1

MASTERAT STIINTE PENALE

Disciplina: PSIHOLOGIE JUDICIARA

SINTEZA CURS

C1.DEFINITIE; OBIECT DE STUDIU; METODE SI TEHNICI DE

CERCETARE IN PSIHOLOGIA JUDICIARA

Psihologia judiciara studiază modelele de comportament infractional in

cadrul interacţiunilor umane, respectiv modurile relativ asemănătoare şi constante de

a acţiona şi de a gândi, socialmente relevante, ale persoanelor care incalca legea penala,

functiile si procesele psihice activate atat in manifestarea comportamentului infractional cat si

al martorului sau al victimei.

Metodele si tehnicile de cercetare utilizate in psihologia judiciara sunt comune cu cele

utilizate in domeniul psihologiei generale, adaptate la specificul obiectului de studiu:

a.observaţia;

b.experimentul;

c.convorbirea;

d.ancheta pe bază de chestionar;

e.ancheta pe bază de interviu.

f.analiza documentară;

g.consultarea surselor oficiale;

h.testele.

a.METODA OBSERVAŢIEI

-observaţia ştiinţifică constă în urmărirea atentă şi sistematică a unui fenomen, proces sau activitate

socio-economică. Ea conţine următoarele etape:

-formularea ipotezei de lucru;

-precizarea scopului;

-delimitarea fenomenului sau procesului cercetat;

-elaborarea planului observaţiei;

-elaborarea fişelor de observaţie;

2

-repetarea sistematică a observaţiei;

-cuantifcarea rezultatelor.

b.METODA EXPERIMENTULUI

-metodă care permite provocarea fenomenului şi repetarea lui, cu scopul verificării ipotezelor

privitoare la relaţiile de cauză-efect;

-permite utilizarea grupelor experimentale şi a grupelor martor (de control) pentru a verifica efectul şi

influenţa variabilelor independente (factorul experimental).

c.METODA CONVORBIRII

-metodă constând în discuţia directă între experimentator şi subiect, ea permiţând schimbarea locului

şi rolului între cei doi parteneri;

-favorizează empatia cercetătorului faţă de trăirile psihice ale subiectului şi stimulează implicarea

activă a subiectului în comunicare.

d.METODA ANCHETEI PE BAZĂ DE CHESTIONAR

-metoda se aplică la un eşantion de populaţie, reprezentativ pentru problematica studiată, iar

rezultatele se extrapolează la intreaga populaţie;

-metoda conţine mai multe etape:

Stabilirea obiectivului anchetei;

Formularea ipotezelor generale şi specifice;

Eşantionarea (extragerea din populaţia supusă cercetării a unui lot reprezentativ dpv.al vărstei,

sexului, pregătirii şcolare şi profesionale, aptitudinilor, opiniilor, etc);

Elaborarea chestionarului, funcţie de obiectivul urmărit;

Pretestul (se verifcă dacă întrebările cuprinse în chestionar conţin informaţiile necesare);

Redactarea formei finale a chestionarului;

Aplicarea chetionarului (prin operatori sau prin autoadministrare);

Înregistrarea rezultatelor ;

Analiza şi interpretarea rezultatelor în funcţie de scopul şi ipotezele de lucru;

Redactarea raportului final de anchetă.

3

e.METODA ANCHETEI PE BAZĂ DE INTERVIU

-metoda constă în raporturi verbale directe între cercetător şi subiect, cu păstrarea direcţiei de acţiune

(a locului fiecăruia dintre interlocutori respectiv cercetătorul este emiţător iar subiectul este receptor).

Metodele de anchetă permit investigarea unui mare număr de subiecţi într-un timp relativ scurt, în

special in condiţiile existenţei răspunsurilor precodificate.

f.METODA ANALIZEI DOCUMENTARE

-metoda constă în analiza calitativă sau cantitativă a fenomenelor sau proceselor inscrise în

documente de tip situaţii statistice, CV, anamneze, etc

g.METODA CONSULTĂRII SURSELOR OFICIALE

-metoda constă în analiza rezultatelor unor surse oficiale de informaţii cum sunt:recensămintele

populaţiei, fişierelor de evidenţă a populaţiei etc.

h.TESTELE

-metodă care stabileşte standardul de performanţă al individului la nivelul diferitelor funcţii şi procese

psihice cum sunt: atenţia, memoria, gândirea, aptitudinile, etc.

-metoda foloseşte instrumente standardizate de lucru, adică aceleaşi cerinţe sunt solicitate în condiţii

identice tuturor subiecţilor, putând fi realizată o ierarhie obiectivă a performanţelor acestora.

C2. PERSONALITATEA UMANA ; CARACTERUL

CARACTERUL – latura relaţional-valorică a personalităţii; profilul psiho-moral al

individului, manifestat în relaţiile interpersonale şi în activitatea sa.

Ex.de trăsături de caracter:

a.pozitive- onestitate, modestie, solicitudine, simţ de răspundere;

b.negative- ipocrizie, arivism, invidie, laşitate, infatuare.

Caracterul reprezintă acele particularităţi privind relaţiile individului cu lumea şi

valorile după care el se conduce în activitatea sa, manifestându-se prin faptele sale de

conduită.

Caracterul relevă poziţia adoptată de persoană faţă de societate, faţă de ceilalţi

oameni, faţă muncă şi faţă de sine. Aceste poziţii reprezintă atitudinile individului, caracterul

fiind un sistem de atitudini şi trăsături comportamentale.

4

PARTICULARITĂŢILE CARACTERULUI

1.unitatea caracterului: capacitatea de a nu-şi modifica înmod esenţial conduita de

la o etapă la alta, pe motive circumstanţiale, contrare principiilor declarate;

2.expresivitatea caracterului: manifestarea evidentă şi pregnantă a uneia din

trăsăturile caracteriale, ceea ce permite dominarea situaţiei în care se află subiectul;

3.originalitatea caracterului:autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori,

care există în grade diferite la diferiţi indivizi, constituind nota distinctiă a persoanei în raport

cu alte persoane;

4.bogăţia caracterului: multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte în viaţa

socială;

5.statornicia caracterului: trăsăturile caracteriale se manifestă constant în conduita

individului;

6.plasticitatea caracterului: posibilitatea restructurării unor elemente ale caracterului

în raport cu noile cerinţe impuse de realizarea unor obiective supuse aceloraşi principii;

7.tăria de caracter: rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale,

convingerilor şi sentimentelor individului.

Trasaturile de caracter:

a.cardinale (reprezentate de 1-2 trăsături caracteriale care domină şi le controlează pe

toate celelalte);

b.principale (reprezentate de 10-15 trăsături caracteriale specifice individului);

c.secundare (reprezentate de sute de trăsături caracteriale slab exprimate şi pe care

uneori chiar individul le neagă).

A CUNOAŞTE PE CINEVA = a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale (atunci

când trăsătura cardinală le eclipsează pe toate celelalte, reduce personalitatea la o dimensiune

unică şi poate genera stări patologice).

Sistemul de atitudini stabile şi specific individuale, având o semnificaţie socială şi

morală reprezintă caracterul individului şi dă omului statutul de personalitate.

TEMPERAMENTUL

TEMPERAMENTUL reprezinta latura dinamico-energetică a personalităţii

Clasificarea temperamentelor (Hipocrate):

a.TEMPERAMENTUL COLERIC

-reactivitate motorie accentuată;

5

-energic;

-nereţinut;

-tendinţă spre impulsivitate;

-agitaţie psiho-motorie;

-uneori agresivitate;

-procese afective intense;

-explozii emoţionale;

-fire deschisă;

-alternanţă frecventă între activism impetuos şi delăsare;

-plăcerea de a opune rezistenţă;

-tendinţa spre dominare in grup;

-incapabil să desfăşoare munci de migala;

-îninaţie spre exagerare;

-alarmist.

b.TEMPERAMENTUL SANGVIN

-hiperactivitate motrică;

-expresivitate verbală intensă;

-adaptabilitate şi luarea deciziei rapidă;

-procese emoţionale intense dar superficiale;

-fire deschisă, comunicativă;

-angajare facilă în activitate;

-rezistenţă şi echilibru psihic în situaţii de stress;

-suportă relative uşor insuccesele.

c.TEMPERAMENTUL FLEGMATIC

-tempo lent al activităţii;

-echilibru emoţional;

-sentimente durabile;

-reactivitate emoţională redusă;

-lentoare în mişcări şi limbaj;

6

-răbdare;toleranţă;

-înclinaţie spre rutină;pedanterie;

-refractar la schimbări;

-tenacitate;

-rezistenţă la stress;

-aptitudine pentru activităţi de mare fineţe.

d.TEMPERAMENTUL MELANCOLIC

-hipoactivism;

-rezistenţă redusă la stress;

-sensibilitate foarte ridicată;

-trăieşte puternic insuccesele;

-dificultăţi de adaptare;

-prudenţă exagerată în situaţii noi;

-procese afective foarte profunde;

-sentimente de durată;

-dependenţă în condiţii de grup;

-capabil de activităţi de mare fineţe;

-fatigabilitate ridicată.

În practică, tipurile temperamentale pure se întâlnesc foarte rar, manifestându-se o combinaţie a

trăsăturilor temperamentale, dar cu predominanţa unuia sau altuia dintre cele patru tipuri

temperamentale menţionate.

ATITUDINILE

ATITUDINEA -o predispoziţie psihică de a acţiona într-un mod caracteristic în diferite

situaţii, ea fiind simultan un fapt de conştiinţă şi o formă de comportament.

A avea o anumită atitudine înseamnă a fi pro sau contra în raport cu un anumit fapt

sau eveniment, ceea ce se exprimă în caracterul selectiv al opiniilor şi al modului de

comportare.

Expresia verbală a atitudinii este opinia.

7

În formarea atitudinilor, un rol important îl au modelele oferite de mediu, de

persoanele semnificative pentru copil, fiind binecunoscut rolul imitaţiei în formarea

conduitelor comportamentale ale acestuia.

CLASIFICAREA ATITUDINILOR

a.ATITUDINEA FAŢĂ DE SOCIETATE - se poate manifesta prin trasaturi de caracter :

-trăsături positive de caracter: sinceritate; cinste; spirit de echipă; altruism; spirit de

răspundere.

- trăsături negative de caracter: egoism; mercantilism; necinste; individualism; fuga de

răspundere.

b.ATITUDINEA FAŢĂ DE ACTIVITATE(MUNCA)- se poate manifesta prin :

- trăsături positive de caracter: sârguinţă; conştiinciozitate; spirit de iniţiativă;

probitate profesională; exigenţă.

- trăsături negative de caracter: lene; neglijenţă; rutină; dezorganizare; lipsă de

iniţiativă; delăsare.

c.ATITUDINEA FAŢĂ DE PROPRIA PERSOANĂ - poate manifesta prin :

- trăsături positive de caracter: modestie; optimism; încredere în sine; spirit autocritic;

autocontrol.

- trăsături negative de caracter: aroganţă; îngâmfare; infatuare; autosuficienţă.

C3.FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

La naştere, individul este purtătorul unei serii de predispoziţii şi potenţialităţi

specifice speciei umane, care devin realitate numai în anumite condiţii de mediu intern şi

extern.

Principalii factori ai dezvoltăţii psihice umane sunt:

1.ereditatea;

2.mediul;

3.educaţia.

4.motivatia

1. EREDITATEA

-însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta,

mesajele de specificitate ale speciei şi individului, sub forma codului genetic denumit

genotip.

8

GENOTIPUL- este format din totalitatea genelor, factori conţinuţi în ou, care

condiţionează din interior construcţia noului născut. Combinarea datelor genotipului cu

efectele influenţelor de mediu dă naştere fenotipului.

FENOTIPUL –reprezintă caracteristicile manifestate efectiv de individ.

Prin ereditate, individul uman moşteneşte o serie de trăsături specifice:

a.trăsături comune pentru întreaga specie umană:

-o anumită organizare corporală;

-diverse organe, aparate şi sisteme anatomice;

-o serie de reflexe necondiţionate (alimentar, de apărare etc).

b.trăsături individuale:

-greutatea masei corporale;

-conformaţia feţei,

-culoarea ochilor,

-culoarea părului;

-culoarea pielii;

-grupa sangvină;

-trăsături tipologice temperamentale;

-anumite predispoziţii aptitudinale;

-anumite particularităţi de construcţie ale sistemului nervos şi ale

analizatorilor.

2.MEDIUL

-reprezintă totalitatea condiţiilor naturale, sociale, materiale şi culturale, a influenţelor

spontane sau organizate care se exercită asupra individului.

Factorii de mediu influenţează organismul uman:

a.asupra constituirii psihicului în ontogeneză

b.asupra unor procese fizice: osificarea, dentiţia, înălţimea corporală etc.

Mediul poate fi:

1.favorabil: contribuie la accelerarea punerii în funcţiune a potenţialului sistemului

nervos (obiecte, informaţii, modele de conduită favorabile integrării sociale, comunicare,

schimburi afective);

2.defavorabil: frânează dezvoltarea psihică a individului (ex.”copiii-lup”).

9

3.EDUCAŢIA

-reprezintă un ansamblu de acţiuni ţi influenţe fundamentate ştiinţific, utilizate

conştient, în direcţia procesului de formare a copilului ca personalitate, fiind factorul

fundamental al dezvoltării structurilor psihice umane;

-dacă în primii cinci ani de viaţă copilul ar fi privat de educaţie, umanizarea şi

dezvoltarea sa psihică ar fi iremediabil compromise (J.Bruner);

-este un proces cu legităţi interne proprii, copilul fiind atât obiect cât şi subiect al

educaţiei;

-copilul preia mesajele educaţionale ale adultului şi le însuşeşte în formele şi

structurile propriei activităţi care este în esenţă un proces de învăţare;

-formele educatiei: formala (institutionala); informala; nonformala.

Dezvoltarea prin învăţare este mediată de o componentă energetică importantă,

respectiv motivaţia.

4.MOTIVAŢIA

- reprezintă trebuinţele, preferinţele, aspiraţiile, dorinţele individului (variabile interne

care constituie forţa motrică nemijlocită a dezvoltării psihice).

- este o stare internǎ dinamizatoare, energizatoare, formata din ansamblul stărilor de

necesitate care se cer satisfăcute şi care îl împing, îl instigǎ şi îl determinǎ pe individ sǎ şi le

satisfacă.

Formele motivaţiei:

1. după natura stimulului motivaţional: - pozitivǎ: având la bazǎ lauda, încurajarea, recompensa

- negativǎ: având la bazǎ ameninţarea, blamarea, pedeapsa

2. după situarea sursei generatoare a motivaţiei:

-intrinsecǎ: sursa generatoare a motivaţiei se aflǎ în trebuinţele personale ale

individului şi este solidarǎ cu activităţile lui.

- extrinsecǎ (are durata scurta si trebuie intretinuta permanent): sursa generatoare

a motivaţiei se află în afara individului, este sugeratǎ sau impusǎ si poate fi:

a) negativǎ: are la bazǎ reacţii de respingere şi aversiune ale individului faţǎ

de consecinţe neplăcute (pedeapsa, concediere, criticǎ, teama de eşec sau pierdere a

prestigiului;

b) pozitivǎ: vizează obţinerea beneficiilor (lauda, recompensa materiala sau

sociala)

3. după natura trebuinţelor şi nevoilor individului: -cognitivǎ: are la bazǎ nevoia de a şti, de a cunoaşte, curiozitatea şi interesul faţǎ

de o anumita realitate;

- afectivǎ: este determinatǎ de nevoia individului de a se simţi bine în compania

altora, de a obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi apreciat etc.

10

C4. LOCUL SI ROLUL MOTIVATIEI IN TRECEREA LA ACTUL

INFRACTIONAL

TEORII DESPRE MOTIVATIE

În cadrul teoriilor despre motivaţie, un loc aparte revine teoriei ierarhizării nevoilor a lui Abraham

Maslow (1954) care a ierarhizat nevoile umane într-o piramidă, astfel:

I.Trebuinţe fiziologice: hrană, apă, aer, căldură.

(În cadrul firmei satisfacerea acestor nevoi are loc prin existenţa unui salariu, a condiţiilor bune de

muncă, a unei cantine în incinta firmei, a aerului condiţionat, oferirea de apă minerală în sezonul cald

etc.)

II.Trebuinţe de securitate: locuinţă, unelte, instrumente de lucru şi protecţie;

(În cadrul firmei aceste nevoi solicită preocuparea pentru condiţiile de securitate a muncii, creşterea

salariilor în funcţie de inflaţie, siguranţa unei pensii după terminarea activităţii, siguranşa asigurărilor

medicale etc. )

III.Trebuinţe de afiliere sau apartenenţă socială: familie, rude, grup de prieteni, colectiv

de muncă;

(La locul de muncă, aceste trebuinţe se materializează în dorinţa de a stabili relaţii cu ceilalţi angajaţi,

de a crea legături puternice cu membrii colectivului de muncă, de a avea un manager competent care

să supravegheze activitatea, să creeze şi să dezvolte tuturor salariaţilor sentimentul apartenenţei la

firmă.)

IV.Trebuinţe de stimă şi statut: aprecierea celorlalţi, respect, comunicare socială, poziţie

socială;

(Aceste nevoi sunt prezente în viaşa fiecărui salariat şi se concretizează în trebuinţe acestuia de a i se

recunoaşte realizările, prestigiul, poziţia şi importanţa muncii sale în cadrul firmei.)

V.Trebuinţe de autorealizare- pregătire şi educaţie, cunoaştere, trebuinţe estetice, etice.

(Această categorie cuprinde nevoile de perfecţionare a pregătirii prfesionale, de dezvoltare a

creativităţii manifestată prin invenţii şi inovaţii care pot contribui la cresterea competitivităţii firmei,

dezvoltarea şi perfecţionarea performanţelor individuale ale salariaţilor în activitatea proprie.)

La baza teoriei sale privind nevoile umane, A.Maslow a poziţionat două principii:

1.principiul regresiei-o necesitate satisfăcută reprezintă o nevoie care nu mai

motivează;

2.principiul progresiei: o necesitate de nivel superior nu se activează decât după ce

nevoile de nivel inferior au fost satisfăcute, cel puţin parţial

11

C.5.PERSONALITATEA INFRACTORULUI; NUCLEUL PERSONALITATII

INFRACTORULUI

Caracterizare generala:

-insuficientă maturizare socială;

-deficienţe de integrare socială;

-conflict cu sistemul valorico-normativ şi cultural al societăţii.

Trasaturi de specificitate a personalitatii infractionale:

1.INADAPTAREA SOCIALĂ

-educaţie în condiţii neprielnice;

-familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici);

-nivel socio-cultural al părinţilor scăzut.

2.DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI

-infractorul este conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional;

-planificarea şi executarea activităţii infracţionale se realizează în taină, ferit de

ceilalţi oameni în general şi de autorităţi în special;

-în societate, înfractorul joacă rolul omului cinstit, corect, cu preocupări fireşti, altele

decât cele ale specialităţii infracţionale;

-necesitatea tăinuirii, a vieţii duble, formează infractoruluideprinderi prin care acesta

se izolează de aspectele normale ale vieţii.

3.IMATURITATEA INTELECTUALĂ

-incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale

antisociale;

-centrarea viţii pe timpul prezent şi ignorarea viitorului;

-nu coincide cu o rată scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.);

-reprezintă capacitatea redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri

în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional;

-presupune o prudenţă minimă faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

4.IMATURITATEA ŞI INSTABILITATEA AFECTIVĂ

-decalaj persistent între procesele cognitive şi afective;

12

-dezechilibru psiho-afectiv;

-rigiditatea psihică;

-reacţii psiho-comportamentale disproporţionate, de tip infantil (accese de plâns,

crize)

-atitudine inconsecventă faţă de problemele sale reale de viaţă

-instabilitate emoţională.

5.FRUSTRAREA

-fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii ca urmare

a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării individului de ceva ce îi aparţinea

anterior;

-experienţa afectivă a eşecului;

-conţine trei elemente:

a.cauza: obstacole, relaţii privative social;

b.starea psihică: trăiri conflictuale, suferinţe psihice cauzate de privaţiune;

c.efectele frustrării: reacţii comportamentale conflictuale (imposibilitatea de a

pune în acord trebuinţele interne individuale cu exigenţele mediului social).

Reacţiile la frustrare sunt variabile: depind de natura agentului frustrant şi de

personalitatea individului supus acestui agent.

Ex. La infractor, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi,

recompense, satisfacţii, pe care acesta le consideră fireşti sau când în demersul obţinerii

acestor drepturi apar unele obstacole.

Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză, de tensiune

psihică, care dezorganizează (cel puţin pentru moment), activitatea instanţei corticale de

comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune socială: într-un grup social,

subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi.

Reacţia la frustrare:

a.activă-agresivă (pentru impunerea propriilor intenţii), conduită haotică,

violentă;

b.pasivă (subiectul îşi reprimă actele pentru a limita agresivitatea celorlalţi).

Trăirea tensiunii afective generate de frustrare depinde de:

- gradul de maturizare afectivă şi morală a infractorului;

- semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi de către infractor.

13

6.COMPLEXUL DE INFERIORITATE

-totalitatea de trăiri resinţite de infractor ca un sentiment de insuficienţă, de

incapacitate personală;

-determină comportamente compensatorii de tip inferior, antisocial.

7.EGOCENTRISMUL

-tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi: el şi numai el se află în centrul

tuturor lucrurilor şi situaţiilor;

-când nu-şi realizează scopurile propuse, infractorul devine invidios, susceptibil,

dominator, chiar despotic; se consideră persecutat;

Egocentricul este incapabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese,

fiind incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi , consideră că are

întotdeuna şi în toate situaţiile dreptate; îşi minimalizează defectele şi insuccesele şi îşi

maximizează calităţile şi succesele.

8.LABILITATEA

-semnifică fluctuaţia emotivităţii, sub impulsul influenţelor sau sugestiilor externe;

-incapacitatea de inhibare sau dominare a propriilor dorinţe şi porniri acţionale,

indiferent de pericolul public sau sancţiunea penală implicată;

-incapacitatea de evaluare a consecinţelor actului criminal.

9.AGRESIVITATEA

-reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte sau

spre sine;

-cuprinde toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui

obiect, care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică a unei pagube,

dureri (fizice sau psihice), vătămări.

-presupune o reacţie comportamentală ofensivă, consumată pe plan acţional sau

verbal, ca răspuns la o opoziţie reală sau imaginară.

Agresivitatea conţine un atac deliberat, o ofensivă directă, cu adresă ţintită, prin

punerea în pericol a obiectului agresiunii.

Persoanele agresive nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară ci caută să o

provoace.

Formele agresivităţii:

14

a.autoagresivitatea-îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană

(automutilări, tentative de sinucidere);

b.heteroagresivitatea-canalizarea violenţei spre alţii: omuciderea, tâlhăria, violul,

tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

10.INDIFERENŢA AFECTIVĂ

-lipsa emoţiilor, a sentimentelor, a empatiei faţă de nevoile, sentimentele, durerile

celorlalţi, satisfacţie faţă de situaţiile problematice ale altora;

-constă în stări de inhibare şi dezorganizare emoţională;

-determinată de funcţionarea defectuoasă a structurii familiale şi aplicarea unui stil

educaţional neadecvat.

Frecvent, infractorul nu este conştient de propria stare de inhibare emoţională, ceea ce

explică calmul şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de violenţă extremă.

Indiferenţa afectivă –strâns legată de egocentrism: infractorului îi este străin

sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

Personalitatea infractionala are două structuri componente ( J.Pinatel):

a.nucleul personalităţii (răspunzător de trecerea la actul criminal): egocentrism,

labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă;

b.variabilele personalităţii (determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia

conduitei criminale): aptitudini fizice, intelectuale, tehnice, trebuinţe nutritive, sexuale.

C.6 ANALIZA ETIOLOGICA A ACTULUI INFRACTIONAL;

PRINCIPALELE TEORII SI ORIENTARI

Problemă socială acută a secolului, criminalitatea a polarizat atenţia unui număr din ce

în ce mai mare de jurişti, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât mai mult cu cât

fenomenul a depăşit de mult graniţele frontaliere, generalizându-se pe plan mondial şi

multiplicându-şi formele de manifestare.

În lupta cu fenomenul criminalităţii, se impune cu necesitate cunoaşterea obiectivă a

cauzelor care îl generează, întrucât numai acţiunea concertată asupra acestora poate

determina scăderea eficientă a efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai ales pe

termen mediu şi lung.

15

Orientarea clasică

Această orientare a apărut iniţial în Marea Britanie la sfârşitul sec. al XIX-lea datorită

contribuţiei unor teoreticieni şi specialişti în dreptul penal care au pledat pentru aplicarea şi

utilizarea raţionalistă a dreptului şi pedepselor penale, oferind o serie de garanţii juridice

individului supus procesului penal.

Din punct de vedere al etiologiei actului infracţional orientarea clasică punea accentul

pe cauzalitatea naturală, considerând crima şi delictul ca fiind entităţi juridice abstracte. Unul

dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de

aspectele specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o atenţie deosebită raportului dintre

sistemul pedepselor şi cauzalitatea naturală a actului infracţional.

Plecând de la teoria psihologică a hedonismului, majoritatea adepţilor teoriei

menţionate au apreciat că fenomenul infracţional îşi are cauzele în actul de voinţă individuală

a individului, care are libertatea absolută de a alege, în mod liber, între plăcerea ce decurge

din încălcarea legii penale şi durerea de a suporta sancţiunea pentru fapta comisă.

Deşi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, această

orientare a ignorat geneza psiho-socială a actului infracţional. Cu toate aceste limite,

contribuţiile sale practice sunt de necontestat mai ales în ceea ce priveşte perfecţionarea

mecanismului legii şi regimului penitenciar.

Orientarea geografică

Printre întemeietorii acestui curent se numără A. Quetelet (1835) şi A. Guerry (1834)

care au pus bazele clasificării delictelor şi crimelor în funcţie de o serie de indicatori statistici

(volum, intensitate, frecvenţă, gravitate, arie de manifestare, rată de criminalitate etc.).

Analizând distribuţia statistică a crimelor pe o anumită perioadă de timp, A. Quetelet

ajunge la concluzia că există o regularitate în reproducerea acestora iar A. Guerry observă că

în fiecare an se reproduc acelaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi în aceleaşi regiuni;

fiecare categorie de crimă îşi are distribuţia sa particulară şi invariabilă în raport cu sexul,

vârsta şi anotimpul; toate sunt însoţite de proporţii similare de fapte complementare,

indiferente în aparenţă şi a căror esenţă nu poate explica încă permanenţa acestei repetări.

Concluzia celor doi reprezentanţi ai şcolii geografice este că infracţiunile împotriva

persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile

patrimoniale predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece, aceasta constituind

aşa-numita “lege termică a criminalităţii”.

Orientarea antropologică

Promotorul acestei orientări este C. Lombrosso (1878) care, plecând de la teoria

regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teză a criminalului “înnăscut”.

Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă şi specifică

denumită personalitate criminală, datorată anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice,

transmise ereditar şi care determină predispoziţia spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi.

Efectuând o serie de investigaţii ştiinţifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a

scos în evidenţă existenţa la aceştia a anumitor anomalii şi deficienţe anatomo-fiziologice:

16

asimetrie craniană, maxilare proeminente, frunte şi bărbie pronunţate, conformaţie specifică a

degetelor, sensibilitate scăzută la durere etc. vizibile pe corpul şi faciesul delincventului.

Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături specifice, reprezintă în concepţia

autorului menţionat, tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3-5 asemenea stigmate, este

tipul criminal imperfect, iar cel care posedă mai puţin de trei asemenea stigmate nu este

obligatoriu un tip criminal.

Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele însele, generatoare de

criminalitate, dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permiţând identificarea

temperamentelor umane predispuse spre violenţă şi agresivitate.

Spre susţinerea tezei sale Lombrosso afirmă că germenii crimei se găsesc în mod

normal la copii. Aceştia sunt apreciaţi a fi criminali înnăscuţi, fiind lipsiţi de simţ moral.

Drept probă autorul menţionează analogia dintre caracterul criminal şi cel infantil: furia,

răzbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitaţiei etc. Lombrozo recunoaşte însă că, deşi

aceste caracteristici sunt generale, totuşi nu toţi copiii devin criminali şi că acest lucru se

datoreşte influenţei mediului social exercitat prin educaţie.

Stigmatele, însuşiri colective a căror frecvenţă şi regularitate constituie pentru criminal

un fel de act de stare civilă, de marcă originală şi specifică pot fi de trei tipuri:

– stigmatele anatomice care constau în asimetria craniului şi a feţei, capacitate craniană

foarte mică sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea ca cea stângă; polidactilia,

proeminenţa sinusurilor frontale, proeminenţa maxilarelor (prognatism), urechile depărtate şi

voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconformă (spân), disproporţia

între trup şi mâini sau picioare etc.

– stigmatele fiziologice care constau în analgezie (lipsa durerii motivând tatuarea),

ambidextrie şi stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul şi

senilitatea precoce;

– stigmatele psihologice, incluzând mai multe categorii:

a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de

conservare, indiferenţă faţă de moarte, sinucidere, cruzime, ura, răzbunarea şi vanitatea;

b. stigmate intelectuale: inteligenţă redusă, tendinţă exagerată spre lenevie,

lipsa de prevedere, înclinaţia spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune pentru băutură,

jocuri de noroc, obscenitate.

C.Lombrosso, bazându-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a

criminalilor şi pe cercetările unor psihiatri renumiţi în epocă, apreciază că între nebunul

moral şi criminalul născut există o analogie directă, sub aspectul simţului moral.

Criminalii, precizează autorul menţionat, folosesc un jargon aparte şi un mod

hieroglific de a comunica în scris. Tendinţa lor de a se grupa în bande este încă o dovadă a

asemănării criminalilor cu primitivii şi cu sălbaticii.

Crima, după Lombrosso, este o consecinţă naturală şi fatală a unei constituţii

morfologice degenerescente atavice, concluzie contrazisă de studiile realizate ulterior în

domeniul antropologiei criminale.

17

Meritul şcolii lombroziene constă în faptul că pentru prima dată a atras atenţia asupra

necesităţii de a studia antecedentele infractorilor şi de a analiza anomaliile pe care le

reprezintă inclusiv cele de factură psihică.

Teoria lombrossiană rămâne lipsită de suport ştiinţific atâta vreme cât anomaliile

anatomo-fiziologice existente la anumiţi indivizi nu pot explica actul complex şi

multicauzalitatea fenomenelor infracţionale ca şi faptul că unii indivizi, deşi au unele din

aceste stigmate nu devin criminali.

E. Sutherland şi D. Cressey, (1966), comentând rolul factorului ereditar în comiterea

actului infracţional, apreciază că nimeni nu poate dispune de o asemenea ereditate care să-l

determine să devină criminal; temperamentul flegmatic al unuia îl poate ţine departe de

crimă, câtă vreme în alt mediu tocmai acest temperament îl împinge spre crimă.

Cu toate limitele concluziilor sale, teoria elaborată de C. Lombrosso are meritele ei

incontestabile întrucât a pus bazele cercetărilor biologice, morfologice şi patogenice despre

criminalitate.

Erorile teoriei sale privind generalizarea stigmatelor anatomice ca fiind la originea

tuturor delictelor şi crimelor, au fost treptat corectate de cercetările ulterioare de antropologie

criminală şi de genetică criminală, care au evidenţiat că nu există indivizi “buni” sau “răi” din

punct de vedere ereditar sau biologic, ci doar un anumit prag de rezistenţă psihică interioară

ce joacă rolul de tampon între frustrarea şi agresivitatea ce caracterizează anumiţi indivizi.

Gradul şi intensitatea acestei rezistenţe interioare influenţează sensibil comportamentul şi

conduita individului, acţionând fie ca factor favorizant, fie ca o piedică în realizarea

intereselor sale prin mijloace legitime sau ilegitime.

Pe o poziţie diferită se situează şcoala pozitivistă a lui Enrico Ferri şi şcoala sociologică

a lui Rafaele Garofalo, deşi în esenţă ei continuă opera lui Lombrozo.

E.Ferri , (1881) susţine că:

– omul criminal, prin anomaliile sale organice şi psihice ereditare şi dobândite, este o

varietate specială a genului omenesc;

– crimele se nasc, cresc, scad şi dispar prin cauze cu totul altele decât pedepsele scrise

în coduri şi aplicate de judecători;

– liberul arbitru este o iluzie subiectivă.

E.Ferri studiază omul criminal nu numai ca individ şi nu numai în constituţia sa

organică, ci îndeosebi în constituţia sa psihică, studiindu-l ca produs al mediului fizic şi

social, care determină inseparabil geneza fiecărei crime. În concepţia autorului, criminalitatea

este o formă specifică de anomalie biologică, care se distinge de oricare alta şi fără de care

nici mediul fizic nici mediul social nu pot explica crima. Această anomalie specifică a fost

denumită de el ”nevroză criminală”. Ea nu este altceva decât o predispoziţie criminală care

constă în constituţia biologică antisocială (organică şi psihică). Variind în proporţii de la

criminal la criminal această nevroză criminală este însoţită de diverse anomalii atavice, de

neurastenie, epilepsie etc. iar mediul social şi fizic dau forma crimei.

E.Ferri consideră că fapta criminală este un fenomen de origine complexă, bio-fizico-

social. Predominarea diferită a unuia sau altuia dintre factori determină varietăţi bio-

18

sociologice de criminali care stau la baza clasificării criminalilor dar crima este întotdeauna

produsul acţiunii simultane a condiţiilor biologice, fizice şi sociale. Autorul menţionat

reliefează şi importanţa factorului socio-economic în comiterea crimei, mai ales pentru

anumite delicte ocazionale contra proprietăţii sau a persoanei. Acţiunea acestui factor trebuie

analizată însă în strânsă legătură cu a celorlalţi factori menţionaţi.

În aceeaşi tradiţie lombroziană tratează crima şi R.Garofalo, (1885). El deplasează însă

centrul de greutate al cercetărilor asupra crimei de la anatomie spre psihologie afirmând că în

studiul crimei este necesară analiza cât mai profundă a subiectivismului delincventului.

Studiind simţul moral ca rezultat al evoluţiei prin efectul eredităţii psihice adaugă acestuia

unele trăiri individuale (exemple din copilărie şi tradiţii ale familiei). Acest simţ moral poate

fi supus alteraţiilor, poate fi pierdut sau poate lipsi de la naştere. Criminalul este apreciat a fi

acel monstru psihic care lezează simţul moral al întregii comunităţi adică sentimente

profunde instinctive altruiste fundamentale ale omului social: “criminalul este un anormal

pentru că diferă de majoritatea contemporanilor şi concetăţenilor săi prin lipsa anumitor

sentimente şi a anumitor dezgusturi, această lipsă fiind asociată unui temperament special sau

unei absenţe a energiei morale”.

Contribuţia cea mai importantă a lui Garofalo in domeniul studiului actului criminogen

este enunţarea principiului după care: ”baza şi criteriul de proporţionalizare a pedepsei,

trebuie să fie cel al periculozităţii criminale”.

Orientarea psihologică şi psihiatrică

Această orientare are ca reprezentanţi de seamă pe H.H.Goddard, (1914) şi pe G. Tarde,

(1890). Acest curent adoptă o perspectivă care pune în relaţie aspectele criminogenezei cu

problemele psihopatologice, considerând că geneza actului criminogen constă într-o serie de

dezechilibre, anomalii şi deficienţe cu caracter psihofiziologic, care apar şi se transmit, de

cele mai multe ori, pe cale ereditară. Dezvoltând punctul de vedere lombrozian, acest curent

realizează o clasificare tipologică a infractorului, bazată pe criterii da natură prihologică.

Conform acestei teorii, criminalul este un degenerat psihic şi moral, caracterizat prin

debilitate mintală şi care este incapabil să discearnă conţinutul faptelor sale sau să înţeleagă

în mod adecvat, conţinutul şi sensul normativ al prescripţiilor juridice. Criminalul este

considerat a fi un handicapat psihic, lipsit de responsabilitate şi de sentimentul justiţiei

sociale, cu un comportament acţional şi afectiv corespunzător acestor caracteristici.

Printre contribuţiile notabile ale acestui curent putem menţiona: utilizarea examenelor

clinice şi a testelor psihologice în examinarea infractorilor şi elaborarea teoriei imitaţiei

conform căreia individul nu se naşte criminal, ci învaţă de la alţii cariera de infractor. Astfel,

fiecare infractor se specializează într-o ramură de activitate criminală pe care o practică în

mod statornic şi fiecare infractor repetă în acţiunile sale modul său specific de a opera (aşa-

numitul “modus operandi”).

G. Tarde pune bazele “psihologiei intermentale” a infractorului. Şcoala psihanalitică va

încerca mai târziu să demonstreze că dincolo de imitaţie, crima este expresia unei stări

morbide, a unei deficienţe de natură psihopatologică (psihoză), care îşi are originea într-un

anumit tip de personalitate-personalitatea psihopatică - şi care indiferent de mediul social

unde se naşte şi evoluează, sfârşeşte prin a săvârşi acte cu caracter criminal.

19

Orientarea sociologică

Reprezentantul cel mai important al acestui curent este E.Durkheim, (1900), considerat

şi unul din fondatorii sociologiei. Reducând faptele morale la fapte sociale, Durkheim

consideră crima un fenomen de normalitate socială bazându-se în această apreciere pe faptul

că de-a lungul istoriei nu a existat societate care să nu cunoască fenomenul criminal. Mai

mult, el consideră crima un element inerent oricărei societăţi sănătoase, chiar un factor de

sănătate publică, ceea ce determină următoarele consecinţe:

– cauzele crimei, care este un fenomen normal, izvorăsc din însăşi structura culturii

căreia îi aparţin şi nu din cauze excepţionale;

– existenţa crimei şi raporturile sale cu structura socială a societăţii în ansamblul său

are un caracter de permanenţă;

– cultura societăţii, determinată spaţio-temporal, este cea care determină apariţia

fenomenului criminogen, mai exact anomia, slăbirea rolului normelor sociale ca efect al

imposibilităţii realizării idealurilor individuale, duce la încălcarea normei, inclusiv a celei

juridice de către individ.

Teoriile etiologice moderne

Treptat, la începutul sec. XX, teoriile privind rolul şi locul factorilor etiologici în

geneza actului criminal, au abordat această problematică plecând de la următoarele premise:

– delincvenţa este un fenomen multifactorial,

– comportamentul criminal, ca şi celelalte conduite umane, reprezintă un comportament

psihologic.

În cadrul acestor teorii se disting:

1. teoriile psihologice de orientare biologică;

2. teoriile psihologice de orientare socială;

3. teoriile psihologice de orientare morală.

Toate aceste teorii au ca element comun factorul psihologic în analiza genezei actului

criminogen.

Teoriile psihologice de orientare biologică

Teoriile psiho-biologice consideră crima ca fenomen individual având o bază biologică

organică sau funcţională. Dintre acestea menţionăm:

– a.teoria bio-tipologică a lui E.Kretschmer;

– b.teoria inadaptării bio-psihice a lui O.Kinberg;

– c.teoria constituţiei criminale a lui B. di Tulio;

– d.teoria genetică.

20

a.Teoria bio-tipologică a lui Kretschmer susţine că există o corelaţie între activitatea

criminală şi biotipul individual. Conform acestei teorii fiecare categorie constituţională are o

anume înclinaţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

– tipul picnic (indivizi corpolenţi, scunzi, cu extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie,

inteligenţi şi expansivi) este înclinat spre o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune,

fraudă);

– tipul astenic (indivizi înalţi, slabi, interiorizaţi, inadaptaţi social) este înclinat spre o

criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă (infracţiuni patrimoniale – furt, abuz de

încredere etc.)

– tipul atletic (sistem osteomuscular puternic, oscilând între sentimentalism şi

brutalitate) este înclinat spre o criminalitate brutală-omoruri, tâlhării şi o tendinţă spre

recidivă indiferent de vârstă;

– tipul displastic (indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cu deficienţe sexuale

sau malformaţii corporale-debili mintal, schizofreni) este înclinat spre delicte sexuale,

operând neaşteptat, uneori sălbatic şi cu tendinţă spre recidivă.

b. Teoria inadaptării bio-psihice a lui O. Kinberg care conţine ideea conform căreia

manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă o reacţie a individului la

diverşi stimuli ai mediului; ca urmare, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar să se

realizeze analiza structurii bio-psihice a individului, respectiv a personalităţii sale. La baza

acesteia, autorul menţionat evidenţiază:

– nucleul constituţional- suma tendinţelor reacţionale ale individului alcătuită din patru

trăsături psihologice fundamentale: (capacitatea-nivelul maxim al inteligenţei; validitatea-

cantitatea de energie de care dispune individul; stabilitatea-facultatea subiectului de a

dobândi comportamente ferme fixate prin obiceiuri; soliditatea-coeziunea internă a

personalităţii). Trăsăturile psihologice menţionate (radicalii constituţionali) au valori

variabile individuale şi pot constitui sursă a delictului;

– funcţia morală - “modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun

atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte” şi alcătuită din elemente emoţionale şi

cognitive. Raportat la acest factor, autorii actului criminogen pot fi:

1.-indivizi care au unele cunoştinţe ale evaluărilor morale, general acceptate,

dar care nu au elemente emoţionale aproape deloc (retardaţii psihic);

2.-indivizi care au cunoştinţe despre regulile morale şi posedă elemente

emoţionale adecvate trăirilor personale (oamenii normali psihic);

3.-indivizi care au suferit traumatisme cerebrale şi care au determinat

modificări ale funcţiilor morale şi ale afectivităţii lor, având ca efect comiterea frecventă a

faptelor antisociale;

4.-indivizi care percep deformat actul criminogen şi semnificaţia lui morală

deşi cunosc regulile morale.

Preponderenţa anumitor radicali constituţionali şi a funcţiei morale poate determina

individul respectiv să comită acte sancţionate de legea penală.

21

c. Teoria constituţiei criminale a lui Benigno di Tulio, (1945) care îmbină în studierea

genezei actului criminogen atât factorul biologic cât şi cel sociologic, precizează că: “în

realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcţie, afară de cele pur vegetative, care

să se poată detaşa de activitatea psihică”.

Conform acestei teorii, factorii care pot duce la formarea personalităţii criminale sunt:

ereditatea, unele disfuncţionalităţi cerebrale sau hormonale, vârsta şi crizele biologice care

pot apare pe parcursul vieţii. Fără a nega impactul factorilor exogeni în formarea

personalităţii criminale, di Tulio precizează unele aspecte ale persistenţei în timp a acestora.

d. Teoria genetică apreciază că anomaliile cromozomiale (sindromul Klinefelter,

sindromul xyy) constituie o predispoziţie spre comportamentul criminal dar explicaţiile

bazate pe formula cromozomială în ceea ce priveşte actul criminogen nu pot fi generalizate.

Teoriile psihologice de orientare socială

Teoriile psiho-sociale accentuează rolul factorilor sociali în comiterea actelor

criminogene. În această categorie putem menţiona următoarele:

1.-teoria asociaţiilor diferenţiate a lui E.Sutherland, (1934) care apreciază că un act

criminal se produce atunci când există o situaţie propice, pentru un individ determinat şi are

următoarele coordonate:

– comportamentul criminal este învăţat;

– învăţarea se realizează în procesul comunicării cu alţi indivizi;

– învăţarea are loc atunci când grupul este de dimensiuni reduse;

– procesul de învăţare se realizează prin asimilarea tehnicilor de comitere a

infracţiunilor şi orientarea mobilurilor, a raţionamentelor şi atitudinilor;

– un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină

interpretările favorabile, acesta fiind principiul asociaţiilor diferenţiate (individul devine

criminal pentru că are contact cu modele criminale şi nu poate face diferenţa între modelele

criminale şi ne-criminale, pe care nu le cunoaşte);

– comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar nu se

explică prin aceasta.

2.-teoria conflictelor de culturi are ca autor pe T. Sellin, (1938) şi fundamentează ideea

că diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de

reguli şi valori morale, condiţii în care în mod inevitabil, respectând o normă a unui grup

individul poate fi pus în situaţia de a încălca normele acceptate de alt grup cu care intră în

contact. Frecvent, conflictul normativ dintre cele două sisteme de referinţă este receptat la

nivelul psihicului iar conduita individului va fi în funcţie de ponderea unuia sau altuia dintre

cele două sisteme la care el se raportează.

Această teorie explică parţial etiologia actului criminogen în societăţile confruntate

masiv cu fenomenul imigraţional şi în care conflictul normativ între sistemele de referinţă

este prezent în mod frecvent.

22

3.-teoria anomiei formulată de R.K. Merton, (1957) consideră că slăbirea normei

sociale determină o lipsă de coeziune între membrii comunităţii şi ca urmare, categoriile

defavorizate social recurg la mijloace ilegale, la acte criminogene, pentru satisfacerea

scopurilor propuse.

Teoriile psihologice de orientare morală

Aceste teorii consideră că în explicarea etiologiei crimei rolul important revine

mentalităţii criminalului iar caracteristicile biologice sau sociale ale acestuia au relevanţă

doar în măsura în care permit o mai bună înţelegere a mentalităţii lui.

O parte din teoriile psiho-morale s-a dezvoltat sub influenţa lui S. Freud, părintele

psihanalizei, iar o altă parte a oferit etiologiei infractiunii explicaţii originale.

a.Teoriile psihanalitice consideră că actul criminal are o origine instinctuală, este

o expresie a instinctului sexual canalizat în mod greşit (complexul lui Oedip). Pe lângă

varianta sexuală, în teoria psihanalitică apare şi varianta morbidă, care oferă drept sursă, izvor

al crimei, tendinţa umană spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului

morţii.

Referindu-se direct la crimă, Freud apreciază că aceasta este o expresie a sentimentului

de culpabilitate tipic nevrozelor: “la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un

puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a

constituit mobilul crimei.”

Altfel spus, crima este o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil, sentimentul

vinovăţiei fiind consecutiv unor instincte condamnabile.

Doctrina psihanalistă se bazează pe postulatul conform căruia psihicul uman este

determinat de anumite forţe de motivaţie inconştientă.

S. Freud (1856-1939) este primul care susţine că esenţa inconştientului o constituie

instinctul sexual, “libidoul”. Aceasta ar fi, după el, izvorul energiei psihice şi factorul

motivaţional de bază în jurul căruia s-ar centra comportamentul uman. Prin metoda asociaţiei

libere el constată că individul îşi aminteşte experienţele copilăriei pe care le considera de

mult uitate, dar care erau de fapt doar inhibate pentru că implicau experienţe sexuale.

S. Freud postulează existenţa unei forţe active inconştiente, capabilă să excludă din

conştiinţă aceste trăiri neplăcute, printr-un mecanism de represiune (refulare) şi care

determină atât uitarea trăirilor neplăcute, cât şi rezistenţa pe care o opune individul în mod

inconştient când trebuie să se refere la aceste evenimente.

Freud descrie stadiile de dezvoltare psiho-sexuală ale copilului făcând unele analogii

între comportamentul copilului şi relaţiile dintre el şi părinţi şi comportamentul sexual al

adultului.

Astfel, în primul an de viaţă, copilul străbate faza orală, centrată în jurul gurii şi

buzelor: activitatea erotică se exprimă în cursul suptului, mestecatului şi mişcării.

23

În al doilea an erotismul se deplasează asupra controlului sfincterian, este faza

anală. Dacă în primă fază, în tendinţa de a-şi potoli foamea, copilul duce totul la gură,

ajungând să recunoască în mama lui sursa rezolvării tensiunii instinctuale şi totodată plăcerea

erotomană de supt, în faza anală relaţia de plăcere între el şi mamă e condiţionată de controlul

sfincterian.

In faza următoare, faza genitală (falică), care începe în al treilea an de viaţă,

copilul descoperă obiectul iubirii în afara lui. Începe faimosul “complex Oedip”, în care

copilul străbate variate relaţii afective cu părinţii.

La băiat relaţia de obiect cu mama se continuă din faza orală, peste faza anală, în faza

falică, când el este atras de mama lui şi când doreşte să-şi elimine “rivalul”, în persoana

propriului tată, dar se teme că drept pedeapsă şi-ar putea pierde organul genital, teamă care cu

timpul devine mai puternică decât iubirea pentru mamă şi duce la stingerea ei. Acum băiatul

s-ar identifica cu tatăl său, însuşindu-şi interzicerile acestuia şi intra în “complexul castrării”,

într-o fază de latenţă sexuală până la pubertate.

Fata se ataşează şi ea de mamă în stadiul preoedipal, dar descoperă surprinzător de

curând diferenţa sexuală anatomică faţă de băiat şi capată un sentiment de frustrare şi invidie

faţă de acesta. Ea devine ostilă faţă de mamă pe care o socoteşte răspunzătoare de această

frustrare, şi se îndreaptă către tatăl său. Complexul se rezolvă prin diminuarea iubirii fetei

faţă de tatăl său, care nu ii poate satisface “cerinţele imaginare”, cât şi datorită fricii fata de

dezaprobarea mamei.

S. Freud acordă o mare importanţă complexului Oedip în formarea viitoarei

personalităţi, nedepăşirea şi fixarea în această fază explicând multe anomalii tardive.

Între 4 şi 11 ani se situează “faza de latenţă”, după care, odată cu pubertatea, se

produce o recrudescenţă a sentimentelor incestuoase oedipale la ambele sexe, acum ivindu-se

importanta problemă a retragerii libidoului de la părinţi şi ataşarea de alţii.

În teoria instinctelor, Freud leagă fenomenele psihologice de cele biologice; el defineşte

instinctul un concept de frontieră între mental şi somatic, o reprezentare psihică a stimulilor

originali din interiorul organismului care câştigă psihicul, o măsură la cererea făcută

psihicului de a lucra în consecinţa conexiunii sale cu corpul.

După el, instinctul ar avea patru caracteristici principale, şi anume: sursa, impulsul,

ţinta şi obiectul. Sursa oferă stimulul, care are o anumită forţă (impuls) şi care determină o

acţiune cu scopul de a-şi apropia obiectul care aduce satisfacţie. Dacă la începutul carierei

profesionale el s-a limitat doar la instinctul sexual, în 1920 a clasificat instinctele în instincte

de viaţă (instinctul de autoconservare şi instinctul sexual) şi instinctul morţii. Aceste instincte

ar fi guvernate de anumite principii coordonatoare, cum ar fi principiul constanţei, adică

tendinţa organismului de a menţine un echilibru prin descărcare atensiunii interne la un nivel

de repaos, fapt care s-ar realiza printr-un al doilea principiu, al plăcerii şi al realităţii.

Tendinţa la descărcarea tensională, dictată de principiul plăcerii, e modificată de principiul

realităţii, odată cu maturarea funcţiilor “ego”-ului.

Freud concepe psihicul ca o structură compusă din regiuni funcţionale, respectiv: id

(sine), ego şi superego.

24

a.Id-ul (sinele) este total inconştient şi este locul pulsiunilor instinctuale, este

rezervorul de energie primordial, dar complet neorganizat şi condus de principiul plăcerii, în

contrast cu “ego”-ul care se conduce după principil realităţii şi organizează contactul cu

mediul.

Tot de “id” sunt ataşate şi visele. Astfel, în somn se produce o relaxare a cenzurii prin

care “id”-ul devine predominant. După Freud, visul ar avea tocmai această structură şi funcţia

complexă de a păzi somnul, moderând extitaţia “id”-ului, iar pe de altă parte, de a deghiza

aceste impulsuri sub o formă simbolică, descifrabilă prin tehnica psihanalitică. El a numit

visul “calea regală” de studiu al inconştientului.

b.”Ego”-ul (eul)reprezintă o unitate coerentă, cu sarcina de a evita neplăcerea şi

durerea, reglementând descărcările “id”-ului conform cu cerinţele lumii externe. Freud

descoperă “ego”-ul în cursul fenomenului de rezistenţă şi îl concepe ca o organizare strâns

legată de conştiinţă şi realitatea externă şi operând concomitent inconştient asupra

instinctelor, conştiinţa fiind apreciată doar ca una din funcţiile “ego”-ului. “Ego”-ul (eul)

controlează motilitatea , percepţia, contactul cu realitatea şi inhibă instinctele primare ale

“id”-ului. Studiind dezvoltarea ontogenetică a “ego”-ului, Freud constată că la naştere copilul

nu are “ego” ci doar “id”(sine) şi de aceea este total dependent de “ego”-urile părinţilor.

Contactul şi schimbul cu lumea exterioară modifică sinele (“id”-ul) şi formează eul (“ego”-

ul) care afce ca treptat principiul plăcerii să fie treptat subordonat principiului realităţii.

c.”Superego”-ul (supraeul)reprezintă forţa inconştientă care imprimă “ego”-ului

şi “id”-ului anumite scheme morale, însuşite în copilărie de la părinţi şi prin aceasta de

la societatea în care au trăit părinţii. Supraeul (“superego”-ul) se constituie odată cu

rezolvarea complexului Oedip, când se încorporează forţele inhibitorii ale lumii externe prin

internalizare şi când se conturează un model ideal care va călăuzi în mod inconştient

individul, model de “ego” ideal care va impune ceea ce a rezultat din sinteza imaginii

părinţilor şi a altor autorităţi exemplare, supraeul fiind o forţă prohibitivă, autocritică.

Normalul ar fi deci cel al cărui psihic ar menţine un echilibru armonios al “ego”-ului faţă de

“id” şi “superego”.

Dintre elevii lui Freud se remarcă C.G.Jung care însă neagă rolul determinant al

sexualităţii în viaţa psihică şi susţine că aceasta este determinată de inconştientul colectiv,

ancestral. Inconştientul, după Jung, nu reprezintă numai acea parte reprimată a psihicului, ci

modelul original, aprioric de motivaţie, care se dezvoltă prograsiv, neputând deveni decât

parţial conştient, şi care este relevat prin simboluri, imagini şi vise. El vorbeşte de un limbaj

inconştient pe care-l consideră mai puternic decât pe cel conştient şi obişnuit întrucât permite

o comunicare spontană şi originală prin imagini şi nu prin concepte.

În concepţia lui Jung, visele şi fantezia reprezintă o sursă vitală şi indispensabilă de

informaţie şi de ghidare. Plecând de la conceptul de inconştient colectiv, ancestral, ajunge la

concluzia că psihicul este predeterminat obiectiv, aprioric, că omul nu se naşte cu un fel de

“tabula rasa” din punct de vedere psihic, ci că fiecare vine cu moştenirea acelui psihic

inconştient colectiv, ancestral, capabil să-i imprime anumite predispoziţii şi prefiguraţii,

ultimele constituind rezervorul viitoarei conştiinţe. Inconştientul este considerat o entitate

autonomă şi precedentă, nu este o parte a eului ci eul reprezintă o parte incompletă şi relativ

inadecvată a totalităţii vieţii psihice. Inconştientul personal este, după Jung, contrabalansat de

25

inconştientul colectiv, ancestral, şi el reprezintă acel materialpsihic care nefiind compatibil cu

“ego”-ul ideal propriu, este reprimat (refulat) de acesta.

Din relaţia inconştient personal-inconştient colectiv şi “eul conştient” autorul derivă

noţiunile de intro-şi extroversiune şi, legat de ele, tipurile psihice respective. Tipul psihic

introvertit derivă sensul realităţii din lumea sa subiectivă, pe când cel extrovertit este legat de

lumea externă, materială. Exagerarea introversiunii ar avea drept consecinţă o adaptare

inadecvată, în timp ce exagerarea extroversiunii ar putea duce la o depersonalizare

conformistă. Inconştientul colectiv conţine două elemente: arhetipurile şi complexele.

Arhetipurile sunt configuraţii ale inconştientului colectiv care se exprimă prin imagini,

emoţii şi modele de comportament tipic umane, cum ar fi omul bun, eroul, diavolul, persoana

divină etc. Ele reprezintă moştenirea vie care înregistrează tendinţele de bază din trecutul

umanităţii. În plus, pentru Jung inconştientul este în principal colectiv, determinat de

experienţa nenumăratelor generaţii trecute. Personalitatea conştientă se organizează în jurul

acestor arhetipuri care devin motivaţiile de bază, instinctuale, predispoziţiile viitoarei

personalităţi.

Complexele se dezvoltă ulterior printr-o lungă condiţionare sau prin experienţe

psihosomatice timpurii din modelul arhetipal. De pildă, complexul “mamă” se formează pe

arhetipul mamă ca imagine mitologică preformată, universală, transpersonală, pe care

individul o proiectează în femeia care joacă acest rol. Complexul ia naştere din conflictul

potenţialului arhetipal cu experienţa actuală a femeii în funcţia de mamă. Aceste complexe

reprezintă structuri autonome care se exprimă ca forţe afective de motivaţie ce pot irupe în

conştiinţă, uneori chiar dominând-o prin înlocuirea raţionalităţii “ego”-ului cu emoţiile sale.

Arhetipurile şi coplexele sevesc conştiinţa şi personalitatea pe o cale indirectă,

simbolică. Dacă sunt negate, pot provoca tulburări obsesiv-compulsive, şi, în cazuri extreme,

psihoze. Stabilitatea emoţională poate fi menţinută numai dacă aceste aehetipuri şi complexe

sunt confruntate şi înţelese în termeni simbolici, ele putând să reorienteze conţinuturile şi

valorile conştiente; se ajunge astfel la o cooperare cu inconştientul în viaţa zilnică.

Calea vieţii umane este, după Jung, o luptă între conştient şi inconştient, libidoul având

un sens larg de energie psihică, care nu se limitează la sexualitate sau putere, ci consideră că

include orice expresie posibilă a psihicului, inclusiv tendinţa spirituală sau religioasă ca şi

impulsul de a găsi un sens vieţii.

Conform acestei teorii denumite de Jung “psihologie analitică”, factorii arhetipali,

neraţionali ai psihicului, direcţionează funcţionarea şi scopurile “ego”-ului conştient,

constituind puterea internă a conştiinţei, nucleul de integritate morală a personalităţii şi ca

atare voinţa de viaţă.

Originalitatea teoriei lui Jung faţă de psihanaliză provine parţial şi din postularea

adaptării interne care constă în atitudinea conştientă faţă de cerinţele arhetipurilor care se

manifestă destul de diferit şi ambivalent. Astfel, inadaptarea constituie o ameninţare

distructivăpentru personalitatea conştientă iar interferenţa cu adaptarea reală la condiţiile

interne şi externe dând naştere obsesiilor. Adaptarea subiectului la realitatea externă şi internă

include atât cerinţele inconştientului colectiv cât şi adaptarea lui la cerinţele societăţii.

26

Un alt discipol al lui Freud este A. Adler, autorul “Psihologiei individuale” în care

autorul dezvoltă ideea conform căreia cursul vieţii individului nu este determinat de instincte

obiective, inconştiente, preformate (ca la Freud şi Jung), ci de scopurile şi valorile înalte,

subiective, proprii. Abordând oarecum holistic omul, Adler îl consideră un sistem organic, cu

sens, care are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. Unitatea individuluieste

rezultatul interacţiunii proceselor dinamice somatice, psihologice şi sociale. Influenţat de

filozofia lui Nietzsche şi Schopenhauer, Adler consideră “complexul de inferioritate” ca fiind

înlocuit compensatoriu cu motivaţia pentru superioritate. “Complexul de inferioritate” este

definit ca “orice inadaptare reală sau imaginară, fizică, psihologică sau socială”. Forţa care

stimulează orice activitate umană este impulsul către superioritate, perfecţiune şi totalitate.

Din neajutorarea şi dependenţa originară ia naştere un sentiment de inferioritate

universal al copilului, care doreşte să depăşească micimea şi dependenţa în scopul securităţii,

dominării şi autoaprecierii. Sensul vieţii umane constă în tendinţa omului de a înlătura

anxietatea şi insecuritatea prin perfecţiune şi completitudine. În formarea personalităţii o

importanţă deosebită are activitatea conştientă critică. Individul, în cursul procesului de

adaptare activă la mediul social şi de diferenţiere de el, selectează din experienţele proprii şi

din relaţiile sociale cu alţii, formându-şi un model propriu, coerent şi consistent, exprimat în

“stilul de viaţă”. La copil, “stilul de viaţă” se dezvoltă în procesul de maturizare prin

confruntarea cu comportamentul adulţilor. Experienţele primare din primii cinci ani de viaţă

formează o schemă pe care se va construi “stilul de viaţă” al persoanei adulte.

Adler susţine că educabilitatea copilului derivă din creşterea interesului social, raţiunea

şi inteligenţa sa dezvoltându-se prin interacţiune umană iar autointeresul pentru o viaţă

socială cu scop şi în acord cu realitatea socială este legată de condiţiile favorabile de mediu

familial, chiar din primii ani de viaţă. Dezvoltatea sentimentului social reprezintă un criteriu

de sănătate mentală. Cea mai mare anxietate a omului este legată de sentimentul de “izolare

socială”, iar vulnerabilitatea lui provine din pierderea autostimei. Un stil de viaţă sănătos este

îndreptat către obţinerea competenţei şi succesului social prin muncă în conformitate cu

scopul şi utilitatea socială. Inteligenţa, autostima şi capacitatea de a înfrunta evenimentele

stressante sunt şi ele condiţionate de creşterea sentimentului social al individului ca membru

util al societăţii, capabil să împartă cu ceilalţi idealurile etice şi estetice.

Adler consideră psihicul un proces continuu şi în interacţiune cu mediul într-un stil de

viaţă care reimplică continuitatea, accentuând aşezarea organismului uman în societate.

Inconştientul este motivat în principal nu de libido ci de tendinţele inconştiente către putere,

superioritate, perfecţiune şi adaptare socială.

După 1933 centrul freudismului s-a mutat din Europa în S.U.A., în special la New

York, unde pătrunde în toate mediile socio-culturale sub forma neofreudismului.

Reprezentantul cel mai important al noului curent este Erich Fromm care în teoria sa pune

accentul pe interacţiunea dintre factorii psihologici şi sociali în dezvoltarea personalităţii. În

concepţia lui Fromm omul nu este produsul instinctelor ci al istoriei, caracterul omului

schimbându-se odată cu epoca. Societatea contemporană autorului este considerată

generatoarea nevrozei din care omul nu poate evada în mod real ci doar fictiv prin trei

modalităţi:

- sadic-masochistă (omul domină, înjoseşte, chinuie sau se supune şi este dependent);

27

- distrugere;

- conformismul automat, o evadare în mimetism, în preudogândire, pseudoeu.

Soluţia lui Fromm este o societate sănătoasă din punct de vedere psihic respectiv moral.

C.7. TIPOLOGIA SI CARACTERIZAREA INFRACTORILOR

Personalitatea criminală a reprezentat obiectul de studiu a numeroşi specialişti în

domeniul psihologiei judiciare. Lewis Yablonski realizează în 1990 un amplu studiu privind

comportamentul criminal (Criminology. Crime and criminality) în care diferenţiază patru

categorii de criminali, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului

afectează comportamentul criminal:

1.criminali socializaţi;

2.criminali neurotici;

3.criminali psihotici,

4.criminali sociopaţi.

1.Criminalii socializaţi sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mult mai mult decât

oricare persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma impactului

contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali apar mai

mult drept violatori ai proprietăţii decât criminali violenţi.

2.Criminalii neurotici sunt cei care, în general, comit acte infracţionale datorită

compulsiunilor neurotice. Spre deosebire de psihotic, neuroticul nu percepe lumea în mod

distorsionat. Mai mult, în mod tipic neuroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce

priveşte gândirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea. În

acord cu psihiatrii, anxietatea poate fi exprimată direct sau indirect, fie în forma unor

manifestări precum: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă de unele obiecte sau

situaţii, fie în forma unor activităţi compulsive, precum şi comiterea unor infracţiuni de tipul

cleptomaniei, piromaniei, furtului din magazine. Unii spărgători, de exemplu, manifestă

tendinţe neurotice în ceea ce priveşte propriul modus operandi. Criminalii neurotici sunt

indivizii care devin criminali datorită sau drept rezultat al distorsiunilor personalităţii precum

şi al distorsiunilor percepţiilor asupra lumii din jurul lor.

3.Criminalii psihotici sunt indivizii cu dezordini severe ale personalităţii, care au o

percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Spre deosebire de

criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crimele. Cu toate acestea, punctul lor de

vedere distorsionat asupra realităţii şi gândurile lor iluzorii şi înşelătoare pot să-i determine

să comită crime. Fiind înclinaţi să comită în special acte de violenţă, inclusiv omorul, aceşti

criminali pot comite cele mai bizare şi lipsite de sens acte antisociale.

4.Criminalii sociopaţi sunt cei ce sunt caracterizaţi printr-o personalitate egocentrică.

Ei au o compasiune limitată faţă de alţii sau nu au de loc. Datorită marilor tulburări de

caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovăţie.

28

Deşi cei mai mulţi dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu

poate fi susţinută concluzia că toţi criminalii sau infractorii sunt clar sociopaţi.

Sociopaţii sunt caracterizaţi prin următoarele elemente caracteristice:

– Farmec superficial şi o bună inteligenţă. Sociopatul tipic pare prietenos şi bine

adaptat, posedând o inteligenţă superioară.

– Absenţa iluziilor şi a altor semne ale gândirii iraţionale. Recunoaşte realitatea fizică a

mediului înconjurător, nu aude voci şi raţionează logic.

– Absenţa nervozităţii sau a manifestărilor psihoneurotice. Este în mod tipic imun la

anxietate şi la neliniştea considerate normale în situaţii perturbante.

– Instabilitatea. Sociopatul, după ce realizează o serie de câştiguri, renunţă în mod

iresponsabil la veniturile obţinute în mod iresponsabil, fără un motiv predictibil.

– Neadevărul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevărului de către sociopat este

remarcabilă, el părând a fi de încredere când face o promisiune solemnă dar pe care nu o va

respecta niciodată, minţind cu deplină convingere pentru a evita orice acuzaţie la adresa lui.

– Lipsa remuşcării sau ruşinii. Sociopatul nu acceptă nici o critică pentru necazurile ce

le produce altora, afişând virtual sentimentul ruşinii, deşi viaţa lui este plină de acte imorale.

– Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmează în general, cursul

comportamentului care este antisocial, înşelând, minţind, chiar dacă asemenea acţiuni nu

servesc nici unui scop personal.

– Judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă. Sociopatul repetă compulsiv

eşecurile, chiar dacă comportamentul său conduce la multiple sancţiuni penale, inclusiv cu

închisoarea.

– Egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi. Deşi oferă dovezi privind

afecţiunea şi dragostea, nu există indicii că este dominat în mod real de asemenea sentimente

şi stări, fiind incapabil să formeze şi să menţină relaţii interpersonale de durată.

– Încărcătură emoţională foarte săracă a reacţiilor afective. Sociopatul poate arăta

duşmănie, suferinţă, afecţiune etc. dar el este incapabil de a simţi adânc şi adevărat emoţii

precum: măndria, supărarea, bucuria etc.

– Pierderea specifică a înţelegerii. Sociopatul are capacităţi de înţelegere limitate, fiind

incapabil de a înţelege punctele de vedere ale altora.

– Indiferenţa în relaţiile interpersonale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de

generozitate reală şi nu demonstrează că apreciază actele altora de încredere şi amabilitate.

– Comportament bizar şi neprevăzut, asociat sau nu cu consum de băuturi alcoolice.

Deşi foloseşte uzual în exces băuturi alcoolice şi droguri, spre deosebire de mulţi alţi

alcoolici, sociopatul, chiar sub influenţa unei mici cantităţi de alcool poate deveni extrem de

agresiv şi distructiv. Comportamentul bizar şi iraţional poate apare şi atunci când individul nu

consumă băuturi alcoolice.

29

– Tendinţele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul ameninţă cu suicidul dar foarte rar

aplică în practică ameninţarea. Lipsa ruşinii şi vinovăţiei reale în legătură cu comportamentul

personal nu produce o motivaţie adevărată pentru suicid. Ameninţarea este folosită egocentric

pentru obţinerea unui avantaj personal imediat.

– Viaţa sexuală este defectuos integrată, caracterizându-se prin promiscuitate şi fiind

lipsită de încărcătură emoţională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un obiect decât ca

o persoană cu sentimente.

– Eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă. Sociopatul nu face eforturi constante

în direcţia obţinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din trăsăturile remarcabile ale

sociopatului este pattern-ul consistent al autoapărării.

În psihiatria clasică se precizează că structura personalităţii criminale poate aparţine

uneia dintre următoarele categorii:

1. personalitate matură (sau imatură);

2. personalitate nevrotică;

3. personalitate psihopatică (dizarmonică);

4. personalitate psihotică;

5. personalitate demenţială.

Fiecare din aceste categorii prezintă caracteristici psihocomportamentale specifice, care

la rândul lor, condiţionează nivelul de adaptare şi integrare socială. În acest sens, unele

categorii, pot prezenta un mare grad de risc social în ceea ce priveşte orientarea

comportamentului în direcţie antisocială. Astfel, personalitatea nevrotică prezintă

particularităţi de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. Totodată, ea

prezintă tendinţe la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece nevroticului îi este

frică de propria violenţă aşa cum îi este teamă de propria dorinţă.

Personalitatea dizarmonică sau psihopatică reprezintă prototipul comportamentului

deviant prin trăsături esenţiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine. Acest

comportament se traduce prin:

a. un mare potenţial de anti- şi asocialitate;

b. un comportament delictual polivalent;

c. spontaneitatea acţiunilor deviante, atât prin ineficienţa capacităţii de

deliberare, cât şi prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-pulsionale şi

imaturităţii afective;

d. agresivitatea, exacerbată de tendinţele narcofilice;

e. rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfăşoară;

f. tendinţele de bravare şi de simulare;

30

g.malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative, cât şi

prin posibilităţile de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot

antrena concomitent grave implicaţii pe plan social.

Personalitatea psihotică se dezvoltă treptat distrugând componentele structural-

funcţionale ale vieţii psihice de bază. Întrucât motivarea comportamentului deviant pentru

această categorie psihiatrică clasică este în esenţă patologică, nu se poate face o prezentare

globală a acestei categorii decât sub forma periculozităţii sociale pe care o generează.

În ceea ce priveşte tipurile de psihoze, mania reprezintă o periculozitate socială mai

redusă decât melancolia. Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic

decurge din orientarea ambivalentă a agesivităţii de la pruncucideri, omucideri până la

automutilări şi suicid.

Un grad de periculozitate deosebit îl prezintă schizofrenia paranoidă atât prin

frecvenţa conduitelor deviante patologice, cât mai ales prin gravitatea actelor agresive

săvârşite cu ferocitate, prin provocare de leziuni multuple şi folosind mijloacele cele mai

variate de atacare.

V.Dragomirescu consideră că degradarea personalităţii este direct proporţională cu

frecvenţa comportamentului deviant, nuanţat ca formă de exprimare care este predominant

agresivă, impulsivă, reactivă sau instabilă.

Analizând tipurile de infractori, L.Yablonski diferenţiază două tipuri:

1. criminali situaţionali;

2. criminali de carieră.

Criminalii situaţionali sunt, în general, cei ocazionali, întâmplători, fiind caracterizaţi

prin următoarele elemente:

– individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea;

– individul a ales acţiunea care a constituit violarea legii;

– persoana a fost prinsă, arestată, condamnată şi i s-a conferit statutul de criminal;

– până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului normativ al societăţii.

Situaţiile care pot determina criminalitatea se diferenţiază în:

a.situaţii emoţionale (crima pasională, din cauza geloziei, etc);

b.situaţii financiare (fraude, delapidări, falsificări);

c.situaţii politice.

Criminalii de carieră sunt cei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei, ei luând

iniţiativa de a comite crime chiar şi în condiţiile în care probabilitatea de a fi arestaţi şi

condamnaţi este foarte mare. Acest tip de criminal prezintă anumite caracteristici tipice:

– crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului; deşi poate deţine ocazional

unele slujbe convenţionale, aceasta este urmarea presiunilor exercitate de familie sau

31

reprezentanţii sistemului judiciar. Cele mai frecvente infracţiuni sunt cele comise împotriva

proprietăţii: spargeri, furturi, tâlhării şi mult mai rar crime cu violenţă de tipul omuciderii.

– criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune

folositoare pentru comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii.

– îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru poliţie şi

societate în general şi tinde să aprecieze poliţia, politicienii, oamenii de afaceri ca nefiind

oneşti.

– debutează cu calitatea de copil delincvent în familii de condiţie modestă din punct de

vedere financiar şi al nivelului de instruire şcolară şi educaţională.

– criminalul de carieră se aşteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare,

considerând aceasta ca fiind o parte normală din ocupaţia sa. Timpul petrecut în închisoare

este folosit intens pentru a învăţa noi metode de comiterea crimelor, închisoarea fiind o

adevărată şcoală a crimei.

– este de obicei normal din punct de vedere psihologic, neexistând caracteristici

speciale care să îl diferenţieze de noncriminal.

Analizând activitatea infracţională a criminalului de carieră, L.Yablonski apreciază că:

1.Infracţiunea este modul său principal de câştigare a existenţei. Obiectivul principal

al activităţilor sale criminale îl constituie câştigurile financiare şi el nu se implică în

comiterea crimelor cu violenţă, în afară de cazul că violenţa este este specialitatea sa.

2.El este un specialist şi această caracteristică îl distinge de criminalul de carieră

ordinar. Este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească

planul de comitere a crimei în aşa manieră încât să evite depistarea ei.

3.Este format, în sensul că are deprinderi şi abilităţi care sunt urmarea unui proces de

formare în specialitate, sub îndrumarea altor infractori profesionişti mai vârstnici.

4.El este foarte probabil recrutat din rândul ocupaţiilor tehnice şi profesionale decât

din rândul delincvenţilor juvenili ori a criminalilor de carieră.

5.Este normal din punct de vedere psihologic, în special în ceea ce priveşte reacţiile şi

atitudinile emoţional-afective, fiind pregătit pentru arest şi judecată. Poate cunoaşte şi poate fi

cunoscut de un avocat, având chiar sume de bani păstrate pentru cheltuieli de judecată.

6.Planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul de carieră

ordinar, studiind cu atenţie locurile şi elaborând strategii specifice de acţiune.

În ceea ce priveşte crima prin violenţă, L. Yablonski diferenţiază patru categorii ale

acesteia:

a. violenţa legală, aprobată, raţională (ex.acţiunile unor soldaţi în război, ale

ofiţerilor şi cadrelor de poliţie);

b. violenţa ilegală, aprobată, raţională (ex.violenţa unui soţ înşelat asupra

concubinului soţiei);

32

c.violenţa ilegală, neaprobată, raţională (ex. infracţiuni pentru câştiguri

materiale şi financiare);

d. violenţa ilegală, neaprobată şi iraţională (ex. crimele bizare, lipsite de sens).

Încercările de portretizare şi clasificare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct

de vedere teoretic cât şi practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele

explicative privind modul de structurare al personalităţii infractorilor şi totodată la

evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp.

Practic, deoarece ajută atât pe linia organizării unor acţiuni sociale preventive cât şi pe linia

elaborării unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul

rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi

reinserţie socială. Cunoaşterea acestui profil sprijină organele judiciare în finalizarea acţiunii

lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor. Totodată, se pot organiza

acţiuni cu caracter preventiv, pentru a evita favorizarea unor situaţii de factură criminogenă.