Marin Sorescu, Randuieli

a noi muierea pupa mâna bărbatuluiPână mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatrăŞi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –Femeia, ce ştie femeia?Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbăCă ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă pânăSpre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de aniÎmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,Nici mălaiul nu mai eAşa de dulce, când îl spoia mama cu cocăŞi făcea pe deasupra flori cu lingura ,După aia îl băga-n ţest.Zăbicul are alt gust.

Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minteCând se ducea mama să mulgă vacile în obor,Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mânăSăreau, se gudurau pe lângă ea.Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.Nici copii nu mai face ca lumea,Să-ţi umple casa, să te simţi om,Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-aGăsit la repezeală şi i-a lepădat,Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,Bazaconii – nu vor să dea-n greu,De-aia s-a-mpuţinat lumea.Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezeceSăreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăceaSă se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tablaÎnmulţirii n-o ştie.– Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?– Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.– Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,Că acum o iau.– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el înNorii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.

Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,Intra încet în pământ

Mircea IvanescuMopete s-a instalat într-o seară comod,la marginea focului, să-şi citească gazeta,în spatele lui,scara care suia la podtrosnea cînd lumina focului îşi înfigea egretape cîte-o treaptă, mai foşnea şi mopetecînd întorcea foaia să urmărească ce scriedespre una sau alta, din cînd în cînd îşi nota pe manşetecîte-o idee, ca să poată mai tîrziu să o transcriecînd avea să se ducă la culcare, pe perete deasuprapatului, alături, pe măsuţă, avea sticla şi paharele( Îl aşteptase în seara aceea pe marelelui prieten - dar nu venise ),asupra întregii scene era o linişte binefăcătoare,nivelul lichidului în sticlă scădea cu cîte-o palmă liniştitoare.

Poemul apartine ciclului „mopeteiana" din volumul Poeme (1970)..

Originalitatea lui Mircea Ivanescu rezida in imaginarul banal, ce intretine deliricizarea poemului, dar si in discursivitatea colocviala jucata prin asumarea unui dialogism negativ, redus la enuntarea vocii auctoriale care va replica mereu unei instante lectorale abstracte, impersonale, chiar daca aceasta pare a fi stimulata sa coabiteze in tinuturile monotone ale poemului. 

Astfel, textul de fata expune evocator marunte intamplari din viata acestei masti insignifiante -precum lasa poetul sa se vada din chiar transliterarea, fara conventionala majuscula, a numelui constructului / substitutului fiintei poetice. Ion Bogdan Lefter considera ca identitatea initialei mastii cu cea a initialei numelui poetului poate sustine acest joc al suplinirii prezentei eului biografic printr-o artificiala prezenta textuala. Exegeza a mers chiar mai departe, loan Moldovan sustinand ca mopete reprezinta dubla anagrama: poet - poem, in aceasta directie vom putea dezlega astfel, in ciclul care il are ca personaj central pe acest individ usor amuzat, usor trist, caricatural si melancolic, pe insusi poetul, iar in textele sale sa dezvaluim ascunse si volatile arte poetice.

Resorturile poematice sustin primatul anecdoticului, dezvoltat progresiv, printr-un dozaj calculat ce amesteca realismul biograficului cu fictiunea reveriei, cu fantasma si meditatia antiromantica, plina de reziduurile prozaismului: 

Se constata ca, de la incursiunile epice in ritmurile lancede ale acestui „omulet simpatic (), un fel de Charlot cu veleitati culturale" (I.B. LefteR), poemul ataca registrele aparent confortabile ale unei existente lirice, care incearca sa reconstituie o stare meditativa conventionala, specifica unui V. Alecsandri sau vreunui poet romantic aflat in preajma focului inspirator. insa la Mircea Ivanescu atmosfera intima nu configureaza toposul standardizat de traditia premoderna, dimpotriva il volatilizeaza, il dinamiteaza prin subtila pozitie ironica fata de orice conventie culturala. Astfel, fata de beatitudinea intimista specifica poeziei unui Emil Brumaru, Mircea Ivanescu prefera sa-si elaboreze „din mirajele domestice () o mitologie a absentei si a transcendentei care se indeparteaza* (Al. CistelecaN). La o privire interioara textului, se va putea totusi constata ca exista - dincolo de conventionalul confort cotidian si cultural pe care il asigura camera - un ferment ce pare sa intretina visarea, chiar daca evadarea din cadrele universalului reportaj nu se produce, pentru ca mopete alege sa citeasca o gazeta, si nu alt gen de literatura care sa-l dezancoreze din real. Transferul dintr-un registru al realitatii in altul se face prin dinamica flacarii (marcata metaforic, singura prezenta stilistica traditionala, apartinand instrumentarului poetic ermetic, orfiC), aceasta investeste si masca / alter egoul poetic cu freamatul unei existente „reale", credibile, animandu-i prezenta si transpunan-du-l in acelasi timp intr-un spatiu protector de „liniste binefacatoare".

Luciditatea pe care poetul o investeste pentru a transcrie / reproduce banalele evenimente ale existentei (boeme a lui mopetE) face concurenta notatiei nostalgice ascunse de ingenuitatea limbajului si de folosirea semnelor tipografice ale parantezelor, de simplitatea stilului apoetic, ostentativ deposedat de pretiozitati si artificii semantice, prozodice sau retorice. Simplitatea cautata a limbii poetice este intretinuta de asemenea prin alegerea unei rime incrucisate, prin constructii jucause alternante, rima care se autoaboleste in familiaritatea modului de enuntare si in diluarea prozaicului vers care nu suprima sintaxa si nu o reduce la o formula rigida ce trebuie sa incapa intr-o anumita structura metrica. Impresia pe care o produc versurile ivanesciene este de comunicare spontana, fireasca. Naturaletea deriva din lexicul folosit si din oranduirea lui semantica, fara artificii, parand parca desprinse din fluxul limbajului aflat la gradul zero al conotatiei.

Al. Cistelecan precizeaza: 

„Avand ca exigenta «sinceritatea», poemul produce cu regularitate «minciuna». Parada sinceritatii este o parada a mastilor. Autenticitatea gesturilor, sinceritatea lor devin transcendenta goala a limbajului poetic".Daca revenim asupra poemului, observam ca el nu se incheie, ci pare sa reproduca mai degraba o secventa dintr-un mesaj neterminat, dintr-un enunt deschis ce continua in celelalte pagini ale volumului, risipindu-si episoadele care vor reveni concentric la aceeasi figura naiva, dar si serioasa, banala, dar si solemna (in actele sale esentiale de intemeiere a actiunii poeticE) a lui

mopete. Aparent inocent, acesta noteaza pe mansete, fixeaza idei, gloseaza pe marginea monotonei existente pregatind mereu, consecvent, cadrele spunerii poematice, inregistrand prezentul derizoriu sau descoperind un prezent anterior, al esuarii, al asteptarii „marelui prieten".Inventivitatea la nivelul textului consta in fidela surprindere si inregistrare a procesului artistic, po/e/n-ul se deruleaza in fata cititorului, poetul cauta „tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult", care sa intretina ambiguitati semantice, psihologice, ontologice in chiar transparenta sa confesiva. Prin toate aceste paradoxale procedee, Mircea Ivanescu reuseste renovarea limbajului poetic in spatiul literaturii noastre contemporane.

Personajul bizar seamana cu Turnavitu sau Ismail, din prozele urmuziene, avand un comportament inexplicabil: Poezia insereaza in spatiul imaginar atmosCera din western-urile americane, cu eroi nedespartiti de paharul de whisky: 

"pe peretele deasuprapatului, alaturi, pe masuta, avea sticla si paharele(il asteptase in seara aceea pe marelelui prieten - dar nu venise), asupraintregei scene era o liniste binefacatoarenivelul lichidului in sticla scadea cu cate o palma linistitoare." 

Poemul pune in scena reprezentatia unei stari launtrice importante, inspiratia pe care o asteapta de multa vreme, amanandu-si si de aceasta data sosirea.Teme si motive ale poeziei "mopete in atmosfera launtrica".  Personajul bizar, urmuzian, care creeaza o atmosfera de salon, in care meditatia si cititul sunt preocupari viabile.. Starea de contemplatie, asemanatoare cu aceea din pastelurile lui Vasile Alecsandri, in care mopete se incalzeste la puterea calorica a sobei..  Starea de asteptare neimplinita, potentata de tovarasia sticlei si a paharelor, atat de asemanatoare cu "Sonetul" lui George Bacovia sau cu "Alcoolurile" lui Baudelaire.