi paraclinice)5.Procesul de analiză al datelor: -stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional şi al capacităţii de muncă) -aprecierea restantului funcţional, evoluţiei deficitului -stabilirea obiectivelor programului de recuperare, necesităţilor de ortezare-protezare/obiectelor de ajutorare/modificarea mediului ambiant.

6.Concluziile lucrative - stabilirea programului de recuperare7.Reevaluarea (feed-back-ul necesar funcţionării oricărui sistem) – punct de plecare pentru alcătuirea unui nou plan de recuperare.

I AnamnezăLatură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient ducând spre un diagnostic de probabilitate.

I.Vârsta2.Sexul3.Profesiunea şi condiţiile de muncă4.Locul naşterii, domiciliul, condiţiile de viaţă5.Antecedente eredocolaterale6.Antecedente personale:7.Istoricul afecţiunii prezente: -debut; -evoluţie; - tratamente anterioare efectuate şi rezultatele lor.

1

2. . Evaluarea aparatului locomotor.

II Examenul general1Tipul constituţional, greutatea şi înălţimea2Tegumentul şi fanerele: culoare; consistenţa / mobilitatea; turgorul; temperatura; contuzii, echimoze, plăgi; altele (cicatrici locale, pete distincte, localizări anormale de pilozitate, flictene, fistule, hiperhidroză, ulcer trofic)3.Ţesut subcutanat: - ţesut adipos si ţesutul fibros. Se urmareste alterarea în sensul măririi dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de: tumefacţie; edem; hipetrofie musculară; chisturi; depunere de ţesut osos; alterarea în sensul scăderii dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de: hipotrofia - atrofia musculară sau pierderea continuităţii ţesutului moale4.Ganglioni5.Aparatul cardiovascular6.Aparatul respirator7.Aparat digestiv8.Aparat uro-genital9.Examen neurologic10.Examen psihic

Mişcările active au în vedere:a). Apariţia dureriib). Amplitudinile de mişcare articulară (testare articulară)c). Testele ce includ mişcări active contra unei rezistenţe (vezi teste neuromusculare)

Tehnicile de evaluare clinică prin mişcări active sunt:A)generale - folosite în toate patologiile (de obicei pentru pacienţii cu handicap mare): Indicele Barthel;Gradul de independenţă funcţionalăB)specifice - pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite funcţii

Mişcările pasive:-localizeaza nivelul leziunii prin producerea unei dureri elective-determina cauzele de modificare a amplitudinilor de mişcare normaleTeste neuromusculare:-Teste de forţă (testing muscular pe scara 0-5)-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibraţia, temperatura, durerea,propriocepţia, kinestezia, simţul dermolexic, stereognozia)-Reflexele osteo-tendinoase-Coordonarea, tonusul şi reflexele patologice-Echilibrul şi stabilitatea

Evaluarea funcţiilor: -respiratorie (clinică, prin aparate - teste funcţionale) -capacităţii de efort -mersului -deglutiţiei -apraxiei -prehensiunii

2

Întrebări:1.Ce este evaluarea?2.Care sunt etapele evaluării?3.Ce se înţelege prin anamneză?4.ce se înţelege prin examenul obiectiv?

3. Evaluarea creşterii şi dezvoltăii fizice prin metode subiective şi obiective.

Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice se realizează prin metode subiective şi obiective.

Metode subiectiveSomatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global şi segmentar al

corpului din faţă, spate şi profil, în stare statică şi dinamică (mers).Se efectuează iniţial subiectiv, fără instrumente de măsură şi control. Când se recurge la

ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale şi segmentare fiind în măsură să stabilească un diagnostic precis al aliniamentului normal şi al abaterilor de la acesta.

Poziţia ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii relaxaţi, membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziţie intermediară de pronosupinaţie, degetele uşor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior, membrele inferioare apropiate, genunchii extinşi, picioarele orientate anterior, călcâiele apropiate, vârfurile uşor sau chiar mai mult depărtate, fără să depăşească 45°.

Somatoscopia generală apreciază:• statura, care permite clasificarea subiecţilor în normo-, hiper- şi substaturali;• starea de nutriţie, care va conduce la etichetarea subiecţilor în:

normoponderali, hiper- şi subponderali ;• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau deficientă;• proporţionalitatea între ansamblul somatic şi părţile sale, dar şi între segmente;• concordanţa dintre vârsta biologică şi cronologică, prin aprecierea nivelului

creşterii şi dezvoltării somatoponderale, comparativ cu dezvoltarea caracterelor endocrine şi psiho-intelectuale;

• tegumentele şi fanerele, apreciindu-se modificările patologice ale tegumentelor, mucoaselor, părului şi unghiilor;

• elemente ale sistemului limfatic prin inspecţie;• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea şi caracterul distribuţiei stratului

adipos subcutanat;• muşchii scheletici, se apreciază ca formă şi relief în funcţie de: sex, vârstă,

biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor şi în funcţie de sportul practicat;• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele

după rahitism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente(agenezie) sau segmente supranumerare, de exemplu polidactilia;

• articulaţiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,mobilitate articulară voluntară liberă;

• motricitate spontană sau provocată:• atitudinea în timpul examinării, precum şi elementele comporta

mentale capabile să aducă informaţii asupra tipului de activitatenervoasă superioară.

Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor morfologice şi funcţionale ale regiunilor, părţilor şi segmentelor corpului, în mod metodic, de sus în jos, în

3

următoarea succesiune: cap, faţă, gât, trunchi, torace, abdomen, membre superioare, spate, bazin şi membre inferioare sau invers.

Metode obiectiveMetodele obiective constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a

aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie şi somatometrie.1. Examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului se realizează cu:• firul cu plumb, la care raportările se fac doar pe verticală;• cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportările se fac atât pe verticală, cât şi pe orizontală.Cadrul antropometric de simetrie are dimensiuni de 2m înălţime şi Im lăţime.Gradarea se face pe orizontală de la mijloc, deci de la punctul zero (0) spre

dreapta şi stânga, din 10 în 10 cm, iar pe verticală de jos în sus, de la 0 până la 200 cm. Astfel, CAS este împărţit în pătrate cu latura de 10 cm.

Verticala din mijloc, de la punctele zero (00) se suprapune liniei mediane a corpului.Examinarea somatoscopică instrumentală se realizează: din spate, profil şi faţă.

Examinarea din spateIn această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când linia mediană a cadrului

antopometric de simetrie (verticala 00) coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, protuberanta occipitală externă, apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale, toracale, lombare, pliul interfesier, printre epicondilii femurali interni, maleolele tibiale şi se proiectează în mijlocul bazei de susţinere.

Verticala trebuie să fie echidistantă faţă de: relieful median al călcâielor, gambelor şi coapselor, faţă de scapule şi coincide cu linia mediană a trunchiului şi capului

La această verticală se raportează o serie de linii orizontale care unesc:- marginea inferioară a lobilor urechilor;- extremităţile acromiale (biacromială);- spinele omoplaţilor (bispinoasă) şi tre- ce prin apofiza spinoasă a vertebrei T3;- vârfurile omoplaţilor şi trece prin apofiza spinoasă a vertebrei T7;- crestele iliace (bicretă);- trohanterele mari (bitrohanteriană);- maleolele tibiale (bimaleolară).

Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar şi paralele între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.

.Examinarea din profilîn această examinare), postura corectă ideală se realizează când verticala zero (00) a

CAS-ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, lobul urechii, articulaţia umărului, marele trohanter al femurului, uşor anterior faţă de mediana genunchiului, uşor anterior faţă de maleola laterală, la nivelul proiecţiei cutanate a interliniei articulaţiei mediotarsiene - Chopart.

Examinarea din faţăÎn această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei de simetrie

a corpului coincide cu verticala zero (00) a cadrului antropometric de simetrie care, trece prin: mijlocul frunţii, mijlocul nasului, mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic, simfiza pubiană, printre condilii femurali interni şi maleolele tibiale şi se proiectează în mijlocul bazei de susţinere.

La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:- bisprâncenoasă;

4

- biacromială;- bimamelonară (la bărbaţi);- bicretă;- bispinoasă (spine iliace antero-superioare);- bitrohanteriană;- bimaleolară.Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00) şi paralele între ele

şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneză medicală, prin care se

obţin date despre: vârstă, sex, stare civilă, condiţii de viaţă şi mediu, antecedente personale şi heredo-colaterale, precum şi date privind istoricul bolii.

Este efectuat de medic şi constă în palpare, percuţie şi auscul-taţie. Inspecţia din poziţie ortostatică reprezintă practic examenul somatoscopic.

3. Examenul radiologic completează sau precizează datele examenului clinic. Astfel, se pot depista aspecte morfologice şi dimensionale legate de: forma, dimensiunile oaselor, raporturile articulare etc.

4. Somatometria reprezintă un ansamblu de măsurători antro-pometrice pe baza cărora, prin calcularea unor indici specifici, se apreciază nivelul de creştere şi gradul dezvoltării fizice.

• Utilizează repere antropometrice strict cutanate sau proiecţii tegumentare ale unor elemente scheletale.

Măsurătorile antropometrice se sistematizează în:• dimensiuni longitudinale: înălţimea, bustul, capul, gâtul, lungigimea membrelor

inferioare, superioare, în ansamblu şi pe segmente (coapsă, gambă, picior, braţ, antebraţ şi palmă);

• dimensiuni (diametre) transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic, anvergura, diametrul biacromial, toracic, biepicondiliar (femural şi humeral), bistiloidian, bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei, piciorului;

• dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al capului, toracelui, sacro-pubian;• dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gâtului, toracelui,

abdomenului, braţului, antebraţului, şoldului, coapsei, genunchiului, gambei, gleznei, talia;

• dimensiuni ale masei somatice: greutate şi compoziţie corporală;• determinarea plicilor;• date fiziometrice: forţa dinamometrică a flexorilor mâinii, umerilor şi a

extensorilor lombari ai trunchiului.Măsurătorile antropometrice se efectuează cu: taliometru (pentru înălţime, bust),

bandă metrică, compas, caliper, riglă gradată, echer.Determinarea plicilorDeterminarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziţiei corporale.Plică include un dublu strat, al pielii şi al ţesutului adipos subcutanat, nu şi muşchiul.Plică se formează prin ciupire între police şi index; se strânge ferm şi se menţine

pe tot parcursul măsurătorii.Se măsoară cu caliperul, plasat cu muchiile la lcm de police şi index.

Înrebări:1.Cum se face evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice?2.Ce apreciază somatoscopia generală?3.Care sunt măsurătorile antropometrice?

5

4. Evaluarea amplitudinii de mişcare(1)

Evaluarea amplitudinii articulare. Evaluarea amplitudinii articulare sau bilanţul articular constă în aprecierea

gradului de mobilitate într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a unghiurilor de mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în planurile şi axele corespunzătoare.

După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare, deosebim articulaţii:• uniaxiale - cu o singură axă de mişcare: trohleare (humero- ulnară,

interfalangiene), trohoide (radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană);• biaxiale - cu două axe de mişcare, perpendiculare una pe cea laltă: elipsoidală

(radiocarpiană, metacarpofalangiene) şi articulaţii în şa (carpometacarpiană a policelui, trapezometacarpiană);

• triaxiale - care permit mişcări în toate planurile spaţiului şi includ articulaţii sferoidale, cotilice numite şi enartoze (umăr, şold).

Posibilităţile de apreciere ale unghiurilor maxime de mişcare sunt numeroase, dar goniometria rămâne cea mai uzitată.

Goniometrele sunt de diferite modele şi mărimi, adaptate dimensiunilor segmentelor de studiat.

Se compun dintr-un raportor (0-180°) şi două braţe: unul fix şi celălat mobil. Cele două braţe se întâlnesc într-un punct, care reprezintă axul goniometrului.

Condiţii de aplicare ale goniometrului:• raportorul se plasază în planul mişcării;• axul goniometrului se aşează în axul biomecanic al mişcării, mai precis pe

proiecţia lui cutanată, definită cu precizie clinică relativă, respectiv prin repere vizibile sau palpabile;

• braţele se aşează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează unghiul articular ce urmează a fi măsurat, astfel: braţul fix pe segmentul fix, iar braţul mobil pe segmentul mobil care execută mişcarea, deci practic se aliniază pe segmentele situate de o parte şi de alta a articulaţiei;

• nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat uşor, pentru a nu limita mişcarea;• articulaţia de testat, va fi poziţionată în zero (0) anatomic (poziţie neutră) sau

într-o poziţie preferenţială;• poziţia subiectului va fi comodă şi relaxantă, subiectul dezbrăcat la nivelul

segmentului de examinat pentru a permite o evaluare corectă a amplitudinii de mişcare în articulaţia testată;

• poziţia kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă şi relaxantă, pentru a asigura o maximă tehnicitate;

• testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.Valorile obţinute, în urma măsurătorilor, se exprimă în grade de la 0 la 180,

deoarece orice mişcare se încadrează între aceste limite.Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele, grupând valorile mişcărilor

opuse pe acelaşi ax (flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia internă şi rotaţia externă), alături de valorile standard.

În cazul articulaţiilor membrelor interpretarea se face în comparaţie cu unghiul aceleiaşi mişcări, efectuată cu segmentul opus şi/sau cu valorile standard ale amplitudinii maxime de mişcare.

Unele articulaţii se pretează mai greu (coloana vertebrală) sau nu se pretează (sterno-costo-claviculare şi intercostale) evaluărilor cifrice precise a amplitudinilor de mişcare.

6

Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.Redoarea - defineşte un deficit de amplitudine, indiferent de mecanismul său. De

exemplu, redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie, redoarea în abducţie reprezintă un deficit de adducţie etc.

Ankiloză - este definită prin absenţa totală, a oricărei mişcări la nivelul unei articulaţii, ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere mecanic decât în fuziunea osoasă.

Constatarea unei anomalii de amplitudine articulară, impune depistarea cauzei, reprezentată de anomalii prin exces (hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau hipotonie musculară) sau prin deficit (redoare articulară sau hipertonie musculară).

Ideal este ca mişcările să se execute în amplitudinea lor maximă.În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se realizează la aceşti

parametri. De aceea, este necesară definirea unor noţiuni ca: poziţie de funcţiune (utilitate), sector util şi coeficient global funcţional de mobilitate.

Poziţia de funcţiune (utilitate) reprezintă poziţia de maximă utilitate a articulaţiilor, care asigură independenţă funcţională individului. Imobilizările prelungite se efectuează în poziţia de funcţiune, tocmai pentru a o conserva, în eventualitatea instalării ankilozelor secundare.

Dacă pierderea a 15-20° amplitudine spre sfârşitul cursei de mişcare nu are importanţă foarte mare, pierderile cu aceeaşi valoare, de o parte şi de alta a poziţiei de funcţiune, pot transforma individul într-un disabilitat motor, cu imposibilitate de autoîngrijire, autoservire sau deplasare. Valoarea totală a acestor amplitudini, mici în aparenţă (30-40°), care încadrează poziţia de funcţiune, constituie sectorul util de mobilitate.

Coeficientul global funcţional de mobilitate, stabilit de Ch. Rocher este utilizat în mod curent în evaluarea amplitudinii articulare. Calcularea lui presupune:

-descompunerea fiecărei mişcări, posibile în articulaţia respectivă în mai multe sectoare;

-efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mişcarea respectivă, şi coeficientul standard pentru acel sector (se exprimă în procente);

-efectuarea diferenţei între valoarea maximă şi cea minimă a sectorului următor de mobilitate;

-calcularea produsului dintre valoarea obţinută şi coeficientul standard pentru acest sector de mobilitate;

-repetarea operaţiunilor şi pentru următoarele sectoare de mobilitate, atunci când mişcarea este descompusă în trei sau patru sectoare;

-calcularea sumelor produselor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru mişcarea respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcţional elementar,

-repetarea operaţiunilor amintite, pentru fiecare mişcare posibilă în articulaţia respectivă, finalizată cu obţinerea tuturor coeficienţilor funcţionali elementari;

-calcularea sumei tuturor coeficienţilor funcţionali elementari, sumă care reprezintă coeficientul global funcţional şi are, pentru articulaţiile cu mobilitate normală, valoarea 100%.

Întrebări:1.Ce este bilanţul articular?2.Care sunt condiţiile de aplicare a goniometrului?3.Ce este poziţia de funcţiune?4.Cum se calculează coeficientul global funcţional de mobilitate?

7

4.Evaluarea amplitudinii de mişcare(2)Bilanţul articular al coloanei vertebrale

Testul separării degetelor se execută astfel: se plasează policele şi indexul sau policele şi rnediusul pe două apofize spinoase vecine.

Se măsoară distanţa dintre aceste repere, înainte şi după flexia trunchiului.În mod normal, depărtarea este de 3-4cm.

Testul lui Schober se efectuează astfel:-se determină apofiza spinoasă a vertebrei sacrale S1 (reper 1);-se măsoară proximal l0 cm (reper 2).Se execută apoi flexia trunchiului, prin care în mod normal distanţa dintre cele două repere creşte cu 5cm. Se va nota Schober = 10 / 15cm.Distanţa degete - sol se apreciază prin măsurarea distanţei dintre sol şi vârful

mediusului, după executarea flexiei coloanei.Pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa menton-stern înainte şi după

executarea mişcărilor de flexie-extensie.Mişcări în plan frontal şi ax sagital -reprezentate de înclinările laterale

• pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa lobul urechii - acromion;• pentru coloana dorso-lombară se mă soară distanţa dactilion - capul fibulei.

Mişcări în plan transversal (orizontal) şi ax vertical - reprezentate de rotaţii• pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa menton-acromion;

• pentru coloana dorso-lombară (în cazul unui subiect aşezat călare pe un scaun) se măsoară gradul deplasării planului frontal al umerilor în raport cu planul bazinului.

Bilanţul articular al toracelui

Morfologia toracelui condiţionează pe cele ale trunchiului şi centurii scapulare.Dimensiunile şi mobilitatea lui influenţează atât mobilitatea membrului superior cât

şi dinamica ventilatorie.Bilanţul toracelui se aplică mai ales în malformaţii: torace în carenă sau în

pâlnie, precum şi în deformaţiile secundare deviaţiilor vertebrale în plan sagital (mai ales cifoze), frontal sau tridimensionale, respectiv scolioze cu gibozităţi costale.

Bilanţul articular al toracelui se apreciază în mod indirect, prin măsurarea perimetrului toracelui, completată dacă este cazul, de măsurători spirografice şi studiu radiologie al dinamicii costale.

Bilanţul articular al membrului inferiorArticulaţia coxofemurală este o enartroză cu trei grade de libertate. Pentru

măsurarea amplitudinii articulare în cele trei planuri, se aleg: poziţia zero (0) sau poziţii preferenţiale.

Reamintim că goniometrul se plasează în planul mişcării.Mişcări în plan sagital şi ax frontal - reprezentate de flexie şi extensie, axul mişcării

trece prin vârful trohanterului Aceste măsurători sunt însoţite, şi eventual compensate, prin participarea coloanei lom-

bare, care trebuie menţinută în lordoză fiziologică.Flexia şi extensia se măsoară cu genunchiul extins sau flectat. În caz de retractură a

muşchilor ischiogambieri sau a dreptului anterior, poziţia în flexie sau extensie a genun-chiului influenţează rezultatele măsurătorilor.

Mişcări în plan frontal şi ax sagital -reprezentate de abducţie şi adducţie; axul trece prin centrul capului femural.

8

Pentru a putea fi corect măsurate, se va poziţiona în primul rând bazinul: linia care uneşte cele două spine iliace antero-superioare trebuie să fie perpendiculară pe linia mediană a feţei anterioare a coapsei de testat şi să se menţină astfel în timpul examinării.

-braţul fix - situat orizontal, paralel cu linia care uneşte spinele iliace antero-superioare; -braţul mobil - pe linia mediană a feţei anterioare a coapsei.Mişcări în plan transversal şi ax vertical reprezentate de rotaţie internă – externă.

Poziţia zero (0): aşezat sau decubit dorsal cu genunchii la marginea mesei de testat, deci flectaţi la 90° sau decubit dorsal cu coapsa la verticală şi genunchiul flectat, astfel încât gamba să realizeze cu coapsa un unghi de 90°. Important este ca spina iliacă antero-superioară, linia mediană a rotulei şi feţei dorsale a gleznei, precum şi spaţiul dintre degetele II-III să fie aliniate.

Mişcarea este limitată de fasciculul iliopretrohanterian al ligamentului iliofemural, de ligamentele rotund şi pubofemural.

Articulaţia genunchiului este o trohleartroză cu un singur grad de libertate pentru:

Mişcări în plan sagital şi ax frontal - reprezentate de flexie şi extensie, axul trece prin condilii femurali.

Articulaţiile degetelor. In practică, numai mişcările în articulaţia metatarso-falangiană a halucelui pot fi exprimate cifric pentru flexie-extensie. Celelalte articulaţii ale degetelor, fără a fi neglijate, sunt evaluate cu precizie mică.

Bilanţul articular al membrului superiorBilanţul articular al membrului superior trebuie totdeauna completat cu bilanţul

funcţional, care sugerează importanţa mâinii în actul prehensiunii.Umărul. Are cea mai imperfectă coaptare articulară, datorată celor cinci articulaţii

care îl compun.Articulaţiile sterno-claviculară, acromio-claviculară şi scapulo-toracică formează

centura scapulară prin care umărul dobândeşte particularitate biomecanica, executând în raport cu toracele mişcări specifice: proiecţie anterioară - posterioară şi ridicare - coborâre, a căror valoare se apreciază în centimetri.

Mişcările de proiecţie anterioară (antepulsie) şi posterioară(retropulsie) realizează deplasări de 10-12 cm. Axul este vertical şi trece prin extremitatea sternală a claviculei.

Mişcările de ridicare şi coborâre sumează 12-13 cm, 3 cm pentru coborâre şi 9-10 cm pentru ridicare. Se produc în jurul unui ax transversal şi sagital, care trece prin extremitatea sternală a claviculei.

Întrebări:1.Cum se realizează bilanţul articular al coloanei vertebrale?2. Cum se realizează bilanţul articular al toracelui?3. Cum se realizează bilanţul articular al mebrului inferior?4. Cum se realizează bilanţul articular al membrului superior?

9

5. Evaluarea forţei musculareEvaluarea musculară este complexă, în final ea trebuind să ne dea răspunsul asupra

valorii forţei musculare, a rezistenţei musculare, a tonusului muscular, asupra inervării musculare, a controlului motor şi desigur a integrităţii anatomice a musculaturii.

Testarea musculară are un mare rol chiar în precizarea diagnosticului de boală. Tot pe testarea exactă a muşchilor paralizaţi apreciem nivelul lezional medular la un traumatizat vertebromedular.

În toate bolile neurologice testarea musculară alături de cea sensitivă devine definitorie pentru diagnostic.

Alături de precizarea diagnosticului de boală, evaluarea musculară ne dă o suită de lămuriri obligatorii pentru programul recuperator:

a) să apreciem valoarea musculară disponibilă pe care ne putem bazaîn programul terapeutic;

b) să înţelegem cât de mult slăbiciunea muşchilor afectează activităţilezilnice (ADL);

c) să putem preveni sau corecta dezechilibrele musculare care au generat diformităţi sau dezaxări;

d) să apreciem necesităţile pentru aparate şi dispozitive de asistare camăsură compensatorie (de la purtare de baston, orteze până la stimulatoareneuromusculare);

e) să putem selecta activităţile posibile ale individului în funcţie decapacităţile musculare ale sale (ale restantului muscular);

f) să ştim exact ce muşchi trebuie reeducaţi şi cât de importantă trebuie să fie această evaluare.

g) să apreciem posibilităţile vocaţionale. Evaluarea musculară se face întotdeauna după bilanţul articular.

Evaluarea musculară subiectivăPrimul contact cu deficitul muscular îl luăm prin anamneză asupra aces tui deficit.

Bolnavul ne va prezenta acuzele caracteristice.Întrebările medicului sau kinetoterapeutului trebuie să completeze şi să lămurească

toate aspectele observaţiilor şi afirmaţiilor pacientului.Evaluarea obiectivă

Se referă la examenul clinico-funcţional făcut pacientului.a) Inspecţia ne arată relieful muscular comparat cu cel opus sau cu

relieful normal al acelei zone. Astfel apreciem de la început hipotrofia sauhipertrofia musculară.

Inspecţia maselor musculare a teritoriilor interesate trebuie să aibă ca termen de orientare starea nu numai a musculaturii simetrice, ci şi a musculaturii întregului corp, pentru a nu interpreta ca patologică musculatura subţire, fără relief, a persoanelor slabe sau longiline.

b) Palparea masselor musculare (în poziţii de relaxare) ne precizeazăhipotoniile sau hipertrofiile (contracturile) musculare. Şi mişcarea pasivă asegmentelor ne dă informaţii asupra acestor aspecte putând chiar să deosebim o spasticitate piramidală (semnul lamei de briceag) faţă de o rigiditateextrapiramidală (semnul roţii dinţate).

Testarea forţei musculareTestăm forţa maximă relativă, adică forţa dintr-un anumit moment.Există mai multe tehnici de testare a forţei musculare.

10

a) Testingul muscular manual sau bilanţul muscular manual (metoda Fundaţiei Naţionale pentru Paralizie Infantilă, 1946, prelucrat şi generalizat de L. Daniels şi C. Warthingham) este cel mai folosit.

Testul muscular manual cere o bună cunoaştere a sistemului muscular de către testator. Testul apreciază forţa nu a unui muşchi, ci a grupului muscular care execută o anume mişcare (este una din părţile negative ale testului).

Pentru fiecare grup muscular, testarea cere poziţionări deosebite pentru anularea gravitaţiei (forţă 0-1-2) sau, din contră, pentru implicarea gravitaţiei (forţă 3-4-5) cu sau fără rezistenţe suplimentare.

Execuţia bilanţului muscular are câteva precauţii deosebite şi con traindicaţii cum ar fi:

- dislocările articulare- fracturile recente- stări postoperatorii (locale)- miozitele osifiante- procese infecţioase şi inflamatorii locale- durerile intense- operaţiile pe abdomen (pentru musculatura abdominală)- boli cardiovasculare severe- stări de oboseală locală sau generală.Forţa poate fi testată şi cu ajutorul unor aparate speciale numite „dinamometre".

Au fost create o serie de dinamometre adaptate unui singur sau mai multor tipuri de mişcări. Dinamometrele înregistrează valoarea de vârf a forţei grupului muscular respectiv.

Valoarea reală a forţei unui muşchi de fapt nu o obţinem cu nici unul din testele de mai sus. Evaluările acestea au însă o mare valoare orientativă şi în funcţie de acurateţea testării ne putem apropia mult de valorile relative reale.

Întrebări:1.De ce este importantă evaluarea musculară?2.Ce înseamnă evaluarea obiectivă?3.Cum se face testarea forţei musculare?

6.Evaluarea prehensiunii si a mersuluiEvaluarea prehensiunii

Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conştientizat sau reflex, care pe baza informaţiilor instantanee extero şi proprioceptive se automatizează prin repetare şi determină coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare

După Littler mâna este divizată in trei elemente de mişcare:- raza 1, policele, metacarpianul I şi articulaţiile dintre ele; metacarpianul I nu se

articulează cu cel de-al doilea şi astfel policele poate fi opus degetelor II-V; şi muşchii policelui.

- Raza 2, indexul, prin cei 7 muşchi proprii poate fi mobilzat independent fată de celelalte trei degete;

- Raza 3 – formată din degetele III-V şi metacarpienele corespunzătoare.

Razele 1 şi 2 formează o unitate funcţiuonală pentru activităţi de prehensiune fine, precise, la care participă în mică măsură şi degetul III.

11

Legătura funcţională dintre razele 1-3 asigură prehensiunea de forţă. Ea este evidenţiată de redoarea în extensie a inelarului , care face imposibilă „strângerea în pumn a celorlate degete”.

Aceste trei raze de mişcare sunt grupate în jurul unei unităţi centrale stabile, reprezentată de rândul distal al carpienelor, metacarpienelor II şi III şi musculatura aferentă: muşchiul flexor radial al carpului şi muşchii extensori radial ai carpului (lung şi scurt).

Tipuri de prehensiune1.Prehensiunea terminală se realizează între extremitatea pulpei policelui, aproape de

unghie şi extremitatea pulpei fiecărui deget, în particular a indexului.Este o prehensiune bidigitală fină, discriminatorie prin care sunt sesizate obiectele

fine. Testul de eficacitate constă în apucarea unui ac sau a unui băţ de chibrit aşezat pe masă. Această mişcare necesită integritatea flexorului lung al policelui şi al flexorului profund al degetului opus acestuia.

2.Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui şi pulpa altui deget când este bidigitală sau pulpele a două degete, când este tridigitală.

Acest mod de prehensiune este mai des folosit în activităţile cotidiene şi permite sesizarea unor obiecte mai groase care pot fi apucate cu două sau trei degete, de obicei police, index şi medius.

Testul de eficacitate pentru priza bidigitală index-police constă în încercarea de a smulge o foaie de hârtie ţinută între aceste două degete.

3.Prehensiunea subtermino-laterală se realizează între pulpa policelui şi faţa laterală a unui deget, mai frecvent indexul, ca şi cum am număra banii, am prinde o farfurie sau am răsucii o cheie, motiv pentru care se mai numeşte „ pensa de cheie”.

Acestă prehensiune bidigitală realizează o priză mai puternică decât precedenta , deoarece degetul opus policelui, în special indexul se sprijină pe celelalte degete şi astfel adductorii policelui pot dezvolta o forţă maximă.

Se mai poate realiza şi tridigital între pulpa policelui, indexului şi faţa laterală a mediusului; acestă priză este utilizată la scris , motiv pentru care se mai numeşte „pensa de scris”.

4.Prehensiunea polici digitopalmară este o prehensiune de forţă realizată între palmă şi ultimele patru degete şi police; se aplică în jurul unor obiecte grele si voluminoase.

Când volumul obiectului este prea mare, policele nu poate realiza priza cu celelate degete, iar forţa scade.

5.Prehensiunea prin opoziţie digitopalmară opune palmei ultimele patru degete şi permite sesizarea unor obiecte mai mici decât precedenta: mânuirea unui levier, apucarea volanului, agăţarea de o bară, purtarea unui geamantan.

Este mai rar folosită, deoarce priza se menţine greu.6.Prehensiunea latero-laterală se realizează interdigital între feţele alăturate a două

degete, mai ales index şi medius. Ex: menţinerea ţigării între degete. Este secundară, dar devine preţioasă în absenţa policelui.

Întrebări:1.Care sunt elementele de mişcare al mâinii?2.Care sunt tipurile de prehensiune?

12

Evaluarea mersuluiSe poate spune că evaluarea mersului este o apreciere global-analitică căci poate

furniza date importante atât analitice pe segmente limitate cât şi globale asupra unui complex funcţional neuro-mio-artrokinetic static şi dinamic ca şi aspecte extrem de importante ale echilibrului.

Evaluarea mersului se face în principal prin observaţia testatorului care consideră tipul de mers al pacientului.

Subiectului i se solicită să execute variate modalităţi de mers:- mers normal- mers rapid- mers în lateral- mers în tandem- mers peste mici obstacole- urcat-coborât scări.Se urmăresc o serie de aspecte precum:• echilibru • simetria• poziţia piciorului• comportarea lanţului kinematic al membrului inferior• parametrii măsurabili ai mersului• mişcările bazinului• mişcările trunchiului• mişcările membrelor superioare.

Mersul are trei momente funcţionale de bază:1. Sprijin pe ambele picioare;2. Sprijin pe un picior;3. Balansul sau avansarea unui picior.Cum primele 2 momente înseamnă perioadă de sprijin pe sol se consideră că

ciclul de mers este format din două perioade distincte:• sprijinul;• balansul (oscilarea, pendularea).Analiza kinematică a mersului arată că există 6 mişcări determinante ale

mersului: rotaţia pelvisului, înclinarea pelvisului, flexia genunchiului, mişcarea piciorului şi genunchiului, deplasarea laterală a pelvisului.

Faza I: atacul cu talonul • Capul şi trunchiul, verticale; braţul opus este proiectat înainte;• Bazinul face o uşoară rotaţie anterioară;• Genunchiul membrului de atac este extins;• Piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba.

Perturbări ale fazei I:- Capul şi trunchiul se apleacă înainte.

Se controlează: extensorii genunchiului.- Trunchiul alunecă spre dreapta şi şoldul se rotează extern - pasul

se scurtează.Se controlează: rotatorii interni ai şoldului, extensorii genunchiului şi eversorii piciorului.

- Bazinul se rotează posterior.

13

Se controlează: extensorii şoldului şi flexorii coapsei (evaluarea mărimii pasului).- Şoldul în abducţie.

Se controlează: adductorii.- Genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie.

Se controlează: extensorii şi flexorii genunchiului.- Piciorul este pe plat, pe sol (căderea antepiciorului).

Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.

Faza a II-a: poziţia medie.Capul şi trunchiul verticale;.Braţele apropiate de axa corpului;Bazinul foarte uşor rotat anterior şi uşor înclinat spre stânga;Coapsa dreaptă moderat rotată extern;Genunchiul drept extins, iar cel stâng uşor flectat.

Perturbări ale fazei a II-a:- Capul şi trunchiul se apleacă înainte, cu o rotaţie anterioară crescută a bazinului.

Se controlează: extensorii genunchiului.- Capul şi trunchiul se apleacă îndărăt, cu o rotaţie posterioară a

bazinului.Se controlează: extensorii şoldului.

- Capul şi trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pepartea stângă, în timp ce braţul drept se îndepărtează de corpSe controlează: abductorii coapsei drepte.

- Bazinul este în rotaţie anterioară exagerată.Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat amplitudinea extensiei coapsei.

- Bazinul este înclinat spre partea stângă („mersul tip Trendelenburg").Se controlează: abductorii coapsei drepte.

- Şoldul în rotaţie externă exagerată.Se controlează: abductorii şi rotatorii interni ai coapsei, extensorii genunchiului şi eversorii gleznei.

- Genunchiul în extensie sau în hiperextensie.Se controlează: flexorii şi extensorii genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei (evaluarea amplitudinii flexiei dorsale a gleznei).

- Genunchiul are o flexie exagerată.Se controlează: flexorii plantari ai gleznei.

Faza a IlI-a: desprinderea de sol a piciorului .• Capul şi trunchiul verticale;• Braţul drept înaintea axului corpului, cu cotul uşor flectat, braţul

stâng uşor îndărătul axului corpului, cu cotul extins;• Bazinul în rotaţie anterioară;• Coapsa dreaptă în uşoară rotaţie externă;• Genunchiul drept uşor flectat;• Glezna dreaptă în flexie plantară;• Piciorul se sprijină pe partea anterioară;• Degetele în extensie.

14

Perturbări ale fazei a IlI-a:- Braţele sunt la distanţe diferite de axa corpului; coatele sunt flectate.

Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.- Bazinul cu rotaţie anterioară exagerată.

Se controlează: abdominalii şi extensorii coapsei; de verificat amplitudinea extensiei coapsei.

- Şoldul în rotaţie externă exagerată.Se controlează: flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.

- Genunchiul este parţial flectat şi/sau flexia plantară este limitată,glezna putând fi în dorsiflexie.Se controlează: flexorii plantari.

Faza a IV-a: balansarea.• Capul şi trunchiul, verticale;• Braţele în apropierea axei corpului;• Bazinul cu foarte uşoară rotaţie anterioară;• Şoldul în uşoară rotaţie internă;• Coapsa şi genunchiul drept flectate;• Membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;• Piciorul în unghi drept pe gambă şi uşor eversat.

Perturbări ale fazei a IV-a:- Trunchiul alunecă spre stânga, în timp ce bazinul se ridică pe

dreapta.Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei.

- Bazinul rotat posterior.Se controlează: extensorii şi flexorii coapsei, de verificat amplitudinea flexiei.

- Coapsa în abducţie.Se controlează: flexorii coapsei şi genunchiului, ca şi flexorii dorsali ai piciorului; de verificat amplitudinea adducţiei şi flexiei coapsei, ca şi flexia genunchiului.

- Şoldul în rotaţie externă.Se controlează: rotatorii interni ai coapsei şi eversorii piciorului.

- Flexia coapsei şi a gambei este exagerată, iar antepiciorul cade(stepaj).

Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.- Degetele se târăsc pe sol.

Se controlează: flexorii coapsei, gambei şi cei dorsali ai piciorului.

Întrebări:1.De ce este importantă evaluarea mersului?2.Care sunt perturbările fazei I?3. Care sunt perturbările fazei II?4. Care sunt perturbările fazei III?5. Care sunt perturbările fazei IV?

15

Evaluarea echilibruluiExistă multe teste pentru aprecierea tulburărilor de echilibru explicabile de altfel

datorită proceselor complexe care concură la menţinerea stabilităţii. În general, testul se repetă de 3 ori luându-se cea mai bună performanţă.

Ortostatism statica) Testul Romberg clasic, cu închiderea ochilor 20-30 sec, picioarele lipite. Se

apreciază gradul de legănare. Variante cu aşezarea picioarelor unul înaintea altuia;b) Testul „branciului" se execută în două moduri:- din ortostatism ca la Romberg aplicăm scurte împingeri neanunţate pacien tului

la nivelul sternului, în spate, pe bazin, din lateral şi apreciem stabilitatea;- idem, dar cerem pacientului să se opună, să nu se lase împins.c) Testul unipodal, într-un picior cu braţele încrucişate pe piept, se

cronometrează cât îşi poate ţine echilibrul (30-150 sec). Se poate complexa flectând genunchiul.

d) Testul stressului postural - o chingă legată de talie şi având în spate un inel de care este prinsă o coardă care trece peste un scripete. La capătul coardei se atârnă nişte greutăţi care reprezintă 1,5%; 3%; 4,25% din greutatea corpului. La nivelul călcâielor este trasă o linie. Cronometrare cât rezistă şi nu balansează înainte braţele, nu apleacă trunchiul, nu face pasul sau paşii îndărăt sau dacă chiar nu este gata să cadă.

Ortostatism activTestul întinderii membrului superior foarte utilizat mai ales la vârstnici, în

ortostatism lipit cu umărul de un zid, picioarele paralele. Braţul anteflectat la 90° (cot întins) lipit de zid. Se începe aplecarea înainte cu avansarea membrului superior maxim posibil, fără pierdere de echilibru. Se notează pe zid nivelul atins de vârful degetelor. Se măsoară distanţa de la nivelul iniţial al vârfului degetelor până la cel final.

Bilanţuri funcţionaleSunt frecvent utilizate în serviciile de specialitate aducând informaţii complexe

căci pacientul este pus să îndeplinească o serie de acţiuni care cer oarecare abilităţi. După modul de execuţie, se pot aprecia deficitele funcţionale:

a) Scala echilibrului Berg reprezintă o listă de 14 acţiuni pe care pacientul trebuie să le execute .După modul cum sunt executate fiecare se codifică cu 0-1-2-3-4 (0 = incapabil să execute, iar 4 = execută fără nici o dificultate).

b) Scala abilităţilor de mişcare are 10 teste de mobilizare Utilizează ca scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performeazăcu dificultate; 2 = performează fără dificultate).

c) Testul „ridică-te şi mergi" este foarte frecvent utilizat la bătrâni, hemiplegiei etc. Şi acest test se poate cuantifica pe scala 0--1-2-3. Practic, el se desfăşoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă şi să se reaşeze pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate cronometra.

d) Testul de echilibru Tinetti cu 2 sau 3 grade de apreciere (0-1 sau 0-1-2) e) Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care se

poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. Şi la acest test, gradele de apreciere pot fi 0-1 sau 0 1-2. Deseori ambele teste Tinetti sunt asociate dând o mai bună apreciere.

f) Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers Tinetti, căci se introduc o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor membrelor inferioare şi ale membrelor superioare. Scala de grade de apreciere este

16

0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea şi 3 aspectul cel mai grav.Evaluarea se realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea peri colului de

căderi.

Întrebări:1.Cum se evaluează echilibrul static?2.Ce sunt bilanţurile funcţionale?3.Din ce este alcătuit testul „ridică-te şi mergi"?

8. Evaluarea capacităţii de efort şi a capacităţii psihiceEvaluarea capacităţii de efortCapacitatea de efort reprezintă cantitatea maximă de lucru mecanic

efectuată de un individ într-o unitate de timp. Dacă pentru un individ aparent sănătos, dirijarea creşterii capacităţii de

efort este relativ simplă, pentru un pacient lucrurile sunt mai complicate, deoarece depind de o serie de variabile, enunţate deja, respectiv: vârstă, sex, stadiul bolii, boli asociate etc. Capacitatea de efort a organismului nu reprezintă o sumă a capa-cităţii funcţionale a tuturor organelor şi sistemelor corpului omenesc.

In kinetoterapie efortul este mai ales de tip aerob, fiind condiţionat de cantitatea de O2 consumată de muşchi în unitatea de timp. Cu cât muşchiul consumă mai mult oxigen în unitatea de timp, cu atât eliberează o cantitate mai mare de energie şi ca urmare, intensitatea efortului creşte. La valoarea maximă a consumului de oxigen (VO2 max.) inima ajunge la limita maximă funcţională.

Consumul maxim de oxigen se determină prin metode directe, iar efortul se efectuează la cicloergometru sau la covorul rulant şi indirecte.

Determinarea indirectă a VO2 max. utilizează relaţia liniară dintre frecvenţa cardiacă şi consumul de oxigen, în cursul unui efort submaximal de 6 minute, care determină creşterea frecvenţei cardiace intraefort la 130-170 bătăi/minut.

Programul kinetic, efectuat în cadrul şedinţei de recuperare, include cicluri de mişcări, care prin repetare devin mai sigure, dobândesc continuitate armonioasă, economisesc energie şi prin aceasta oxigen. Dacă numărul de repetări este prea mare scade coordonarea.

Sănătatea nu conferă totdeauna capacităţi maxime de efort. De asemenea, sunt bolnavi, care după recuperare ating doar nivelul eforturilor uşoare, automatizate, după cum alţii, cu o stare de sănătate limitată, datorată unor afecţiuni cronice sau disabilităţii motrice, cu sechele ireversibile, dobândesc o capacitate de efort foarte bună şi sunt motivaţi să practice chiar activităţi sportive competiţionale.

Evaluarea activităţii psihiceRecuperarea - ca orice act medical - presupune şi cunoaşterea

psihologică a pacientului în vederea individualizării tratamentului,adaptării lui caracteristicilor de personalitate (temperament, atitudini,experienţă de viaţă) şi stabilirii unei comunicări cât mai eficiente întreechipa medicală şi bolnav.

17

Metodele de psihodiagnoză sunt multiple: anamneză psihologică, observaţia, autoobservaţia, autocunoaşterea şi autoevaluarea, interviul, ancheta, experimentul, chestionarele şi testele.

Evaluarea temperamentului. Se cunoaşte modul în care unele trăsături temperamentale se suprapun convingerilor şi obişnuinţelor de comunicare şi reactivitate, determinând comportamente mai mult sau mai puţin acceptate sau performante.

Cele patru tipuri temperamentale - au primit în teoria lui I.P. Pavlov explicaţii psihonerviste, în care forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor fundamentale ale sistemului nervos central - excitaţia şi inhibiţia - se află într-o anumită combinaţie:

• coleric - este tipul puternic, mobil, neechilibrat;• sanguin - este tipul puternic, mobil, echilibrat;•flegmatic - este tipul puternic, inert, echilibrat;• melancolic - este tipul slab, inhibitiv.Evaluarea temperamentului se poate realiza pe baza chestionarelor.Nu există tipuri temperamentale "pure", doar combinaţii de trăsături în

proporţii diferite.Caracterizarea temperamentului are la bază şi sistematizarea trăsăturilor în

extraversie şi introversie.După Eysenck:• extravertul este sociabil, vorbăreţ, săritor la nevoie, agrează

oamenii şi compania lor; nu este totdeauna de încredere, se plictiseşterepede, nu agrează lucrurile neinteresante sau care îi consumă timpul;

• introvertul - este tocmai opusul.Nu se poate spune că unul este superior celuilalt; ei sunt numai diferiţi.

Autoobservaţia şi autoaprecierea sunt indisolubil legate.Pacientul poate să-şi observe şi analizeze reacţiile locale şi generale la

mijloacele terapeutice aplicate: durere intensă, limitarea amplitudinii de mişcare, scăderea tonusului muscular etc. sau dimpotrivă, scăderea acuzelor dureroase, creşterea amplitudinii articulare, a tonusului muscular etc.

Rezultatele introspecţiei pot fi trecute în fişe şi comparate apoi cu rezultatele evaluărilor obiective, efectuate de psiholog sau kinetoterapeut.

Anamneză psihologică, după F. Antonelli, trebuie să încheie activitatea de psihodiagnostic, terapeutul având posibilitatea să clarifice unele aspecte neelucidate de testele şi chestionarele aplicate.

În afara datelor personale obişnuite, oferite de orice interviu anamnestic, se pot recolta informaţii privind posibile dificultăţi de adaptare la situaţia creată de boală, spitalizare, colaborare cu echipa medicală, motivaţie în efectuarea programului recuperator, relaţia cu familia, măsura în care se autoevaluează. Prin conturarea personalităţii fiecărui pacient se poate individualiza planul de recuperare.

Întrebări:1.Ce tip de efort întâlnim în kinetoterapie?2.Cum se determiniă indirect VO2 max?3.Cum se evaluează temperamentul?4.Ce încheie psihodiagnosticul?

18