Rolul şi funcţiile jurisprudenţei europene

CUPRINS

Introducere.................................................................................................................... 5

Capitolul I – Concepţia doctrinei asupra jurisprudenţei.............................................. 7

Capitolul II – Dreptul comunitar.Tratatele Comunităţii şi Uniunii Europene............ 11

Capitolul III – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Curţii

Europene a Drepturilor Omului şi Tribunalului de primă Instanţă ca izvoare ale

dreptului comunitar..................................................................................................... 22

Bibliografie................................................................................................................. 38

2

Introducere

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea

juridică internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre [1; p. 64].

Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei tratate

institutive şi din tratatele modificatoare, în timp ce prin dreptul comunitar derivat se

înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor comunitare. Într-un sens larg

însă, în dreptul comunitar pot fi încadrate şi regulile nescrise aplicabile relaţiilor

comunitare, jurisprudenţa C.E.J. şi principiile de drept comune statelor membre.

La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare

a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale

clasice, au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor

unor organe supranaţionale. Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la

rândul lor norme de drept comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar.

Noile state care s-au alăturat primelor şase au semnat tratate internaţionale clasice de

aderare la o organizaţie internaţională, din acel moment intrând în spaţiul de acţiune al

dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar”.

O altă clasificare a dreptului comunitar distinge între dreptul comunitar

instituţional – normele juridice aplicabile organizării şi funcţionării instituţiilor

comunitare, şi dreptul comunitar material – regulile aplicabile în anumite domenii, de

exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenţa comercială, etc.

Dreptul comunitar, fiind, în mod direct (tratatele comunitare) sau indirect

(actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte: este un

drept supranaţional, „comunitar”; este un drept distinct de dreptul intern al statelor

membre; în acelaşi timp el este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre,

în ordinea juridică naţională.

Văzând aceste trăsături, se poate afirma că dreptul comunitar este în acelaşi

timp un drept propriu fiecărui stat membru, dar şi comun tuturor statelor membre.

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a

statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora.

„Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică

două aspecte:

3

- prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate

sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi

inaplicabilă;

- normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice

naţionale. Administraţia si judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor

lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fară a

aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora [1].

1 - D.C. Dragoş , Uniunea Europeana. Instituţii .Mecanisme , Ediţia 2, ED. All Beck, Bucureşti, 2005, p.98

4

Capitolul I

Concepţia doctrinei asupra jurisprudenţei

Rolul şi funcţiile jurisprudenţei au fost diferite în evoluţia societăţii omeneşti,

aşa cum este şi astăzi în diversele sisteme de drept.

Interpretarea dată de jurisconsulţii români a fost considerată creatoare a

dreptului prin commnunis opinio, iuris peritorum autoritas, în dreptul pretorian, adică

sistemul soluţiilor pretorului, constituia izvor de drept.

Un moment de referinţă în istoria jurisprudenţei îl constituie opera lui

Trebonian (534 e.n.), numită corpus iuris civilis, compus dintr-un ansamblu selectat

de jurisprudenţă română (Institutiones, Digestum, Codex şi Novellae), dinainte şi din

vremea lui Justinian.

În tările continentale, după revoluţiile din secolele XVII şi XVIII, deşi au fost

adoptate coduri şi legi importante, ceea ce a redus, oarecum, rolul şi funcţiile

jurisprudenţei; totuşi deciziile judiciare şi ale instanţelor constituţionale erau

considerate izvor de drept.

În sistemul anglo saxon, însă, jurisprudenţa şi-a păstrat, tot timpul, rolul şi forţa

sa ca izvor principal al dreptului, judecătorul îndeplinind funcţia de autoritate ce

stabileşte regulile, iar hotărârea jduecătorească constituie un precent obligatoriu

pentru viitor.

În doctrină s-a subliniat că însăşi dreptul islamic “rezidă în operele unor mari

jurişti, comentatori ai Coranului şi practicieni, ale căror jurisprudenţe s-au impus cu

timpul”.

După Vlahide, în timpul în care sunt în vigoare, legile sunt supuse cerinţelor de

adapate la condiţile mereu schimbătoare ale existenţei, opera de adaptare ce se

realizează în retorica tribunalelor, al căror rol nu se rezumă la o schematică aplicare a

textelor la procesele pe care sunt chemate să le judece, ci se extinde şi la misiunea de

a găsi o modalitate simplă, de adecvare a legilor cu împrejurările noi, create de mersul

societăţii”.

Profesorul Mircea Djuvara relevă că “o interpretare care duce la nedreptate nu

este o interpretare bună, după cum o lege care duce la nedreptăţi nu este o lege

5

bună.... dar, în atâtea şi atâtea cazuri, judecătorul nu mai întâlneşte o expresie clară a

legii. Atunci el trebuie să constate mai întâi faptele, împrejurările sociale, aprecierile

juridice din conştiinţa societăţii respective, să le constate cu toată rigoarea ştiinţifică şi

nu în mod arbitrar”.

“Aceasta este o operaţiune de ştiinţă de o extraordinaă greutate. Ne putem da

sema de ce cultură enormă trebuie şi pentru judecător şi pentru jurisconcult în general

ca să poată să constate în mod exact, cu câtă rigoare şi cu ajutorul ştiinţei de astăzi

toate împrejurările de fapt, precum şi toate curentele de gândire din societatea

respectivă...jurisprudenţa, astfel înţeleasă, realizează dreptul de multe ori altfel de cât

îl arată litera strictă a legii, cutuma sau doctrina. În acest sens, se poate spune că ea

este izvorul formal al dreptului pozitiv”.

În sistemul de drept continental, ca şi la noi, nu se recunoaşte însă că

precedentul judiciar este izvor de drept, invocându-se principiul separaţiei puterilor în

stat.

Se arată, în doctrină, că “practica judiciară fiind cazuistică nu are capacitatea

ridicării la regula generală, iar precedentul judiciar slujeşte model în speţele care se

succed, fără a avea prestigiul sau forţa unui principiu”.

Totuşi precedentului judiciar i se recunoaşte forţa unui principiu în sistemul

anglo saxon, care nu poate fi considerat că încalcă separaţia puterilor în stat.

Aşadar, în sistemul nostru de drept, judecătorul nu crează dreptul, ci aplică

legea. El nu poate refuza, însă, judecarea unei cauze pe motiv că n-ar exista norma

juridică aplicabilă ori că aceasta este confuză sau incompletă, căci ar fi culpabil, de

“denegare de dreptate”, conform art. 3 din Codul Civil.

Când întâlneşte astfel de situaţii judecătorul este dator să facă apel la principiile

generale ale dreptului sau la regulile (principiile) instituţiei juridice în cauză, ori,

chiar, la analogie şi la conştiinţa lui juridică, hotărârea sa neavând valoare normativă,

ci, doar forţa obligatorie în speţă.

Problema vitală care, în mod permanent, s-a relevat o constituie cerinţa unităţii

de practică judiciară în interpretarea şi aplicarea textului de lege (aşa cum sublinia

ferm şi P. Vlahide).

6

Constituţia are dispoziţii cu această finalitate, iar, în cele două coduri de

procedură - civilă şi penală – a fost consacrată instituţia recursului în interesul legii,

ca mijloc procedural de reglare a practicii judiciare.

Potrivit art. 126 (3) din Constituţie: “ Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti

potrivit competenţei sale”.

Potrivit art. 414 cod procedură penală “Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiţie..., are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi

aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să

ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au

primit o soluţionare diferită din partea instanţelor de recurs”. Deciziile se pronunţă în

secţii unite, numai în interesul legii, neavând efect asupra hotărârilor judecătoreşti

examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Se consacră, aşadar, principiul forţei obligatorii a acestor decizii pentru

judecătorul oricărei cauze, care va fi ţinut de interpretarea unitară dată de secţiile unite

a instanţei supreme, ceea ce face, în astfel de situaţii, să se restrângă, substanţial,

conţinutul şi eficienţa principiului constituţional al independenţei judecătorului (art-.

124 alin. 3 din Constituţie).

Tot astfel şi “în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” (art. 315 Cod

procedură civilă), iar conform art. 385 indice 18 Cod procedură penală “ instanţa de

rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care

situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului”.

Se poate observa deci, că deciziile Inaltei Curţi de Casţie şi Justiţie, date în

interesul legii, nu crează noi norme de drept, ci, interpretând legea aplicabilă, o

completează, descifrându-i sensul său real.[1]

Dacă în privinţa acestor decizii nu există o dispoziţie constituţională care să

confere Inaltei Curţi de Casţie şi Justiţie o astfel de prerogativă, forţa general

obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale este dată de Constituţie.

Potrivit art. 147(4) “deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi

au putere numai pentru viitor”, această eficacitate absolută şi faţă de toate autorităţile

publice, inclusiv faţă de instanţele judecătoreşti, aşezându-le în acelaşi plan cu legea.[1] - Ion Dobrinescu , Dreptatea şi valorile culturii, Bucureşti, 1992, p. 34

7

Doctrina a relevat, în mod constant, contribuţia practicii judiciare la crearea

dreptului, la formarea principiilor de drept , furnizând” permanent material teoriei

juridice şi legislatorului pentru continua perfecţionare a dreptului.

Cât despre globalizare, doctrina consideră că este unul din termenii cei mai

întâlniţi în discursurile politice sau dezbaterile publice contemporane, astăzi facându-

se frecvent referiri la problemele globale, apeluri la valori universale şi viziuni ale unei

comunităţi globale.[1]

Tendinţele majore ale creaţiei jurisprudenţei au fost confirmate şi susţinute

laborios ştiinţific de literatura juridică, ceea ce a generat o stare pozitivă în procesul

aplicării dreptului, un mod unitar şi armonios de interpretare în actul de justiţie, cu

efecte substanţiale în funcţionarea statului de drept.

O definiţie este dată şi de jurisprudenţa curţii de la Luxemburg, care califică

noua ordine juridică de tip comunitar drept “o ordine juridică internaţională căreia

statele membre ale Comunităţilor europene i-au cedat, deşi în domenii restrânse o

parte din drepturile lor suverane, o ordine juridică proprie sistemului juridic al statelor

membre, un corp de drept aplicabil resurtisanţilor statelor membre şi lor

însăle(statelor)”.[2]

După cum subliniază, de asemenea, doctrina o contribuţie majoră a adus-o practica

judiciară la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, călăuzită îndeosebi, de

afirmarea principiului echităţii în interpretarea unor dispozitii legale.

Capitolul II

[1] Steluţa Ionescu, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept,Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2008, p.293[2] Steluţa Ionescu, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept,Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2008, p.295

8

Dreptul comunitar.Tratatele Comunităţii şi Uniunii Europene

Ca ansamblu al regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară,

dreptul comunitar este complex şi original. Aceste caracteristici îşi găsesc reflectarea

şi în sistemul izvoarelor dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse şi

ierarhizate (corespunzător autorităţii care le este recunoscută în sistem).

Noţiunea dreptului comunitar implică cunoaşterea determinărilor, evoluţiilor şi

trăsăturilor caracteristice ale noilor reglementări juridice care au fundamentat Uniunea

Europeană. Dreptul comunitar reprezintă ansamblul normelor juridice cuprinse în

tratatele de instituire sau în actele adoptate de instituţiile comunitare prin care sunt

reglementate structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor Uniunii Europene şi raporturile

acestora cu instituţiile naţionale. Dreptul comunitar se aplică în cadrul comunităţilor

europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un pronunţat caracter

intern al statelor [1](statuare făcută de Curtea de Justiţie).

Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor

Europene şi dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor

europene, precum şi a raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele

statelor membre.

Dreptul comunitar este alcătuit din două categorii de norme juridice:

- cele cuprinse în tratatele constitutive, care au valoare constituţională şi

- cele cuprinse în acte juridice emise de instituţii comunitare – care constituie

legislaţia comunitară ordinară.

Metoda comunitară are la baza permanentul dialog dintre interesele naţionale

şi interesele comune, respectând diversitatea naţională, dar în acelaşi timp afirmând şi

propria identitate a Uniunii. Ea a apărut cu scopul de a depăşi antagonisme seculare,

pentru a şterge aerele de superioritate şi pentru a aboli recursul la forţă ce marca

relaţiile dintre state. Această metodă va permite realizarea unei Europe democratice,

ataşată valorilor libertăţii, generată de nevoia popoarelor de astăzi de a construi un nou

continent în care să nu mai existe antagonismul Est/Vest.[2]

În vârful ierarhiei normelor care formează dreptul instituţional comunitar este

1[1] Viorel Marcu , Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 1052[1]-CJCE, Hotărârea din 23 aprilie 1986, Parti Ecologiste „Les verts”, cauza 294-83.

9

aşa-numitul drept originar sau primar. Acest izvor este format din normele înscrise în

tratatele care au creat C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.. Aceste tratate constitutive ale

Comunităţilor europene au fost calificate de tratate-legi pentru C.E.C.O. şi C.E.E.A. şi

tratat-cadru pentru C.E.E.; acestea au fost amendate şi completate pe parcursul

timpului de o serie de protocoale şi diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie

ca şi tratatele de bază. Li s-au mai adăugat pentru adaptarea textelor iniţiale şi pentru

îmbogăţirea lor alte tratate, acte, decizii, acorduri, convenţii şi altele.

Baza juridică a acestora se află în cuprinsul tratatelor de bază: art. 239 din

Tratatul C.E.E., art. 84 din Tratatul C.E.C.O. şi art. 207 din Tratatul C.E.E.A.. Deşi

fiecare din aceste tratate îşi păstrează specificitatea proprie, ele au o structură în linii

mari comparabilă: un preambul, dispoziţii cu caracter introductiv, dispoziţii cu caracter

instituţional, clauze materiale, generale şi finale. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin

prevederi foarte detaliate care acordă instituţiilor pe care le reglementează un rol mai

mult de execuţie, în timp ce Tratatul C.E.E. reprezintă mai mult o convenţie

generalizată care atribuie un loc mai important definirii obiectivelor şi formulării

principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.

Tratatul CEE, în dispoziţiile Articolelor 164 şi 189-192, precizează natura şi

întinderea diferitelor acte juridice adoptate de Comunităţi. Ca o trăsătură dominantă,

toate aceste dispoziţii consacră superioritatea Tratatului (Tratatelor) asupra dreptului

naţional al statelor membre.

În afara celor trei tratate mai sus amintite, dreptul instituţional comunitar

originar mai este format din normele cuprinse în:

- Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele

trei Comunităţi (8 aprilie 1965);

- Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului

European (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);

- Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului

(intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

- Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975);

- Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile

deadeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie

1973);

10

- Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a

Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981);

- Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile

de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986);

- Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei din

25 iunie 1994 şi intrate în vigoare (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum

naţional) la 1 ianuarie 1995;

- Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în

chestiunea Groenlandei;

- Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987);

- Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat

în vigoare la 1 noiembrie 1993;

- Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile, din 8 aprilie 1965;

- Decizia 70/243/C.E.E. din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor

financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului

88/376/C.E.E., C.E.E.A. din 24 iunie 1988;

- Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a

Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976;

Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiect dublu:

- crearea unei pieţe comune, sectorială sau generală;

- instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze această piaţă.

În acest fel, în conţinutul tratatelor există două categorii de dispoziţii: prima

privind reglementări pe plan economic, a doua privind reglementări instituţionale.

Tratatul C.E.C.O. şi C.E.E.A. care au instituit pieţe comune sectoriale cuprind

reglementări economice mai dezvoltate şi de aici şi necesitatea ca aceste legi să fie

executate. Sunt tratatelegi spre diferenţă de Tratatul C.E.E., care este tratat-cadru

pentru că el defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile

comunitare trebuie să li se supună şi să le asigure funcţionarea. De aici şi unul din

izvoarele dreptului comunitar, dreptul derivat.

Regimul juridic al tratatelor constitutive se caracterizează din punctul de vedere

al câmpului de aplicare şi al modalităţilor de modificare. Din punctul de vedere al

câmpului de aplicare în timp: C.E.C.O. a fost creată pentru 50 de ani, celelalte pentru o

11

durată nelimitată. Din punctul de vedere al aplicării în spaţiu, fiecare tratat cuprinde

dispoziţii care nu sunt identice. C.E.C.O., în principiu, este aplicabil teritoriului

comunitar european şi teritoriilor europene cu care unul din statele semnatare este în

relaţii externe. La fel şi pentru Tratatul C.E.E.A. Dispoziţiile Tratatului C.E.E. nu se

întemeiază pe o distincţie între teritoriile europene şi neeuropene. Teritoriile

neeuropene dependente de statele membre se bucură de un regim cu condiţii speciale

reglementate de prevederile Articolului 227, al. 2-3. Din punct de vedere al

modificării: există o procedură normală de revizuire prevăzută în tratate în mod diferit.

Dreptul instituţional comunitar derivat sau secundar este format din norme

cuprinse în acte emise de instituţiile comunitare constituite prin dispoziţiile din tratate.

Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este

subordonat dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga. Instituţiile comunitare

sunt abilitate să emită astfel de acte numaidacă acestea sunt necesare aducerii la

îndeplinire a obiectivelor lor şi numai în măsura în care tratatele le-o permit. Sunt acte

interne cu caracter juridic obligatoriu, privitoare la organizarea şi funcţionarea

instituţiilor comunitare, sau acte funcţionale preparatorii.

În anumite circumstanţe, în practică, au mai apărut şi alte acte care produc

efecte de drept cum ar fi decizii ale Consiliului din 1 februarie 1971, care atribuie noi

obiective Fondului social European 43 sau cea din 30 martie 1981 privitoare la mărirea

numărului de avocaţi generali 44 şi altele. Nomenclatura acestor acte este variată, dar

există corespondenţe care permit stabilirea şi a unei nomenclaturi comune.

Tratatele constitutive ale Comunităţilor enumeră aceste acte, şi anume:

- Articolul 161 din Tratatul C.E.E.A. prevede cinci feluri de acte, şi anume:

regulamente,

directive, decizii generale şi individuale, recomandări sau avize;

- Tratatul C.E.E., în art. 189, le înscrie tot pe acestea;

- Tratatul C.E.C.O., în art. 14, înscrie numai trei acte, şi anume: deciziile generale,

recomandările şi avizele.

Nomenclatorul comun le poate reduce la patru:

- deciziile generale C.E.C.O. şi regulamentele C.E.E. şi C.E.E.A.;

- recomandările C.E.C.O. şi directivele C.E.E. şi C.E.E.A.;

- deciziile negenerale C.E.C.O. şi deciziile C.E.E. şi C.E.E.A.;

12

- avizele C.E.C.O. şi avizele şi recomandările C.E.E. şi C.E.E.A..

Este o nomenclatură comună, bazată pe diferenţierea între diferitele categorii de

acte după asemănarea noţiunilor dar şi pe identitatea de regim.

Izvoarele de drept instituţional comunitar complementar, denumit şi terţiar,

sunt constituite din actele privitoare la acordurile cu state terţe sau cu organisme

internaţionale, din actele unilaterale adoptate de organele anumitor acorduri externe ale

Comunităţilor Europene şi din unele tratate încheiate de statele membre cu state terţe.

Comunităţile sunt dotate cu personalitate juridică şi sunt competente să încheie

acorduri interne. Când aceste acorduri sunt întocmite cu respectarea normelor juridice,

ele creează raporturi de drept între instituţiile comunitare şi statele membre. Potrivit

statuărilor Curţii de Justiţie, intrarea lor în vigoare înseamnă că devin şi parte

integrantă din ordinea juridică comunitară şi astfel au capacitatea să creeze drepturi şi

obligaţii pentru cetăţenii din statele comunitare.

Acordurile între statele membre ca izvor al dreptului instituţional comunitar

complementar sunt de două categorii:

- acordurile care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor

membre reuniţi în Consiliu;

- acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd.

Celălalt izvor al dreptului instituţional comunitar complementar este format din

acordurile încheiate de Comunităţi. Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai

multe acte guvernate de normele de drept internaţional şi care presupun ca părţile,

subiecte de drept internaţional, să participe în mod voluntar. Curtea de Justiţie a definit

acordul internaţional ca fiind "orice angajament luat de subiecte de drept internaţional,

care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală".49

Este evident că din această definiţie trebuie reţinut efectul obligatoriu al

angajamentului/angajamentelor luate; mai rezultă că forma scrisă a actului

internaţional nu este cerută în mod obligatoriu. 49 C.J.C.E., 11 nov. 1975, aviz 1/75,

Rec. 1975, p. 1375, point 2. Acordurile rezultate din deciziile adoptate de

reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu sunt acte convenţionale. Ele trebuie

semnate de toţi membrii Consiliului şi nu numai de preşedintele în exerciţiu al acestei

instituţii; în mod obişnuit, ele cuprind o dispoziţie finală în care se prevede necesitatea

13

aprobării sau ratificării de către statele membre potrivit procedurilor lor

constituţionale. Natura convenţională a acestor acte este confirmată de actele de

adeziune prin care noile state declară că aderă la deciziile şi acordurile convenite de

reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu. Mai multe dispoziţii din tratate

prevăd încheierea de acorduri intre statele membre.

Articolul 220 din Tratatul C.E.E. înscrie în mod expres că asemenea acorduri se

încheie "în favoarea cetăţenilor lor". Ele au ca obiect patru domenii: protecţia

persoanelor, eliminarea dublei impozitări în interiorul Comunităţilor, recunoaşterea

reciprocă de societăţi, simplificarea formalităţilor de recunoaştere şi executare

reciprocă a sentinţelor arbitrale şi a deciziilor judiciare. Pe aceste baze, au fost

încheiate Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privitoare la competenţa

judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială şi Convenţia de la

Bruxelles din 29 februarie 1968 cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi

persoanelor juridice, Convenţia din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor

contractuale.

Acordurile încheiate ca urmare a unor dispoziţii din tratatele comunitare sunt supuse

ratificării sau aprobării statelor membre conform regulilor lor naţionale de procedură.

Asemenea acte nu intră în competenţa interpretativă a Curţii de Justiţie, care

este limitată la tratate şi la actele instituţiilor. Acordurile încheiate între Comunităţi au

ca temei juridic mai multe dispoziţii din tratate. Astfel, Tratatul C.E.E., în art. 111,

atribuie competenţe referitoare la încheierea de acorduri tarifare; art. 113 atribuie

competenţe pentru acorduri comerciale, art. 238 pentru acorduri de asociere şi

Articolele 229-231 pentru acorduri cu organizaţii internaţionale.

Comunităţile, fiind organizaţii internaţionale, sunt supuse principiului

specialităţii; în anumite domenii determinate Comunităţile îşi exercită competenţe care

le permit să se substituie statelor membre.

Tratatele originare

Sunt tratatele care au fondat cele trei Comunităţi Europene. Tratatul de la Paris

din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952, se află la baza Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). El a fost completat printr-o serie de

14

anexe şi protocoale adiţionale, care au aceeaşi valoare juridică cu a tratatului. Demne

de menţionat prin importanţa lor practică sunt Protocolul asupra statutului Curţii de

Justiţie şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.

Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, intrate în vigoare la 14

ianuarie 1958, au fondat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.). Ele sunt completate prin anexe şi

protocoale, în special prin Protocolul asupra statutelor Băncii Europene de Investiţii.

Sunt, de asemenea, de menţionat Protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957,

asupra privilegiilor şi imunităţilor Curţii de Justiţie.

Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană a fost semnat la Roma la

25 martie 1957, în acelaşi timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., şi a intrat în vigoare la

1 ianuarie 1958. Tratatul prezintă aceleaşi obiective, are aceleaşi instituţii şi se sprijină

pe aceleaşi mecanisme ca şi Tratatul instituind C.E.E.A., urmărind cu precădere

expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale[1] în vederea

reconcilierii franco-germane.

Finalitatea Tratatului vizează:

- expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea

reconcilierii franco-germane;

- extinderea întregului sistem la toate produsele şi la toate activităţile economice cu

excepţia: domeniilor rezervate în mod excepţional, precum atomul, cărbunele şi oţelul

şi a prerogativelor lăsate suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, precum:

materialul de război, producţia şi comerţul cu arme etc.;

- înlăturarea obstacolelor privind libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a

capitalurilor;

- deschiderea unui spaţiu economic larg;

- crearea unei pieţe în care întreprinderile (operatorii economici principali) din cele 6

state să poată acţiona într-o concurenţă loială şi reală pentru profilul comun al tuturor

partenerilor şi consumatorilor;cu precizarea că în 12 ani trebuiau eliminate obstacolele

care se impuneau liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor.

În cadrul Comunităţii s-a instituit un tarif vamal comun pentru uniformizarea

condiţiilor de intrare a importurilor în acest nou ansamblu, urmărindu-se totodată

eliminarea piedicilor vamale, organizarea unei bune funcţionări a concurenţei şi 1[1] Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 5

15

apropierea legislaţiilor naţionale. Desăvârşirea Uniunii Vamale a avut loc la 1 iulie

1968, cu un an şi jumătate mai devreme de data stabilită.

Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la

Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de

creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la

stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare,

creşterea nivelului de trai în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări[1].

Raţiunea înfiinţării acestei comunităţi este dată de faptul că arma nucleară nu

putea să rămână monopolul Rusiei, SUA şi Marii Britanii, urmărindu-se, în acelaşi

timp, pregătirea şi dezvoltarea industriilor nucleare din ţările membre şi aplicarea

acestora exclusiv în domeniul civil şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul

energiei nucleare. Obiectivul nu era departe de cel prevăzut de Tratatul instituind

C.E.C.O., Tratatul cuprindea reglementări privind cooperarea în domeniul de

cercetare, difuzare a cunoştinţelor tehnice în materie nucleară civilă, protecţie sanitară

şi securitate civilă şi coordonarea investiţiilor[2].

Încheierea Tratatului constituind această Comunitate urmărea, de asemenea,

înlăturarea sau diminuarea deficitului de energie al statelor membre, precum şi a

rămânerii acestora în urmă faţă de state ca S.U.A. sau Anglia, subliniind că statele

membre erau nevoite să îşi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru satisfacerea

intereselor naţionale şi regionale.

Instituţiile acestei Comunităţi erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar

identice cu cele înfiinţate prin Tratatul care a pus bazele C.E.E. Acestea sunt: Comisia,

Adunarea, Consiliul, Curtea de Justiţie, Comisia şi Consiliul erau asistate de un Comitet

economic şi social.

Finalitatea Comunităţii viza:

- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a

industriei nucleare a celor 6;

- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi

întreprinderilor vizate;

1[?] Viorel Marcu , Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 302[?] Ioan Rusu ,Organizaţii şi relaţii internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 83-84

16

- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem

original de brevete de invenţie.

În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se

impuneau pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a

proteja sănătatea populaţiei.

Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de izvoare

primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa tratatele de bază.

Cele mai importante sunt: Convenţia referitoare la anumite instituţii comune ale

Comunităţilor Europene, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la

Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi

Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor semnate la Bruxelles la 8 aprilie

1965 şi intrate în vigoare în august 1967. Urmează tratatele care măresc puterea în

domeniul financiar a Parlamentului european — Tratatul de la Luxembourg din 22

aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie

1975 intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

Actul Unic European din 17 şi 28 februarie 1986 (intrat în vigoare la 1 iulie

1987) completează tratatele constitutive dar — în egală măsură — oferă fundament

juridic Consiliului European şi cooperării politice. El dă puteri legislative

Parlamentului european şi fixează principiul creării Tribunalului de primă instanţă.

De o importanţă covârşitoare în evoluţia construcţiei europene, Tratatul

asupra Uniunii Europene, anexele sale şi Actul final, semnate la Maastricht la 7

februarie 1992, sunt rodul negocierilor derulate în cadrul Conferinţelor

interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare şi Uniunii politice, care au

debutat la 15 decembrie 1990.

Acest document care pune bazele Uniunii Europene este format din două

tratate: Tratatul de Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene. Tratatul

prevedea, în principal, ca obiective ale Uniunii Europene: promovarea progresului

economic şi social prin realizarea uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea

monedei unice, afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi

definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor

17

cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale[1] şi dezvoltarea cooperării în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne.

Cele mai importante modificări aduse prin Tratatul de la Maastricht sunt cele

cu privire la dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, ale

cărei obiective sunt redefinite (printre altele tratatul transforma Comunitatea

Economică Europeană în Comunitatea Europeană). Celelalte 2 tratate institutive nu au

fost modificate decât în măsura necesară armonizării dispoziţiilor instituţionale cu

schimbările aduse Tratatului instituind Uniunea Europeană.

Tratatul de la Maastricht conţine 7 titluri. Titlul al II-lea modifică Tratatul

instituind Comunitatea economică europeană în vederea stabilirii Comunităţii

europene; al III-lea modifică Tratatul instituind CECO şi titlul al IV-lea modifică

dispoziţiile instituind C.E.E.A. El conţine şi prevederi vizând punerea în practică a

unei politici externe şi de securitate comună şi organizează cooperarea în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne.

Titlul V este consacrat „politicii externe şi de securitate comună”, care a

înlocuit dispoziţiile Actului Unic European privind cooperarea politică europeană.

Obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt reprezentate de

salvgardarea valorilor comune, a independenţei Uniunii, consolidarea securităţii

Uniunii şi a statelor membre şi menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale,

dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept.

Aceste obiective vor fi atinse prin stabilirea unei cooperări sistematice între

statele membre şi prin realizarea unor acţiuni comune. Noile dispoziţii urmăresc

deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a Uniunii europene, prin

intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la

apărare[2]. Consiliul stabileşte o poziţie comună ori de câte ori este necesar, statele

membre urmând a veghea ca politicile naţionale să fie în acord cu poziţiile comune.

Titlul VI cu privire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne”

îşi propune sistematizarea cooperării, realizate până atunci într-o manieră

informaţională sau pe bază de convenţii extra ori paracomunitare, încheiate de către

1[?] Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie la Parlamentul european şi dreptul de a se adresa ombudsmanului. 2[?] Deciziile în domeniul apărării comune vor fi luate cu majoritate calificată, şi nu în unanimitate, ca până la Tratatul de la Maastricht.

18

toate statele membre sau numai de unele dintre acestea, în chestiuni de interes comun

ca: azilul, trecerea frontierelor, imigraţia, lupta împotriva toxicomaniei, a fraudei

internaţionale, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi

cooperarea poliţienească.

Uniunea Europeană se bazează pe Comunităţile Europene (care continuă să

existe sub denumirea de Comunitatea Europeană) completate cu politicile şi formele

de cooperare stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Semnat la 2 octombrie 1997,

Tratatul de la Amsterdam completează şi continuă acţiunea începută odată cu

adoptarea celui de la Maastricht, răspunzând preocupărilor vizând scopurile

comunităţii şi modul de funcţionare a instituţiilor.

Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluţia Uniunii

Europene pentru că urmărea: implementarea unor schimbări radicale în domeniul

exercitării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului

înconjurător, creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea

procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, a securităţii şi apărării comune,

creşterea flexibilităţii procesului de integrare a noilor candidaţi, statuarea unor noi

reglementări în ceea ce priveşte domeniul vizelor, a liberei circulaţii a persoanelor,

politica socială şi forţa de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative a

codeciziei la noi domenii, introducerea majorităţi calificate în noi domenii şi

extinderea competenţelor Curţii de justiţie la noi domenii observându-se dorinţa

autorilor de a dezvolta, cel puţin simbolic, protecţia drepturilor omului şi, nu în ultimul

rând, a apropierii instituţiilor Uniunii faţă de cetăţeni.

Tratatul de la Amsterdam tinde să amenajeze din punct de vedere juridic

reforma instituţiilor comunitare, marcând o nouă etapă pe linia adâncirii integrării, prin

creşterea calităţii democratice a Uniunii Europene, în scopul creării unei Europe mai

apropiate de cetăţeni.[3]

O temă majoră a tratatului este accentuarea dezvoltării unui spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie. Preocuparea privind reforma instituţională îşi găseşte reflectarea

în reducerea procedurilor de decizie la trei, extinderea votului cu majoritate calificată

în Consiliu şi creşterea rolului Comisiei în perspectiva lărgirii Uniunii Europene.

Aplicat începând cu 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam a consolidat dimensiunea

socială a Uniunii Europene. Preconizata aderare de noi membri la Uniunea Europeană

19

a făcut — însă — necesară adoptarea de dispoziţii care să permită o bună funcţionare

instituţională atunci când Uniunea va număra aproape 30 de membri.

Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele

propuse spre rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma

instituţională în vederea extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat

pentru că nu a oferit soluţii de rezolvare, de multă vreme aşteptate, pentru o serie de

probleme importante legate de ocuparea forţei de muncă şi scăderea ratei şomajului,

armonizarea fiscală, reformarea sistemului bugetar comunitar etc. Cu toate acestea,

Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de noutăţi deloc neglijabile:

- în primul rând este vorba de introducerea capitolului social şi a celui cu privire la

forţa de muncă în cadrul Uniunii Europene; tratatul comunitarizează politicile care

privesc libera circulaţie a persoanelor (vize, drept de azil, imigrare, cooperare juridică

civilă),

- de asemenea conferă Parlamentului european atribuţii noi precum: numirea

preşedintelui Comisiei europene şi participarea la decizia comunitară.

Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în februarie 2002, răspunde acestei cerinţe.

Obiectivul central al Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a fost acela de a

reforma dispoziţiile instituţionale din tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatele

Comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii drumului pentru viitoarea

extindere a U.E. care ar trebui să numere 27 de state membre sau chiar mai multe.

Principalele teme ale Conferinţei, avute în vedere încă de la Consiliul european

de la Cologne din iunie 1999, au fost: componenţa Comisiei europene, ponderea

voturilor în cadrul U.E., eventuala extindere a votului cu majoritate calificată în

interiorul Consiliului, alte modificări „în măsura în care ele să vizeze instituţiile

europene în cadrul punctelor mai sus menţionate şi în care ele au rolul de a aplica

Tratatul de la Amsterdam. Acest ultim aspect a permis şi o reformă în cadrul

jurisdicţiei comunitare.

Tratatul de la Nisa aduce modificări instituţiilor Uniunii Europene şi celor

două organe comunitare consultative – Comitetul Economic şi Social şi Comitetul

Regiunilor. În ceea ce priveşte Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabileşte

numărul total de deputaţi europeni la 732[1] în perspectiva extinderii Uniunii, statele

1[?] România va avea un număr de 33 de eurodeputaţi

20

candidate putându-şi ocupa locurile începând cu data aderării; de asemenea

modificările legate de Parlamentul European vizează rolul de colegislator al acestuia.

În acest moment devine evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de

membri un acord în unanimitate va fi foarte greu de obţinut. De aceea tratatul prevede

cazurile în care statele îşi pot utiliza dreptul de veto. Astfel, prin ratificarea tratatului

vor putea fi adoptate cu majoritate calificată decizii care până atunci erau supuse

unanimităţii. De exemplu în cazul cooperării judiciare civile sau a politicilor

comunitare, Tratatul de la Nisa prevede că luarea deciziilor se va face cu majoritatea

calificată.

Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la

345 de voturi; în ceea ce priveşte luarea unei decizii cu majoritate calificată decizia va

trebui să întrunească 2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată

să cuprindă 62% din populaţia teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui

verificat la cererea oricărui membru al Consiliului.

În ceea ce priveşte componenţa Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un

comisar pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide sporirea puterilor

preşedintelui, pentru a asigura coerenţa unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de

membri. Preşedintele va decide repartizarea portofoliilor şi remanierea

responsabilităţilor în timpul mandatului, având dreptul să ceară demisia unui comisar.

Tot Consiliul este cel care va hotărî după aderarea celui de-al 27-lea stat numărul

membrilor Comisiei şi modalităţile de rotaţie a acestora care va trebui să ţină seama de

principiul egalităţii statelor membre, precum şi de principiul demografic şi geografic.

Cât priveşte modificările aduse Curţii de justiţie aceasta se va întruni în Camere

sau în Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocaţi, Consiliul putând creşte

numărul acestora. Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având

câte un reprezentant, fiind de asemenea prevăzută şi crearea unei camere

jurisdicţionale specializate.

Tratatele care constituie izvorul originar al dreptului comunitar sunt tratate

internaţionale. Ele prezintă, însă, caracteristici unice: creează instituţii şi stabilesc

regulile de funcţionare a acestora. Mutatis mutandis tratatele constitutive (şi cele care

le-au modificat) reprezintă pentru Comunităţile europene echivalentul Constituţiei în

ordinea juridică internă. Calificând tratatele drept “Cartă constituţională de bază” a

21

Comunităţilor (în afacerea 294/83 citată mai sus), Curtea de Justiţie a afirmat că „spre

deosebire de tratatele internaţionale ordinare(Tratatul C.E.E.), a creat o comunitate pe

durată nelimitată, cu atribuţii proprii, personalitate juridică, capacitate juridică,

capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales puteri reale, rezultate dintr-o

limitare de competenţe şi un transfer al atribuţiilor statelor membre către

Comunitate”[1].

Din interpretarea Curţii (care este interpretarea autentică a dreptului

comunitar, potrivit art.234 T.C.E.) rezultă că tratatele fondează o ordine juridică

proprie, integrată sistemelor juridice ale statelor membre, deoarece „tratatul nu se

limitează să creeze obligaţii reciproce între diverşii subiecţi cărora li se aplică, ci

stabileşte o nouă ordine juridică, reglementând puterile, drepturile şi obligaţiile acestor

subiecţi, precum şi prevederile necesare pentru a se constata şi sancţiona orice

eventuală violare”[2].

Această logică a condus Curtea să afirme preeminenţa dreptului comunitar

asupra dreptului naţional.

Caracterul „constituţional” al tratatelor constitutive se regăseşte — în egală

măsură — în modalităţile de aderare la acestea şi de revizuire a tratatelor. S-ar putea

pune întrebarea dacă există o ierarhie şi în sânul dreptului originar. Altfel spus: au

regulile dreptului primar aceeaşi valoare sau, din contră, unele din ele nu au decât o

valoare specială, legată de o funcţie specifică acordată lor prin tratate?

Adoptând ca metodă de interpretare metoda teleologică, Curtea de Justiţie dă

articolelor care determină obiectivele comunităţilor şi mijloacele pentru atingerea

acestor obiective un loc privilegiat (art. 2, 3, 4 din Tratatul C.E.C.O., art. 2, 3 din

tratatul C.E.E. şi art. 2, 3 din tratatul C.E.E.A.). Ierarhiei din cadrul dispoziţiilor

tratatelor constitutive Curtea îi adaugă şi raportul de subordonare între tratatele

constitutive şi alte instrumente asimilate, cum ar fi actele de aderare a noi membri. În

piramida dreptului comunitar, pe treapta imediat inferioară dreptului originar se

situează dreptul derivat sau secundar.

Preeminenţa dreptului originar asupra celui derivat este manifestarea cea mai

clară a principiului ierarhiei normelor. Autoritatea dreptului primar rezultă în acela şi

[1] - CJCE, Hotârârea din 15 aprilie 1964, Costa c/ENEL, cauza 6/64.[2] - CJCE, Hotărârea din 13 noiembrie 1964, Comisia c/ Luxembourg şi Belgia, cauza 90-91/1963.

22

timp din caracterul „constituţional” al tratatelor şi din faptul că aceste tratate abilitează

instituţii comunitare să adopte acte, în scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor

tratatelor.

Ca atare, dreptul primar determină condiţiile de procedură, competenţa şi

limitele în care sunt adoptate actele derivate.

Capitolul III

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a Comunităţii Europene, Curţii

Europene a Drepturilor Omului şi Tribunalului de primă Instanţă ca izvoare ale

dreptului comunitar

23

În concepţia continentală a dreptului, rolul jurisprudenţei ca izvor de drept

este redus în general. Nu aceeaşi este şi situaţia jurisprudenţei C.E.J., date fiind

caracteristicile şi natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind

Comunitatea Europeană plasează Curtea în rândul instituţiilor comunitare, având

acelaşi rang cu Parlamentul european, Consiliul sau Comisia. În acelaşi timp, art. 220

T.C.E. dă Curţii sarcina de a veghea la respectarea dreptului în interpretarea şi

aplicarea tratatului.

Dreptul comunitar este încă un sistem în formare, cu norme şi noţiuni juridice

cu caracter general, imprecis şi incomplet, revenindu-i Curţii rolul de a aduce

precizări, de a umple lacunele şi a asigura dezvoltarea dreptului.

Examinarea jurisprudenţei Curţii relevă o grijă deosebită a sa pentru realizarea

coerenţei şi unităţii dreptului comunitar. Metodele de interpretare pe care ea le

foloseşte au un caracter constructiv, interpretarea teleologică şi cea sistematică fiind

larg răspândite. În nenumărate rânduri, Curtea a subliniat că fiecare dispoziţie a

dreptului comunitar trebuie situată în contextul său şi interpretată în lumina

ansamblului dispoziţiilor acestui drept, a finalităţii şi stadiului evoluţiei dreptului la

data la care se aplică dispoziţia respectivă.

În primul rând şi înainte de orice, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

(C.J.C.E.) trebuie înţeleasă ca unul dintre cele cinci organe ale Comunităţii Europene

(C.E.)[1]. Ea reprezintă puterea judecătorească tipică într-o structură, care abia

corespunde categoriilor tradiţionale de împărţire a puterilor: Consiliul şi Comisia

exercită, ambele, atât funcţii legislative, cât şi executive; Parlamentul European poate

fi comparat doar condiţionat cu un parlament tradiţional. La acestea se adaugă faptul

că – în calitatea sa de organ de stabilire a normelor de drept – Consiliul se recrutează

dintre reprezentanţi ai executivelor naţionale, precum şi faptul că statele membre pot –

ca părţi semnatare ale tratatelor – să le modifice pe acestea după dorinţă, prin convenţii

de drept internaţional.

Dată fiind această situaţie, la înfiinţarea Comunităţilor s-a considerat necesar să

i se atribuie C.J.C.E. o poziţie solidă de putere judecătorească; deoarece – pe de o

parte – nu s-a putut ajunge la un consens politic pentru a face ca Parlamentului să-i

revină competenţe legislative autentice (şi, astfel, competenţe de control faţă de

1[?] Conform art. 7 (4) al TCE, acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi.

24

executiv), dar – pe de altă parte – şi pentru că nu se dorea acordarea unui exagerat

ansamblu de competenţe Consiliului şi Comisiei, a fost concepută o strictă competenţă

de control, efectuat de către Curtea de Justiţie. În pofida competenţelor – între timp

lărgite – ale Parlamentului, această constelaţie a rămas, practic, aceeaşi până azi.

Dincolo de controlul interinstituţional, s-a trecut în responsabilitatea Curţii de

Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E). şi sarcina de a realiza punerea de acord a

intereselor comunitare cu acelea ale statelor membre. În faţa C.J.C.E. au posibilitatea

atât organele de a obliga statele membre la loialitate faţă de Comunitate, cât şi statele

membre de a controla legalitatea modului de a acţiona al organelor.

Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinţare a C.E. (T.C.E.), C.J.C.E. – ca

putere judecătorească tipică – îi revine funcţia “de a asigura respectarea normelor de

drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”[1]. Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene (C.J.C.E.) controlează atât actele juridice, cât şi modul de administrare ale

Comunităţii – deci verifică atât legislativul, cât şi executivul – şi aplanează litigiile

dintre fiecare organ al Comunităţii şi statele membre. În plus, ei îi este încredinţată –

în mod general – interpretarea şi alcătuirea juridică a dreptului comunitar.

Pentru funcţiile Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) este

valabil “principiul împuternicirii individuale limitate”[2], de altfel cunoscut în dreptul

comunitar. Pentru jurisdicţie, aceasta înseamnă că aplicarea dreptului european rămâne

– principal şi primar – sarcina instanţelor naţionale, în timp ce Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) i se atribuie numai anumite competenţe, care sunt

definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din T.C.E.

Bineînţeles că, independent de această limitare, activitatea Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) priveşte toate obiectele materiale ale dreptului

comunitar[3] şi – astfel, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul competenţelor

atribuite, jurisdicţia C.J.C.E. este şi obligatorie, adică nimeni – şi mai ales – nu o poate

contesta.

1[?] Reglementările corespunzătoare se găsesc la art. 131 al TCECO (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului) şi la art. 136 al TCEEC (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene pentru Energie Nucleară).2[?] Vezi şi art. 240 (183) al TCE.3[?] Totuşi, în dreptul Tratatului UE (TUE), CJCE îi sunt atribuite doar puţine competenţe; vezi art. 46 (L) al TUE.

25

În ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune ale C.J.C.E., există o “competenţă de

control” gradată, în funcţie de apropierea părţilor implicate în raport cu ordinea de

drept comunitară:

- C.J.C.E. are cele mai puternice competenţe de control în raportul organelor

CE între ele (exemplu: Parlamentul este de părere că – în procedura de stabilire a

normelor de drept – Consiliul nu a ţinut seama suficient de drepturile sale de

participare[1]), precum şi în raportul dintre fiecare organ, exclusiv pentru totalitatea

relaţiilor reciproce.

- Competenţele de control sunt deja ceva mai puţin puternice în raportul dintre

organe şi statele membre: aici, C.J.C.E. verifică numai respectarea obligaţiilor

specifice dreptului comunitar (exemplu: Comisia acuză Austria pentru obstrucţionarea

politicii transporturilor, din cauza taxei de trecere prin tunelul Brenner [2]; Republica

Federală Germania acuză Consiliul din cauza unei directive, care conţine o interzicere

a reclamei pentru ţigări[3]).

- În ceea ce priveşte verificarea activităţii organelor, efectuată de persoane

particulare din Comunitate şi de alţi terţi, chiar şi de terţe state, se poate apela la

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) numai în cazul afectării

individuale a celor implicaţi (exemplu: plângerea unei firme împotriva unei hotărâri a

Comisiei C.E. de stabilire a unei amenzi din cauza existenţei unui cartel interzis prin

dreptul comunitar). Nu există nici o posibilitate de introducere a unei “acţiuni

populare”, în sensul că persoanele particulare pot face apel la C.J.C.E., dacă ele

consideră activitatea organelor ca fiind, în totalitate, nelegală.

- În raportul dintre statele membre şi persoanele particulare există o competenţă

a C.J.C.E. doar pentru interpretarea şi verificarea valabilităţii dreptului comunitar,

concretizată pe calea aşa-zisei proceduri de luare a deciziei prealabile, aşadar numai

atunci când instanţele naţionale apelează la Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene (C.J.C.E.) pe propria lor răspundere. Fireşte că, în astfel de cazuri,

consecinţele juridice pentru statele membre pot fi extrem de ample (exemplu: cazul

1[?] CJCE, sentinţa din 8.07.1999, Parlament/Consiliu, C-189/97, încă nepublicată în culegere.2[?] CJCE, proces în curs de soluţionare, Comisia/Republica Austria, C-205/98, Monitorul Oficial al CE/1998, C 234, p. 20.3[?] CJCE, proces în curs de soluţionare, Germania/Consiliu şi Parlament, C-376/98, Monitorul Oficial CE/1998, C- 378, p. 12.

26

“Francovich”[1], în care C.J.C.E. a stabilit obligaţia statelor membre de a-i despăgubi

pe proprii cetăţeni pentru cazul că nu sunt transpuse regulamentar directivele ale căror

dispoziţii conţin – în această privinţă – drepturi subiective ale persoanelor particulare).

- În raportul dintre persoane particulare există o posibilitate de acţiune a

C.J.C.E. tot numai pe baza cererii – înaintate de instanţele naţionale – de luare a

deciziei preliminare; bineînţeles că sunt mai puţin frecvente cazurile în care dreptul

comunitar stabileşte – în raport pe orizontală – drepturi şi obligaţii (exemplu:

interzicerea – prin clauze – a limitării libertăţii de stabilire a reşedinţei prin transfer la

asociaţii sportive private, cum s-a decis în cazul “Bosman”[2]).

Funcţiile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.)

Conform acestei gradări a apropierii părţilor implicate faţă de ordinea de drept

comunitară, rezultă o definire diferită a respectivei funcţii a Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene (C.J.C.E.)

- În raportul dintre organele C.E., C.J.C.E. joacă rolul unei Curţi

Constituţionale. În privinţa plângerilor funcţionarilor, acestui rol i se adaugă funcţia

unei instanţe pentru litigii de serviciu, respectiv a unei instanţe pentru litigii de muncă.

- Calitatea de Curte Constituţională este valabilă şi în raportul dintre organele

C.E. şi statele membre, şi anume în privinţa obligaţiilor reciproce specifice dreptului

comunitar.

- În raportul dintre organele C.E. şi persoane particulare sau state terţe, C.J.C.E.

devine activă în mod asemănător unui tribunal administrativ, respectiv unui tribunal

internaţional.

- În raportul dintre statele membre şi propii lor cetăţeni, sau dintre acestea şi

cetăţeni străini, instanţele naţionale sunt preponderent chemate să garanteze protecţia

juridică, pentru respectarea normelor de drept comunitar. Aici, sarcina C.J.C.E. este

numai de a asigura o aplicare unitară a dreptului comunitar de către instanţele tuturor

statelor membre; deci, ea este o “instanţă de asigurare a unităţii juridice”, la care

1[?] CJCE, sentinţa din 19.11.1991, Francovich şi Bonifaci/Italia, C-6/90 şi C-9/90, Culegerea de sentinţe ale Curţii de Justiţie şi ale Curţii de primă instanţă (CS)/1991, p. I-5357.2[?] CJCE, sentinţa din 15.12.1995, Uniunea Regală belgiană a societăţilor de fotbal-asociaţie ş.a./Bosman ş.a., C-415/93, CS/1995, p. I-4921.

27

instanţele naţionale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare.

Această situaţie poate avea consecinţe în toate domeniile justiţiei.

Principalele tipuri de acţiuni ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Conform funcţiilor Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.), la art.

220 (164) şi următoarele din T.C.E. sunt prevăzute – în diferite situaţii – următoarele

tipuri principale de acţiuni :

- În raportul dintre organele C.E. sunt admise acţiunea în anulare şi acţiunea

pentru neîndeplinire (art. 230-232 [173-175] din T.C.E.). În privinţa litigiilor organelor

C.E. cu proprii salariaţi, mai trebuie menţionată acţiunea înaintată de funcţionari (art.

236 [179] din T.C.E.).

- Controlul raporturilor juridice dintre statele membre şi organele C.E. se

desfăşoară tot pe baza acţiunii în anulare şi a celei pentru neîndeplinire – dacă statele

membre sunt reclamante – respectiv pe baza acţiunii pentru încălcarea Tratatului (art.

226 [169] din T.C.E.), dacă organele sunt reclamante.

- Tot pe baza acţiunii în anulare, persoanele particulare pot solicita verificarea

activităţii administrative a Comunităţii, ele trebuind să facă dovada că sunt afectate

direct; aceasta nu reuneşte aproape niciodată în cazul unei acţiuni pentru neîndeplinire.

La nevoie, există posibilitatea unei acţiuni pentru daune-interese (art. 235 [178] din

T.C.E.).

- În raportul dintre statele membre şi persoane particulare există numai

posibilitatea procedurii de luare a deciziei preliminare (art. 234 [177] din T.C.E.), cu

ocazia unui proces aflat pe rolul instanţei naţionale; totuşi, asupra înaintării cererii

respective hotărăşte – pe propria lui răspundere – judecătorul naţional.

Din anul 1989, organul CJCE este împărţită în Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) şi Curtea de Primă Instanţă a Comunităţilor

Europene (C.p.I.C.E.) (art. 225 [168a] din T.C.E.[1]). Aceasta din urmă îşi desfăşoară

activitatea tot în Luxemburg.

1[?] Vezi, pentru aceasta, Hotărârea Consiliului din 24 oct. 1988, referitoare la înfiinţarea unei Curţi de primă Instanţă a Comunităţilor Europene, publicată în Monitorul Oficial al CE/1988, L 319, p. 1, modificată şi publicată în M. Of. al CE/1993, L 144, p. 21 şi în M. Of. al CE/1994, L66, p. 24.

28

Împărţirea devenise necesară mai ales din cauza faptului că C.J.C.E. s-a văzut

în faţa unui volum de lucru tot mai mare, pe care nu-l mai putea rezolva singură. În

afară de aceasta, împărţirea corespundea şi cerinţei opiniei publice pentru o jurisdicţie

europeană cu mai multe nivele: de acum înainte, împotriva sentinţelor C.p.I.C.E. se

poate face apel la C.J.C.E.

Treptat, Curtea de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene (C.p.I.C.E.) şi-a

extins competenţele. În timp ce, la început, ea era autorizată numai pentru acţiuni ale

persoanelor particulare în cauze referitoare la concurenţă şi la C.E.C.O., precum şi

pentru acţiunile în justiţie ale funcţionarilor, competenţa a fost extinsă – din anul 1993

– la toate acţiunile intentate de persoane particulare împotriva organelor C.E.; este în

pregătire o nouă extindere la anumite cazuri, în care reclamante sunt statele membre

(de exemplu în speţe privind subvenţiile). Curţii de Primă Instanţă a Comunităţilor

Europene (C.p.I.C.E.) îi revin preponderent – în primă instanţă – funcţiile de “instanţă

administrativă” şi de “instanţă pentru litigii de serviciu” ale organului C.J.C.E.,

descrise mai sus[1].

Schema posturilor la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.) şi

la Curtea de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene (C.p.I.C.E.) este relativ simplu

structurată: actualmente (de când C.E. are 15 state membre) există câte 15 judecători [2]

la fiecare din cele două instanţe, precum şi – suplimentar – un număr de nouă avocaţi

generali[3] la C.J.C.E. Teoretic, la C.p.I.C.E., un judecător poate prelua ad hoc funcţia

de avocat general.

În majoritatea statelor membre funcţia de avocat general este necunoscută.

Conform art. 222 (166) alin. 2 din T.C.E., avocatul general – în deplină imparţialitate

şi independenţă – trebuie să formuleze, public, concluzii motivate la procesele supuse

dezbaterii la Curtea de Justiţie, pentru a-i ajuta acesteia să-şi îndeplinească misiunea.

Concluziile nu sunt obligatorii, dar – din punct de vedere al rezultatului – ele

corespund, frecvent, sentinţelor. Din punct de vedere al motivării, ele sunt – cel mai

1[?] De aceea, are o anumită îndreptăţire cererea CpICE – exprimată în luarea sa de poziţie la Conferinţa şefilor de guvern, din 1996 – de a fi “rebotezat” în “Tribunalul Administrativ European”.2[?] Art. 221 (165) alin. 1 şi 225 (168a) din TCE.3[?] Dintre aceştia, fiecare dintre “statele membre mari” – Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul Unit – trimit câte o personalitate; restul poziţiilor este repartizat în ordine alfabetică – începând cu Belgia, stabilită pentru 1998 – celorlalte state membre (vezi Declaraţia comună cu privire la art. 31 al Hotărârii pentru armonizarea documentelor referitoare la aderarea de noi state membre la Uniunea Europeană, M. Of. al CE/1995, L 1, pag. 221).

29

adesea – mult mai amănunţite şi, ca urmare, foarte valoroase pentru înţelegerea

ştiinţifică a dreptului comunitar.

Numirea judecătorilor şi a fiecărui avocat general este făcută de către guvernele

statelor membre pentru un mandat de câte 6 ani, fiind permis să fie numiţi şi pentru un

al doilea mandat[1]. Judecătorii de la C.J.C.E. şi de la C.p.I.C.E. îşi aleg din rândul lor –

pentru 3 ani – respectivul preşedinte, care are poziţia de primus inter pares [2].

Bineînţeles că, din punct de vedere instituţional, Preşedintele C.J.C.E. este unul din

reprezentanţii de rang cel mai înalt ai C.E.

În procesele aflate pe rol, judecătorii pot decide în alcătuire diferită:

- la C.J.C.E. există posibilitatea de complet de judecată integral (15 judecători),

de complet de judecată redus (11 judecători), de Curte din 5 judecători şi de Curte din

3 judecători;

- la C.p.I.C.E. există posibilitatea de complet de judecată integral (15

judecători), de Curte cu 5 judecători, de Curte cu 3 judecători, precum şi – mai recent

– posibilitatea luării deciziei de către judecător unic[3].

Grija de a permite Curţii de Justiţie să exercite plenar misiunea fundamentală cu care este

investită – aceea de a veghea la aplicarea uniformă a dreptului comunitar – a condus la ideea de a

încredinţa anumite litigii din competenţa curţii unei noi instanţe.

Adoptarea Actului unic european a deschis calea creării unui Tribunal de primă instanţă.

Potrivit dispoziţiilor înscrise în tratatele constitutive, Consiliul era abilitat să adauge Curţii de Justiţie,

la cererea acesteia, şi printr-o decizie luată în unanimitate după consultarea comisiei şi Parlamentului

european, o instanţă însărcinată cu soluţionarea anumitor categorii de acţiuni, sub rezerva unui recurs

limitat la chestiunile de drept. La 29 septembrie 1987 Curtea a sesizat Consiliul cu o propunere de

decizie tinzând la crearea Tribunalului de primă instanţă, propunere realizată prin decizia precitată,

după aviz al comisiei şi Parlamentului european. Organizarea efectivă a tribunalului s-a derulat în

cursul ultimelor luni ale anului 1989.

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.)

1[?] Art. 223 (167) din TCE.2[?] Art. 223 (167) din TCE. În prezent, Preşedintele CJCE este prof. dr. Gil Carlos Rodriguez Iglesias (S); Preşedintele CpICE este dr. Bo Vesterdorf (D).3[?] În această privinţă, vezi III.2.5; în practică, şedinţa în plen nu joacă nici un rol la CpICE. Pentru luarea deciziei de către judecător unic, vezi Hotărârea Consiliului din 16.04.1999, în M. Of. al CE/1999, L 114, pag. 52. Prima sentinţă a CpICE, care a fost dată de un judecător unic, a fost sentinţa din 28.10.1999, în cazul Cotrim/CEDEFOP, T-180/98, nepublicată încă în culegerea de sentinţe.

30

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), instituită prin Convenţie, în forma ei

amendată de Protocolul nr. 11, este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor

contractante[1].

Judecătorii îsi exercită funcţiile la Curte, în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat. Ei nu se

pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea lor sau cu cerinţele

unei funcţii permanente.

Conform Regulamentului său, Curtea este împărţită în patru secţiuni, a căror componenţă,

stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi al

reprezentării sexelor, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor

contractante.

Procedura de judecată a Curţii Europene a Drepturilor Omului(C.E.D.O.)

Orice stat contractant sau orice persoană care pretinde a fi victima unei încălcări a Convenţiei,

poate depune direct la Curtea de la Strazbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat

contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie[2].

Procedura în faţa noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi

publică.Audienţele, care nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice,cu excepţia

cazurilor când Camera/Marea Cameră ia o altă decizie, în situaţii excepţionale.

Memoriile şi alte documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în principiu, accesibile

publicului.

Reclamanţii individuali îşi pot prezenta ei înşişi cazul în faţa Curţii, dar o reprezentare făcută

de un avocat este recomandată şi, în majoritatea cazurilor, chiar cerute expres, odată ce cererea a fost

comunicată guvernului în cauză.[1]

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni, al cărei preşedinte numeşte un

raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un

comitet alcătuit din 3 membrii sau de o cameră.Prima fază a procedurii este in general scrisă, chiar

dacă, uneori, camera poate lua decizia de a ţine o audienţă publică, caz în care se vor face, de

asemenea, referiri la fondul cauzei.

Natura juridică a soluţiilor

Camerele hotărăsc majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la examinarea

[1] Steluţa IONESCU, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.302[2] Steluţa IONESCU , Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.303[1] Steluţa IONESCU , Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.303

31

dosarului are dreptul să anexeze la hotarâre fie opinia sa separată, concordantă sau visidentă, fie o

simplă declaraţie de disociere.[2] Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii

pentru statele pârâte în cauză. Comitetul de Miniştrii al Consiliuluiu Europei este responsabil de

supervizarea executării hotărârilor. El trebuie să verifice dacă statele, în privinţa cărora Curtea a

hotărât câ au încâlcat Convenţia, au luat măsurile necesare pentru a îndeplini obligaţiile specifice sau

generale ce decurg din hotărârea Curţii.

Cureta poate la, cererea Comitetul de Miniştrii, să dea avize consultative cu privire la

problemele de drept ce ţin de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor.

Decizia Comitetul de Miniştrii de a cere Curţii un aviz consultativ este adoptaă cu majoritate

de voturi.

Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă cu majoritate

de voturi.Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată – concordantă sau disidentă – sau o

simplă declaraţie de dezacord.

Compunerea Tribunalului de primă instanţă

Membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi

au capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale (art. 225 alin 3 T.C.E.). Se observă că

formula nu este identică dispoziţiei din tratat referitoare la membrii Curţii de Justiţie.[1]

Tribunalul este în prezent compus din 15 judecători numiţi de comun acord de guvernele

statelor membre pe o perioadă de 6 ani (art. 225 alin. 3 in fine). Ca şi în cazul membrilor C.J.C.E. o

dată la 3 ani are loc o reînnoire parţială a membrilor Tribunalului, mandatul unui membru putând fi

reînnoit.

Preşedintele este desemnat de membrii Tribunalului pentru un mandat de 3 ani, cu

posibilitatea reinvestirii.

Spre deosebire de ceea ce tratatele au prevăzut pentru Curtea de Justiţie, nu există o distincţie

statutară între membrii care sunt judecători şi cei care, numiţi în calitate de avocat general, îndeplinesc

exclusiv funcţii specifice.

Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 stabileşte că membrii Tribunalului „pot fi chemaţi

să exercite funcţiile de avocat general”.

Rolul avocatului general constă, la Tribunal ca şi la Curtea de Justiţie în prezentarea – în mod

public, cu deplină imparţialitate şi independenţă – de concluzii motivate.

Dacă la Curte prezentarea concluziilor se face în toate cauzele (art.222 alin 2 T.C.E. prevede

că avocatul general pune concluzii în scopul de a asista Curtea în îndeplinirea misiunii încredinţate

acesteia, astfel cum misiunea este definită în art. 220) la Tribunal avocatul general prezintă concluzii

[2] Steluţa IONESCU, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.305[1] Steluţa IONESCU, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.317

32

numai în „anumite cauze”.

Neavând caracter sistematic, funcţia de avocat general nu are un statut la Tribunal, ea vine să

se adauge funcţiei de judecată pe care membrii acestei instanţe o exercită. Regulamentul de procedură

al Tribunalului de primă instanţă prevede că „orice membru al Tribunalului exercită, în principiu,

funcţia de judecător” şi „orice judecător, cu excepţia preşedintelui, poate exercita, într-un caz

determinat funcţia de avocat general” (art. 2 al Regulamentului de procedură al T.P.I.).

Deşi nu se numără printre membrii Tribunalului de primă instanţă grefierul nu este – însă –

absolut exterior compunerii tribunalului, în măsura în care prezenţa sa este necesară pentru

regularitatea deciziilor jurisdicţionale. Potrivit Regulamentului de procedură grefierul este numit

pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii, urmând regulile aplicabile la alegerea

preşedintelui.

Statutul membrilor Tribunalului de primă instanţă

Nu este necesară expunerea de o manieră foarte detaliată a statutului membrilor T.P.I., din

moment ce decizia din 24 noiembrie 1988 trimite la cea mai mare parte a dispoziţiilor care

reglementează statutul membrilor Curţii de justiţie.[1]

Astfel, membrii Tribunalului au obligaţia de a depune jurământ în aceleaşi condiţii cu cele

prevăzute pentru membrii Curţii şi sunt supuşi aceloraşi reguli de incompatibilitate aplicabile în timpul

exercitării funcţiei şi aceluiaşi angajament de a respecta obligaţiile decurgând din sarcina lor, mai ales

datoria de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea

funcţiei lor.

În egală măsură, imunitatea de jurisdicţie prevăzută de Statutul Curţii de Justiţie şi privilegiile

şi imunităţile de care beneficiază membrii Curţii sunt extinse şi la membrii Tribunalului.

O particularitate a statutului membrilor Tribunalului rezidă în aceea că examinarea situaţiei

lor personale, în cazul unei cereri de ridicare a imunităţii de jurisdicţie sau în procedura de îndepărtare

din funcţie, nu este de competenţa instanţei căreia ei îi aparţin. Curtea este cea care decide, după

consultarea Tribunalului.

Organizarea Tribunalului de primă instanţă

Tribunalul are sediu la Curtea de Justiţie, deci la Luxembourg în prezent. La fel ca pentru

curte, regulamentul de procedură prevede că această instanţă poate – pentru una sau mai multe sesiuni

[1] Art. 1-29 din Tratatul Constitutional, Bruxeless 2004

33

determinate să aleagă un alt loc decât cel al sediului Curţii.

În acord cu cea din urmă instanţă, Tribunalul stabileşte regulamentul de procedură, care este

supus aprobării unanime a Consiliului.

Ca jurisdicţie, T.P.I. este organizat, în ce priveşte completele de judecată, potrivit unui

principiu invers faţă de cel al organizării Curţii.

În timp ce tratatele au prevăzut pentru Curte că statuează în şedinţă plenară, incluzând şi

excepţii a căror întindere s-a lărgit progresiv, decizia din 24 octombrie 1988 dispune că „Tribunalul se

întruneşte în camere, compuse din trei sau cinci judecători” adăugând că „în anumite cazuri,

determinate prin regulamentul de procedură, Tribunalul se poate întruni în formaţie plenară”.

O cameră poate trimite o cauză care i-a fost repartizată formaţiei plenare sau unei camere

compuse dintr-un număr diferit de judecători ori de câte ori „dificultatea în drept” sau importanţa

cazului ori „circumstanţe speciale” o justifică (art. 14 al Regulamentului de procedură).

Competenţa Tribunalului de primă instanţă

Prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au dat în competenţa Tribunalului de primă

instanţă (T.P.I.): - litigiile între

comunităţi şi agenţii lor, avute în vedere la art. 179 (în prezent 236) TCE şi la art. 152 din Tratatul

C.E.E.A.;

- acţiuni introduse împotriva Comisiei de întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi avute în

vedere de art. 47 al Tratatului C.E.C.O. şi care privesc acte individuale relative la aplicarea art. 50 şi

57- 66 din acelaşi tratat (impozite şi taxe, producţie, preţuri, acorduri şi concentrări);

- acţiunile introduse împotriva unei instituţii comunitare de o persoană fizică sau juridică,

potrivit art. 173 alin. 2 in Tratatul C.E.E. (devenit art. 230 alin. 4 T.C.E.) şi potrivit art. 175 (în prezent

232) alineatul 3 T.C.E.

Iniţial din competenţa Tribunalului de primă instanţă (T.P.I.)au fost excluse chestiunile de

soluţionat prin hotărâre preliminară, care privesc interpretarea şi validitatea dreptului, precum şi

acţiunile formulate de statele membre şi de instituţiile comunitare.[1]

În urma modificărilor aduse art. 168A (articolul 225) de Tratatul de la Maastricht nu se mai

reţine necompetenţa Tribunalului de primă instanţă (T.P.I.)decât în cazul trimiterilor pentru hotărâri

preliminare conform actualului art. 234 T.C.E.

Modificări importante ale competenţei sunt operate în Tratatul de la Nisa. În măsura în care

acest tratat va intra în vigoare, T.P.I. va soluţiona acţiunile întemeiate pe articolele 230, 232, 235, 236

şi 238 din Tratatul instituind comunitatea europeană, cu excepţia celor pe care statutul le rezervă Curţii

de justiţie. Deciziile date de Tribunal vor face obiectul unui recurs la Curte, recurs limitat la

problemele de drept.

[1] Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.120

34

Conform aceloraşi modificări Tribunalul va deveni competent să soluţioneze trimiterile pentru

darea unei hotărâri preliminare conform art. 234 T.C.E,. în domeniile determinate prin Statut. Dacă

Tribunalul consideră că în cauza respectivă se impune o hotărâre de principiu susceptibilă de a afecta

unitatea şi coerenţa dreptului comunitar, el poate trimite cauza Curţii pentru a hotărî. Deciziile date de

T.P.I. în trimiterile pentru o hotărâre preliminară pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei

reexaminări de Curtea de Justiţie, când există un risc serios de afectare a unităţii sau coerenţei

dreptului comunitar.

În fine, Tribunalul de primă instanţă (T.P.I.) va avea competenţa de a soluţiona acţiunile

introduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, constituite în aplicarea art. 225 A. Articolul

225 A a fost introdus prin Tratatul de la Nisa, în scopul degrevării Tribunalului şi scurtării duratei

procedurii. Potrivit acestui text Consiliul, hotărând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei şi

după consultarea Parlamentului şi Curţii de Justiţie, sau pe baza cererii Curţii şi după consultarea

Parlamentului şi Comisiei poate să creeze camere jurisdicţionale însărcinate cu soluţionarea în primă

instanţă a unor categorii de acţiuni introduse în domenii specifice.

Competenţa Curţii de Justiţie în pronunţarea de hotărâri preliminare

Articolul 234 T.C.E. investeşte Curtea cu o competenţă prejudicială in

interpretarea tratatului, în urma trimiterii jurisdicţiilor statelor membre. Această

competenţă rămâne o atribuţie exclusivă a Curţii, instituirea Tribunalului de primă

instanţă (T.P.I.) neaducându-i atingere.

Articolul citat dispune că – cu titlu prejudicial – Curtea de justiţie este

competentă să hotărască:

a) asupra interpretării tratatului;

b) asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile comunităţii şi de

B.C.E.

c) asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă

statutele prevăd aceasta.

Acelaşi text dispune, în alineatul 2, că atunci când o asemenea chestiune este

ridicată în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă – în cazul în care

consideră că pentru a statua este necesară o decizie asupra acestei chestiuni – poate

cere Curţii de justiţie să dea o hotărâre în acest sens. Potrivit alineatului 3, când o

astfel de chestiune este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale

cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanţă

este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.

35

Justificarea, funcţia şi natura procedurii astfel instituite au fost caracterizate de

Curte care a prezentat-o ca pe o formă specială, particulară, de cooperare judiciară,

prin care judecătorul naţional şi judecătorul comunitar, fiecare exercitându-şi

competenţele proprii, sunt chemaţi – direct şi reciproc – la elaborarea unei decizii, în

vederea asigurării unei aplicări uniforme a dreptului comunitar în ansamblul statelor

membre (C.J.C.E., Hotărârea din 1 decembrie 1965, Firma Schwarze c/Einfuhr – und

aff. 16/65).

Competenţa Curţii astfel cum ea este definită în obiectul său şi în domeniul

său, determinând regimul chestiunii prejudiciale încă din stadiul punerii în practică de

judecătorul naţional, poate fi studiată prin împărţirea în trei etape succesive, consacrate

hotărârii de trimitere, procedurii în faţa Curţii şi, în fine, hotărârii pronunţate de Curte.

Hotărârea prin care se pune chestiunea prejudicială răspunde ansamblului de reguli

fixate de dispoziţiile tratatului, pe care Curtea le-a detaliat. Aceste reguli privesc

caracterul jurisdicţional al organului naţional, natura procedurilor în faţa acestora,

facultatea sau obligaţia de a trimite şi hotărârea prin care se pune chestiunea

prejudicială. [1]

Astfel cum indică expresiile „jurisdicţii ale statelor membre” sau „instanţe

naţionale” pe care ele le utilizează, dispoziţiile tratatului nu se aplică decât organelor

statelor membre având calitatea de jurisdicţii.

Dreptul naţional poate institui organe a căror calificare este incertă iar dreptul

comunitar este stăpânul propriilor calificări. Aşa fiind Curtea a stabilit criterii proprii

pe care le examinează pentru a determina dacă un anumit organ dintr-un stat

determinat poate fi considerat instanţă sau jurisdicţie în înţelesul tratatului. Criteriile

utilizate de Curte sunt: originea legală, permanenţa organului, pronunţarea de hotărâri

obligatorii, utilizarea dreptului la pronunţarea soluţiei (deci nu judecata în echitate) şi

aplicarea unei proceduri contradictorii.

S-a pus întrebarea dacă o chestiune prejudicială poate fi pusă de o instanţă

indiferent de natura procedurii cu care judecătorul naţional este sesizat. Această

întrebare se justifică prin faptul că textul leagă chestiunea prejudicială de necesitatea

pentru judecătorul care o pune de a obţine un răspuns pentru a pronunţa „hotărârea sa”,

ceea ce nu ar fi cazul în procedurile de urgenţă cu caracter sumar şi din care unele nu

prezintă întotdeauna, cel puţin în prima lor fază, un caracter contradictoriu. [1] M. VOICU , Jurisprudenţa comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p87

36

Răspunzând întrebării Curtea a făcut să prevaleze aspectul instituţional în dauna

diversităţilor procedurale şi a decis că ea putea răspunde unei chestiuni puse de o

jurisdicţie acţionând în cadrul misiunii sale generale de a judeca, independent şi

conform dreptului, chiar dacă anumite funcţiuni care incumbă acestei jurisdicţii în

procedura în cauză nu au un caracter strict jurisdicţional (C.J.C.E., Hotărârea din 11

iunie 1987, Pretore di Salo c/X aff.14/86).[1]

Dispoziţiile tratatului fac trimiterea prejudiciară obligatorie sau facultativă

plecând de la o distincţie care se întemeiază pe regimul deciziilor pe care jurisdicţiile

naţionale le pronunţă. Nu se are astfel în vedere rangul jurisdicţiei în ierarhia naţională

căreia îi aparţine, ci numai dacă hotărârea pe care instanţa urmează să o pronunţe este

sau nu susceptibilă de cale de atac în dreptul intern. Obligaţia este astfel legată de

circumstanţa că în absenţa unei căi de atac o trimitere ulterioară nu ar mai fi posibilă,

putând apărea într-un stat membru o jurisprudenţă contrară dreptului comunitar.

Când are de stabilit dacă urmează să solicite Curţii să răspundă unei chestiuni

prejudiciale, judecătorul naţional trebuie să se găsească în faţa unei invocări pertinente

a dreptului comunitar, ridicând o problemă de interpretare a acestuia, răspunsul fiind

necesar pentru rezolvarea litigiului. Faţă de fiecare din aceste trei elemente libertatea

de apreciere a judecătorului naţional pentru care trimiterea este facultativă, este

întreagă. Ea nu ar putea fi alterată de convenţii între părţi, al căror obiect ar fi

constrângerea judecătorului de a formula o chestiune prejudicială.

Judecătorul naţional pentru care trimiterea este obligatorie nu se bucură de

aceeaşi libertate de acţiune, în măsura în care acest judecător ar putea să o utilizeze în

vederea sustragerii de la obligaţia de trimitere pe care o are.

Totuşi obligaţia impusă de tratat nu trebuie să fie înţeleasă ca făcând trimitere

automată, deoarece există ipoteze în care un astfel de automatism ar merge dincolo de

funcţia proprie acestei proceduri, făcând folosirea sa foarte dificilă şi fără prea mare

utilitate. Curtea a acceptat că şi judecătorii naţionali care pronunţă hotărâri în ultimă

instanţă pot statua fără a apela la chestiunea prejudicială atunci când chestiunea de

interpretare nu este pertinentă, altfel spus, când răspunsul la întrebare, indiferent care

ar fi, nu ar avea influenţă asupra soluţiei litigiului; de asemenea atunci când chestiunea

este materialmente identică uneia care a fost deja obiect de hotărâre prejudicială într-o

[1] Victor PONTA, Daniela COMAN, Curtea Penală Internaţională, Ed. Lumina Lex, 2004;p. 193

37

speţă analogă sau atunci când problema de drept în cauză a fost rezolvată printr-o

jurisprudenţă stabilită a Curţii, indiferent care ar fi natura procedurii care a dat loc

acestei jurisprudenţe; în fine, atunci când aplicarea corectă a dreptului comunitar se

impune cu atâta evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.

Judecătorul naţional este liber să aleagă în ce stadiu al procedurii suspendă

cursul acesteia şi formulează întrebarea. Recunoscând această libertate de alegere a

magistratului naţional Curtea a estimat că ar putea fi avantajos ca faptele să fie stabilite

şi ca problemele de drept naţional pur să fie tranşate la momentul formulării întrebării.

Hotărârea de trimitere constă într-o cerere de interpretare, care nu poate fi adresată

decât Curţii de Justiţie. Pot fi formulate mai multe întrebări, chiar subîntrebări

alternative sau consecutive şi chestiunile vizând validitatea pot fi combinate cu acelea

privind interpretarea. Cooperarea jurisdicţională al cărei instrument este această

procedură presupune ca solicitarea să fie motivată prin prezentarea elementelor de fapt

şi de drept care caracterizează litigiul cu care judecătorul naţional este sesizat, astfel

încât să rezulte cadrul juridic în care trebuie să vină să se înscrie interpretarea

solicitată.

Procedura în faţa Curţii răspunde unor reguli particulare care ţin de natura

proprie a chestiunii prejudiciale. Hotărârea judecătorului naţional care sesizează

Curtea este notificată statelor membre, Comisiei şi Consiliului, când cel din urmă este

autorul actului de interpretat, precum şi părţilor în litigiul naţional.

Această notificare permite exercitarea de către destinatari a dreptului de a

depune observaţiile şi memoriile lor scrise.

Competenţa Curţii în procedura prejudicială are ca obiect emiterea unei

interpretări, misiunea care incumbă cu acest titlu fiind de a contribui la administrarea

justiţiei, şi nu de a formula opinii generale sau ipotetice.

Astfel cum este determinată de dispoziţiile care reglementează procedura

competenţa Curţii se limitează la interpretarea tratatelor, actelor instituţiilor şi

statutelor organismelor, Curtea nefiind abilitată a proceda la interpretarea dreptului

naţional, nici atunci când i se cere să răspundă la întrebări referitoare la

compatibilitatea dispoziţiilor dreptului naţional cu cel comunitar. Jurisprudenţa Curţii

în acest sens este constantă.

38

Hotărârea pronunţată de Curte în procedura prejudicială are o autoritate de

interpretare, judecătorul naţional autor al întrebării fiind ţinut să ia în considerare

interpretarea pe care a solicitat-o. El conservă însă posibilitatea de a formula o nouă

întrebare prejudicială, fie pentru a cere Curţii o explicitare a răspunsului fie pentru a-i

supune noi chestiuni. Toţi ceilalţi judecători naţionali pot aplica ei înşişi o dispoziţie

de drept comunitar cu autoritatea care este proprie în termenii care rezultă dintr-o

interpretare deja dată de Curte.

Această posibilitate este lăsată la aprecierea lor ei putând întotdeauna să

interogheze din nou Curtea dacă consideră că elementele litigiului cu care sunt sesizaţi

necesită alte clarificări.

INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR

IN ORDINEA JURIDICĂ INTERNA

Aspecte generale

Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o problemă deosebit de

importantă, dar nu suficientă. Acestea trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la

nivelul abstract, ci să producă efecte juridice. Intrucât Comunităţile sunt organizaţii

internaţionale care au personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, apare

problema raportului dintre dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un

sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptului statelor membre.

Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat

39

comunitar, deci să se aplice în mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

se impune deci ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de

ierarhia celor două sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia) dreptului comunitar

faţă de dreptul intern.

Principiul aplicabilităţii directe

Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art. 189 C.E., dar

numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de

aplicabilitate directă în toate statele membre. Pentru restul actelor normative

comunitare şi pentru C.E.C.O., Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a statua acest

principiu cu ocazia soluţionării unor cauze.

Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963, 26/62.1), îi cadrul Tratatului

C.E., Curtea a constatat că respectivul tratat are ca obiect instituirea unei "pieţe comune",

care în mod implicit cuprinde pe toti justiţiabilii Comunităţii, cărora li se aplică

tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea raporturilor dintre statele

membre. S-a arătat de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept

internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi

obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortisanţii acestora, căror (jurisdicţiile naţionale

trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi sa asigure îndeplinirea obligaţiilor

acestora. Ulterior, prin hotărârea COSTA/E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit

asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea "ordine

juridică de drept internaţional" cu "ordine juridica proprie" iar "independenţa"

dreptului comunitar a fost înlocuită cu "integrarea" sa în sistemul juridic al statelor

membre.

Inlocuirea "ordinii juridice internaţionale" cu "ordinea juridică proprie” are

justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care exista între acestea. Astfel

"ordinea juridică" proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat de

către state, precum şi actele unilaterale, respectand dreptul derivat, desi sunt recunoscute

ca izvoare şi principii fundamentale fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia

juridică, iar normele sale sa adresează în principal persoanelor private.

O altă diferenţă ar fi aceea ca reglementarea diferendelor care apar între subiectele

acestui drept nu este lăsată la latitudinea părţilor implicate. Curtea a statuat că principiile

40

dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică

comunitară.

Diferenţierea normelor

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct

în dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau

moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate

pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar (03.04.1968 Firma Malkerei, 28/67,

211).

Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot

invoca dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li

se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care

sunt contrare dreptului comunitar.

Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în

funcţie de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul

efectului direct şi eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize

făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor efectului

direct, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar, deşi fiecare dintre aceste

clasificări nu reuşesc întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă

din aplicarea criteriului respectiv.

Efectul direct, necondiţionat şi complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o

condiţie de către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu

organele statale), cât şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).

Din această categorie fac parte:

- Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă,

creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceasta cu art. 189 din

Tratatul C.E. care statuează caracterul "direct aplicativ" al regulamentului.

Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care

sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de

41

drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri

regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.

Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de

generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

Efectul direct, condiţionat şi complet

In această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice

litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici

documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunităţilor

şi tratatele internaţionale.

Tratatele constitutive

In hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar

izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă

două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care conferă

drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane particulare, precum şi cele care

impun obligaţii bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct aplicabile,

fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri

complementare.

Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor particulare să

invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste prevederi. Sfera de aplicare a acestui

efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile

statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea

tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii

normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face

(respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte îndeplinirea

obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin

legea internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare,

chiar dacă legea internă nu le-a preluat).

In cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu

absenţa acestuia în cadrul altor dispoziţii.

42

Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte

general, precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate.

Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale:

ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (art. 1 1 7 C.E.), politica în domeniul

taxelor de schimb (art. 107 C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având efect

direct, în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către

Curte, în cazul art. 90 C.E. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un

serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului,

că acesta este de strictă interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne judecătorului

naţional, iar în cazul art. 92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor

întreprinderi, acestea nu au de asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor

ajutoare cu Piaţa Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei,

sub controlul Curţii.

Acordurile internaţionale

In ceea ce priveste acordurile internationale, Curtea a decis ca prevederile

acestora pot fi invocate in mod direct daca din acestea rezulta că ele conferă drepturi nu

numai pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în

ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu necesită alte acte

normative interne.

Efectul direct, condiţionat şi restrâns

Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi

deciziile adresate statelor membre. Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar

avea efect direct, întrucât tratatele nu menţionează în acest sens decât regulamentele,

ceea ce presupune, per a contrario, că acestora nu le este recunoscut acest efect. Se

recunoaşte în acelaşi timp că raţionamentul per a contrario nu este determinat,

aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată. Se aduce de asemenea ca

argument în acelaşi sens faptul că deciziile nefiind de aplicabilitate generală,

trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie

de rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale, motiv pentru

43

care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate directă, eventualele obligaţii pe care

le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.

Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susţinerea

aplicabilităţii directe, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune cu

necesitate ca judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al

directivelor presupune că particularii pot să le invoce. S-a considerat astfel că

dispoziţiile cuprinse în directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de

aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate greşit. Statele

au deci posibilitatea să stabilească ce măsuri trebuie să fie luate. Deşi directivele nu le

impun, ele sunt obligate să se conformeze acestor directive, în caz contrar, persoanele

particulare pot acţiona statele în justiţie iar acestea nu pot opune particularilor

neîndeplinirea obligaţiilor pe care le prescriu directivele. Efectul direct al directivelor

constituie condiţia absolută pentru ca judecătorul naţional să-şi poată exercita

atribuţiile în acest sens. In alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un efect

direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să

producă efecte juridice directe între statele membre şi particulari. De asemenea, Curtea a

stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe dispoziţiile "necondiţionate" şi

suficient precizate.

Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră

adecvate pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla în neconcordanţă cu

acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile al

căror conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor directivelor. Totodată s-a

subliniat faptul că directivele nu creează obligaţii pentru particulari, astfel încât

particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce

împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor rezultă din jurisprudenţa

Curţii, care a statuat că o directivă nu poate crea obligaţii pentru un particular şi nu poate

fi invocată împotriva acestuia. Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere

al efectului direct, în cazul lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea

aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu presupun în mod necesar

adoptarea unor reglementări naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt

adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate particularilor.

44

Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţa ca şi în cazul directivelor,

deşi numărul cazurilor este mult mai mic.

Consecinţele aplicării principiului efectului direct

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât asupra

statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a

judecătorilor naţionali.

Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare

care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state

(evident ţinând seama de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele

analizate mai sus).

Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă

dreptul comunitar, în condiţiile statuate de reglementările comunitare.

Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci când

judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor

aplica dreptul fiecărui stat. în cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs

prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza

căruia să rezolve cazul.

Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor

comunitare faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane

private).

Primordialitatea dreptului comunitar

Instituirea principiului

Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi privind

primordialitatea dreptului comunitar asupra celor intern al statelor, împreună cu

efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.

Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor

membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul

internaţional public şi dreptul intern. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu,

există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi

doctrina dualistă.

45

Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de

drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului

comunitar asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul

statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială

creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-

a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglemen-

tărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă instanţă. Admiţând principiul

integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul că de

aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice situaţie în care

se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa

judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii

exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a celui

naţional.

Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o

precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar

menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu

accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare. S-a dovedit că practica a

ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o soluţionare

(în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A revenit, deci, Curţii

de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului

intern.

Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curte, prin interpretarea

globală a normelor juridice comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea

Van Gend En Loos (menţionată anterior cu ocazia examinării principiului efectului

direct), dar este statuată mai ales în Hotărârea Costa c.E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64), în

care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor

europene: instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional

al statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe

planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin transferul competenţei

46

consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui cadru normativ

comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.

De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii

dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care

trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar

imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice

unilaterale contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a

consimţământului.

Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar,

acestea având deci toate o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de

categoria cărora le aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să

fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a

normelor respective. Altfel spus, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale

constituţionale pentru a nu se aplica o normă comunitară. Acest fapt este cu atât mai

evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern.

Această primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor

institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor

constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba de instituirea unor norme

comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare. In practica

jurisdicţională pot apărea drept consecinţă situaţii contradictorii, în care judecătorii

naţionali să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne - iar judecătorii Curţii de Justiţie să

nu dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului

comunitar. Poate fi utilizată în acest sens acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor

comunitare. Din aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul

primordialităţii dreptului comunitar, limitându-se prin aceasta autonomia dreptului

naţional. S-a statuat astfel că fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o

dispoziţie contrată dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor

comunitare.

Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la invalidarea

normelor juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile

47

care sunt necesare pentru încetarea situaţiei respective. In alte hotărâri ale Curţii de

Justiţie (Simmenthal 09.03.1978, 106/77, RTDE 1978, 381) s-a statuat că un

judecător naţional are obligaţia să respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea

oricărei dispoziţii contrare din legea internă. In ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor,

în special a celor penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului

comunitar, trebuind să se pronunţe anularea de către instanţele superioare. S-a

recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei dispoziţii confuze în spiritul

dreptului comunitar.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare şi alte lucrari de specialitate

- ANGHEL Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Unuiunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006

- DUCULESCU Victor, DUCULESCU Georgeta, Justiţia Europeană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

- FILIPESCU Ion, FUEREA Augustin, Drept instituional comunitar european, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000;

- FILIPESCU Ion, FUEREA Augustin, Drept instituţional comunitar, Ed. Actami, Bucureşti, 2001

- FEREA G. , Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

48

-IONESCU Steluţa, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2008

- MANOLACHE Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

- MARCU Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002;

- PONTA Victor, COMAN Daniela, Curtea Penală Internaţională, Ed. Lumina Lex, 2004;

- VOICU M. , Jurisprudenţa comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005 - VOICU M., Protecţia europeană a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001

II. Articole şi studii de specialitate- *** Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom,

Bucureşti, 2001;

- DIACONU Dumitru, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, Ed. All Beck,

Bucureşti, 1999;

- MANOLACHE Octavian, Cele patru libertăţi fundamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;

- MUNTEANU Roxana, Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1996;

- ŞTEFĂNESCU Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1979;

-VOICAN Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, Curţi internaţionale de justiţie,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;

- JINGA Ion, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2001, Consiliul

Legislativ;

III. Acte normative

*** Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa -Decizia 85/591 din 24

octombrie 1988 - privind înfiinţarea Tribunalului de Primă Instanţă

-CJCE, Hotărârea din 23 aprilie 1986, Parti Ecologiste „Les verts"” -CJCE, Hotârârea din 15 aprilie 1964, Costa c/ENEL -CJCE, Hotărârea din 13 noiembrie 1964, Comisia c/ Luxembourg şi Belgia

IV. Surse internet

1. http://europa.eu2. http://www.dreptonline.ro3. http://www.europeana.ro

49

50