INTERVIU EVENIMENT | O viaţă ca-n poveşti şi un

gol în suflet. "Aud şi acum vocea Florenţei Mihai.

Cine îmi va mai spune mie Zuza!?". Mariana

Simionescu, despre româncele din tenis, Bjorn Borg,

Monte Carlo şi comunism

Luni 26.10.2015, 08:16 47410 afişări

o de

o Andru Nenciu

o

de Andru NENCIU

Trăieşte cea mai mare bucurie a acelor locuri. De peste 30 de ani. De când s-a mutat în Principat. "Monte Carlo e un oraş banal"? Nici vorbă. Nu e refrenul care o poate face să fredoneze linia melodică a unui hit. Mariana Simionescu (58 de ani) a trăit mai multe vieţi într-una singură. A făcut parte dintr-o generaţie de aur a tenisului românesc, alături de Virginia Ruzici şi de Florenţa Mihai, a fost timp de mai bine de trei decenii singura junioară a României campioană de Mare Şlem, iar o curiozitate agitată căreia nu i-a găsit leac a determinat-o să picteze şi să piloteze! Da, aţi citit bine. Mariana Simionescu a aspirat orice detaliu din Raliul Dakar şi şi l-a scrijelit în minte.

http://www.prosport.ro/sport-life/special/interviu-eveniment-viata-n-povesti-gol-suflet-aud-

acum-vocea-florentei-mihai-imi-spune-zuza-mariana-simionescu-romancele-tenis-bjorn-borg-

monte-carlo-comunism-14860640

A fost căsătorită cu starul Bjorn Borg, iar apoi a trăit o dragoste intensă cu fostul mare pilot de

raliuri Jean-Louis Schlesser. Fiul lor, Anthony (25 de ani), întreţine pasiunea familiei pentru

hergheliile de sub capotă şi va organiza Africa Race, o cursă de anduranţă ce se vrea

continuatoarea de drept a tradiţionalului Paris-Dakar. Retina Marianei Simionescu a fost mereu

înviorată de imagini în viteză. De la mingile catapultate pe terenurile de la Dinamo, până la fuga

dezordonată a căţeluşei care-i redesenează labirintul din Monte Carlo. Până când...

... până când a realizat că timpul a stat în loc. Yachturile rămân cuibărite în portul de pe Coasta

de Azur. Valurile furioase nu se mai strivesc de stabilopozii de sub Hotelul Fairmont. Şi nici

telefonul nu mai sună cu ritmicitatea de altădată. Timpul s-a oprit. "De aproape două săptămâni

parcă viaţa nu-şi mai continuă cursul ei firesc. Florenţa îţi umplea şi paharul de şampanie cu

râsul ei gâlgâietor. Doar acele ceasului din hol îmi mai amintesc că viaţa merge înainte",

murmură pe un ton grav fosta jucătoare de tenis. Discuţia cu ProSport, purtată pe telefonul fix la

început, e întreruptă de o voce pe un ton lătrat. Tasha are 14 ani. Şi chef de aer proaspăt. "E un

Parson Rusell zvelt, cu picioarele mai lungi. Şi nu şi-a pierdut din vigoare". Mutăm discuţia pe

telefonul mobil.

Autoportret. Mariana Simionescu, aşa cum se vedea ea, în urmă cu 25 de ani

Aţi ieşit pe uşa casei bănuiesc. Puteţi vorbi acum? (cu o voce blândă, abia şoptită) Da, sunt bine, dar sunt foarte tristă de când nu mai e Florenţa

printre noi, dar e bine că nu mai suferă. Prietena ei, Aura Wagner (n.r. - mătuşa Irinei Begu), a

stat 5 luni de zile, zi de zi - noapte de noapte, alături de Florenţa. De când s-a îmbolnăvit... până

la groapă. Aura nu a lăsat-o nicio secundă. Ea venea la Bucureşti, Florenţa se ducea în Germania.

Eu o iubeam pe Flori de când eram copii. Noi două şi Virginia Ruzici am crescut împreună, la

Clubul Dinamo. Nu-mi vine nici acum să cred ce s-a întâmplat.

Aţi reuşit să veniţi în ţară la înmormântare?

(secunde de pauză) Nu am reuşit, nu am putut, dar parcă Dumnezeu m-a trimis înainte şi am

văzut-o. Am fost cu generalul Stan. Ea a aflat că e bolnavă când a început să slăbească, a făcut şi

tot felul de terapii naturale. Eu îi ziceam: "Flori, nu mai fuma!". Şi ea îmi răspundea: "Lasă,

Zuzo, lasă!". Ea aşa îmi spunea: "Zuza Nebuna". Să ştii că a fost lucidă până a închis definitiv

ochii. A murit ca o doamnă...

Aura Wagner şi Florenţa Mihai

Când vreţi să vă gândiţi la Florenţa Mihai cea cu zâmbetul pe buze, ce amintire vă trece

prin minte? (prompt) Pe vremea noastră, am fost tot timpul împreună prin lume la turnee, iar o amintire care

mă face şi acum să zâmbesc vine de pe Coasta de Azur. Ne aflam într-un circuit de turnee la

Nisa, la Monte Carlo, şi peste tot după noi era un bătrânel. Francez. Era francez tipul. Şi

devenise cel mai mare fan al nostru. Am întrebat-o pe Flori: "Ce facem măi, Flori, cu ăsta?". Nu

rata un meci de-al nostru şi nici nu se dezlipea de lângă noi în afara arenei. La un moment dat ne-

a zis că vrea să înveţe limba română şi l-am învăţat tot felul de prostioare în limba noastră.

S-a gândit vreodată Florenţa Mihai să rămână în altă ţară sau să se stabilească în Monte

Carlo, lângă dumneavoastră?

A fost la mine, a stat cu mine, ne-am plimbat peste tot, dar ea voia mereu să se întoarcă în ţară.

Eu nu mai voiam să o las, dar ea: "Nu şi nu!". Îmi răsună şi acum în timpane vocea ei: "Băi,

Zuzo! Ce m-ai plimbat!". Ne-am văzut apoi doar în România, la mine nu a mai venit... Dar o

vizita mereu pe mama mea, în România. Cine îmi va mai spune mie Zuza!?

Nici după Revoluţie nu a intenţionat niciodată să plece în străinătate, definitiv? Înainte de Revoluţie a vrut să plece în Statele Unite, dar nu i s-a dat niciodată viză. Şi eu am vrut

să rămân în Cleveland, prin 1976, să cer azil politic, dar generalul Stan, şef la Dinamo pe atunci,

un om care avea mare grijă de noi, mi-a zis să nu fac cumva vreodată vreo prostie şi să rămân

acolo. L-am ascultat şi m-am întors.

Regretaţi? Nu. Nici vorbă. De ce?

Mă gândesc. Poate ar fi cunoscut altă traiectorie cariera dumneavoastră, viaţa

dumneavoastră... Nu. Am avut şi am o viaţă frumoasă. Nu regret absolut deloc.

De colecţie. Florenţa Mihai şi Mariana Simionescu, pe rândul de jos, alături de Călin Ionescu. Rândul de sus, de la stânga: Marin Badin,

Alex Badin, Ion Casapu, Mircea Breazu, Virginia Ruzici, Sever Dron, Judit Dibar, Mariana Nunweiler, Constantin Dima, Manea Florin

şi Aurel Segărceanu.

Florenţa Mihai, prima finalistă a României în turneul de simplu de la Roland Garros, a decedat pe 14 octombrie în urma unei boli incurabile. Avea 60 de ani. În ultimii ani, legenda tenisului românesc a făcut

parte din conducerea Federaţiei Române de Tenis, ca antrenor federal. A fost unul dintre cele mai mari

talente pe care le-a avut tenisul românesc, întreaga sa carieră fiind dedicată sportului alb, fie din postura de jucătoare, fie din cea de antrenor, fie din postura de conducător al FRT. În 1977, Florenţa Mihai a jucat nu una, ci două finale la Roland Garros. În turneul de simplu, reprezentanta României a pierdut în trei seturi

finala cu Mima Jausovec, 2-6, 7-6, 6-1. În finala de la dublu-mixt, în care a făcut pereche cu Ivan Molina, Florenţa Mihai şi partenerul său au cedat cu 7-6, 6-3 în faţa lui John McEnroe şi Mary Carillo. Reprezentanta României a mai disputat o semifinală la Roland Garros în 1976 şi un sfert de finală la US Open în 1979.

Florenţa Mihai a jucat şi în Fed Cup, alături de Virginia Ruzici, reuşind să ducă România în mai multe rânduri în sferturile de finală ale Grupei Mondiale (1978, 1980, 1981, 1983). Ca antrenor, Florenţa Mihai a fost căpitan-nejucător al echipei de Fed Cup, timp de 14 ani, iar printre altele a condus echipa României la

Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. De asemenea, a lucrat de-a lungul timpului cu Irina Spîrlea, Ruxandra Dragomir sau Irina Begu.

Am văzut o poză cu Aurel Segărceanu, tatăl lui Florin... El a fost tatăl nostru în tenis. Cu el am crescut la Dinamo, a avut mereu grijă de noi toate. Să nu

ne lipsească nimic şi să ne înveţe toate tainele tenisului. Şi el a fost foarte afectat.

Am găsit o poză cu dumneavoastră pictând. De unde această pasiune? Mi-a plăcut mereu să pictez, simt că evadez în imaginar, simt că pot să-mi valorific spiritul

creativ.

Şi tenisul înseamnă creativitate. În prezent e considerat un sport scump pentru copiii din

România, iar părinţii sportivelor de top din ziua de azi au făcut eforturi mari pentru a le

oferi totul până la perioada junioratului. Ce eforturi făceau părinţii dumneavoastră când

v-aţi apucat de tenis şi cât de scump era? Bineînţeles că nu era scump. Cluburile, federaţia... toate te ajutau să-ţi cultivi plăcerea pentru

tenis şi te determinau să-ţi doreşti să-ţi depăşeşti limitele. Asta era cea mai avantajoasă parte a

acelei epoci: sportul era gratuit. Cine voia, cine era serios, cine rezista... reuşea în sport!

Cluburile ne mai duceau şi în străinătate, ne mai plăteau cantonamentele, iar Federaţia - domnul

general Nicolae Stan - ne-a ajutat foarte mult. Se implica mereu pentru a nu ne lipsi nimic.

Înţeleg din ce-mi povestiţi că v-aţi dezvoltat profesional într-un mediu fără cusur. Dar

bănuiesc că şi premiile în bani v-au motivat la un moment dat să mergeţi mai departe.

Când au apărut primii bani?

Şi banii au devenit o motivaţie. Au devenit o necesitate, pentru că dacă pierdeam în primul tur la

un turneu, nu am mai fi avut bani să luăm bilet de autobuz pentru a ajunge la un alt turneu.

Uneori mi-era şi teamă să călătoresc singură. Nu am vreo problemă cu oamenii, toţi suntem

egali, dar se ivea o mică doză de teamă când călătoream noaptea. Intrasem într-un vârtej magic al

competiţiilor, iar acele momente aveau să mă oţelească în carieră.

Banii vă ajutau să vă deplasaţi de la o competiţie la alta. Din cei care vă rămâneau totuşi...

ce v-aţi luat? Ce-aţi făcut cu primii bani pe care i-aţi câştigat? Cu primii... bani...!?

Exact.

Nu-mi mai aduc bine aminte, dar ştiu că eram cu Ilie (n.r. - Năstase) şi cu Dominique (n.r. -

fosta lui soţie) pe The 5th Avenue (n.r. - în New York) şi am intrat la Tiffany's. Şi la un moment

dat, l-am văzut pe Ilie cum scoate teancul de sute de dolari şi începe să numere. Atunci mi-am

zis: "Doamne, când o să am şi eu sute de dolari!?". Stai puţin în telefon!

"Attends! Attends!", i se adresează doamna Mariana patrupedului. Pasionaţii de skateboard o fac pe Tasha să vadă roşu în faţa ochilor. Mârâie, latră pe un ton grav şi forţează la maximum limitele lesei. Fosta jucătoare

de tenis spune însă că Tasha e inofensivă. Ar avea caninii amorezaţi doar de o friptură în sânge, nu şi de tendoanele puternice ale amatorilor de sporturi extreme. Mariana Simionescu povesteşte cu o veselie contagioasă şi discuţia ne poartă în oraşul casinourilor.

Doi prieteni şi rivali, din profil. Arbitru? Mariana Simionescu

Viaţa v-a răsfăţat totuşi. Aţi avut o carieră reuşită în tenis şi v-aţi stabilit în Monte Carlo.

(stă o clipă în cumpănă) Viaţa la Monte Carlo îmi convine perfect, acum, pe măsură ce înaintez

şi în vârstă. Uiţi de momentele în care te durea capul, de momentele în care eram complet

disperată.

La ce vă referiţi mai precis? La ce am făcut în 1986, anul în care am făcut Paris - Dakarul (n.r. - la amatori). Am făcut echipă

cu Francoise Elby, ea era pilot şi eu eram co-pilotul. Mai conduceam şi eu pe părţile mai uşoare,

când se terminau specialele. A fost o provocare frumoasă, o provocare pe care nu o voi uita

niciodată. Acolo l-am întâlnit şi pe ta-su...

Tatăl băiatului dumneavoastră...

Da.

Jean-Louis Schlesser a fost pilot de Formula 1 pentru Williams şi pilot de raliuri. Nume cu greutate în sporturile cu motor, fostul pilot născut la Nancy (68 de ani) a câştigat mai multe etape ale Raliului Paris-Dakar. Jean-Louis este nepotul fostului pilot de Formula 1 "Jo" Joseph Schlesser, care şi-a pierdut viaţa pe

circuitul francez de la Rouen, în 1968. Jean-Louis a participat şi în Formula 3, şi în Formula 2.

Jean-Louis Schlesser i-a insuflat şi fiului dumneavoastră pasiunea pentru auto-moto?

Băiatul nostru a încercat tenisul, a încercat pilotajul, dar nu l-a lăsat tatăl lui, pentru că era mult

prea riscant. Fiul nostru, Anthony, lucrează acum pentru a pune pe picioare Africa Race - fostul

Dakar, cu toate etapele sale fireşti.

Anthony, fiul Marianei Simionescu, alături de iubita sa, Candice

Jean-Louis Schlesser, un tip puternic şi camioanele care i-au marcat o parte a carierei

Mariana Simionescu, împreună cu fostul său partener de viaţă, francezul Jean-Louis Schlesser

Anthony, băiatul Marianei şi al fostului pilot de curse

Mariana Simionescu a fost invitată, pe 14 ianuarie 1986, de iniţiatorul întrecerii din Dakar, Thierry Sabine, să îl însoţească în elicopterul cu care urma să plece în căutarea unor piloţi rătăciţi în zona deşertică din Mali, scria jurnalistul Marian Burlacu în Libertatea. Mariana l-a refuzat politicos, iar asta i-a salvat viaţa, nota sursa citată. Prins într-o furtună de nisip, aparatul de zbor nu a mai avut repere de orientare şi s-a izbit de o

dună. Pe lângă Sabine, atunci şi-au pierdut viaţa muzicianul Daniel Balavoine, ziarista Nathalie Odent, pilotul Francois-Xavier Bagnoud şi tehnicianul radio Jean-Paul Le Fur.

Aş vrea să vă întreb un alt lucru: aţi fost căsătorită cu Bjorn Borg, apoi cu Jean-Louis

Schlesser...

Nu, cu Jean-Louis Schlesser nu am fost măritată.

Nu aţi fost măritată... Căsătoria e o dată şi atât.

Mai vorbiţi cu Bjorn Borg? Nu am mai vorbit în ultimul timp, cu mama lui vorbeam mai des. Venea ea mai des la mine, în

Monte Carlo, aici.

Din pozele pe care le-am văzut, din mărturisirile dumneavoastră pe care le-am citit cu

mulţi ani în urmă, păreaţi cuplul ideal din sportul mondial. Aşa a fost?

Aşa a şi fost. Momentele grele au venit după divorţ, pentru că de la o viaţă organizată, am trecut

la o viaţă în care eram singură.

Se simte o presiune care apasă din exterior atunci când formezi un cuplu cu un alt sportiv

de renume mondial? Ca să-ţi răspund la întrebarea aceasta, îţi spun că şi prietena mea, Virginia Ruzici, simte aceeaşi

presiune în contextul în care ea este managerul Simonei Halep. La un asemenea nivel, presiunea

de tot felul creşte enorm de mult. Şi da! Şi în cazul meu cu Borg a fost o presiune

mare.

Etajele fericirii şi o secvenţă a nunţii vedetelor din tenis: Bjorn Borg şi Mariana Simionescu

Borg şi Simionescu s-au iubit la infinit

În urmă cu şapte ani, jurnalistul Valentin Lupu titra în Libertatea: Snagov, 1980. O nuntă ca-n poveşti. Mirele: celebrul tenismen suedez Bjorn Borg; mireasa: o jucătoare din România, Mariana Simionescu. Firul

poveştii, catalogate în presa vremii drept cea mai frumoasă din istoria sportului, s-ar fi derulat altfel fără intervenţia unuia dintre cele mai influente personaje ale vremii, generalul Nicolae Stan. Atunci “Creierul” megaevenimentului din urmă cu trei decenii te învăluie în dedesubturi nicicând scoase la iveală. Nicolae Stan

n-a uitat nicio secvenţă a trecutului. Pe atunci preşedinte al Federaţiei Române de Tenis, generalul a ajuns să organizeze nunta cuplului Simionescu - Borg după ce, într-o noapte, a ascultat o ştire la “Vocea Americii”.

Mariana ceruse azil politic în SUA, pentru a face nunta acolo, peste Ocean. “Trăia cu Bjorn Borg. Se iubeau mult, Mariana îi gătea lui Borg mâncăruri româneşti, îi spăla ciorapii când el venea de la tenis”. Când a

auzit, Stan a pus iute mâna pe telefon şi a sunat-o pe Mariana: “Du-te şi spune-le că te-au înţeles greşit! Ia-l pe Borg şi vino aici în România, că-ţi organizez eu nunta!”. Generalul a luat ulterior totul în primire: de la

Primăria sectorului 1, alaiul a ajuns la Mânăstirea Căldăruşani, iar de acolo, la Snagov, la Vila 24. “Am făcut rost de o căruţă cu boi, plus lăzi de zestre, cai, călăreţi. Au fost peste 400 de invitaţi, dintre care 100 din străinătate, plus 50-60 de ziarişti. Cred că a fost cea mai frumoasă nuntă organizată până atunci în

România”. O pleiadă de vedete internaţionale, precum Regine Zylberberg (artistă franceză, cunoscută pe atunci drept “regină a discotecilor”), trupa de circ Ringling Brothers şi Patty LuPone (cântăreaţă americană

celebră pe Broadway), a încântat asistenţa.

De partea de sonorizare s-a ocupat însuşi Borg. Tot el a angajat un fotograf profesionist ce a deţinut exclusivitatea asupra evenimentului. Între multe scene amuzante, una a rămas memorabilă: mirele şi mireasa

s-au ferit în ultima clipă să nu calce în balega boilor înjugaţi la căruţa cu care veniseră la restaurant. După nunta de la Snagov, au urmat alte petreceri ce au celebrat unirea destinelor cuplului Simionescu- Borg. O recepţie la hotelul Athénée Palace a fost urmată de o lună de miere în Spania, la mare, la Marbella. Când au

ajuns la Monte Carlo, cei doi au organizat o recepţie la care printre invitaţi s-au aflat şi prinţesa şi fosta mare actriţă americană Grace Kelly, împreună cu fiul ei, prinţul Albert de Monaco.

Aş vrea să discutăm puţin şi despre ceea ce se întâmplă acum în tenisul feminin românesc.

Cât de mult v-a surprins ascensiunea Simonei Halep din ultimii ani? Virginia (n.r. - managerul Simonei) mi-a vorbit de foarte mult timp despre ea, nu i-a trebuit

foarte mult pentru a-i identifica punctele forte. Şi Florenţa o ştia bine de tot. Dar Ruzici era

sigură că Simona va ajunge pe cele mai înalte locuri ale ierarhiei WTA, deşi Simona era foarte

mică. Pentru că de atunci deţinea un joc de picioare solid şi excela la capitolul intuiţie. Pe care

mizează şi acum: intuiţia extraordinară. Mai mult de atât, ea beneficiază de o lejeritate

debordantă atunci când vine vorba despre deplasarea în teren. Ştie cum, unde şi când să se ducă

după o minge.

Simona este lider mondial în acest an în privinţa victoriilor pe hard, în timp ce anul trecut,

ea se impunea pe zgură. De ce a apărut această schimbare în rezultatele ei? E o ajustare a

jocului? Care credeţi că este suprafaţa de joc care i se potriveşte cel mai bine?

Asta nu cred că se poate anticipa. Poate că nu vom afla niciodată. Şi ştii de ce?

Nu ştiu. De ce?

Nu există o anume regulă. Îţi dau exemplul fostului meu soţ: Bjorn Borg. Nu câştigase niciodată

până în 1976 turnul de Mare Şlem de la Wimbledon, pe iarbă. Nu era un specialist al jocului pe

covorul verde până atunci. În 1976 s-a impus fără să piardă vreun set de-a lungul turneului. Şi

apoi a urmat şirul de 5 titluri la Londra. De asta-ţi spun că suprafaţa obişnuită din ţara în care

faci primii paşi în tenis nu condiţionează viitoarele rezultate. Dar să încerc să fac un exerciţiu, o

predicţie pentru viitor... poate că Simona va atinge marile rezultate pe zgură. Bine, eu îmi doresc

ca performanţă să facă şi ea, şi celelalte jucătoare din România, pe toate suprafeţele.

Care era suprafaţa dumneavoastră preferată? Eu adoram să joc pe iarbă.

În primul meci din grupă la Turneul de la Singapore, duminică dimineaţă, Simona a

învins-o lejer pe Flavia Pennetta, după ce în semifinalele de la US Open fusese clar învinsă

de jucătoarea din Italia. Cum credeţi că a fost posibil? Din păcate nu am văzut meciul şi nu am cum să-l comentez. Cine transmite turneul?

În România Digisport şi DolceSport! Dar aş vrea să ştiu cum percepe o fostă jucătoare de

top această victorie netă în faţa unei adversare care nu-i lăsase nicio şansă la precedenta

întâlnire.

Cred că Simona a jucat relaxată şi şi-a ridicat mult nivelul de încredere în propriile arme. Aşa

îmi explic o astfel de victorie care spune multe despre atitudinea ei şi demonstrează că nu suferă

la capitolul mentalitate. Şi, ce este mai important, arată că nu are niciun complex în faţa vreunei

jucătoare. Uneori, pentru un jucător de tenis, o înfrângere neaşteptată poate spori doza de

încredere, iar setea de revanşă creşte. Totul depinde de modul în care gestionează partida.

Credeţi că va gestiona la fel de bine întâlnirile cu Radwanska şi cu Şarapova? Sunt de părere că încrederea i-a crescut foarte mult după această victorie.

Simona Halep (2 WTA) a deschis competiţia de simplu la Turneul Campioanelor cu o victorie netă şi

este lider în Grupa Roşie, în faţa Mariei Şarapova (3 WTA). Principala favorită a câştigat "prima finală" de la Singapore, împotriva Flaviei Pennetta, scor 6-0, 6-

3, impresionând prin eficienţa serviciului şi printr-un joc cu puţine greşeli, în faţa unei adversare cu prea puţine reuşite.

Maria Şarapova şi Aga Radwanska au oferit meciul zilei: un duel cu multe răsturnări de scor, în care

rusoaica a pierdut clar bătălia în primul set, dar şi-a construit o revenire solidă, pe fondul şanselor ratate de poloneză: 4-6, 6-3, 6-4.

Pentru că am adus-o în discuţie şi pe Şarapova... Loviturile puternice trimise de adversare

înalte încă sunt o problemă pentru Simona. Care poate fi o soluţie pentru ea? Nu pot oferi eu un răspuns precis pentru această problemă, dar pot specula. Poate că trebuie să

elimine orice complex atunci când întâlneşte o adversară care-i poate pune probleme prin diferite

arme. Când are în faţă astfel de jucătoare, care servesc foarte puternic, care lovesc mingea ca din

tun... să nu uităm că eficienţa de la retur depinde în mare proporţie şi de poziţionarea în teren. Şi

să nu uităm nici că aceste tenismene masive au şi un dezavantaj.

Care ar fi acesta?

Sunt mai lente. Astea înalte nu sunt rapide şi uite cum Halep poate compensa.

Între 1973 şi 1979, Simionescu a fost nominalizată de 15 ori în echipa de Cupa Federaţiei, competiţia pe

naţiuni din tenisul feminin, iar în 1977 reuşea cel mai lung parcurs într-un turneu de Mare Şlem, chiar pe iarba de la Wimbledon. Simionescu a jucat în optimi de finală la Londra, fiind învinsă cu un scor imposibil astăzi, 9-7, 6-3 de favorita trei a turneului, Virginia Wade (tiebreak-ul a fost introdus în tenis în 1965, în SUA,

dar la Wimbledon, a fost folosit doar începând din1971, iniţial ca sistem pentru departajare în caz de egalitate la game-uri, la 8-8; în 1979, britanicii au revenit şi au coborât limita, la 6-6, cu excepţia setului decisiv, care se joacă până în ziua de azi la diferenţă de două game-uri).

Jocul de tenis a evoluat mult, iar stilul de joc s-a schimbat. Dintre loviturile pe care le

foloseaţi atunci când ajungeaţi în faza optimilor la Wimbledon în 1977, ce v-ar plăcea să

vedeţi mai des astăzi, poate ca o lovitură care să surprindă adversarele în anumite

momente ale jocului, potrivită pentru Simona - care nu o va putea depăşi la capitolul forţă

pe Serena Williams?

O lovitură...

Da! Mi-e greu acum să reperez o anumită execuţie din trecut... mi-ar trebui mult timp pentru a face o

analiză şi pentru a sesiza care ar putea fi lovitura minune. E dificil de făcut comparaţii între

diferite epoci ale tenisului, pentru că în ecuaţie intră şi alţi factori, nu doar potenţialul unei

jucătoare. Mingile s-au schimbat, rachetele de atunci nici nu se compară cu cele de azi...

Când aţi jucat tenis ultima oară? Prin 2006.

Acum aproape un deceniu...

Da, am şi predat tenis aici, în Monte Carlo.

Revin din nou la Simona Halep. Ea impresionează prin calităţile fizice, dar şi ea are multe

accidentări, turnee la care renunţă. Este pregătirea fizică marea carenţă în tenisul

românesc? Cred că avem specialişti profesionişti.

Irina Begu s-a înconjurat de o echipă de patru oameni, doi antrenori, preparator fizic şi

preparator mental, iar ascensiunea ei a fost una constantă, dar uşor lentă în Top 30, fără

un salt spectaculos de 50 de poziţii într-o jumătate de sezon. Este suficient acest tip de

ascensiune, sau pentru a intra în Top 10 are nevoie de un şoc? De o schimbare majoră? Sincer, nu cred că totul depinde de echipă. Borg a fost primul jucător care a călătorit cu un

antrenor prin lume, la turnee. Noi nu-l aveam pe Segărceanu cu noi. Nu e o regulă care asigură

atingerea unui succes.

Andreea Mitu a impresionat la Roland Garros, ajungând până în optimi, acolo unde însă a

fost învinsă de o jucătoare a cărei prezenţă în această fază a competiţiei a fost la fel de

surprinzătoare precum a ei. Mental, este mai greu să te refaci după ce ştii că ai eliminat o

fostă campioană de la French Open, cum e Schiavone, apoi pierzi în faţa unei adversare de

la limita Top 100 (n.r. - Alison van Uytvank, 93 WTA atunci), decât dacă ai fi pierdut în

aceeaşi fază a competiţiei, în faţa unei jucătoare precum Serena Williams, Şarapova,

Kvitova?

Da, e foarte greu. Apasă ca o piatră de moară pe umerii tăi o astfel de victorie. E minunat să

celebrezi un mare succes, îţi deschide noi perspective asupra tenisului pe care îl poţi juca, dar

devine infinit mai dificil atunci când trebuie să o iei de la capăt, când trebuie să te mobilizezi şi

să practici cel mai bun tenis al tău în faţa unor jucătoare pe care, la prima vedere, ai putea să le

învingi şi trezită din somn. Din această cauză tenisul e magnific.

Lumea tenisului se miră acum când vede jocul Monicăi Niculescu, cu forehandul său lovit

cu slice. Care erau jucătoarele cu joc excentric în perioada dumnevoastră, ce lovituri

păreau ireale? Mi-e greu să găsesc acum o jucătoare de pe vremea mea cu o lovitură mai inedită, dar pe Monica

Niculescu am văzut-o live de câteva ori şi m-a impresionat puterea ei de a se agăţa cu inima de

fiecare minge. Forehandul său cu slice e componenta care o ajută enorm pentru a-şi atinge ţelul.

Eu pe Monica o compar cu un pitbull.

"Serena? O-la-la! M-am săturat..."

Pe Williams cu ce o comparaţi? Cât credeţi că mai domină Serena Williams tenisul

mondial? O-la-la! M-am săturat de asta, e ceva de groază. Dacă o să se retragă, va fi calea puţin mai liberă

şi pentru Simona Halep. Şi ce condiţie fizică are la 34 de ani... Parcă e un bărbat! Şi Jimmy

Connors a jucat până la o vârstă înaintată şi era plin de vigoare.

Fondul sonor e acaparat şi conexiunea Bucureşti - Monte Carlo se cam pierde. Tasha începe un monolog

convingător, iar vocea căţeluşei băgăreţe se ridică până în telefonul stăpânei. E semnul care ne înştiinţează că plimbarea se apropie de final. Mai încercăm câteva mingi de încheiere.

Spuneaţi că va fi o cale mai liberă pentru Halep. Care ar putea fi detaliul care o va

transforma pe Simona în lider mondial?

Ce-i lipseşte Simonei Halep pentru a deveni lider mondial!? Mmm, e o întrebare foarte dificilă.

Are 24 de ani, deci pot afirma că a acumulat o experienţă vastă până la această vârstă, ţinând

cont de ce şi cât a jucat până acum. A câştigat şi Roland Garros la juniori, deci a avut baza pe

care se poate clădi o carieră fără cusur. Poate că din punct punct de vedere mental ar trebui să fie

mai puternică. Să se convingă sau să se autoconvingă că e cea mai bună. Şi să nu coboare nivelul

de concentrare în niciun moment al unei confruntări.

Dar din punct de vedere al jocului?

Nu-i lipseşte nimic.

Atunci presupun că va ajunge rapid pe prima poziţie a circuitului WTA, nu? Eu îmi doresc. Ea sau oricare altă jucătoare din această magnifică generaţie să ajungă cât mai

sus. Asta îşi dorea şi Florenţa. Ştii bine că ea şi-a dedicat peste 40 de ani din viaţă numai

tenisului. La federaţie, prin ţară, în fruntea echipei de Fed Cup, ea ajuta pe toată lumea cu o

vorbă bună, cu un sfat sau cu un schimb de mingi. Devenea un model pentru orice jucător sau

jucătoare dacă ajungea să vorbească două-trei lucruri despre tenis cu ea. Mi-e şi greu să vorbesc

de ea. Când ştiu că nu mai e... Şi uite, îmi termin şi plimbarea cu căţelul meu. Simt un gol imens

în suflet, care probabil că nu va fi niciodată umplut.

O ultimă întrebare. Am vorbit despre rolul Florenţei Mihai în tenisul românesc, v-aţi

reamintit întâmplările haioase. Spuneţi-mi, aţi simţit vreodată că avea un regret, că a

murit cu un regret? Ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Şi-a dedicat toată viaţa tenisului, dar nu a avut copii.

Acesta cred că este unicul regret cu care a plecat dintre noi.

Plimbarea cu Tasha se încheie şi, odată cu ea, şi discuţia cu ProSport. Mariana Simionescu spune că o incursiune prin tenisul jucat de Florenţa Mihai are darul de a-i mai astupa din rănile provocate de vestea care i-a frânt inima. Mărturiseşte că va deschide albumul cu poze pus pe masa din inima casei sale şi comunică

subtil faptul că viaţa îşi va regăsi rapid cursul ei firesc. O plimbare cu Tasha, într-o zi banală de octombrie, poate deschide noi perspective asupra frumuseţilor vieţii, dar poate să şi transforme un interlocutor puţin mai trist ca altădată într-un povestitor cu har. Răspunsurile întrebărilor care nu au mai fost adresate putem doar

să le ghicim. Sau să aşteptăm o nouă plimbare a Marianei Simionescu, prin Monte Carlo, cu Tasha. Printre acrobaţiile băieţilor pe plăci.

Tasha, căţeluşa Marianei Simionescu, după o plimbare epuizantă, înainte de a intra în casă

Mariana Simionescu

Data şi locul naşterii: 27 noiembrie1956 / Târgu Neamţ

Titluri la simplu: 1 - în octombrie 1980, la Tokyo, pe suprafaţă rapidă - în ultimul său turneu

înscris în baza de date ITF

Cel mai bun rezultat într-un turneu de Mare Şlem: optimi de finală (Roland Garros - 1976,

1978; Wimbledon - 1977); nu a jucat niciodată la Australian Open

Performanţă la junioare: în 1974, Mariana Simionescu devenea prima jucătoare din România

care a câştigat competiţia junioarelor, la Roland Garros. Până în 2008, sportiva din Târgu Neamţ

a fost singura campioană de Grand Slam a României, la nivel de junioare, în proba de simplu,

Simona Halep alăturându-i-se, prin succesul din finala sută la sută românească cu Elena Bogdan,

tot pe zgura de la Paris.

Prezenţe pentru România în Cupa Federaţiei (actuala Fed Cup):

15 nominalizări

anul debutului: 1973

palmares: 13 victorii / 7 înfrângeri (5/4 bilanţul la simplu, 8/3 la dublu)

Sursa foto: arhiva personală Mariana Simionescu