Masaj antistres

Capitolul I. Organismul uman şi stresul

I.1. Generalităţi despre stres

Noţiunea de stres a apărut şi s-a dezvoltat în paralel cu amplificarea şi

introducerea în medicina umană a cuceririlor biochimiei, cu trecerea de la tipul de

medic clinician, care îşi baza dignosticul pe metodele semiologiei, la investigaţiile

tot mai numeroase şi de mare fineţe oferite de tehnica modernă.

Termenul de stres a intrat în vocabularul biomedical relativ rapid după lansarea

lui de către H. Selye. După Selye (1984), stresul este un termen sinonim cu o creştere

a glucocorticoizilor plasmatici şi cu alte modificări asociate, mereu aceleaşi, iar

termenul de stresor se referă la stimulii care evocă răspunsul la stres.

Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în

limbajul curent.

Utilizarea termenului de stres include trei situaţii, în funcţie de înţelesul acordat:

1. Stresul ca tensiune sau forţă aplicată asupra organismului;

2. Stresul ca răspuns fiziologic al unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor;

3. Stresul în contexul psihologic descris ca fiind incapacitatea de a înfrunta

anumite evenimente din mediul înconjurător.

Selye (1974) studiază şi descoperă trei faze succesive în derularea

sindromului general de adaptare: reacţia de alarmă, reacţia de rezistenţă şi faza de

epuizare.

1. reacţia de alarmă se traduce prin modificări induse de către sistemul nervos

simpatic şi de medulosuprarenală, având loc şi o activare a

1

corticisuprarenalei. În această fază, iniţial are loc şi o scădere a rezistenţei

organismului, astfel că agrresorii foarte puternici pot produce moartea.

2. reacţia de rezistenţă apare când acţiunea agresorului persistă, iar organismul

îşi creează un ecchlibru, reuşind să se adapteze la noua situaţie. Semnele

reacţiei de alarmă sunt estompate, iar capcitatea de rezistenţă urcă peste

nivelul normal.

3. faza de epuizare se înregistrează după ce întreaga energie de adaptare a

organismului a fost epuizată sub acţiunea suficient prelungită a unui agresor.

Puterea de adaptare a organismului fiind limitată, se ajunge la epuizare.

Stresul poate avea cauze fizice:

foamea, boala, dezechilibrele alimentare;

surmenajul fizic, oboseala;

schimbările de climă excesive;

zgomotul (după un sondaj IFOP din 1978 zgomotul este factorul este factorul

nr. 1 de stres pentru 32 % din persoanele integrate);

perturbările de ritm biologic; cel ce lucrează noaptea, pilot de linie etc.

poluarea şi intoxicaţiile.

Dar, de asemenea, sunt şi numeroase cauze psihologice:

frustrări;

plictiseală;

emoţii prea puternice;

griji profesionale;

schimbări de mediu.

Într-un mod general, schimbările, adică toate situaţiile care necesită o adaptare,

o modificare de comportament impusă sunt generatoare de stres.

2

Boala nu este cauzată numai de cauze exterioare, ci depinde şi de calitatea

recţiilor noastre de apărare şi adaptare în faţa agresiunilor,Noi reacţionăm diferit, în

funcţie de mai mulţi factori:

boli anterioare;

constituţie fizică;

alimentaţie;

educaţie;

mediul înconjurător etc.

Factorii alimentaţiei au o mare importanţă în măsura în care ei determină în

parte buna funcţionare a sistemului nostru nervos şi glandular. Următoarele elemente

micşorează mult rezistenţa noatră şa stres:

excesul de zahăr, mai ales cel prelucrat, superior;

excesul de grăsimi, mai ales cel de origine animală;

excesul sau insuficienţa proteinelor;

excesul de sare;

excitante: cafea, ţigări, alcool;

alimentaţia săracă în minerale (calciu, magneziu etc);

alimentaţia săracă în vitamine.

3

I.2. Principalele căi care mediază răspunsul la stres

Studiile experimentale au dovedit că există căi principale prin care se

realizează răspunsul la stres.

Calea neurohormonală este formată dintr-o serie de servomecanisme biologice

cu posibilităţi de autoreglare. Scoarţa cerebrală, prin senzorii săi, primeşte şi

selectează informaţiile, apoi le transmite hipotalamusului, unde va avea loc

comutarea influxului nervos în reacţie hormonală ce se transmite hipofizei şi

suprarenalei, iar prin circuit sanguin întregului organism.

A doua cale de transmitere a răspunsului la stres se realizează prin intermediul

catecolaminelor eliberate sub influenţa descărcărilor de acetilcolină de către

terminaţiile nervilor vgetativişi de către medulosuprarenală. O delimitare netă între

ele două căi nu se poate face.

Se disting trei regiuni diferite:

a. axul central, format din măduva spinării, bulb, ccerebel, creierul mijlociu si

hipotalamus;

b. sistemul limbic, cuprinzând aria orbito-fontală, hipocampul, aria preoptică,

septul şi amigdalele;

c. cortexul cerebral, porţiunea cea mai dezvoltată la vertebratele superioare.

Hipotalamusul, în situaţii de stres, poate interveni pe trei căi:

1. activând pe cale neurogenă sistemul catecolamin-ergic simpatoadrenal;

2. echilibrând neurohormoni hipofizotropi;

3. sintetizând vasopresină şi peptide opioide.

4

I.3. Efectele stresului asupra principalelor funcţii şi organe

Se ştie că reacţiile fiziologice modifică conduita, dar şi stările psihice se

repercutează asupra stării fiziologice, ambele conduc la disfuncţii.

Anxietatea şi stresul conduc la modificări fiziologice. Modificările în

dispoziţiile psihice, creşterea iritabilităţii sentimentale vagi de aprehensiune sunt

puse pe seama săderii glicemiei sanguine. Aceste simptome pot fi inverate crescând

acest nivel al glicemiei.

Factorii de stres afectează diferitele funcţii din organism, ca rezultat al

influenţei pe care stresul o exercită asupra sistemului neuroendocrin.

Tulburări cardiovasculare

La persoanele expuse stresului apar tulburări cardiovasculare, acestea fiind

exprimate prin modificările frecvenţei cardiace şi ale tensiunii arteriale. Stresurile

repetate sau acţiunile prelungite se vor finaliza prin instalarea unei hipertensiuni

constante, apariţia modificărilor morfopatologice vasculare sub formă de

ateroscleroză, stenoză coronariană şi infarct miocardic.

Tulburări ale funcţiei de reproducere

Hormonii hipofizari care controlează funcţia organelor sexuale,

gonadotrofinele, sunt influenţaţi negativ de hormonii secretaţi în stres. Prezenţa

ACTH la femei deteermină chistizarea foliculilor ovarieni, împiedicând dehiscenţa

prin suprimarea secreţiei de hormoni luteinizant hipofizar. Influenţe negative au loc

şi asupra nidării ovulului fecundat, se reduce supravieţuirea embironilor, se produce

5

întreruperea sarcinii cu resorbţia sau avortarea produsului de conceptie. La bărbaţi,

prezenţa de ACTH-ului sau a corticosteroizilor diminuează producţia de androgeni

testiculari.

Tulburări de creştere şi dezvoltare

Acţiunea catabolică a hormonilor elaboraţi în timpul stesului va determina

oprirea creşterii şi dezvoltării tinerilor şi slăbirea adulţilor şi persoanelor în vârstă.

Catecolaminele produc o intensificare a consumului de oxigen şi o creştere a

metabolismului bazal, mobilizează glicogenul hepatic şi muscular. La fel şi acizii

graşi din depozite. Glucocorticoizii acţionează asupra grăsimilor şi proteinelor în

acelaşi snes ca şi catecolaminele. Concomitent, pe calea hipotalamo-hipofizară vor fi

influenţate şi secreţiile endocrine. Secreţia de somatotrop se consideră a fi controlată

de catecolamine.

Tulburări ale funcţiei imunitare

La organismele stresate, modificările nervoase şi endocrine determină o

scădere a rezistenţei la diferite infecţii. Stresul, distresul şi diferite boli psihiatrice

sunt asociate cu efecte imunosupresoare. La om, hormonul de creştere se secretă în

cantităţi mari în stresurile fizice şi psihosociale. Principalii factori de stres care

determină deprimarea răspunsului imun sunt : stresul de căldură, stresul de frig,

stresul de altitudine, stresul de suprapopulare, izolarea, stresul alimentar, stresul de

zgomot, mediul patogen, tratamentul cu antibiotice.

Reacţia glandei suprarenale

Prima reacţie a suprarenalei la un factor de stres este eliberarea de adrenalină şi

noradrenalină, pentru ca într-o fază mai avansată să se elibereze hormonii

6

corticosuprarenalieni. Aceste secreţii au rol îm instalarea stării de rezistenţă şa

acţiunea factorilor de stres. Orice solicitare a unui organism homeoter, indiferent de

natura lui, determină o secreţie crescută de catecolamine.

Reacţia glandei hipofize

Hipofiza îndeplineşte rolul de dirijor în constelaţia endocrină, prin

intermediul ei stabilindu-se legătura dinstre sistemul endocrin şi nervos. Pe de altă

parte, se ştie că prin sistemele hipotalamo-hipofizo-suprarenal se intervine în

mecanismele de reglare a organismului, în adaptarea organismului la diferite acţiuni

ale mediului. În stările de stres, când organismul face eforturi pentru adaptare,

hipofiza, print-o reacţie foarte rapidă, intervine realizând în acest fel modificări

adecvate. Sistemul hipotalamo-hipofizar reprezintă veriga principală care realizează

homeostazia organismului.

Reacţia glandei tiroide

Tirodia este una dintre glandele cele mai receptive la diferite acţiuni ale

mediului, prezentând modificări de structură, funcţie şi greutate. În stările de stres

apare o hipofuncţie tiroidian, cu reducerea greutăţii glandei.

Reacţia glandei epifize

Această glandă are în organism atât o contribuţie nervoasă, cât şi una

glandulară, ceea ce o face comparabilă cu hipofiza. Antagonismul fiziologic al

epifizei cu hipotalamusul, care este ţinta secreţiei epifizare, este un argument în

favoarea participării aceste glande în recţiile de răspuns la stres. În momentul de faţă,

însă există date insuficiente şi păreri diferite asupra participării epifizei la stările de

sres.

7

Reacţia bursei lui Fabricius

Bursa lu Fabricius este o formaţiune limfo-epitelială, deosebit de sensibilă la

diferiţi factori de stres, răspunzând propmt, uneori chiar mai rapid decât alte organe

limfoide, dar fără a avea specificitate prea mare. Prima reacţie pe care o are este

involuţia ponderală, cu modificarea structurii normale şi o seamă de modificări

biochimice. Nu se cunoaşte care este mecanismul prin care bursa intervine îm stările

de stres, dar se cunoaşte că ea este puternic afectată de activitatea suprararenalelor,

Reacţia timusului

În constelaţia endocrină reactivă la stres, timusul ocupă un rol important. În

organismul stresat, rimusul prezintă imaginea unui organ involuat, este o involuţie

accidentală, reversibilă, în sensul că după ce factorul stresant a încetat să acţioneze,

organul revine morfologic şi funcţional la capacitatea normală. Alături de

suprarenală, timusul reprezintă un indicator bun al stărilor de stres, tocmai pentru că

acest organ limfoid răspunde extrem de rapid la agenţii care induc modificări

patologice sar care modifică starea trofico-metabolică a organismului. Timusul

intervine şi în meţinerea homeostazei imunitare, prin hormonii sau substanţele ce le

secretă.

I.4. Stresul şi patologia

În patologie, stresul poate interveni ca un factor adjuvant sau agravant, iar

bolile plurifactoriale completează acţiunea altui stresor, determinând starea

maladivă.

În concepţia patologiei moderne, macroorganismul rămâne factorul

primordial în interacţiunea cu agenţii nocivi de orice ordin ar fi ei. Rezistenţa

organică a subiectului, datorată zestrei genetice, căreia i se adaugă particularităţile

individuale, reprezintă factori determinanţi în apariţia ţi evoluţia unei stări maladive.

8

Reacţia primară la stres va fi o atitudine de luptă sau fugă. Se va încerca o

contracarare a pericolului potenţial sau iminent. În cazul în care răspusurile de luptă

sau fugă nu reuşesc să anihileze acţiunile ostile ale mediului înconjurător, creierul va

iniţia răspunsul nesfecific de stres, tradus prin sindromul general de adaptare.

Factorii de stres nu acţionează aproape niciodată ca agenţi maladivi unici.

Bolile de adaptare sunt plurificatoare, agenţii stresanţi acţionând fie simultan, fiec

succesiv, cu efecte ce se sumează.

II. Masajul antistres

II.1. Introducere, motivare

Masajul antistres se doreşte a fi un masaj de armonizare, de reechilibrare a

psihicului şi somaticului şi de fixare a funcţionării acestora la un nivel care să

asigure starea de bine.

Este un masaj de reintegrare a schemei corporale, de relaxare, de

restructurare a istoriei personale. Mişcările sunt fluide, învăluitoare şi succesive, ca o

singură mişcare care se efectuează pe tot corpul, urmărindu-i formele şi contururile.

Masajul antistres urmăreşte restabilirea unităţii corporale, psihice şi psiho-

sociale, legând aceste elemente între ele, comparativ cu alte metode care le

abordează separat, din punct de vedere a unei viziuni mecaniciste, eronate.

El caută să aducă persoana la starea primordială unitară, în care percepţiile

sunt nediferenţiate, pentru ca apoi, treptat, să o ajute să-şi diferenţieze percepţiile, să-

şi redescopere coprul şi funcţionalitatea acestuia, să imprime pe matricea originală

noi pagini ale istoriei personale.

9

Diferenţa dintre om şi animal în faţa agenţilor stresori, constă în posibiltatea

pe care o are animalul de a reacţiona activ, prin luptă sau fugă, în timp ce omul, în

situaţia în care problemele nu-şi găsesc imediat o rezolvare, suferă efecte nefaste ale

căror schimbări fiziologice sunt repetate.

Pe de altă parte, omul are capacitatea de reacţiona conştient la codiţiile

exterioare, dezvoltându-şi capacitatea de adaptare.

Masajul poate contribui, alături de alte metode de relaxare, la obţinerea

acestui efect.

Se dovedeşte, în încercarea ded a controla efectele stresului, că nu este

suficient să ti se spună relaxează-te, pentru ca starea de relaxare să se

instaleze.aceasta se întâmplă deoarece este dificil şi nu suntem obişnuiţi să ne

conştientizăm percepţiile senzoriale la fel de bine ca cele intelectuale.

Corpurile noastre sunt în rezonanţă cu fiecare situaţie trăită, ele traduc

adevărul momentului, ne informează asupra nevoilor reale şi ne pot învăţa cum să

trăim mai bine.

Porninid de la considerentul că este mai uşor să acţionăm asupra sistemului

muscular, decât asupra reacţiilor simpatice şi a circuitelor interne ale creierului, s-a

încercat găsirea unei modalităţi de abordare a stresului care să se concentreze pe

ascultarea senzaţiilor corporale, dezvoltarea unei mai bune percepţii a tensiunilor

musculare şi recunoaşterea diferitelor semne organice care caracterizează starea de

stres, la acestea adăugându-se învăţarea modului de a reacţiona într-o manieră

corespunzătoare. Şi astefel s-a structurat masajul antistres.

10

II.2. De ce un masaj antistres?

Având în vedere tabloul manifestărilor somato-fiziologice şi psihice induse

de stres ( Mârza, D., 2000-2003) şi cunoscând bine efectele masajului asupra

organismului, s-a propus abordarea unei alte forme de masaj, considerănd că masajul

clasic relaxator ( folosit pe scara largă în scopul detensionării fizice şi psihice), deşi

are rezultate bune, nu corespunde din toate punctele de vedere obiectivului urmărit.

Sensurile de acţionare şi, mai ales, faptul că masajul, chiar dacă începe pe o

anumită regiune şi trece apoi trece la alta, revine de mai multe ori la regiunea masată

anterior, facând în permanenţă legătura între părţile corpului, răspunde dezideratului

de integrare, de abordare holistică, de considerare a fiinţei umane ca un îmtreg.

Dacă, în timpulul aplicării masajului clasic relaxator, se cere de obicei

beneficiarului o numită pasivitate, spunându-i-se frecvent Relaxaţi-vă! Gândiţi-vă la

ceva frumos şi lăsaţi-mă pe mine să acţionez!, în timpul aplicării masajului antistres,

s-a încercat obţinerea unei participări conştiente a subiecţilor la obţinerea efectului

de relaxare.

S-a constatat că, exact atunci când relaxarea devine un scop în sine, cu cât

dorinţa de reuşită este mai mare, cu atât rezultatul este mai greu de atins. Mai mult

decât atât, exisă posibilitatea instalării unor noi tensiuni fizice şi psihice ( ca urmare

a încercărilor de relaxare eşuate), care anulează orice efect benefic. ( Mârza, D.,

2000-2003).

Chiar dacă, în primele sedinţe, datorită efortului de conştientizare, tensiunile

musculare au tendinţa să crească, treptat, pe măsură ce capacitatea de percepţie se

ameliorează, aceste diminuează net şi dispar.

11

După ce acest mod de abordare începe să îşi facă simţite efectele, se

antrenează în continuare capacitatea de conştientizare a propriilor senzaţii coporale,

cerându-se subiecţilor ca, în timpul unei sedinţe de masaj antistres, să-şi readucă în

memorie şi să încerce să retrăiască câte o situaţie stresantă şi să descrie semnalele

emise de propriul corp. Informaţiile primite de la subiect, dublate de examinarea

atentă efectuată de terapeut, permite reglarea aplicării masajului în funcţie de

necesităţi. Perceperea diminuării treptate a semnelor şi simptomelor induse de

situaţia stresantă evocată, îi vor mări subiectului încrederea în terapie şi terapeut şi în

propria capacitate de a face faţă mai bine situaţiilor întâlnite.

Dacă, după câteva şedinţe, se repetă testul, subiectul va conştientiza că

percepe semnalele corporale datorate stresului cu mult mai mică intensitate ( fapt

confirmat şi de examinarea palpatorie).

Unul dintre principalele scopuri ale acestei metode este acela de a ajuta

corpurile subiecţilor să se relaxeze. Masajul clasic relaxator urmăreşte să relaxeze

grupele musculare prin aplicarea unor procedee şi tehnici specifice, pe când masajul

antistres urmăreşte să creeze condiţii favorabile pentru ca organismul să se relaxeze

singur, prin atingeri foarte atent dozate şi reglate.

Mâna terapeutului are un rol esenţial. Sensibilitatea sa va face posibilă

decelarea tuturor zonelor tensionate într-un grad care depăşeşte necesităţile de

moment (corzi fibroase, noduli, consistenţă marită, chiar modificări ale reliefului

regiunii respective).

În masajul clasic relaxator se lucrează uneori profund, insistent, pentru a

învinge rezistenţa opusă de o zonă hipertensionată şi a o face să se realxeze. În

masajul antistres, mâna atinge zona lent şi uşor, fără a trezi durerea, încercând să

disperseze tensiunea acumulată, oferindu-i organismului senzaţii pozitive. Aceste

12

senzaţii pozitive vor rescrie în memoria celulară situaţiile din trecut, în care corpul a

suferit, generând modificarea semnalelor emise de corp şi percepute de subiect.

II.3. Efectele masajului antistres

În urma aplicării masajului antistres s-au obţinut următoarele efecte benefice:

relaxarea psihică şi fizică;

relaxarea tensiunilor musculare care permite diminuarea progresivă a

impactului imaginilor negative din trecut şi abordarea situaţiilor noi într-o

manieră mai bine adaptată şi, ca atare, mai puţin stresantă;

trezirea senzorială, prin consţientizarea mai bună a propriului corp ( ca

imagine a realţiei pe care noi o avem cu noi înşine) şi a semnalelor pe care

acesta ni le transmite în relaţia cu anumite situaţii percepute ca stresante;

ameliorarea încrederii în sine şi în cei din jur, a sentimentului de securitate în

situaţiile dificile;

hrănirea corpului cu senzaţii pozitive proprii, pentru a favoriza detensionarea

globală şi apariţia de noi comportamente în situaţii de stres;

arrnonizarea schemei corporale, prin redistribuirea perceprii senzaţiilor

uniform la nivelul întregului corp;

redescoperirea părţilor corpului, prin reunificarea şi rearmonizarea părţilor

receptive şi active ale corpului, formându-se astfel o axă care echilibrează

întregul organism;

conştientizarea nevoilor fiecărei părţi a corpului şi rezolvarea lor.

13

II.4. Practica masajului antistres

În practica masajului antistres, primul contact este foarte important, deoarece

se consideră că masajul începe chiar înainte ca maseurul să atingă corpul celui masat.

Calitatea privirii sale, disponibilitatea sa, siguranţa care se degajă din

comportamentul său, influenţează mult calitatea relaţiei care se stabilişte între masat

şi maseur.

4.1. Testarea / examinarea

Efectul de relaxare va fi însoţit de conştientizarea greutăţii segmentului masat. În

timpul aplicării masajului, progresivitatea este condiţionată de testarea gradului de

relaxare a regiunii pe care se lucrează. Maseurul va ridica segmentul / regiunea

masată de pe suprafaţa de sprijin şi o va mobiliza pasiv, pentru a percepe dacă mai

există tensiuni musculare reziduale. În cazul în care acestea nu au fost îndepărtate,

maseurul va percepe o mai uşoară sau o mai puternică opoziţie la mişcarea sau

tendinţa subiectului de a se implica activ în realizarea mişcării, reacţii care vor trebui

conştientizate şi de subiect şi înlăturate.

Se urmăresc reacţiile subiecţilor. Multe semne ne pot da informaţii despre

starea de relaxare ( de exemplu, un oftat va fi un semn de relaxare a braţelor).

Se pot ridica unele segmente şi apoi li se dă drumu. Dacă nu cad liber şi rapid,

apărând un moment de frânare sau oprirea lor în aer înseamnă că regiunea nu este

relaxată.

În cazul în care subiectul nu se relaxează, se poate apela la o modalitate de

folosire voluntară a tensiunilor musculare acumulate, eliberând astfel muşchiul. În

loc de ridicarea membrului de pe suprafaţa de sprijin, acesta se fixează de către

maseur într-o priză imobilă, iar subiectul este invitat să-i învingă rezistenţa încercând

14

să mişste membrul. Subiectul, va conştientiza astfel şi senzaţia de efort în grupul

muscular respectiv.

4.2. Tehnica masajului antistres

Masajul antistres constă într-o succesiune de 22 trasee, care pot fi aplicate de un

maseur calificat, sau pot fi practicate în familie, în cuplu sau între prieteni.

Pentru abordarea masajului se propune următoarea succesiune:

spate ( de obicei, în simbolistica corporală, aici se regăsesc dificultăţile

trecutului); subiecţilor le este mai uşor să ofere mai întâi spatele decât partea

anterioară, deoarece poziţia de culcat dorsal dă senzaţia de vulnerabilitate.

membrele inferioare;

trunchiul;

membrele superioare;

gâtul.

Pe parcursul aplicării masajului, trecerea de la o regiune la alta este dictată de

rezultatele obţinute la testările permanente, pe care maseurul le face pentru a verifica

gradul de relaxare.

Se recomandă folosirea uleiurilor de masaj, deoarece acestea contribuie la

crearea senzaţiei de acoperire a corpului, asigură fluiditatea mişcării, permit mâinii

un contact bun şi o alunecare uşoară şi continuă. Se recomandă folosirea unor uleiuri

care pătrund în piele, fiind de preferat uleiurile vegetale în faţa celor cosmetice,

deoarece sunt mai bogate în vitamine şi cu efecte benefice asupra pielii. Se pot

15

combina uleiurile vegetale cu cele esenţiale, care sporesc efectul terapeutic al

masajului şi parfumează atmosfera.

Mişcările se înlănţuiesc pe toate părţile corpului într-o alunecare continuă,

fluidă. Se repetă fiecare gest de cel puţin 3 ori, folosindu-se greutatea corporală a

maseurului şi corelarea ritmului respirator cu cel al subiectului. Maseurul se va

poziţiona astfel încât să aibă posibiltatea de a acţiona longitudinal pe partea de

masaj, într-o poziţie echilibrată care să nu-i suprasolicitate spatele şi să nu-i

îngreuneze respiraţia, dar să-i permită folosirea greutăţii corporale în realizarea

presiunilor care se impun.

Se recomandă, ca suprafaţa de lucru, o saltea sau o pătură mai groasă.

Maseurul trebuie să aibă suficient spaţiu în jurul subiectului pentru a-şi schimba

poziţia de câte ori este nevoie.

Traseul 1 (traseu bilateral)

Poziţia subiectului: decubit ventral ,cu capul răsucit într-o parte şi braţele depărtate de corp, Coatele uşor flectate, palmele privind în sus.

Poziţia maseurului: pe genunchi, depărtat, pe călcâi, sezând la capul subiectului

Descrierea mişcărilor: Se poziţionează rădăcinile mâinilor de o parte şi de alta a coloanei vertebrale dorsale( în partea sa superioară) cu vârfurile degetelor orientate spre umeri. Apofizele spinoase ale vertebrelor toracale rămân neacoperite şi se situează între cele două mâini ale maseurului. Mâinile sunt relaxate şi îmbracă foarte bine relieful muscular al spatelui. Mişcarea începe în sens descendent,coborând de-a lungul spatelui şi presând mai mult cu rădăcinile mâinilor,până deasupra pliului interfesier. Orientând vârfurile degetelor spre înainte se continuă mişcarea ajungând spre părţile laterale ale feselor, până când acestea ating pliurile subfesiere. Apoi , orientând vârfurile degetelor spre în jos, se începe mişcarea de revenire, care urcă pe flancuri şi se termină în punctul de plecare. Pe flancuri,mâinile alunecă la limita contactului corpului cu suprafata de sprijin,ca şi

16

cum am încerca să le introducem sub torace şi să-l ridicăm. Ajunse sub axile, mâinile trag uşor umerii spre în sus înainte de a se întoarce la poziţia de plecare.

Indicatii metodice: Subiectul trebuie să conştientizeze o senzaţie de împingere şi alungire spre în jos( spre picioare) în timpul mişcării descendente şi o senzaţie de tragere şi alungire spre în sus( spre cap) în timpul mişcării de revenire. Maseurul trebuie să-şi sincronizeze respiraţia cu cea a subiectului. Mişcarea descendentă se efectuează pe expiraţie, iar cea ascendentă pe inspiraţie. Dacă inspiraţia şi expiraţia subiectului sunt prea scurte, pentru a putea efectua mişcarea pe toată suprafaţa spatelui, tehnica se fracţionează în două părţi.

Traseul 2 ( traseu bilateral)

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior

Poziţia maseurului: aceeaşi ca la traseul anterior

Descrierea mişcărilor: Se repetă primul traseu, dar la revenire, după ce se ajunge la poziţia de plecare, se continuă miţcarea pe umeri, braţe, antebraţe şi se termină alunecând pe palmele subiectului şi intercalând propriile degete între degetele subiectului. Pentru repetarea traseului, se revine la punctul de plecare fără presiune.

Indicaţii metodice: Traseul se execută pe parcursul a două cicluri respiratorii:expiraţie la coborârea de-a lungul spatelui; inspiraţie la revenirea la baza gâtului; expiraţie la coborârea de-a lungul membrelor superioare; inspiraţie la revenirea la baza gâtului

Când se ajunge în regiunea lombară, se poate executa o oprire, în care mâinile maseurului balansează uşor bazinul subiectului într-o mişcare lateral dreapta-stanga şi invers

Traseul 3 (traseu unilateral)

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior.

Poziţia maseurului: pe genunchi, depărtat, pe călcâie şezând, lateral (dreapta sau

stânga) faţă de subiect.

17

Descrierea mişcărilor: se începe mişcarea din partea inferioară a spatelui, cu

ambele mâini aşezate transversal pe flancul de pe partea căruia este poziţionat

maseurul, alunecând spre în sus, cu o presiune ceva mai mare decât la traseele

anterioare. În dreptul axilei, o mână alunecă pe partea anterioară a umărului, iar

cealaltă continuă mişcarea pe partea sa postero-superioară, ambele contribuind la

împingerea umărului spre în sus şi ridicarea acestuia de pe suprafaţa de sprijin.

Mişcarea continuă cu priză în brăţară, coborând pe membrul superior, care este

tracţionat în ax spre în jos, menţinându-l ridicat de pe suprafaţa de sprijin.

Indicaţii metodice: mişcarea ascendentă, pe flancuri, se sincronizează cu expiraţia

subiectului, împingerea spre în sus şi ridicarea umerilor cu inspiraţia, iar mişcarea de

coborâre pe membrele superioare cu expiraţia.

Maseurul va conştientiza gradul de relaxare al umerilor ( subiectul nu trebuie să-l

ajute când introduce mâna pe partea anterioară a umărului, ci să rămână pasiv şi

relaxat).

Traseul 4 (traseu bilateral)

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul 1.

Poziţia maseurului: cavaler servant – pe genunchi, pe călcâi şezând (plasat între

coapsele subiectului) şi talpa celuilalt picior plasată în lateral, la nivelul şoldului

subiectului.

Descrierea mişcărilor: mâinile maseurului se aşează pe sacrum ( deasupra pliului

interfesier) şi alunecă spre partea superioară a spatelui, de o parte şi de alta a

18

coloanei vertebrale, cu degetele depărtate şi orientate spre înainte. Mişcarea continuă

şi pe partea posterioară a gâtului, până cînd rădăcinile mâinilor ating partea

inferioară a occipitului. Apoi, mâinnile încep să coboare, până la baza gâtului şi, de

acolo, se deplasează lateral spre umeri, trăgându-i ca şi am vrea să-i depărtăm. De

pe umeri, mâinile coboară sub axile ( cu vârfurile orientate spre suprafaţa de sprijin )

şi continuă mişcarea pe flancuri, până la poziţia de plecare.

Indicaţii metodice: la coborârea pe flancuri, vârfurile degetelor maseurului se

introduc cât mai mult sub torace, încercând să-l ridice şi să-l tragă spre în jos.

După mişcarea descendentă pe flancuri, mişcarea de revenire la poziţia de plecare

începe atunci când degetele maseurului ating crestele iliace antero-superioare ale

subiectului.

Se sincronizează mişcarea descendentă cu expiraţia şi cea ascendentă cu inspiraţia.

Presiunea aplicată poate creşte progresiv, pe măsura instalării stării de relaxare.

Pentru a putea execut întregul traseu, maseurul trebuie să-şi modifice poziţia pe

parcursul execuţiei, astfel: mişcarea ascendentă este însoţită de ridicarea feselor de

pe călcâiulul pe care s-a sprijinit, iar mişcarea descendentă este însoţită de revenire la

poziţia iniţială.

19

Anexe

20

21

22

23

Traseul 1 ( traseu bilateral)

24

25

Traseul 2

26

27

Traseul 3

28

29

Traseul 4

30

31

32

Bibliografie

Doina Mârza, Masaj antistres, Editura Didiactică şi pedagogică, R.A, Bucureşti,

2005.

33