NICOLAE MĂRGEANU

Alte aventuriale căpitanului Vigu

roman

PROLOG

3

Ce este un roman ?

Această întrebare mi-a adresat-o, decurînd, fiul meu Georgel, „student" în clasa a doua ele-mentară. I s-a raliat .şi* sora sa, Ada, care e, dragă Doamne,mai matură, fiindcă e într-a treia şi se consideră de aceeatobă de carte :

— Exact, tăticule, ce este propriu-zis un roman ?(Habar n-am de unde a luat, de la un timp, mania radica-lelor !)

In prima clipă, am surîs eu mare îngăduinţă, fiindchiar bucuros că mi se adresa întrebarea. Ei bine, am săvă dau o definiţie pe cinste ! Cine altul să vă explice cee acela un roman, dacă nu chiar tăticul vostru, care ascris nu unul, ci o droaie şi care mai are în cap cel puţinîncă pe atîtea, foarte hotărît să le aştearnă pe hîrtie, maidevreme sau mai tirziu ?

■— Romanul, copii, este...Ca, deodată, să-mi dau seama că nu am ce le spune !

Copiii şi chiar marea majoritate a oamenilor mari nusuportă să-i iei pe departe ■— c-o fi, c-o păţi, cu stai săvezi —, ca pînă la urmă să se trezească mai nedumeriţidecît au fost din capul locului. Lumea preferă să i sevorbească scurt pe doi, şi dacă e să bage ceva la cap,apoi acela să fie un lucru clar precum cristalul şi, pecît posibil, indubitabil. Creierul omenesc este predispuspentru axiome, extrem de puţini inşi sînt ademeniţi dedilemele socratice.

— Staţi să mă gîndesc niţel...„Gîndirea“ mea s-a soldat cu un fiasco penibil. Ce

doream e^u era o definiţie, colorată, sugestivă şi bineînţelesinedită, pe măsura capacităţilor mele de profesionist algenului. Dar ar fi fost sub demnitatea mea să stau sămeditez nu ştiu cît, cu degetul la tîmplă, sub privirea

4

perplexă a celor doi drăcuşori, pe cît de isteţi, pe atit deîndemnaţi în sinea lor, la orice prilej, să mă judece cuseveritate ; fiindcă nu e copil care să nu-şi aştepte pă-rintele la cotitură... Aşa că, recunoscîndu-mi înfrîngerearuşinoasă, am recurs la banala definiţie din manualele deteoria literaturii — şi, puteţi să mă credeţi, puţine lu-cruri mă irită mai tare decît acele texte insipide, ticluitede nişte inşi prezumţioşi şi suficienţi, simpli chibiţi aifenomenului literar, arşi de invidie ori de cîte ori unul dinjucători ridică potul cel mare, nici unul din ei neriscîndînsă să se angajeze în capcanele partidei :

— Romanul este un gen literar care... Şi le-am servitsosul indigest al doctoranzilor de la o mie şi una decatedre de literatură din lume. Aţi înţeles acum ce esteun roman ?...

Răspunsul afirmativ a fost rostit, vă închipuiţi, cu unsfert de gură. într-un acces de disperare, am recurs la osoluţie strict pragmatică :

— Aţi citit, nu-i aşa, Cei trei muşchetari, DonQuijote (fireşte, mă refeream la ediţia în digest, pentrucopii), Pinocchio ?

Nu le citiseră, mi-am dat seama înainte de a-mirăspunde ei înşişi, erau cu vreo doi ani prea mici ca săaibă acces la primele două din capodoperele citate ; cîtpriveşte Pinocchio, se epuizase fulgerător şi nu-1 maigăsisem în librării.

— Dar aţi citit, zilele astea, Dumbrava minunată, cemama dracului ! El bine, acesta e un fel de roman... amstrigat exasperat.

Colocviul nostru s-a încheiat aici, absolut în coadăde peşte. Bine, măcar, că spusesem un fel de, căci ceroman era Dumbrava minunată, cînd putea fi categori-sită cel mult o nuveletă ? ! Oh ! mi-am zis, baremi de-arfi fost încă la grădiniţă, ca să uite penibila mea „lecţie11,aşa, n-o vor uita, lucru sigur !

Incidentul, trebuie să spun, mi-a stricat tot restulzilei. Din fericire, spre seară, a sunat telefonul şi prie-tenul meu Mircea Vigu, căpitan în Miliţia judiciarăbucureşteană (dar cititorii ce îmi sînt mai mult sau maipuţin fideli ştiu prea bine despre cine e vorba), m-aanunţat că, dacă n-am nimic împotrivă, mă va călca peste

5

o jumătate de oră. Proasta dispoziţie dispăru ca prin far-

6

mec. Nu ne mai întîlniserăm de cîteva săptămîni, şi aşzice că tînjeam după el, la fel cum şi doctorul Watsonar fi tînjit după Sherlock Holmes al lui după o despărţireprelungită. Mi-am prevenit soţia, cerîndu-i totodată săpregătească cele mai suculente gustări din materialul cu-linar aflat în casă (adică mai nimica ), iar eu m-am grăbitsă scot din frigider tava cu cuburi de gheaţă, pentruwhiskyul de rigoare. După care, cunoscînd predilecţiileamicului meu, am instalat pe măsuţa cuvenită tabla deşah, laolaltă cu ceasul de control gata de start.

Vigu a apărut punctual, după o jumătate de oră,cum anunţase, dezinvolt şi cu o mină destinsă — ceea ceînsemna : fie că rezolvase un „caz" cu puţin înainte, fie căse afla pe pista corectă, avînd un moment de respiro (dim-potrivă, .cînd „şoma“ era mai totdeauna ciufut !), a plătittributul de politeţuri familiei, excitîndu-i la nebunie pecopii prin cîteva giumbuşlucuri, dar în cele din urmă,cu aerul său amical-autoritar, pe care i-1 invidiam, mienereuşindu-mi niciodată, determinîndu-i să meargă laculcare. După care, ne-am refugiat în camera mea delucru, unde amîndoi petrecusem, de-a lungul vremii,atîtea şi atîtea ceasuri palpitante — termenul e absolutadecvat. Am turnat două pahare de whisky ..bine tasat*şi „pe pietre" (on the rocks, adică pe cuburi de gheaţă)şi l-am îndemnat printr-un gest să atace ingredientele depe măsuţa de alături.

— Pe ce jucăm ? întrebă Vigu, corectînd poziţiacîtorva dintre pioni.

Spre oripilarea şahiştilor sobri, devoţi ai jocului-rege,noi jucăm întotdeauna pe o miză oarecare — o sticlă' debăutură mai specială, o carte jinduită din biblioteca unuiasau a celuilalt etc. şi, chiar, horribile dicta ! pe bani peşin.

— O să rîzi, am spus, dar uite ce-ţi propun : dacăpierd partida, îţi dau, s-o duci acasă, a doua sticlă deJohnnie Walker pe care o mai am, iar dacă cîştig, eştiobligat să-mi răspunzi la o întrebare...

S-a încruntat uşor.— Ce întrebare ?— Ai să afli la timpul potrivit, adică după ce ai să

cedezi partida. Nu te teme, n-o să se refere la vreundecret de serviciu.! O întrebare a naibii de simplă...

7

Vigu a ridicat din umeri şi a ascuns în pumni doi

8

pioni. Mi-au căzut albele. Am fixat durata partidei latrei sferturi de ®ră pentru fiecare parte şi am pus ceasulîn funcţiune. O vreme lungă nu s-a auzit decît ţăcănitulbutoanelor ceasului, la început la intervale foarte scurte,tot mai rar după aceea. M-am concentrat din răsputeri,ţineam morţiş să cîştig acea partidă ; nu-mi venea să mădespart de fratele lui Johnnie cel de pe măsuţa alăturatăşi, mai cu seamă, doream să aud răspunsul prietenuluimeu la întrebarea cu care aveam să-l atac la sfîrşit. Lupta afost aprigă, dar, în final, am reuşit să-mi valorific avan-tajul de un pion, transformîndu-1. Deşi eram oarecum încriză de timp — îmi rămîneau vreo trei minute pînă lacăderea steguleţului —, Vigu, cavaler, a înlăturat cu dosulpalmei piesele de pe tablă.

— Am cedat, bătrîne, recunosc că astăzi ai fost maivaloros... Şi acum, să aud faimoasa întrebare !

Am umplut din nou cu cuburi de gheaţă şi cu vreopatru degete bune de whisky paharele golite între timp,după care am rostit rar şi răspicat :

— Iată întrebarea ; şi aştept un răspuns cît se poatede serios : ce este acela un roman ?

Tocmai îşi aprindea pipa. Ridică spre mine o privirevădit nedumerită. Mă privi lung — şi fără zîmbet ironicsau sarcastic, cum m-aş fi aşteptat — pînă ce chibritulîi arse degetele. îl zvîrli în scrumieră, strivind o înju-rătură Intre dinţi.

— Ce idee ! mormăi apoi, după ce aprinse în fine pipa.Să rişti o sticlă de scotch din cel mai bun pentru dreptulde a formula o întrebare atît de idioată.

— Eşti obligat să răspunzi, Mircea.Zîmbi în cele din urmă.— Cum îţi închipui că am să mă apuc să-l învăţ pe

un grădinar ce este un castravete, sau o pătlăgea roşie,sau o conopidă ? E meseria ta, descurcă-te singur ! Sauvrei să afli de la mine cum se scrie un roman... după ceai comis atîtea, unele mai bune, altele execrabile ? !Drept cine mă iei ?

Am surîs cam acru.— Cele „bune“ sînt cele în care apari tu ca erou,

nu ?... Iar toate celelalte, trebuie să înţeleg, sînt „exe-crabile". Ei bine, nu-ţi permit să te eschivezi : ai pierdut,aşa că trebuie să plăteşti. Mie să faci bine să-mi spui ce

este acela un roman ! Şi te previn că nu accept o definiţiede manual, de astea sînt sătul, vreau un punct de vedereal tău...

Era prea corect ca să trişeze, să se debaraseze princîteva cuvinte goale de obligaţia ce îi revenea. Tăceaşi pufăia alene din Dunhill-ul său ce-i era atît ele drag.L-am lăsat un minut sau două să-şi „calculeze mutarea",apoi, pe un ton perfid, am spus :

— Nu-i uşor, nu-i aşa ? Poftim, dacă preferi, schimbîntrebarea cu o alta : ce este aceea o anchetă crimina-listică ?... Nu te poţi plînge, aici tu eşti grădinarul.

Se încruntă brusc şi replică imediat, vehement :— Nu, ţi-ai formulat întrebarea, şi la ea am să

răspund ! La prima, şi nu la vreo alta !Am rostit cu candoare :— Cred şi eu că nu-ţi convine a doua întrebare !...

După cum. nici mie nu mi-a convenit prima, cînd am fostpus în situaţia să răspund la ea...

Şi i-am relatat cele petrecute de dimineaţă, adicăpenibilul dialog dintre mine şi copii.

— Aşa că ‘vezi, e într-adevăr o chestie serioasă,Mireea...

Pare-se că se convinsese singur că e o „chestie se-rioasă“, fiindcă nici un moment n-o dădu pe glumă, n-ofăcu pe deşteptul, încercînd să bagatelizeze toată poves-tea. Rămase cîtva timp nemişcat pe scaunul său, cu ceafasprijinită de spătar, cu pipa fumegînd vag între dinţi,cu ochii mijiţi, somnolînd în aparenţă, dar cu mintea —ştiam — în starea de veghe cea mai acută. Toate arătaucă dădea fals-nevinovatei mele întrebări un caracter deenigmă — transpunînd-o adică exact în specialitatea sa.

într-un tîrziu, se ridică şi începu să se plimbe cupaşi mari prin cameră, ţinîndu-şi pipa în mîna dreaptă.Din cînd în cînd, se oprea în faţa ferestrei şi se uita înstradă, dar era evident că nu vedea nimic din cele deafară. Şi tot din cînd în cînd, se oprea în dreptul măsuţeişi sorbea din paharul de băutură, pe care îl goli astfel încîteva reprize.

— Poţi să-l umpli, ce dracu ! făcu, văzînd că nu măgrăbesc să pun mîna pe sticlă, şi fură singurele cuvintecare îi punctară foarte lunga tăcere.

M-am supus fără crîcnire.

10

In sfîrşit, renunţă să mai măsoare camera cu paşiiaceia nervoşi şi încălecă braţul unui fotoliu, în faţa mea.

— îmi spuneai cîndva, începu, că o sumedenie de tipi,cititori de-ai tăi sau care doar ştiau că eşti scriitor, ţi-audeclarat că şi vieţile lor ar putea constitui subiecte deromane-, şi încă de ce romane !... Ce-au trăit ei n-a maitrăit nimeni altul şi că...

— Şi că, l-am completat sarcastic, dacă nu scriu eiînşişi aceste romane e numai fiindcă nu „găsesc timp“pentru aşa ceva...

Mă privi ciudat de grav.— Vezi că oamenii aceştia, bătrîne, aveau dreptate !

Toţi... E lucru sigur că din orice existenţă omenească sepoate „scoate'* un roman şi e cu atît mai sigur că fiecarea trăit într-un alt chip decît ceilalţi, Napoleon Bonaparteca şi cel mai cenuşiu şoarece de arhivă... Viaţa oricăruiom e inconfundabilă în esenţa ei, poate că e un truismceea ce spun, dar n-am ce-ţi face, tu m-ai obligat laasta, prin întrebarea ta afurisită. Rămîne ceva de pe urmamiliardelor de existenţe omeneşti demult consumate sauîn curs de consumare ? Mai nimic, îmi vei răspunde, şi nunumai tu, rămîn cîteva sclipiri pe care le înregistreazăistoriile de tot felul, dar şi acestea se vor stinge în abisultimpului, fără doar şi poate. Ştim, după cinci mii de ani,cîte ceva despre Ramses al II-lea, după trei mii despreHomer, îi mai citim epopeile, despre Caesar, despreDante, despre Shakespeare. Şi cu toate acestea, nu numaiaceştia, sau alţi indivizi celebri, vor fi lăsat un semn altrecerii lor prin lume, ci toţi indivizii din specia umană careau trăit cîndva şi care au dispărut ca pulberea ridicată devînt ! Cum ? în ce fel ? Habar n-am nici eu şi nici nimeni.Şi nici nu se va afla vreodată, dar în echipa migratoare careva părăsi pămîntul şi soarele ce vor începe să se răcească,spre a se stabili pe o planetă virgină, din alt sistem stelar,se va găsi întipărită amprenta invizibilă, absolut ano-nimă, absolut nedetectabilă, a întregii puzderii de oamenicare au vieţuit pe Terra de la începuturi pînă la acelmoment epocal... Vorba lui Lavoisier, dacă în natură nimicnu se pierde, şi nu se pierde, ştim bine, cum să se piardătocmai viaţa — divizată in miliarde şi miliarde de seg-mente —, care este forma cea mai înaltă a naturii ? !Asta, judecînd prin optica umană... Rocile lunare, fisiu-

11

— nile nucleare din aştri, mai ştiu eu ce alte forme alemateriei ar putea avea, desigur, puncte de vedere totaldiferite...

Am ridicat paharul şi l-am ciocnit de cel al prie-tenului meu, vizibil jenat el însuşi, cel puţin în ultimele,cîteva minute, de tonul declamator al tiradei sale.

— Cherioo, băiete ! Noroc, Immanuel Kant ! Toatebune şi frumoase, dar nu ţi se pare că te-ai cam depărtatde subiect ? Eu te-am întrebat un lucru mult mai simplu ]ce este un roman ? Atît şi nimic mai mult.

Surise mînzeşte.— Ei bine, un roman, bun, rău, genial sau mizerabil,

scris de tine sau de altul, nu e altceva decît o formă înplus de viaţă... Nu contează că ni se povestesc în el în-tîmplări petrecute aievea sau ficţiuni, mai mult sau maipuţin închegate logic, mai mult sau mai puţin verosi-mile ; însăşi fantezia autorului, chiar şi atunci cînd eşchioapă, chiar şi atunci cînd îţi vine să dai cu căciuladupă dini de prostiile pe care le citeşti, însăşi această,meritorie sau infamă, lucrare a creierului este o formăde viaţă, una din puzderia de forme de viaţă. Cum-necum, voi, scriitorii, dar şi pictorii, desigur,, şi muzi-cienii, poate şi unii savanţi, aveţi invidiabila facultate de acrea. de a scorni forme de viaţă, pe care numai zeii o au...Iar zeii nu există, pe cînd voi existaţi, de bine-de rău !Noi, ceilalţi, chiar dacă sîntem, foarte mulţi dintre noi,mai inteligenţi, mai capabili, mai virtuoşi, mai... maiştiu eu cum, nu facem decît să ne trăim viaţa, aşa cumne este dată, pe cînd voi, dracu să vă ia ! puteţi să daţinăscare unor alte vieţi, chiar dacă în cele mai multecazuri nu rezultă decît nişte homunculi... Dar aşa cum sînt,sînt, conform proverbului după care un cîine viu valoreazămai mult decît un leu mort...

— Afurisită limbă ai, băiete, am ripostat acru, chiaratunci cînd adresezi cuiva un compliment, pînă la urmăîl suceşti, îl întorci pe dos..., îl transformi în contrariulsău ! Dar să trecem peste asta, aştept continuarea.

Vigu scutură gînditor cuburile de gheaţă de pe fun-dul paharului. Am interpretat gestul ca o aluzie şi m-amgrăbit să i-1 umplu cu încă o doză din produsul distileriilorscoţiene.

— Nu cred că voi izbuti pînă la urmă să-ţi dau o defi-

JO

niţie a romanului, aşa cum se pare că mi-ai cerut, dar măvoi strădui, pe cît se poate de cinstit, să mă plătescpentru partida pierdută servindu-ţi încă vreo cîteva idei înproblema dată... Ziceam, deci, că la formele de viaţă,uluitoare prin numărul lor, pe care le generează natura,prin necurmata împreunare de sexe, prin vîrtejul hazar-dului, prin... dar, la dracu’, nu e rolul meu să caracte-rizez mişcarea vie a materiei, nici Darwin, nici ceidinainte şi nici cei de pe urmă n-au fost în stare s-o facă...,ziceam că la ele se adaugă formele de viaţă pe care leîntruchipează produsele genului literar denumit în modcurent roman. Palide forme în cele mai multe cazuri,limfatice, scrofuloase, fantomatice — dar să mă ia naibadacă au trăit cîndva oameni mai adevăraţi ca un Ras-kolnikov, un Moş Goriot, un Adrian Leverkiihn ! Istoriaexhaustivă a existenţei de pe Terra, aceea pe careinconştient, o vor duce cu ei migratorii în alte planete,de care vorbeam, nu va putea face abstracţie nici de ei,chiar dacă n-au respirat, chiar dacă nici un medic nu le-amăsurat tensiunea arterială, chiar dacă, aşa s-ar crede,nu e vorba decît de nişte,fantoşe...

— Hm... am făcut. Deci expediţionarii viitorului vorlua cu ei, conştient sau inconştient, şi imaginea eroului deroman pe numele său căpitanul Mircea Vigu... şi o vortransplanta într-un alt sistem solar, dacă nu într-o altăgalaxie...

— Dar bineînţeles ! strigă Vigu cu o exuberanţăjuvenilă niţel deplasată. Şi nu într-un singur exemplar,ci în două : o dată ca fiinţă biologică topită în tiparelegenerale ale speciei, cum ţi-am explicat, a doua oară careprezentare literară, şi asta datorită ţie ! Chiar mă întreb,care prezintă mai mult interes, originalul sau copia ? !Cred că n-ai pretenţia de a fi Dostoievski, Balzac sauThomas Mann — pe aceştia i-am citat parcă —, dupăcum nici eu nu mă văd în Raskolnikov. (asta ar mai lipsi,fiindcă, de fapt, dacă aş fi trăit în aceeaşi vreme cu elîn Sankt-Fetersburg, aş fi fost trimis' probabil să an-chetez uciderea celor două bătrîne cămătărese...). Unpersonaj îşi găseşte scriitorul pe propria lui măsură ; sauinvers, dacă preferi... Ce mai, ăsta eşti, ca scriitor, vreausă spun, cu tine defilez ! Putea fi mai rău, să nu tş-

11

găsesc nici pe tine ; aş zice că ne putem declara amîndoisatisfăcuţi !

— Ia te uită ! am exclamat. Recunoşti tu asta ? Numă aşteptam, zău !

— Vorba este, continuă Vigu fără să dea nici o atenţieironicului meu comentariu, că din cauza ta şi a romanelortale m-am trezit că trăiesc o dublă existenţă... O ! nu însensul nu ştiu căror dedublări metafizice sau psihana-liste, nu după dracu ştie ce farafasticuri, ci pur şi simpluca lector al romanelor tale „poliţiste". în cîte apar eu,fiindcă le-am cam pierdut şirul ? Cînd zic „romane", mărefer şi la naraţiunile mai scurte, pe care belferii le numesc„nuvele“, „schiţe", „povestiri", „reportaje", dar care, dinmoment ce istorisesc, peripeţiile unuia şi aceluiaşi erou,sînt aşijederea componente ale unuia şi aceluiaşi roman,un roman global, faţetele uneia şi aceleiaşi figuri geome-trice. Aşa că punînd cap la cap, ştiu eu, Cercul magic cuPloaia şi cei doi cascadori, Reversul medaliei cu O crimăromantică sau cu chestia petrecută la Veneţia, la careştiu că scrii acum, sau cu oricare dintre întîmplările pecare ţi le-am povestit şi pe care încă nu le-ai scris, deatîta vreme nu le-ai scris (are perfectă dreptate editorultău atunci cînd te acuză că eşti un leneş !), e vorba defapt de un unic roman, cu capitole mai lungi sau maiscurte. în ce mă priveşte...

— Ei, da, în ce te priveşte ?...— Vorbeam de un anume sentiment de „dedublare",

parcă. La lectura acestor cărţi, adică. Numele e al meu,caracteristicele fizice şi în bună măsură cele psihice, deasemenea. Întîmplările respective eu ţi le-am povestit,ba ţi-am dat să studiezi şi dosarele anchetelor, în cîtevacazuri te-am pus şi faţă în faţă cu acei inşi pe care,în final, nu-i mai aştepta decît temniţa, moartea civilăsau moartea cea mai directă... Nu mă pot plînge că nute-ai străduit să fii, cum cerea Stendhal, „notarul" meti-culos al „cazurilor" în speţă — dar eu, căpitanul MirceaVigu din Miliţia judiciară, sînt eu cel adevărat, eu celreal în paginile cărţilor tale, în paginile romanului tău,fiindcă, repet, e vorba de un singur roman într-un numărnedefinit de volume ? Sînt şi nu sînt. Nu sînt, şi sînt...Personajul de roman care îmi poartă numele şi care,efectiv, a trecut prin ceea ce am trecut eu însumi de-a

12

— lungul vieţii mele, sau carierei mele, sau cum vrei să-ispui, închipuie mai degrabă o existenţă paralelă cu ceaa mea propriu-zisă, o paralelă imperfectă, dacă ţin seamacă aceste două existenţe uneori se întretaie, dar alteorise depărtează vizibil una de cealaltă... ca apoi din nousă se apropie. Să nu crezi că-ţi fac un reproş ; nu măcunosc eu însumi îndeajuns, cum să pretind de la tine sămă cunoşti mai temeinic decît o pot eu face ?... Reţinefaptul, de care nu ne putem îndoi, că, luîndu-mă pe mineca model, ai creat în romanul tău — stărui în a folosi sin-gularul ! — o formă de viaţă sui-generis, în completare lacele iscate din abundenţă, zi de zi şi în proporţie de masă,de maica noastră natura...

Fu rîndul meu să cad oleacă pe gânduri, după care săspun, vădit înrîurit de tonul neobişnuit de grav, depatetic, al prietenului care era şi eroul romanelor —•vreau să spun romanului meu „unic“, „global" :■

— Presupun că asta s-a întîmplat fiindcă personajuls-a amalgamat, cînd mai mult, cînd mai puţin, cu autorulînsuşi, cu concepţiile acestuia, cu afectele lui, cu crizelesale de conştiinţă şi aşa mai departe. Dacă te-am trădat,a fost fără să vreau, o operaţie inconştientă...

— Dar inevitabilă, nu-ţi dai seama ? rîse V5gu. Cumai fi putut proceda altfel, ar fi ieşit un text sec, îngheţat,fără sare şi piper ! Doar trebuia să-ţi dai expresie şi ţie,sau în primul rînd ţie, fiindcă finalmente vei avea şi tuo dublă existenţă -— aceea de fiecare zi, de stare civilă,mai mult sau mai puţin ternă, dar şi cealaltă, aventuroasăpe planul ideilor şi al fanteziei...

Am rămas un minut sau două cu privirea aţintită peeticheta sticlei de whisky red labei. Junele JohnnieWalker, Johnnie plimbăreţul, Johnnie hoinarul, cu şăp-cuţa sa fistichie, cu jacheta cadrilată, cu moţul de părroşu şi mutriţa sa poznaşă şi haioasă părea să descindădirect din galeria personajelor „confratelui" meu CharlesDickens. O formă de viaţă, desigur, şi acel desen şugu-băţ, împrumutat într-adevăr din universul dickensian sausimplă inspiraţie de moment, un moment stropit probabildin belşug cu pi’odusul orzului, turbei şi ape' cristalinea lacurilor scoţiene, a unui desenator de duzină ! Ori-cum, o formă de viaţă independentă şi chiar notorie, dacă

13

ne gîndim cîţi prieteni devotaţi are acel Johnnie Walker

14

fantezist pe largul cuprins al planetei... Şi nu neapărat toţinişte alcoolici inveteraţi ! ,

M-am trezit din visare observînd că prietenul meureinstala pe tabla de carton piesele de şah.

— Sper că binevoieşti să-mi dai revanşa, rosti cuarţag, ca şi cum între terminarea primei partide şiînceputul celei de-a doua n-ar fi intervenit nici o pauză.Şi fără mize tîmpite, întrebări aiurea şi chestii de-astea !

— E rîndul meu să am albele.— Dacă vrei... Pe fratele lui Johnnie îl păstrăm

pentru proxima ocazie...împinse pionul de la d2 la d'1 : uf ! iar avea de gînd să

mă asasineze cu afurisitul de garribit al damei ! Dardupă răspunsul meu — e7 la e(i —, Vigu ridică ochii de petablă, fără să-i pese de mersul inexorabil al ceasului decontrol :

— Măcar te declari satisfăcut de răspunsul meu la în-trebarea aceea afurisită ?

— Ca să fiu sincer, nu prea.— Poate ai fi vrut să-ţi răspund printr-un aforism

subţire â la Rochefoucauld ? Ca pe urmă să-l publici înRomânia literară sau în Tribuna sub semnătura ta ?

Ceasul continua să ticăie necruţător, dar lui nu păreasă-i pese.

— Cît priveşte cea de a doua întrebare pe care aivrut să mi-o plasezi...

— Da ?...— Trebuie să ştii că e şi mai complicată... Mult ma!

complicată...— Mi-am închipuit. De aceea ţi-am şi pus-o.Mută absent pionul de la c2 la c/* (exact aşa cum

am presupus !), după care rosti cu glasul foarte coborît :— Şi ştii de ce ? !De data asta am uitat eu să mut calul la f6, lăsînd

ceasul să-şi avanseze limbile în contul meu.— Sînt numai ochi şi urechi !Zîmbi cam strîmb.— Fiindcă dacă un roman, dacă meseria ta reflectă,

aşa cum o reflectă, o formă sau alta de viaţă, o anchetăcriminalistică, meseria mea adică, reflectă moartea...

N-am spus nimic. Şi nici nu şi-a continuat gînduldecît după încă un moment de stranie tăcere.

— E adevărat că şi moartea este tot o formă deviaţă... De viaţă ă rebours... Nu-mi fac iluzii că vei pri-cepe ce vreau să spun... Chestiunea este mult mai com-plicată, mai subtilă, mai... mai exasperantă decît se poateimagina....

Partida a doua am pierdut-o după numai cîteva mutări.

16

PARTEA INTÎI

O crimă romantica

reprezentînd Capitolul N-are Importanţăce Număr din Romanul Multiplelor Aven-turi ale Căpitanului Vigu

I

Geamul părea din sticlă mată, într-atît erade compactă ceaţa de afară. Căpitanul Mircea Vigu seapucă să bată, impacientat, cu degetele pe tăblia mesei.Zise :

— Eşti sigur că nu te-ai înşelat, locotenent Opreanu,şi că n-ai confundat acel schelet ? Or fi fost niscaivaciolane de lup, de cîine ciobănesc, de viţel, mai ştiu eude ce ?...

Tînărul ofiţer de aviaţie din faţa sa se mişcă nervospe scaun.

— Exclus, tovarăşe căpitan ! Sau... aproape exclus.Poate celelalte oase, dar un craniu de om nu poate ficonfundat în nici un caz cu vreunul de altă specie, atîtalucru am învăţat şi eu la zoologie, la liceu...

— Nici chiar cu unul de maimuţă ? şi căpitanulVigu rîse uşor, faţa rămînîndu-i însă la fel de posacă.Dar ai dreptate, desigur, n-am auzit pînă acum ca mai-muţele să-şi facă veacul prin Carpaţii noştri. Sau tepomeneşti că o fi vreun schelet de Om al Zăpezilor ? !

Se apucă să-şi înfunde cu tutun pipa, mult îndrăgitulsău Dunhill de colecţie, meticulos, cîntărind parcă întredegete fiecare dintre firele aurii. Era şi acesta un mijlocde a ţine la distanţă enervarea pe care o simţea dîndu-itîrcoale ; două ore pierdute numai pînă acum, şi eraudestule şanse ca păcătoasa aceea de ceaţă să nu se ridice

17

pină la si'îrşitul zilei! Scăpără bricheta cu flacără ori-zontală şi trase în piept primul fum.

îl auzi pe locotenent spunînd :— Căpitanul Iorgulescu de la meteo ! Iese din Co-

mandament şi se pare că vine încoace...Vigu întoarse privirea spre fereastră : nu văzu decît

un morman inform de cîlţi lichefiaţi şi murdari şi nimicaltceva. Corpul de clădiri al Comandamentului — reţi-nuse bine — se afla la aproximativ cincizeci de metri, Jarel, oricum, nu zărea nici trunchiul negru al castanuluipe care-1 ştia la cîţiva paşi de fereastră. Se uită cu oarecaremirare la tînărul pilot.

— încep să mă conving că ai într-adevăr nişte ochifoarte ageri ! Chiar al dracului de ageri ! Mă gîndescla zborul dumitale de ieri : e o chestie, zău, să-ţi atragăatenţia, de la înălţimea elicopterului, o vagă pată albi-cioasă printre stîncile muntelui ! Nu cumva e vorba destînci calcaroase, adică tot de culoare albă ?

— Da, e un masiv calcaros. Dar aşa cum v-am mairaportat, am văzut şi o licărire ciudată, a unui obiectmetalic sau de sticlă scţipind în bătaia soarelui — cineştie, o cataramă, sau un cuţit, sau o ţeavă de puşcă, unciob de sticlă poate, nu mi-am putut da seama...

— Sau o cutie goală de conserve ? sugeră Vigu cu ogrimasă. Aruncată de pe creastă de vreun excursionist.

— Eu... — şi. locotenentul se roşi şi îşi muşcă buzeleînciudat ; prezenţa morocănoasă a căpitanului Mircea Vigudin Miliţia judiciară bucureşteană, faimosul detectiv(citise, la vremea lor, cu sufletul la gură, toate cărţile careîl aveau ca erou !) îl intimidase din primul moment, iaracum, fără voia lui, încerca, provocat de scepticismulfoarte limpede manifestat şi oarecum neaşteptat al cri-minalistului, care-1 privea cu ochii mijiţi din mijloculnorului de fum albăstrui în care se învăluise, un senti-ment foarte neplăcut, dar propriu numai oamenilor inte-ligenţi, teama de ridicol ! — Eu... chiar dacă m-am înşelat,am considerat că e cazul să raportez. Ştiu că o să rîdoţi demine dacă....

Vigu zîmbi.— N-o să rîd, vai de mine ! făcu el şi, în ciuda celor

tocmai spuse, nu se putu stăpîni să nu rîdă, dar de dataasta foarte amical. Cel mult o să răsuflu uşurat : fiindcă

18

— prefer sa mă duc mîine — tot e duminică — la un meci.de fotbal, decît să-mi bat capul cu misterul nu ştiu căruischelet, al Dumnezeu ştie cui, rătăcit între creierii mun-ţilor !

Se deschise uşa.— Să trăiţi ! Sînt căpitanul lorgulescu, se prezentă

ofiţerul care intră, strîngînd mîna lui Vigu.— Jupiter tonans al unităţii, dacă nu mă înşel ?

surîse acesta. Cel ce dirijează norii, fulgerele, ploaia,ceţurile şi toate celelalte fenomene meteorologice ?... Şicare, în clipa de faţă, ne ţine captivi ?

— Dar care, tot el, vă va da permisiunea de zborpeste aproximativ două ore-două ore şi jumătate.: ceaţase ridică, tovarăşe căpitan.

•— Hm, mormăi Vigu, îndreptînd spre fereastră oprivire neîncrezătoare. Nu s-ar zice l■ — La o sută de kilometri spre sud, explică binevoitorcăpitanul lorgulescu, s-a făcut senin, iar direcţia vîntuluie favorabilă, aşa că va mătura şi ceaţa de aici. în cel multdouă ore şi jumătate, Alouette-a locotenentului Opreanuo să se înalţe spre soare, vă asigur.

•— Două ore şi jumătate — o nimica toată... oftăVigu. Ei bine, vă mulţumesc, tovarăşe căpitan. Nu-mirămîne decît să-l provoc la un şah pe tînărul nostruprieten cu ochi de linx. Şi, cu un elan neaşteptat debună dispoziţie şi de familiaritate : De acord, ciocîrlane ?...Nu te supăra, ţi-am zis aşa de la Alouette-a, de la cio-cîrlia dumitale...

Două ore mai tîrziu, ceaţa, Intr-adevăr, se ridicase.Un cer de un albastru de cristal se boltea deasupra mun-ţilor învecinaţi, pe crestele cărora sclipea întîia zăpadă aanului, ca şi peste ogoarele negre, sau gălbui acolo undeporumbul era încă necules, peste păduri şi sate. Cupipa stinsă între dinţi, cu mîinile în buzunare, căpitanulVigu privea absent, din mijlocul vastei curţi a unităţiimilitare, siluetele şi severe, şi graţioase ale munţilor. Unşuierat pătrunzător, care apoi, în cîteva secunde, setransformă într-un vîjîit surd şi din ce în ce mai intens,sfîşie liniştea amiezii de toamnă. Vigu duse mîna lacaschetă, ţinînd-o să nu-i fie smulsă de violentul vîrtejde aer ; pilotul pornise motorul elicopterului, şi paleteleacestuia măturau curtea — gazonul, aleile presărate cu

19

pietriş, mormanele de frunze uscate — aidoma unui gigan-tic aspirator de praf. Căpitanul Vigu se caţără în carlingă,lăsîndu-se să cadă pe fotoliul din dreapta pilotului. în clipaurmătoare, aparatul se desprinse, clătinîndu-se, de la solşi se îndreptă, într-un zbor uşor arcuit, către munţiiparcă presăraţi cu zahăr-pudră.

Zborul fu scurt. Nu trecuseră decît cîteva minute,şi se şi aflau, la mică altitudine, deasupra unui vălmăşagde rîpe pietroase, de văiugi cu albii de pîraie secate, defineţe cocoţate pe culmile mai domoale, de grohotişuri,de sihle pe jumătate desfrunzite. Vigu privi de cîteva oriîn jos cu binoclul, încercînd să repereze drumurile pro-priu-zise (pe hartă erau trecute cîteva dintre ele, utili-zate de exploatările forestiere), potecile şi marcajeleturistice. Se uită de cîteva ori, cu coada ochiului, la tînă-rul pilot, care, în haosul de elemente topografice de dede-subt, părea să se orienteze de minune, fiindcă, se vedeabine, elicopterul nu bîjbîia, nu-şi căuta drumul mai multsau mai puţin la întâmplare, ci, chiar dacă executa uneleviraje, impuse desigur de punctele de reper memoratedinainte, se îndrepta spre o ţintă bine cunoscută. Şiîntr-adevăr, la un moment dat, pilotul întoarse capul spreel şi, arătând cu degetul în jos, strigă :

— Am ajuns.Aparatul se înşurubă în văzduhul scînteietor şi porni

să coboare, metru cu metru, pe verticală. Se aflau dea-supra unei rarişti prin care se strecura o potecă şovăi-toare, ce pe alocuri, unde solul era mai pietros, se pierdea,în dreapta, la o zvîrlitură de piatră, începea o pantăîmpădurită, iar în partea cealaltă se afla o tăietură, subcare se căsca o prăpastie de-a dreptul ameţitoare, aicărei pereţi, scobiţi în munte, văzuţi de sus, de la buzaei, nici măcar nu se ghiceau. în abisul acela asemănătorcu un horn de piatră, presărat din loc în loc cu ţărînăjilavă şi în care, pe cîte o ieşitură, creştea, în pofida firiiparcă, fie o tufă, fie un copăcel pipernicit şi strîmb, înabisul acela coborî, temerar şi totodată cu maximă pru-denţă, elicopterul, condus cu o mînă sigură. în sfîrşit, laaproximativ treizeci de metri dedesubtul buzei prăpastiei,aparatul încetă să mai coboare, rămînînd suspendat înaer. în spaţiul acela strîmt, paletele stârneau un vacarm

20

asurzitor, şi de pe pereţii.de piatră cu slabe infiltraţii deţărî'nă se desprindeau, intr-un vîrtej nebun, sute depietricele, de frunze uscate, de rămurele, înălţindu-seîntîî în sus, în jerbe, ca să cadă apoi ca grindina în hăulnegru. Cu siguranţă că locul acela, în care abia dacă sestrecura o rază de soare în zilele cele mai senine şi doaratunci cînd soarele ajungea la zenit, nu mai cunoscuseasemenea vijelie din vremurile imemoriale ale marilorprefaceri tectonice !

Locotenentul Opreanu desprinse mîna de pe manşăşi arătă de cîteva ori, cu degetul mare, în jos. Dar nu maiera nevoie, Vigu văzuse ce trebuia să vadă, şi chiar cuochiul liber, fără binoclu : pe un pinten de piatră, în-vălmăşite în rămurişul desfrunzit al unei tufe pitice, seaflau — nu încăpea dubiu... — nişte oseminte albicioase.Oseminte omeneşti, aşa se părea. Se ridică din scaun şi,prin semne — prin viu grai era cu neputinţă să maicomunice acum ! — îi dădu de înţeles locotenentuluiOpreanu că vrea să coboare pe scara de frînghie. Acestapăru să ezite cîteva clipe, dar în cele din urmă încuviinţădînd din cap.

Vigu deschise uşa metalică şi aruncă scara. Il trecurăfiorii uitîndu-se în jos, dar îşi luă inima în dinţi şi începusă coboare, atent la fiecare din treptele acelea ătît denesigure, cu palmele încleştate pînă la durere de frînghiaaspră. Ultima treaptă a scării de frînghie ajungea camla cinci metri deasupra pintenelui de stfneă. înălţă capulşi făcu semne energice cu braţul ca aparatul să coboareşi mai mult. Elicopterul coborî, dar extrem de încet şiclătinîndu-se destul de tare. Agăţat acum cu o singurămînă de scara ce se smucea într-o parte şi în alta, Viguîntinse mîna spre mormanul de oseminte de jos. în teribi-lul curent de aer, scheletul se mişca, parcă dînd să. seridice !... îl avea acum foarte clar sub priviri : da, erascheletul unui om şi nu al vreunei alte vietăţi, căzut sauaruncat mai probabil de sus, şi care, în cădere, se agăţasede pintenul acela de piatră şi de tufişul spinos şi rămăseseacolo ghemuit, cu capul în piept, cu braţele atîrnînde,nu se ştie cît timp, să putrezească sau, mai degrabă, săfie sfîrtecat de păsările de pradă, care numai ele puteauajunge acolo, nu şi alte jivine ale muntelui... Un om arun-cat în prăpastie, după ce înainte de asta fusese ucis,

21

înjunghiat... Căci şi acest lucru se vădea fără putinţăde îndoială ! Vigu scoase din buzunar batista, se aplecăpînă la limita extremă (în carlinga elicopterului pilotulpălise, aşteptîndu-se în orice clipă să-l vadă lunecîndşi prăbuşindu-se în gol !) şi, cu vîrful degetelor, apucă înbatistă pumnalul ce juca, scuturat de vîrtejul de aer,între două din coastele descărnate : acela era, fără doarşi poate, obiectul metalic pe care îl văzuse locotenentulOpreanu, cu o zi în urmă, sclipind în bătaia unei razede soare rătăcite.

Urcă scara de frînghie şi reveni în elicopter. Traseseara şi ferecă uşa de metal. Elicoptei-ul pomi să urceprin hornul de stîncă, cu aceeaşi prudenţă ca şi la cobo-râre. Vigu se aplecă la urechea pilotului şi strigă :

— Acolo, sus, poţi găsi un loc pentru aterizare ?Pilotul încuviinţă printr-un semn şi, un minut mai

tîrziu, aparatul atinse solul chiar pe poteca aceea care,acolo în luminiş, abia se ghicea prin iarba udă, arsă debrumele toamnei. Locotenentul opri motorul, elicea uriaşăîncetini, mai pîlpîi de cîteva ori şi rămase răstignită înazurul de cristal. Coborîră amîndoi la sol. Muntele tăceamajestuos, şi liniştea aceea desăvîrşită, regăsită brusc,îi buimăci, într-un fel, mai tare ca vacarmul drăcesc deadineauri. Bătuţi de vînt, fagii şi brazii pădurii şuşuiaumisterios.

Un timp, cei doi rămaseră tăcuţi.— Ai văzut foarte bine ce ai văzut, murmură Vigu,

scoţînd cu un gest maşinal pipa şi strîngînd-o între dinţi.E într-adevăr un om cel de acolo, un fost om... Unul fărămormînt...

Pilotul întoarse spre el o privire surprinsă : nu seaşteptase să audă, din gura unui anchetator penal, prindefiniţie blazat, cu siguranţă obişnuit să vadă lucruricu mult mai cutremurătoare, o frază care să sune atît depatetic. întrebă :

— Credeţi că... a alunecat şi a căzut... de acolo, desus ? — şi arătă cu mîna spre buza prăpastiei, de care eiînşişi nu se aflau la o depărtare mai mare de vreo cîţivapaşi. O fi trecut pe aici într-o noapte întunecoasă... o fifost şi beat...

Vigu nu-i răspunse. Cu pipa stinsă între dinţi, cucascheta trasă mult peste frunte, cu mîinile în buzunare,.

22

privea atent, intens, scrutător, peisajul montan, parcăpipăindu-l, parcă disecîndu-1 cu ochii ce îi deveniserădintr-odată foarte întunecaţi şi foarte grei. Urmărindu-idirecţia privirii şi părîndu-i-se a fi îndreptată mai alespe firul potecii, iar de acolo înspre vale, înspre aşezărileomeneşti, vizibile de acolo, de sus, sau numai bănuite,locotenentul Opreanu îşi spuse că faimosul detectiv cautăprobabil punctul în care se va fi atins, se va fi intersectatdrumul „omului fără mormînt" cu drumul altcuiva, sau alaltora, tragicul său destin cu destinul altuia sau al altora...Şi nu greşea.

Pădurea fremăta dureros, bătută de vînt, ca într-unecou de bocet. , ;

— Vrei să-mi dai harta dumitale ? ceru Vigu cu glasulscăzut. Luă porthartul pilotului, găsi harta care îi trebuia,una la scară mică a regiunii, mai detaliată, mai completădecît a sa şi o studie încruntat.

— Aici ne aflăm, îi indică locotenentul Opreanu unpunct de pe hartă.

— Da... Putem să ne întoarcem.Reveniră la elicopter şi se căţărară în carlingă. Loco-

tenentul Opreanu dădu să pornească motorul. Vigu pusemîna pe braţul tînărului pilot.

— M-ai întrebat dacă omul acela a căzut în prăpastie,spuse. Nu, n-a căzut ! A fost... a fost zvîrlit, împins în pră-pastie, cu un cuţit înfipt între coaste ! Şi fără ochii dumi-tale ageri, ar fi zăcut acolo pînă la judecata de apoi J...

Băgă mîna în buzunarul tunicii şi scoase un obiectlunguieţ învelit în batistă. Dezveli cu grijă pumnalul.Opreanu dădu să-l ia în mînă.

•— Nu, nu-1 atinge ! Deşi... după ce toată carnea aputrezit, sau a fost ciugulită de vulturi şi corbi, după ceatîtea ploi şi ninsori s-au aşternut peste el, ce amprentear mai fi putut să rămînă pc plăsele ? ! Interesant pumnal,nu-i aşa ? Dar de încrustăturile astea ce zici ? Uită-tebine la plăsele !

•— Intr-adevăr, ciudate încrustaturi, tovarăşe căpitan,ciudat desen!... murmură Opreanu, care nu-şi mai dez-lipea ochii de pe pumnal.

Plăselele erau de os, înnegrite uşor de trecerea timpu-lui. O armă albă moştenită desigur de-a lungul a mai

23

multor generaţii, din taîâ în fiu, pesemne, obiect distinc-tiv al unui neam anume dintre aceşti munteni coborîtoridin strâvechime. Iar desenul încrustat pe osul înnegritînchipuia,— dacă închipuia ceva anume, ceea ce nu seputea şti... — printr-o linie frîntă, in zigzag, la mijloc,tîrîişul unui şarpe, o creangă mlădiindu-se, scurgerea,poate, întortocheată, a timpului ?... Un cerc cu raze solareşi de două ori cîte două linii aplecate în jos tăiau de-alatul linia şerpuită. . Incrustaţi a fusese executată, maimult ca sigur, prin incizia cu o lamă de oţel înroşităla foc şi, mai mult decît un desen decorativ oarecare, aveatoate aparenţele unui semn simbolic, unui semncabalistic !...

— Da, din cale-afară de ciudat... întări Vigu, cu unsurîs schimonosit. Parcă ar fi un semn tainic din străfun-dul mileniilor ! Din vremurile cînd munţii aceştia, poate,mai erau încă tineri...

I!

Ca întotdeauna, cadrul pentru etapa următoare a cer-cetărilor se schimbă radical, devenind, din romantic şiinsolit, rutinier şi profund prozaic. Cu toate că aveaîndărătul său o îndeajuns de lungă şi de agitată carieră,căpitanul Vigu încă mai resimţea această invariabilă şiinevitabilă răsturnare de planuri aproape ca o ofensăpersonală ! „Locul crimei", chiar şi atunci cînd e vorbade unul din cele mai sordide, din cele mai imunde, eîncărcat, pe lîngă misterul implicit, de un anume pito-resc şi — deşi folosirea termenului în acest context arputea să pară cinic ! — se poate spune că are întotdea-una un „farmec", o „poezie" a lui... O văgăună în creieriimunţilor, ca în cazul de care ne ocupăm aici ; un maidansinistru biciuit de ploaie şi de vînt ; ţărmul mării, cu oplajă pustie, ori malul unui lac singuratic, ori al unui rîu,fie el leneş sau vijelios ; o odaie încremenită în tăcere,somptuoasă sau mizeră, totuna, în care mobilele, încare fiecare obiect, pereţii înşişi păstrează aburii invizi-bili ai răsuflării unuia sau mai multor inşi, a celui care.şi-a pierdut-o, dar şi a celuilalt, care i-a .luat-o ; o alee

24

obscură într-un parc ; o tavernă de periferie sau de port,teatru al atîtor încăierări de pomină, unele ştiute, altelerămase tăinuite şi uitate. Şi aşa mai departe. Pentru cadeodată, ca la o ridicare de cortină, decorul să devinăimpersonal şi stereotip, antiseptic şi obiectiv şi, s-arputea crede, fără a fi însă propriu-zis adevărat, cu totullipsit de fantezie : Banda Rulantă a Cercetării Faptelor,întreprinderea pentru Producerea Adevărului... Suita desăli de laborator, înţesate cu microscoape, cu eprubete con-ţinînd un milion şi unu de reactivi, cu aparate teribil decomplicate şi altele neaşteptat de simple ; Institutulmedico-Iegal (sau mai omeneşte spus, dar şi mai maca-bru, Morga), cu sălile sale de marmură îngheţată, cu„sipetele“ sale frigorifice, cu mirosul său leşios de for-mol, cu cei doi mari îngeri ai Morţii, din ipsos pal, stră-juind curtea din dos, pe unde sînt introduse cadavrele ;arhivele colbuite, cu pădurea lor de fişe antropometriceşi de dosare înghesuite ; birourile cenuşii ale Miliţieijudiciare...

Da, birourile cenuşii (n-a stat nimeni niciodată să lenumere, poate nici arhitectul vechii şi giganticei clădiri !),printre care şi biroul căpitanului Mircea Vigu... E odupă-amiază de toamnă tipic bucureşteană, aurie ca mie-rea. Cu toate acestea, soarele se strecoară aici, înăuntru,prin geamul de o curăţenie îndoielnică, spectral, purulent,făcînd să joace, în fasciculul luminos care taie oblic încă-perea, cîteva milioane de fire de praf, precum -şi şuviţelealbăstrii, încolăcite, de fum de pipă.

Aşezat la masa sa de lucru, căpitanul Vigu fumează,pierdut în gînduri. De un ceas întreg, poate, ochii îi stauaţintiţi în tavan, măcar că cele cîteva obiecte cît se poatede palpabile care stau la baza meditaţiei sale, îndîrjite seaflă chiar în faţa sa, rînduite pe birou : un pumnal cu oîncrustaţie bizară pe plăsele, denumit în termeni juridiciarma delictului, o hartă militară, o bucată zdrenţuită,aproape putredă, de stofă de o culoare imposibil de defi-nit, o alta, aflată într-o stare la fel de deplorabilă, dintalpa unui bocanc cu ţinte, o legătură de chei ruginite,Un stilou spart, un ceas de mînă Doxa (de necrezut, darîn stare de funcţionare !), o pereche de ochelari de soare.Se mai aflau pe birou şi cîteva coli ministeriale — rapoar-

25

teîe de expertiză, din care, eliminind argumentaţia ştiin-ţifică şi vorbăria de prisos, vom rezuma aici concluziile :

— Scheletul aparţine unui individ de sex mas-culin. Vîrsta : 21—24 ani. Înălţimea prezu-mată : 1,77—1,80 m ; <— îmbrăcămintea (după analizarea ţesăturilor,obiectele vestimentare iiind sfîşiate, iar frag-mentele rămase în bună măsură descompuse) :o canadiană de doc, un pulovăr de lină, proba-bil roşu, pantaloni din stofă de tergal, bocancicu ţinte, ciorapi de bumbac, curea de piele lată,cu cataramă obişnuită. Din cămaşă şi chiloţin-au rămas fragmente ;— data producerii morţii : cu 5—7 ani în urmă.

Acestea erau elementele cu care trebuia să opereze.Erau multe ? Erau puţine ? îl ispitise Ia un moment datideea de a adăuga obiectelor de pe masă, pentru „atmo-sferă", însuşi craniul victimei ; probabil că, în absenţa,deocamdată, a rudelor care să revendice rămăşiţele părnîmteşti ale necunoscutului, cei de la morgă nu i-ar fi făcutgreutăţi... Dar respecta moartea şi pe cei strămutaţi innegrul ei tărîm mai mult decît îşi puteau închipui cei cenu-1 cunoşteau foarte bine şi, în afară de asta, „momen-tul confruntării" îl avusese acolo, într-una din sălile în-gheţate, podite cu ciment lustruit. Faţă în faţă, el şi hircamută se priviseră, cîteva minute nesfirşite, ochi în ochi' —dacă se puteau chema aşa cele două găvane goale, imense,îndărătul lor era întunericul şi neantul. Iar îndărătul guriistrîmbe. fără buze şi limbă, şi îndărătul frunţii înalte,patetice, tăcerea şi taina...

Sub raport tehnic, cazul nu i se părea prea complicat.Pustietatea locului unde se produsese omorul era denatură să faciliteze cercetările, chiar dacă de la sîngeroasaîntîmplare se scurseseră mai mulţi ani. Aşezările ome-neşti erau rare prin împrejurimi ; urmînd poteca în pro-ximitatea căreia fusese găsit scheletul, se putea ajungedoar la două cătune de munte şi, desigur, la calea feratăşi la comuna unde se află gara, dar, fie că venea de lagară, fie că se ducea într-acolo, drumul celui răpus era înmod necesar legat de unul din cele două cătune. Vito-mirna ş-i Gladu. Gladu şi Vitomirna. Lucrul acesta devenea

26

evident studiind harta ia scară mică a aviatorului. Vito-mirna sau Gladu. Fireşte, mai rămîneau de luat în con-siderare şi stînele, căci nu se ştia în ce anotimp fusesesăvîrşit omorul şi dacă oile se mai aflau sau nu pe munte.Dar de ciobanii de ia stîne avea să se ocupe în faza a douaa anchetei, presupunând că prima fază nu va da rezultate.Prin urmare, Vitomirna şi. Gladu. Se va duce acolochiar mîine, indiferent de datele pe care i le vor furnizalui Folbert dosarele din arhivă. O frumoasă excursieautumnală, s-ar zice... Printre codrii aceia bătrtni, abiaîntrezăriţi din zborul elicopterului, pe lingă pîraie cupăstrăvi, prin privelişti de basm... De b; >m negru ! Cese întâmplă în momentul acesta în .cele două cătune demunte, adică într-unul din cele doua cătune ? Au trecutcinci, sau şase, sad şapte ani lungi de la ziua vărsării desinge, şi unul dintre muntenii aceia aprigi şi iuti la miriiea avut tot timpul să se liniştească, să-i vină inima la ioc —nu l-a întrebat nimeni nimic, iar cel ucis de mîna lui aputrezit de mult în adîncul prăpastiei. nevăzut nici deDumnezeu, nici de oameni... Poate că a şi uitat de faptalui năpraznică ?... Deşi o asemenea faptă nu se uită.Dar acum trei zile, un elicopter s-a rotit în chip suspectexact deasupra acelui loc, a locului unde numai el, uci-gaşul, ştie ce se ascunde, ca să revină apoi cu o echipă dealpinişti înarmaţi cu corzi, pitoane, carabiniere, cu întregechipamentul necesar pentru coborîre, şi agitaţia aceasta,care a durat cîteva ceasuri, n-a putut scăpa localnicilor.Fie vreun drumeţ, fie vreun cioban, sau un pădurar, cinevatrebuie să fi răspîndit vestea, şi undeva — îa Vitomirnasau la Gladu — inima unui anume om e acum sloi degheaţă... îşi va pierde cumpătul omul cu inima degheaţă şi va încerca să-şi piardă urma ?... x\r fi mult preasimplu, fuga l-ar trăda prin ea însăşi !

Uşa se deschise şi în birou intră locotenentul VictorFolbert — „mîna dreaptă“ a căpitanului Vigu — purtîndsub braţ mai multe dosare îngălbenite,

— Să trăiţi ! salută.— Te-ai cam lăsat aşteptat, mormăi Vigu.Locotenentul Victor Folbert, cel mai flegmatic om de

pe glob şi chiar din întregul sistem solar, cum îi plăcealui Vigu să-l caracterizeze în momentele sale de bună dis-poziţie, nu comentă în nici un fel observaţia şefului ; pur

27

şi simplu nu-i dăduse importanţă, acesta trebuia să ştiecă el, locotenentul Victor Folbert, îndeplineşte o sarcinăce i se încredinţează matematic exact în timpul necesar.

— Pot să iau loc ? întrebă şi trase spre el un scaun.Aranjă meticulos în faţa sa teancul de dosare de pe masă.

— Pentru asemenea operaţiuni ar fi fost de multtimpul să se instaleze un ordinator, tovarăşe căpitan : in-troduci în el cîteva elemente informaţionale şi obţii răs-punsul în cîteva secunde... Nu te vezi pus în situaţia săstîrneşti un nor de praf în arhivă !

— Mda... mormăi Vigu. Şi, cu ironie amicală : — Las’că te avem pe dumneata pe post de ordinator ! Unul încarne şi oase. Şi coşti şi mai ieftin !

— Să zicem,. replică Folbert glacial. Dar unul destulde lent. îmi permiteţi să raportez ?

— îţi permit şi îţi suprapermit ! Judecind după tean-cul de dosare pe care le-ai adus cu dumneata, s--ar păreacă ai ce raporta. Dă-i drumul !

Locotenentul Victor Folbert se aplecă ceremoniospeste masă.

-— Văd că aţi primit între timp rapoartele de expertiză,îmi daţi voie să arunc o privire ?

— Serveşte-te, făcu Vigu arătînd din cap spre foilede pe masă, eşti invitatul meu ! El tocmai îşi înfundapipa, Dunhill-vl de colecţie, cu o priză de Capstan, obţi-nut cu mari sacrificii. Scăpără bricheta cu flacără orizon-tală. Folbert parcurse rapid conţinutul rapoartelor.

— înălţimea 1,77—1,80, mormăi el şi, luînd în mînateancul de dosare, extrase cîteva şi le puse de-o parte.Vîrsta, 21—24 ani, asta nu-mi spune mare lucru, dincapul locului nu m-au interesat decît cazurile de tineri,am văzut după dantură că omul nostru era în floareavîrstei. Echipament de munte — şi mai îndepărtă cîtevadosare. Evenimentul s-a petrecut cu 5—7 ani în urmă,cam aşa am apreciat şi eu ; totuşi, pe ăştia doi putem să-ieliminăm.

în faţa lui Folbert rămăseseră cu totul trei dosare.'— Sesizările de cazuri de dispariţie sînt mai puţin

numeroase decît mă aşteptam, tovarăşe căpitan. în liniimari, e vorba de un număr de infractori aflaţi în urmă-rirea noastră şi — ăştia sînt majoritatea — de o droaie deindivizi reclamaţi pentru abandon de familie ; neveste

28

— necredincioase, taţi denaturaţi, dintre care unii îşi certransferul de trei-patru ori pe an de la un loc de muncăla altul şi colindă prin ţară, pur şi simplu ca să seeschiveze de la plata pensiei alimentare. Cazuri meschineşi groteşti, cele mai multe, nu tragice, ca al nostru ! Biatafamilie i-o fi crezînd călcaţi de tren, înecaţi, striviţi deautomobile pe şosele, pe cînd tipii se îmbată prin bodegişi se culcă în paturi soioase de tîrfe, la Hunedoara sau laSighetul Marmaţiei !

— Observ că eşti deosebit de volubil astăzi, zise Vigudin vîrful buzelor. Şi trag concluzia că nu te-a preocupatpînă astăzi fenomenul dispariţiei persoanelor de o cate-gorie sau alta la noi ; lucrurile stau într-adevăr aşa cumspui ! Dar văd că ai oprit trei dosare : ia zi, ce e cu ele ?

Folbert tuşi.— Trei, da. Şi dacă e să mă ghidez după legătura

aceasta de chei — cheile yale se folosesc de obicei laoraş, mult mai rar la ţară...

— Aşa este, dar nu obligatoriu !— Nu obligatoriu, aveţi dreptate. Totuşi, pentru a sim-

plifica lucrurile, eu aş păstra un singur dosar. Acesta...'şi locotenentul Folbert netezi cu palma cartonul îngălbenit.Cîc priveşte faptul că astăzi sînt mai „volubil", adică mailimbut ca de obicei, permiteţi-mi să raportez că mă stră-duiesc să-l imit în toate, inclusiv sub acest raport, pe supe-riorul meu direct...

Vigu zîmbi bon enjant.— Foarte frumos din partea dumitale ! Dă dosarul

încoace, zise, întinzînd mîna peste masă. Nu-1 întrebă peFolbert pe baza căror criterii triase dosarele şi nici măcarde ce, din ultimele trei, reţinuse unul singur. Nu-I inte-resa conţinutul celor două înlăturate în ultimă instanţăcîtă vreme Folbert nu exprima, din proprie iniţiativă, ezi-tări, îndoieli, o anume nesiguranţă. îl cunoştea prea binepe ajutorul său : un ordinator viu.— şi nu era numai oglumă. Deschise dosarul : „Omescu Traian, dat dispărutla 27 octombrie 197...“ Tresări : cu trei zile în urmă, cîndfusese descoperit scheletul, se împliniseră exact şase ani !Da, dar dispariţia fusese desigur anunţată abia după unnumăr de zile de la omor — oamenii, în general, aşteaptă,speră, pîndesc poştaşul, doar-doar va veni o veste, sehotărăsc greu să se ducă la miliţie... „Născut la,,.. Student

23

în cuiul IV la Facultatea de Geologie... Domiciliat înBucureşti, str. Voltaire nr. 34... Statura — 1 metru. 79...Părul şaten, ochii albaştri, semne particulare — o cica-trice pe umărul sting...“ O cicatrice pe umărul stîng ? !De mult a ajuns în nefiinţă cicatricea de pe umărul stîng,odată cu întreaga epidermă, odată cu carnea, sfârtecate deciocurile de fier ale păsărilor de pradă, mărunţite de fur-nici, de zeci de mii de gîngănii, de viermi, dacă o mai fiapucat leşul să facă viermi... Şi ochii albaştri, auzi vorbă !în care se reflecta azurul cerului, nu-i aşa ? Ochi albaştrişi limpezi, nu-i aşa ? Două găvane negre, hîde, nicidecumalbastre, e tot ce a rămas din ei...

Dosarul cuprindea 35 de file dactilografiate la un rîndşi jumătate : anunţarea propriu-zisă a dispariţiei, făcutăde tatăl tînărului, depoziţii ale rudelor, colegilor, profeso-rilor. prietenilor etc.

— Să vi-1 rezum eu, se oferi Folbert. Vigu închise dosa-rul şi se pregăti să asculte. Sîmbătă, 18 octombrie 197...studentul Trahm Omescu pleacă de acasă, la ora 16, echi-pat da munte. Tatăl său îl conduce pînă la autobuz, darnu şi la gară. Tînărul Traian Omescu urma să-şi petreacăweek-end- ul împreună- cu un grup de colegi şi colege, înBucegi, cel puţin aşa spusese acasă. Toţi cei şapte colegiau fost interogaţi, dar tot ce declară ei este că Omescun-a venit la gară şi ei au plecat fără el. Şi-au închipuitcă a pierdut trenul. Am considerat util să răsfoiesc unMers al trenurilor din anul respectiv : la 20 de minutedupă trenul de Valea Prahovei, pleca un personal spreTîrgu-Jiu : să fi luat Traian Omescu trenul acesta ?

— Putea siî ia oricare alt tren, în indiferent ce direc-ţie, după cum putea să nici nu fi ajuns la gară !

— Evident. Dar la gară s-a dus, fiindcă cine stă săumble prin Bucureşti, în nişte zile frumoase de toamnă, înbocanci cu ţinte, pantaloni-pană, pulovăr gros de lînă ?Nu, Traian Omescu avea intenţia să plece cu trenul, şianume la munte ! N-a putut avea un accident în drum spregară, am studiat şi dosarul accidentelor din ziua de18 octombrie 197... şi nu se face menţiune de aşa ceva.

— Foarte bine ! Deci. putem considera că tînărul nostrua plecat realmente cu un tren oarecare. Zi mai departe !

— Părinţii l-au aşteptat o săptămână încheiată şi încădouă zile şi abia în lunea următoare au anunţat miliţia.

.

29

Cercetările n-au dus Ia nimic concret. Nu s-a găsit nicio urmă a tinărului dispărut. Nici o pistă. Nu numai laBucureşti, în ziua de 13 octombrie, dar nicăieri în ţară,în perioada de pînă la 1 noiembrie, nu s-a produs vreunaccident de circulaţie sau de altă natură în care victimasă nu fi putut fi identificată. Ipoteza unei treceri fraudu-loase de frontieră poate fi de asemenea înlăturată, deşi nucu totul, evident — s-au făcut investigaţii şi în localită-ţile şi gările din zonele de graniţă, dar niciunde n-a fostsemnalată vreo persoană străină care să-i semene băiatu-lui ; de altfel — mărturiile concordă — n-avea rude saucunoştinţe în străinătate, nu purta corespondenţă cu alteţări. Făcea parte dintr-o familie de muncitori, tatăl e meca-nic de locomotivă, iar mama, vînzătoare la un centru depîine. Fiu unic. în existenţa sa, nimic ieşit din comun :elev şi student model, fără a fi şef de promoţie, ca să zicaşa, fire liniştită, retrasă, interiorizată, nici un incident,nici măcar o aventură sentimentală ; oarecum incredibilpentru un tînăr de 23 de ani !... Cineva care să-l duşmă-nească ? Absolut ■ nimeni. Dimpotrivă, atrăgea unanimvSimpatiile. Aşadar, un mister total. Dosarul n-a fost clasat,din cînd în cînd maiorul Ghiţescu ordonă un supliment deanchetă, dar, bineînţeles, fără nici un rezultat palpabil...

Vigu stătea cu ochii mijiţi. Pufăia alene din Dunhill-uisău de colecţie.

— Mda... făcu el. E-n regulă, Victore. Vasăzică dum-neata eşti convins că Traian Omeseu e omul nostru ? Nu,n-are rost să mai argumentezi, dacă asta e concluzia dumi-tale, o primesc ca atare. Oricum aş fi plecat mîine în mun-ţii aceia, chiar dacă n-aş fi ştiut ale cui urme le caut. Acumvoi reconstitui, aşa sper, drumul spre moarte al lui TraianOmescu, student în geologie...

■— Eu ce voi avea de făcut ?— Nimic în ce priveşte cazul în speţă. Urmăreşte,

în locul meu, anchetele în curs. Şi...Vigu ezită.— Ascult, zise Folbert.— Ei bine, dacă vrei, te-aş ruga să te duci, chiar acum,

la o bibliotecă serioasă, a Academiei sau alta, şi să îm-prumuţi, pentru mine. o carte : „Dacia preistorică“ deDensusianu. Nu Ovid, ci Nicolae Densusianu.

30

Locotenentul Folbert, lucru ştiut, nu se mira niciodatăde nimic. Mai ales cînd la mijloc era o toană a şefului lui.

— „Dacia preistorică“ prin urmare, făcu el. De Ni-colae, nu de Ovid Densusianu — mulţumesc pentru pre-cizare !

Ironia subalternului său nu-i scăpă lui Vigu. Şi, dedata asta, nu-i plăcu. Miji ochii şi mai mult şi rosti peun ton tăios :

— Nu te-ai uitat la pumnal ? Dacă n-ai făcut-o, ser~veşte-te ! Cuţitul e pe masă. Crima e semnată, nu-ţi daiseama ?...

— Perfect ! replică Folbert, imperturbabil. Semnată,de acord. Cu un motiv ornamental oarecare, să-l numimde artă folclorică. Locul crimei face parte dintr-o zonăfolclorică vestită, Hobiţa lui Brâncuşi nu e prea departe.„Semnul1* încrustat pe plăselele cuţitului poate constituiun indiciu extrem de important, nu contest asta,, caresă ducă la descoperirea acelei persoane care dovedeşte pre-dilecţie pentru acest motiv ornamental sau chiar îl folo-seşte în exclusivitate. Cu atît mai mult cu cît avem de-aface cu un perimetru restrîns, practic două cătune demunte. Dar ce nevoie aveţi să complicaţi lucrurile ? Lace vă serveşte să cunoaşteţi interpretarea, de regulă abra-cadabrantă, pe care o dă bătrînul Nicolae Densusianu —un savant autentic, de acord, dar cam maniac, trebuie sărecunoaşteţi şi dumneavoastră... — unui semn cabalistic,atribuindu-i o origine egipteană, asiro-chaldeeană, tra-cică, pelasgică ?... Toate astea sînt aiureli !

Vigu ascultase cu interes peroraţia subalternului său.— Constat cu oarecare surprindere că nu îţi este

necunoscută această carte, altfel puţin cunoscută.— Citesc şi eu în orele libere, recunoscu Folbert mo-

dest. Dar de aici şi pînă la a „intelectualizâ" cu tot dina-dinsul — cum fac... unii tovarăşi — orice caz pe careîl anchetează, e o distanţă lungă ! Freud şi o tîlhărie sim-plă, Bergson şi un asasinat pentru jaf, Kirkegaard şifurtul unui Volkswagen...

Vigu, enervat, strînse între dinţi, violent, muştiuculpreţiosului său Dunhill.

— Folbert, ai un talent special să mă scoţi din sărite,chiar şi atunci, sau mai ales atunci cînd faci o treabăbună... ca astăzi ! se răsti el. Degeaba, multe lucruri n-ai

31

— să le poţi pricepe niciodată ! Ce să mai vorbim, eşti unordinator viu, nimic mai mult !

Folbert rămase impasibil.— Sînt cît se poate de mulţumit de acest rol, rosti el

pe un ton perfect neutru. Şi am uneori' impresia că şidumneavoastră sînteţi...

Vigu se apucă să îndese în servietă unele din obiec-tele de pe masă — legătura de chei, ochelarii de soare,ceasul şi altele, inclusiv dosarul privind dispariţia luiTraian Omescu, student în geologie.

Soarele asfinţea, şi în încăpere domnea penumbra.— Bine, poţi să nu te duci la bibliotecă să-mi aduci

cartea aceea, bodogăni Vigu. Nu că m-ar fi convins ple-doaria dumitale pentru simplism şi practicism îngust...dar cum dracu să parcurgi, într-o singură seară, peste omie de pagini in quarto ? !

Iii

Strada Voltaire, în ciuda numelui preten-ţios, se găsea într-unul din cele mai umile cartiere aleBucureştiului. La numărul 34 era o casă scundă, cumarchiză, pierdută printre pomi cu frunzişul îngălbenit.

Vigu îi avea în faţa sa pe părinţii lui Traian Omescu,doi bătrîni ; după datele de stare civilă din dosar, nuerau chiar atît de bătrîni, dar ultimii şase ani, cu durerealor cu atît mai copleşitoare cu cît speranţa absurdă, niciun moment părăsită, a regăsirii unicului fiu, pierit fărăurmă, în loc s-o mîngîie, o înteţea şi mai tare, le puteaufi socotiţi întreit. Tatăl, mecanic de locomotivă, care maiavea" cîţiva ani pînă la pensionare, chiar aşa drept şi demncum se ţinea, ca un copac plin de scorburi şi neîncovoiatde furtuni, părea un moşneag. Mama, firavă, cu faţa pă-mîntie, în rochie neagră şi broboadă neagră — sînt femeice nu leapădă doliul niciodată, oricîtă vreme s-ar fi scursde la pierderea celui drag —, era, se vedea bine, umbracelei ce fusese altădată. Şi cu toate astea, mişcîndu-se cao umbră printre mobilele desperecheate, pe sub tavanulscund, şi presimţind fără îndoială ce veste crîncenă leaducea oaspetele acela de seară, nu pregetase să-i ser-vească, pe o tipsie străveche, o farfurioară cu o linguriţăde dulceaţă şi un pahar cu apă de la frigider.

32

Pe perete,' chiar în faţa scaunului pe care se aşezaseVigu, atîrna o fotografie în dimensiuni mari înfăţişîndun adolescent cu ochii mari albaştri, cu o frunte înaltă,cu obrajii trandafirii şi buzele roşii. Da, roşii, şi obrajiitrandafirii, şi ochii albaştri, căci poza era, nu în culori,ci colorată ulterior, după metoda primitivă şi naivă a foto-grafilor de mahala şi de la ţară. Cu toate astea, fotografian-avea nimic vulgar, nimic strident — băiatul pe care-1înfăţişa era oricum plin de candoare... Poza, de la 17 ani,a lui Traian. Vigu evita să ridice privirea spre ea, fiindcă,de fiecare dată, peste imaginea colorată şi visător-zîmbi-toare se suprapunea aceea a hîrcii de la morgă...

Esenţialul fusese spus. O lungă, insuportabilă tă^gre ur-mase. în sufletele celor doi bătrîni, luminarea nădejdii,rămasă aprinsă neîntrerupt vreme de şase ani, se stinsesecu un ultim pîlpîit şi, acum, năvălise, ca o apă fetidă,,bezna. După răstimpul de reculegere pe care li-1 lăsase,Vigu purcese şi la formalitatea indispensabilă a recu-noaşterii obiectelor. Da, stiloul era al lui Traian. Şi oche-larii de soare... şi ceasul Doxa... dar, domnule căpitan,stilouri dintr-astea sînt cu miile, şi ochelarii de soare lafel, chiar şi ceasurile Doxa... Dar cheile, chiar aşa rugi-nite, se potriviseră în broaştele uşilor casei. Şi cu astaorice îndoială fusese înlăturată.

— Vreţi să vă uitaţi şi în camera băiatului ? întrebătatăl într-un tîrziu. Toţi cei care au venit să cerceteze aucerut să vadă lucrurile lui. Au scotocit peste tot, au frun-zărit carte cu carte, i-au citit scrisorile. Să ştiţi că odaiaa rămas neschimbată, nu ne-am atins de nimic : îl aş-teptam să se întoarcă...

Vigu clătină din cap.— Nu. Am citit procesele-verbale.Se ridică.— Vasăzică denumirile acestea de localităţi : Vito-

mirna, Gladu, Calomfireşti nu vă spun nimic ?Calomfireşti era staţia de cale ferată prin care se

ajungea la cele două cătune de munte.— Nu. Calomfireştii îi ştiu, o vreme am condus trenul

pe linia respectivă — e în Gorj, nu-i aşa, şi Traian abătut, într-o vară, munţii de pe-acolo. Ştiţi, el, verile, seducea în practică prin munţi, cu echipe de geologi. A co-lindat în lung şi-n lat munţii României.,.

33

— în legătură cu prietenul său cel mai bun, inginerulConstantin Stancu : spuneaţi că v-a vizitat din cînd încînd şi după dispariţia lui Traian. Cînd a fost ultima oarăpe la dumneavoastră ?

— Cam acum un an. Ţinea mult la Traian şi, măcarcă ne durea pe amîndoi, vorbeam despre el, ne aduceamaminte tot felul de întîmplări. Au fost colegi şi prietenidin şcoala primară.

•— Ziceaţi că îmi daţi adresa lui.■— Da, să caut.Bătrînul se apucă să scotocească într-un sertar.— Am găsit, iată !Vigu luă bucăţica de carton, o carte de vizită, cu

adresa şi numărul de telefon. întrebă :•— Pot să telefonez de la dumneavoastră ?•— Desigur.Formă numărul. Un glas de bărbat răspunse la celă-

lalt capăt al firului.— Domnul inginer Stancu ? — Vigu îşi spuse numele

şi îşi declină calitatea. Mă iertaţi că vă deranjez la aceastăoră, dar e vorba de o chestiune importantă şi urgentă. Aţiavea ceva împotrivă dacă v-aş vizita chiar acum ? Aşputea fi la dumneavoastră intr-o jumătate de oră.

Inginerul, vădit surprins, acceptă. Vigu strînse mînacelor doi bătrmi.

— Noapte bună, murmură. Şi...Ce se putea adăuga acelui ,,şi“ ?... Asemenea momente

erau cele mai grele. Dar şi imposibil de evitat... Niciodatăn-avea să se poată obişnui cu rolul de mesager al morţii.Mecanicul îl conduse pînă în marchiză.

— Cînd putem să-l luăm, domnule căpitan ? întrebăel cu un glas ce se frînse. Ca să-l îngropăm creştineşte...

— Oricînd doriţi. Noapte bună !Şi Vigu ieşi în noapte. Maşina îl duse în centru în mai

puţin de douăzeci de minute. Inginerul Stancu locuia laetajul 9 al unui bloc de pe bulevardul Bălcescu. Era tre-cut.de 11 cînd sună la uşa apartamentului.

Inginerul îl primi, scuzîndu-se, în pijama. Străbăturăîn vîrful picioarelor („nevastă-mea şi copiii dorm, n-aşvrea să-i trezim...") un hol şi intrară în odaia de lucrua inginerului. Pe birou, un filtru de cafea electric clocotea.

— Nu ştiu ce vă aduce la mine la ora asta, domnule

34

căpitan, dar m-am gîndit că o ceaşcă de cafea o să- nsprindă bine, ^

-— Nu vă refuz. Mulţumesc.Vigu se aşeză într-un fotoliu şi, în timp ce inginerul

turna în ceşti cafelele, îl puse la curent cu obiectul viziteisale nocturne. Inginerul Stancu îi ascultă în tăcere şiaparent calm relatarea, dar cînd aşeză pe o măsuţăcele două ceşti de cafea, mîinile îi tremurau uşor.

— Prin urmare, aşa s-au petrecut lucrurile cu bietulTraian !... murmură. Desigur, nu-mi făceam de mult nicio iluzie, îmi dădeam seama că e exclus să mai fie în viaţă,după atîta timp... Dar, Dumnezeule ! înjunghiat, aruncatîntr-o prăpastie !... Cine şi-ar fi putut imagina,!

— Tatăl lui îmi spunea că eraţi cel mai bun prietenal lui Traian, poate singurul său prieten adevărat. Aţifost colegi încă din şcoala primară, apoi şi la liceu şi lafacultate. Continuaţi şi astăzi să-i vizitaţi părinţii, ceeace, dacă-mi permiteţi, consider că e foarte frumos... Cumse explică, domnule inginer, că n-aţi fost interogat tocmaidumneavoastră, după dispariţia lui Traian ? Am la minedosarul respectiv, şi depoziţia dumneavoastră lipseşte.

Geologul ridică din umeri.— Ştiu eu ? Au fost interogaţi în primul rînd, cum

era şi normal, cei patru băieţi şi cele trei fete cu careurma să plece Traian în excursie, în Bucegi. In afară deasta, eu, în perioada respectivă, mă aflam internat înspital — aveam hepatită epidemică, am lipsit aproape douăluni de la cursuri. O omisiune. De altfel, ce aş fi pututsă declar în plus faţă de ce spuseseră ceilalţi ? Adevăruleste că nimeni nu ştia nimic...

•— Aţi fost, în vacanţele de vară, împreună cu TraianOmescu, în cîteva expediţii geologice, nu-i aşa ? Ati fostşi în munţii Gorjului ? Numele acestea de localităţi văspun ceva : Vitomirna, Gladu, Calomfireşti ?...

Pupilele inginerului se dilatară. Obrajii îi păliră. Şopti :— Da, îmi spun...Se ridică din fotoliu şi făcu la întîmplare cîţiva paşi

agitaţi, pînă la uşă, apoi pînă la fereastră. Se reculese şise aşeză din nou în fotoliu.

— Acolo a fost găsit ?... Vitomirna...Vigu se feri să-l întrerupă. Se mulţumi să se aplece

spre el, peste măsuţă, în aşteptare.

35

•— Nu mi-aş fi amintit poate niciodată, dacă n-aţi fipomenit dumneavoastră de cătunul acela. Sau, ştiu eu ?...Dar nu m-a întrebat nimeni. Acum, ştiind că acolo i-afost dat să fie ucis... In vara aceea, domnule căpitan, re-luă el precipitat, am făcut prospecţiuni în munţii dinnordul Olteniei. Am găsit şisturi de... dar ce importanţăare, să nu ne îndepărtăm de la subiect ! Ştiţi cum e cîndpleci în asemenea expediţii, săptămîni în şir nu vezi unautomobil, n-ai parte de un duş fierbinte, într-un cuvîntduci o existenţă spartană. Avem o meserie pe cît de fru-moasă, pe atît de aspră, domnule căpitan ! Ei bine, învara aceea, mai exact în ultima săptămînă a stagiului depractică, ca niciodată, dar .absolut ca niciodată, fiindcăde cînd îl ştiam fusese un băiat cuminte, exagerat de cu-minte, timid cum nici nu vă puteţi închipui, enervantde timid chiar, Traian a devenit dintr-ocîată de nerecu-noscut ! Trăgea chiulul de la lucrări, dispărea din tabără,mai ales nopţile. Nu mai ştiam ce să credem, şi cel maiuluit, dar şi cel mai furios, era profesorul, care pînăatunci spunea că n-avu sese în toată cariera sa un studentmai conştiincios... Eu împărţeam cortul cu Traian. Şi,îmi aduc foarte bine aminte, într-o dimineaţă s-a întorscînd se făcuse ziuă de-a binelea. Eu mă sculasem şi toc-mai mă bărbieream. A zîmbit vinovat cînd a dat ochii cumine, dar parcă şi mîndru de el, ca un motan care seîntoarce acasă de pe acoperişuri... S-a întins pe saltea, darn-a adormit. Stătea cu amîndouă mîinile sub cap şi fre-dona, el, care era cel mai afon din cîţi oameni cunosc pelume ! Il vedeam prin oglinjoară, fără ca el să-şi deaseama că e privit, şi vă dau cuvîntul meu că n-am văzutîn viaţa mea o expresie de mai mare fericire pe chipulvreunui om... Aşa ceva nu se poate uita ! Era iluminat debeatitudine, nu stiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun.M- am întors spre el şi i-am spus rîzînd : „Pe unde umblitoată noaptea, băi motan vagabond, măi derbedeule ? Aidat de oala cu smîntînă, ai ? !“ ţin minte că i-am spus,iar el s-a pornit pe un rîs în cascadă, dar încetişor, dulce,cum să vă spun, parcă nu el rîdea, ci un drăcuşor din el,un mic satir din antichitatea greacă... „Costică, a zis apoi,?i. Doamne ! cum îi mai străluceau ochii !, tu ce crezi,există zîne pe lumea asta, nu zîne din basme, ci vii, ade-vărate, zîne, iele, zeiţe, naiade, cum vrei să te numeşti ;

36

zîne, auzi tu ? !“ îmi dădeam seama că nu-1 mai încăpeafericirea, că trebuia să şi-o destăinuiască -— şi cui, dacănu mie, prietenul lui cel mai bun ?... A mai bîiguit aşavreun sfert de ceas,, despre zîne şi iar despre zîne, despreuna anume mai ales, fără seamăn pe lume, întruchiparea,zicea, a pădurilor şi a razelor de lună, a izvoarelor şi no-rilor, şi tot aşa, prostii de îndrăgostit... Cam tîrzior, dardescoperise şi bietul Traian, prietenul meu, dragostea !A adormit brusc, la mijlocul unui cuvînt, şi în ziua aceeal-am asigurat pe profesor că tovarăşul meu de cort e bol-nav, că a gemut toată noaptea, aşa că l-a scutit de lucrări.Asta e tot, dar, vă repet, n-am mai văzut niciodată, lanimeni, o fericire atît de, cum să spun, paroxistică... Şila cine ? La sfiosul, la lîncedul Traian, pe care pînă atuncinu-1 credeam în stare de sentimente mai puternice. Pestedouă zile ne-am întors la Bucureşti, eu am plecat la mare,la Costineşti, după aceea, cum v-am spus, m-am îmbol-năvit. Iar Traian... Traian a pierit fără urmă...

— Credeţi că la Vitomirna fusese în noaptea aceea ?— Numai acolo putea să fi fost. Faţă de punctul unde

era instalată tabăra noastră, Gladu era prea departe.— Şi n-aţi aflat unele elemente mai concrete, mai

prozaice, despre „zîna“ aceea, „întruchiparea pădurii, arazelor de lună" şi'aşa mai departe ?

Geologul avu un gest de consternare.— Nu. După ce s-a trezit din somn, lui Traian îi tre-

cuse gustul de confesiuni şi nici eu nu l-am tras de limbă,îmi ziceam că e o copilărie...

Vigu se ridică.— Şi n-aţi întîlnit prin partea locului o fată, o femeie...

'de o frumuseţe, să zicem, ieşită din comun ?— N-am avut norocul lui Traian ! De altfel, în ce mă

priveşte, n-am bătut decît o dată sau de două ori drumulpînă în cătun. Eram destul de ocupaţi în tabără. Şi dacăne. gîndim bine, „zînă“, „frumuseţe răpitoare" poate săfi fost femeia respectivă numai în ochii prietenului meu —pe iubita ta eşti înclinat s-o idealizezi, o vezi oarecumaltfel decît e ea în realitate...

— Fără îndoială... în sfîrşit, asta e tot. Vă mulţumesc,Somnule inginer.

Era aproape ora unu din noapte cînd Vigu ajunseacasă. Se dezbrăcă, consultă Mersul trenurilor şi întinse

37

mîna spre telefon, cu intenţia de a cere la 051 să fie trezitla patru şi un sfert — la cinci şi douăzeci de minute plecaun. accelerat spre Valea Jiului. Aparatul se porni însă săsune înainte de a ridica el receptorul. Răspunse, întrebîn-du-se cine naiba putea să-l caute la ora aceea. Se linişti(se temuse că, aşa cum i se mai înlîmplase de sute de ori,va fi chemat pentru un caz urgent, şi astfel <şi acelebiete trei ore şi jumătate de somn cîte îi mai rămăseserăse vor duce pe apa sîmbetei...) cînd auzi vocea operatoareide la interurban.

— Sînteţi chemat de T... anunţă telefonista, după ceceru confirmarea numărului. T.... ? Era localitatea, gar-nizoana în care se afla unitatea militară din curtea cămadecolase, cu trei zile în urmă, cu elicopterul.

— Tovarăşul căpitan Vigu ?... irupse în receptor unglas precipitat şi juvenil. Să trăiţi ! Mă iertaţi că vă tele-fonez la ora asta, tovarăşe căpitan, poate v-am sculat dinsomn, dar am mai sunat şi la nouă, şi la unsprezece, şiacum o jumătate de oră, şi n-a răspuns nimeni...

— Nu m-ai sculat din somn, aşa că lasă scuzele, loco-tenent Opreanu, i-o reteză Vigu, bucuros să audă glasulaviatorului cu ochii atît de_ ageri. Dar, mă rog, ce s-a în-tâmplat, arde undeva ? S-a mutat muntele Parîng. dinvechea sa vatră ? adăugă el ironic, dar numai vag ironic,fiindcă tînărul pilot era, observase lucrul ăsta, foartesusceptibil, iar lui îi era realmente simpatic ; putea băgamîna~n foc că locotenentul îi telefona la ora aceea dinnoapte ca să-şi ofere, ca atîţia alţii înaintea lui, serviciilede detectiv amator. Dacă în alte rînduri stăruinţele desoiul acesta îl plictiseau, îl scoteau din sărite, în cazul defaţă, trebuia să recunoască, îi surîdea perspectiva de a-1avea tovarăş ele drum în „excursia'*. montană de a douazi pe „ciocîrlanul“ ce dăduse dovadă de un simţ de obser-vaţie atît de dezvoltat. Nu se înşelase, ca atîţia alţi martorila un caz sau altul, ca atîţia participanţi întâmplători lao anchetă, tînărul rviator avea „o idee“ a lui, şi nu toc-mai suptă din deget !

1— Mi-aţi recunoscut vocea ?... făcu, plăcut surprins,pilotul Alouette-i, după care se porni să peroreze : to-varăşe căpitan Vigu, vedeţi dumneavoastră, de atunci,de cînd mi-aţi arătat cuţitul acela, pumnalul, m-a obse-

38

dat, ca să spun aşa. încrustaţia de pe plăsele, motivul acelaornamental foarte ciudat — vă mai aduceţi aminte ?...

— Nu, nu-mi aduc aminte !... rise Vigu. Mi-a ieşitcomplet din cap !

— Mă scuzaţi, tovarăşe căpitan, a fost o întrebareprostească, recunosc... fiindcă îmi închipui că acesta esingurul indiciu important pe care îl aveţi pentru iden-tificarea criminalului... Sau mă înşel ?

Vigu nu găsi de cuviinţă să răspundă.— Tovarăşe căpitan Vigu, reluă locotenentul Opreanu,

intimidai oarecum de tăcerea ostentativă a celuilalt, iatăce voiam să vă spun de fapt... Eu, ştiţi, sînt originar deprin părţile acelea, dintr-un sat din Gorj, părinţii meitrăiesc şi astăzi acolo... La noi, în materie de artă popu-lară — nu ştiu dacă dumneavoastră cunoaşteţi regiunea —,la noi şi în Maramureş, am constatat asta cînd am fostodată pe-acolo, la noi, cum ziceam, există o tradiţie în cepriveşte împodobirea porţilor, a stîlpilor de pridvor şi aaltor elemente de arhitectură. Casele uSînt, in general, dinlemn, şi avem mulţi meşteri cioplitori, adevăraţi artişti...

'— Toată lumea ştie asta. Să nu-mi pomeneşti şi dum-neata despre Brâncuşi !

— Nu, n-are rost, cine nu ştie astăzi despre Brâncuşi...al cărui strănepot, după mamă, sînt de altfel, nu maiştiu exact de ce spiţă...

— Ce vorbeşti ? Senzaţional!— Dar să revin la ce spuneam adineauri... Mă refeream

la arta populară locală Cum să vă explic, dacă în scoarţe,în covoare, în alte ţesături pot fi recunoscute flori, păsări,frunze, siluete de copaci, în lemn se încrustează motiveornamentale cu totul ciudate... ai jura că e sculpturăabstractă modernă... cînd de fapt semnele acelea ar veniparcă clin adîncul vremurilor, dintr-o lume fabuloasă,moartă demult...

— „Dacia preistorică“ ?... îl întrerupse Vigu, pe unton de uşoară iritare.

— Ordonaţi ? ! făcu locotenentul Opreanu, ca să secorecteze îndată : Poftim ? De pe vremea dacilor ? Ştiueu ? ! S-ar putea să fie de pe vremea dacilor, de ce nu ? !

Hm, bine măcar că băiatul ăsta nu l-a citit şi el peNicolae Densusianu, constată Vigu cu un soi de satisfacţie

39

răutăcioasă, doi locotenenţi cu lecturi savante într-unaşi aceeaşi zi ar fi fost prea de tot !f — Ce ne interesează pe noi, tovarăşe căpitan, îşi dez-voltă locotenentul Opreanu ideea în continuare, este fap-tul că motivele decorative folosite în sculptura lemnului,chiar şi atunci cînd sînt foarte simple, din numai douăsau trei linii, sînt extrem de originale, neîntîlnite nică-ieri în altă parte... Ele sînt adesea, într-un anume fel,semnul, pecetea unui neam, adică a unei familii, moşte-nite din moşi-strămoşi, iar în unele cazuri chiar semnuldistinctiv, semnătura unui individ sau altul...

— înţeleg...— încrustaţia de pe pumnalul pe care mi l-aţi arătat

eu n-am mai văzut-o nicăieri, şi cu toate astea mi separe cun'oscută !... Ciudat, nu ? Mă gîndesc că dacă l-aţigăsi pe meşterul care a împodobit plăselele cuţitului, aţida probabil şi de urma asasinului...

— Miine pe la amiază voi fi la Vitomirna, zise Vigu.Nu mai adăugă că tocmai asta îşi propunea în primul

rînd, să meargă pe „firul“, dacă putea fi numit astfel,bizarului însemn (de moarte, cum îl numea în gîndullui) de pe cuţitul' ucigaş : de ce să-i răpească simpaticuluipilot paternitatea „ideii de anchetă" ?...

— Vreţi să vă duc cu elicopterul ? se grăbi să seofere Opreanu. Eu am două zile libere, dar dacă ii tele-fonaţi comandantului, sînt sigur că...

— Nu vreau să mă duci cu elicopterul, rîse Vigu. Şinici cu un Mig o sută nu ştiu cît : să păstrăm pacea an-cestrală a bătrînului cătun Vitomirna şi să pătrundem înel ca doi drumeţi cu piciorul ! Ce rost ar avea să ne atîr-năm clopoţei de zgardă ? ! Zici că ai două zile libere ?Foarte bine. Dacă îţi face plăcere (iată că i-o lua înaintedetectivului amator, prdpunerea venea chiar de la el !),poţi să mă însoţeşti în excursie... Trenul meu soseşte la10.57 în gafa Calomfireşti. Aşteaptă-mă acolo. La reve-dere ! A ! era să uit : e de preferat să nu fi îmbrăcatîn uniformă...

IV

Trenul sosi într-adevăr la 10,57, nici un minut mai^vreme sau mai tîrziu, în neînsemnata gară Calomfireşti,

40

şi pe peronul cu pietriş, în faţa unui rond cu zorele, aş-tepta locotenentul Opreanu, în cel mai clasic echipamentde munte : bocanci cu ţinte, masivi, făcuţi parcă să esca-ladeze Everestul, pantaloni-pană, pulovăr cu capete decerb şi chiar şi cu un rucsac, aproape gol, atîrnîndu-i deumărul stîng. Novicele Sherlock Holmes împinse conspi-rativitatea pînă acolo că se făcu a nu-1 cunoaşte pe călă-torul — singurul de altfel — care coborî din tren. Vigu,amuzat de situaţie, se duse direct la el şi îi strînse mînacu efuziune.

— Avem noroc de vreme frumoasă pentru excursianoastră, amice Opreanu ! Ar fi interesant de cunoscutprognoza căpitanului lorgulescu de la meteo.

— Cer descoperit pentru astăzi şi plafon înalt pentruurmătoarele două zile.

— Perfect ! Dacă spune el aşa... Am avut ocaziasă constat că de obicei nu se înşală...

Străbătură strada principală a tîrguşorului discutîndîn continuare tot despre vreme, cu sîrguinţa şi aerul preo-cupat a doi englezi de baştină. Curînd, lăsară în urmăcasele mărginaşe şi porniră să urce un drum forestier,desfundat, din ce în ce mai stricat cu cît urca în munte,în zare, crestele munţilor se înălţau cenuşii, înnegurate, înlumina palid-aurie a amiezii de toamnă ; zăpada scîn-teietoare de acum cîteva zile se întorsese, pînă la ultimulfulg, în cerul înalt. Trecură pe lîngă pilcuri de copaciarămii — stejari şi ulmi, iar mai apoi fagi bătrîni cu trun-chiuri groase poleite în argint străvechi —, peste pajişti cuiarba pălită, resemnată să primească peste o zi, peste onoapte, peste cîteva nopţi, tristul veşmînt al ieraii, pelîngă surpături de coastă, sinistre în golătatea lor de piatrădezvelită, spălată, mîncată de ploi vechi şi putrede. Pemăsură ce urcau, pustietatea creştea, şi creştea şi adîncatăcere şi încremenire a locurilor. Codrul, cel de departe; caşi cel pe lîngă care treceau, şuşuia prelung în bătaia unuivînt altfel nesimţit, împlinind prin sunetul acesta gravşi continuu tăcerea, sporind-o şi lărgind pînă la necrezutpustietatea, încît, de la o vreme, cei doi călători pestemunte amuţiră cu totul, adîneindu-se într-o muţenie, casă zicem aşa, înfiorată. Nu întâlniseră ţipenie de om încele două sau trei ceasuri de urcuş, încît se puteau întrebacine îi va fi premers pe drumul acela surpat şi sălbatic,

41

şi cînd anume, în ce timpuri pierdute, şi încotro se va fidus, sau dincotro va fi venit ?... Căci drumul, aşa cum seînfăţişa, părăginit şi pustiu, părea să nu mai fi fost călcatde veacuri — cine ştie, ultima care l-a’ străbătut s-arputea să fi fost o cohortă romană, întotdeauna triumfală înmarşul ei, chiar şi înfrîntă şi în retragere ! Dar nu — şi oştiau amîndoi (Vigu îi istorisise între timp tovarăşului săude drumeţie trista poveste a studentului geolog TraianOmescu), dar nu, drumul acela fusese călcat, nu încăpeanici o îndoială, în urmă cu şase ani, cu o aproximaţie decîteva zile, dacă nu de altcineva, cel puţin de pasul plinde vioiciune pe care numai dragostea şi întîia tinereţe,îngemănate, o pot împrumuta cuiva, al unui băiat din-secolul douăzeci, în goana sa, pe cît de eternă, pe atî.t deamăgitoare, după o himeră, după o „zînă a pădurilor, arazelor de lună, a norilor” şi a altor fantasmagorii, pecare o credea a sa şi care, pînă la urmă, n-a fost să fiedesigur a nimănui... O goană după o fericire deşartă,menită, cum mai întotdeauna se întîmplă, să fie pîndităde o nălucă ucigaşă...

Făcură un popas la locul unde, cu cîteva zile în urmă,coborîseră din elicopter după sinistra lor descoperire dinadîneul hornului de piatră. Soarele începuse să dea spreasfinţit —acum, toamna, seara se lăsa degrabă.

Nu mai schimbaseră decît cîteva vorbe în ultimulceas şi mai bine de drum. Vigu se aşeză pe un bolovan, îşiumplu pipa cu tutun şi o aprinse. Locotenentul Opreanudesfăcu rucsacul, scoase o sticlă de coniac de soi —Murfat-Iar, cinci stele —, o destupă şi i-o întinse lui Vigu,care bău o duşcă zdravănă, dar nu înainte de a adulmecaîndelung aroma nobilei băuturi.

-— Excelentă iniţiativă, ciocîrlane !... îl lăudă el petovarăşul său de drum. Şi ai gusturi fine !

Numai şi după felul cum se roşi, se putea vedea cît detînăr era pilotul de elicopter !

•— Mă bucur că vă place... spuse el modest. Ce cre-deţi, îl veţi găsi pe ucigaş ?... întrebă el apoi, şi era lim-pede că întrebarea îi stătea de mult pe buze, dar nu în-drăznise s-o formuleze.

Vigu îi restitui sticla de coniac, dar nu se grăbi sărăspundă. Părea că nu-i făcuse deloc plăcere să audăîntrebarea locotenentului.

— Dacă îl voi găsi pe ucigaş ?... Sînt împrejurări,prietene, cînd ai prefera, cînd ai dori mai degrabă să-ţiscape ucigaşul pe care îl cauţi...

Tînărul pilot înghiţi un nod. Nu-i venea să-şi creadăurechilor ! Cum putea proclama faimosul detectiv o ase-menea... o asemenea aberaţie ? ! Dar, după momentulde uluire, simţi cum îl cuprinde un inexplicabil val deemoţie.

— Să vă scape ! Ce vreţi să spuneţi ? !Vigu primi încă o dată sticla de coniac ce i se oferea,

bău de astă dată mai moderat şi încercă să se explice :— Crimele sînt sordide prin definiţie, amice dragă,

nici n-ai idee cît sînt de urîte, de murdare, de dezgustă-toare !... Unui om ca dumneata, deprins cu azurul şi infi-nitul cerului şi care înfruntă în fiecare zbor, căci nu sepoate altfel, ţine de condiţia însăşi a profesiunii, gîndulunei morţi pure ca o volatilizare în eter... unui băiat cadumneata vederea lor i-ar întoarce stomacul pe dos... Şitotuşi, din vreme în vreme, se iveşte cîte una — Doamne,iartă-mă ! era cît pe ce să spun frumoasă /..., — Viguridică din umeri. — Dar cum s-o numesc altfel ?... Ea secaracterizează astfel în primul rînd prin mobil, sau prinabsenţa unui mobil infam. înţelegi, îndeobşte mobilul elegat de un cîştig, care nu trebuie neapărat să însemnebani, ci o sumedenie de alte avantaje, materiale sau dealtă natură, şi a vedea oameni ce ucid pentru a cLobîndiceva e pur şi simplu greţos... în alte cazuri, se manifestăimpulsuri oarbe, bestiale, de brată, care dacă se conjugăşi cu alcoolul, sau cu demenţa, f,au cu cine ştie ce instinctesanguinare, rezultă un spectacol absolut respingător... Darm-ai întrebat dacă cred că îl voi găsi pe ucigaşul studen-tului Traian Omescu. Ei bine, sînt convins că descoperirealui, în aceste locuri nepopulate, la marginea lumii, va fi otreabă întristător de simplă... Singura sa şansă a fost aceeade a nu fi descoperit cadavrul victimei, care, lucru aproapesigur, a venit aici în taină, neştiut de nimeni ! Acum, numai poate scăpa, şi el o ştie la fel de bine ca şi mine. Cumsă-ţi spun, pe omul care a vărsat sînge în locul în carene aflăm noi acum, eu îl şi văd de pe acum, în sfirşit, săzicem că nu ştiu cum arată la faţă, dar îl văd... îl vădaproape aievea... îl simt ! Şi, o să te miri, probabil, nu mă

43

— încearcă cîtuşi de puţin imboldul de a-1 strivi sub tălpica pe o insectă respingătoare !...

— Dar de ce — de ce ? ! strigă locotenentul Opreanu,exasperat. Nu mai înţeleg nimic ! L-a ucis pe băiatul aceia— chiar dumneavoastră mi l-aţi descris, era un om înfloarea vîrstei, un caracter fericit, iubit de părinţi şi deprieteni, apreciat ca student, trăia cea dinţii dragoste avieţii sale, visa să... dar ce putem şti noi despre visurilelui ? ! Şi vine, din umbră, un ticălos.care îi înfige cuţitulîn spate !

Vigu îi puse o mînă moale pe umăr. ,— Haide să ne urmăm drumul, dacă vrem să nu ne

prindă întunericul !Porniră pe drumeagul care, acum, mai mult cobora.

După un timp, Vigu reluă, cu un zîmbet care îl surprinseîncă o dată pe însoţitorul său — era un zîmbet şi rău, maiexact spus nu lipsit de cruzime, şi trist parcă, şi ironic :

— Cine ştie, poate că omul acela ne aşteaptă ! Adică...mai mult ca sigur că ne aşteaptă, sînt în sufletul lui chiardouă aşteptări, una veche de şase ani de zile, de cînd asăvîrşit ce a săvîrşit, şi alta doar de cîteva zile, de cînda aflat despre descoperirea scheletului....

— Presupuneţi că a fugit ?— Nu ajunge el prea departe... Nici un fugar nu

ajunge prea departe, odată pus în urmărire, nu asta măpreocupă !

Opreanu tăcea, dar se simţea că ar vrea să întrebeceva şi numai din sfiiciune n-o face.

— Vrei probabil să-ţi spun de ce aş prefera ca omulacela să-mi scape ? Să fim bine înţeleşi : să-mi scapemie, ca să fiu scutit de jalnica obligaţie de a-i pune cătu-şele, dar nu să scape de pedeapsă — a vărsat sînge, şiasta se plăteşte, iar el o ştie... Ei bine, să ne gîndim lamobilul eventual al crimei. Băiatul acela, Traian Omescu,n-avea în buzunar o lescaie peste banii de tren, aşa că ja-ful se exclude. Pe de altă parte, n-a făcut vreodată răunici unei muşte, aşa că nici răzbunarea nu poate fi luatăîn considerare. în schimb, ştim că era îndrăgostit lanebunie de o „zînă a pădurilor" de prin partea locului...Ce supoziţie putem face : că o fericire s-a suprapus pestealtă fericire, o dragoste peste altă dragoste ! „Zîna pă-durii” fiind una singură, nu putea fi împărţită ! Pesemne

44

că îl iubea şi ea pe băiatul „de la oraş", care, în treacătfie spus — i-am văzut fotografia — era un tînăr atrăgător.Dar celălalt ? Cel a cărui flacără din piept n-a putut fistinsă... n-a putut fi stinsă poate nici prin moarte...

Locotenentul Opreanu protestă :— Dar asta-i o definiţie ceva mai sofisticată, să

zicem mai poetică, mai romantică, a unui caz oarecarede gelozie... O crimă pasională tot o crimă rămîne, oricîtecircumstanţe atenuante i-am căuta ! Nu sînt de acord cudumneavoastră, iertaţi-mă !

Acum se vedea cătunul, nu prea departe. Vreo două-zeci-treizeci de case răsfirate printre livezi şi fineţe cuiarba neaşteptat de proaspătă, de un verde aprins, pentruanotimpul întîrziat. Ca într-un decor de basm, din loc înloc, în livezi, meri bătrîni cu crengile încărcate de fructeroşii ca nişte globuri de sticlă incendiau verdele pămîn-tului şi, mai în zare, albastrul şi cenuşiul cerului în amurg.Fără voia lui, de parcă s-ar fi temut să nu-1 audă urecheavreunui duh al locurilor, Vigu coborî glasul pînă aproapela şoaptă, cînd spuse :

— Crimă pasională, circumstanţe atenuante ?... Sălăsăm termenii juridici pe seama magistraţilor — eu mămulţumesc să mă uit o singură dată în ochii omuluiacela... S-ar putea să nu fie nevoie să-i pun decît o singurăîntrebare, pe celelalte să le las în grija judecătorului deinstrucţie. Fiindcă am presimţirea că, la întrebarea mea,omul va răspunde din capul locului : „da“... Dacă va fiîn stare să răspundă chiar şi atît !

Locotenentul Opreanu se uită la el cu coada ochiului.— întotdeauna „presimţiţi" cu ce fel de oameni veţi

avea de-a face, vreau să spun, atunci cînd anchetaţi ocrimă ?... întrebă el cu o ironie care nu-i scăpă lui Vigu ;dar nu se supără, ci dimpotrivă, rîse.

— Ei ! nu chiar întotdeauna, să nu exagerăm ! Darmi se întîmplă destul de des...

Se apropiaseră între timp de primele case ale cătunului.Api’oape toate aveau porţi înalte de lemn, cu cîte o strea-şină superbă, fantastice alcătuiri, pline de grandoare, cuatît mai măreţe cu cît, funcţional, erau mai degrabă deprisos, ograda fiind rareori închisă de garduri din- toatelaturile, astfel că se putea intra foarte bine şi pe lîngăpoartă, nu neapărat prin ea. Porţi regeşti — căci puteau fi

45

privite şi aşa, dînd spre curţile unor crai pastorali delegendă... Dincolo de porţi, dar la o depărtare de eîţivazeci de metri, în profunzime, răsăreau casele, nu toatemari, nu toate încăpătoare, dar semeţe şi în acelaşi timppline de farmec, durate, pînă la jumătatea lor, din piatrămasivă, iar mai în sus din bîrne înnegrite de ploi şiomături şi cu pridvoare largi pe care rîdeau, roşii, înglastre, îngrămădite unele într-altele, muşcate mari, canişte ţărăncuţe voioase. Oameni nu se prea vedeau princurţi sau pe uliţă, dar mai.din toate hornurile se ridicafum, semn că la vetrele din tinde se mesteca mămăligapentru cină. Din depărtare, se auzeau tălăngile vitelor cese întorceau de la păşune. Cîte un lătrat de cîine te maistrica liniştea.

— Ai ochii cei mai ageri din lume, prietene, se întoarseVigu spre tînărul pilot, m-am convins de lucrul ăsta zileletrecute... Aşa că roteşte-ţi privirea... şi caută !

— Ce anume ? ! făcu mirat Opreanu. Ce să caut ?Apoi, dumirindu-se deodată :— A ! da ! — Şi, cu o şoaptă înfiorată : — Semnul...Păşeau agale prin mijlocul uliţei, întorcînd privire-'*

cînd spre o casă, cînd spre alta, minunîndu-se de frumu-seţea înaltelor porţi de lemn şi de fantezia nesecată a meş-terilor care le duraseră şi le ciopliseră : atît de asemănă-toare între ele, nu era totuşi nici una aidoma cu celelalte !

Opreanu încleştă mîna de braţul lui Vigu, Oricît arpărea de ciudat, dar pălise ! Murmură :

-----Acolo....Se aflau în dreptul unei case ce răsărea mohorîtă

dintre nişte copaci foarte bătrîni, scorburoşi şi.cu trunchiulcrăpat, cu cîte o creangă noduroasă, nu doar scuturată defrunze, ci moartă de mult, neputincioasă să mai zămisleascăvreun mugure. Tei şi salcîmi trişti şi surpaţi în sine. Lafel ca şi casa pe care o umbreau, şi care părea să fiePărăsită. Acoperişul de şindrilă era putrezit de ■ multferestrele, cu ramele smulse, arătau ca găvanele uneihîrci, uşa, smulsă şi ea, ca gura ştirbă a Mumei-Pădurii !Nu se simţea nici un semn de viaţă în casă şi nici în şo-pronul alăturat sau în grajdul lăsat într-o rină, cu douăbîrne din acoperiş prăbuşite la pămînt. Curtea era năpă-dită de bălării înalte şi, străbătînd-o, cei doi avură sen-zaţia tulbure că sînt cei dintîi care calcă pe acolo de

multă vreme, dacă nu ţineau seama de moroi, ai cărorpaşi, se ştie, nu lasă urme ! Negura înserării sporea şi maimult tristeţea deznădăjduită a locului, şi aşa întunecat şicotropit ca de o pecingine de moarte.

Din uliţă, locotenentul Opreanu spre pridvorul aceleicase arătase. Vigu nu remarcase nimic deosebit, dar ştia,din experienţă recentă, că nici el, nici vreun alt muritor,se putea spune, nu erau capabili să vadă ce vedeau, de ladistanţe apreciabile şi cu atîta precizie, ochii de şoim aitînărului pilot. într-adevăr, pe grinda care susţinea prid-vorul era cioplit, în chip de motiv ornamental, şi repetat lao depărtare de o palmă, Semnul : o linie şerpuită, închi-puind poate chiar vicleana şi ucigaşa reptilă, la mijloccercul cu raze, simbolul discului solar (şi nu se aţine nă-pîrca în bătaia soarelui fierbinte, încolăcită pe piatră ?...),la capete cele două linii frînte, putînd să însemne multe şinimic totodată ! Aidoma întru totul cu încrustaţia de peplăselele pumnalului. Pătrunseră în ogradă.

Vigu strigă :— E cineva pe aici ? "Nu-i răspunse decît foşnetul frunzişului putred de

deasupra capetelor lor. Intrară, prin uşa prădată, întîiîn tindă, apoi în odaia mare. Nimeni, nicăieri. Şi nici unobiect casnic, cît de neînsemnat, care să arate că ar locuicineva în casă. Părăsită şi jefuită de orice lucru caremai putea sluji la ceva, chiar şi de scîndurile duşumelei,casa era pustie. Ciudat, însă, într-un ungher era răsturnatun braţ de fîn ; pesemne vreun drumeţ rămas fără adă-post înnoptase de curînd acolo.

Şi cu toate astea, în paragina şi pustietatea aceea,amîndoi aveau sentimentul straniu că nu sînt singuri,că în preajma lor, poate în pereţii coşcoviţi, poate în văz-duhul înnegurat, într-o lume nevăzută dar suprapusă, semai află o fiinţă omenească, cineva sau ceva care ar fi sauar aduce cu o fiinţă omenească ! ,,Nu există stafii ! mur-mură în gîndul său, încercat totuşi de un fior, tînărulpilot. Astea sînt prostii !...“

Şi, atunci, o văzură. întoarseră capetele amîndoi deo-dată şi tresăriră puternic. Nici unul nu o auzise apro-piindu-se. O făptură cu totul ciudată stătea în uşă (din

47

care şi pragul fusese smuls), luminată dindărăt, ca de oaură supranaturală, de razele soarelui ce scăpata, înaltă,subţire, gracilă, cu părul negru revărsat peste umeri, cufruntea, dureros de albă, ridicată sfidător, cu ochii mari,uluitor de mari şi de strălucitori, dar de o strălucire degheaţă, aţintiţi asupra lor.

Tăcerea o rupse făptura aceea ca din altă lume ;— Vulturul v-a trimis ?O priveau încremeniţi.■— Ori aţi venit să-mi aduceţi veşti de la Căprioriu

meu cel drag ? Poate mă duceţi la el ? ! Dacă-i aşa, vin cuvoi îndată... Singură nu mă pot duce, că nu nimerescdrumul către tărîmul celălalt...

Vigu făcu un pas înainte şi întrebă cu glasul coborîtşi moale, ca nu cumva s-o sperie :

— Tu eşti Zîna pădurilor, nu-i aşa ?Ea zîmbi :— Aşa îmi spunea-el, Căpriorul meu... Şi cu cîte alte

vorbe nu mă alinta ! Numai că toate pădurile de pe lumes-au uscat, şi toate izvoarele au secat, şi a pierit şi cînteculpăsărilor, şi nici eu nu mai sînt zîna nimănui... Au secatşi ochii mei, aşa că nu mai sînt Zîna pădurilor !... Dar luisă nu-i spuneţi asta, că nu mai vine, nu se mai întoarce lamine dacă află că rn-am făcut slută, neagră, uscată, măcarcă de dorul lui am ajuns aşa.,. Lui să nu-i spuneţi, să măcreadă tot cea dinainte...

— Ascultă... începu Vigu.Dar ea, schimbîndu-se brusc la faţă, întoarse capul

şi, fără altă vorbă, o rupse la fugă, coborînd în goanănebună treptele pridvorului şi făcîndu-se nevăzută în-dărătul unor arbuşti. Vigu îl blestemă în gînd pe pluto-nierul de miliţie care, intrînd în ogradă, o speriafee şi oalungase, iar acum se interesa, morocănos, de identitatealor.

— Sînt căpitanul Vigu, de la Inspectoratul Miliţiei Ca-pitalei, îl lămuri el pe un ton cu totul neprietenos, întin-zîndu-i legitimaţia. Dînsul e locotenentul de aviaţieOpreanu. Ei ! şi acum e rîndul meu să-ţi pun dumitalecîteva întrebări, şi să vedem dacă o să-ţi fie la îndemînă !...

48

M

Urcau toţi trei pe un drumeag pietros, în tăcerea mis-terioasă a nopţii timpurii de toamnă, către cimitirul cătu-nului. Chiar în faţa ochilor lor, răsărea luna plină. Devreo cîteva minute, întreaga întindere se acoperise de unvăl de aur. încă un peisaj ca din altă lume...

— Stinge lanterna ! îi ordonă Vigu, enervat, pluto-nierului care mergea la un pas îndărătul celor doi ofiţeri.Miliţianul se grăbi să stingă lanterna. Două ceasuri înche-iate, acolo, la post, căpitanul acela afurisit din Bucureştiîl frecase ca pe hoţii de cai, spunîndu-i de altfel fără ocolcă raportul pe care-1 va întocmi la încheierea ancheteinu va avea în nici un caz darul să facă să fie avansat„la excepţional" !

— Vasăzică, dumneata, cînd un om din sat se spîn-zură de grinda casei, te mulţumeşti să constaţi decesul şinu te întrebi ce l-o fi îndemnat să-şi ia viaţa ? Şi apoi, cîndfemeia ce se ştia că urma să se. mărite cu sinucigaşul— o fată frumoasă ca ruptă din soare ! — îşi pierde minţile,dumneata îţi spui că asta i s-a tras „din inimă rea" şi nuiei în seamă nici măcar faptul că femeia dăduse semneevidente de rătăcire înainte de a i se spînzura logodnicul,ca să-i spunem aşa omului... Grozavă logică, bravo ! Apoi.recunoşti că ai auzit „vorbe" prin cătun că femeia seîntîlnea, nopţile, intr-o colibă din pădure, cu un tînăr„de la oraş".,. Ai presupus că era vorba de unul dinstudenţii de la tabăra geologilor, dar n-ai făcut nici olegătură între studentul în geologie dispărut, ale căruisemnalmente erau date în circularele adresate tuturorposturilor de miliţie din ţară, şi drama petrecută aici,la Vitomirna ! Sau te pomeneşti că nici nu-ţi arunci ochiipeste circularele astea, ci doar îţi înfunzi dulapul cu ele ? !Nu-ţi cerea nimeni să rezolvi cazul, ci doar să sesizezi,să raportezi că s-au petrecut nişte întîmplări suspecte.

Către mormîntul spînzuratului urcau acum. Un om,după toate descrierile obţinute, trecut de întîia tinereţe,închis în sine, cu un chip aspru, tăiat ca din piatră, aproapecărunt — un om drept, în felul lui, care n-ar fi furat de lanimeni un cocean de porumb, dar care, atunci cînd prin-sese un mînz păscînd în livada lui, îl ucisese înfigîndu-iun ţăruş în grumaz ! Văduv de mulţi ani şi fără copii,

ac iiiuragosuse patimaş de cea mai frumoasă fată din satşi din multe sate pînă hăt peste munţi. Spre mirarealumii, o înduplecase să se mărite cu el. Peste o săptămînăurmau să facă nunta, cînd deodată, el e găsit spînzurat degrinda pridvorului casei sale !... în casa în care trăia sin-guratic, ţinea pregătite din vreme crucea pentru mor-mînt şi sicriul în care să fie îngropat.

Ajunseră în faţa mormîntului. Vigu îi ceru miliţianuluilanterna şi lumină crucea.

— Aş fi jurat că vom găsi şi pe cruce Semnul ! mur-mură locotenentul Opreanu, pradă unei emoţii inexpli-cabile. Iată-1 ! Şi cît de întunecat luceşte în bătaia lunii 1

— Şi dacă aş dispune exhumarea, poţi fi sigur că l-amgăsi şi pe capacul sicriului, spuse Vigu, cu un fel deuimire tristă. Semnul acesta crîneen şi misterios... din afaravieţii şi morţii, şi din afara timpului...

Fură singurele vorbe pe care le schimbară în faţamormîntului ucigaşului. Al omului care vărsase sînge şicare ştiuse, după aceea, să-şi dea singur pedeapsa. Lunalumina aproape ca ziua, toate stăteau încremenite, pietrele,iarba, ţărîna, chiar şi copacii negri de pe muchea dealuluişi care, cu toate astea, şuşuiau misterios în noapte, într-unzvon ce venea din adîncul a zeci de veacuri, îngropateparcă şi ele în ţintirimul umil.

50

PARTEA A DOUA

Ploaia şi cei doi cascadori

reprezentând Capitolul N-are Importanţăce Număr din Romanul Midtiplelor Aven-turi ale. Căpitanului Vigu

1

O zi de iulie, anunţîndu-se toridă încă dela ora aceea matinală, opt şi jumătate. Bucureştiul — aco-perit ca de o platoşă sufocantă de bolta de un albastruprăfuit, murdar, şi resemnat să înfrunte asaltul arşiţei.„Nu-i exclus să plouă după-amiază... dă, Doamne, săplouă !...“ murmuram eu fără convingere, în timp ce — şiera o senzaţie cu totul dezagreabilă ! — simţeam cumtranspiraţia îmi' înmoaie bluza. Eram la volanul maşinii,şi cu toate că lăsasem în jos geamurile şi în dreapta, şi înstînga, curentul de aer era practic inexistent. Dînd depe C. A. Rosetti în bulevardul Magheru, am cotit şi amtras la staţia de benzină de lîngă Lido. *

Un băiat în salopetă s-a aplecat spre geamul din drep-tul volanului :

— Cîţi litri ?Am dat să răspund, cînd cineva, care se apropiase

între timp de maşină şi pe care nu-1 vedeam decît de lapiept în jos, a răspuns în locul meu :

— Plinul ; şi repede !

* Acţiunea acestui capitol din roman se petrece pe vremeacînd staţia de benzină amintită mai exista şi cînd, aşa cum se vavedea mai încolo, superbul pod peste Dunăre, de la Giurgeni —Vadu Oii nu fusese- construit încă, ci se afla în lucru.

51

— Mircea ! am exclamat, recunoscînd vocea prietenu-lui meu, căpitanul Vigu, de cînd naiba dispui tu de rablamea ? Ce-s manierele astea ?

Vigu se aplecă spre mine şi îmi surîse mut, dar cutoţi dinţii — zîmbet-ul lui de zile mari, pe care-1 arboradin ce în ce mai rar de la o vreme încoace. Din vîrfuldegetelor, îmi făcu semn să nu discut şi să mă trag departea cealaltă a banchetei, să-l las pe el la volan.

— N-am nevoie să-mi umplu rezervorul ca Să măduc la ştrand la Floreasca, am protestat, în timp ce eldeschidea portiera şi urca în maşină.

— Asta mai rămîne de văzut, făcu el cu nonşalanţă,fără să mă privească, ci cu ochii îndreptaţi înainte, spretrotuarul din faţă, unde, postat în colţul bulevarduluicu strada Ateneului, îl recunoscui pe sergentul majorTrandafir, pe care-1 ştiam ca pe un cal breaz ; făcea partede mulţi ani din echipa operativă a lui Vigu. Mă tem,amice, că vei renunţa la înot pe ziua de azi, continuă el,mereu cu ochii îndreptaţi înainte... vreau să spun, la laculFloreasca, fiindcă altfel nu se ştie... Să nu zic vorbă mare !Fii drăguţ şi pune bine servieta asta. Nu-ţi promit, darnici exclus nu e să înoţi astăzi într-un „lac“ cu multmai mare...

împinse spre mine o servietă din piele neagră, în care,după pipăit, îmi dădui seama că se găseşte un obiectdreptunghiular, probabil metalic.

— Auzi, miercuri dimineaţa, cînd oamenii muncii dauzor să îndeplinească planul în fabrici şi pe ogoare, dum-nealui se găseşte să se ducă la ştrand ! Ruşine ! Dar cumine n-o să-ţi meargă — îţi place sau nu, vei fi la dispo-ziţia mea,-cu prăpăditul tău de Fiat, cu cutia asta de cremăde ghete cu tot ! Consideră-te rechiziţionat pe un numărnedeterminat de ore.

— Hm... mormăii, dar nu eram nemulţumit, poate chiardimpotrivă, o escapadă cu Vigu în misiune era, maiîntotdeauna, pasionantă ; la mormăitul meu ursuz, maidegrabă prefăcut, el răspunse cu un zîmbet subţire :

— Mă tem însă să nu te dezamăgesc şi deseară să-ţirestitui cei cîţiva poli nenorociţi pe care i-ai dat pe ben-zină, benzină pe care s-ar putea s-o cheltuim de pomană !

— Haide, pune-mă în temă, ce mama dracului, numă mai fierbe atîta !

52

— O să te pun şi în teamă, dar mai ai răbdare. Pînăuna-alta, fii şi tu atent la Trandafir al meu —• o săaprindă la un moment dat o ţigară, semn că cei doi clienţiai noştri se pregătesc să iasă din frizeria hotelului, unde seferchezuiesc în clipa asta...

— Ce „clienţi" ? De cine e vorba ?— De doi tipi ce se cred al naibii de şmecheri ! Ei !

şi ca să te pun totuşi în temă, cum zici tu, află că rolulmeu, r6lul nostru, dacă vrei, se mărgineşte la a urmări doiindivizi dubioşi, care de aproape o săptămînă taie frunzala cîini prin Bucureşti : se plimbă pe străzi, agaţă pipiţe,colindă barurile de zi şi de noapte, magazinele, cinepia-tografele. Şi e posibil să nu aibe vreun alt program nicipentru ziua de azi... Aşa încît, băiete, s-ar putea să teplictiseşti de moarte ; mă vei purta cu rabla ta dintr-unloc, într-altul, cînd va fi cazul, eu voi coborî să mă ţindupă ei per pedes, iar pe tine te voi lăsa să mă aştepţi înmaşină, să te încingi ca în cuptor în mizeria asta de tini-chea, cîte o jumătate de oră, o oră, trei, cinci... Şi să nuse întîmple nimic altceva în plus, spre deziluzia ta !

— Ştiam că pentru'treburi dintr-astea ai „sclavii" tăi.nu te demiţi tu însuţi să...

— Oho ! ce cuvinte mari ! E adevărat că nu mi seîntîmplă prea des să iau asupra mea asemenea corvezi,dar e un caz special, indivizii mă interesează în mod cutotul deosebit — îmi dai voie să am motivele mele, nu i?Şi, pe de altă parte, dacă există riscul să ne lăsăm purtaţiprin Bucureşti toată ziua ca nişte nătăfleţi, cum au păţit-o,mai. multe zile la rînd, Trandafir, Ionescu şi compania(fiindcă eu abia în dimineaţa asta am ieşit din culise),dacă există riscul ăsta, zic, există şi indicii că astăzi, însfîrşit, vor înceta să mai joace pe „turiştii" blazaţi puşi petocat valută (de-ai şti numai cîte Hennessy-uri au dat pegît, te-ai speria, parol, chiar şi tu te-ai speria !) şi se vorocupa de treburi cît de cît mai serioase... %

— Cine-s tipii ?. — O ! altfel nişte băieţi de viaţă — veseli, drăguţi,

spirituali, şarmanţi, ce mai ! Cam prea de viaţă chiar !într-o singură săptămînă, direcţiunea hotelului a primit,în ce-i priveşte, nu mai puţin de şaptesprezece reclamaţiide la ceilalţi pasageri. Las’ că se nimeresc, în general,destui aiuriţi la Lido, dar ăştia chiar că întrec măsura :

53

vin de la bar la cinci dimineaţa şi se apucă să bocăne înpodea şi să cînte (şi cintă frumos, măgarii, dar au rămastot la stilul urlatore !), aruncă sticlele goale în stradă saule sparg de pereţii coridorului... ştii, caută scandalul culuminarea, cum au căutat şi sîmbătă noaptea, la MonJardin, cînd s-au legat de patru tineri de la o masă, niştegăligani unul şi unul, care aveau cu ei două fete, voiauBă le ia fetele... şi s-a încins o bătaie ca-n filme ! Auîncasat şi ei vreo cîteva, dar pînă lă urmă i-au pus pejos pe toţi patru, plus trei chelneri ! Impărţeau 3 a karateŞn dreapta şi-n stînga cum ar fi împărţit bezele...' — Bănuiesc că au ajuns la miliţie ? !

— Te cred că au ajuns ! Dar interesant este că, dupăimpresia mea cel puţin, tocmai asta au vrut şi ei, să nefacă o vizită de curtoazie (şi s-au şi purtat în consecinţă,cu bancuri, complimente, mots d’esprit, tot tacîmul — dacăte interesează, o să-ţi pun banda de magnetofon s-o asculţi,zău că-i tare !), şi dacă n-am făcut-o cumva pînă atunci,să ne oblige să-i punem sub urmărire din momentul acelaîncolo...

— Ei, asta-i ! Cui poate să-i facă plăcere aşa ceva ?■— N-o lua aşa uşor ! Motivele pot fi nenumărate :

să zicem, printre altele, că se tem de ceva sau de cinevaşi în felul ăsta îşi asigură o „gardă" personală ; angajează,gratuit, nişte „gorile"... Asta pe de-o parte. Pe de altăparte, însă, cînd eşti cine eşti şi ai palmaresul infracţio-nal pe care îl ai — o să te lămuresc mai tîrziu ! — cauţisă te strecori prin lume cît mai discret, nu cu tam-tam-ulpe care-1 fac ei. De asta, îţi spun, mă şi interesează cazulîn mod special, mă intrigă, mai bine zis — pariez că,foarte curînd, se va produce o dandana ! Ce anume, nuştiu, dar indivizii pun ceva la cale, de asta sînt sigur !

— Faimoasa ta „intuiţie"...•— Faimoasa mea „intuiţie", dacă vrei ! Care ţi-a

procurat ţie destule drepturi de autor, dacă e să vorbimpe şleau... Dar mă intrigă şi altceva : trebuia să vină înţară trei inşi, noi aşteptam trei... şi n-au venit decîtăştia doi, curios ! Al treilea e pe drum, aşa se pare.

— Cum adică, de unde ştiaţi că trebuia să vină trei,ce fel de trei şi de unde să vină ?... Ce Dumnezeu, nu poţivorbi şi tu ceva mai clar ?

r— Ei! avem şi noi informaţiile noastre, nu ne place

54

sâ fim luaţi pe nepusă masă — parcă tu nu ştii ? Patrupoliţii europene ne-au preveni^ în legătură cu indiviziiăştia trei. Dacă te porţi frumos, am să-ţi dau amănuntelecare te interesează... dar mai tîrziu, fiindcă, uite, Trandafiral meu a aprins ţigara şi pufăie de zor...

Intr-adevăr, sergentul major Trandafir aprinseseţigara, semnalul convenit. Vigu porni motorul şi stopălin în faţa frizeriei Lido, nu departe de un Volkswagengri, ţip broască, burduşit cu tot felul de valize şi pachete,dintre care două pături făcute sul erau îndesate în drep-tul geamului din spate al maşinii. în mod cu totul evi-dent, ocupanţii maşinii se pregăteau să plece în vile-giatură.

— Reţine numărul ; 254 PN 1079, şi Vigu îmi arătădin cap Volkswagen-ul din faţă. Ce zici, o să se poatăţine rabla ta după a ăstora ? Că ăştia gonesc nebuneşte,îi ştiu eu, nici nu le-ar sta bine altfel, şi nu mi-ar convenisă-i opresc pe şosea, să le dresez praces-verbal de con-travenţie...

— De ce să nu se ţină ? am replicat, atins în amdrul-propriu de automobilist. A lor e ?

— Da. Uite-i c-au apărut.Doi bărbaţi, dintre care unui considerabil mai înalt

decît celălalt, ieşiseră din frizerie şi se îndreptau, rîzîndşi gesticulînd, spre maşina din faţă. Nu arătau să fie chiartineri — păreau mai degrabă să fi trecut de patruzeci deani, dar dacă era aşa, erau nişte cuadragenari demni detoată invidia: supli amindoi, cu umerii largi, sugerîndde la prima ochire forţa fizică şi agilitatea, cu niştemutre poate nu grozav de inteligente, dar în chip evidentvoluntare, cu nişte ochi tăloşi, cu maxilare masive, făcuteparcă anume să mestece în permanenţă chewing-gummsau-chiar şi alte materii mai vîrtoase. Nişte duri înadevărata accepţie a cuvîntului, nu nişte tipi ce vor săpară aşa, ci chiar şi sînt... Cînd au trecut prin dreptulmaşinii noastre, i-am putut studia, preţ de cîteva secunde,ceva mai bine : bizare caractere somatice, smeazi şi unulşi celălalt, cel mai, scund avînd însă, deasupra ochilorcenuşii, îngheţaţi, părul vag buclat, auriu, aproape blond.Celălalt, lunganul, păşea legănîndu-se uşor, ca unul care,chiar dacă nu e marinar, a avut îndelung de-a face cumările şi oceanele

55

— Uite că n-au întors capul spre noi, zise Vigu,satisfăcut, după ce trecură. De asta ţi-am şi împrumutatmaşina : pe-a noastră au ghicit-o — cînd au intrat înfrizerie, acum o jumătate de oră, pur şi simplu ne-au datcu tifla din prag !...

Am rîs.— Chiar aşa ? !— Sînt daţi naibii, nu ţi-am spus ? surise Vigu. Ade-

vărul este că păreau foarte încîntaţi că ne ţinem după el..— Şi ce naţie sînt ? am întrebat. Italieni, francezi,

nemţi ?— De toate... Indivizii de soiul ăsta aproape că nu

mai ştiu rjici ei de ce naţie sînt ! Cînd ai de lucru atît dades cu Interpolul, îţi schimbi identitatea mai des chiardecît peria de dinţi şi pînă la urmă nu mai ştii nici tucare ţi-e numele adevărat, unde te-ai născut şi aşa maideparte !

Cei doi se opriseră în dreptul Volkswagen-ulm. întimp ce lunganul descuia portiera, celălalt, care văzusevenind din sus o femeie nostimă, înaintă doi paşi spre ea,tăindu-i calea, se proţăpi în faţa ei şi o salută înclinîn-du-se foarte curtenitor, cu mîna lipită de inimă. Femeiacăscă ochii, se trase un pas îndărăt, apoi, fîstîcindu-se,dădu să-l ocolească pe stînga, ezită, îl ocoli pe dreaptaşi îşi urmă drumul aproape alergînd, chinuindu-se cutocurile înalte şi subţiri, gata să cadă la fiecare pas.In spatele ei, francezo-italianul-germanul rîdea cu hohote.Nu-1 auzeam, dar îi vedeam gura larg deschisă, danturastrălucindu-i albă — o dentiţie de rechin !

— Aşa stau lucrurile şi cu ăştia, îşi continuă Viguexplicaţiile ; fireşte,, nu-i scăpase scena, dar n-o comentăîn nici un fel, era pesemne obişnuit cu trucurile de acestfel ale tipilor. Ăsta micu’, de exemplu, e trecut în paşaportca fiind născut la Ajaccio, dar nu e exclus să nu fi puspiciorul în viaţa lui în Corsica... Pretinde că îl cheamăFerlinghetti, Andre Ferlinghetti. Celălalt, lunganul, pen-tru singurul motiv că are 1,92 înălţime, fiindcă eu altulnu văd, şi-a ales ca loc de baştină Malmo, în Suedia şi zicecă îl cheamă Larsen, Bjorn Larsen. Dar nu ştie suedezanici de doi bani — am pus pe cineva să verifice, să intreîn vorbă cu el — şi, după cum ai văzut, e oacheş ca uncorsar de pe Mediterana. Băieţi eu fantezie şi nu numai

56

— cu fantezie, ci şi cu tupeu ! Şi dacă ai şti care le e meseria,ocupaţia de bază, ca să zic aşa, ai rămîne cu gura căscată. !

Volubil ca în zilele lui cele mai bune, Vigu îi dădeaînainte cu caracterizarea mult prea veselilor noştri„clienţi". Iar aceştia, pînă una-alta, se făcuseră nevăzuţi !Sub ochii noştri, Volkswagen-ul o luase spre Universitate,unde probabil făcuse sensul giratoriu, fiindcă peste douăsau trei minute revenise pe partea cealaltă a bulevardului,îndreptîndu-se spre piaţa Romană. Iar Vigu nu reacţio-nase, nici gînd să pornească motorul ! Chiar că nu maiînţelegeam nimic.

— Cascadori, domnule ! Ha-ha ! Cascadori ! Căţărătoripe stînci infernale, sau la volanul maşinilor care se daude-a dura şi iau foc în mers, sau înfruntînd cu mîinilegoale lei, tigri, crocodili, mai ştiu eu ce alte jivine, rostogo-lindu-se în cascade, sau sărind în aer la o explozie detrotil şi aşa mai departe ! Şi nu se laudă, au turnatîntr-adevăr îilme în Italia, în Franţa, în Germania, chiarşi Ia Hollywood — şi nu-i exclus să-i fi văzut şi noi, ştii,în scenele acelea cînd te apucă ameţeala, cînd alţii îşi punosul la bătaie pentru Alain Delon, Burt Lancaster, JeanMarais şi alte vedete celebre...

— Dar nu. era vorba să ne ţinem după ei ? ! l-amîntrerupt eu, exasperat.

Vigu avu un gest de nepăsare.— Nu e nici o grabă !— Vivere pericolosamente... reluă el. Concepţie de

viaţă, filozofie practică, dragă-Doamne ! Căci oricît debine se plăteşte meseria asta deşucheată, şi se plăteşte, nuiglumă, ăştia doi nici măcar nu cred s-o facă pentru bani,ci de amorul artei. După aceleaşi informaţii ale noastre,resursele şi veniturile lor principale sînt altele.

.— Adică ?— Ei ! fi'umosul comerţ aristocratic, cu zece, douăzeci,

treizeci de mii la sută beneficii. Un vagon de marfă careîncape într-un buzunar... Desigur, e numai o supoziţie.

— încep să înţeleg... Dar, Mircea, am gemut, ce maiaştepti ?... Pînă la urmă, le punem sare pe coadă... Deunde-i mai scoatem acum, spune-mi ? !

Vigu rămase impasibil.— De unde ? Din servieta mea.Cu un gest leneş, porni motorul. Maşina o luă din loc.

57

După manevrele regulamentare, c cotirăm la dreapta peC. A. Rosetti.

— Hai să dăm o raită pînă la Moşi, ce zici ? Fii drăguţşi dă-mi servieta aceea.

I-o întinsei.— Scoate, te rog, aparatul.Scosei din servietă aparatul metalic dreptunghiular,

care era, aşa cum mă aşteptasem, un aparat de radioemisie-recepţie. Un aşa-numit talky-walky. Condudndcu o singură mînă, Vigu puse în funcţiune aparatul.

— Sînt 324... Comunicaţi-mi unde vă aflaţi ! (Aici, ecazul să precizez că diseuţile lui Vigu prin radio, aceastaca şi cele ce aveau să urmeze, s-au purtat într-un limbajsemicodificat, prietenul meu avînd grijă să îmi traducănumaidecît ce rămînea neînţeles pentru mine.). — Buzeşti, irupse în aparat uh glas strident şi uşorrăguşit. Am venit pe bulevardul Ana Ipătescu, pe Lem-ne a... acum intrăm în piaţa Matache...

— Bine, interveni Vigu. Rămîn pe recepţie.— S-au înfundat pe Cameliei... au încetinit, dar nu

opresc, o cotesc spre gară...— Se fîţîie, se fîţîie, îmi făcu Vigu cu ochiul, şi asta

numai de-ai naibii ce sînt, fiindcă pun rămăşag că n-aunici o treabă la gară ! Aşa că noi tot la Moşi o să mergem,la Oboi', vreau să spun... şi nici nu cred să avem timp sătîrguim ceva în piaţă ; deşi nişte fructe ne-ar fi prinsbine pe drum !

— Care drum, omule ? !Vigu nu-mi răspunse, fiindcă vocea din talky-walky

venea cu noi precizări :— Sîntern pe Calea Griviţei... Acum o luărr. la dreapta,

pe Banu Manta...— Simţi o vagă răcoare ? mă întrebă Vigu cu un surîs

cît se poate de parşiv.Simţeam, pe dracu o vagă răcoare ! Zăpuşeala creştea

din minut în minut şi la amiază avea să devină, în modsigur, absolut infernală. Degeaba căutam cu ochii pe cerurma celui mai minuscul nor — azurul cerului era imacu-lat. Nu era nici măcar un zăduf care să prevestească oavex’să de ploaie.

— Piaţa Victoriei, preciză aparatul de radio.Noi, pe Viitor, tocmai depăşeam un tramvai.

58

■ Sînt pe direcţia bună, băieţii, făcu Vigu satisfăcut,în sfîrşit, se pare că s-au decis să se aştearnă la drum !La drumul propriu-zis !

Am intrat pe Ştefan cel Mare, unde aglomeraţia devehicule grele, pătate de motorină, praful amestecat cugazele de eşapament, lărgimea şoselei, ce părea efectivnăucită de soare şi în care. nu era loc nici pentru un petecde umbră (sau cel puţin aşa mi se părea mie) îmi trezirăo senzaţie de greaţă, făcîndu-mă totodată să mă gîndesccu ciudă că, dacă n-aş fi avut ghinionul să mă întîlnesccu afurisitul de prieten al meu, tocmai bine în clipaaceea, după ce aş fi ajuns la ştrand şi m-aş fi dezbrăcatrapid la vestiar, aş fi plonjat în apa lacului. Ah ! să înoţi cucapul sub apă, cu toţi porii fremătînd de voluptate,Dumnezeule !

— Bulevardul Ilie Pintilie...— Chiar nu simţi ? ! insistă Vigu. înveselit şi mai

tare de comunicarea din urmă. Dar e briza mării, deş-teptule ! Ai să înoţi totuşi astăzi, da, da... dar în MareaNeagră !

II

Pentru noi, însă, la ora aceea . 10 şi 15,l/la ea Neagră nu era numai uluitor de departe, acolo Undes-o fi aflînd, dincolo de Bărăganul nesfîrşit şi de întregtoridul podiş dobrogean, ci de-a dreptul o abstracţiune, outopie, o Fata Morgana. Poate pentru Vigu mai puţin, aşacum îl vedeam stînd calm, flegmatic, cu un braţ rezemat derama geamului coborît pînă la refuz şi cu pipa aprinsă încolţul gurii. Mijise ochii, ferindu-şi-i de rotocoalele de fummoleşite pînă şi ele şi — cît îl invidiam ! — nici o picăturăde transpiraţie nu i se vedea pe frunte, pe faţă sau pegît, sub cămaşa cadrilată (peste care purta şi o elegantăgeacă italienească, de parcă ne-am fi aflat la începutulprimăverii !), cîtă vreme eu eram, tot, numai o apă, dacăapă se putea numi mîzga cleioasă, caldă, scîrboasă, cucare îmi era impregnată pielea. Staţionam de aproape ojumătate de oră, în plin soare, pe o stradelă dincolo deObor, în colţ cu Colentina — ei ! da ! şoseaua spreConstanţa ! Dar deocamdată staţionam, staţionam... şi tre-

59

buia să-i dau dreptate lui Vigu : ce altceva era Fiat-ul-meu decît o păcătoasă cutie de cremă de ghete, o cutiede tablă pe care soarele o încingea pur şi simpludiabolic ?...

Treizeci şi trei de minute de aşteptare ! Totul mer-sese bine, spre satisfacţia lui Vigu şi a mea, Volkswa-gen-ul, după ce se rotise aiurea prin perimetrul Gării deNord, o luase, în sfîrşit, confirmînd previziunile lui Vigu(„au cumpărat ieri un cort, două saltele pneumatice, măştisubacvatice, slipuri, pe care le-au îngrămădit în maşină —unde naiba vrei să se ducă,- dacă nu pe litoral ?“), o luase,deci, pe Ştefan cel Mare, cînd, blestem ! vocea răguşitădin difuzor anunţase :: — Oprire la restaurantul Perla... ştiţi, în colţ cu Doro-banţi, blocul de douăsprezece etaje..

— Ştiu... Dar n-are decît zece !— Li s-au adus două halbe, văd că mai discută cu

ospătarul, probabil că au de gînd să şi mănince.Două halbe brumate, cu spumă deasă — o plăcere

turbată chiar şi numai să cuprinzi cu palma bolul umedşi îngheţat, chiar şi numai să-l ridici şi să priveşti înlumină culoarea aurie, superbă, înviorătoare... Dar să şidai halba peste cap... şi să mai ceri una ! Aşa ceva tescoală din morţi ! Treizeci şi trei de minute de cînd sali-vam fără contenire, simţind că îi urăsc de moarte pe ceidoi — turişti, cascadori, contrabandişti, traficanţi de stu-pefiante sau ce naiba or fi fiind, şi prin ei întreaga specieumană....

— 324 ? Le-a mai venit un rînd de halbe... Nu par sâse grăbească deloc !

Am s?pmut.■— Aştia-şi bat joc de noi, pe Dumnezeul meu ! Tu

nu vezi că-şi bat joc ? ! Nu vezi ? ! Cinicii dracului !Presupun că aveam în momentul acela o figură tipic

lombrosiană, faciesul unui om predestinat să facă moartede om, şi nu cîndva în viitor, ci chiar în clipa următoare.Vigu, care de o jumătate de oră încheiată nu scosese ovorbă, privind gînditor înaintea sa prin vălul străveziude fum, catadicsi de astă dată să surîdă.

— Chiar aşa... Sînt nişte cinici, n-ai cum le spunealtfel !

Apoi, ca pentru sine ;

— îşi bat joc, e clar, ne persiflează, ne dau, o datămai mult, cu tifla... Dar s-o facă oare de dragul distrac-ţiei ? Numai de dragul distracţiei ?

Se întoarse spre mine, spunînd cu mare ironie :— Şi tu ce stai aici ca un fleţ ? Uite colo un bufet,

hai, şterge-o ! Şi adu-mi şi mie un Pepsi !l-am aruncat o privire rătăcită. Păi da, chiar aşa —

doar aveam timp, .indivizii abia urmau să plătească con-sumaţia, să se urce în maşină, să ajungă pînă aici... Amîfişfăcat minerul portierei cu sentimentul că îl prind peDumnezeu de picior şi am zbughit-o din maşină ca dinpuşcă. Dar abia peste vreo zece minute am intrat în po-sesia a două sticle de bere şi a uneia de Pepsi, căci labufet era, fireşte, îmbulzeală de ţărani, de camionagii, detot felul de pierde-vară din piaţă. Berea era leşioasă şicaldă (afară, pe trotuar, se topeau la soare patru blocuride gheaţă !), dar am dat de duşcă amîndouă sticlele debere, nu atît din plăcere, cît din convingerea că îndepăr-tez astfel gravul pericol al deshidratării. Luînd apoi sticlade Pepsi, am. ieşit în pragul cîrciumii.

Am tresărit : chiar în momentul acela, trecea în vitezăpe şosea, strecurîndu-se ca o zvîrlugă printre tramvaieşi camioane, un Wolkswagen gri. Am apucat să-i vădnumărul : 254 PN 1079.

La distanţă potrivită, şi-a făcut apariţia şi Dacia ce-nuşie în care ştiam că se află sergentul major Trandafirşi alţi băieţi din echipa lui Vigu. Am dat fuga pînă lacolţul unde rămăsese Fiat-ul meu, temîndu-mă ca Vigusă nu fi dispărut între timp, să nu fi pornit fără mineîn urmărirea acelor măgari de „cascadori“, lăsîndu-măîn aer şi cu marea, şi cu ştrandul, şi cu maşina, şi cutoată distracţia care, de bine-de rău, se arăta la orizont.

Dar Vigu se afla în acelaşi loc în care îl lăsasem, lafel de calm, la fel de flegmatic, poate doar cu o idee maiplictisit, mai scîrbit decît cu un sfert de oră mai devreme.A luat sticla de Pepsi, a destupat-o, a băut-o tacticos. Ammai staţionat încă vreo cinci minute bune. în sfîrşit, apornit motorul.

— Hai ! Adevărul e că m-am săturat de toată co-media asta ! Dacă mă gîndesc bine, prea le dăm impor-tanţă indivizilor...

Ne angajarăm pe Colentina. De cîte ori avea posibili-

61

taţea, de cîte ori se descongestiona şoseaua, Vigu apăsape accelerator. Pavajul din pietre rotunjite ne hurduca.

— Ştii ee~au făcut ticăloşii ? ! izbucni Vigu, după untimp de tăcere. Cînd au ieşit de la Peria şi s-au suit înrabla lor, i-au salutat de la distanţă, cu braţul ridicat,foarte cordial, pe oamenii mei, care erau pe partea cea-laltă a străzii... A doua oară pe ziua de azi ! M-am sătu-rat ! Toate au o limită pe lumea asta !

Dar era mai degrabă amuzat decît furios. Umblă laaparatul de radio şi rosti în microfon :

— 324 aici... La ce kilometru vă aflaţi ?— Kilometru pe naiba, răspunse glasul strident, ră-

guşit, care îmi devenise între timp familiar. Sîntem încăîn oraş. Abia acum ne apropiem de staţia de benzină dela ieşire...| — Cum aşa ?

— Păi, ne-am mai fîţîit iar prin nişte străzi prăpă-dite din cartier, am dat nu ştiu cîte colţuri... Am vrut săvă anunţ, dar aveaţi aparatul blocat.

Vigu făcu o grimasă.— Da, bine... Ce viteză aveţi ?— Slab de tot : nici patruzeci.— Bine... După ce am să vă depăşesc, vă întoarceţi,

rămîn numai eu pe traseu. Tot v-au ghicit, aşa încît...— Am înţeles.Trecurăm la nouăzeci pe oră. Două sau trei. minute

mai tîrziu, prinserăm din urmă Dacia cenuşie şi o depă-şirăm. Ne aflam acum afară din oraş. Woljcsivagen-ul sevedea în faţă, la vreo trei sute .de metri, rulînd lent. Re-duserăm şi noi viteza. Acul de kilometraj oscila între40 şi 50.■ — Halal viteză de cascadori ! am rîs eu.H— Da, deocamdată nu sîntem în pericol să ne frîn-gem gîtul, admise Vigu. Spitalul din Urziceni va trebuisă se lipsească de onoarea de a ne număra printre pa-cienţii săi, de a ne caza în sala de reanimare !

Dar devenea din minut în minut mai nervos, vedeamasta din felul cum îşi muşca din cînd în. cînd colţurilebuzelor.

— Dă-mi o ţigare, îmi ceru. Cu pipa e mai greu săte descurci la volan.

I-am dat ţigara şi i-am aprins-o.

62

— Poate că merg aşa de încet tocmai fiindcă, ştiin-du-se filaţi, nu vor să-ţi dea prilejul să-i amendezi pen-tru exces de viteză, am lansat eu presupunerea.

— Ei, aşi ! Ştiu ei prea bine că dacă îi urmărim, n-ofacem ca să-i amendăm cu 200 de lei, că nu ne legăm defleacuri ! Şi, pe urmă, cine-i obligă să ruleze chiar cu45 pe oră ? ! Auzi, cu 45 ! Pa-tru-zeci şi cinci...

Trase lung din ţigară.— Cînd pe de-alcle ăştia, îi cunosc eu bine, îi furnică

degetele, îi mănîncă talpa, şi una-două trec de 100, de120, de 140 ! îşi închipuie că pilotează un Boeing sau oCaravelle ! Iar acum — uită-te la ei, parcă merg cu carulcu boi ! Nici 50, nu vezi ? ! Pentru lunganul de la volantrebuie să fie un adevărat calvar, îmi închipui cum seperpeleşte, cum înjură printre dinţi ! Dar de ce mergeaşa, poţi să-mi spui ? Cu ce scop ? !

Am ridicat din umeri.— Cu ce scop ? De ce să le atribui neapărat un scop ?

Poate vor numai să se convingă dacă mai sînt sau nuurmăriţi, Dacia cenuşie ieşind din scenă. Văzînd. câ nu-idepăşim la viteza asta, au înţeles că ne ţinem după ei...

— Pe dracu ! izbucni Vigu. Ştiu ei prea bine că sînturmăriţi, n-au nevoie să se convingă. Doar ţi-am spus că,tot timpul, începînd cu scandalul de la barul de noapte,parcă solicitau din partea noastră o urmărire cît maiasiduă !... Dar nu ştiu ce îmi spune că nu asta contează.Trebuie să fie altceva, la mijloc, alta trebuie să fie cheiaproblemei !...

— Asta e ce te frămîntă. nu-i aşa ? Că, de vreun ceas,văd că îţi tot storci creierii...

— Urmărirea aşadar ei au provocat-o, continuă Vigu,fără să dea atenţie intervenţiei mele şi părînd mai de-grabă să gîndească cu glas tare. Ne conformăm dorinţeidumnealor, intenţiilor dumnealor, fir-ar să fie ! Nu-miface nici o plăcere ideea asta ! Parcă am fi la cheremullor ! într-un fel de serviciu comandat ! Ei bine, m-amsăturat ! Să le asigur, ştiu eu... poate protecţia ? ! Să mătîrăsc în urma lor ca o broască ţestoasă...

— Păi. da, am mormăit. Dacă o ţinem tot aşa, ajun-gem la mare tocmai bine cînd se întunecă... Adio înot peiiua de azi ! O să facem pe puţin şase ore, dacă nu chiarşapte sau opt...

Vigu aruncă ţigara pe geam.— N-a avut nici un rost să ne dublăm cu maşina

cealaltă, curată pierdere de vreme ! zise el, iarăşi fărăsă mă ia în seamă, iarăşi vorbindu-şi parcă numai sieşi.Doar ne cunoaştem foarte bine, şi noi pe ei, şi ei pe noi,nu încape nici o îndoială în privinţa asta... şi, cu un gestde mare furie, apăsă cu toată palma pe claxon : un sunetlung, de o stridenţă neaşteptată, exasperant, ne străpunseurechile — părea că o lance acustică, invizibilă, străpungeşoseaua pînă la o distanţă incredibilă. în sfîrşit, Vigu ri-dică palma de pe claxon, şi răcnetul acela ascuţit încetă.Cîteva secunde de 'linişte. Apoi, deodată, din .faţă se au-ziră, estompate, cinci semnale de claxon scurte, ca totatîtea hohote de rîs.

— Auzi-i ! strigă Vigu. Răspund ! Ne răspund la sa-lut ! Ne dau de ştire că ne ţin şi ei sub observaţie prinoglinda retrovizoare... Cinci şuierături de sirenă ! Şi ma-rele pavoaz înălţat ! Ca două nave onorabile ce se întîl-nesc în largul oceanului ! Măgarii dracului ! Şi uite-ică au scăzut şi mai mult viteza, au coborît sub 40... îţidai seama, sub 40 ! !

— Ce-ar fi să-i depăşim ? am propus eu, care măamuzam, ce-i drept, să-l văd pe Vigu, pe imperturbabilulVigu pierzîndu-şi cumpătul, dar- fiind la rîndul meuagasat de încetineala de melc cu care rulam. Şi zăpuşealaaceea anormală ! Curentul de aer era aproape inexistent,cel puţin pe bancheta din faţă, şi cîte o rară undă derăcoare care venea să-mi şteargă fruntea o primeam ca peo pomană cerească. Toridă zi, poate cea mai toridă dinvara aceea ! Poate că totuşi o să plouă, mă amăgeam euiarăşi şi iarăşi ; dar deocamdată pe necuprinsul ceruluicîmpiei nu se zărea nici o şuviţă de nor.

— Să-i depăşim, în definitiv, de ce nu ? Tot n-avemnimic de pierdut, acceptă Vigu, după vreo jumătate deminut de reflecţie. Să-i depăşim, lua-i-ar toţi dracii ! şiapăsă pedala de acceleraţie pînă la fund. Fiat-ul zvîcni cadin praştie, copacii de la marginea drumului porniră săalerge frenetic în sens invers, o boare violentă de vîntmă plezni peste faţă.

— Ei ! da, altă viaţă ! am strigat cu mare voioşie.Dar lucrul de care ne temusem se întîmplă : Volkswa-

gen- ul luă şi el peste 100 pe oră, ba mai mult, trecu de

64

pe dreapta pe mijlocul şoselei, zig-zagînd din cînd în cînd,în mod evident ca să nu ne lase să-l depăşim. Goana ne-bună continuă aşa vreo cincisprezece kilometri — vehicu-lele care veneau din faţă se trăgeau către margine în-grozite, şi în cele din urmă Vigu se lăsă păgubaş. Revenila ridicola viteză dinainte si, automat, Volkswagen-ul făcula fel.

— Depăşirea nu le convine, ricană Vigu, arătîndu-şicaninii. Ce vrei, dacă nu le convine ? ! Iar noi, oameni întoată firea, sîntem obligaţi să ne supunem toanelor lor !...Las’ că le plătesc eu pentru treaba asta ! Să-i depăşimnu le convine, în schimb le convine să-i urmărim... pof-tim de mai înţelege ceva ! De sîmbătă încoace, le-a con-venit de minune tot timpul, în afară de alaltăieri, de laprînz pînă la zece seara, cînd nu le-a mai convenit... L-ausemănat pe drum pe Trandafir — i-am tras o prafturăclasa-ntîi ! — şi-au circulat incognito prin Bucureşti (sau,mai ştii, prin provincie ?). Spune-mi tu de ce le-a tre-buit ,,permisia” asta de o jumătate de zi — una la mînă,şi a doua la mînă, de ce în restul timpului, ca şi acum,se păstrează atît de cuminţi în raza noastră vizuală, basînt chiar foarte grijulii să nu iasă din ea ? Şi mai spuică n-ar fi ceva necurat la mijloc !

— Departe de mine gîndul să susţin aşa ceva !am spus.

Dar, fireşte, întrebările nu-mi erau adresate decît strictconvenţional, şi întrucît nu se aştepta din partea meanici un răspuns, ar fi fost absurd să-mi storc creierii casă dezleg acea enigmă, sau cele două enigme, care, înplus, nici nu constituiau nişte enigme, Vigu, după părereamea, exagerînd, complicînd lucrurile, creindu-şi, aproapesigur, false probleme. Nu-1 invidiam : dincolo de calmulaparent, dincolo de mina voit flegmatică, ghiceam la elstarea de spirit, concentrarea insuportabilă a dezlegăto-rului de rebusuri deosebit de încîlcite, din partea căruiate aştepţi .în orice moment să izbucnească într-un urletde exasperare sau să-l vezi că încearcă să se caţere pepereţi : şi asta fiindcă soluţia ori nici măcar nu se între-zăreşte, ori o simţi plutind în aer, dar îţi scapă întruna !...Mă rog, fiecare cu meseria lui. A lui Vigu erau enigmele,nu-i aşa ? Ca să-i vin cît de cît într-ajutor, i-am sugerattotuşi :

65

— După tehnica romanelor poliţiste, s-ar zice că in-divizii vor să-şi procure un alibi... Nu există alibi maiinfailibil decît unul confirmat de poliţia însăşi !

— Un alibi, zici ? tresări Vigu. Pentru ce anume ?— Ştiu eu ?... Un alibi cu anticipaţie, pentru ceva ce

abia urmează să se întîmple...— E ceva în ce spui tu, admise Vigu, scoţînd pipa din

buzunar şi introducîndu-şi-o, stinsă, între dinţi.Mai făcurăm un număr de- kilometri în deplină tăcere.

Vigu rumega pesemne nişte gînduri de-ale lui.—: Ţi-am promis, încă de la Bucureşti, nişte lămuriri

suplimentare în legătură cu şmecherii din faţa noastră,începu el. Adică să-ţi spun ce ne-a comunicat Interpolul.Cei doi domni, cei doi cascadori, lunganul, Ralf Larsen,cel originar, chipurile, din Malmo, şi celălalt, cel scund,blondiu şi cu ochi de gheaţă, pretinsul corsican, sînt, nise spune, nişte indivizi extrem de periculoşi, capabili decele mai sinistre fapte. Nişte caizi, nu nişte simpli exe-cutanţi, dar nimeni n-a clarificat cît de cît convingătorlegăturile lor cu organizaţiile criminale, care sînt atît denumeroase şi de virulente în anumite părţi ale globului,după cum ştii prea bine şi tu. Al treilea, care şi-a anunţatşi el sosirea în România, ca „turist", dar care deocamdatăstrăluceşte prin absenţă, un anume Suarez, Pablo Suarez,e şi el de aceeaşi teapă, în pofida aspectului său respec-tabil, de preot catolic, dacă nu chiar de vicar : invariabilîmbrăcat în negru, cu părul alb lins, cu un breloc de aur-atîrnîndu-i tot timpul peste burticică ! Cei trei par să fie,într-un fel sau altul, asociaţi. A ! să nu uit, Suarez, res-pectabilul Suarez, bătrînul „popă“ catolic are totuşi ocicatrice foarte deocheată la tîmpla stîngă, fără doar şipoate urma loviturii unui cuţit. Pe senor Suarez n-amavut ocazia să-l întîlnesc, ce ţi-am spus sînt semnalmenteledate de Interpol. Ei bine, Interpolul şi vreo patru poliţiioccidentale umblă după ei pas cu pas, doar-doar i-o prindeîn vreun flagrant delict, fiindcă — pentru ca să-ţi dai şitu seama cu ce fel de marfă avem de-a face — după vreocincisprezece ani de hărţuieli cu poliţia, cu mai multepoliţii, au izbutit să se păstreze „curaţi", adică numaisuspecţi, nimic mai mult, ieşind în mod strălucit din toateîncurcăturile în care s-au trezit intraţi sau în care s-auvîrît ei înşişi cu bună ştiinţă. Suspectaţi că ar fi amestecaţi

în cîteva cazuri foarte urîte de asasinat, suspectaţi de or-ganizarea mai multor spargeri de bănci... da, dar numaisuspectaţi, niciodată prinşi asupra faptului, niciodată co-pleşiţi de probe materiale, aducînd întotdeauna alibiuriinfailibile ! O ! fiecare dintre ei a avut, fireşte, mica luicondamnare, drept care se şi află în cartotecile Interpo-lului, dar asta demult şi pentru chestii mărunte... Cîtevaluni de detenţie, acolo ! Iar acum, ca să vezi, i-a apucatcheful să se fîţîie prin România ! De ce ? Pentru ce ?Cu ce intenţii ? Cu ce scopuri ? Mister ! Patru poliţii, plusInterpolul, ne-au anunţat sosirea lor, am fost rugaţi să-iavem în vedere şi, după cum constaţi, chiar asta şifacem...

— Iar tu, aruncînd mănuşa celor vreo patru poliţiioccidentale, ţi-ai propus să-i dai în gît, să închei, dintr-osingură trăsătură de condei, două sau chiar trei carierede borfaşi internaţionali ! Să-i transformi, în sfîrşit, dinsuspecţi, în inculpaţi.

Nu modestia era, ştiam asta demult, trăsătura decaracter dominantă a lui Vigu ; dovadă că :

— De ce nu ? răspunse. Dacă într-adevăr pun cevala cale — şi totul pledează pentru ipoteza aceasta ! —poţi să fii foarte sigur că am să-i înfund ! Mie n-o să-miscape !

Considerând pesemne că după o asemenea declaraţiecategorică nu mai e nimic de adăugat, Vigu se concentrăasupra panglicii de asfalt, cufundîndu-se iarăşi într-unadin lungile sale tăceri impenetrabile. I-am propus laun moment dat să-l înlocuiesc la volan, dar m-a refuzat.M-am uitat la ceas : 12 şi 17, ah ! şi mai aveam atîţia kilo-metri, chiar şi numai pînă la Dunăre ! Motorul sforăiadiscret, miriştile şi lanurile de porumb se succedau alene,din două în două minute cîte o maşină din spate ne de-păşea vîjîind, monotonie şi mers la pas... Şi zăduful, ză-duful acela nefiresc, anormal... o fi vară, o fi iulie, daroricît, asemenea zăpuşeală... asta vesteşte furtună, grin-dină, nu ploaie curată... Oricum o fi, dar să vină odatăsă spele văzduhul ! Moţăiam. Glasul lui Vigu m~a făcuisă tresar : ;

— Ziceai că se feresc cu tot dinadinsul să încalceregulile de circulaţie ? Ia priveşte — geamul din spate

e astupat complet, şi-au îngrămădit acolo boarfele şi niştepături; Numai pentru asta, şi ar putea fi amendaţi !

Volkswagen-ul se afla în faţa noastră, la mai puţinde o sută de metri.

— Dă-i dracului !Cîteva secunde mai tîrziu, somnul mă fura de-a

binelea.

II!

M-a trezit o frînă bruscă. M-am îndreptatîn scaun şi m-am frecat la ochi : în primele clipe, nu mi-amdat seama unde mă aflu. Nu recunoşteam locurile, nu recu-noşteam nici ziua — bătea un vînt în rafale acum, pesteo largă întindere de stuf şi de apă stătută, coclită, soarelenu mşi era nicăieri, văzduhul era de plumb.

— Am ajuns la Giurgeni ? Trecem Dunărea ? l-amîntrebat pe Vigu.

Acesta, însă, n-a binevoit să-mi răspundă. Stătea cubraţele lăsate pe volan, cu ochii îndreptaţi înainte, şi aveao privire dură, neagră. M-am uitat şi eu în aceeaşi di-recţie : fluviul, masă lichidă lividă, pămîntie, sfîrtecatăde valuri aspre, îndîrjite, cum nu mai văzusem niciodatăpe Dunăre ; în sus, un cer de pe acum întunecat, iardinspre sud se apropiau nişte nori cumpliţi — o turmăde hipopotami vineţi.

— Vine furtuna... am murmurat, înfiorîndu-mă fărăvoie, uitînd că de-a lungul întregii zile nici nu-mi dori-sem altceva.

— Lasă furtuna, mîrîi Vigu strîngînd din maxilare.Puţin îmi pasă mie de furtună : am pierdut podul devase şi bacul...

Abia atunci observai esenţialul din peisajul ce-1 aveamîn faţa ochilor : podul de vase era desfăcut, mai exactspus tocmai se lucra în momentul acela la desfacerealui — în amonte, vreo trei remorchere, trăgînd fiecarecîteva şlepuri, aşteptau trecerea —, iar bacul se aflaundeva pe la mijlocul fluviului, îndreptîndu-se spre ma-lul dimpotrivă.

— Ei au trecut ?■— Imaginează-ţi că da !

68

M-am uitat la ceas : 14 şi 2 minute.— Crezi... crezi că anume au potrivit lucrurile în aşa

fel ca să ajungă la tanc la ora cînd se desface podul ?— De unde vrei să ştiu ? !Un ofiţer tînăr venea dinspre debarcaderul bacului.

Vîntul se înteţea de la o clipă la alta, şi ofiţerul înaintaaplecat din spinare, ţinînd cozorocul caschetei cu mîna,să nu i-o smulgă vîntul. Vigu porni motorul şi îi ieşirămînainte ofiţerului. Vigu coborî. Se legitimă.

— Dumneavoastră comandaţi plutonul de genişti ?Ofiţerul — era un locotenent-major — salută.— Da. Despre ce e vorba ?— Trebuie să trec urgent dincolo, tovarăşe locotenent

major. E foarte important, vă asigur !— Aşteptaţi bacul. Intr-o jumătate de oră va fi înapoi.Vigu îşi muşcă buza.— Trebuie să trecem imediat ! Înţelegeţi : imediat...Se priviră ochi în ochi cîteva secunde. Şi locotenentul

maior înţelese, se văzu numaidecît, după privirea sa, de-venită dintr-odată foarte tăioasă, foarte pătrunzătoare, căînţelesese. Şi poate tocmai de aceea şi găsi Vigu să fiemai. explicit, deşi, după părerea mea, nu era cazul —dar n-aveam eu căderea să-l judec :

— Trebuie neapărat să ajungem din urmă o maşinăcare a trecut pe pod adineaori. Ultima maşină care atrecut podul...

Ofiţerul îşi încreţi fruntea.— Un Wolkswagen gri ? Nu mă mir, tovarăşe căpi-

tan : întîmplător, a trecut prin dreptul meu — individulde la volan chiar că avea o mutră dubioasă ! Mi-am şi zisde altfel că aşa trebuie să arate în realitate un gangster...

— Aveţi spirit de observaţie, surîse'alb Vigu. Şi evorba nu de unul, ci de doi indivizi extrem de periculoşi...Doi gangsteri, cum bine i-aţi numit, se află în maşinarespectivă...

Locotenentul-major nu mai stătu să piardă timpul.— Aşteptaţi, zise.Şi porni în pas alergător spre malul fluviului. Il sim-

ţeam acum, lîngă mine, pe Vigu foarte încordat, şi încor-darea lui mi se transmise şi mie. Vîntul mai slăbise parcă,semn că ploaia sau ruperea de nori sau potopul, sauce-avea să fie nu putea să mai întîrzie mult, dar Dunărea

69

era şi mai agitată. Se auzea distinct plescăitul aprig aivalurilor izbindu-se de maluri şi de pontoane. Şi văzdu-hul se mohorîse şi mai tare, era acum vînăt-cenuşiu. rău,duşrrănos. Cîţiva stropi de ploaie ne atinseră frunţile şipodul palmelor. Nu-i luarăm în seamă.

O barcă cu motor se desprinsese de la mal şi tăia de-acurmezişul fluviul, săltînd puternic, în ruliu şi tangaj, înciuda vitezei cu care despica apa. Trecea de-a lungul podu-lui de vase, acum parţial desfăcut, şi, aplecat la prova,un om în uniformă, cu siguranţă locotenentul-major,comandantul plutonului de genişti — de la distanţa aceea,ne era imposibil să-l recunoaştem — gesticula către ostaşiicare lucrau la pod. Pantomima din largul Dunării (în acestchip ni se înfăţişa, de unde stăteam noi, munca, perfectsincronizată, de o ritmicitate fără cusur, a minusculilor,de la depărtarea aceea, oameni în uniforme kaki) cunoscuun moment de dezechilibru, de dezorientare, ca atuncicînd un dirijor, întorcînd nu o foaie a partiturii, ci douăsau trei deodată, pierde măsura, şi orchestra, şi corpul debalet de pe scenă se trezesc în plină derută — dar numaipreţ de vreo douăzeci-treizeci de secunde, fiindcă îndatădupă aceea ritmul lucrului se restabili, în sens invers deastă dată, şi cu o intensitate, cu o febrilitate, s-ar puteaspune, pe care n-o avusese înainte. Podul de pontoanese recompunea văzînd cu ochii.| Şi Vigu, şi eu oftarăm uşuraţi.

în schimb, din susul apei se porni să şuiere o sirenăde'vapor. Cît ai număra pînă la cinci, se stîrni un vacarmindescriptibil. Sirenei care dăduse tonul îi ţineau acumisonul şi celelalte vase, cu sirenele lor, care răguşită,dogită, ca vocea lui Louis Armstrong la ore mici şi peri-culoase, care piţigăiată şi icnită ca o soprană de colo-ratură în mizerie, care viguroasă şi metalică precumFranco Corelli într-o acută de mare efect. Căpitaniiremorcherelor, observînd manevra de pe fluviu, îşi expri-mau protestul vehement, făcînd un tărăboi care precisse auzea pînă la Giurgiu, nu numai la Giurgeni, stîrnindcunoscutele haite de cîini de prin partea locului.

— Guuura ! ! mîrîi Vigu. Gura ! !Dar era acum, tot, numai un zîmbet. Cu o nerăbdare

care nu-şi avea rostul, fiindcă lucrul la pod tot mai aveasă dureze vreo cîteva minute, se instală la volan, făcîn-

70

du-mi semn şi mie să mă grăbesc. Concertul de sirenecontinua de toată frumuseţea. Vigu apăsă cu putere palmape claxon, şi vocea mică, lipsită de volum, mai degrabăde interpret de lieduri decît de tenor dramatic, a Fiat-uluimeu se amestecă în corul general ; inutil, de altfel, fiindcăpe puntea remorcherelor tot nu putea fi auzită! La felde nerăbdător, Vigu porni motorul şi înaintă pînă la capă-tul podului de vase, stopînd la limita maximă.

Duduitul discret al motorului rămas în funcţiune accen-tua parcă şi mai mult starea noastră de impacientare.

— Ca să vezi ce spirit de observaţie are tînărul ! spuseVigu, repetînd observaţia pe care i-o adresase adineaoridirect celui vizat, locotenentul-major de geniu. Auzi :mutre de gangsteri... Şi dacă te gîndeşti bine, n-a apucaţsă-i vadă la faţă decît cîteva secunde !

Avurăm de aşteptat mai puţin decît îmi închipuisem.După cel mult patru-cinci minute, văzurăm barca cumotor revenind spre malul pe care ne aflam noi, zăbovindcîteva clipe la mijlocul apei, reluîndu-şi cursa, apoi, încăde departe, de la cîteva sute de metri, pe locotenentul-major, în picioare la mijlocul ambarcaţiunii ce sălta pevaluri, făcîndu-ne semne energice că putem trece.

Vigu nu aşteptă să i se spună de două ori şi se angajacu întreaga viteză admisibilă pe şoseaua de scînduri, încare se izbeau valurile pămîntii ale fluviului. Din mers,prin geamul coborît, flutură mîna în semn de mulţumirespre locotenentul-major din bai’ca cu motor, şi acestarăspunse cu un salut militar corect şi sobru. De-o parteşi de alta a podului, în picioare la capetele portiţelor, osta-şii ne priveau curioşi.

Pe malul celălalt, înainte de a atinge şoseaua asfaltată,era o porţiune de vreo două sute de metri de drum prost,desfundat şi abrupt, încălecînd aproape de-a dreptul talu-zul care străjuieşte malul dobrogean al Dunării. Viguacţionă acceleratorul încă de acolo, şi escaladarăm pantaîn mîrîitul furios al motorului, nesupus niciodată de minepînă atunci unui asemenea tratament barbar. Săltarămpeste hîrtoape ca într-o veritabilă cursă cu obstacole. îmiimaginam ce avea să fie pe asfalt — cu siguranţă un felde cursă a morţii pe o pistă de sare, şi nu m-am înşelat !Nu trecu nici o jumătate de minut, şi acul de kilometrajatinse 140 pe oră, adică maximum maximorum, maşina

71

mea nefiind o Ferrari de formula unu ! Oricum, n-o cre-zusem niciodată capabilă de asemenea isprăvi, o ştiamcuminte şi paşnică.. Dar iat-o că tăia ca un bolid peisajulcenuşiu, înfruntînd vîntul care o izbea dintr-o latură,năpustindu-se înainte într-un mod pur şi simplu demen-ţial ! Nu ştii niciodată ce şarpe creşti la sîn... Spre noro-cul nostru, şoseaua era pustie.

— Crezi că-i mai ajungem, Mircea ? am strigat, simţindcum mă fură beţia vitezei.

— De unde vrei să ştiu ?! Nu uita că nici ei nu sîntduşi la biserică...

Maşina trecu prin Hîrşova ca o fantomă, ca o vrăjitoarejpe o coadă de mătură. Ieşind din orăşel, şoseaua cotea spresud în linie dreaptă. Mai aveam aproximativ o sută dekilometri pînă la Constanţa, destul de puţin pentru a anulacosiderabilul avans al Volkswagen-ului. Configuraţia tere-nului se schimbase esenţial ; nu mai era cîmpia plată,monotonă, de pînă la Dunăre, drumul încăleca acum unmuncel după altul, acestea succedîndu-se cu o regulari-tate aproape incredibilă — punct de altitudine, coborîre,pantă în faţă, altitudine, coborîre, pantă în faţă, altitudine,coborîre, altă pantă... ca nişte valuri încremenite pe supra-faţa unei mări de pămînt sau ca un fel de montagne russe,foarte periculos, de alfel, mai ales la viteza noastră, căcivizibilitatea era foarte limitată, şi în orice clipă putea săne iasă în faţă, de după colina dincolo de care nu se vedeanimic, cine ştie ce altă drăcie circulînd la fel de nebuneşteca şi noi. îl vedeam însă pe Vigu atît de stăpîn pe volan,mînuindu-1 aidoma unui pilot de vînătoare, cu atîta ele-ganţă, cu gesturi rotunde, subtile, în volute, le-aş zice,încît mi se părea mai puţin probabil ca oricînd să nimerimîn seara aceea pe dalele vreunei morgi (căci acum, laviteza noastră şi în cazul vreunei ciocniri sau derapări,problema unui spital, cel de la Urziceni, de la Constanţasau de aiurea, ca punct intermediar, nici nu se maipunea !).

Zburam aşa, cu peste 140 pe oră, cînd, în sfîrşit, sedezlănţui ploaia. Dar ce ploaie, Dumnezeule ! O masălichidă se prăvăli de sus şi, în cîteva clipe, totul — mirişti,şosea, văzduh (adică ce mai rămăsese ca spaţiu între solŞi perdeaua de nori), retinele noastre înseşi, totul se îmbibăde apă pînă la saturaţie. Trăsei cu coada ochiului spre

72

tabloul de bord şi, de astădată, pălii : Vigu nu micşoraseviteza nici cît negru sub unghie ! Ştergătoarele de parbrizse agitau disperat, fără prea mare succes însă. Iar luiVigu părea să nici nu-i pese. îmi trecui limba peste buzeledintr-odată foarte uscate. Ştiam însă prea bine că ar fifost inutil să intervin, n-avea cine să mă asculte...

Dar iată că, nu mai departe decît peste cîteva secunde,Vigu reduse el singur, din proprie iniţiativă, viteza — şiîncă brusc ! — la mai puţin de 60 pe oră. Dar nu din cauzaploii, nu din cauza asfaltului ud sau a grijii pentru biatamea viaţă periclitată ; de sus, de pe coama muncelului pecare tocmai îl escaladasem, se zărea staţionînd, în vale,desluşit, în ciuda perdelei de ploaie, Volkswagen-ul gri.Da, staţiona pur şi simplu, cu portiera din partea şoferuluideschisă !

— Pană de motor, dragă Doamne ! Pană de motorin fe ! ricană Vigu. Nu le place, nu le intră în socoteli săcircule fără escortă., fără suită, fără gardă personală, fără„gorile" !... Uite-i cum ne-au aşteptat, drăguţii de ei !

— Vasăzică ai fi putut să-i scuteşti, pe ofiţerul acela şipe ostaşii lui, de un efort suplimentar... am zis. Ai fi pututsă menajezi şi nervii căpitanilor de pe remorchere, ai auzitcu ce furie acţionau sirenele ! „Clienţii" noştri, după cîteînţeleg, ne-ar fi aşteptat aici şi pînă mîine dimineaţă !

— De unde era să ştiu ce e în capul lor ? ! ripostă Vigu.Putea să fie şi invers, adică s-o zbughească şi să ne salutedin mers. Să vezi că, acum, li se repară motorul cît aizice peşte !

Şi într-adevăr, cînd ne apropiarăm mai mult, adicăexact la distanţa de la care se puteau desluşi, prin parbri-zul ud, cifrele de pe numărul de la spate : 254 PN 1079,Volkswagen-ul se urni din loc, rulînd iarăşi, cu viteza dinBărăgan, adică cu 40—50 pe oră. Vigu îmi mai ceru oţigară, o aprinse, oftă.

— Parcă era mai distractiv adineaori, ce zici ?Ploaia continua vehement, dar nu mai era ruperea de

nori de la început, ci — bucuria plugarilor — o ploaiedeasă, înţeleaptă, curată. Se răcorise bine de tot, aşaîncît am ridicat pe jumătate geamul din partea mea. Chiardacă se dusese naibii înotul pe ziua aceea, se putea respira,se putea trăi. Pneurile fîşîiau domol pe asfaltul ud.

— Ia să încercăm, de aici cred că putem prinde Con-

73

— stanţa, zise Vigu şi acţionă aparatul de radio emisie-recep-ţie, simpaticul talky-walky. O vreme, la apelurile sale : —Aici 324, sînt 324... aici 324... nu răspunseră decît niştepîrîituri stridente, ecourile fulgerelor de deasupra podi-şului dobrogean şi de deasupra mării, răscolită probabil,montată, cu mii de berbeci înfuriaţi — dar se putea şti ?marea îşi are capriciile ei, propriul regim meteorologic,personalitatea ei !

— Aici 324, sînt 324...— Ce vorbeşti ! Ei ! şi ia zi, ce mai fad, 324 ?... se

desprinse în sfîrşit din eter un glas al cărui timbru mi sepăru, în mod ciudat, foarte cunoscut. După cum şi accen-tul de ironie amicală al acelei voci mi se păru, de aseme-nea, cît se poate de cunoscut. îmi frămîntam mintea săghicesc cine e omul care ni se adresa de la Constanţa, iarîntre timp dialogul continua :

— Plouă şi pe la voi ?— Plouă, a început acum vreo zece minute.— Ştii cu cine călătoresc ? Stai să ţi-1 dau la microfon...Vigu îmi întinse aparatul. în aceeaşi clipă, am ghicit

cui îi aparţinea vocea aceea ce mi se păruse atît de fami-liară, şi am recompus rapid în minte chipul maliţios, veşniccu un surîs subţire în colţul ochilor, dar pe care, spreregretul meu, nu-1 întîlnisem cam de multă vreme.

— Salut, căpitane Nae Andreescu ! * am strigat bucu-ros (fireşte, nu în limbaj codificat). Ce surpriză ! Dar ce,ai fost transferat de la Timişoara la Constanţa ? N-amştiut. Vasăzică ne vedem chiar astăzi !

— Salut, bătrîne stricător de hîrtie ! mi se răspunsepe calea undelor. Dar, ştii, fără grade, fără nume proprii —ăsta-i consemnul... Bineînţeles că ne vedem astăzi...

Vigu preluă aparatul. '— Scuze ! N-am bănuit că amicul nostru, care, aşa

s-ar zice, sau cel puţin aşa cred cititorii lui — dar vezică se înşaiă ! — se pricepe la regulile noastre, va fi atîtde imprudent ! Greşeala e, de fapt, a mea... Ce noutăţi pela voi ?

— Nici o noutate... — O pauză, în răstimpul căreiami-am imaginat fina mijire a ochilor lui Andreescu, mare

* Vezi Cercul magic, alt capitol, dintre primele, din Roma-nul Multiplelor Aventuri ale Căpitanului Vigu.

74

— amator de efecte psihologice. — Nici o noutate... în afarâde una, şi anume exact cea care te interesează...

Vigu ciuli urechile.— Adică ?— S 3 a sosit... articulă căpitanul Nicolae Andreescu

parcă într-o doară.— Da ? ! exclamă. Eşti sigur ? — Convorbirea în cod

continuă (Vigu avea să mi-o traducă un minut mai tîrziu) :— A sosit astăzi, la ora 13,30 cu motonava Transilvania,

care a adus un grup de turişti din Italia. Poimîine. Tran-silvania îşi continuă ruta spre Yalta şi apoi spre Baturni-I s-a verificat identitatea în registrul călătorilor. L-adescris personalul de bord : el este, toate semnalmentelecorespund, costumul negru, aspectul de pater jamilias,brelocul de aur, inclusiv faimoasa cicatrice...

— Ce face în momentul ăsta ?— Uite, asta, deocamdată, nu pot să-ti spun. Cînd

am aflat de sosirea lui, apucase să coboare de pe navă, cuun grup întreg. Probabil că se plimbă prin oraş înmomentul ăsta : cască gura la Mozaic, bea o cafea „la ni-sip", dă de duşcă un Murfatlar, ceva de genul ăsta. O să neocupăm de dumnealui începînd din seara asta, cînd se vaîntoarce la bord să facă nani. Pînă atunci, n-avem deunde să-l scoatem, decît dacă facem nişte eforturi speciale.

Vigu jubila.— Nu e cazul, o să dăm noi de el chiar mai devreme,

am sub nas, la vreo două sute de metri, doi băieţi şarmanţicare mă trag ca pe aţă — e adevărat că nu sînt preagrăbiţi ! — spre locul unde au stabilit, sînt absolut sigur,rendez-vous-ul lor cu senor Suarez !

— A ! aşa ! Mi-am închipuit eu !— Da, băiete... Asta-i ! întrerupem acum ? Dacă am

ceva să-ţi comunic, sau tu mie, reluăm legătura. Lasaparatul pe recepţie.

— în regulă.i Ne aflam acum la o zvîrlitură de praştie de Constanţa.Ploaia continua să cadă, dar mult mai în surdină, înde-ajuns totuşi ca să răvăşească, să lăţească spre sol uriaşatrîmbă de fum negru a termocentralei Ovidiu, prin dreptulcăreia tocmai treceam. în zare, lacul Siutghiol şi brăţarade vile a Mamaiei, dantelată de obicei de marea albastră,erau înecate în pîclă.

75

— Te mai îndoieşti şi acum că măgarii ăştia pun cevala cale ? zise Vigu. Sau crezi că au stabilit cu senor Suare2o întîlnire sentimentală ? Un pick-nick inofensiv ? O sim-plă beţie la Hanul piraţilor sau la Vraja mării ? !

Era în vervă, şi ar mai fi continuat pe tonul ăsta, dacănu-1 întrerupea, din difuzor, vocea căpitanului Andreescu,gravă de astădată, surprinzător de gravă :

— 324 ? 324 ?— Aici 324... Recepţie.— S 3 a fost descoperit...Pauza de efect la care, în ciuda circumstanţelor, An-

dreescu nu renunţa nici măcar acum ; apoi, lugubru :— ...mort !— Cum ?... şopti Vigu.— Cadavrul a fost găsit aruncat de pe faleză pe stînci.

între statuia lui Eminescu şi portul Tomis, cel pentruambarcaţiunile de agrement. O singură lovitură de pumnal,direct în inimă, pe la spate : asasinul e un expert... Crima,după opinia medicului legist, a avut loc cel mult acumo oră, probabil în timpul ruperii de nori, cînd e de presupuscă nu se afla nimeni pe faleză. Victima avea asupra sapaşaportul şi 3200 de dolari, în bancnote, plus un carnetde travelers cheques, deci putem presupune că mobiluln-a fost jaful...

— Alte amănunte ?— Deocamdată atît. Dar unde te afli ?— Acum intrăm în oraş.— Perfect, atunci am să ţi le transmit personal. Vii

direct, aici ?— Nu ştiu... zise Vigu, care era cu totul schimbat la

faţă. Nu cred. Comunică-mi alte amănunte prin radio. Pecît posibil, voi fi pe recepţie, dar nu tot timpul... Tu, însă,să fii !

Se uita drept înainte, cu o privire îngheţată. Aş fijurat că lua asasinarea acelui Suarez, urmărit de nu ştiucîte poliţii europene, drept un afront personal ! Se uitadrept înainte, spre port-bagajul Volkswagen-uluA gri, spregeamul din spate al acestuia, înfundat cu două păturifăcute sul şi cu vreo cîteva pachete voluminoase. Volks-wagen-ul rula cuminte, cu cea mai paşnică alură posibilă.Ne aflam pe bulevardul Tomis, înţesat de autoturisme şitroleibuze, semafoarele roşii, galbene, verzi ale stopurilor

76

clipeau penetrant în lumina fumurie a uupă-amiezii devară umede ce semăna mai degrabă cu un amurg detoamnă. Ploaia părea ,să fi contenit.

— Uite că lucrurile s-au clarificat... şi în acelaşi timps-au complicat al dracului, strecură Vigu printre dinţi.S-au complicat al dracului de tot !

— S-au clarificat ? !— Da : ştim acum de ce au ţinut cu tot dinadinsul

să nu ne dezlipim de ei. Alibi infailibil, vorba ta : nu nişteinşi oarecari, ci poliţia însăşi poate depune mărturie că,aflîndu-se la ora N a crimei pe şoseaua Bucureşti-Con-stanţa, ei sînt curaţi ca lacrima... *

— Dar asta nu înseamnă, totodată, că ştiau dinainte căasasinatul va avea loc ? ! Intr-un anumit loc, la o anumităoră ? !

Vigu îndreptă spre mine o privire de o ironie uci-gătoare.

— Nu s-ar spune că nu raţionezi logic... Te cred căştiau !

Şi după o pauză, izbucnind : .— Dar se pare că puţin le pasă de asta... că-i doare în

cot că noi ştim că ei ştiau... Şi, chiar aşa ! ce putem săle facem ? !

IV

— Uite-o acolo ! am strigat. în faţa Cazinoului !Dar Vigu, pare-se, văzuse Volkswagen-u\ înaintea mea,

fiindcă făcuse la stînga încă dinainte. în oraş — obişnuita,stupida lor distracţie ! — cei doi cascadori ne purtaseră,absolut fără nici o noimă, pe tot felul de străzi, reveniserădin centru la periferie, apoi iarăşi în centru, se fîţîiseră pela gară, apoi, minute interminabile, pe străzile întorto-cheate din peninsulă, din vecinătatea pieţii Ovidiu, pecele de lîngă farul genovez şi muzeul arheologic. Aici, maibine de două minute, pierdusem Volkstvagen-u\ din vedere.Pentru ca apoi, spre uşurarea noastră, să-l regăsim staţio-nînd cuminte în faţa Cazinoului.

Parcarăm maşina noastră la doi paşi în spatele celei-lalte. Nu încăpea nici o confuzie. Tăbliţa de înmatriculareindica foarte clar : 254 PN 1079.

77

Coborîrăm. Faleza era aproape pustie, ploaia se opriseabia de cîteva minute şi puţină lume se încumetase să-şireia plimbarea de după-amiază. Parcă era timp de plim-bare ! Totul ud, impregnat de apă ostilă — iarba, copacii,din care, la fiecare suflare de vînt, stropii cădeau în cior-chine, pavajul de piatră albă, cenuşiu acum, mohorît.Norii se vînzoleau încă pe cer, în orice clipă puteai săreînceapă ploaia. Şi ce răcoare, se lăsase — nu răcoare,frig ! Numai marea, în ciuda aşteptărilor, se arăta maiprietenoasă, nu era defel furioasă, nu-şi dădea poalele pestecap — izbea icnind în stîncile din josul falezei, cu calmulmajestuos de totdeauna, ce sugera răsuflarea unui cetaceugigantic.

Cum o să procedeze Vigu ? mă întrebam. Mi-ar fiplăcut o confruntare directă, fără echivoc, cu cei doitipi — gangsteri, caizi, cascadori sau ce naiba or fi fiind.Dorinţa avea să mi se împlinească : Vigu intră, şi eu dupăel, în bufetul-bar al Cazinoului.

Erau acolo — amîndoi. Cocoţaţi pe două taburete, labar, dar cu faţa întoarsă spre intrare, păreau să aştepteexact apariţia noastră. Fumau — ţigările le ătîrnau decolţul gurii şi ţineau ochii mijiţi, visători, la pîndă. Pelemnul lustruit al barului, dinaintea lor, două boluri deconiac.

La intrarea noastră, rămaseră indiferenţi. In afară de eişi de barman, nu se mai afla nimeni în local. Frig jilav şiaici, înăuntru. Şi atmosferă morbidă, de loc desprins delume, cu lumină artificială zgîrcită, calculat zgîrcită, căzîndperpendicular pe cîte- un colţ de masă, pe cîte un deci-metru pătrat de mochetă, pe cîte un obraz livid. Cel scund(Ferlinghetti ? parcă aşa îi zicea) stătea în lumina lampa-darului de deasupra sa, dar numai cu jumătate de faţă.Celălalt, Larsen, stătea în întregime în umbră.

Ne urmăriră din priviri, concentraţi, chiar sfidători,cum ne apropiem de bar, cum ne cocoţăm, la rîndul nos-tru, pe două taburete alăturate, la capătul opus al tejgheleidin lemn întunecat, scump.

— Barman ! rosti Vigu tare, deşi omul se afla la maipuţin de doi metri de noi. Barmanul întoarse ochii leneş,de parcă pînă atunci nu ne-ar fi remarcat.

Cel scund, Ferlinghetti, cu o dexteritate care cel puţinpe mine mă lăsă cu gura căscată, îşi trecu ţigara rapid,

78

fădnd-o să se rostogolească prin simpla mişcare a buzelor,de la un colţ al gurii la celălalt. După care, ni se adresă —avea o voce uşor răguşită, mai puţin antipatică decît mi-aşfi închipuit :

— He, vous deux, Ies flics ! Est-ce qu’on ne trinquepas une fine tous Ies quatre, quoi ?... (Nu ciocnim un coniacîmpreună, copoilor ?)

Vigu îşi scoase pipa şi pachetul cu tutun.— Volontiers ! Pourquoi pas ? răspunse, la fel de tără-

gănat, la fel de flegmatic ca şi celălalt. De ce nu ! Maialaissez le „flics“ ă la porte, s’il vous plaît ! (Dar vorbaasta, „copoi!t, lăsaţi-o de-o parte...)

— Va pour l’etiquette des Champs Ellysees... interveniîmpăciuitor celălalt, lunganul, Larsen. De acord cu tonulprotocolar.

îşi luară bolurile de coniac şi săriră, amîndoi deodată,de pe taburete. Ferlinghetti îi făcu un semn din cap bar-manului, ridicînd totodată două degete. Acesta puse mînape o sticlă de Courvoisier. Larsen îi zvîrli două hîrtii deo SUtă.

Ne aşezarăm la o masă scundă, într-un colţ. Barmanulveni cu coniacurile noastre pe o tavă. Larsen, care se tolă-nise pe scaunul mult prea jos pentru el şi îşi întinsesepicioroangele pînă sub scaunul meu, îşi ridică paharul, cuo înclinare din cap impecabilă.

-— în sănătatea dumneavoastră, domnule maestru deceremonii (către Vigu)... şi a dumneavoastră, domnule...domnule flic-apprenti (către mine).

— Ralf, monsieur se fâchera, et ă vrai titre... domnulo să se supere, şi pe bună dreptate... interveni Ferlinghettizîmbindu-mi — ştiu eu cum ? şi condescendent, dar şiobraznic, şi amical, dar şi îngheţat : un zîmbet verde.

Vigu, care, de cînd intrasem, era, îl simţeam, şi îmitransmitea şi mie starea lui de spirit, încordat ca lama uneisăbii de Toledo, rosti foarte încet, încît abia îl auzirăm :

— Nu, nu în sănătatea noastră!-Vă propun să bempentru sufletul unui bun, unui foarte bun prieten al dum-neavoastră, domnul Pablo Suarez...

— De ce nu ? zîmbi amuzat (dar cred că şi uşor sur-prins, sînt sigur că şi uşor surprins) cel scund, Ferlin-ghetti. Dar de ce spuneţi : „pentru sufletul" ? Nu sună camfunebru ? Sau formularea se explică* prin necunoaşterea

79

— absolut perfectă, din partea dumneavoastră, a limbiifranceze ?...

— Nu se explică prin mai buna sau mai puţin bunacunoaştere a limbii franceze de către mine, preciză Vigupe acelaşi ton coborît. Adevărul este că prietenul dum-neavoastră e mort...

Cei doi schimbară o privire lungă.— Mort ? ! făcu Larsen. Cum aşa ?— Presupunînd că e adevărat, cum de ştiţi că a mu-

rit ? îşi exprimă şi Ferlinghetti nedumerirea. In ultimultimp îşi părăsea foarte rar vila din Sicilia... Şi dacă amurit, a murit acolo... Pauvre papă !

Vigu vărsă o picătură de coniac pe mochetă şi sorbidin pahar.

— N-a murit 'în Sicilia, domnule Larsen şi domnuleFerlinghetti, a murit, a fost omorît aici, şi anume la doipaşi de locul în care ne aflăm noi acum... Dacă vreţi să-lvedeţi, dacă vreţi să-i aduceţi prietenului dumneavoastrăun ultim omagiu, îl găsiţi la Institutul medico-legal aloraşului, adică la morgă, ce mai tura-vura... Mă însărcinezsă intervin pentru dumneavoastră ca să obţineţi auto-rizaţia...

Cei doi nu găsiră de cuviinţă să-şi exprime sentimen-tele, de mîhnire sau de altă natură. Larsen, doar, ridicădin umeri. Şi nici să-i mulţumească lui Vigu pentru ofertaacestuia de a interveni pentru ei.

— De altfel, continuă Vigu după un moment de pauză,dumneavoastră ştiaţi prea bine că va fi asasinat, astăzişi aici !

— Cum ? ! Ce vreţi să spuneţi ? ! protestară amîndoideodată.

— Da ! Şi tocmai pentru că ştiaţi, şi ca să nu fiţi bă-nuiţi, dumneavoastră personal, de asasinat, aţi ţinut înmod expres să vă probaţi alibiul. Nu văd de ce, altfel, aţifi ţinut cu atîta stăruinţă să rămîneţi tot timpul subsupravegherea noastră, de ce, de pildă, după trecereapodului peste Dunăre, ne-aţi aştepţat, pur şi simplu ne-aţiaşteptat să vă ajungem din urmă...

— De ce v-am aşteptat ? Pentru simplul motiv că nefăcea plăcere compania dumneavoastră, rîse Ferlinghettiobraznic.

Se crede îndeobşte că numai oamenii cu conştiinţa cu-

80

rată îşi privesc drept în ochi interlocutorii, că celorlalţi lealunecă privirea pe de lături sau în jos : nimic mai fals !Şi Ferlinghetti, şi Larsen se uitau ţintă în ochi1 lui Vigu.Şi zîmbeau, rînjeau mai bine zis, fără să se ascundă cîtuşide puţin, şi în chipul cel mai impertinent cu putinţă.

— Mă rog, alibiul l-am aprobat, da sau nu ? întrebăFerlinghetti, din vîrful buzelor. Acesta mi se pare a filucrul cel mai important, sau nu sînteţi de aceeaşi părere ?

Vigu, care era palid, sau cel puţin aşa părea în luminajilavă a lampadarelor joase din bar, murmură :

— Da, l-aţi probat.— Atunci, domnul meu, nu mai avem ce discuta pe

tema asta ! ridică glasul Ferlinghetti. Regretăm, fireşte,moartea prietenului nostru, sîntem chiar profurfd îndu-reraţi, dar... morţii cu morţii şi viii cu viii.,. Sînteţi deacord, cred !

Şi, cu un gest larg, întinse spre noi port-ţigaretul, deaur, deschis. Vigu refuză cu un gest al mîinii aproape im-perceptibil. Eu luai o ţigare, care era un Caporal. Şeaşternu o tăcere grea, lungă de cîteva zeci de secunde. Ceidoi cascadori îl ţintuiau mai departe, rînjind, pe prietenulmeu. Acesta era acum neînchipuit de palid. De nu ştiuunde venit, m-a străbătut un fior : era acolo, între noi,aproape palpabilă, dureroasă ca un nerv zgîndărit, tainaunei morţi, era acolo, topită în fumul de ţigară şi în aromade mucegai a coniacului fin, lipită ca o mască pe feţele,hidoase în clipele acelea, ale celor doi cascadori.

— Nu sînt de acord, rupse Vigu tăcerea ; glasul săualb, îngheţat, era, trebuie să mărturisesc, impresionant.Fiindcă dacă ştiaţi că asasinatul va avea loc, cu siguranţăcă îl cunoaşteţi şi pe asasin...

Ferlinghetti, care se comportase în general civilizatpînă în momentul acela, izbi cu pumnul în masă.

— Oo ! strigă el. Mă plictisiţi ! Ajunge ! Dovediţi-o !Dacă n-aveţi probe, nici nu stau de vorbă cu dumnea-voastră... Probe, discutăm pe bază de probe, nu de ipoteze.Toţi poliţiştii din lume sînt nişte maniaci ai ipotezelor, dar,la dracu !, ce-mi pasă mie de maniile lor !

— Singurul fapt stabilit este că nu noi sîntem asasinii,interveni, pe un ton mult mai calm, Larsen. Alibiul nil-aţi verificat personal — ce mai vreţi ? Restul e vorbă-rie... şi, cum zicea şi prietenul meu, mă plictiseşte !

8 î

Ne ridicarăm. Lai’sen scoase din buzunar inelul cucheile maşinii şi începu să-l rotească pe deget. Ne înfrun-tarăm din priviri cîteva clipe lungi. Un lucru era evident :îi plictisea, nu minţeau cînd spunea că îi plictisea, acum,toată povestea cu asasinatul acela, îi plictisea moarteaprietenului (complicelui ? patronului ? rivalului ?) lor !Implicaţi sau nu, toată chestia, acum, după consumarea ei,nu le mai spunea nimic. Nişte profesionişti ai crimei !

— în orice caz, anunţaţi-ne şi pe noi dacă puneţimîna pe asasin, spuse Larsen. Vă doresc succes !

— Vom avea oricum ocazia să ne mai întîlnim, precizăVigu. Au mai rămas cîteva întrebări de pus, dar o voi faceîn prezenţa procurorului...

— Mă rog, n-aveţi decît ! şi Larsen ridică din umeri.Putem fi găsiţi la campingul de la Mamaia. Dar peste osăptămînă părăsim România, şi nu văd cum ne-aţi puteaîmpiedica s-o facem... A bientot !

Ieşiră, şi ieşirăm şi noi în urma lor. Ei se urcară înVolkswagen, noi în Fiat. Aşteptînd ea cei din faţă să por-nească, Vigu încercă să restabilească legătura cu căpitanulAndreescu.

— Aici 324... aici 324... Sînt pe recepţie.— Noroc, 324 ! Te aştept, să ştii ! Vă aştept pe amîndoi.— Cred că vom veni chiar acum. Elemente noi în..,

O ! dar asta... asta e...Vigu scăpă aparatul din mînă şi rămase cu ochii aţintiţi

spre locul de unde, cu două secunde mai devreme, dema-rase Volkswagen-ul. Bîigui :

— Priveşte ! Uită-te bine ! Vezi ? !M-am uitat. Şi am văzut : asfaltul, pe locul unde sta-

ţionase Volkswagen-ul, era perfect uscat!în aceeaşi clipă, maşina noastră porni ca din puşcă, în

urmărirea celeilalte.— Mircea... dar asta înseamnă, nu-i aşa... mă bîlbîii eu

penibil — asta înseamnă că... staţiona acolo dinainte săînceapă ploaia... dar cum se poate ? ! Am venit împreună,am fost tot timpul cu ochii pe ei... iar crima a avut loc..,,

Lui Vigu, însă, numai să-mi răspundă mie la întrebărinu-i ardea acum. Mai ales că tocmai în clipa aceea ajun-geam din urmă Volkswagen-ul (puţin mai.încolo de statuialui Eminescu, deci aproximativ la locul crimei !). Cu unviraj foarte abil, dar şi foarte periculos — de adevărat

82

cascador ! — bară drumul maşinii celeilalte. Ambele frîneserîşniră infernal.

Ne năpustirăm afară din maşini toţi patru deodată.— Asta ce mai e ? ! răcni Larsen, care era în culmea

furiei. Vous etes cingles ? ! Sînteţi nebuni ? Vreţi să văsinucideţi pe pielea noastră ? !

— Du calme ! se făcu auzită vocea, foarte sigură pe eaacum şi chiar, cum să spun, fremătînd de o voioşie abiastăpînită, a lui Vigu. Et haut Ies mains, s’il vous plaît î

Fără nici un entuziasm, bineînţeles, lent, în silă, ceidoi cascadori ridicară totuşi mîinile. Căci Vigu, care într-omînă ţinea aparatul de radio emisie-recepţie, avea în cea-laltă (de unde îl scosese ?) un pistol de toată frumuseţea.

— Vezi, te rog, dacă sînt înarmaţi, mi se adresă mie.Mă conformai. Nu erau, sau cel puţin n-aveau armele

asupra lor, poate că le lăsaseră în maşină. Pe cînd îi bă-team cu palma peste buzunare, în difuzorul radioului sefăcu auzită vocea căpitanului Andreescu :

— 324 ?... Ce-i cu tine, de ce ai întrerupt ? Tocmaivoiam să-ţi transmit un mesaj : locotenentul-major, co-mandantul plutonului de genişti de la Giurgeni, insistăsă-ţi comunicăm imediat că în maşina aceea... ştii tu încare, se afla un singur pasager, nu doi...

— Zău ? ! răspunse Vigu în microfon, zău ? ! Acumun minut m-am convins şi eu de treaba asta... Fii drăguţşi trimite la statuia lui Eminescu un echipaj cu o maşinăşi, mai ales, cu două perechi de cătu...

Ultima silabă rămase nerostită. Larsen, lunganul, pro-fitînd de uşoara slăbire a atentiei lui Vigu, care purtaconvorbirea prin radio, se încordă şi se năpusti spre el cucapul în piept, ca un berbec, dar înainte de a..~.

Aici, deşi este momentul cel mai puţin indicat cuputinţă, mă văd nevoit să deschid o paranteză. Eu, adicăautorul acestor pagini, prietenul şi însoţitorul lui Vigu înaventura pe care o relatez, din cursul inferior de liceunu tîn nvnte să mă mai fi încăierat cu cineva. N-am luatlecţii de box. De judo, ce să mai vorbim ! Lovituri dekarate n-am văzut decît în filme. Dar observînd la timp— prin ce miracol, prin ce nemiracol ! — manevra lui Lar-sen şi ştiind foarte bine că Vigu nu va trage, m-am avîntatînainte, am întins, printr-un reflex senzaţional, braţul cupumnul strîns... şi cum spuneam, înainte ca lunganul să

— izbească cu ţeasta în bărbia lui Vigu, l-am văzut eu pe elIa .pămînt, lat, fleaşcă, knock-out ! El, cascadorul ! Marelemaestru al bătăilor ! Regele durilor ! Răpus... de mine,care... în viaţa mea...

Secunda de uluire şi de infatuare mi-a fost fatală.Căci, cu o mişcare foarte scurtă, dată parcă în treacăt,dată parcă în scîrbă, celălalt, Ferlinghetti, m-a atins la-ceafă (vasăzică ăsta-i un karate? ! am mai apucat să-mispun — reflecţie cretină, simultană cu nişte senzaţiivizuale feerice : roiuri de stele roşii, verzi, portocalii,mov), expediindu-mă în lumea visurilor nevisate !

V

Nu ştiu cît timp am zăcut fără cunoştinţă.Prima senzaţie pe care am avut-o atunci cînd am începutsă-mi revin a fost aceea de orizontalitate. Eram lungit peo canapea. Apoi am desluşit nişte voci, dintre care una,din cale-afară de exuberantă, mi se păru a fi a lui Vigu,dar n-am putut deschide ochii ca să mă conving : pleoa-pele îmi erau ca de plumb, iar grumazul — grumaz de lup;imposibil să-l mişc în dreapta sau în stînga ! Apoi, cinevaaplecat deasupra mea mi-a suflecat mîneca bluzei şi mi-aaplicat un tampon cu spirt pe antebraţ. O injecţie, mă rog,ar mai fi mers ! Dar cînd aceeaşi mînă mi-a vîrît sub naso sticluţă cu un conţinut infernal de puturos — amoniac,n^am mai răbdat şi am protestat gemînd :

. — Nu... nu... mai bine daţi-mi să beau ceva tare...— Ce v-am spus eu ! se făcu auzit glasul vesel al lui

Vigu. E rezistent băiatul, îmi cunosc eu marfa ! Chiar căn-avea nici un rost să-l fi dus la spital ! Sigur că da, daţi-iun coniac, o duşcă zdravănă ! Îşi cunoaşte omul leacul !

M-am săltat icnind în capul oaselor. Şi am deschis şiqchii, deşi cu mari eforturi ; încet-încet, privirea, împăien-jenită la început, mi s-a limpezit. Mă aflam într-o încăperea miliţiei din Constanţa, după toate aparenţele în cabinetulcăpitanului Nae Andreescu, care, aşezat pe scaunul dindreptul biroului, mi-a zîmbit şi mi-a făcut cu ochiul însemn de salut. Pe două scaune, lîngă perete, stăteau ceidoi cascadori, Larsen şi Ferlinghetti, cu cătuşe la mîini,două perechi de cătuşe noi, strălucitoare. Larsen avea o

84

figură eam tumefiată, arăta cam cum arătam probabil euînsumi... Vederea lui mă umplu încă o dată de mîndrie !Vigu, cu mîinile la spate, se plimba cu paşi mari princabinet şi perora :

— Aşadar, să recapitulăm, domnilor Ralf Larsen şiAndre Ferlinghetti : dumneata, Ferlinghetti, ai eoborît dinmaşină, din mers, pe una din străzile cartierului Obor dinBucureşti, te-ai urcat la volanul maşinii celeilalte, pregă-tită din timp, copie identică a Volkswagen-ului cu careaţi venit în România, incluşiv bagajele, inclusiv, se înţe-lege, numărul, în timp ce complicele dumitale se plimbafără rosî pe străzile acelui cartier, înşelîndu-i pe urmări-tori, te-ai îndreptat spre Constanţa în mare viteză şi aiajuns aici cu cel puţin două ore înaintea noastră, care netîram, în spatele lui Larsen, cu 40—50 pe oră. Cînd am vrutsă-l depăşim, nu s-a lăsat, nu trebuia să vedem că înmaşină e un singur pasager. In cele două ore pe care le-aiavut la dispoziţie, l-ai ucis pe Pablo Suarez, după careţi-ai aşteptat complicele la Cazinou, în faţa căruia ţi-aiparcat maşina, unde trebuia s-o găsim noi, după cum.amşi găsit-o. Iar Larsen, ajungînd la Constanţa, ne-a scăpatşi el din vedere timp de două minute — nimic mai uşorpe străzile întortocheate ale peninsulei — şi-a abandonatmaşina într-o curte ochită cu cîteva zile înainte şi a ajunspe jos, alergînd, tăind de-a dreptul scuarul, la locul undetrebuia să te întîlnească pe dumneata şi unde urma să văîntîlnim noi pe amîndoi, cum s-a şi întîmplat...

— Ipoteze, mon capitain, ipoteze ! replică Ferlin-ghetti, pe un ton ce se voia dispreţuitor. Ipoteze inge-nioase, recunosc, totuşi simple ipoteze. Asfaltul uscat —fleacuri ! N-o să convingeţi nici un tribunal cu o aseme-nea „probă", mai ales că n-o să puteţi aduce în instanţă,ca corp delict, opt metri pătraţi de... asfalt uscat !

Dar vorbea fără convingere. Se apăra, se vedea bine,din rutină, din simplă încăpăţînare. ştiind prea bine că epierdut... Vigu se opri la un pas în faţa lui.

— Bineînţeles că nu vom disloca bucata de asfalt dinfaţa Cazinoului, ca să o prezentăm în faţa tribunalului,spuse el cu un zîmbet rău. N-avem nevoie de o asemeneaprobă grotescă, ea n-a avut alt rol decît să ne convingă cădumneata, Andre Ferlinghetti, eşti asasinul lui Pablo Sua-

85

rez... Obţinerea probelor e cel mai simplu lucru, acum. Şiavem şi martori...

*— Martori ? Ce fel de martori ?— Nu martori oculari la scena împlîntării pumnalului

în spatele victimei ; deşi s-ar putea ivi şi un asemeneamartor, sau mai mulţi... Dar un ofiţer, comandantul osta-şilor care desfac şi refac podul de vase la trecerea Dunării,afirmă categoric că în maşina voastră se afla un singurpasager..,

— E normal să nu mă fi văzut : eu mă aflam pe ban-cheta din spate, culcat şi acoperit de o pătură ; începusesă bată vîntul şi îmi era frig...

— Exact ! se grăbi să confirme Larsen.— Passons şi peste asta, acceptă Vigu. Testis unus,

testis nulus... Dar vă pot informa că a fost găsită întretimp cealaltă maşină, sora geamănă a celei parcate în faţaCazinoului.

— Nu cred, mormăi Ferlinghetti, fiindcă această ma-şină geamănă nu există.

— Şi totuşi, le puteţi vedea pe amîndouă, alături, chiaraici, în curtea miliţiei. Purtînd acelaşi număr de înmatri-culare : 254 PN 1079. Şi mai e şi acest obiect urmă Vigu,scoţînd la iveală,' dindărătul biroului căpitanului An-dreescu. o tăbliţă metalică, acest obiect, poate fi prezentatfoarte bine ca corp delict, ce ziceţi ? 32 B 5018. Numărulde înmatriculare al unei maşini din Bucureşti. Doar ştiaţifoarte bine, Andre Ferlinghetti şi Ralf Larsen, că vom găsiaceastă tăbliţă în portbagajul maşinii voastre. Vă trebuiaca s-o instalaţi la loc atunci cînd urma să restituiţi maşinaftîrată. Prea eraţi siguri pe voi, ca să vă gîndiţi s-o ascun-deţi într-un mod mai convenabil ![ ' Ferlinghetti nu zise nimic. Cu atît mai puţin celălalt,Larsen, lunganul.

— Unde şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe inginerulFlorescu Adrian, proprietarul maşinii furate ? Domiciliatîn Bucureşti, strada Arcaşului 74... Poftim ? Nu amîndoideodată, vă rog... Nu face nimic, ne va spune chiar dînsul,cînd îl vom întreba. Probabil că la un bar, la. Lido, laMon Jardin, la fylelody, la Atlantic, nu contează unde.Aţi angajat cu omul o discuţie şi aţi aflat astfel că pleacăîn străinătate pe două săptămîni (ştiaţi dinainte că posedăun Volkswagen identic cu al vostru, de altfel, de asta aţi

— venit în România cu o maşină de serie mare, era imposibilsă nu vă procuraţi, într-un fel sau altul, încă una din ace-laşi tip), că n-are garaj şi îşi ţine maşina în stradă, căn-are familie, că, prin urmare, timp de două săptămîni nuva fi reclamat furtul maşinii.

O pauză.— Interpretez tăcerea dumneavoastră, domnilor, con-

tinuă Vigu pe acelaşi ton de voioşie (mai tîrziu, avea să-mimărturisească : ce plăcere turbată, să pui cu botul pe labenişte asemenea indivizi, nişte killers de elită, nu niştenenorociţi împinşi la crimă de nu ştiu ce împrejurări ne-norocite, înnebuniţi ei înşişi de ideea că au fost în staresă facă ce au făcut...), interpretez tăcerea dumneavoastrădrept o confirmare a spuselor mele... Mulţumesc. Iar acum,o ! să nu credeţi că am să vă întreb de ce l-aţi ucis pe„prietenul'* dumneavoastră Suarez, care, fie vorba întrenoi, nu preţuia nici el mai mult decît dumneavoastră !Dar un asasinat e un asasinat, şi îl tratăm ca atare. Reg-lement de comptes, n’est-ce pas ? Iată ce mă intereseazăprea puţin. Există judecători de instrucţie, există procu-rori. există vreo patru, dacă nu mai multe poliţii europenecare se preocupă asiduu de prezentul şi, în egală măsură,de trecutul dumneavoastră. Presupun că vi se va întocmiun dosar din cele mai voluminoase...

Eu, între timp, golisem paharul de coniac. Generos,Vigu luă sticla şi îmi mai turnă încă unul. Sună.

— încă două pahare, îi ceru miliţianului care intră. Văofer şi eu un tur, domnilor Ferlinghetti şi Larsen, nu-miplace să rămîn dator. Va fi, de altfel, ultimul dumnea-voastră coniac : în închisorile noastre, după cum uşorputeţi bănui, consumul de alcool e interzis...

PARTEA A TREIA

„Serenissima" sub cerul de plumb

reprezentând Capitolul N-are Importanţăce Număr din Romanul Multiplelor Aven-turi ale Căpitanului Vigu

I

Plecaţi la unu noaptea din Paris, străba-teau acum, în după-amiaza plumburie de noiembrie, cîm-pia lombardă, apropiindu-se pe nesimţite de destinaţie.Expresul gonea cu o viteză aproape incredibilă, dar îţidădeai seama de asta numai privind pe geam peisajulautumnal, şirurile neîntrerupte de vii îngălbenite, satele,orăşelele cocoţate pe cîte un colnic împrejurul nelipsiteichiesa şi a castelului sau a fortăreţe! medievale : piereaudin vedere ca nişte fantasme, ca să apară imediat altele,mai mult sau mai puţin identice ; încolo, trenul îţi dădeasenzaţia mai degrabă de imobilitate, părea că e tras înaintepe şine de o uriaşă şi agilă mînă nevăzută şi nu că o faceprin propriu efort ; nici o oscilaţie, nici o vibraţie măcar !Nu era pentru întîia oară cînd Mircea Vigu constata per-fecţiunea căilor ferate italieneşti, neîncetînd totuşi să semire cum de izbutiseră peninsularii, cunoscuţi (în modgreşit, evident !) a fi, cei mai mulţi, nişte lasă-mă să te las,nişte împătimiţi ai faimosului dolce far niente, să întreacăîn domeniul acesta naţii cu o reputaţie tehnică mult maiconsolidată — pe nemţi, pe englezi, pe scandinavi, ejus-dem farinae ! Vorba e că zburau mai curînd decît călăto-reau cu un vehicul terestru, şi cu cît mai confortabil decîtîn fotoliile unui jet, avînd abisul de văzduh adesea tur-mentat de curenţi dedesubtul lor !

88

într-adevăr, micul compartiment de vagone-letti căpă-tase, mai ales acum, către sfîrşitul voiajului, o atmosferăintimă, şi aproape că regretau că vor trebui să-l părăseascăpeste vreo două ore. Depăşiseră Verona şi se apropiauvăzînd cu ochii de laguna Veneţiei, de strania cetate adogilor, de Adriatica. însoţitorul de vagon rabatase de multcele două paturi, transformîndu-le în două canapele şiplasînd la mijlccvo măsuţă foarte practică, la care se putealua masa (presupunînd că pasagerul nu voia să se deranjezepînă la vagone-ristorante), se putea juca şah sau chiarpoker (căci se găseau şi scăunele pliante de rezervă), seputea citi sau chiar scrie, operaţie deloc stînjenită demersul atît de lin al trenului. Numai că cei doi ocupanţi aicuşetei, căpitănul Vigu din Miliţia judiciară a capitaleiRomâniei şi Jonathan Fatt, inspector principal la ScotlandYard, nu se ocupau cu nimic din toate acestea. Conveni-seră tacit să lase măsuţa ocupată exclusiv de pîntecoasasticlă de Hennessy şi de cele două pahare aduse de uncameriere imediat după ce luaseră dejunul la vagonul-restaurant.

— Poate că ar fi fost de preferat un scotch cinstit, mor-măise mister Fatt cînd făcuseră comanda.

— Imediat după prînz, Sir ? ! îl dojenise Vigu ridi-cînd sprîncenele. Aveţi gusturi de plebeu sau... de beţivînrăit ! Aţi uitat că reprezentaţi aristocratica Anglie ?...

— Aristocratica Anglie, pe dracu ! replicase inspectorulprincipal Fatt, cu o sclipire maliţioasă în o-chii adumbriţide nişte sprîncene neobişnuit de stufoase (te mirai cum denu-i stînjenesc privirea). Păi, chiar sînt plebeu, captainVigu, şi dacă reprezint pe cineva în Italia asta sclifosită,apoi aceia sînt sticleţii din subordinea mea, şi n-ai ideecît de. tare le miros picioarele !, ba chiar şi borfaşii,codoşii, tîrfele şi trişorii de profesie din Soho, în companiacărora mi se întîmplă să petrec şi douăzeci şi patru deore din douăzeci şi patru... Poţi adăuga pe listă şi asasinii,mai versaţi sau ageamii, cu una pînă la zece victime laactiv — pistolari, sugrumători, cuţitari, mai mult sau maipuţin distinse ladies specialiste în arsenic, cianuri şi fel defel de alte otrăvuri...

— Tocmai ! Să ne înnobilăm deci clientela ciocnind încinstea ei cîte un pahar din acest imperial brandy of Na-

88

poleon ! Căci, la urma urmelor, ea, această clientelă, esteî|isăşi raţiunea noastră de a fi...

în ciuda preferinţei sale pentru produsul distileriilorscoţiene, chief-constable Jonathan Fatt făcuse din plinonorurile licorii ce concentra în ea toate fineţurile pod-goriilor franţuzeşti, şi, bineînţeles, Vigu nu se lăsase Tiiciel mai prejos. Acum. după cîteva ceasuri de conversaţieintimă cu Monsieur Hennessy, cei doi vajnici supraveghe-tori ai lumii interlope de la o margine şi cea^ltă a con-tinentului european se simţeau binişor euforici, foarteaproape de a se lăsa înduioşaţi de vitrega soartă a ipo-chimenilor — borfaşi, proxeneţî, pistolari, sugrumători,,otrăvitoare şi aşa mai departe — vitregă, bineînţeles,atunci cînd încăpeau pe mîinile-ţ lor. Coniacul sclipea înnuanţe de culori diavoleşti în paharele de sticla deMurano, mereu umplute la timp, rotocoale de fum albăstruise învălătuceau din cele două pipe, amîndouă Dunhill,de colecţie, repede absorbite însă de sistemul de ventilaţieinvizibil, dar cu atît mai eficient. Nu se cunoscuseră decîtcu şaptezeci şi două de ore în urmă, la Londra, într-unuldin birourile noului Scotland Yard — impresionantă con-strucţie din metal şi sticlă, de o funcţionalitate perfectă,dar care, vai, pierduse „poezia“ vechiului Yard, cel alromanelor poliţiste clasice, nemuritoare în felul lor... —,unde încă tînărul criminalist român coroborase cu maivîrstnicul său coleg englez probele culese de fiecare înparte în dauna unui versat escroc internaţional, care,după ce încercase să-şi facă mendrele şi la Bucureşti, îşiluase tălpăşiţa şi debarcase la Londra, fără să ştie că ofi-ţerul român care îi tăiase iarba de sub picioare pe malurileDîmboviţei, îl urmărise pas cu pas deLa lungul Europei,în contact permanent cu Interpolul. Dar; printr-un bizarmecanism psihologic, între cei doi, între încă tînărul că-pitan şi babacul inspector principal londonez se născusedin prima clipă o simpatie puternică, o simpatie coup defoudre, ca să zicem aşa, întărită în cursul interogatoriilorluate împreună rafinatului şi rutinatului lor client, care,însă, după numai vreo şapte ore de tentative de tertipuri,cu un fciir play demn de admirat, se recunoscuse învins ;înţelesese cu cine are a face, iar simpatia aceasta reciprocă■ se consolidase şi mai mult în faţa paharelor de grog cuat uri fierbinţi date de duşcă într-un pub liniştit, cu mobi-

90

lier din epoca victoriană, dar nu a reginei-bătrîne, ci acelei tinere şi seducătoare, care fusese, şi pe pereţi cugravuri reprezentând faimoşi cai de curse de odinioară şiscene de vînătoare de vulpi. Cu atât mai bucuroşi fuseserăaflînd că aveau să se afle prezenţi amîndoi la conferinţa(mai mult sau mai puţin secretă !) organizată de Interpol,la Veneţia, avînd pe ordinea de zi problema terorismuluiinternaţional. (Jovialul inspector principal Fatt era directinteresat, fanaticii nord-irlandezi îi dădeau îndeajuns defurcă, pe cînd Vigu, curios şi nimic mai mult ; de altfel,el fusese invitat în calitate de simplu observator, ţara pecare o reprezenta neavînd, slavă Domnului, nici o tangenţăcu fenomenul). Veneţia... piaţa San Marco... il Ponte deiSospiri... toate acestea şvocau imagini de cărţi poştaleilustrate, gondolele lunecînd sub lună pe apa neagră, şicei doi poliţişti hîrşiţi, britanicul ca şi românul, trăiausentimentul că îi aşteaptă o vacanţă fie şi de numai cîtevazile, dar după care jinduiau de atâta vreme existenţele lorterne şi Veşnic periclitate. Ce idee fericită din partea organi-zatorilor, să fixeze locul conferinţei în acel peisaj careera şi de mare melancolie, şi de operă bufă !

— Nu ţi se pare, captain, că plecăm în voiaj denuntă ? ! chicotise maliţios criminalistul londonez, întredouă pufăituri de pipă.

Amîndoi, bătrînul şi cel sensibil mai tînăr, erau celi-batari convinşi ! Ca să-şi dea şi mai mult iluzia vacanţei,deciseseră să călătorească pe calea ferată şi nu cu avionul,rezervînd împreună o cuşetă de la Paris spre sudul însorit.Numai că, dacă la Paris şi chiar la Londra avuseseră partede o vreme superbă, „sudul însorit" îi întâmpinase cu unaer mohorît şi cu perdele de ploaie măruntă. Dar ceconta !...

Important era că ei doi, în plăcuta cuşetă de vagone-letti, şi în prestigioasa tovărăşie a „rachiului" lui Bona-parte, se găseau într-o perfectă bună dispoziţie. O zi ve-selă, destinsă, petrecută în sporovăieli nesfîrşite şi, pemăsura golirii pîntecoasei butelii pe care era lipită discretşi o etichetă cu tricornul împăratului, tot mai încîlcite şimai discontinui. De fapt, numai un mag de high fidelityar fi putut reproduce cît de cît acceptabil conţinutul şueteicelor doi poliţişti. Vorba e că un ascultător neavenit s-ar

91

fi mirat foarte constatînd modul îngăduitor, binevoitor,admirativ chiar cu care cei doi oameni ai legii se refereauîn discuţia lor la „clienţii" de toată ziua sau, în orice caz,la unii dintre aceştia ; după ce îi făcuseră să înfundepuşcăriile, acuma parcă se înduioşau la amintirea lor, şiai fi zis că nu lipsea mult să se hotărască să-i viziteze lapenitenciarele respective sau să le trimită colete cu por-tocale, ţigări şi fursecuri !... Bătrînul chief constable po-vestise cu şart cîteva cazuri rămase nerezolvate, unelerecente, altele foarte vechi, poate chiar dinainte de război,din zbuciumata sa carieră, şi dacă la vremea respectivăîşi făcuse sînge rău. din belşug pentru că era nevoit să leclaseze fără glorie (se-nţelege, nici un dosar nu e definitivînchis, într-o bună zi, cine ştie...), acum mai că îi păreabine că „şmecherii" aceia zburdau în libertate, îşi beauginul, sau berea, sau. whiskyul la zincul tavernei din colţulstrăzii — premiu meritat pentru isteţimea ieşită din comunde care dăduseră dovadă ! O observaţie a sa :

— La voi, în România, captain, îmi închipui că lucru-rile stau altfel : nu tu droguri, nu tu besmeticii aceia deterorişti, nu tu ucigaşi de profesie... Şi nici de o lumeinterlopă constituită, organizată în regulă, nu se poatevorbi, m-am informat. Voi, acolo, în statele socialiste, demulte ori şomaţi...

îl obligă pe Vigu (care de altfel abia aşteptase momen-tul — se ştie cum e, cînd ţi se povesteşte o întîmplare, arzisă-i opui interlocutorului o păţanie de-a ta, similară...)să preia mingea :

— Aveţi o viziune cam idilică despre noi, mister Fatt...Buruienile cresc peste tot, cu ploaie, fără ploaie... în plus,românul e „şmecher*4 din născare, a moştenit calitateaasta de la strămoşii săi mediteraneeni, romani, grecotei,de la turci, şi tot felul de alţi balcanici, şi o mie de altelifte care s-au vînturat prin ţara sa, şi e şi o rezultantăistorică, fiindcă dacă n-ar fi fost şmecher, adică abil şiingenios, n-ar fi supravieţuit în aceşti două mii de ani...

■— înţeleg că asta e o introducere la cîteva „cazuri‘‘pe care vrei să mi le povesteşti dumneata acum : go on,captain ! Delectează-mă cu una sau două dintre eşecuriledumitale !

Vigu ridică sprîncenele.— I’m sorry, dar aşa ceva nu pot face...

92

— De ce? ! făcu inspectorul principal Fatt, conster-nat. Ştiu că la voi orice secret e o problemă de stat,totuşi...

— M-aţi înţeles greşit, Sir Jonathan. Nu vă pot povestiunul sau două din eşecurile mele pentru simplul motivcă n-am avut pînă acum nici unul !... E adevărat că şicariera mea e considerabil mai scurtă...

— Nici un eşec ? Haida-de !— Nici unul... Ştiu că nu mă credeţi, dar asta-i

situaţia !Jonathan Fatt îl privi ponciş. Pufăi din pipă, parcă

nervos, după care — pesemne că dădea pe seama tinereţiicolegului său manifestarea aceasta de orgoliu şi de lăudă-roşenie, eh ! cu timpul o să-i treacă... — acceptă cu în-găduinţă :

— Ei, atunci povesteşte-mi cîteva cazuri nerezolvateale colegilor dumitale. Fiindcă, n-o să pretinzi că întreagapoliţie românească e sută-n sută infailibilă, şi-o mai fimuşcând şi ea buzele de ciudă cîteodată ?

— Şi incă cum ! rîse vesel Vigu şi sorbi două picăturidin bolul său cu coniac. Să vă relatez cîteva cazuri nos-time petrecute de curînd şi pentru rezolvarea cărora — aunuia mai ales, o să vedeţi de ce — colegii mei s-au datde ceasul morţii. Cazuri benigne, dacă stăm să ne gîndim,ai zice mai degrabă că e vorba de nişte farse ; bineînţeles,nu de aceeaşi părere au fost şi păgubaşii...

— Ia să auzim, îl încurajă Jonathan Fatt, m-ai făcutcurios !

Şi nu întîrzie nici el să-şi moaie buzele cu miraculoasalicoare franţuzească.

— Să încep cu o mică scenetă picantă, zîmbi Vigu.Locul acţiunii, un mare 'magazin universal, de cinci etaje,din Bucureşti. La ultimul, se află un raion de blănurifoarte scumpe, unde, • e uşor. de înţeles, nu e niciodatăcoadă... Dacă se înregistrau patru-cinci clienţi pe zi ;notaţi că o blană de vizon, de nurci, de nutrii înghite,după cum ştiţi şi dumneavoastră prea bine, salariul campe o jumătate de an al unui poliţist, din România ca şidin Anglia...

— Well... ■— ^Ei, şi într-o zi îşi face apariţia la raionul respectiv

o doamnă, şi tînără, şi frumoasă, şi zîmbitoare, şi de o

93

eleganţa rarisimă, la braţul un ui gentleman pe măsura —într-un cuvînt, o pereche superbă, cum r.umai în filmeleamericane mai vezi. Vînzătoarea, o fetişcană, foc de dră-guţă şi ea, angajată abia de cîteva luni, îi întîmpină cuun zîmbet serviabil şi e din prima clipă uşor intimidată.Doamna dorea să achiziţioneze un mantou de blană, darnu unul oarecare, ci cît mai „şic", un unicat pe cît posibil,oricine îşi dă seama că ea nu poartă „orice"... Tînăra vîn-zătoare, pe cît de intimidată, pe atît de cucerită de com-portarea ultraamabilă, amicală, protectoare, a Doamneifaţă de ea, se dă de ceasul morţii şi răscoleşte întreg stoculde blănuri, căutînd-o pe aceea „mai deosebită" care săi se potrivească încîntătoarei cliente. O oră, poate chiardouă, şi le petrec ce.le două femei în cabina de probă, în-cercînd practic toate blănurile mai acătării din magazin...

Chief constable Fatt părea destul de puţin interesatde deznodămîntul istorioarei.

— Şi, în timp ce clienta o retine pe vînzătoare în ca-bina de probă, domnul elegant îndeasă vreo două blănuriîn valiza pe care a. cumpărat-o de la un raion apropiat şio şterge pe scara de serviciu, asta vrei să spui că s-a în-tîmplat ?...

— Da de unde ! rîse Vigu. întîi, că ar atrage atenţiaun client care părăseşte magazinul ducînd o valiză grea(imposibil să n-o deosebeşti de una goală !), al doilea,rămîne amanet însoţitoarea sa şi, în sfîrşit, the last butnot the least !, magazinul este supravegheat de camere deteleviziune cu circuit închis. Nu, distinsul domn a aşteptatrăbdător într-un fotoliu, fumînd ţigări americane, pînă cesoţia, sau amanta, sau... complicea s-a fixat finalmenteasupra unui mantou de nurci, într-adevăr foarte reuşit,în valoare de nu mai puţin de 37.000 de lei. Vînzătoarea,bucuroasă de parcă ea ar fi urmat să îmbrace somptuoasahaină, făcu un pachet frumos, completă bonul. Cei doi,doamna şi domnul, se îndreptară spre cassă, care se aflala o oarecare distanţă şi deservea mai multe raioane, săachite bonul...

Jonathan Fatt pufăia flegmatic din pipă.— Trebuie să vă spun, Sir, se simţi obligat să-i explice

Vigu, că la noi bacşişul e interzis, există chiar o lege însensul ăsta... Cei doi reveniră de la cassă, să ridice co-letul. Mai surîzătoare ca oricînd, graţioasa Doamnă îi

94

— întinse fetei bonul, dar deasupra acestuia se aflau desfăcutetrei bancnote de 100 de lei ! înroşindu-se toată şi privindsperiată în jur, fata luă repede bonul şi banii — ^nc|“dentul putea s-o coste slujba ! — şi îi vîrî fulgerător înbuzunarul halatului.

— Ai fost grozav de drăguţă, păpuşo, îi spuse, bă-tînd-o uşor cu mîna înmănuşată pe obraz, superba doamnă,ai pierdut o groază de timp cu mine !... Sper să ne maivedem ! La revedere, draga mea !

Şi distinsul, elegantul cuplu se îndreptă fără grabă sprescara rulantă, urmărit de privirea admirativă şi recunos-cătoare a fetişcanei ; 300 de lei nu sînt de colea, dar, dacăstai să te gîndeşti, nici o sumă excesivă, avînd în vederevaloarea cumpărăturii ; dacă ar fi fost cu ceva mai mare,poate că ar fi dat de bănuit... dar aşa... Ca să termin, pestevreo zece minute, cum simţea că o ard cele trei bancnoteîn buzunarul halatului, vînzătoarea găsi un moment po-trivit, cînd n-o vedea nimeni, să le transfere din halatulde serviciu în poşeta proprie. Dar cu această ocazie...

Inspectorul principal Fatt rîse uşor.■ r,i-r Constată că bonul nu fusese ştampilat la cassă !

Biata fată !: r— De data asta aţi ghicit ! într-un cuvînt, pe cei doiescroci blana de nurci îi costase 300 de lei, iar pe naivavânzătoare, diferenţa de 36.700 de lei... şi nu ştiu dacă nuşi slujba...

— Bineînţeles, cei doi n-au mai fost găsiţi ?— De unde să-i scoţi ? ! Bucureştiul are două milioane

de locuitori şi nu e exclus ca indivizii să fi venit din pro-vincie. Sigur, s-au întreprins cercetări — colegul meucăruia i s-a încredinţat „cazul“ a dovedit chiar oarecareexces de zel, fiindcă i se făcuse milă de biata vînzătoare —,dar ce şanse de reuşită existau ? Să pui sub urmăriretoate cucoanele care se afişau cu mantouri de lux prinBucureşti şi în celelalte oraşe ale ţării ? ! Zeci de mii deore de lucru pierdute, pînă la urmă cheltuielile ancheteis-ar ridica la de zece ori valoarea blănii furate... Dar co-legul meu e un tip încăpăţînat şi, după cîte ştiu, încă n-aînchis dosarul !

— Psihologi de clasă înaltă, toţi escrocii ăştia !... con-veni amuzat Jonathan Fatt. Cu siguranţă că au studiat dintimp terenul, şi-au dat seama din primul moment că au

95

— de-a face cu o gîsculiţă naivă., şi au ştiut cum s-o ia !O vînzătoare cu experienţă ar fi băgat repede numai baniiîn buzunar) n-ar fi neglijat să verifice bonul. In ce măpriveşte, i-aş face solidari la plata sumei şi pe directoriimagazinului : nu dai în primire unei începătoare un raioncu mărfuri atît de scumpe. Bun, povestea a fost funnyenough, my dear captain — să mai auzim una !

Vigu zîmbi pe sub mustaţă şi prelinse cîte un deget deHennessy în cele două boluri rămase întristător de goalepe măsuţă.

— Al doilea caz, Sir, debutează cu un foarte banalfurt de automobil. Un tip oarecare, de fapt nu chiar oare-care, fiind un fel de director în ministerul comerţuluiexterior, deci un om cu bani, foarte des plecat în străină-tate, de Unde revine cu tot felul de obiecte interesante,casetofoane, magnetofoane, aparate fotografice etc., toateultimul răcnet, cu mare căutare la noi, ei bine, tipul ăstase întoarce într-o seară acasă, venind pe jos dintr-o plim-bare pe marile bulevarde, şi constată că autoturismul său,pe care îl parcase cu vreo două ore în urmă în faţa imo-bilului în care locuia, se volatilizase ! Anunţă imediat mi-liţia, şi maşina e pusă în urmărire de rutină. Trec două-zeci şi patru de ore. în seara următoare, revenind din nouacasă, omului nu-i vine să-şi creadă ochilor : maşina sa,furată în ajun, staţiona fr-umos la locul ei ! Verifică nu-mărul, îi dă ocol, încearcă portiera — portiera deschisă !Deasupra tabloului de bord, o foaie de hîrtie. O ia, şiiată „mesajul“ ce îi fusese lăsat :

„Stimate Domn ! Vă cer mii de scuze pentrufaptul că mi-am permis să vă împrumut maşinaneglijînd să vă cer acordul. Trebuie să ştiţi însăcă, pentru un motiv din cele mai serioase, amavut neapărat nevoie de o maşină — a Dvs.sau alta — pentru 24 de ore. încheind acţiunearespectivă, mă grăbesc să vă restitui maşina,odată cu mulţumirile mele cele mai călduroase.Veţi constata că turismul Dvs. este în perfectăstare, iar rezervorul de benzină cu plinul făcut.Ca semn al sincerei mele recunoştinţe, sînteţiinvitatul meu, împreună cu întreaga familie,mîine seară, la restaurantul „Lido“. în partea

96

din dreapta a localului, veţi găsi un chelnermai în vîrstă (nea Vasile), căruia i se va achitaîn prealabil, în contul consumaţiei1' Dvs., sumade 1 500 de lei. Sper că nu-mi veţi refuzaaceastă mică atenţie. Vă doresc petrecere plă-cută ! încă o dată, viile mele mulţumiri !“

•— Ca surpriză, veţi admite, Sir, că era una din cale-afară de plăcută ; maşina regăsită intactă, o invitaţie ge-neroasă la un restaurant de lux... Restaurantul „Lido"era la doi paşi de locuinţa directorului nostru. Poate şi cusperanţa secretă că va afla ceva despre identitatea aceluiArsene Lupin bucureştean, care îi „împrumutase" maşinaîntr-un mod atît de original, îşi ia de braţ nevasta, fiulstudent şi chiar şi soacra şi se duc la „Lido“ să dea cursinvitaţiei necunoscutului. Pe acel „nea Vasile ‘, directoraşulnostru îl cunoşteâ, fiindcă frecventa destul de des localul.Bătrînul chelner confirmă : da, un domn oarecare, pe carenu-1 mai văzuse pînă atunci, iar semr.almer.tele pe care leputea furniza se potriveau la sute de inşi de pe stradă, avenit la el cu cîteva ore în urmă şi i-a înmînat 1 500 de lei,care să acopere consumaţia „domnului director'"... Aşa căerau rugaţi să poftească la o masă şi să facă comanda !

— Trebuie să ştiţi, Sir, că o mie cinci sute de lei nusînt uşor de cheltuit într-un restaurant de la roi, fie el şide lux, mai ales că cele două doamne nu gustară mai multde unu-două pahare de vin. Festinul se prelungi deci pînăla ora unu din noapte, cînd, în excelentă dispoziţie, chiarcu chef tatăl şi fiul student, şi încîntaţi peste măsură demanierele atît de civilizate ale hoţilor de maşini din gene-raţia nouă, se întoarseră acasă. Unde îi aştepta o altăsurprizăapartamentul..', fusese literalmente ras, bărbie-rit cum scrie la carte de toate casetofoanele, magnetofoa-nele. aparatele şi celelalte gadgeturi colectate în străină-tate, plus bijuteriile, tablourile, chiar şi covoarele mai depreţ ! Nu rămăsese decît mobilierul şi lenjeria din şifo-niere ; pînă şi unele obiecte de bucătărie mai speciale, in-clusiv butelia de aragaz, făcuseră picioare !...

— Ha ! făcu mister Fatt, ciocnind paharul de cel alcolegului său din Bucureşti. Cherioo ! Cel puţin pe direc-toraşul ăsta nu-1 plîng, cum am plîns-o pe mica vînzătoare..Ai naibii şnapani ! conchise el, pe un ton mai degrabă de

97

— simpatie, destul de dubios pentru un apărător al ordiniipublice.

— Dar în materie de furturi de maşini — şi ce infrac-ţiune poate fi mai banală, mai obişnuită decît asta ? ! —ştiu una tare de tot ! Să nu ziceţi că borfaşii noştri sîntlipsiţi de ingeniozitate... închipuiţi-vă că la Constanţa,principalul nostru port la Marea Neagră, se fură o ma-şină — dar ce fel de maşină ? Nici mai mult, nici maipuţin decît una aparţinînd unei foarte importante insti-tuţii ! Prevăzută cu tot aparatajul, cu tot dichisul, sirenă,bec rotitor, radioemiţător etc. ! Pur şi simplu a dispărut,într-o noapte, din faţa respectivei instituţii. Vă imaginaţifuria, turbarea, mînia sfîntă care i-a cuprins pe colegii meiconstănţeni ! Ce palmă pe obrazul lor, ce lecţie, ce blam !Zicînau-şi că vor regăsi foarte repede maşina, timp dedouă zile nici n-au raportat forurilor superioare „eveni-mentul" ; ceea ce avea să le atragă după aceea, bineînţeles*spălături de cap suplimentare şi foarte drastice... Vă în-chipuiţi cu cîtă osxrdie a fost căutată, zi şi noapte, maşinadispărută, de întreaga suflare miliţienească a judeţului,pe toate şoselele, pe toate drumurile de ţară, chiar prinrîpe, pe ţărmul mării, prin păduri, prin curţile caselordin oraşe şi de prin sate şi, nu în ultimul rînd, în atelie-rele mecanice, unde se putea presupune că a fost dezafec-tată, îmb.ucătăţitâ în mărunte piese de schimb !... Nimic,timp de cîteva săptămîni, nimic ! Băieţii erau, toţi, peculmile exasperării : adio avansări înainte de termen,' adio prime şi aşa mai departe...

— îrir-acestea, continuă Vigu chicotind, soseşte înport unul din cargourile noastre, cu portul de domiciliuConstanţa. Făcuse o foarte lungă croazieră la antipozi —Australia şi Noua Zeelandă. Unul din ofiţerii vasului,bucuros să s? vadă din nod acasă după o absenţă demai multe luni de zile, se grăbeşte să meargă la domi-ciliu — avea o garsonieră într-un bloc nou. îşi regăseştecu. satisfacţie maşinuţa, o Dacie 1300, aşteptîndu-1 cre-dincioasă, sub prelata de protecţie, în parkingul dintreblocuri, alături de zeci de alte turisme. Cînd lipseşti deacasă atita vreme, te poţi aştepta la întoarcere la tot felulde surprize neplăcute — că iubita ta s-a încurcat cu unalt bărbat, că ţi s-a spart casa, că ţi s-a furat maşina...Dar uite că totul era în regulă, maşinuţa îl aştepta ne-

98

— atinsă, sub prelata pe care îi era vopsit cu litere şi cifrede-o şchioapă numărul de înmatriculare — e drept că îşirugase vecinii să arunce cîte o privire de la balcon şi, încaz de ceva, să anunţe autorităţile... Ofiţerul urcă în gar-soniera sa, face un duş, se schimbă în haine civile, dupăcare, fluierînd vesel, coboară din nou, cu gîndul să facă,la volanul fidelei sale maşini, o escapadă prin oraş sau prinstaţiunile de pe litoral, treaba lui. Dă de o parte prelata...

— Şi găseşte sub prelată... maşina furată ! Ii luăvorba din gură inspectorul principal Fatt.

— Yes, Sir ! confirmă Vigu. Intactă. Nu lipsea decîtbecul rotitor de deasupra, ca să nu facă prelata cocoaşă...Iar maşina marinarului, substituită pe cînd proprietarulei se afla cine ştie prin ce Ocean Indian sau Mare Roşie,fusese făcută bucăţele în toată tihna, în cine ştie ce atelier...

— Bietul ofiţer de marină !... rîse Jonathan Fatt, darcu acelaşi ton compătimitor cu care reacţionase şi la po-vestea cu micuţa vînzătoare de blănuri de lux.

— Sper să ajungem în curînd, zise Vigu, care turnă înpahare ce mai rămăsese pe fundul sticlei.

Parcă răspunzînd reflecţiei lui Vigu, o clipă mai tîrziu,însoţitorul de vagon deschise uşa cuşetei şi anunţă :

— Venezia-Mestre, signori!Vigu îi făcu semn să ia sticla goală şi bolurile.■— E Venezia-Santa Lucia ?— Ancora quindici minuti, signore.Cei doi poliţişti se ridicară oftînd şi se apucară să-şi

aranjeze ţinuta şi să-şi strîngă sumarele bagaje. După oscurtă oprire într-o gară modestă, Mestre, trenul se urnidin nou, dar, spre deosebire de restul parcursului, de dataasta nu luă viteză, ci înaintă mai mult pilotînd. Crepuscululmurea, făcînd loc nopţii, ce avea să cadă neagră, de smoală,cu norii aceia groşi, compacţi, ce acopereau cerul. Vigu

99

trase geamul şi se aplecă în afară. O burniţă măruntă îiudă faţa. Nu se vedea decît la vreo cîţiva zeci de metri,iar ce se vedea era o întindere de apă întunecată, nemiş-cată, parcă moartă. Un miros greu, mai rău ca de alge îndescompunere — ca de flori putrezite, de coroane mortuareputrezite, îi izbi nările. Ieşi pe culoar şi trase şi în parteaaceea geamul : aceeaşi întindere acvatică sumbră, probabilnu prea adîncă, fiindcă trenul înainta prudent pe un pod

100

îngust, şi care avea să se dovedească lung de cîţivakilometri.

— Laguna, Sir, îşi informă Vigu colegul mai vîrstnic,cu o strîmbătură. Cam sinistră, aş zice...

Chief constable veni şi el la geam, cu pipa stinsă întredinţi.

— Chiar lugubră, captain, conveni el.

II

După un număr de minute, trenul intra îngara Veneţia propriu-zisă, cea purtînd numele celei maicelebre dintre canţonete. Vigu şi Fatt coborîră pe peronulviu luminat sub acoperişul de sticlă, uitîndu-se în jur uşordezorientaţi. Coborâseră odată cu ei destul de puţini călă-tori — e drept că nu era sezon turistic, că expresul îşi con-tinua cursa, după ce avea să parcurgă încă o dată traseulpeste lagună, spre Firenze, Roma şi poate chiar Napoli, darVigu verifica astfel încă o dată paradoxala preferinţă a ita-lienilor pentru călătoria cu la macchina, cînd aveau ladispoziţie poate cele mai grozave căi ferate din lume.Nu făcuseră decît cîţiva paşi spre ieşire, cînd un sub-ofiţer gras şi mai în vîrstă, altminteri într-o uniformăspilcuită, se îndreptă fără ezitare spre ei. Lipi călcîileşi salută cu mîna la caschetă, spunînd, dar pe un ton maidegrabă afirmativ decît interogativ :

— Mister Jonathan Fatt ? Domnul căpitan Mircea■Vigu ?

Mister ca mister, dar rostise domnul, pe româneşte,ceea ce nu era de colea !...

— Come sta, maresciallo ? îi zîmbi Vigu, întinzîndu-imîna. Englezul strînse şi el mîna subofiţerului.

— Maresciallo Ettore Prati, ai voştri ordini, se pre-zentă acesta. Vi raccomando la mia figlia Mar ia, adăugă,luînd de braţ o fetiţă de vreo treisprezece ani, ce rămă-sese modestă la doi paşi în spatele tatălui ei şi pe carecei doi abia acum o observară.

Dar fetiţa, cum avea să se dovedească îndată şi apoişi ceva mai tîrziu, nu era de felul ei nici modestă, nicitimidă. Le întinse ea mîna celor doi străini, strîngîndu-le-oferm şi rostind desluşit :

101

— Prati Măria... 'piacere !' Pe un ton şi cu o alură de mică prinţesă sau... deactriţă celebră ; aproape că îţi venea să te apleci cere-monios şi să-i săruţi mîna de piiştoaică !

Ettore Prati le luase între timp, în ciuda protestelorlor, valizele, şi o pornise înainte spre ieşire. Vigu şi Jona-than Fatt, încadrînd-o ca pe o doamnă pe micuţa signo-rină, veneau în spatele lui.

— Ia spune, maresciallo, întrebă Vigu, cum de ne-airecunoscut atît de repede ?

— Foarte simplu, răspunse acesta peste umăr. V-amstudiat fotografiile, în afară de asta ştiam în ce vagonaţi călătorit. Ma Lei paria benissimo Vitaliano, capitano !Come si fa ?

— Siamo cugivA noi, rnmeni e italiani, non lo sape-vate ? îi răspunse Vigu rîzînd. Veri primări, caro mares-ciallo !

Iar lui Fatt, în englezeşte, ca să nu priceapă ceilalţi :— Au fotografiile noastre, ştiau ?n ce' cuşetă am călă-

torit... Să sperăm că se pricep la fel de bine colegii noştriitalieni să-i identifice şi pe infractori, cum îi identificăpe poliţişti !

Spre stupoarea lor, interveni în discuţie micuţa signo-rină Maria, într-o englezească de şcoală, dar foarteaplicată :

— Our police is very able and very well organized,don’t doubt of this !

— Surely, dear younglady, surely ! se grăbi s-o asi-gure chief constable de bunele sale păreri asupra poliţieiitaliene.

— Ma certo, certo, signorina Maria ! întări şi Vigu.— E şi normal, nu ? făcu aceasta, cu vădit orgoliu,

naţional şi totodată familial. Din moment ce tatăl meulucrează în poliţie !...

Brusc, decorul se schimbă, ca la intervenţia uneibaghete de vrăjitor. Din ambianţa şi arhitectura modernă,banală, a unei stazione ferovia, doar trecînd pragul uneiporţi metalice şi coborînd trei-patru trepte, se treziră în-tr-o lume neverosimilă. Clipiră din ochi de mai -multe ori,avînd senzaţia că vederea le-a luat-o razna. Unde fuse-seră aduşi — într-o baie turcească. într-un sarai dinO mie şi una de nopţi, într-un vis suprarealist, cu ixna-

102

gini legănate şi ameţitoare ? După cîtva timp, st- mai dez-meticiră, distinseră obiectele şi contururile unele de altele,îşi regăsiră simţul de observaţie şi criteriile de apreciere(mai dezvoltate la ei decît la alţi oameni, în virtutea pro-fesiunii...). Baie turcească, da, căci apa neagră, clătinatăde gondole, bărci cu motor şi alte ambarcaţiuni, era aceeacare domina priveliştea de cartolino, de Halima, da, dinpricina luminilor şi umbrelor misterioase, a zidurilorincredibile prin culori şi forme, da, de vis suprarealist, căcitotul, întregul, nu părea a avea raţiune decît prin frumu-seţe şi excentricitate, prin somptuozitate şi absurd, şi nuprin obişnuitele, utilitarele măsuri omeneşti... Segmen-tul acela de peisaj citadin era, în ciuda orei de începutde noapte, mişcat, agitat, fremătător, dar cei doi poliţiştistrăini remarcară numaidecît cel mai ciudat lucru imagi-nabil pentru un om al sfîrşitului de secol şi mileniu :absenţa totală a oricărui automobil... Ştiau, aflaseră demult că la Veneţia nu există automobile, care nici n-arfi avut cum să circule prin puzderia de canale şi nicichiar pe limbile de uscat, întretăiate atît de des de poduriîn arcadă şi cu trepte, şi totuşi nu le venea să creadă :într-'atît să fi fost de contaminaţi de viciile „civilizaţiei"tehniciste, încît să nu poată concepe lumea fără trivialul,blestematul motor cu explozie ? ! în loc

103

să-i constate dis-pariţia ca pe o eliberare ! Mintea le spunea că aşa erabine să fie, dar reflexele le erau altfel create... Citiserăamîndoi rafturi întregi despre Cetatea dogilor, o văzuserăîntr-o puzderie de filme, în culori şi în alb-negru, amîndoierau călători încercaţi, şi iată că, totuşi, descinzînd înacest oraş cu propriile lor tălpi, încercau din plin senti-mentul de jamais vu !

Cam acestea erau reflecţiile celor doi poliţişti veniţi■de la un capăt şi celălalt al Europei într-un punct dinmijlocul continentului, în timp ce il maresciallo Prati seagita pe chei în căutarea unui motoseafo-taxi Nu izbuti săprindă vreunul, cele cîteva aflate în staţie fuseseră luatede alţi călători sosiţi cu acelaşi tren. Se întoarse necăjit ladebarcader.

— Mi displace, zise, dar mi-au fost suflate toate desub nas ! Şi băieţii ăştia, nu mai au nici .un respect pen-tru uniformă !... S-a stricat lumea, aflaţi de la mine !

— E normal să prefere civilii, rîse Vigu, fiindcă ştiucă de la un poliţist nu le pică bacşiş...

— Şi dumneavoastră, care sînteţi grăbiţi să ajungeţila hotel ! oftă bonomul subofiţer.

— Grăbiţi ? ! se miră Vigu. Da’ de unde ! Dacă n-arfi fost caraghios pentru nişte oameni în toată firea şi...de meseria noastră, aş fi zis să luăm o gondolă...

— Trebuie să sosească un vaporetto, îi asigură ilmaresciallo, îmbunat.

Autobuzul acvatic nu întîrzie să-şi facă apariţia dedupă cotul lui Canal Grande. Urcară şi se aşezară la prova,de unde puteau admira mai în voie uluitorul traseu lacare se aşteptau. Şi nu aveau să fie dezamăgiţi. Vapo-retto-ul se puse încet în mişcare, şi de îndată porniră sădefileze înaintea ochilor lor paZazzo-urile nobile de oparte şi de alta a largului canal, învăluite pe trei sferturiîn umbră, abia întrezărite la lumina cîte unui felinar obo-sit, misterioase şi demne, şi vii, dar şi fără moarte, astăzica şi cu un mileniu în urmă. Valurile moi iscate de tre-cerea ambarcaţiunii clipoceau lingînd zidurile umede, şitreptele' de marmură veche ale debarcaderelor bătrînelorpalate. Cîte o gondolă legată cu lanţuri de un stîlp, în faţaintrărilor misterioase, se legăna graţioasă şi mută, ca olebădă neagră.

Maria, fetiţa îndatoritorului subofiţer Prati, stăteadreaptă şi tăcută chiar în faţă, cu mîna încleştată deparapet; Vigu veni lîngă ea şi îi puse uşor mîna peumăr.

— Şi zi aşa, Maria, spuse zîmbind, eşti o admiratoareşi a tatălui tău, şi a profesiunii de poliţist... Asta-i fru-mos, da ! Nu m-ar mira să devii şi tu poliţistă... în zilelenoastre, femeiie-poliţist sînt foarte numeroase şi apre-ciate...

Fetiţa se întoarse spre el şi răspunse foarte serios :— Mi-ar fi plăcut, dar nu pot. Eu mă pregătesc pen-

tru o altă carieră.— Pentru ce carieră te pregăteşti tu, Maria ?...— De cantatrice. Am voce.— Hm... făcu Vigu. Cantatrice ? Come Renata Tebaldi ?

Come la Callas ?Replica fetiţei îl ului :■— Migllore, vi assicuro !

105

■— O ! făcu. O ' Chiar aşa ? !Mai bună, mai mare decît cele două dive ! Dar putea

fi cineva mai mare decît ele, putea fi perfecţiunea între-cută ? ! Şi totuşi, uitîndu-se în ochii fetiţei, văzu că nue în mintea ei nici îngîmfare prostească, nici fumuri copi-lăreşti, ci o siguranţă de sine care avea pesemne un temeiundeva înlăuntrul enigmatic al acelui boboc de tranda-fir care nu se ştia încă în ce fel, în ce corolă fermecatăse va desface cîndva...

— Am vrea să te auzim şi noi cîntînd, Maria, spuse.— De ce nu, domnule căpitan ? într-una din aceste

zile, dacă se va ivi prilejul.— într-una din aceste zile, da, dar şi peste un număr

de ani, nu-i aşa, Maria, la San Felice, aici în Veneţia, laScala din Milano ! Şi chiar la Opera din Bucureşti, dece nu ? Avem şi noi o Operă frumoasă şi cîntăreţi celebri...

Şi îi adresă cel mai afectuos, cel mai părintesc zîmbetele care fu în stare, în timp ce îşi zicea : mai ştii ? ! Dar,fără veste, zîmbetul îi îngheţă pe buze. Ah ! blestematulde al şaselea simţ al lui, de care voia şi nu voia să scape —darul de a vedea înainte, mai aproape sau mai departe,de a intui cele ce se vor petrece, peste cîteva zile sau numaipeste cîteva minute !... Nu, fata asta nu va apuca să cîntenici la San Felice, nici la Scala... Privea profilul fetiţei, tră-săturile delicate, fruntea înaltă şi vag arcuită, părul negruca smoala dat pe spate, buzele subţirele, uşor răsfrînte,gîtul graţios — in timp ce o mînă uscată, cu ghiare ascu-ţite, îi prindea inima, încleştîndu-i-o : nu numai că nu vaapuca să cînte pe o scenă adevărată de Operă, dar ea,fetiţa aceasta neştiutoare, nu va mai apuca nici o altănoapte în afară de cea care a început, mohorîtă şi dîndspre ploaie... şi... toate astea vor fi din vina sa, nu ştiaîn ce fel, dar din vina sa vor fi... Dar scoate-ţi din capidioţeniile astea ! îşi porunci, în timp ce îi spunea fetiţeimodestului subofiţer de poliţie :

■— îţi urez oricum să faci o carieră mare, Maria !— Grazie, signor capitana !Tresări apoi auzindu-1 pe englez adresîndu-i-se. Acesta

îi cerea să-l întrebe pe Ettore Prati care le era de faptdestinaţia, la care hoteî anume îi ducea. Dar Jonathan Fattrămase mirat şi oarecum ofensat văzînd că Vigu nu segrăbeşte defel să-i tălmăcească italianului întrebarea aceea

106

atît de simplă. N-avea cum şti că acesta se luptă în clipaaceea cu un gînd hain, atît de pe neaşteptate venit şipe care trebuia să-l alunge din el cu picioare în spate !Măcar de data asta trebuia să se fi înşelat, ce Dumne-zeu !... în sfîrşit, Vigu rosti :

— La ce hotel mergem, maresciallo ?— Ma a Valbergo Danieli, răspunse acesta mirat.— Davvero ?Vigu şi Fatt schimbară o privire lungă : Danieli era

un hotel vestit în toată lumea, un hotel mai degrabă pen-tru milionari, oricum pentru lume aleasă, ca Ritz laParis, Parco dei Principi la Roma, V/aldorf Astoria laNew York, să zicem Ahenee Palace la Bucureşti, pestenivelul de prestanţă al unor Hilton-uri sau Intercontinen-taluri „oarecari“ ! Chiar atît de culant să fie Interpolul,sau poliţia italiană, sau cine o fi suportînd spezele Confe-rinţei ?... se întrebară amîndoi. E drept şi că era tîrziuîn afara sezonului şi că, probabil, distinsul hotel stăteapustiu şi melancolic sub ploile cenuşii de noiembrie !

— Ponte Rialto, signori! se făcu auzit glasul crista-lin al fetiţei.

într-adevăr, se apropiaseră fără să-şi dea seama devestitul pod , larg arcuit peste Canal Grande, pe sub carevaporaşul se strecură parcă înclinîndu-se ceremonios.

— Piazza San Marco... la basilica, il Palazza Ducale...îşi îndeplinea acum cu rîvnă Maria îndatoririle de ghidvoluntar»

— Ponte dei Sospiri... 'Vestitele relicve istorice şi de artă, ajunse în zilele

noastre în postura degradantă de obiectwe turistice notatecu patru stele în Baedecker, defilară rînd pe rînd, poatecam prea repede, prin faţa lor. Lampadare palide pole-iau cu raze discrete nobilele locuri, fără stridenţe delumină vulgare.

Vaporetto-ul opri motoarele ,şi lunecă tăcut pînă ladebarcaderul de la Ponte della Paglia. In faţă, la cîţivapaşi numai, se ridica surprinzător de scunda clădire alui Hotel Royal Danieli.

Urmîndu-1 pe serviabilul maresciallo, care ţinu mor-ţiş să ducă tot el valizele, intrară în holul prestigiosului

107

hotel. Nu îi surprinse decorul holului, fiindcă se aştepta-seră să-l găsească aşa cum era — fără stridenţele de crom

108

şi sticlă ale marilor hoteluri moderne, dar de asemeneaşi fără barocul greoi, încărcat în catifele groase şi severelambriuri, ale celor „de tradiţie" din marile oraşe. Aici,mobilierul, podeaua, pereţii' erau de o demnă simplitate,patinate de vreme, înnobilate prin vechime : marmura,lemnul, ţesăturile, printre care covoarele, subţiri, pealocuri ajunse la urzeală, dar, toate, persane de colecţie.Un mare policandru, fireşte din sticlă de Murano — renu-mita insulă aici se afla, în lagună —, risipeau o luminănici intensă, supărătoare, nici prea stinsă, tamisată, de odiscreţie forţată, ci una perfect normală şi decentă.

II maresciallo depuse valizele celor doi poliţişti străinila recepţie şi îşi luă rămas-bun, ca şi signorina Maria.Funcţionarul de la recepţie le ceru paşapoartele şi leindică numerele camerelor.

— A ! făcu apoi, curierul dumneavoastră, signoreVigu.

Şi îi întinse acestuia un plic cu timbre şi ştampileromâneşti. Vigu îl luă mirat, îl întoarse şi citi numeleexpeditorului : „Traian Ştefănescu, Bucureşti". îl vîrî înbuzunar fără să-l deschidă, fiindcă tocmai atunci îi abordaun’ bărbat înalt, între două vîrste, cu o alură dezinvoltă.

— Comisar Sergio Menoti, se prezentă el înclinîndu-se.Vă urez bun venit, gentleman !

Vorbea o englezească cu accent american, poate căpetrecuse un număr de ani în Statele Unite, care au ocolonie italiană atît de numeroasă. Le strînse mîinile afa-bil şi îi luă de braţ, trăgîndu-i după el.

109

-— Să vă prezint colegilor noştri, aici de faţă ! E oreuniune într-adevăr cosmopolită... Limba de rigoare eengleza, o vorbim cu toţii, fără excepţie, unii foarte bine,alţii aşa şi aşa...

Şi făcu cu ei turul holului, unde se aflau, aşezaţi înfotolii sau pe canapele, citind ziare sau numai fumînd,sau în picioare, în grupuri de doi sau mai mulţi, cîte uniicu un pahar de băutură în mînă, vreo cincizeci de inşi,pr'ntre care şi trei femei. Asistenţa era foarte eteroclită,datorită mai ales apartenenţei naţionale — se distingeaualbinoşi, proveniţi desigur din Scsndinavia, printre blonzica spicul griului, nemţi sau slavi, bruneţi cu nasul acvilin,meridionali fără îndoială, alţii srocnzi sau chiar tuciurii,venind desigur din ţările arabe, dar şi doi negri, negri

105

ca abanosul, reprezentanţi ai unor state de curînd deveniteindependente din centrul Africii, cei mai mulţi fiind totuşişatenii, castaniii, cu pielea între alb şi măsliniu, cei ,,demijloc“, greu de identificat ca rasă sau naţie, putînd fila fel de bine francezi sau bulgari, englezi sau americani,belgieni sau unguri. Nu lipseau nici doi galbeni cu ochiimig'dalaţi şi doi hinduşi, care purtau ca semn distinctiv,dacă mai era nevoie, avînd în vedere bronzul întunecatal epidermei, mari turbane albe potrivindu-se destul debizar la costumele de culoare închisă. Cu toate astea, oame-nii aceştia atît de neasemănători între ei — şi erau cusiguranţă mai mulţi de cincizeci, cum estimase Vigu laînceput, şaizeci, poate chiar spre şaptezeci — aveau unnumitor comun greu de definit la prima vedere ! Întîică îi apropia vîrsta, nu era de faţă nici unul foarte tînăr,dar nici unul într-adevăr bătrîn —o confrerie de oamenirealmente ,,maturi", „copţi“ şi, prin definiţie, „eficienţi",şi cele trei femei prezente nu se sustrăgeau regulei. Apoi,se ghicea la toţi o anume nonşalanţă morocănoasă, unanume fel de a privi lumea şi oamenii cu scepticism şiîndoială, chiar şi sub aparenţa surîsului, un soi de duri-tate disimulată. Explicaţia era mai mult decît evidentă,şi Vigu se amuză în sinea sa grozav cînd gîndi, nu seştie de ce în franţuzeşte : une belle flicaille reunie ensem-ble !... Nu-şi dădea seama că n-avea nici un motivsă se excludă nici pe sine din reuniunea aceea de „sti-cleţi “ ! Da, nobilul albergo Royal Danieli era invadat înseara aceea de o trupă compactă de poliţişti de înaltăclasă ! Pînă şi personalul hotelului se simţea oarecumjenat de situaţia creată... Tar cei vreo cîţiva pasageri oca-zionali, ce nu aveau nimic de-a face cu Conferinţa Inter-polului, puteau fi văzuţi cum se grăbesc să-şi ridice cheilede la recepţie şi să urce scările spre camerele lor : sesimţeau nişte intruşi, bieţii oameni !

Vreo doi-trei cavierieri îşi făcură apariţia în hol, pur-tînd tăvi de argint cu pahare de Campari, vermut cugin, votcă şi whisky. Comisarul Sergio Menotti îşiîndemnă oaspeţii să se servească, după care purcese săfacă împreună cu ei înconjurul holului. Urmă o suităinterminabilă de prezentări, însoţite de strîngeri de mînăsau de simple înclinări din cap :

*— Domnii Jonathan Fatt şi Mircea Vigu... Monsieur

107

Pierre Dupont din Paris... Doamna Hedwiga Svensendin Stockholm... Domnul Aii Hadub din îstanbul... MisterRobert, Thomson din Los Angeles... Senor Luis Alvarezdin Eilbao... domnul Nikos Theodopulos din Atena... dom-nul Heinz Krankl din Stuttgart... domnul Anwar IbnHaudi din Cairo... doamna...

Şi tot aşa mai departe, pînă la exasperare. Prezentăriinutile, fiindcă tot nu puteau fi reţinute toate acele numemai mult sau mai puţin exotice, iar dacă se punea pro-blema că unii oameni, îndeosebi britanicii, nu adreseazăcuvîntul unor inşi cărora „nu le-au fost prezentaţi", încazul de faţă n-avea sens, poliţiştii din toată lumea seadresează cui vrei şi cui nu vrei —- şi încă cum !... Cor-voada nu fu dusă totuşi decît pînă la jumătate, fiindcăun gong cu sunet adînc de aramă veche anunţă oaspeţiidistinsului hotel veneţian că masa de cină poate fi servită.Încet-încet, după ce îşi goliră paharele cu aperitive, ceicincizeci sau şaizeci de poliţişti de pe întregul mapa-mond — sau aproape — îşi croiră drum spre sala restau-rantului şi luară loc la mese. Deşi plină, sala restauran-tului rămase tăcută, fără rumoarea ce însoţeşte de obiceiasemenea reuniuni de convivi ; doar poliţiştii sînt oamenitaciturni şi neexpansivi, oriunde în lume !

înainte ca chelnerii să-şi facă apariţia cu farfuriileaburinde, comisarul Sergio Menotti se ridică în picioarela masa sa şi lovi de cîteva ori cu cuţitul de margineafarfuriei, cerînd să i se acorde puţină atenţie. După careluă cuvîntul, într-o englezească tărăgănată :

— Ladies and gentlemen, cu sosirea domnilor chiefconstable Jonathan Fatt de la Scotland Yard şi a căpita-nului Mircea Vigu de la Miliţia judiciară a Bucureştiului,Conferinţa noastră poate fi considerată constituită : nu sesemnalează nici o absenţă... — Dădu el, primul, semnalulunor aplauze, la care sala se ralie destul de anemic. — Cutoate acestea, lucrările noastre nu vor începe mîine, cumpoate v-aţi aşteptat, ci cu o zi mai tîrziu, poimîine,.miercuri, la orele nouă ante meridian. Comitetul de orga-nizare a considerat drept o datorie şi o plăcere deosebităa sa de a oferi preţuiţilor oaspeţi prilejul de a vizita înprima zi frumosul nostru oraş — La Serenissima Venezia,de ce nu s-ar bucura reprezentanţii ordinei publice inter-

— naţionale de privilegiile unor turişti oarecare ? ! Ast-fel că, mîine, avem un, program de totală relaxare...

Aici, mai degrabă, s-ar fi cuvenit să dea semnalul unoraplauze, dar n-o făcu, avînd în vedere insuccesul de adi-neaori. Comisarul Menotti continuă, cu amănunte :

-— Evident, vă recomand vizitarea Palatului Dogilor, abasilicii San Marco, a Campanilei, a lui Ponte Rialto, afostei temniţe — drept care vă întreb : doriţi o excursieorganizată, cu ghid, cu motoscafi, eventual cu gondole,sau preferaţi să vă întocmiţi programe individuale, lainspiraţia personală ?

întrebarea fusese adresată oarecum patetic, în stilulteatral italienesc, ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţăsau de moarte, dar nu se primi la ea nici un răspuns, denici un fel ; se părea că cosmopolitului conclav de poli-ţişti îi era salcîm dacă proiectata excursie va fi ,,orga-nizată “ ori ba ! )

— în orice caz, reluă comisarul italian, uşor dezorien-tat de apatia cu care era întâmpinată amicala şi colegialasa propunere de relaxare, la orele 14 va pleca din faţahotelului nostru un vaporetto cu care vom face un giroal insulelor lagunei — Murano, unde vom vizita faimoa-sele ateliere ele sticlărie, Torcello, cu ruinele sale dinepoca romană, Burano, insula lui Attila, cu punctul ter-minus Lido, la Adristica propriu-zisă, unde, din păcate, nuveţi putea face plajă, ţinînd seama că ne aflăm într-unnoiembrie destul de rece...

— Okay /'îi.răspunse o voce din fundul sălii restau-rantului. Vom fi la ora 14 la debarcader !

— Nu-mi rămirie atunci, domnilor, decît să vă urezpoftă bună, îşi încheie peroraţia comisarul Sergio Menotti.Dar, înainte de a se aşeza pe scaun, reveni : — A ! înorice problemă legată_de cazare, de masă, sau de oricealtă natură, vă rog să vă adresaţi mie : consideraţi-măofiţerul dumneavoastră cu . aprovizionarea şi organizarea.Ai voştri servizzi, signori ! — şi făcu o temenea de chel-ner stilat, care de astă dată fu primită cu aplauze spontane.

După cina nu grozav de strălucită —• frutti di mare,un steak mai curînd minuscul, un dolce sofisticat, greu decircumscris — .Jonathan Fatt şi Vigu urcară în camerelelor, să facă un duş şi să se schimbe, ceea ce ar fi făcutbucuroşi înainte de masă, dacă n-ar fi fost constrînşi la

interminabila ceremonie a „prezentărilor". Camerele lorerau pe acelaşi culoar, uşă în uşă.

— Ieşim, Sir, să ne jedificăm asupra „vieţii de noapte"a „Serenissimei“ sau sînteţi obosit şi vreţi să vă puneţila orizontală ? întrebă Vigu, cu condescendenţa şi uşorulaer protector al celui mai tînăr faţă de cel considerat „ba-bac“ şi, în consecinţă, presupus a fi oarecum şubred.

— Ieşim, captain, de ce nu ? încuviinţă englezul, cucondiţia să nu mă porţi pe la vreun local cu streape-tease,fiindcă mie nu-mi mai spune demult nimic aşa ceva !

O jumătate de oră mai tîrziu, ieşeau pe poarta hotelu-lui, în seara de catran, vrîstată de o burniţă parcă mur-dară. Cu mîinile înfundate în buzunarele fulgarinelor,amîndoi, cu pipele stinse încleştate între dinţi. Nici unsuflet de om, nici o pisică rătăcită măcar nu se zărea pecheiul ud, pe Pava ăegli schiavoni, ţărmul sclavilor, bizarşi sinistru nume. O luară la dreapta, încotro se aflautoate acele locuri cu rezonanţă prestigioasă enumerate deMaria, fiica subofiţerului Prati, cu cîteva clipe înaintede a acosta la debarcaderul din faţa hotelului. Nu făcu-seră decît puţini paşi, cînd, aflîndu-se pe primul podeţarcuit întilnit în cale, zăriră în dreapta lor o ciudată şi nuprea arătoasă alcătuire arhitectonică, o joncţiune de pia-tră, deasupra unui canaletto, între două clădiri greoaie,masive, deşi nu prea înalte — vechea temniţă medievală,într-o parte, Palatul Dogilor, în cealaltă, cum aveau să seconvingă îndată. Un ochi de fereastră cu zăbrele tăia scurtagalerie suspendată, cu vedere asupra lagunei din faţă.

— Staţi un moment, Sir, zise Vigu, care tresărise. Eibine, asta, chiar asta trebuie să fie celebra punte a sus-pinelor...

Locul nu era nici cufundat în beznă, dar nici luminatdin cale-afară, un felinar stingher îl scotea, parcă plictisit,din întuneric. Burniţa se înteţea.

— Mda, mormăi inspectorul principal londonez, credcă ai dreptate.

Vigu, tot cu ochii la faimoasa ,,punte", îşi înfundă cututun, pe pipăite, Dunhill-ul, şi, după ce aprinse, zise cuun soi de uimire ingenuă :

— E o chestie, Sir ! Noi, acum, vedem nişte pietrelegate cu mortar străvechi, jdemii de cîrnăţari din toatălumea vin să caşte gura aici şi fac poze, dar dacă stai să

110

— te gîndeşti, prin ferăstruica aceea s-au întipărit pe retinaa sute, poate chiar mii de oameni, ultima imagine înaintede coborîrea în mormînt...

— Mda, mormăi iarăşi Jonathan Fatt. Eu n-o mai reţinprea bine, care-i de fapt povestea, captain ?

Foarte simplă, Sir : alături este Palatul Dogilor, aicitemniţa şi camera de execuţii. In Palat avea loc procesul,care putea să dureze cîteva săptămîni sau cîteva ore.Vorba e că, odată condamnat la moarte, osînditul era dusimediat la .butucul unde îl aştepta călăul cu securea ! Nuca astăzi, cînd are dreptul la recurs şi la contra-recurs...Singurul hatîr care i se acorda era de a privi, preţ decinci minute, pentru ultima oară, laguna şi malul dinfaţă, de la această ferăstruică... Vă daţi seama ce privirideznădăjduite au străpuns sticla de colo, de-a lungul asute de ani ? !

— Ei ! s-o mai fi şi spart sticla aceea între timp, re-curse Jonathan Fatt la o obiecţie practică. Aşa că sticlacare e acum acolo probabil că n-a luat contact cu privi-rea „ultimă“ a nici unui osîndit la moarte !

— Sînteţi dezgustător de lipsit de simţul poeziei, Sir,protestă Vigu rîzînd. Parcă n-aţi fi compatriotul luiShakespeare, care, printre altele, a scris Neguţătorul dinVeneţia, şi al lui lord Byron, care a colindat şi pe aici,unde ne aflăm noi acum !

Străbătură, în pas de plimbare, piaţa San Marco, lip-sită la ora aceea, bineînţeles, de stolurile de porumbei,înfometaţi în perioada aceea de aus-sezon, rămaseră cîtevaminute muţi în faţa basilicii, care, ca o fastuoasă dihaniea unui trecut fabulos, se confunda cu noaptea şi cu tainatuturor nopţilor, purtîndu-şi sub cupola scundă cei patrucai aduşi din Bizanţ (o vreme însuşiţi de Napoleon şiiarăşi întorşi aici), iar lîngă intrare leul de piatră rînjin'dcrunt în eternitate, pentru ca, în cele din urmă, să-itrezească din sumbra visare bătăile metalice ale celorpatru gentilomi medievali, ce vesteau ora, cu izbituri deciocane, în turnuleţul alăturat.

Nu era decît unspr*£ece, ora la care numai mic-bur-ghezii se duc la culcare. Cei doi poliţişti mai dădură o raităprin ulicioarele învecinate, cu trotuare strîmte alături desuspectele canaletti, se înfundară sub arcadele unor por-tice răpănoase, care adăposteau însă tot felul de boutiques,

111

ce se dovediră a fi de fapt (mai ales după preţurile afi-şate în vitrine !) magazinele „şic“, de lux, ale oraşului,în ciuda aspectului lor de dughene adăpostind mărfuride furat. Cum era şi de aşteptat, după ce se plictisirăde colindat prin melancolicele locuri, şi melancolice epuţin spus, în care aproape că nu întîlniră ţipenie de om,eşuară într-o cafenea uluitor de vastă din piaţa San Marco,unde doar cîteva mese erau ocupate, dintr-o sută, dacănu mai multe. Se aflau, fără să ştie, la Florian, unde, vara,trebuie să te simţi fericit dacă apuci să mănînci un gelattoîn picioare !

Aburii brandy-ului lui Napoleon fiind încă treji în ei,ca să nu mai luăm în seamă cele două Campari suplimen-tare, se mulţumiră să comande două cafele. Dar cînd li seaduseră espresso-urile, de mărimea degetarelor bunicii,Vigu, dezamăgit, ceru lista de vinuri, pe care descoperi,spre plăcuta sa surprindere, un Cabernet Sauvignon deSegarcea. Ceru o sticlă, ca să constate apoi că nu maibăuse un asemenea Cabernet Sauvignon nici în vis ! Şigreşise şi cu aprecierea cafelelor : aşa minuscule, erau de otărie şi o savoare inimaginabile !

Colegul său britanic pufăia placid din pipa sa şi dinvreme în vreme sorbea, cu vădită satisfacţie, din paharulcu vin românesc. Vîrînd mîna în buzunar ca să-şi scoatăşi el pipa, Vigu dădu de plicul primit de la recepţia hote-lului şi de care uitase. îl scoase şi îl răsuci pe o parteşi pe alta.

— îmi permiteţi, Sir, zise, să-mi arunc ochii pestescrisoarea asta ? Ştiţi cum e, te temi întotdeauna să nuprimeşti o veste proastă...

112

— Pisase, captain.Vigu parcurse scrisoarea primită de la colegul său,

căpitanul de miliţie Traian Ştefănescu. Pesemne că fizio-nomia îl trădase într-un fel, fiindcă Jonathan Fatt îl în-trebă, ironic, dar şi intrigat :

— Ce e, captain ? Aş zice ba că ţi s-au înecat corăbiile,ba că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior !...

Vigu, cu un gest spontan, îi întinse scrisoarea pestemasă.

— Citiţi şi dumneavoastră !Ca, în clipa imediat următoare, să-şi dea seaxai de

absurditatea gestului.

113

— Să v-o traduc,^— Go on, dacă nu e vorba de nişte treburi intime,— Expeditorul este un coleg al meu, de care, se-nţe-

lege, nu mă pot lega nici un fel de „intimităţi"... în schimb,aflu că am pierdut tui pariu ! Dumneavoastră, ca englez,ştiţi foarte bine ce înseamnă asta... deşi, trebuie să văspun, mie îmi pare grozav de bine că am pierdut pariul incauză !

— M-ai făcut curios, captain : dă-i drumul !Vigu se.apucă să traducă scrisoarea colegului său de

la Bucureşti, cu unele şovăieli pentru a găsi termeniiadecvaţi :

'„Ascultă, păcătosule ! Ai făcut mişto de mine,cum ai mai făcut în atîtea rînduri. dar de dataasta ţi s-a înfundat ! Eşti bun de plată, şi numaiinima mea milostivă mă face să renunţ la cinade la „Intercontinental", cu toţi băieţii din bri-gada mea, plus nevestele, şi să strămut festi-vitatea la restaurantul „Excelsior", unde veiscăpa infinit mm ieftin. Află că i-am găbjit pînăla urmă pe cei doi şmecheri cu blana de nurci şică la ora oxtuală se află sub zăbrele. Cum ? Nucu metodele tale „intuitive“, ci cu sfînta rutinăpoliţienească. Aparatul întreg a fost alertat şi,finalmente, o anumită Doamnă (nevastă de ştab,-în treacăt fie spus) n-a putut justifica prove-nienţa blănii şi nici avansa un alibi pentru ziuacînd s-a aflat în Bucureşti (fiindcă dumneaei ebraşoveancă). E adevărat că ancheta a costat,nervum reri, de mai multe ori preţul blăniiaceleia, dar a meritat efortul financiar, fiindcădistinsul şi elegantul cuplu a mai operat şi înalte ocazii. N-am recuperat chiar tot, dar o bunăparte. Aşa că vezi, te-ai cam grăbit cînd ai sus-ţinut că nu mai avem decît să le punem sare pecoadă indivizilor ! însoţitorul era, ~fireşte,amantul.

în altă ordine de idei, eşti invitatul meu şial logodnicei mele, Tanţa (ei, da ! vînzătoarea dela raionul de blănuri); la nunta noastră, care vaavea loc în ajunul Anului Nou. La Consiliul

popular din Piaţa Amzei, Gînăeşte-te de peacum la un cadou de nuntă— tot eşti la Veneţia,vezi de un serviciu de Murano frumos. Ura şila gară, Traian.“

— Ia te uită ! făcu Jonathan Fatt, foarte vesel. Micavînzătoare a scăpat de /belele, ba a tras chiar lozul celmare, se mărită cu un ofiţer de poliţie Exact ca într-unfilm făcut la Hollywood !

Afară, burniţa se preschimbase intr-o ploaie măruntă,dar deasă. Prin largile ferestre ale cafenelei, se vedeaudalele de marmură ale pieţii San Marco lucind ude lalumina felinarelor mohorîte. Nu era nimic din atmosferade sărbătoare, de fiesta continuă, regizată de veneţienipentru dragii lor oaspeţi aducători de valută. Tot e binecă ne-au cazat în cel mai luxos hotel, chiar dacă aufăcut-o din lipsă de alţi clienţi, îşi zise Vigu amuzat, parcăce sînt poliţiştii, indiferent de unde ar veni (să zicem căeu sîht o excepţie, să zicem...), decît nişte amărîţi ce-şi punpielea la bătaie pentru a păzi averile şi... funcţiile gran-gurilor lumii acesteia ? ! De altfel, prefera Veneţia subploaie şi în frig uneia însorite şi fals-sărbătoreşti, cel puţinva duce acasă nişte amintiri mai originale decît majori-tatea turiştilor cu bani -la teşcherea sau făr’ de !

între timp, în vasta sală a cafenelei Florian îşi mai fă-cuseră apariţia cîţiva dintre colegii lor de la Danieli, rişi-pindu-se pe la mese. Şi îşi mai făcu apariţia şi acel comisarSergio Menotti, care declarase a fi amfitrionul lor en titre,Italianul, care era singur, panoramînd din priviri cafe-neaua, se îndreptă spre masa lor ; îi erau ei doi mai sim-patici decît ceilalţi colegi, de unde şi pînă unde ? ! seîntrebă Vigu.

îi salută uşor stingherit (in măsura în care un poliţist searată vreodată stingherit, poate numai faţă de nişte co-legi...), mulţumind cu o înclinare cînd fu poftit prin semnsă ia loc la masă.

— E încă devreme, nu~i aşa ? zise el, ca şi cînd şi-ar ficerut nişte scţize ce nu-i erau cerute. Cameriere ! strigă,către un chelner ce trecea pe lîngă masa lor.

— De fapt, nici nu ştiu ce ăş avea chef să beau laora asta ! A beer, une fine, un simplicissimo bicchîeredi vino ?...

115

— V-aş ruga să acceptaţi un pahar de vin negru româ-nesc, pe care l-am găsit pe lista de vinuri... îi propuse Viguşi, aproape fără să aştepte acordul italianului, îi turnă unpahar din licoarea de culoarea vişinei putrede, decantatăîn cîmpia doljeană.

Italianul sorbi din pahar.— O ! făcu el, wonderfull! astonished ! Şi eu, care

n-am descoperit încă acest vin pe lista de la Florian...Incomparabil faţă de cel mai bun Chianti ! Vă invidiez,domnule căpitan Vigu, că puteţi bea asemenea vinuri înRomânia ! Vigu fu cel ce relansă conversaţia :

— Păreţi cam obosit, domnule comisar Menotti. Chiaratîta bătaie de cap vă dă această nevinovată reuniune anoastră ?

Sergio Menotti sorbi o nouă gură de vin, care eravădit că îi plăcea, complimentele de adineaori nu fuseserăde circumstanţă.

— Chestiuni de administraţie, domnilor... obositoareprin definiţie. La care se adaugă grija pentru securitatea,pentru paza dumneavoastră, şi aşa ceva are întotdeaunadarul să-ţi scoată peri albi !

— Pentru paza noastră ? ! întrebă Vigu, uimit. Nuînţeleg !

Chief constable Jonathan Fatt păstra o tăcere elocventă.Lui îi erau pesemne mai de înţeles preocupările şi anxie-tăţile colegului italian.

— A ! zîmbi fără nici o veselie Sergio Menotti. Dum-neavoastră reprezentaţi România, domnule Vigu ! Despreterorişti şi terorism — de altfel, tema colocviului nostrucare va începe poimîine — nu aflaţi decît din gazete, lapagina externă... Noi nu numai că ne-am obişnuit, darsîntem chiar obligaţi să suflăm şi în iaurt ! Vă întreb :ce prilej mai propice pot găsi aceşti descreieraţi ca să-şiexhibeze apucăturile lor sanguinare decît chiar aceastăConferinţă ce îşi propune să discute însăşi problema eradi-cării terorismului pe plan internaţional ? ! Iar umiluluidumneavoastră servitor îi incumbă exact sarcina de a con-tracara asemenea evenimente dezagreabile... Nu vă dorescsă fiţi în pielea mea, domnule căpitan Vigu ! Călcăm înpermanenţă pe un teren minat, vă daţi seama cît e deplăcut!...

Jonathan Fatt întrebă calm :

116

— Aţi primit cumva vreun mesaj de ameninţare ?— Nu, dar asta nu spune nimic. Uneori, primim ame-

ninţări şi nu survine nimic, alteori atacui se produce ca untrăznet din senin... Eu personal, şi nu vreau să mă înţe-legeţi greşit, nu-1 fac pe eroul sau pe zelosul, de mult numă mai tem pentru mine, pentru viaţa mea adică, cipentru victimele absolut nevinovate ale acestui războiultraabsurd, de pildă copiii şi femeile din gara Bologna— au fost cîteva sute, după cîte ştiţi —, trecătorii de peo stradă oarecare, spectatorii dintr-un teatru sau un cine-matograf... Sînteţi poliţişti ca' şi mine, domnule Fatt şidomnule Vigu, presupun că nu vă speriaţi chiar atît deuşor, sîntem oameni de meserie, şi meseria noastră implicăpericolul...

Asigurări că nu, nu se înfricoşau ei atît de lesne, nuerau de aşteptat, astfel că cei doi poliţişti, britanicul şiromânul, se mulţumiră să pufăie în tăcere din pipele lor.Vigu umplu la loc, cu Cabernet Sauvignon de Segarcea,paharul italianului, care se grăbi să-şi înmoaie buzele în el.

Terorismul, naţional sau internaţional !... Din simplăcuriozitate, ar fi avut să-i pună comisarului italian, dar şiproaspătului său prieten de la Scotland Yard, o sumedeniede întrebări în legătură cu acest nefast fenomen social, darsocoti că nu e nici momentul, nici ora potrivită pentru dez-bateri pe această temă : de altfel, avea să-l edifice înde-ajuns Conferinţa ce se deschidea poimîine ! Slavă Dom-nului, odată ajuns acasă, oricît de spinoase probleme îlaşteptau, nu se înscria printre ele şi aceasta, situată, toatălumea era de acord, sub semnul absurdului şi al voinţei derău aproape gratuite...

El, cel mai tînăr şi deci presupus a fi cel mai rezistent,se ridică primul ;

— Mergem, domnilor ? Aş zice că e cazul să neodihnim...

Comisarul Menotti le strînse mîna înclinîndu-se şiurîndu-le noapte bună. El nu plecă, ci se lipi de altă masă,unde tăifăsuiau alţi poliţişti, veniţi cine ştie de unde.Treaba lui, n-avea decît să le inoculeze şi acestora teamasa de „terorişti*1, ciori albe şi alte năzdrăvănii ! Vigu şiJonathan Fatt ieşiră în ploaia deasă ce cădea peste piaţaSan Marco.

III

117

Dar aşa cum avea să se dovedească foartecurînd, temerile comisarului Sergio Menotti nu erau nişte„năzdrăvănii", cum imprudent se grăbise Vigu să lecatalogheze. Italianul 'îşi cunoştea pesemne „marfa",infractorii autohtoni, cu care se războia zilnic şi de atîtavreme, de cîteva decenii bune. Oricum, în noaptea aceeaodihna mai mult decît necesară după lunga, pentru uniidintre ei chiar foarte lunga călătorie pînă la Veneţia, nule fu tulburată nici lor, nici celorlalţi vreo cincizeci saupoate şaizeci şi mai bine de poliţişti ai Interpolului.Se bucurară cu toţii de confortul oferit de elegantul hotelRoyal Danieli.

Deşi, acasă, erau mai toţi nişte inşi foarte matinali,prin natura însăşi a profesiei, chiar şi în desele ocaziicînd se culcau abia în zori, a doua zi, o zi de marţi oare-care, aproape toţi se sculară tîrziu, mulţumiţi să poatălenevi în paturile lor comode. Soneriile nu încetară săzbîrnîie, de pe la şapte dimineaţa pînă către amiază —„copoii" din Paris, Los Angeles, Buenos Aires, Atena şicîte alia metropole le cereau cameristelor să li se aducăbrealcfastul, la colazione, micul dejun în camere. Proiec-tele de vizitare turistică, individual sau în grup, a Cetăţiidogilor rămaseră, cele mai multe, în stadiul de bune in-tenţii, cu care, se ştie, e pavat însuşi iadul. Degeaba aştep-taseră în hol, contrariaţi, s ignore Menotti şi doi subalterniai săi transformaţi în ghizi ad-hoc, nu se încropi nici ocît de subţiratică ceată de inşi dispuşi să-şi ia picioarele laspinare ca să viziteze minunăţiile Serenissimei. 1

Nu făcură excepţie nici Vigu şi prietenul său de laScotland Yard. Leneviră în paturile lor pînă la limitamaximă pe care le-o îngăduiau decenţa şi deprinderile lorde oameni altminteri foarte activi. Pe la orele zece,Jonathan Fatt bătu la uşa camerei românului şi intră,precedînd pe un cameriere care purta o tavă cu un al doilearînd de cafele în afara celor consumate la micul dejun.Vigu, ce abia se îmbrăcase de oraş de vreo zece minute,stătea înfundat într-un comod fotoliu de piele, savurîndo pipă bine înfundată cu tutunul său preferat. Capstan —îşi făcuse o rezervă substanţială cu prilejul sejurului laLondra.

118

Văzîndu-şi colegul şi prietenul mai vîrstnic intrînd încamera sa, Vigu izbucni într-un rîs cîtuşi de puţinpoliticos.

— ’morning ! mormăi Jonathan Fatt, contrariat căapariţia sa provoacă asemenea ilaritate. Ce găseşti de rîs,captain ? ! Fiindcă am impresia că de mine rîzi !

Vigu, fireşte, se străduia din răsputeri să-şi struneascăbrusca veselie. Se ridică repede din fotoliu şi, luîndu-şi debraţ venerabilul coleg, îl aşeză prevenitor în acelaşi fo-toliu, cel mai confortabil din cîte se aflau în cameră.

— Îmi cer mii de scuze,. Şir, dar... dar a fost fără voiamea, un... un acces mai degrabă de bună dispoziţiedecît de...

— Las-o încurcată, captain, îl scuti Jonathan Fatt săcaute nişte motivări decente greu de găsit.

îl privea suspicios* dar şi plin de curiozitate. Vigu sehotărî să dea cărţile pe faţă ; o făcu pe un ton din noufoarte vesel :

—t Sauf votre respect, Sir, -cînd v-aţi ivit în prag, amavut iluzia că mă vizitează un foarte faimos poliţist, înte-meietorul dinastiei detectivilor britanici, ei. da ! însuşiSherlock Holmes 1 'Cum de v-aţi îmbrăcat aşa, cum de-aţireuşit ? ! Nu e nici carnaval la Veneţia, nici vreun bal:mascat în programul zilei.... Uitaţi-vă puţin în oglindă!Iată una acolo, garantat „veneţiană“ !

Jonathan Fatt, care, ca orice englez ce se respectă,avea simţul humorului, nu se ofuscă defel. N-avea nevoie'să se Uite în oglindă — „veneţiană“ sau nu — ca să vadăcum e îmbrăcat. Plecaţi de la Londra şi Paris pe o vremeînsorită, cu totul diferită de eea de aici, din sud, nu pur-tase, ca şi colegul său român, decît un fulgarin subţire.Acum, pentru vremea urîtă de afară şi pentru excursiaprin lagună la care fuseseră invitaţi, îmbrăcase o manta-pelerină în carouri mari, brune şi gri, cu umerii dublaţişi cu mari şi adinei buzunare, în care încăpea nu numai pipaşi săculeţul cu tutun, ci şi un întreg arsenal, nu numai’ tn revolver cu butoi, ci eventual şi un tun de calibru mic.Exact mantaua-pelerină a regelui detectivilor ! Colac pestepupăză, purta pe cap şi o şapcă cu cozorocul lung şi tare,din aceeaşi stofă, din care era confecţionată mantaua !Exact cum purta şi Sherlock Holmes, aşa cum era văzutacesta de majoritatea ilustratorilor operei lui Corian

Doyle ! Nu sînt pe lume oameni mai conservatori decîtbritanicii şi, dintre britanici, croitorii lor — dar o aseme-nea anchilozare a modei bărbăteşti, la interval de un secol,chiar că era fantastică !

— Sper că observaţiile mele le veţi lua drept com-pliment, Sir, spuse Vigu suspect de mieros, dar... priviţi-vătotuşi în oglindă : sprîncenele stufoase, nemaipomenite,nasul vulturesc, ochii străpungători, pe legea mea, sînteţileit Marele Maestru al Ordinului nostru !...

Sprîncenele, nasul, da, dar cît priveşte ochii bătrînuluichief constable nu erau deloc „străpungători",„.cel puţinnu în clipa aceea, ci mai curînd maliţioşi şi ghiduşi ; căci„babacul*, cum îi spunea Vigu în gînd — se-nţelege cănumai în gînd ! — era de fapt un bonom, un tip emina-mente cumsecade.

— Chestie de tradiţie, probabil, găsi Jonathan Fattde cuviinţă să se scuze el acum. Ştii, noi sîntem prin defi-niţie tradiţionalişti...

— Desigur, Sir ! Personal, mă mir că v-a lăsat inimasă demolaţi vechiul Scotland Yard şi să construiţi zgîrie-norul acela abstracţionist...

Jonathan Fatt oftă.— Eu am fost contra, îţi dai seama... Deşi recunosc

că se lucrează mai eficient' în clădirea nouă. Dar ia spu-ne-mi, captain, cum de poţi să turui chiar atît de binepe limba asta păsărească ? Nici n-aş fi crezut să-rni scoatăsoarta în cale un poliglot atît de grozav ! Franţuzeştete-am auzit vorbind la Paris, şi după părerea mea deageamiu, excelent, acum italieneşte, la fel, iar engleza ovorbeşti ca la carte, mă rog, nu chiar ca un fost studentla Oxford, dar fără greşeală şi cu un accent absolut accep-tabil...

— Da ? Cu ce fel de accent, Sir ? Mă interesează,credeţi-mă.

— Cu ce fel de accent ?... Adevărul e că n-aş puteaspune, poate că, la naiba, nici nu e vorba de vreun accent,ci doar de faptul că vorbeşti prea bine, ceea ce e mai tot-deauna suspect!

Vigu zîmbi.— M-aţi întrebat cum şi de ce vorbesc aceste limbi

străine ; vă informez că mai vorbesc şi spaniola şi ger-mana, nu chiar foarte bine, dar de ajuns ca să fac faţă.

120

Ei bine, Sir, ca şi în cazul dumneavoastră apropo de sim-ţul tradiţiei, explicaţia rezidă tot într-o caracteristică na-ţională...

— Adică ? îşi ridică Jonathan Fatt groasele-i sprîncene.— Noi, românii, şi nu numai noi, gîndiţi-vă la polo-

nezi, la greci, la scandinavi şi la alţii, sîntem o naţiunemică. De-a lungul istoriei, noi, ca să supravieţuim, a tre-buit în primul rînd să discutăm — şi pe cît posibil, să-ipăcălim ! —, să tratăm cu cei ce erau foarte dispuşi săne ronţăie oscior cu oscior... Şi cum aceştia, ce se ştiautari şi mari şi îşi purtau nasul sus, nu erau dispuşi săînveţe limba noastră, am fost obligaţi noi s-o învăţăm pea lor. Ăsta-i tot secretul ; bineînţeles, e nevoie şi de oare-care talent...

— Mda, mormăi Jonathan Fatt. Eu nu bîiguî decîtcîteva vorbe pe franţuzeşte, şi cînd mă aflu la Paris, ammare grijă să nu deschid gura cînd trec pe lîngă statuialui Voltaire, sau a lui Victor Hugo sau a mai ştiu eu căruiom de litere, de teamă că, auzindu-mă, statuia să nu măpocnească în cap cu pumnul ei de bronz si să mă laselat !...

— Foarte normal : vă aşteptaţi, atunci cînd cinevavrea să intre în vorbă cu dumneavoastră, s-o facă în en-glezeşte... Şi la fel se aşteaptă americanul, neamţul, rusul.Cu totul altfel de complexe de naţie...

— Păi, da ! Lumea să facă bine să înveţe eţiglezeşte !— Perfect ! De altfel, engleza are toate şansele să

devină limbă total universală, adevăratul esperanto alviitorului, care să dubleze toate limbile celorlalte naţiuni.Dar dacă îmi promiteţi că nici de astă dată nu vă veţisupăra, aş mai face o observaţie de ordin istoric.

— Promit, captam, ce naiba, doar mă cunoşti !— Ei bine, la fel gîndeau şi turcii, pe vremea cînd

imperiul otoman făcea ravagii pe trei continente. în plus,Coranul le interzicea învăţarea limbilor străine, un foarteimprudent canon al Profetului... Consecinţa ? Turcii i-autocmit pe viclenii greci, urmaşii bizantinilor înfrînţi şiumiliţi, să trateze în numele lor cu puterile străine şi,destul de repede, aceştia au monopolizat politica externă aimperiului. Ce s-a ales din acesta, se ştie...

— Mda, mormăi pentru nu se ştie a cîta oară poli-ţistul englez. Sînt sigur că vei stabili o paralelă cu un alt

121

imperiu — eşti rău în dimineaţa asta, captain, dar nu-inimic, go on !

— Mai e nevoie să numim acest al doilea imperiu ? !Veţi conveni că nu stă chiar pe roze la ora asta... Ba, cumzicea un clasic român, fireşte apropo de eu totul altceva,el e sublim, acest imperiu, dar a dispărut cu desăvîrşire...Poate că dacă britanicii ar fi cunoscut mai în adîncime cee în mintea şi în sufletul popoarelor colonizate de ei —- şicum s-o faci, dacă nu le cunoşti limba, toate dialectel-e, nucîteva cuvinte acolo, ci toate subtilităţile de limbaj şi decide gîndire ?...

Bătrînul poliţist se ridică decis din fotoliu. în sfîrşit,peroraţia răutăcioasă a tînărului său coleg se pare căizbutise să-l scoată din pepeni.

— AII right, zise el strîmbîndu-se. Să lăsăm teoriile,oricum mortul de la groapă nu se mai întoarce... Propunsă facem totuşi o mică plimbare înainte de prînz !

Vremea se mai îmbunase în ultimele cîteva .ceasuri. Numai ploua şi în răstimpuri se ivea dintre nori şi cîte un colţal discului solar, şi oricît de palid era acesta în acel noiem-brie tîrziu, în acele scurte momente, ca la atingerea uneibaghete magice, faţadele paîczzo-urilor şi ale bisericilorsclipeau în culori fermecătoare. Nu, „roşul verieţian“,„violetul veneţian“, „verdele veneţian“ nu erau nişte sim-ple gogoriţe ale istoricilor de artă şi ale prospectelor turis-tice, ci înti -adevăr nişte culori cu totul aparte, cum numaiaici se găseau ; aici se născuseră, şi erau păstrate ca prinmiracol !

Cei doi se învîrtiră o vreme prin piaţa San Marco,printre cîrdurile de porumbei, mai hămesiţi acum cîndnu-i răsfăţau străinii (localnicilor puţin le păsa de soartalor !), dar şi mai timizi şi mai sălbăticiţi. Intrară în Pala-tul Dogilor, de unde ieşiră însă repede, după mai puţinde o jumătate de oră, ameţiţi de superbele fresce şi ta-blouri uriaşe semnate de Tizian, Tintoretto şi Rubens, cuvaga senzaţie de saţietate pe care ţi-o dă etalarea de preamult somptuos şi prea multă frumuseţe deodată ; norocde o mică pînză, un portret straniu de femeie, în liniisimple, a uniif anonim din Trecento, descoperii ă îndărătulunui paravan, unde stătea parcă ascunsă, care le spălaseochii de frişca şi jambonul rubensian, de opulentele zeiţeşi impunătorii zei olimpiei», cu naiadele şi satirii şi norii

122

voluptuoşi, zugrăvite, toate, în mărimi incredibile, pepereţi, dar şi pe plafoane. îşi opriră privirile, nu se puteaaltfel, pe superbii cai de bronz, cabraţi în eternitate pefrontonul Basilicii alăturate, pe milenarul Leu de piatră,înlănţuit, simbolul însuşi al Republicii dintre ape. Seaventurară şi în interiorul sumbru, cu adevărat tainicşi dătător de fiori, al basilicii Şan Marco şi chiar în cata-combele acesteia, unde numai Dumnezeu ştie cîti prelaţişi fruntaşi ai cetăţii zac de secole în sarcofagele lor depiatră atît de grele şi de fioroase.

Hotărît lucru, nu avea nici unul dintre ei o realăvocaţie de turist ! Şi-o mărturisiră unul altuia prin privi-rea complice, deşi parcă uşor stingherită, pe care o schim-bară cînd se văzură din nou afară, sub cerul liber. Şi cîndJonathan Fatt lansă întrebarea :

— Tot la Florian, sau la Danieli al nostru ?..., nu făcudecît să dea expresie unei senzaţii pe care o încercaudeopotrivă amîndoi, adică sfintei nevoi de a avea undrink la acel ceas dinaintea prînzului ; probabil că pentruasta şi ieşiseră din hotel, dar o jenă reciprocă. îi determi-nase să suporte şi corvoada pelerinajului turistic, e drept,nu lungit peste măsură. Aşa că nu mai trebui să precizezece anume vor face „la Florian sau la Danieli“...

— Nici într-un loc, nici în celălalt!... decretă Vigurecăpătîndu-şi pe loc buna dispoziţie. Un prieten al meudin Bucureşti, autor de romane poliţiste, mi-a povestit^căa băut nişte whisky-uri şi a jucat şi şah într-un club carefuncţionează chiar în vechea temniţă, cea legată de Pala-

123

tul dogilor prin galeria acelui Ponte dei sospiri; dacă aavut el acces acolo, noi de ce n-am avea ? !

Ceea ce şi făcură. Nu .întîmpinară nici o dificultate săîntre în actualul club, privat, din vechea temniţă a cetăţii,închiriată pare-se unei asociaţii a mărunţilor navigatori— de motoscafi, de vaporeiti, de gondole din oraşul carea avut cîndva cea mai puternică flotă maritimă a lumii.După salutul portarului şi uşoarele zîmbete de simpatieale celor cîţiva inşi cu care se încrucişară pe scara con-struită din mari dale de piatră brută, netezite doar detimp, de paşii nenumăraţi ce le călcaseră în sutele de ani,părea că fuseseră chiar recunoscuţi ca numărîndu-se prin-tre i polizzioti internaţionali cazaţi alături, la Danieli.'tJxinumai scara, aveau să constate, era clădită din dale mari

124

— de piatră brută, ci întreg edificiul, şi cine ştie cu ce greu-tăţi fusese adus materialul, pe vremuri, în acel ţinut demlaştini ! Pereţii, tavanele, podelele, toate erau din piatrăneşlefuită. Nu şi tejgheaua barului, îndărătul căreia scli-peau îmbietor zeci de sticle colorate cu vermuturi, diverseamaro-uri, coniacuri franţuzeşti şi greceşti, whisky-uri decel puţin şapte mărci. Se înarmară cu cîte un pahar dinaceastă din urmă băutură şi îşi rotiră privirea prin sală.Nu fură prea surprinşi să întîlnească, pe la mese, figurilevag familiare ale colegilor lor din naiba mai ştie care ţărişi cu atît mai puţin pe cea a omniprezentului comisarSergio Menotti, care, la o masă mai retrasă, era întovărăşitde cumsecadele maresciallo Ettore Prati. Pe aceştia îi şiabordară, venind la masa lor cu paharele în mîini.

— Deranjăm ?— Plăcerea e de partea noastră, gentlemen ! — şi co-

misarul Menotti se ridică în picioare, imitat de subalternulsău, să le strîngă mîinile. Am avut o mică discuţie de ser-viciu, dar tocmai am încheiat-o.

— De serviciu ? ! se miră Vigu. Aici şi la această oră ?Sergio Menotti îl măsură cu o privire ambiguă.

125

— Am înţeles, domnule căpitan Vigu, că nu luaţi preaîn. serios preocupările noastre, şi aveţi dreptate din punc-tul dumneavoastră de vedere. Mister Fatt sînt convins căse miră mai puţin de precauţiunile pe care le luăm...

Jonathan Fatt înclină grav din cap.— Nu zic că eu, sau prietenul nostru subofiţerul Prati,

nu frecventăm clubul acesta, pentru un antipasto sau opartidă de biliard, dar astăzi ne aflăm aici pentru simplulmotiv că acest local se învecinează prea tare cu Danieli...şi voiam să vedem cam ce mutre se perindă în aceste zilepe aici şi, dacă e cazul, să ţinem pe unul sau pe altul subochi !...

— Vreţi să spuneţi că... fauna vă este cunoscută şi căo ţineţi permanent sub observaţie ?

— Nu, „fauna“ nu ne este propriu-zis cunoscută, dar,desigur, unii indivizi sînt mai suspecţi decît alţii, îi con-siderăm infractori potenţiali şi le supraveghem mişcările.Vedeţi, Veneţia a devenit un oraş mic, sau relativ mic,care de altfel se depopulează tot mai mult de la an la an,aşa încît ne putem permite această operaţie, care a deve-nit de rutină. Acelaşi lucru şi cu străinii, atunci cînd nu

126

— sîntem convinşi că au motive temeinice să ne vizitezeoraşul...

— înseamnă că aveţi nevoie de o divizie de agenţi, înplin sezon turistic !.

— Sînt turişti şi turişti, domnule Vigu...Interveni în discuţie şi inspectorul principal de la

Scotland Yard :■— Domnul Menotti are dreptate, captain. Există o

şansă de unu la o mie ca într-un anumit loc şi într-un anu-mit moment să se producă un atentat de o natură sau alta :această şânsă de unu la o mie trebuie controlată ! Efectiv,nici o precauţiune nu e inutilă ! La noi, în Irlanda de nord,dar şi la Londra, ca teatru de operaţiuni, există cel puţin ocauză bine determinată a ciocnirilor violente, a atenta-telor : stupidul, anacronicul război dintre două confesiuni,religioase...

■— Cu implicaţiile sale sociale şi economice, îmi permitsă observ, Sir !

•— Cu oricîte implicaţii vrei, dragul meu. Ce vreau săspun este că, în oarecare măsură, ştim din ce parte vaveni lovitura, chiar dacă nu şi cînd şi în ce fel. Pe cîndaici, în Italia, dar şi în diverse alte ţări, obiectivele acestoracte criminale, ori nu pot fi depistate — sau multmai rău : poate că ele într-adevăr nu există !... — ori sîntatît de amestecate, de contradictorii, de paradoxale, încîtîţi vine să-ţi iei lumea în cap !

Comisarul Menotti puse punctu, pe i :— Acte criminale gratuite, aşa e : faci să explodeze

în gara Bologna o bombă şi ucizi două sute de oameni Iaîntîmplare : în ce scop, pentru ce raţiune ? ! Pe cînd dedata asta, ce alt motiv mai bătător la ochi vreţi, pentruaceste bestii exhibiţioniste : are loc la Veneţia (oraşulînsuşi e parcă menit să atragă atenţia opiniei publicemondiale !) un conclav al poliţiştilor din zeci de stateafiliate la Interpol... Ordinea de zi a conferinţei e secretă,dar vă asigur că 1a. o jumătate de oră după începerealucrărilor, se va şti, de cei interesaţi, că se discută exactdespre fenomenul terorismului internaţional ! Aşa, bine,vor rînji indivizii în umbră, vă arătăm noi ce înseamnăterorism internaţional, să vă piară cheful să mai „discu-taţi" despre noi !... La cimitir cu cîţiva dintre voi !

127

Vigu ridică braţele amîndouă.

128

— M-am predat, domnilor ! Ştiţi dumneavoastră ceştiţi, eu mă buc-ur că nu-mi bat capul cu asemenea pro-bleme !

— Vedeţi, dar, zîmbi rece comisarul italian, că, deşisînt încîntat că v-arn cunoscut, pe dumneavoastră doi caşi pe toţi ceilalţi colegi ce ne vizitează, că n-am avutmotive de satisfacţie cînd am aflat că această conferinţăse va ţine la Veneţia, adică în fief-ul meu poliţienesc !

„Mareşalul" Ettore Prati asistase pasiv la discuţie, dincare desigur nu înţelesese decît frîn-turi. Cu atît maimulţumit fu cînd Vigu i se adresă, ca să schimbe su-biectul :

— Şi ce mai face signorina Maria ? Şi-a făcut lecţiade belcanto pe ziua de azi ?

— Fiica mea vă roagă, în mod special pe dumnea-voastră, signor capitano, să nu lipsiţi de la excursia prinlagună de după-amiază : v-a pregătit o surpriză...

— O surpriză ? Ce fel de surpriză ?— .Dacă e surpriză, să rămînă surpriză? rîse subofi-

ţerul. Veţi vedea şi veţi auzi despre ce e vorba la mo-mentul oportun !

Şi iarăşi, pe neaşteptate, o gheară ascuţită strînse inimalui Vigu. Ce Dumnezeu ? ! îşi zise, iritat. Să mă fi influen-ţat comisarul cu'prevestirile lui de babă■?.., înţelegea căfata aceea ciudată, rece şi prietenoasă în .acelaşi timp, va.participa şi ea la excursia cu vaporetto... şi ar fi vrut să-lpoată convige pe subofiţer s-o ţină acasă, să n-o ia cu el.Dar ce motiv ar putea invoca, fără să devină ridicol ?...Babă sînt eu, nu italianul,. se admonesta el. întrebă cu unsurîs palid :

— Mai ai şi alţi copii, maresciallo ?— Ma come ! rîse acesta cu poftă. Quinăici !— Quindici ! ! făgu Vigu ochii mari. ca si englezul do

altfel, căruia Menotti îi tradusese răspunsul subofiţerului.Ma voi siete un brav’ uomo, maresciallo ! Molto, moliadiligente !

‘— .îmi fac datoria, signor capitano... răspunse Prati cuîneîntătoare modestie.

— Şi cîţi ani are cel mai mare, şi cîţi cel mai mic ?— Vicenzo, băiatul cel mai mare. a împlinit 22 de ani

şi îşi face armata. Cel mai mic... nu ştiu dacă e băiat sau

— fată, fiindcă e încă... pe drum. L-am pus şi pe el la soco-teală, perche e giă prepurato, non e vero ? !

Pe această replică spirituală a subofiţerului, se ridi-cară, comisarul Menotti observînd că se făcuse ora demasă. Imbrăcîndu-şi fulgarinul, Vigu rămase cîteva clipeîn dreptul ferestrei mari cu zăbrele, cu solide bare de fier,lîngă care stătuseră, privind zidul din fată, înalt de vreodouăzeci de metri şi foarte abrupt. Nu era propriu-zis unturn, dar părea să fie, fiindcă o singură ferăstruică sevedea sus, dedesubtul acoperişului plat. Ferăstruică era şiea cu zăbrele, în ciuda înălţimii.

Comisarul Menotti îi puse mîna pe braţ.— La ce vă uitaţi, domnule Vigu, la acea mică fereas-

tră ? Aripa aceea ţine tot de vechea închisoare. Şi prinferăstruică aceea a evadat, nu mai ştiu în ce an dinOitocento, cine credeţi ? — ilustrul Giacomo Casanova,idolul femeilor din vremea sa... Aşa că e un loc istoric !...

Vigu ricană :— încă unul !... Cam multe, nu găsiţi, domnule Me-

notti ?...Dar degeaba, fantezia şi începuse să lucreze : gentilo-

mul coborînd de la înălţimea aceea ameţitoare pe o frîn-ghie împletită din cearşafuri, cum altfel ? pornind sprenoi aventuri galante, de-a lungul şi de-a latul Europei.,îşi alungă tabloul din minte, regretînd totodată că nu co-mandase şi al doilea pahar.

IV

Cînd, după ce luară prînzul la restauran-tul lui Danieli, ieşiră pe chei, vaporetto-ul destinatexcursiei aştepta la debarcader, - frumos pavoazat, poateniţel chiar prea ţipător : şiraguri de steguleţe ale naţiuni-lor reprezentate la Conferinţa Interpolului („grozav secret,ce să zic !“ pufni Vigu în sinea sa), pancarte cu tradiţionalaurare : Bienvenuti !, Soyez Ies bienvenus !, Wellcome !,Willkommen !, etc. etc., chiar şi în româneşte: Bine aţivenit !, ceea ce pe Vigu. în loc să-l flateze, nu-1 făcudecît să se încrunte. Lampioane de hîrtie colorată, imi-taţii chinezeşti, agăţate la întâmplare pe puntea superioară,sporeau impresia de operetă şi de carnaval. Privirea pe

130

care o schimbă cu colegul său de la Scotland Yard îlîncredinţă că şi acesta privea panorama cu aceiaşi ochi.Nu lipsi mult să întoarcă spatele debarcaderului şi,luîndu-1 de braţ pe englez, să se piardă în labirintul destrăduţe cu arcade din spatele pieţii San Marco, dîndnaibii excursia.

Dacă n-o făcu fu şi pentru că în faţă i se ivi, cu obrajiiîmbujoraţi, cu ochii mari negri, vădit emoţionată, Maria,fetiţa-minune, cea care declara fără înconjur că va fi„piu grande“ decît tiza ei divina Maria Callas. O însoţeatatăl ei, simpaticul maresciallo, în civil de astă dată şipurtînd o cutie mare ce, după formă, era de presupus căadăposteşte o ghitară.

— How do you do ? făcu mica viitoare cîntăreaţă,adresîndu-li-se în englezeşte, dovedindu-şi astfel bună-creşterea, spre a fi înţeleasă de amîndoi, nu numai deofiţerul român, chit că spre el se îndrepta, cu un soi deciudată frenezie, privirea ei şi candidă, dar şi arzătoare.

— O ! signorina Maria ! o salutară cei doi poliţişti.Aşadar ne însoţeşti şi dumneata în plimbare !

— Giă, confirmă fetiţa. Cu această ocazie îmi voiţine o promisiune făcută aseară : voi cînta pentrutoţi... — ca să adauge apoi, într-un murmur mişcător desuav, şi în italiană, căci acele cuvinte n-aveau ce să-lprivească şi pe „bunicul" londonez : — Ma il concertinosara per Lei, signor capitano !... Come Vavevo vromesso !

— Aştepţ cu mare nerăbdare... o asigură Vigu, bruscinvadat de nişte sentimente contradictorii şi pe pragulde a roşi chiar — el, om în toată firea şi demult uns cutoate unsorile ! — cum şi puştoaica aceea năzdrăvanăroşise !... Ce-o fi în căpşorul ăsta prostuţ, se întrebă, şi cevisuri copilăreşti şi nebuneşti o fi trecut prin el de-alungul nopţii ? ! Nu cumva — dar nu, era absurd !...

Spusese că era nerăbdător s-o asculte, şi era intr-adevăr,dar gîndul cel adevărat îl îndemna s-o prindă de urechişi să se răstească la ea : — Du-te acasă, fetiţo, să-ţi scriitemele pentru şcoală, sau să te joci cu păpuşile, sau săfaci ce-oi vrea !... N-ai ce căuta aici, du-te, du-te cît mai

repede !... Căci acelaşi presentiment sumbru, încercat acumpentru a treia oară în ultimele vreo optsprezece ore,, eracel ce pusese iarăşi, brusc, stăpînire pe el. Dar cum ar fiputut s-o alunge, chiar cu riscul de a deveni ridicol şi, în

132

ochii fetei, nesuferit ?... Mai ales că se afla cu ea, gatas-o ocrotească, însuşi tatăl ei ? !

— Ne vom revedea pe punte, zise Maria, îndepăr-tîndu-se împreună cu tatăl ei.

Vigu şi Jonathan Fatt mai rămaseră cîteva minute pechei, pufăind din Dunhill-urile lor, de care nu se despăr-ţeau niciodată. Era o vînzoleală neobişnuită pe debarcader,tot felul de inşi, ce nu păreau nici marinari şi cu sigu-ranţă nu erau nici oameni de poliţie, autohtoni sau invitaţistrăini, urcau pe vas ca iarăşi să coboare sau coborau ca,peste un minut sau două, să urce din nou. Ridicînd dinumeri, inspectorul principal Fatt mormăi pe un ton dedezaprobare :

— Agitaţie tipic meridională !... Aici, nimic nu sepoate face fără frămîntare, fără strigăte de îndemn, fărăca unul să nu-1 încurce pe celălalt !

Aproape fără voia lui — sau să-l fi influenţat teoriileasupra măsurilor de precauţie niciodată suficiente alecomisarului Menotti ?... — Vigu observa cu atenţie figuriletuturor acelor oameni ce îşi făceau de lucru în preajmavaporetto-ului. De fapt, ce căutau pe punte şi de ce toturcau şi coborau, şi viceversa, toţi oamenii aceia ? ! Pevreo şapte sau opt dintr-aceştia nu-i putea situa în niciun fel : foarte diverşi, ca înfăţişare, vreo doi spilcuiţi şiţanţoşi, alţii aproape jerpeliţi, cîteva haimanale tinere,alţii între două vîrste, chiar şi o femeie cu părul roşutuns scurt şi cu alură bărbătoasă, ce la un moment datschimbă nişte semne ciudate cu un tip purtînd o şapcătrasă peste ochi — cine naiba erau, veniseră să-şi iarămas bun de la cei ce plecau în cursă (dar ce, plecau lacapătul păfflîntului ? ! peste trei-patru ceasuri aveaţi săfie înapoi !), sau erau negustori ambulanţi ce nu scapă nicio ocazie să-şi plaseze marfa, pe cit,de neobişnuită, pe atîtde dubioasă, poate chiar contrabandişti, urmărind aceleaşiscopuri : dar să vrei să vinzi marfă de contrabandă uneiadunături... de poliţişti, chiar că era prea de tot !

In sfîrşit, se făcu auzită sirena vasului, şi cei doi,englezul şi românul, urcară şi ei pe punte. Un minut maitîrziu, frumosul văporetto se dezlipi lin de chei. Motoareleerau remarcabil de silenţioase, şi Vigu îşi spuse că, dacăva avea într-adevăr loc, concertino-ul micuţei Maria Prati

nu va fi stânjenit de uruitul acestora. Pe puntea supe-

134

rioară, pe cea de jos, cşi vreo cincizeei-şaizeci de poliţiştidin mai multe continente stăteau rezemaţi de bastingaj,privind destul de apatici (cum se şi potrivea unor poliţiştihîrşiţi !) peisajul dintr-o parte sau alta, din stînga sau dindreapta — Palatul dogilor, Campanila sau cupola parcăfunebră, întunecată, ce acoperea Chiesa della Salute. Cumera şi de aşteptat din partea unui amfitrion ce se respectă,comisarul Sergio Menotti nu întîrzie să-şi facă apariţia pepunte, salutînd de zor, strîngînd mâini, oferindu-şi servi-ciile colegiale. Ajunse şi în dreptul lui Jonathan Fatt şiVigu, cu care se salută mai amical, mai puţin ceremo-nios — nu petrecuse cu ei, în faţa unui pahar, şi aseară,şi înainte de prînz ?...

— Ce este pe insula aceea ? îl întrebă Vigu, în timnce vaporaşul defila prin faţa unei insuliţe împrejmuităpe toate laturile de un zid înalt de cărămidă.

— Isola San Mickele, îl lămuri comisarul, 11 cimitero...şi rîse : — Nu e inclusă în programul excursiei !

— Dar în clădirea aceea înaltă ? arătă, în parteacealaltă, Jonathan Fatt spre un imobil masiv, nu preavechi, dar răpănos, cu ferestrele îndreptate spre cimitir.

— L’ospedale municipale. Spitalul oraşului, . misterFatt.

în timp ce mereu serviabilul comisar se îndepărta,bineînţeles spre a se pune la dispoziţia altora dintre cole-gii oaspeţi, Vigu şi Jonathan Fatt schimbară o privirelungă, ce era totodată şi consternată, dar şi maliţioasă :ce idee, să plasezi spitalul cu vederea exact spre cimitir ! !Boala şi moartea, faţă în faţă, la distanţă de două zvîrlituride piatră peste apa neagră a lagunei !

Nimic deosebit nu se petrecu înainte de a acosta ladebarcaderul renumitei insule Murano, vatra superbeisticlării de tot felul, de la pahare la policandre, de laoglinzi la vitraliile catedralelor, ce împânzeşte toateinterioarele mai luxoase de pe glob. Organizatorii, poate şidin lipsă de timp, nu avură proasta inspiraţie să includă

program vizitarea fabricilor propriu-zise de sticlă, cutehnologia lor modernă, ci le propuseră să viziteze, îngrupuri mai mici sau chiar individual, măruntele ateliereartizanale, risipite prin toată insula, unde se lucra, înfamilie sau cu un lUqrător~doi, aidoma ca pe vremea dogilor(obiectele produse aici fiind, se înţelege, şi cele mai

135

scumpe !), precizîndu-se că plecarea mai deparţe, spreTorcello, va avea loc peste patruzeci de minute. Aşa căVigu şi nedespărţitul său însoţitor Jonathan Fatt avurăplăcuta ocazie să colinde pe nişte uliţe neasfaltate, cade sat, cu grădini între case, cu salcîmi şi alţi arbori din locîn loc : erau de altfel primii copaci pe care îi vedeau laVeneţia, aglomerare exclusiv de piatră, de cărămidă şide marmură, lemnul, aproape milenarii piloni de stejar,rămînînd nevăzuţi în apa putredă în care erau înecaţi,susţinînd greaua povară a somptuoaselor palazzi. într-osumedenie de case, aproape ţărăneşti, mai bine-zis înşoproanele, în acareturile lipite de acele case, ce stăteaucu uşile date de perete, probabil din pricina călduriiinsuportabile din interior, văzură strălucind focuri intenseîn nişte vetre ca de potcovar. Intrau şi se uitau la cefăceau oamenii dinăuntru. Meşterii sticlari, plictisiţi deveşnica perindare a turiştilor, nici nu-

136

i luau în seamă,abia dacă le răspundeau ia salut. îşi vedeau mai departede treaba lor, suflînd ca nişte vrăjitori în ţevile prelungidin care se încolăcea şerpeşte sticla lichidă şi incandes-centă. Dar nici nu-i îndemnară, cu insistenţe supărătoare,să cumpere vreun serviciu de vin sau lichior, vreo vazăsau vreo oglindă, care erau totuşi expuse spre vî-nzare.

Observară că timpul ce le fusese îngăduit era pesîîrşite, aşa că făcură calea întoarsă.

— Very interesting, fu singurul comentariu pe care îlfăcu chief conslable Fatt, dar şi pe acesta fără preamultă convingere.

Drumul pînă la insula Torcello, fură informaţi, aveasă dureze mai mult. Şi de cum se desprinse vasul dedebarcader, se făcu auzită o voce la megafoanele de pepunte :■ — Ladies and gentlemen ! îmi revine plăcuta sarcinăde a vă anunţa un punct-surpriză al programului nos-tru : o foarte-foarte tînără cîntăreaţă — fiind vorba deo asemenea vîrstă, o putem divulga : treisprezece ani !—, signorina Maria Prati, fiica bravului nostru mares-ciallo Ettore Prati, care o va acompania la ghitară, neva oferi un mic concert de arii de operă... Sînteţi invitaţila prova, unde vom improviza „scena“, ne cerem scuzedacă nu va fi la înălţimea celei de la Teatro San Felice...

Vocea fusese, bineînţeles, cea a lui Sergio Menotti,

137

O uşoară rumoare se atîrni printre pasagerii vasului,care se dezlipiră de bastingaj, îndreptîndu-se spre parteadin faţă a vasului. în cîteva minute, „sala" fu plină ;în tr-adevăr, cu puţină imaginaţie te puteai crede într-osală de concert, puntea inferioară reprezentând parterul,cea superioară lojile şi balconul, iar puntea de comandăputea fi considerată un fel de „galerie" ! Vigu se rezemăde un stâlp, ceva mai în spate, lîngă scara metalică cecobora în sala maşinilor. Avea. „trac" el însuşi... Dincolo decuriozitate, care era mai vie ca oricînd, se temea acumpentru fetiţa aceea — nu mai era vorba de obscurulpresentiment, de teama pentru soarta copilei, ci de aceeaca totul să nu fie decît o decepţie, nişte fumuri ale uneişcolăriţe, ale unei penibile „artiste" amatoare... îşi dădeaseama că îi devenise dragă, ca o soră mai mică, infatuatapuştoaică ! „Migliore che Renata Tebaldi e la Callas“ —auzi vorbă !

în sfîrşit, cei doi „artişti", fiica şi tatăl, îşi făcurăapariţia la prova, pe mica estradă de scînduri ce fuseseinstalată anume pentru ei. Fură salutaţi cu aplauze, căcişi numai prin înfăţişarea ei graţioasă, fragilă, chiar, decopil vulnerabil, Maria cuceri din prima clipă asistenţa,îmbrăcase o rochie albastră închisă la gît, peste care o mînăgrijulie, căci era destul de frig, pusese un sweater delînă, părul negru şi-l lăsase pe spate, ca o adolescentă şinu ca un -copil ce era. Răspunse printr-o stângace reve-renţă aplauzelor, în timp ce ochii ei mari şi negri treceaurepede de la un spectator la altul, părînd să caute pecineva anume. Cînd îi întâlniră pe cei ai lui Vigu, care îizîmbi, se lumină toată şi privirea i se aprinse.

„Dumnezeule ! Nu*cumva, totuşi ?... îi fulgeră acestuiaprin minte. Dar... e inadmisibil ! Ce-o fi în căpşorul eiprostuţ ! I-aş putea fi tată... în sfîrşit, cu oarecare bună-voinţă... Asta mai lipsea !"

Maria schimbă cîteva cuvinte şoptite cu tatăl ei, careîncuviinţă din cap şi luă ghitara. Nu era desigur uninstrument prea fericit pentru acompaniamentul unorarii de operă. Din ce în ce mai neliniştit de soarta „spec-tacolului", Vigu se întreba cu ce va începe : desigur, cuvreo arie din Rossini, sau Verdi, sau Donizzeti, şi deieDomnul să fie ceva simplu şi nepretenţios ! Tresări cîndghitara lui Prati-tatăl expuse tema primei arii — divina

138

melodie mozartiană îl făcu să pălească de surpriză. Darbine, acela era un duet, cel dintre Don Giovarmi şi Zer-lina — cine va cînta partitura baritonului, bătrînulmaresciallo, cu glasul său răguşit ?! Ar fi din cale-afarăde burlesc ! Dar nu se aflau în oraşul Commediei delVArte, nu se puteau aştepta la orice fel de surpriză ? !

Dar nu, Ettore Prati se rezumă la rolul de modestacompaniator la ghitară. Cea care atacă ştima lui DonGiovanni fu chiar Maria :

Lă ci darem la mano,lă mi dirai di si.Vedi, non e lontano :partiam, ben mio, da qui.

Vocea suna amplă, severă, de soprană dramatică,sugerînd, prin ce artificiu nu se putea ghici, un glasmasculin, fără a-1 contraface, fără a-1 imita. Pentru ca,la răspunsul Zerlinei :

Vorrei, e non vorrei...Mi trema un poco il cor...Felice, e ver, sarei :ma pud burlarmi ancor,

vocea Măriei să fie dintr-odată alta şi cu toate acesteaaceeaşi ca mai înainte, un sopranino cu timbru de cristalpur acum, nespus de feminin. Ca apoi, din acelaşi şi unicgîtlej de copilă, cele două glasuri de caractere atît dediferite să se îngemăneze şi totodată să sublinieze exactrolurile :

Vieni, mio bel diletto ! (Don Giovanni)Mi fă pietâ Masetto ! (Zerlina)Io camberd tua sorte. (Don Giovanni)Presto... non son piu forte... (Zerlina)

Vigu nu-şi revenea din uluire : fetiţa avea o voce

139

extraordinară şi ştia să cînte de parcă ar fi absolvit cineştie de cînd Academia Santa Cecilia şi ar fi avut nutreisprezece ani ca vîrstă, ci tot pe atîţia de carierăscenică şi de belcanto ! Dar dacă, aşa cum zice Goethe,pare-se, un poet se naşte cu experienţa vieţii, de ce nus-ar naşte şi un artist liric cu ştiinţa cîntului ? ! Şi cînd,după aplauzele entuziaste ale îndeobşte atît de reţinuţilor

140

poliţişti, Maria începu să cînte, de astădată cu un timbruadmirabil de soprană lirică aria lui Mimi din Boema :

Mi chiamano Mimi...Ma perche ? Non lo so...

nu se mai îndoi cîtuşi de puţin că numele Măriei Prativa străluci într-adevăr pe afişele marilor scene de operăale lumii, cu o glorie care — de ce nu ? — va egala sauchiar va depăşi pe aceea a Măriei Callas, singura cîntă-reaţă, cel puţin în secolul XX, care a deţinut un registruvocal complet, de la soprano dramatic la soprano de colo-ratură, singura care putea cînta şi Aida, şi Traviata, şiBoema, şi orice pe lume, cu aceaşi perfecţiune. Poate fidepăşită perfecţiunea ? ! îşi reaminti raţionala sa obiecţiedin ajun, dar acum, ascultînd-o pe micuţa cîntăreaţădepănînd, cu vocea ei cristalin-catifelată, povestea mărun-tei vieţi a^ sărmanei midinete pariziene în mansardaboemă, era înclinat să admită că da, împotriva oricărorcanoane ale logicii formale ! Desigur, 'dacă i se va daprilejul, desigur, dacă va ajunge să cînte într-adevăr laScala, la Metropolitan, la Covent Garden... dacă viaţa,în cruzimea ei absurdă — şi cine s-o ştie mai bine decît el,decît cei de aceeaşi profesie cu a lui ?... — nu se va grăbisă stingă, să spulbere, să nimicească, cu mult înainte devreme, ceea ce ea însăşi a creat cu atîta strălucire... Vîntulfăcea să fluture pletele negre ale fetei, ochii acesteiascînteiau, micuţii sîni palpitau sub rochia albastră. Cîteo pală de vînt fura din glasul Măriei, purtîndu-1 pesteapa neagră a lagunei. Va ataca şi o arie de coloratură,de mare bravură — acum Vigu nu se mai îndoia, fata ţineapesemne să-şi demonstreze întreg registrul vocal, să-iarunce Măriei Callas mănuşa cu adevărat ?... Şi anume înfala lui, pentru el, Doamne, ce minte, de copil nebun !

în timp ce, emoţionat şi orgolios (avea sentimentul,acum. că micuţa Maria este sora lui mai mică şi atît dedragă...) un glas uscat şi tăios i se adresă de undeva dededesubt :

— Domnule Vigu !Tresări şi îndreptă privirea în jos, spre tambuchiul

ce ducea în sala maşinilor. Din jos, din capul scării meta-

141

lice, îl aţintea Sergio Menotti, cu nişte ochi febrili. Comi-

142

sarul era livid, chipul său părea o mască de pagliacciodală cu făină.

— Vreţi să veniţi aici ? Repede !Vigu se lăsă să lunece pe scara verticală.— Ce s-a întîmplat ? ! întrebă.în aceeaşi clipă, ochii îi căzură pe două obiecte meta-

lice, negre, un fel de cutii, pe care Menotti le aşezase peo ladă, lîngă el, şi pe care le privea ca hipnotizat.

— Bombe ? ! făcu Vigu, cu glasul gîtuit. Bombe cuexplozie întîrziată ? !

Doi maşinişti stăteau lipiţi cu spatele de peretele celmai depărtat, albi la faţă ca varul.

— Giă, confirmă comisarul italian. Vă rog să mă aju-taţi, nu e timp de pierdut. Vă pricepeţi ?

Vigu clătină din cap.— Nu. Ce trebuie să fac ?— Să le ţineţi nemişcate, în timp ce eu le voi dez-

amorsa. îmi cer scuze, dar mascalţonii ăştia doi au refuzatsă-mi asculte ordinul... Vă previn că putem fi făcuţifărîme amîndoi !

— Presupun, zise Vigu, rece. Nu sînt militari, nici poli-ţişti, să vă asculte ordinele : dealtfel, nu vedeţi cum letremură mîinile ? \

Prinse între mîini una dintre cele două cutii şi o ţinuferm.

— Daţi-i drumul !La fel de palid, dar cu o strîmbătură ce se voia un

zîmbet, Sergio Menotti apucă un cleşte-patent dintr-otrusă de scule simple ce, întîmplător, se afla plasată chiarla îndemînă şi murmură :

— Ţineţi bine, colega, oricum s-ar putea ca peste cîtevasecunda ne continuăm excursia undeva în slăvile ceru-lui !... Spre Paradisul lui Dante, sau spre Purgatoriu...

Vigu răspunse tot printr-un surîs schimonosit :— Să fim serioşi, colega ! Cei de teapa-noastră n-au ce

căuta decît în Infern ! Unde e de altfel şi mai distractiv şine vom simţi mai la noi acasă...

Glume scălîmbe, în timp ce degetele italianului, care —observă Vigu cu uşurare, dar şi fără să se mire — nutremurau defel, trăgeau în sus, uşor, milimetru cu mili-metru, firele metalice ce fuseseră lipite de carcasă şi pecare, întîi, le desprinsese cu grijă. Şi dialogul continuă cu

143

acelaşi calm forţat, ca şi cum s-ar fi aflat pe terasa cafe-nelei Florian :

— Cu ceasornic, domnule comisar ?— Nu, pe bază de acizi care corodează firul metalic ce

ţine în suspensie greutatea care va cădea asupra detona-torului. Invenţie englezească din timpul războiului, astăzinu mai e un secret. Treabă artizanală, dar bine făcută.Noroc că am mai avut de-a face cu asemenea porcării !

— Mda... Amuzantă jucărie !—» Ar trebui să-l trimit pe unul din măgarii ăştia să-l

cheme pe căpitan, dar mă tem de vibraţia scării — vreţisă fiţi atent, să nu încerce careva să coboare ?... Uf ! gata !

Comisarul Menotti îşi şterse fruntea cu dosul palmei.— Cealaltă, acum !— De ce să-l chemaţi pe căpitan ?— Ca să-i cer să întoarcă vasul din cursă : excursia

trebuie oricum contramandată !— Vă temeţi că ar mai putea exista şi o a treia

bombă ?— O a treia sau chiar o a patra... Voi controla după ce

terminăm şi cu asta.Vigu admira dexteritatea cu care comisarul se descurca

printre încîlciturile de fire ale celei de a doua cutii negre,îi admira şi calmul, dar, în privinţa asta, constata că niciel nu era mai prejos, se simţea încordat, dar în nici un felînfricoşat. Deşi profan în materie, sau tocmai de aceea, seuita cu curiozitate parcă dezinteresată la carcasa cutiei laa cărei dezamorsare lucra italianul. O mică etichetă gal-benă, nu mai mare de 3—4 centimetri pătraţi, lipită de uncolţ al cutiei, îi atrase atenţia : Willtins Electronics, limited,era tipărit pe mica etichetă.

Sus, pe covertă, splendidul concertino continua. Dupăun ropot de aplauze, foarte susţinut, glasul cristalin alMăriei Prati porni din nou să cînte :

Una voce poco fa...Da, aria de coloratură aşteptată, aria Rosinei din Băr-

bierul, înregistră Vigu, dar fără prea mare interes acum,privirea urmărind încordată mişcarea degetelor experteale lui Menotti. Acesta părea să întîmpine dificultăţi maimari decît la prima bombă, judecind după cele cîteva pică-turi de transpiraţie ce îi apăruseră pe frunte, la rădăcina

144

părului încărunţit. Dar pasiunea pentru belcanto a ita-lienilor, de-a dreptul nebunească în unele împrejurări, setrădă şi la comisar, care murmură, ,în timp ce, cu infinităprecauţie, degetele sale extrăgeau din carcasa neagră celedouă fire metalice ce îi puteau pulveriza în mai puţin deo secundă :

— Molto brava la ragazza, vero, capitano ?— Bravissima... conveni Vigu, printre dinţi, în timp

ce mîinile îi erau încleştate pînă la durere pe cutia fatală.La naiba, amice, îl ocărî în gîndul său, de muzică îţi ardeacum ? !

Dar comisarul se apucase chiar să fredoneze celebramelodie rossiniană, îngînînd-o pe micuţa cîntăreaţă de pepunte. în sfîrşit, cele două fire se desprinseră, şi Menottise lăsă să cadă, istovit, pe lada de fier pe care operasedezamorsarea. îşi şterse cu o batistă fruntea transpirată,în vreme ce un zîmbet cam năuc i se lăţea pe faţă.

în tăcerea care urmă, glasul de cristal de Murano alMăriei ajunse din nou mai clar pînă la ei, chiar aşa tulbu-rat de uruitul motoarelor, ce aici, în cală, era distinct.

— Cheamă-1 pe căpitan ! Hai, rapid ! se întoarse comi-sarul spre unul din cei doi marinari ce stătuseră pînăatunci, înlemniţi de spaimă, cît mai departe de ei şi căroraacum parcă le mai reveniseră culorile în obraji. Şi să nusufli o vorbă despre cele ce ai văzut aici ! E un ordin !

Marinarul escaladă într-o clipă scara verticală.,— Cine a găsit bombele, domnule comisar ? întrebă

Vigu. Chiar dumneavoastră ?— Da, confirmă comisarul. îl vaporetto a fost cercetat

cu grijă înainte de a ieşi din radă, şi nu s-a. găsit nimic.Dar, după plecare, mi-am zis că o precauţiune în plus nue niciodată inutilă (probabil fără să-şi dea seama, făcusereferire la titlul întreg al Operei din care cînta în momen-tul acela Maria : 11 Barbiere di Sevilla, ossia Vinutile pre-cauzionne ? !); vă spuneam şi aseară, şi nu voiaţi să mă

145

credeţi... Am coborît în cală. şi cu puţin noroc, iată ! — siarătă din cap, cu o mină scîrbită, cele două cutii negre demetal. N

Se ridică greoi de pe lada de fier.— Vă rog sâ urcaţi pe punte, domnule Vigu. Păstraţi

şi dumneavoastră tăcerea, bine ? Tot nu se poate face

146

— nimic, decît să ajungem cît mai repede la un debarcader...Eu rămîn să caut în continuare.

— Rămîn şi eu să vă ajut, domnule Menotti, se oferiVigu ; adevărul este că nu credea în existenţa vreunor altorbombe, dar trebuia să convină că, într-adevăr, o precau-ţiune în plus nu e niciodată inutilă !

Menotti scutură energic din cap :— N-am nici un drept să vă expun şi pe dumnea-

voastră, domnule Vi...în clipa aceea se produse explozia. O bufnitură surdă

făcu vasul să se clatine în ruliu de pe o parte pe alta, deparcă s-ar fi aflat pe un ocean în furtună, nu pe neclintitalagună. în sala din faţă a calei, o flacără înaltă străluciscurt, ca să se stingă apoi de la sine. La triboid, se ivi ospărtură largă, prin care începu să pătrundă apa neagră.Menotti şi maşiniştii se repeziră într-acolo.

La rîndul lui, Vigu urcă repede pe punte. Sirena vasuluise pornise să sune fără oprire, lansînd pesemne semnalulde ajutor, în timp ce căpitanul se repezea la timonă săîntoarcă ambarcaţiunea din drum. Vigu apucă să-l audă,din goană, pe radiotelegrafist cerînd prin radio venireaurnii vaporaş-ambulanţă.

Nu se auzeau nici ţipete şi nu se vădeau nici alte semnede panică. Ceea ce era rusrmal, dacă ţinem seama de com-ponenţa grupului de pasageri. Toţi acei poliţişti interna-ţionali înţeleseseră din primul moment care era situaţiaşi nu se agitau, derutaţi sau din exces de zel ; aşteptau săia cineva conducerea şi să li se indice în cel fel ar puteafi utili.

Văzînd un grup mai mare adunat la prova, tocmaiacolo unde se produsese spărtura în bordaj — vasul înce-puse să se încline uşor în faţă, adîncindu-şi pe nesimţiteetrava în apa uleioasă — Vigu avu numaideeît intuiţiadezastrului. Se îndreptă cu paşi mari într-acolo şi îşi făculoc printre cei şapte-opt bărbaţi aplecaţi înspre puntea...pe care se lăţea o băltoacă de sînge... Cel pe care îl văzuîntîi fu subofiţerul Prati, care, prăvălit pe spate, cu douărăm mari căscate în piept şi în pîntece, continua să ţinăîn mînă gîtul ghitarei, ale cărei ţăndări erau risipite pepuntea însîngerată. 11 maresciallo îşi pierduse cunoştinţa şihorcăia. „

Aproape că nu avu curajul să privească alături de

trupul măcelărit al bătrînului. Da, Maria, era şi ea căzutăpe scindurile înroşite, cu o rană urîtă chiar la carotidă,din care sîngele ţîşnea ca dintr-o fîntînă arteziană, fărăcontenire. Dar fata nu mişca, pieptul îi era neclintit, ochiimari, negri, îndreptaţi sticloşi spre cerul plumburiu.

Scandinavul ce stătuse îngenuncheat lîngă ea — se în-tîmplase ca printre participanţii la Conferinţă să se numereşi un medic legist — se ridică şi se aplecă peste trupulceluilalt rănit. Una dintre femeile-poliţist îi întinse ofaşă — cămaşa ruptă a cuiva sau aşa ceva — şi niştefoarfeci. Doctorul se apucă să panseze rănile urîte alesubofiţerului.

Vigu puse mîna pe umărul medicului. Acesta întoarsecapul şi înţelese întrebarea nerostită a colegului său dinRomânia.

— The poor girl is dead ! Biata fetiţă e moartă.Sirena micului vas continua să urle cu disperare.

V

Reuniunea celor şaizeci şi mai bine depoliţişti internaţionali, în acea seară, în holul şi în restau-rantul lui Danieli, se desfăşură, e uşor de înţeles, într-oatmosferă din cele mai sumbre. Prin natura profesiuniilor, desigur că acei oameni nu se lăsau lesne impresio-naţi de asemenea evenimente, nici măcar atunci cîndcădea victimă unul dintre ei. Nici impresionaţi, şi cu atîtmai puţin intimidaţi ; căci era evident că actului criminaltrebuia să i se atribuie un caracter de ameninţare — unul,cîţiva sau o organizaţie întreagă de terorişti sfida pe„sticleţiii£ veniţi, din punctul lor de vedere, nepoftiţi laVeneţia. Se dovedi că şi vreo alţi cinci poliţişti, din rîndulcelor străini, fuseseră răniţi uşor, dar aceştia îşi purtaucu nepăsare şi discreţie bandajele de la braţ, de la fruntesau de la coapsă. Prin definiţie nesentimentali, toţi oa-menii aceştia, toţi cei cincizeci sau şaizeci, sau mai mulţi,dacă punem şi gazdele la socoteală, erau acum vădit co-pleşiţi de gîndul morţii acelei fete nevinovate. încruntaţi,cu maxilarele strînse, se obstinau într-o muţenie semni-ficativă, şi sălile lui Danieli erau mai tăcute ca niciodată.Cei vreo şaizeci de detectivi se mulţumeau să se perinde

148

pe la bar şi să ceară, printr-un semn, un pahar de bău-tură, pe care se grăbeau să-l dea de duşeă.

O fetiţă de treisprezece ani, un copil lipsit de apărareşi inocent-, nici măcar asta nu era o noutate pentru aceştispecialişti în studiul atrocităţilor umane. Dar fetiţaaceasta, în ultimele minute ale candidei sale vieţi, cîn-tase pentru ei, şi cîntul ei îi vrăjise pe toţi, de la cel mairafinat meloman pînă la ultimul dintre afoni ! Nu erauoameni cărora să le placă vorbele mari, dar ce era înmintea lor se putea ghici uşor : acea crimă nu trebuia înnici un caz clasată !

Cu puţin înainte ca gongul să anunţe că masa de searăpoate fi servită, îşi făcu apariţia în holul hotelului comi-sarul Sergio Menotti, care, surprinzător, strălucise prinabsenţă pînă atunci ; dar era de presupus că fusese în-sărcinat, el şi alţi colegi ai săi italieni, cu anchetareaatentatului. Plasîndu-se în mijlocul holului, comisarulceru printr-un gest — inutil, căci oricum nu vorbea ni-meni ! — să se facă tăcere, întrucît avea de făcut o co-municare. Despături un ziar — era II Messaggero veneto,ediţia de seară — şi rosti :

— Ladies and gentlemen ! Aşa cum era de aşteptat,atentatul a şi fost revendicat... Redacţia ziarului a primitun telefon anonim, la o jumătate de oră după exploziabombei. Un individ care s-a pretins a fi reprezentantulunei organizaţii intitulate La squadra giala, Echipa gal-benă, declara că explozia a constituit un avertismentpentru „clica de zbiri şi de torţionari cosmopoliţi careau venit să murdărească prin prezenţa lor nobilul nostruoraş" şi că, dacă „infama“ Conferinţă a Interpolului nuva fi contramandată, „va mai curge sînge“... Doriţi să vătraduc reportajul din ziar ?

— It’s not necessary, făcu o voce flegmatică.într-adevăr, nu era ; ziarul aveau să-l găsească, peste

vreun sfert de oră, la orice chioşc, inclusiv la recepţiahotelului ; în afară de asta, ce le putea spune reportajul,năclăit cu siguranţă în obişnuitul iz de senzaţional şi,ţinînd cont că în cazul în speţă victima era un copil, însos lacrimogen ?

— Domnilor, reluă comisarul Menotti, oricare dintredumneavoastră ar putea conduce ancheta şi să-i desco-pere pe aceşti criminali bestiali... Dar, bineînţeles, această

149

îndatorire revine poliţiei italiene. Mai exact, mie şi cîtorva

150

— colegi de-ai mei. înţelegeţi că va fi necesar să interogămtoate persoanele prezente şi implicate într-un fel oare-care la atentat. Ar trebui să discut şi cu fiecare dintredumneavoastră în parte, dar n-o voi face. Şi asta, pen-tru a cîştiga timp : în schimb, fac apel la dumneavoastrăpentru a încerca să rememoraţi fiecare, moment cu mo-ment, cele petrecute, şi dacă găsiţi un indiciu oarecare,să mi-1 aduceţi la cunoştinţă. E un mare atu pentru an-chetatori că atîţia criminalişti străluciţi au fost de faţăla desfăşurarea evenimentului Sînt şanse mari să vă fiatras atenţia un element oarecare înainte, în timpul ex-ploziei sau după explozie. Interogatoriile de rutină le vomlua celorlalţi participanţi la atentat, echipajului vasului,celor aflaţi înainte de plecare pe debarcader...

— Şi care n-au fost puţini...— Şi care se vînturau fără nici un rost şi pe punte...

îl întrerupse întîi reprezentantul poliţiei din Bilbao, ur-mat imediat de cel din Los Angeles- '■

Comisarul Menotti roşi. us“r

— Da, aşa este... rtvuiîdscu el, ca să anunţe imediat,probabil fiindcă subiectul nu îi era defel pe plac : — Con-ferinţa va începe mîine dimineaţă la orele nouă,în salade recepţii a Primăriei oraşului... Iar acum, o să mă scu-zaţi, gentlemen !

Vigu se aşeză, la restaurant, bineînţeles la aceeaşi masăcu Jonathan Fatt. Nu mai fuseseră laolaltă din momentulcînd se anunţase începerea tragicului concertino de pevaporaş. Mîncară fără poftă amîndoi, în ciuda meniuluirafinat preparat. Se ridicară fără să mai aştepte desertulşi îşi luară, Vigu fulgarinul, inspectorul de la Scotland

151

Yard bizara sa pelerină pestriţă, şi se îndreptară spreieşire. Spre mirarea acestuia, funcţionarul de la recepţieîl înmînă şi în seara aceea lui Vigu o scrisoare. Citi nu-mele expeditorului : Nicolae Brînzeu, Bucureşti şi vîrîplicul în buzunar fără să-l desfacă.

Cîteva minute mai tîrziu, se aflau instalaţi la masa„lor“ de la Florian. îndepliniră în tăcere ritualul umpleriipipelor şi al aprinderii lor meticuloase. Cînd apăru chel-nerul, Vigu îi ceru iarăşi o butelie de vin românesc, dedata asta o Crîmpoşie de Jidvei.

Chief constable Jonathan Fatt îl privea insistent, cuochii săi îmbătrîniţi, dar încă foarte ageri şi foarte umani.

152

-— Eşti foarte tăcut în seara asta, captain... Te-a răs-colit foarte tare moartea acelei fetiţe, nu-i aşa ?

Vigu nu răspunse imediat.— Poate că dacă nu... murmură el apoi.— Dacă nu ce, captain ?— Eu i-am cerut să-mi cînte, e adevărat, dar numai aşa,

ca să mă aflu în treabă... De altfel, eraţi de faţă. Dar dacăn-aş fi făcut-o, poate că nici n-ar fi venit cu noi în ex-cursia aceea blestemată...

— Şi a şi spus, de cum te-a văzut, că pentru dum-neata va cînta ! Aşa a fost, recunosc. Nu e exclus să sefi îndrăgostit de dumneata, ce poţi să ştii ce e în inimaunui copil ? ! Dar de aici pînă la a-ţi reproşa...

Bătrînul poliţist englez, care nu se sfia să poarte învăzul lumii o imitaţie a faimoasei pelerine a lui SherlockHolmes, puse mîna sa uscată peste aceea a colegului săumai tînăr, privindu-1 totodată maliţios pe sub sprînceneleincredibil de stufoase.

— Nu eşti la începutul carierei, my dear young man,spuse el sfătos. Ne mai putem oare îngădui să suferimpentru victimele dramelor de care ne ocupăm ?... Undeam ajunge ? ! Să căutăm să facem dreptate, ajunge atîta !Dar ia spune-mi, nu cumva ai mai pierdut încă un pariu ?

Vigu îl privi mirat.— Please, Sir ? De unde şi pînă unde ? !— Am văzut că şi în seara asta ai primit o scrisoare.

Şi fiindcă ai reacţionat exact la fel ca şi ieri cînd ai întorsplicul, am tras concluzia că nu e nici de la o iubită, nicide la vreo rudă, ci tot de la un coleg ! Să nu-mi spui căgreşesc !

— Nu greşiţi, rîse Vigu. Dar dacă am pierdut sau nupariul, încă nu ştiu, fiindcă aţi văzut că n-am avut cînddeschide scrisoarea. Dacă-mi daţi voie, am s-o citesc şinm să vă spun îndată !

— Citeşte-o, captain ! O scrisoare de la un prietentrebuie citită imediat, ca să nu se piardă sau să rămînăuitată în buzunare, la schimbarea hainelor. Numai soma-ţiile pentru impozit îţi poţi permite să le laşi nedesfăcute !

Vigu desfăcu plicul şi parcurse rapid cele cîtevarînduri.

— Să vă traduc, Sir !

153

Ceea ce şi făcu

„Dragă Mircea ! Am aflat că amicul Ştefănescute-a iertat de cina de la Intercontinental, mu-ţind locul acţiunii bacchice şi gastronomice larestaurantul „Excelsior“. Cu mine nu-ţi merge,măi băiete : de Athenee a fost vorba, Atheneerămâne ! Şi-am să vin cu nevasta, cu soacra,cu căţel, cu purcel ! Exact ca şi fraierul de di-rectoraş de la Comerţul exterior, obiectul pro-priu-zis al pariului nostru ! Cum ţi-ai închipuittu că n-o să punem gabja pe şmecherii — căşmecheri au fost, nimic de zis ! — care i-audevalizat apartamentul ? ! Te crezi numai tugrozav pe lumea asta ? ! Află că se găsesc laora asta, fain-frumos, la popreală şi comple-tează cîte cinci autobiografii pe zi. Cum ampus mîna pe ei ? Simplu, printr-un suplimentde supraveghere a perimetrului bine ştiut deamîndoi, unde e raionul casetofoanelor şi mă-gurilor la negru. Greşeala şmecherilor a fostcă au făcut zulă cu prea multe din sculele defelul ăsta ale directoraşului şi s-au grăbit zor-nevoie să le mărite ! Vorba unuia dintre ei :nu-şi puteau permite să le ţină prea mult, căpierdeau din valoare, între timp apărînd pepiaţă altele mai perfecţionate... Ca să vezi cedoctor în ştiinţe economice ! Afară de asta, di-rectoraşul, om meticulos, notase într-un car-neţel numerele de serie, de la uzină, ceea ce,îţi dai searha, ne-a facilitat treaba ! Domnuldirector a reintrat în posesia celor mai multedintre obiectele furate, dar să nu crezi că efericit : fiindcă am reconstituit lista celoraduse din străinătate, am stabilit că la vamăn-a declarat mai nimic, aşa că i s-au impusretroactiv nişte taxe vamale, cu majorări şiamenzi, care l-au secat la ficaţi ! Unde maipui că darldanaua nu i-a priit nici la instituţie,unde a fost pus în discuţie : vedeam după mu-tra lui că-şi muşca pumnii că a reclamat furtulşi n-a tăcut mîlc

154

— Restul scrisorii e lipsit de interes, zise Vigu, împătu-rind foaia de hîrtie,

Jonathan Fatt părea să se fi amuzat grozav.— Aşa, deci, cu micul director al vostru : bine i-au

făcut ! Nici la noi nu se glumeşte cu taxele vamale ! Maibem o sticlă de vin românesc, captain ?

Vigu zîmbi.— Numai fiindcă e românesc şi văd că vă place !

Altfel, aş fi zis să mergem la culcare...

Conferinţa Interpolului începu a doua zi dimineaţa,la ora anunţată. Nu este locul să facem aici un compte-rendu, un proces-verbal al lucrărilor conferinţei Inter-polului, cu atît mai mult cu cît acestea au avut mai multsau mai puţin un caracter secret. îl captivaseră, desigur,pe eroul nostru faptele şi concluziile teoretice prezentatela conferinţă de colegii săi din n ţări, de la Emiratele Arabela coasta americană a Pacificului, din Ulster la Ţarabascilor, trecînd prin Germania Federală şi ajungînd laTurcia şi Italia, gazda conclavului. Moduri de organi-zare, metode de acţiune, relaţii în suprastructura statelorîn cauză, reacţii psihologice ale teroriştilor capturaţi şicondamnaţi. în legătură cu toate acestea fuseseră aduseprecizări deosebit de interesante, schimbul de experienţă,spre a zice aşa, era cu adevărat util.

Către sfîrşitul după-amiezii, poate şi obosit de a fiurmărit pînă atunci un număr considerabil de intervenţii,dar mai ales nervos, într-un mod inexplicabil nervos, ne-liniştit, anxios, căpitanul Vigu se strecură afară din sală,simţind nevoia să fumeze o pipă sub cerul liber. Prinportalul înalt al Palatului municipal se întrezărea văzdu-hul sumbru al înserării, ce cădea devreme în acea zi denoiembrie tîrziu.

Coborînd treptele de piatră ale palatului, întîlni unpoliţist în uniformă, care urca şi care îl salută cu mînala chipiu. Vigu îl văzuse în mai multe rînduri în preajmacomisarului Menotti, al cărui subaltern pesemne că era.îl opri şi îl întrebă :

— Signor Menotti este pe-aici ?— Nu, domnule căpitan, cred că e la comisariat. Au

sosit nişte domni de la Roma, magistraţi şi şefi de poliţie,să ne dea o mînă de ajutor în anchetă ; noi, provincialii,

155

— se pare că nu ne pricepem... Doreaţi să vorbiţi cu dînsul ?Nu prea cred că e momentul...

- - - -îl voi găsi probabil deseară, spuse Vigu, destul denedumerit de nonşalanţa cu care vorbea tînărul poliţistdespre şefii săi, despre „domnii din Capitală". Spune-mi,te rog, care mai e starea bietului maresciallo Prati ?

— E ferito molto grave, signor capitano...— Ştiu. Dar ce spun medicii ?— E în continuare la reanimare. A fost operat, dar

nu se ştie dacă va supravieţui.— Autopsia fetiţei s-a făcut ?— Desigur, încă de azi-noapte. De altfel nu era mare

lucru de constatat : am văzut cu toţii cum a murit,poverina... S-a dat autorizaţia să fie transportată acasă.

— Deci, a fost dusă acasă... repetă Vigu, întunecîn-du-se ; simpla referire la moartea fetiţei îi dădea un răufizic. Ştii cumva unde locuieşte familia Prati ?

— Desigur. Ettore Prati este unchiul meu.Şi, coborînd brusc glasul, tînărul poliţist completă cu

o schimă de durere :— Iar Maria, verişoară primară...Se pare că ar fi vrut să mai spună ceva — cine ştie,

poate că fusese îndrăgostit de micuţa şi fermecătoarea sacugina, lucru uşor de înţeles, cine n-ar fi fost ?... — darse reţinu. Se mulţumi să-i dea ofiţerului român lămu-rirea cerută.

— Ştiţi unde este la casa di Marco Polo ?— Nu.Italianul îi explică pe unde s-o ia.— De altfel, dacă nu nimeriţi, întrebaţi pe oricine pe

drum. De la casa lui Marco Polo o luaţi înainte, dupăcare cotiţi la dreapta pe primul canaletto — se poatemerge şi pe jos, există un mic trotuar de-a lungul zidu-rilor — şi pe urmă încă o dată la dreapta şi apoi la stînga.11 zio locuieşte la numărul 27. O să vedeţi şi steagul negrula poartă, şi lumea adunată...

Vigu îi întinse mîna.— Grazie ! A rivederci.— Ciao ! făcu tînărul poliţist şi duse mîna la chipiu.'Vigu privi cu un zîmbet amuzat în urma poliţistului,

care intră în palatul Primăriei. Constatase mai demultce largă extensiune luase în ultima vreme acel salut atît

156

de familiar la italieni, altminteri înclinaţi mai degrabăspre relaţii ceremonioase ! N-avea să treacă rnulţ şi aveausă salute cu un ciao neglijent pînă şi pe un cardinal saupe primul-ministru !

Se întrebă dacă este sau nu cazul să viziteze, în searaaceea, îndoliata familie Prati, care pierduse floarea fărăîndoială cea mai frumoasă din buchetul de cincisprezecebambini, aduşi pe lume prin rîvna bravului maresciallo,care, vai ! se zbătea şi el între viaţă şi moarte pe un patde spital... Lacrimi, bocete, veşminte cernite, miros ine-căcios de tămîie, feţe alungite de preoţi şi, aici, în Italia,şi de călugări, desigur, fiindcă sînt pline oraşele de ei şinu scapă o asemenea ocazie să se înfiinţeze cu mutrelelor prefăcute şi bigote ! Participarea la asemenea cere-monii funebre era ceea ce îi repugnase întotdeauna, iarmeseria sa îl obliga atît de des la aşa ceva ! Il scoteaudin sărite plinsetele forţate, condoleanţele exprimate cugravitate, leşinurile simulate ale văduvelor acoperite înnegru, gustul sinistru al colivei, mirosul de peşte' prăjitamestecat cu cel al cădelniţelor şi cu cel, insinuant şidrăcesc, al trupului intrat fatal în descompunere... Aici,cel puţin, durerea nu va fi mimată — durerea la moarteaunui copil e întotdeauna sinceră şi sfîşietoare. Iar cîndcopilul este unul ca Maria cea înzestrată de zei şi cu fru-museţe, şi cu un glas menit să-i aducă o glorie mondială...

încă mai şovăia cînd intră într-o florărie de lîngăPonte Rialto, unde ceru să i se întocmească un marebuchet de crizanteme ruginii. Cu stânjenitorul mormande flori în braţe, reconstitui explicaţiile ce i le dădusetînărul poliţist, nepotul familiei Prati, şi se îndreptă sprecasa vestitului călător Marco Polo, primul european cecutreierase împărăţia Chitaiului, aceea a nebiruiţilor hanimongoli şi dăduse, el cel dintîi, ştire despre Regatul fa-bulos şi probabil inexistent al Preotului Ioan. Ajunse înmai puţin de douăzeci de minute. Nu se grăbea să ajungăla destinaţie, în casa aceea îndoliată, dar s-ar fi vrut scăpatde florile care, aşa avea impresia, îl făceau să semene cuo paparudă, aşa că nu zăbovi decît cîteva clipe în faţaclădirii ursuze, masive, aproape fără ferestre spre stradă,ridicată de ilustrul călător la întoarcerea sa acasă, încărcatde nenumărate pungi cu galbeni agonisiţi din neguţătoriisau dăruiţi de monarhii aceia putred de bogaţi de la ca-

157

pătul lumii. Avea deci o vechime de mai bine de şaptesute de ani, şi şi-o arăta, cu zidurile ei răpănoase zugră-vite în tulburătorul „roşu veneţian" şi părînd nu sădoarmă, ci, dimpotrivă, să stea la pîndă, aşteptînd Dum-nezeu ştie ce, în acel început misterios de noapte. Multedin casele vecine erau poate şi mai vechi, dar Vigu ştia,cunoscînd alte oraşe italiene, că aparenţa de vetust eradatorată numai zidurilor exterioare şi că, de îndată ce letreceai pragul, te aflai în interioare moderne, cu întreglanţul de comodităţi datorate în primul rînd invenţiei elec-tricităţii. Oricum, locul era destul de sinistru în ceasulacela de amurg şi deveni şi mai sinistru ceva mai de-parte, cînd, urmînd indicaţiile poliţistului italian, Viguse înfundă în ulicioarele strimte şi întortochiate, pe untrotuar ce nu îngăduia decît un singur trecător, alăturide canalele cu apă stătută şi greu mirositoare. în afarăde o gondolă ce se pierdu după o cotitură, nu întîlni niciun suflet viu, nici o pisică, nici un şobolan măcar, caresă se caţere pe zidurile străvechi sau să înoate prin apaputredă. Felinarele se aprinseră în timp ce dădea al doileacolţ, dar erau rare, iar lumina lor, vămuită-de sticlagroasă şi murdară, înconjurată de zăbrele de fier forjat,abia o părere de lumină ; te făceau să crezi că ele sînt defapt ochii de strigoi ai bătrînelor ziduri ce nu aveau somn...

Aşa cum fusese prevenit, recunoscu casa pe care ocăuta după prapurii atîrnaţi la poartă şi după vaga miş-care din jurul ei. Vreo trei gondole şi încă vreo douăbărci obişnuite stăteau legate de un stîlp al micului de-barcader, şi una din bărci tocmai se pregătea să plece.Două femei în negru, plîngînd fără zgomot cu gura în-fundată în batiste, coborîră în barcă, în timp ce un băr-bat punea mîna pe vîsle.

Intrind în coridorul de unde, pe o scară strimtă şidestul de şubredă, se urca la etaj, Vigu nu fu surpi inssă găsească un grup de copii, cîţiva foarte mici, alţii cevamai măricei, de şcoală elementară, jucîndu-se şi zben-guindu-se. Nu strigau, nu ţipau, nu se putea spune căfăceau gălăgie, dar erau mai degrabă veseli şi nu preapăreau să-şi dea seama de ce se petrecea sus, deasupracapetelor lor. Dar cîţi alţi copii nu întîlnise, jucîndu-senepăsători cînd alături se afla pe catafalc chiar tatăl, chiar

158

mama, fiinţa cea mai apropiată ! Ca peste cîteva zile să

159

înceapă a întreba „cînd se întoarce” de la cimitir părinteledus pentru totdeauna...

Urcă la etaj şi pătrunse într-o încăpere destul de micăşi în orice caz neîncăpătoare în ziua aceea, luminată decîteva zeci de luminări aprinse şi năpădită de tot atîteacoroane şi jerbe de flori. Micuţa Maria apucase pesemnesă aibă „publicul ei“, era admirată pentru talentul ei încartier şi poate şi în oraş, altfel nu se putea explica nu-mărul mare de coroane şi de persoane prezente. Nu pu-teau fi numai rude şi prietene, colege de şcoală, oricît deprolifice ar fi familiile italiene. Oamenii aceia pierdeaumai mult decît pe unul de-al casei, un copil drag, pentruei, melomani înnăscuţi, dispariţia viitoarei primadona erao tragedie personală ! îi înţelegea prea bine, el, carefusese de faţă la cîntecul de lebădă al fetiţei... Cînteculde lebădă ce îi fusese dedicat chiar lui !

Trupşorul moartei era aşezat de pe acum în sicriu.Cu un nod mare în gîtlej, Vigu se aplecă, puse cu grijăbuchetul de crizanteme alături de alte flori şi abia apoiîndrăzni să ridice privirea spre chipul moartei, care eraalb ca hîrtia, stors de sînge. Cu ochii închişi, cu fruntea,uşor arcuită, netedă, fără nici o cută, Maria părea — dupăexpresia comună — să doarmă şi să viseze. Şi, desigur,să cînte în vis, să cînte o arie de acum încolo lipsită desunete... Dintr-un imbold pe care nici el nu şi-l înţelese,se aplecă încă o dată şi sărută fragilele mîini reci împreu-nate la pieptul fetiţei.

Plîngea ?... se întrebă ridicîndu-se, nu fără oarecareuluire. Ochii îi erau în orice caz umezi, şi vedea pîlpîirileluminărilor, contururile icoanelor, chipurile celor dinpreajmă ca într-o pînză de păianjen. îşi şterse discret,fără batistă, colţul ochilor şi se dădu de-o parte. Nu-i mairămînea decît să se apropie de persoanele ce păreau a firudele de sînge — înşirate de-a lungul unui perete, înpicioare, o femeie între două vîrste, cu ochii uscaţi deatîta plîns, mama, desigur, un flăcău în uniformă desoldat, fratele mai mare, de care îi vorbise il maresciallo,două adolescente, probabil surorile mai mari, şi tot felulde a>lţi inşi, bărbaţi şi femei, cu siguranţă unchi, mătuşi,veri, bunici, cine mai ştie ce — să le strîngă mîna şi săbîiguie obişnuitele cuvinte de condoleanţe. Nu părea săştie nimeni cine este şi ce hram poartă, şi nimeni nu

160

părea să-şi pună întrebări în legătură cu dînsul. Cinevaîi puse în mînă un pahar cu vin roşu. Se întrebă dacă şila italieni există obiceiul de a vărsa o picătură pentrusufletul mortului. Renunţă la acest gest de ritual şi băupaharul dintr-o înghiţitură.

După cîteva minute de stat în picioare, într-o pozăde reculegere, cerute de cea mai simplă decenţă, se stre-cură afară din apartament şi porni să coboare scara. Jos,pe coridorul lung ce ducea spre partea din spate a clă-dirii, copiii continuau să se joace. Unul dintre ei, maimicuţ, de vreo patru-cinci ani, se aşezase în fund şi sejuca, foarte concentrat şi foarte serios, cu un fel derotiţă neagră. Cînd el se afla la mijlocul scării, copilulînălţă capul, şi Vigu fu izbit de fizionomia sa. Copilaşulavea, în raccourci, exact trăsăturile lui Ettore Prati, îlmaresciallo : bătrinul (care, la urma urmei, nu era chiaratît de bătrîn !) subofiţer de carabinieri în embrion !

Vigu se duse la el şi îl prinse de bărbie.— Come ti chiama, caro ?Copilul răspunse, pe tonul cel mai serios posibil :— Ettore ! Ettore Prati, come papă !Ca, după un fel de ezitare, să întrebe :— Che fa Maria ? Tot mai doarme ? Nu se scoală

odată ? !Ce răspuns se poate da unei asemenea întrebări ?...

Dar în timp ce căuta în minte cîteva cuvinte cu care să-lmintă pe copil, ochii îi căzură pe rotiţa, pe jucărioara dinmîinile acestuia, şi tresări : o mică etichetă galbenă eralipită pe dosul obiectului, şi pe ea era tipărit : WilkinsElectronics limited !

— De unde ai tu acest giocattolo, Ettorino ? !Copilul îşi trase spre piept jucărioara, temîndu-se cu

siguranţă să nu-i fie furată.— L’ho trovato...— Dove, Ettorino ?Copilul, acum, îl privea cu mare neîncredere : ce voia

nenea acela de la el, ce îl tot pisa cu întrebările ? Nu zisenimic.

Vigu îi zîmbi îmbietor :— Papă, che e mio amico, ar fi foarte bucuros dacă

mi-ai spune de unde ai tu rotiţa... E molto importante perlui, Ettorino, credimi!

161

Copilul, se hotărî în sfîrşit să vorbească :— I-a căzut din buzunar unui nene.— Lo conosci ?Ettorino ridică din umeri.— Forse che si... Locuieşte prin apropiere.— Unde ?— Non lo so. Dar îşi petrece aproape toate serile la

zio Luigi, alia bottega...— Şi unde e bodega asta ? Acum e seară, probabil

că nenea acela e acolo. Ai vrea să vii cu mine să mi-1arăţi ?

Ettorino chibzui cîteva clipe.— Si puo fare... Dar e adevărat că eşti prieten cu

papă ?— Ma certo ! Ettorino, nu-mi dai mie rotiţa asta ?Copilul clătină din cap foarte decis.— No ssignore ! Eu cu ce mă mai joc ? !— Ailor a facciamo un cambio, vuoi ? — Vigu îşi fră-

mînţă mintea să descopere în buzunarele sale un obiectcu care să-l poată ispiti pe copil. Banii, fireşte, ieşeau dindiscuţie. Negăsind altceva, îşi desfăcu de la mînă ceasul,un Wostok nu prea scump, vechi de cincisprezece ani, darcare îl slujise cu credinţă şi exactitate în tot acest timp.

— Lo vuoi, Ettorino ?— Parii ăi serio ? ! — Lui Ettorino nu-i venea să

creadă.— Ma si lCopilul se îndreptă cu paşi hotărîţi spre uşă.—- Anăiamo alia bottega, zio !Bodega lui „zio“ Luigi se dovedi a fi chiar foarte

aproape de locuinţa familiei Prati. Nu le trebuiră maimult de cinci minute ca să ajungă într-o piazzeta cu ta-rabe de negustori de legume şi fructe, pustii la ora aceea,şi încă vreo cîteva dughene, printre care şi micul local depetrecere, luminat ă giorno, al numitului Luigi. Al riposoăel pesce-cane — La ogeacul rechinului, scria pe firma,luminată cu neon, a localului. Un tonomat în plină func-ţiune inunda piaţeta cu sunete ritmate, stridente.

Vigu îl conduse cu precauţie pe micul său însoţitorpînă către colţul vitrinei mari, un perete întreg de sticlă,şi îl întrebă din ochi dacă îl vede pe „nenea" căruia îicăzuse rotiţa din buzunar.

162

Ettorino, care moştenise pesemne simţul conspirati-vităţii de la tatăl său, il maresciallo, îi indică în şoaptă :

— Eccolo ! Qutillo di lă ! Con la camiccia blu, lo vedi ?

VI

Dar Vigu îl recunoscuse dinainte. Trimi-ţîndu-I acasă pe copil, care plecă bucuros şi ţanţoş cuceasul „adevărat" la mînă, intră în barul viu luminat şistrălucind de sticlărie, cromuri şi ecrane luminiscente, aletonomatului în plină funcţiune şi a două-trei aparatemangiasoldi, mîncătoare de bani, pokere automate. Salutăcu glas tare, dar ca de obicei aici, în Italia, nu i se răs-punse. Barmanul, care freca maşinal cu o cîrpă albă unpahar, se mulţumi să-i arunce, o privire nepăsătoare. înspatele acestuia, un anunţ hazliu avertiza : Non si fa cre-dito che ai novantenni, e soltanto accompagnati dai genitori! Nu dăm pe datorie decît nonagenarilor, şi numai dacăsînt însoţiţi de părinţi...

Se rezemă de tejgheaua de zinc, alături de vreo zecealţi clienţi care, cu paharele în faţă, urmăreau din picioareun film la televizorul în culori cocoţat undeva sus, deasu-pra rafturilor cu sticle. Emisiunea se desfăşura fără sunet,sau urletele tonomatului îl acopereau completamen. . Vigucomandă un Campari, pe care îl bău din două sorbituri.După care mai ceru unul, spunînd să-i fie adus la o masă,în mijlocul sălii, alături de aceea la care „omul lui" încamiccia blu juca şah în compania unui bătrîn ce fumapipă.

Se aşeză la masa pe care i-o indicase barmanului şi îşiscoase tacticos ustensilele de fumat. înfundă cu grijăDunhill-ul şi aprinse ; aroma exotică a tutunului său în-drăgit, Capstan, se împreună cu mirosul tutunului modestfolosit de bătrînul care juca şah. Dintre toate cele vreocincisprezece mese ale sălii, nu erau ocupate decît trei,aceea a sa, cea la care se juca şah şi alta la care patru inşitaciturni jucau Canasta, frumosul joc de cărţi născocit deînsuşi Michelangello Buonarotti. în rest, clienţii se înghe-suiau la tejgheaua barului, unde rămîneau în picioareuneori chiar şi cîteva ceasuri. Şi Vigu'ştia de ce, desco-perise secretul pe pielea lui, la prima sa călătorie în Italia.

163

Atunci, tot aşa, intrase într-o bottega di cafe ca aceasta şiqeruse, la tejghea, un pahar de băutură n-are importanţăde ce fel, pe care îl plătise pe loc. Ceruse apoi şi un aldoilea pahar, pe care de asemenea îl-plătise pe dată, numaică pe acesta îl luase fără să-l bea şi se aşezase la o masă(nici una nu era ocupată, pe cînd la tejghea era înghe-suială !), să-l soarbă în tihnă în timp ce avea să fumezeo pipă. ŞL în cele vreo douăzeci de minute cît zăbovi lamasa aceea, fu ţinta privirii tuturor celor aflători în local :uluită cea a clienţilor de la tejghea, care îl măsurau dincreştet pînă-n tălpi ca pe un animal exotic, indignată, fe-roce chiar, cea a patronului, care făcea şi pe barmanul. Cenaiba au oamenii ăştia cu mine, de ce crimă m-am făcutvinovat ? ! se întrebase atunci, ca să găsească răspunsulabia a doua zi : achitînd dinainte consumaţia, îl împiedicape patron să-i pretindă adaosul pentru copertino, „faţa demasă“, pentru dreptul de a se aşeza la o masă... Acesta şiera motivul pentru care toate mesele erau goale, lumeabînd în picioare ! Iar pe el, ofiţer de poliţie, incognitodesigur, -îl priveau ca pe ultimul dintre escroci ! Las’ să ledau ocazia să-mi ciugulească mizeria de cîteva sute delire !... îşi zicea acum, pufăind din pipă şi urmărind partidade şah ce se desfăşura la masa vecină.

Bătr'riul, cel care fuma şi el pipă, îl interesa mai puţinsau chiai- deloc. Celălalt, în schimb, un bărbat de vreotreizeci şi ceva de ani, blondiu cum sînt rareori italienii, cuo faţă ridată prematur şi o mină ursuză, se bucura deîntreaga sa atenţie. Nu numai că el era cel pe care i-1indicase Ettorino, dar recunoscuse din prima clipă în el peunul din indivizii care, în ajun, în minutele premergă-toare plecării vaporaşului în cursă, se foiseră, aparentfără rost, pe debarcader şi chiar pe punte. îl revedea cir-culînd pe-acolo cu şapca trasă peste ochi şi — reţinusemomentul, deşi, atunci, se-nţelege, n-avea nici un motivsă-i acorde importanţă — schimbînd o privire ciudată cufemeia aceea roşcovană, cu alură masculină, altă apariţiebizară pentru locul şi ora respectivă. Dacă, ieşind dinaula Palatului municipal unde se desfăşura ConferinţaInterpolului, întrebase de comisarul Menotti, fusese tocmaipentru a-i împărtăşi acestuia un rezumat al impresiilor, alobservaţiilor sale dinainte de îmbarcare. Amînînd întîlnireacu comisarul, îşi spunea că n-avea de fapt să-i comunice

164

mare lucru, că şi alţii — cum se şi dovedise, de altfel —-făcuseră aceleaşi observaţii şi că, în clipa aceea, comisarulera desigur prea ocupat cu ancheta şi cu „domnii de laRoma" ca să acorde atenţie fugarelor sale impresii. Şi iatăcă îl revedea pe individ aici, la cîţiva paşi de locuinţafamiliei Prati cea atît de lovită de soartă, presărînd pedrum ciudate rotiţe negre, cu şi mai ciudatc mici etichetegalbene !...

„WUkins Electronics, limited“... Hm !Bărbatul mai tînar îşi scosese jacheta, rămînînd într-o

cămaşă albastră şi cu o cravată roşie în dungi, de o cură-ţenie îndoielnică, la gulerul descheiat. De cîteva minutebune, stătea înţepenit cu capul între mîini, concentratasupra tablei de şah. Vigu, care trăsese scaunul său cevamai aproape de masa vecină, îşi permise să-l studiezeaţintindu-1 cu o privire făţişă, într-un chip aproape necu-viincios. Dar omul nu părea să-l bage în seamă. Analizapoziţia de pe eşichier şi buza de jos îi tremura uşor, iarfaţa i se strîmba din vreme în vreme într-un fel de rictusurît. Toate, semne evidente de dezechilibru, diagnosticăVigu. Ar fi interesant de ştiut de ce natură...

Cu totul diferit de partenerul său părea a fi bătrînulfumător de pipă. O faţă smochinită, uşor simiescă, pe caresclipeau însă doi ochi mici şi voioşi, plini de spirit. Purtaun costum de stofă neagră croit după moda anilor trei-zeci, iar la gît o mare lavalieră roşie, care îi dădea aerulunui bătrîn socialist din epoca romantică, ceea ce poate căşi fusese. Observînd interesul lui Vigu pentru partida deşah, bătrînul îi zîmbi peste masă, cu o bunăvoinţă uşorironică.

— Si accomoăi, commendatore ! i se adresă cu unglas subţiratic, şi acel „commendatore" accentua tonulironic.

Vigu se prefăcu a ezita. Apoi se ridică, apucînd scau-nul său de spătar.

— 2 permesso ? făcu el, adresîndu-se celuilalt jucător,care însă nu-i răspunse săniei nu-1 privi.

Bătrînul cu lavalieră roşie mimă ridicarea de pe scaunşi îi întinse mîna lui Vigu, prezentîndu-se :

— Professore Vicenzo Canelli.— Vigu...— Forestiere ? întrebă acesta. Străin ?

165

— Soltanto della citlă, minţi Vigu, nedumerindu-senici el de ce o face. Sono siciliano..-.

Poate fiindcă îşi amintise că în Siciliâ multe nume auterminaţia în u, ca şi cele româneşti !

— A ! conveni bătrînul profesor. De aici, desigur, foarteslabul, dar simpaticul accent !

In momentul acela, tînărul se hotărî în sfîrşit să mute.Dar o făcu cu atîta bruscheţe, încît răsturnă două piesepe tablă. Bătrînul aşeză cu un gest delicat piesele 1a. locullor. Celălalt aşeză pumnii încleştaţi pe masă, nepărînd niciacum, după ce se decisese asupra mutării, mai puţin încor-dat ca înainte. Ridicase privirea spre tavan şi se uita îngol, în neant parcă. Pe Vigu tot nu-1 lua în seamă, deparcă nici nu s-ar fi aflat la masa sa.

Abia acum se apucă acesta să studieze cu adevăratpoziţia de pe tabla de joc. Nu era defel simplă ! Şi izbitorera contrastul dintre stilul de joc al celor doi : piesele albeale bătrînului erau armonios plasate în preajma regeluirocat, lanţul de pioni centrali frumos asigurat de pe-rechea de nebuni, în totul impresia era de grija pentruestetic şi logică ; piesele negre ale celuilalt, în schimb,erau desfăşurate într-un mod haotic. într-un fel de schemăele linii frînte, regele însuşi tindea spre mijlocul tablei,cu intenţii hotărît agresive, şi poziţia, la o primă pri-vire, apărea precară, dacă nu pur şi simplu compromisă.Dar studiind-o mai atent, sau foarte atent, constatai cănici o piesă de oarecare importanţă nu era lipsită de aco-perire, iar atacarea altora, anume lăsate în voia soartei,ascundea primejdii iminente. Şi tocmai din poziţia aceeadezordonată se putea lansa, într-un moment sau altul alpartidei, un atac mortal asupra armonioasei poziţii ad-verse, altfel greu de străpuns : cele două ture, cei doi caişi singurul nebun rămas în joc, chiar şi regele ce se aven-turase spre centru păreau nişte cobre ascunse în solulcrăpat al unui deşert, gata să se năpustească şi să muşte...Partida era în faza trecerii de la jocul de mijloc sprefinal, şi Vigu intuia că negruj^se pregăteşte pentru olovitură decisivă, dai cum, în ce fel, nu vedea. Dar. ho-tărî! lucru, morocănosul jucător în cămaşă albastră aveaun plan foarte ascuns, cine ştie ce plan diabolic, şi eragreu de presupus că jovialul profesor cu alură de socia-list romantic i-1 va putea dejuca !...

166

Cu o mişcare elegantă, bătrînul Vicenzo Canelli îşiîntări şi mai mult flancul pionilor centrali Prea multălogică, îşi zise Vigu, frumoasa construcţie a albului se vaprăbuşi inevitabil cînd negrul va începe măcelul sacri-ficiilor ! Dar ce sacrificii va face, şi în ce ordine, fiindcăde făcut va face, ele „pluteau în aer“ şi nu se putea contape un calcul gi'eşit, tipul joacă prea dur, prea crud,pentru a putea să nădăjduieşti într-o greşeală naivă ! Săsperăm că simpaticul bătrînel nu pune prea tare la inimăpierderea unei partide de şah !

Ursuzul om în cămaşă albastră se aplecă din nou asupraeşichierului, în aceeaşi poză de concentrare exagerată.Tonomatul urla acum un rock-and-roll din cale-afară dezgomotos. Brusc, irascibilul bărbat în cămaşă albastră seridică, îndepărtînd scaunul cu o lovitură de picior, se dusecu paşi mari la aparatul care era sursa vacarmului şismulse şnurul din priză. în liniştea care se lăsă peste local,se desluşiră, cîteva secunde după aceea, vorbele rostite înşoaptă de doi_îndrăgostiţi de pe ecranul televizorului;acesta avusese sunet, dar filmul rulase pînă în clipa aceeaca pe vremea filmului mut.,.

Nimeni nu îndrăzni să protesteze împotriva închideriitonomatului. Cîţiva inşi păreau chiar bucuroşi de ini-ţiativa nervosului jucător de şah, alţii însă, vreo patrutineri gen blouson noir îi aruncară căutături întunecate.Dacă nu săriră la ceartă sau la bătaie, era fiindcă omul,obişnuit al casei, după cum aflase Vigu de la micuţulEttorino, avea pesemne reputaţia unuia care nu.se lasăcălcat pe bătături ; şi, de altfel, cînd se ridicase de lamasă se putea vedea că era un zdrahon cu braţele lungi,cu umerii foarte laţi şi palmele osoase, masive ca niştelopeţi !

Partida avea să continue, deci, într-o atmosferă maipropice ca pînă atunci. Dar, aplecat deasupra tablei, omulnu părea a fi mai destins. Buzele i se mişcau mute totca şi înainte, iar rictusul acela ciudat îi schimonoseachipul la fel de des.

Se auzi soneria unui telefon. Patronul* se deplasădindărătul tejghelei barului şi se duse în încăperea dinspate. Reveni numaidecît.

— C'e per voi, ingegniere, zise.

167

Omul’ în cămaşă albastră înălţă capul şi, o clipă, părusă zîmbească : expresie cu atît mai bizară pe faţa saposacă ! Cu siguranţă că aştepta acel telefon. Se ridicăşi, fără să se scuze faţă de partenerul său, se îndreptă cuaceiaşi paşi mari spre telefonul din odaia vecină.

Rămaşi singuri, Vigu şi profesorul Canelli schimbarăun zîmbet de înţelegere.

— Poate veniţi şi mîine pe aici, signor Vigu... aşa aţispus, nu ? sau Vigu, cu accentul pe ultima silabă ?...

— Nu, fără accent pe ultima silabă.— Da, foarte bine. Mi-ar plăcea să jucăm o partidă.— Dacă voi putea, voi veni, promise Vigu. Şi, ară-

tând din cap spre tablă : — Am impresia că amicul văpregăteşte o lovitură perfidă !

— Certamente, oftă bătrînul cu lavalieră roşie. Joacătare, trebuie să recunosc, imoral de tare, nu ştiu dacă măînţelegeţi... Vreau să spun că n-are nici un respect pentrufrumuseţea jocului, îl transformă într-un fel de luptăbrutală...

— ŞL. în general, vă bate ? întrebă Vigu cu tact.— Deseori, dar nu întotdeauna, oftă pentru a doua oară

profesorul Canelli. Cîteodată, în cursul jocului, se producela el, cum să spun, un fel de întunecime... clachează, nuştiu dacă mă înţelegeţi, e un fel de dezechilibru... Atunci,în cîteva mutări, poziţia lui se prăbuşeşte literalmente,şi asta de asemenea împotriva oricărei logici !

Pe bancheta lipită de perete se afla un teanc mare deziare. Vigu întinse mîna.

— îmi permiteţi, professore ?Băţrînul ridică din umeri.— Nu sînt ale mele, sînt ale amicului.Vigu îşi trecu privirea peste ziare. Erau ediţiile din

ziua respectivă din II Messaggero veneto, La Stampa,Corriere della serra, I’Unită şi încă vreo cîteva. Toate,fără excepţie, titrau pe prima pagină, cu sau fără foto-grafii, atentatul terorist de la Veneţia împotriva poli-ţiştilor Interpolului. Era o întîmplare ? Desigur, aceea erasenzaţia zilei, şi totuşi...

Omul în, cămaşă albastră continua să zăbovească latelefon. La un moment dat, îl văzură revenind la bar şicerîndu-i patronului cîteva fise. Vigu puse la loc pebanchetă teancul de ziare.

168

— In orice caz, nu e un tip prea comunicativ parte-nerul dumneavoastră, domnule profesor !

Bătrînul Canelli rîse uşurel.— Comunicativ ?! E tot timpul mut ca un peşte..;

Poate de aceea şi vine aici, la II riposo di pesce-cane ! încîte o seară întreagă, nu-1 auzi rostind decît : ,,şah“ şi,cînd e cazul, ,,mat“. Uneori, tăcerea asta a lui îmi dă fiorireci pe şira spinării... Are în el ceva halucinant, mi-e greusă vă explic...

— Mda... E într-adevăr inginer. ?— Cît se poate de inginer, signor Vigu ! Unii pretind

— şi îi cred ! — că ar fi început o carieră extraordinarăîn străinătate, în Anglia, pare-se, dar a întrerupt-o bruscşi ar fi venit aici, unde duce o existenţă oarecum stranie,într-un mic palazzo pe care l-a cumpărat şi în care nuprimeşte pe nimeni. Se zice că ar fi venit cu bani mulţidin străinătate. Singura sa legătură cu lumea sînt serilepe care le petrece deseori aici, jucînd şah cu mine sau cualţii ; dacă felul lui de a juca — l-aţi urmărit doar ! —poate fi numit o distracţie !

— îl cunoaşteţi de mult ?— De vreo jumătate de an. Dar mai mult decît v-am

spus despre el acum, nu ştiu nici eu. Plus numele, deşinu e exclus să nu fie cel adevărat...

— Adică ?— Luigi Tordu. Ingegniere Luigi Tordu.— Tordu ! ! repetă Vigu, dar pronunţînd cuvîntul

franţuzeşte. Sucitul... răsucitul... Ce potrivire nemaipo-menită !

Bătrînul Canelli surise amabil.— Seamănă oarecum, ca pronunţie, cu numele dum-

neavoastră... strecură el cu glasul său delicat. S-ar putea săfie sicilian şi el, deşi mă îndoiesc...

Vigu se făcu a nu pricepe maliţioasa remarcă. Dar nuavu cînd să plaseze o altă întrebare, fiindcă ciudatul in-giner Tordu — sau cum l-o fi chemînd cu adevărat ! —•reveni la masa lor. Aşezîndu-se în faţa tablei de şah,acesta spuse, uitîndu-se la ceas :

— Professore, exact peste treizeci de minute trebuiesă plec. Dacă nu terminăm partida pînă atunci, notămPoziţia şi o continuăm altădată.

Avea un glas răguşit şi neplăcut, în deplină conso-nanţă cu toată înfăţişarea sa. Nu găsea de cuviinţă să deavreo explicaţie şi cu atît mai puţin să se scuze faţă departenerul său.

Vigu fiicu semn patronului că vrea să plătească. Achitănota, din care nu lipsi meschinul supliment de cîteva sutede lire pentru il co per tino.

— Pe mine mă scuzaţi, se adresă el bătrînului Canelli,ignorîndu-1 voit pe celălalt. Trebuie să plec.

— Nu mai rămîneţi, signor Vigu ? — Bătrînul păreadezamăgit. — Credeam că vom face o partidă chiar înseara asta...

Vigu îi strînse mîna, înclinîndu-se.— Mi displace... Rămîne pe altădată, professore !

Buona notte, signori!De astă dată ciufutul inginer în cămaşă albastră ca-

tadicsi să-i răspundă la salut printr-un mormăit. Nu însăşi patronul, deşi şoma Ia tejghea, cu coatele proptite înzincul umed. De ! maniere negustoreşti tipic italiene,altminteri absolut inexplicabile !

Ieşind din bottega luminată d giorno, cu zecile sale debecuri, de sticlării şi de obiecte metalice strălucitoare,piaţeta ce se desfăcea la întretăierea a trei canaletti i sepăru cufundată de-a dreptul în tenebre. îi trebuiră cîtevaminute ca să-şi obişnuiască ochii cu obscuritatea locurilor.Nu-i fu greu să găsească, la vreo zece paşi de vitrina bo-degii, un colţ de zid care să-l ascundă. Se trase în beznăşi aşteptă.

Exact peste douăzeci şi cinci de minute — un ornicinvizibil, din vreun turn învecinat, vesti scîrţîind jumă-tatea de oră, ceasul său de mînă cu ace fosforescente îlpurta acum micuţul Ettorino... — uşa bodegii se deschiseşi se ivi silueta înaltă, masivă, a dubiosului inginer-jucă-tor de şah. Era îmbrăcat într-un pardesiu cu gulerul ridi-cat, avea pe cap aceeaşi şapcă pe care o purtase la debar-caderul din faţa hotelului Danieli. Omul ducea sub braţteancul gros de ziare. Se înfundă pe unul din strimteletrotuare ce şerpuiau pe lîngă un canaletto.

Din loc în loc, felinare chioare scoteau din beznă cîteo parcelă de apă şi de piatră. Paşii omului răsunau zgo-motos pe dalele umede ale strimtului trotuar, înlesnindu-ilui Vigu urmărirea. Acesta se păstra la o distanţă res-

,170

pectabilă de cel urmărit, fiindcă nu era ţipenie de om prinpreajmă, şj dacă inginerul Tordu ar fi întors capul exactîn clipa în care el, Vigu, s-ar fi aflat sub conul de luminăal unuia din felinare, şi nu la suficientă depărtare, cutoată uşoara ceaţă ce plutea deasupra oraşului, l-ar fidescoperit şi recunoscut fără doar şi poate. Dar omulmergea înainte, cu mîinile în buzunarele raglanului, adîn-cit pesemne în gîndurile sale, şi nu întoarse nici măcaro singură dată capul. Şi nici' Vigu nu şi-l întoarse, ne-avînd nici el vreun motiv să bănuiască a fi filat, larîndu-i, de cineva.

Urmărirea dură mai bine de un sfert de oră şi în totacest timp strimtele stradele rămaseră cu desavîrşirepustii. O singură gondolă trecu prin dreptul lor, lunecîndpe apa întunecată, tăcută ca o fantomă. în cele din urmă,Luigi Tordu se opri în dreptul unei porţi, pe care odescuie cu o cheie care, chiar de la distanţă, i se/păru luiVigu enormă. Profitînd de întunericul dens din loculacela, Vigu se apropie în vîrful picioarelor. Auzi distinctscrîşnetul cheii în broasca porţii şi încă un scrîşnet cînd,după ce intră, inginerul încuie la loc.

Aşteptă îndelung, cu siguranţă mai bine de încă unsfert de oră, pînă să se ducă în dreptul porţii prin caredispăruse straniul individ. Lipi urechea de gaura cheii,ascultînd încordat. O geană de lumină răzbătea pe subpoarta masivă, din stejar mîncat de carii, dar de auzit nuse auzea nimic altceva decît un fel de clipocit, ca şi cumacolo înăuntru ar fi plouat. încolo, nu se auzeau nicivoci, nici paşi, nici altfel de zgomote. Hotărî că e mo-mentul să intre.

Dintr-o veche deprindere, însuşită încă din adoles-cenţă, avea întotdeauna asupra sa un mic arsenal descule miniaturizate, foarte preţioase în cele mai variateîmprejurări : o lampă electrică, nu mai mare decît uncreion, un briceag ce era o adevărată trusă cu lame defelurite mărimi, cu tirbuşon, cheie pentru conserve etc.,un passe-parlout, o lamă dură din material plastic, plusbricheta, utilă nu numai la aprinsul pipei, plus ustensilelede fumat. De astă dată nu avea asupra sa un revolver,negăsind oportun şi nici... politicos pentru gazdele salesă umble pe străzi înarmat atunci cînd se afla în străină-tate ; aşa că îl lăsase în valiza de la hotel. Acum, însă.

171

dată fiind situaţia şi perspectiva de a da nas în nas cu unasau mai multe mutre de felul inginerului Sucitul, îi sim-ţea lipsa. Singura sa armă era un stilet mic, dar ascuţit caun brici, pe care îl ţinea ascuns sub ciorap, ceva mai susde gleznă, strîns de picior cu un elastic solid ; tot era maibine decît nimic !

Descuierea acelei porţi antediluviene nu putea să-ipună probleme. Luminînd broasca ruginită cu lămpiţaelectrică, al cărei fascicul de lumină, deşi foarte îngust,era intens, încercă întîi cu şperaclul, dar cea care se do-vedi eficace fu lama din material plastic. După numai vreodouă minute, limba de fier se trase îndărăt, scrîşnind, dedouă ori. Să fi fost tras, pe dinăuntru, şi un zăvor ? Nu :apăsă pe clanţă şi poarta cedă. însemna că şi altcineva,una sau mai multe persoane, avea să împrumute acea tre-cere în seara sau în noaptea respectivă. Vigu se strecurăînăuntru.

Se trezi într-o încăpere vastă, circulară, de un aspectcu totul bizar ; dar surprizele te aşteptau la fiecare pasîn oraşul acesta plin de bizarerii şi bizar el însuşi, prinnatura lui ! La mijloc, trona un havuz în funcţiune — onaiadă ce purta pe umăr o amforă aplecată lăsa să curgăîn bazinul, ce părea adînc, în stropi mărunţi, conţinutulvasului de marmură ; deci de aici venea zgomotul ca deploaie pe care îl auzise de afară ! Curios era şi că bazinulse afla dedesubtul podelei de piatră, ca să ajungi la eltrebuia să cobori trei trepte ! Şi era, acel bazin, circular,destul de larg ca să poţi înota în el, dacă aveai chef de aşaceva. încolo, holul era gol, cu excepţia unui dulap stră-vechi, minunat încrustat de dalta unui artist din cine ştiece secol, şi a două jilţuri în acelaşi stil. De sus, dintr-uncandelabru cu nenumărate braţe de cristal, cădea luminaslabă a unui singur bec aprins.

Prima grijă a lui Vigu fu să tragă zăvorul la uşa princare intrase ; dacă vizitatorii fără îndoială aşteptaţi dă-deau să intre, cel puţin să nu fie luat pe neprevăzute !Cum avea să se descurce apoi, rămînea de văzut... Dinciudata încăpere, ce te făcea să te crezi în sala de baie aunei vile din antichitate, se desfăceau trei uşi şi o sin-gură fereastră, largă, ce dădea desigur spre partea dinspate a clădirii, căci era opusă porţii de intrare. Dar Viguconstată cu stupoare că toate cele trei uşi aveau zăvoarele

,172

trase pe dinăuntru, iar fereastra era prevăzută cu gratiisolide : aşa fiind, pe unde ieşise omul pe care el îl urmă-rise şi pe care îl văzuse cu ochii lui intrînd aici ? ! Peunde se volatilizase ?... Trase zăvoarele şi încercă clanţelecelor trei uşi : erau încuiate, fără doar şi poate pe din-afară, de vreme ce zăvoarele erau trase pe dinăuntru !Nu-1 interesa să încerce să le descuie, fiindcă problemarămînea aceeaşi : pe unde ieşise, odată intrat, LuigiTordu ? !

încercă şi uşa dublă a dulapului, care la urma urmeiputea foarte bine ascunde o ieşire secretă. Uşa era încu-iată, şi a o descuia ii dădu mai multă bătaie de cap decîtpoarta masivă, adineauri. Operaţia îi luă mai mult de zeceminute, pentru ca în final să admire frumoasa lucrăturăa lăcătuşului ce era desigur de mult oale şi ulcele, dar carefusese un adevărat artist în meseria lui. Nu, dulapul nuascundea nici o ieşire secretă, şi, de altfel, trăgîndu-1, jiu

fără efort, de la perete, constată că peretele era constituitdin acelaşi bloc de marmură ca şi ceilalţi, fără nici o fisură,fără nimic care să poată da de bănuit că ar putea ficlintit din loc. Dulapul avea să-i rezerve însă o altă sur-priză : ordonat aranjate pe umăraşe, se aflau haineleinginerului Tordu ! Imposibil să fie confundate, le vă-zuse pe el cu puţin înainte, în lumina vie de la bottega,iar raglanul, din păr de cămilă, în minutele lungi cîtdurase urmărirea ; acesta din urmă, de altfel, mai eraîncă ud, umezit de burniţa de afară... Şi erau acolo toatehainele omului, jacheta, pantalonii, cravata în dungi roşii,pantofii — uzi şi ei şi uşor stropiţi de noroi ! —, cămaşaaceea albastră... inclusiv lenjeria de corp, slipul, un ma-iou, ciorapii ! Nu numai că individul se făcuse nevăzut,dar se şi despuiase la piele, întocmai ca într-o poveste cuvrăjitori medievali !

Cum nu crezuse niciodată în poveştile cu vrăjitori,nici măcar în copilărie, Vigu hotărî să găsească cheiamisterului... Pe undeva trebuie să fi ieşit omul acela, cenaiba ! Exista o ieşire secretă, aşa că nu-i rămînea decîts-o caute şi s-o găsească, dacă i se va lăsa răgazul ! Toatehardughiile astea multiseculare trebuie că sînt ciuruiteca nişte şvaiţere de galerii secrete, de coridoare nevăzute,de uşi misterioase, nimic de mirare să fi fost una şi aici...

Dulapul în care atîrnau hainele inginerului Tordumai conţinea tot felul de alte obiecte disparate, o măturăşi un făraş, nişte bucoavne roase la colţuri de şoareci, ogăleată şi, pe un raft, un vraf de saci de nailon, împăturiţicu grijă. Vigu luă în mînă unul din ei şi îl studie gînditor ;sacul de nailon era prevăzut la gură cu un şnur, ce păreacă putea să-l închidă ermetic, la folosire. Şi, spre deose-bire de vechiturile celelalte pe care le adăpostea dulapul,sacii erau noi, neutilizaţi încă ! ^

— Mda... mormăi Vigu, îndepărtîndu-se de dulapulmătăhălos.

Un sac de nailon, impermeabil... Un om care, înaintede a dispărea, se dezbracă în pielea goală... Un havuz,cu un bazin adînc... O concluzie oarecare se putea tragedin toate astea î Coborî cele trei trepte ce duceau la bazinşi se aşeză pe ghizdul acestuia. Lăsă mîna să atingă supra-faţa apei, ca să tresară în aceeaşi clipă : apa era călduţă,nu rece, cum ar fi fost de aşteptat în acea lună de sfîrşitde toamnă ! Era, indubitabil, încălzită ! Şi de ce să în-călzeşti apa unui havuz, obiect prin excelenţă decorativ ?...Apoi, mai era şi faptul că bazinul se afla sub nivelul po-delei, oare nu cumva pentru ca între podea şi apă să sepăstreze o pernă de aer ?...

Scoase din buzunar cutia de chibrituri şi aruncă unbăţ în bazin. Cîtva timp, chibritul se roti de colo-colo,lovit;, derutat, de stropii de apă ce cădeau de sus, dar apoiporni să plutească, încet, dar ferm, într-o direcţie anume.Atingînd marginea bazinului, se lipi de ea, dînd parcă săînainteze mai departe, fără să poată însă, fiindcă se aflaprea la suprafaţă. Oftînd, Vigu se ridică şi începu să sedezbrace. Numai la asta nu s-ar fi aşteptat, să facă o baieîntr-un havuz, într-o casă necunoscută şi misterioasă,înfruntînd o mie şi unu de pericole !... Dar nu era elomul care să dea îndărăt ! Gol puşcă, făcu constatareacă hainele sale, puţin îndesate, încăpeau perfect în saculde nailon şi că şnurul îl închidea pe acesta, pare-se,într-adevăr etanş. Etanş, antiacvatic, era şi creionul săuluminiscent, straşnic lucrat de ingenioşii japonezi. îşilegă sacul de mijloc, prinse între dinţi lăm^iţa electricăşi se cufundă în bazin. Apa îi trecea peste cap, cînd îiatinse cu tălpile fundul. Oho ! îşi zise, senzaţia fiind maidegrabă plăcută, în apa aceea călduţă. înotă o dată îm-

174

prejurul havuzului, după care, acolo unde băţul de chi-brit se muncea mai departe să înainteze dus de curent,plonja cu capul în jos şi, constatînd că nu se loveşte,cum se şi aşteptase de altfel, de marginea bazinului, îşiluă elan prin trei mişcări de bras în forţă. Capul îi ieşideasupra apei, fără să întîmpine nici de data asta unobstacol. Aşadar ieşise din bazin ! Apucă în mîna stîngălămpiţa electrică şi o aprinse, continuînd să înoate cubraţul drept. In faţă, se deschidea o galerie, al cărei'capăt, nu se întrezărea încă. Lumină în sus şi văzu că tava-nul de piatră se afla cam la o jumătate de metru. Iar lăr-gimea galeriei era aproape cît a unui culoar de concursîntr-un bazin olimpic ! înotă mai departe, fără grijă acum.

După mai puţin de un minut, putu să stingă creionulelectric, pe care îl prinse din nou între dinţi. Capătulgaleriei se întrezărea clar, în faţă, printr-o lumină cuatît mai vie cu cît coridorul acvatic era cufundat în beznă.Aprecie cam la patruzeci de metri distanţa pe care oparcursese şi cea care îi mai rămînea de străbătut. Po-vestea, acum, îl înveselea mai degrabă, deşi se putea aş-tepta prea bine ca la ieşirea din apă să-l înhaţe cine ştiece ipochimeni, şi încă în postura aceea ridicolă, de om încostumul lui Adam !...

Dar nu se întîmplă aşa. Galeria dădea într-o salăaproape aidoma cu cea de unde plecase, şi tot în bazinulunui havuz. Ieşi din apă, scuturîndu-se din tot corpul, caun cîine care a făcut o baie nedorită. Pe ghizdul bazi-nului văzu un mare prosop pluşat. Ca să vezi, ce oameniîndatoritori ! îşi zise, servindu-se fără jenă de prosop ca*să se usuce. Se îmbrăcă în viteză. Dar Luigi Tordu de ceîşi lăsase hainele dincolo şi nu se folosise şi el de unul dinsacii aceştia de nailon, atît de practici, se întrebă. Ei !probabil că pe acesta, ca om al casei, îl aştepta alt rînd dehaine aici... îşi aduse aminte că uitase, înainte de aplonja în bazin, să tragă zăvorul la poarta de intrare.Celui sau celor ce urmau să intre, şi nu vor putea, faptulle va da de bănuit. Ridică din umeri, doar n-avea să seîntoarcă pentru atîta lucru ; n-aveau decît să creadă căera din neglijenţa, din distracţia inginerului !•

Tot trei uşi avea şi sala aceasta, plus poarta sprestradă şi fereastra la fel plasată, spre spatele clădirii.Dar, acestea, nezăvorîte pe dinăuntru. Pe care să-şi în-

cerce norocul ? Apăsă pe rînd clanţele. Două uşi erauîncuiate, a treia, insă. se deschise fără zgomot, ca şi cuml-ar fi invitat să intre. Ei bine, va da curs invitaţiei !Ceea ce şi făcu, ca să se trezească in faţa unei scări cutrepte de marmură, cufundată in întuneric. Folosind dinnou credinciosul său creion electric, porni să urce prudentscara, treaptă după treaptă. Lumină de cîteva ori înainte,dar degeaba, capătul scării nu se întrezărea. Patruzeci,patruzeci şi unu... apoi şaizeci, şaizeci şi unu... chiar opt-zeci şi mai mult încă. numără el treptele, şi tot nu ajungeala capătul scării. Ce Dumnezeu, urca într-un turn, se în-treba el de data asta cu o oarecare îngrijorare, şi pesemnecă unea într-adevăr scara unui turn, fiindcă nici măcarla treapta a nouăzeci şi treia nu dăduse de vreun palier,de vreo uşă laterală, care să indice că era vorba de oclădire construită pe etaje. în sfîrşit, scara se sfîrşi, şipătrunse într-un culoar de asemenea cufundat în beznă,începeau să-l calce pe nervi toate acele mistere, galeriisubacvatice, scări interminabile, culoare lugubre, cu re-cuzita lor de Grund Guignol !

După un timp, îi ajunse la urechi un zgomot foarteslab. care, pe măsură ce înainta, se defini încetul cu în-cetul era o voce omenească, ce vorbea pe acelaşi tonegal şi monoton, fără să se poată înţelege ce spune. La unmoment dat, coridorul coti şi în faţă îi apăru o uşă, pededesubtul căreia se strecura o dungă de lumină. Glasulcare vorbea se desluşea şi mai bine acum, fără să se poatăînsă distinge cuvintele. După un minut, cînd ajunse lonumai vreo doi paşi de uşa din faţa lui, .îşi dădu seamacă era vocea crainicului unui post de radio. Lipi urecheade uşă şi ascultă. Acum se auzea destul de clar :

„— 1 viola hanno fatto una partita bellissima, ammi-nistrando alia Juve tre reti d’alta classe. La sconfitta e,per i bianconerri, una sorpresa dolorosa, che gli allontanadai vertice della classifica..."

Un banal comentariu asupra unui meci de fotbal !Emisiunea continuă încă vreo cîteva minute bune,

ascultată pare-se cu religiozitate de cel sau cei dinăuntru,în sfîrşit, emisiunea sportivă se termină, şi radioul tăcu.O voce de bărbat se auzi, o alta îi răspunse, dar fără săse poată distinge ce spuneau ; adineauri, probabil, radioul

176

fusese pus la maximum. Vigu îşi încordă din răsputeriauzul, dar degeaba.

în clipa în care i se păru a desluşi, rostit de unul dincei doi, cuvîntul rivoltela — revolver —, atingerea rece,la ceafă, a unei ţevi metalice îl făcu să înţeleagă că eraconfruntat exact cu obiectul invocat dincolo de uşă !Dezagreabilă coincidenţă !

Un glas răguşit, hîrşîit, despre care nu-ţi puteai daseama dacă era de bărbat sau femeie, rosti în spatelesău, într-o italiană pocită :

— Tu cine dracu eşti ?! Şi ce cauţi aici 7

VII

Odaia în care fu obligat să intre sub ame-ninţarea revolverului, deschizînd uşa la care ascultase fărărost atîtea minute în şir,. în loc să caute alte căi de inves-tigare a suspectei clădiri, distona cu totul faţă de ce văzusepînă atunci în acel palazzo părăduit : era un living-room,dacă nu propriu-zis luxos, în orice caz confortabil, cumobilă modernă, utilitară, cu covoare noi, adînci, cu ta-blouri abstracţioniste pe pereţi, cu tot felul de aparate decele mai apreciate mărci — televizor Telefunken, radioportativ Philips, combină muzicală Griinding şi altele. Doiinşi aşezaţi în fotolii, în faţa unor pahare de cocktailuri,îl priviră cu stupoare cînd intră. Unul era inginerul LuigiTordu, cunoştinţa noastră, celălalt, un bărbat de vreocincizeci de ani, îmbrăcat într-un halat de casă de mătaseverde, care îşi ridică pe frunte ochelarii cu ramă groasăde baga, ca să-l vadă mai bine, şi întrebă :

— Ce-i asta, Helga ? ! Unde l-ai pescuit pe individulăsta ?

Deci era totuşi femeie cea care îl capturase ! Şi nici nutrebuia să întoarcă spre ea capul, chiar dacă revolverullipit de ceafă i-ar fi permis, ca să ştie despre cine eravorba : desigur, roşcovana bărbătoasă de la debarcaderuldin faţa lui Danieli.

— Nu vă spuneam eu că trebuie să luăm şi alte măsuride pază ? spuse femeia din spatele lui Vigu, cu glasul eide cioară, ce avea pe deasupra şi un accent nemţesc teribil.

16A

Nu, că e de ajuns intrarea secretă ! Na, de ajuns ! Şmecherise glnfesc destui pe lumea asta, voi ce credeţi ? !

Morocănosul Luigi Tordii ieşi abia acum din muţeniasa congenitală :

— A ! făcu el. A ! Domnul Vigu din Sicilia !Aşadar nu fusese chiar atît de absent în timpul parti-

dei de şah cu bătrînul profesor Canelli L— Cine eşti dumneata ? întrebă aspru bărbatul cu

ochelari. Să nu spui că eşti un simplu hoţ ! Văd că prie-tenul meu te cunoaşte. Luigi, vezi dacă e înarmat !

Inginerul se ridică în silă din fotoliu şi îşi trecu mîinilepeste corpul lui Vigu, insistînd la subsuori, la buzunarelehainei şi ale pantalonilor. îi pipăi şi pe coapse, dar nucoborî pînă la glezne.

— £ pulito, zise. E curat.— Hm, mormăi bărbatul din fotoliu, surprinzător !

Aşadar, cu. cine avem onoarea ?Adevărul este că la o explicaţie cît de cît plauzibilă a

prezenţei sale în acea casă Vigu nu se gîndise dinainte.Degeaba îşi mai frămînta creierii acum. De altfel, tot nuera nici o şansă să fie crezut, şi riscul pe care îl înfruntaera acelaşi ; din moment ce descoperise trecerea secretă,nu mai putea fi cruţat de oamenii aceia decît dacă în spa-tele primului secret nu se ascundeau şi altele. Ceea ce eraexclus, dat fiind compromiţătorul obiect pe care îl avea înbuzunar, rotiţa neagră cu mica etichetă galbenă...

înaintă doi paşi şi se lăsă să cadă într-un fotoliu, faţăîn faţă cu bărbatul cu ochelari.

— Cum îţi permiţi ? ! ţipă glasul de cioară al nem-ţoaicei. .Ridică-te imediat !

Vigu întoarse capul spre ea, văzînd-o de fapt abiaacum. Era, într-adevăr, roşcovana de la debarcader.

— Domol ! zise flegmatic. Puţină politeţe nu stricăniciodată, stimată doamnă !

Se întoarse spre bărbatul cu ochelari :— Am apucat să aud că Florentina a bătut-o pe Juven-

tus cu 3—0. Dar Inter, dar TJdinese ce-au făcut ?Spre totala sa uimire, individul, ce părea, după halatul

de casă în care era-îmbrăcat şi după întreaga sa atitudine,a fi amfitrionul, stăpînul casei, îi răspunse cu toată serio-zitatea :

— Pari Inter cu Roma. 1—2 Udinese cu Torino...

Şi înşiră, unul după altul, pe acelaşi ton serios^oatecelelalte rezultate ale etapei. Şi ăstuia îi filează o lampă,îşi zise Vigu, ca şi inginerului, ca şi nemţoaicei, fără în-doială,* asta folosind cu siguranţă şi niscaiva droguri, sevede după toată comportarea ei. Trei ţicniţi, periculoşi cutoţii, dintre care femeia pare să fie o adevărată viperă cucorn... Dar, cu oarecare chibzuinţă, poţi obţine unele avan-taje din ţîcnelile oamenilor ! Poţi să-i neutralizezi uzîndchiar de maniile lor... Dar cum ? !

— Mulţumesc, zise. Duminică vreau să joc la Totocalcioşi rezultatele de astăzi îmi confirmă pronosticurile...

Vorbea ca să se afle în treabă şi să cîştige timp, dar,iarăşi spre uimirea lui, bărbatul cu ochelari, amfitrionul,păru realmente interesat de subiect !

— Vezi să nu faci 13 ! — şi îi zîmbi aproape cu sim-patie. Crezi că e la îndemna oricui ?... — Continuă pe unton de evidentă infatuare : — Crezi că oricine e un VittorioDomenghini — Vigu trase concluzia că acela e numeletipului — , să cîştige de trei ori premiul cel mare, o dată300 de milioane, a doua oară 600 şi a treia oară — finiscoronat opus ! — un miliard şi două sute de milioane !

Vigu fluieră admirativ.— Complimenti, commendattore ! Ai cîştigat dum-

neata aceste sume fabuloase ?Pieptul lui Vittorio Domenghini se umflă de orgoliu.— Giâ ! Cu ce bani crezi că am cumpărat acest palaz-

zo ? Cu ce bani crezi că subvenţionez nişte importantecercetări ştiinţifice ?... Pînă acum cinci ani, eram unsimplu funcţionar de bancă — inteligenţa a învins însăpînă la urmă, de altfel şi port un nume predestinat, Vit-torio !... Da, caro mio signore, am încasat, una după alta,toate acele sume grase !

Iată-1 că i se adresa acum cu „dragul meu domn“ ! Seafla pe drumul cel bun — individul era sensibil la măgu-liri... Dar tocmai cînd savura acest prim succes psihologic,se auzi glasul răguşit şi strident al Furiei roşcovane, careîşi însoţi vorbele şi cu cîteva lovituri din picior isterice :

— Ma che fate, Don Vittorio ? ! La dracu cu Totocalcioşi alte prostii, individul ăsta pătrunde în sediul nostru casă ne fure secretele, iar dumneata stai'la taclale cu eldespre Juve, Udinese şi alte tîmpenii ! Individul ăstatrebuie lichidat!

166

ichidat“ nu suna bine deloc... Expresia feţei lui DonIo se schimbă şi ea, cînd zise, nu fără o strîmbătură

de nemulţumire :*

— Cred că ai dreptate, Helga... Dar fii ceva mai calmă,te rog, poate că ar fi momentul să te duci să-ţi faci oînţepătură, draga mea... %

— Nu e încă ora pentru înţepătură ! protestă roşco-vana. Individul ăsta trebuie lichidat ! Auziţi *— lichidat !

O ţinea una şi bună — pesemne că avea idei puţine,dar foarte fixe ! Insistenţele ei besmetice nu puteau însăsă nu-i facă lui Vigu pielea de găină... Noroc că Don Vit-torio nu părea să ia încă în considerare sîngeroasa sugestiea femeii. Cu acelaşi ton afabil i se adresă lui Vigu :

— Chiar aşa, cum ai intrat dumneata în această casă,şi cu ce scopuri ? Ţi-aş rămîne îndatorat dacă mi-airăspunde. ^

Pînă şi taciturnul Luigi Tordu părea să aştepte cuinteres explicaţiile vizitatorului nepoftit. Vigu zîmbi cîtputu mai larg :

— Cu plăcere, domnule Domenghini... — Negăsindo minciună convenabilă, se decise să mărturisească parţialadevărul. —- Mă numesc într-adevăr aşa cum a spusdomnul inginer Tordu, aici de faţă — am avut fericitaocazie să urmăresc magistralul joc de şah al dumnea-lui... —, dai’ nu sînt sicilian. Sînt străin, român, şi facparte din poliţia României ; particip la lucrările Confe-rinţei Interpolului...

O tăcere de gheaţă urmă după aceste cuvinte. Abiadupă un timp, Helga cea roşcovană scrîşni literalmente— i se auziră măselele de cal frecîndu-se între maxilare :

— O !... O !... Ce v-am spus eu ? !Vigu reluă, cu acelaşi zîmbet angajant şi cu aceeaşi

mină candidă ; dar simţea că, în spatele lui, isterica nem-ţoaică ridicase din nou pistolul — de la una ca ea teputeai aştepta în orice clipă să apese pe trăgaci :

•— Sînt poliţişti şi poliţişti pe lumea asta, domnii mei..7Eu, vă mărturisesc, am ales această carieră atras deneprevăzutul pe care îl implică, de ispita de a pătrunde îniîecare zi cîte un mister... Sînt un poliţist romantic, domniimei, credeţi-mă ! Orice enigmă mă fascinează, pur şisimplu... Dar să ajungem la explicaţia prezenţei mele înaceastă casă. îmi cer scuze că am abuzat de ospitalitatea

167

dumitale, Don Vittorio, dacă ştiam că voi găsi o ggzdăatît de îndatoritoare, aş fi bătut pur şi simplu cu ci^Rne-lul în poartă... Dar îmi permiteţi să fumez ?

încă uluit de îndrăzneaţa mărturisire a poliţistuluistrăin, Don Vittorio încuviinţă maşinal din cap. Vigu îşiumplu tacticos pipa, înainte de a continua :

— Persoana, ieşită din comun, veţi recunoaşte, adomnului inginer Tordu m-a intrigat din cale-afară în timpce chibiţam partida de şah. Un om atît de interesant nuîntîlneşti pe toate drumurile... Dintr-o veche deprindere,l-am urmărit cînd a părăsit bottega respectivă şi l-am văzutintrînd pe o anumită poartă. Veţi recunoaşte şi asta, călocurile, aici, casele, paZazzo-urile, canalele, totul, totule încărcat de mister, exact ambianţa pe care mi-am dorit-odintotdeauna... Aşa că am descuiat şi eu poarta respectivăşi am intrat. Ei bine, în sala de marmură, străjuită dehavyz, am fost confruntat cu o enigmă de prima mînă !— şi Vigu descrise, punct cu punct, perplexitatea sa înfaţa acelei camere închise în care un om pătrunsese şi dincare ieşise apoi, fără să aibă de fapt cum s-o facă. Descriseîn continuare şi modul cum dezlegase rebusul. — Amnimerit finalmente în bazinul unui alt havuz, am urcattreptele interminabile ale unui turn, căci presupun căde un turn e vorba, şi am ajuns aici, în compania dumnea-voastră, în împrejurările pe care le cunoaşteţi... Sîntîncîntat că am întîlnit doi oameni atît de amabili, cadumneata, commendattore, şi ca domnul inginer Tordu...Chiar şi distinsa şi graţioasa doamnă care se joacă curevolverul în spatele meu cred că o face din glumă !...Dar e o glumă periculoasă, şi nu numai pentru mine — unglonte poate ieşi de pe ţeavă cînd te aştepţi mai puţin şi,în general, nu îşi judecă traiectoria...

Nu era de crezut să-i fi convins în vreun fel pe ceitrei inşi, oricît ar fi fost aceştia de „săriţi de pe şină“...Inginerul se uita la el cu aceeaşi concentrare cu careanalizase ceva mai devreme poziţia de pe tabla de şah ;un dezechilibrat, poate, sau chiar mai mult ca sigur, dar,cel puţin în cazul lui, o inteligenţă dezechilibrată. Iar peroşcovană o auzea pufnind în spatele său întocmai cao felină în cuşca unei grădini zoologice.

— Şi ce alte secrete ai mai descoperit în acest palazzo ?îşi aescleştă gura inginerul.

16S

-^Ce alte secrete ?... se miră Vigu. Da, presupun cămarffnt şi altele, dar nu le-am descoperit, n-am avutocazia...

— Individul trebuie lichidat ! Lichidat ! aproape că setinguia acum sanguinara Helga.* Dar Vittorio Domenghini n-o luă in seamă. Altăreacţie surprinzătoare, se ridică pentru întna dată dinfotoliu, ca să se ducă la un mic bar cu rotile, pe care îldeschise. Scoase o sticlă de gin, una de Cinzano alb,precum şi un pahar curat.

— Un piccolo bicchiere, signor comissarlo ?— Si, grazie !Don Vittorio îi umplu paharul, ca şi pe celelalte.

Numai Ilelga nu se atinse de al ei.— Şi ce discutaţi voi acolo, la conferinţa Interpolului ?Vigu ridică din umeri.— Verzi şi uscate ! Q problemă cu care noi, în Româ-

nia, n-avem nici în clin, nici în mînecă : terorismul inter-naţional, moduri de organizare şi de acţiune, metode decombatere, aspecte psihologice, baliverne dintr-astea... Eupersonal mă plictisesc copios în timpul şedinţelor !

— E totuşi o problemă foarte importantă, spuse DonVittorio pe un ton grav şi parcă cu reproş. Terorismul eun fenomen dominant în lumea contemporană şi e sigurcă va lua tot mai mult amploare...

— Credeţi ?....— Absolut sigur ! Viitorul îi aparţine, caro signore !

El va înlătura, mai curînd sau mai tîrziu, toate sistemelede guvernare de pe glob, de asta să nu ne îndoim !

Acelaşi accent de orgoliu în glasul lui Vittorio Domen-ghini, ca şi adineauri, cînd subiectul fusese mănosul, celpuţin pentru el, Totocalcio ! Dar a-i cânta şi de data astaîn strună nu era posibil ; cum era de crezut să facă el, unpoliţist, elogiul terorismului ?...

— Şi cu ce le va înlocui ?Don Vittorio se încruntă.— Cu nimic ! Important este să se distrugă sistemele,

nu să fie instaurate altele... care să fie şi ele combătutela rîndul lor...

Vechea lozincă a anarhismului mondial !— Aşa că eu îi înţeleg pe mult huliţii terorişti, reluă

fostul funcţionar de bancă îmbogăţit de pe urna fotba-

169

lului. Nimic pe lume nu îţi oferă satisfacţii mai mari ,ţiecît'exercitarea puterii !

— Ce fel de putere ? Politică, economică, spirituală ?— Puterea pur şi simplu ! Puterea cu P mare ! Pute-

rea din umbră !Divaga acum, pe un ton de-a dreptul frenetic, beat de

o beţie rece. Ca deodată să se aplece înainte şi să întrebe,cu un soi de aviditate :

— Ce impresie a făcut asupra voastră atentatul de peacel vaporetto cu care aţi plecat în plimbare ?

Vigu îl privi lung.— Domnule Domenghini, eu sînt poliţist şi profesiu-

nea mea implică riscul permanent al morţii. Am ştiutasta de la început şi la fel şi colegii mei din indiferentce ţară de pe glob. Punînd o bombă sub picioarele noastre,teroriştii au dovedit o oarecare logică — noi sîntemduşmanii lor, aşa că ne-au tratat în consecinţă. Numai că....

— Numai că ?... îl îngînă Vittorio Domenghini.— Numai că n-a căzut victimă nici un poliţist, ci o

fetiţă de treisprezece ani, un copil...— Nu s-a urmărit, desigur, asta...— Poate, dar aşa stau lucrurile. Trec peste faptul că

e vorba de un copil excepţional, pe care îl aştepta ostrălucită carieră artistică, dar nici un copil, nu numai cănu ai dreptul să-l ucizi, dar nici să rişti să-i pericliteziîn vreun fel existenţa...

Urmă o tăcere crispată. De cîtva timp, Vigu simţeaaţintiţi asupra lui ochii neguroşi ai inginerului. îl priveaconcentrat, cu nimic altfel decît privise tabla de şah înacea bottega. Şi Vigu ştia că omul ezită îndelung înainte, de a face o mutare, dar mai ştia şi cît de veninoase îi sîntmutările. Şi iată că făcu mutarea acum, după lungileminute de muţenie şi probabil de meditaţie.

Inginerul se ridică hotărît din fotoliu.— O să-mi dai voie, amice, spuse cu un glas uscat,

să te scotocesc niţel prin buzunare ! Actele, dar şi celelalte.Ireparabilul aveâ să se producă peste cîteva secunde

era inevitabil. în tot răstimpul absurdei „conversaţii" cv;cei trei maniaci ai crimei, nu surprinsese nici un momenţde neatenţie al lor, ca să poată scoate din buzunarulfulgarinului compromiţătorul obiect care îl costase ceasulde la mînă şi, în final, avea să-l coste poate şi viaţa.

170

Ar fi; jţrebuit să provoace în vreun fel acel oricît de. scurtmoment de neatenţie, dar cum n-o făcuse, plătea acum...Se ridică din fotoliu, cu o ridicare din umeri ce s-ar fivrut nepăsătoare. _

— Poftim ! zise.Luigi Tordu îşi strecură mîna în buzunarul său de la

piept şi extrase portvizitul. Frunzări paşaportul, cercetălegitimaţia sa de ofiţer al miliţiei municipiului Bucureşti,celelalte acte. Le introduse la loc în portvizit şi, spresurprinderea lui Vigu, i-1 restitui. Procedă la fel şi cucelelalte buzunare, restituindu-i de fiecare dată pipa,pachetul cu tutun, lămpiţa electrică, chiar şi şperaclulşi tot ce mai găsi. Dar veni şi rîndul buzunarelor fulgari-nului. Scoţînd la ivgală rotiţa neagră, pe care era aplicatămica etichetă galbenă, se făcu vînăt la faţă.

—; De unde o ai ? întrebă dur.Vigu răspunse fără convingere :— Am găsit-o pe stradă.Inginerul nu spuse nimic. Nici nu era de altfel nimic

de spus. în tăcerea îngheţată, răsună deodată glasulcîrîitor al Helgăi :

— Trebuie lichidat ! Lichidat ! Ce mai aşteptăm ? !Fireşte că trebuia lichidat, el era cel dintîi care să

admită că femeia avea dreptate întru totul... Cum să i semai dea drumul, ca să revină apoi, peste'un ceas, însoţitde o trupă întreagă de carabinieri ?... întorcîndu-se fulge-rător din călcîie, Vigu dădu cu muchea mîinii o loviturăîn locul unde trebuia să se afle braţul femeii turbate careîi cerea cu atîta insistenţă capul ; n-o vedea, lovitura puteanimeri în gol, şi atunci, mai mult ca sigur, numita Helgaar fi apăsat pe trăgaci ! Dar nu : lovitura sa oarbă atinseexact cotul femeii, care, cu un ţipăt ascuţit, scăpă din mînăpistolul şi se trase cu un pas îndărăt. Cu un al doileagest reflex, Vigu îi mai aplică o lovitură cu mucheapalmei în gîtlej, şi femeia se prăvăli la podea, lîngăperete ; nu-şi pierdu cunoştinţa, dar rămase ca parali- .zată, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura rînjită, ca o lupoaicăbătrînă şi rea ce îşi arată colţii. Revolverul era preadeparte ca să-l poată ridica la timp ; cu o lovitură de picior,Vigu îl trimise sub un scrin, unde nu-1 mai putea ajunge.

Avea de făcut faţă celorlalţi doi. Don Vittorio nupărea să fie periculos, şi într-adevăr, omul se retrăsese

spre peretele opus, vizibil speriat de întorsătura pe careo luaseră lucrurile. Nu acelaşi lucru se putea spune despreinginerul Luigi Tordu, care tocmai se pregătea să treacă:1a atac. „Se pregătea", acesta e cuvîntul, fiindcă, la felca şi în faţa tablei de şah, reacţia sa nu fu nici de dataaceasta rapidă, ci calculată. Omul, un zdrahon, după cîteîl ştim, de categorie grea în orice caz. luă garda cu pumniiînainte, întocmai ca un boxer de şeqală anglo-saxonă. Vigu,cel mult de categoria mijlocie, întinse braţele în lături,cu palmele desfăcute, aşteptîndu-i asaltul ; norocul săucă nu neglijase decît în parte antrenamentele de jiu-jitsude la clubul Dinamo, altfel ar fi fost o pradă uşoară pentrumătăhălosul inginer ! Cu toate astea, primul „elinei" îi fudefavorabil : repezindu-se spre el, Luigi Tordu eschivăperfect, nelăsîndu-se apucat de vreunul din braţe, nici de'corp, în schimb îi administră un croşeu de stînga dublatde un upercut, care îl trimiseră pe Vigu pur şi simpluîn zbor, în peretele din spatele său. Dar nu căzu.- Şi cuminginerul, convins că îl scosese din luptă, se apropiasede el, cu intenţia vădită de a-i aplica o lovitură decisivă,Vigu, cu o piruetă, făcu să se schimbe poziţiile şi, cu opriză norocoasă, îl apucă cu ambele mîini mai sus decot, zvMind, în secunda următoare, întreaga acea masăde carne şi mai ales de oase peste capul său, pînă înperetele celălalt ! Nimeni nu-şi revine uşor dintr-o aseme-nea căzătură violentă... Cu un surîs de triumf, Vigu făcudoi paşi în direcţia adversarului său doborît, cînd. brusc,simţi că îi cade tavanul în cap ! N-avusese cum şi cînd săobserve, în timpul ciocnirii cu inginerul, că o a cinceapersoană intrase în încăpere, în spatele său !

...Cînd, după nu se ştie eît timp, îşi reveni în fire,se afla undeva într-o cameră obscură, învăluită în tăceretotală. încet-încet, îşi aduse aminte de cele petrecute.O durere insuportabilă îi ţinea ţeasta ca într-o menghină.Ridică mîna şi pipăi cu grijă un cucui imens în dreptultîmplei stingi. în secunda următoare, înţelese că mîinilenu-i fuseseră legate... Se ridică în capul oaselor ; zăceape o podea de parchet. Se pipăi din cap pînă la picioare*— era întreg... Dar deşi trecuseră cîteva minute de cînddeschisese ochii, aceştia tot nu desluşeau nimic prinîntuneric, nu venea de nicăieri vreo rază de lumină.Totuşi, după un timp, deosebi, în bezna totală, un drept-

172

unghi cu o idee mai puţin negru, pesemne o fereastră :noaptea de afară era totuşi mai puţin întunecoasă decîtcea dinăuntru ! Se căută prin buzunare şi, spre mareasa mirare, constată că toate obiectele se aflau la locul lor ;îşi aminti imediat că, în timpul acelei fatale percheziţiicorporale, inginerul îi restituise rînd pe rînd conţinutulbuzunarelor, mai puţin compromiţătoarea rotiţă : unadevărat gentleman, ce mai !... Sau un prost, sau untip eminamente sonat ; el, în locul lui, n-ar fi procedatîn nici un caz aşa ! Vorba e că, acum, avea la dispoziţiemicul său arsenal, şi, încă o dată, creionul luminiscentîi fu de cel mai mare ajutor : îl aprinse, trecînd fascicu-lul de lumină, metodic, de-a lungul şi de-a latul încăperiiîn care se afla prizonier. Se ridică în picioare, constatînduşurat că se ţinea mulţumitor pe ele — dacă n-ar fi fostacea teribilă durere de cap, toate ar fi fost în regulă , darn-avea să-l scoată pe el din circulaţie o banală „migre-nă" !... Bineînţeles, încercă întîi clanţa uşii : încuiată.Avea să se ocupe de ea mai tîrziu. Apoi, se duse la fereas-tră : o simplă fereastră, fără zăbrele, dar cînd o deschiseşi se aplecă deasupra pervazului, îşi dădu seama că nuse putea fugi pe acolo : conul de lumină al lămpiţei salecăzu în jos pînă la mai bine de zece metri, dar tot nu sevedea nici pămîntul, nici apa vreunui canaletto, nimic :cel mai sigur mijloc de a-ţi frînge gîtul, dacă te aruncaide acolo ! Mai departe, cercetînd cu credinciosul fasciculde lumină al lămpiţei sale japoneze încăperea, dădu şide un simplu comutator aflat în stînga uşii, la locul undeşi trebuia să se afle ; se apropie neîncrezător şi îl răsuci ;un bec puternic, atîrnat de tavan, se aprinse !

Hotărî, în acelaşi moment, că era o gravă impru-denţă să ţină aprinsă acea lumină. Totuşi, în cele vreozece secunde cît rămase luminată încăperea, îşi făcu oidee despre ce putea să fie şi la ce putea sluji : era de faptun atelier sau un laborator de fizică, înţesat de un milionşi unu de mici aparate, de cabluri, de retorte, de chestiidintr-astea, într-o îngrămădeală nebună : fără doar şipoate, „laboratorul" acelui dubios inginer Luigi Tordu...De ce îl închiseseră aici ? Cine putea şti ? Poate că eraîncăperea cea mai la îndemînă, poate că exista o anume

intenţie secretă, mai bine să elimine din minte presu-punerile care oricum nu-i puteau sluji la nimic ! Intr-un

colţ, se afla o canapea, acoperită cu pături, cu cearşafurişi perne ; pesemne că inginerul şi dormea aici.

Plimbînd conul de lumină, acum mai mult la întâm-plare, peste toate acele sofisticate aparate şi cabluri, şiretorte, şi ce-or mai fi fost — el, oricum, era profan întreburile astea ! —, Vigu dădu la un moment dat de olămpiţă electrică foarte discretă, ridicată doar la trei-patru centimetri deasupra mesei, cu un abajur de metalşi lîngă care se afla un comutator minuscul. îşi zise cădacă ar aprinde lumina aceea, poate că n-ar risca să fievăzută dinafară, ca puternicul bec din plafon ; se maişi temea că bateriile „creionului" său îl vor lăsa în curînd.Apăsă pe comutator, beculeţul se aprinse, dar în acelaşitimp se auziră, foarte în surdină, şi nişte voci ; să fi fostacela un mijloc prin care inginerul Luigi Tordu îşi spionapropriii"complici ? l~

— Aţi venit foate târziu la întâlnire, auzi Vigu glasulacelui Don Vittorio, care de altfel îl tratase cu destulăcomplezenţă.

în replică, se făcu auzită o voce onctuoasă, ca de omal bisericii în momentul cînd acordă binecuvîntarea :

— Am venit atunci cînd am socotit de cuviinţă. Dacăintenţionaţi să-mi faceţi orice fel de reproşuri, acum saualtădată, vă previn că e absolut ridicol...

Vocea aceea îi era cunoscută ! Şi tonul ! Şi modul defrazare ! Dar de unde, şi în ce fel ? Totuşi, vocea îi eracunoscută ! Vigu îşi frămînta creierii, dar fără nici unrezultat.

— Să trecem peste asta ! Sînteţi de acord sau nu cupropunerile noastre ?

— La ce lucrează în momentul de faţă signor Luigi ?replică vocea necunoscută — ce, din nou, i se păru foartefamiliară lui Vigu— ocolind întrebarea propriu-zisă.

Răspunse inginerul însuşi, cu glasul său răguşit :— Mă priveşte ! Dar vă stau la dispoziţie oricînd cu

ce veţi considera necesar ! Sînt un profesionist de înaltăcalificare, ştiţi asta. Vă pot procura materialul oricînd şioriunde, aici sau în oricare altă ţară. Şi nu doresc să fiuplătit, ştiţi şi asta : o fac pentru cauză, atît.

Din nou, după o lungă pauză, vocea acea insuportabilde familiară, dar imposibil de identificat :

175

— Răspunsul este : nu... Nu prezentaţi, din punctde vedere psihologic, nici o încredere !

O pauză şi mai lungă, încordată, se simţea asta. Apoi,cu o anume disperare în glas, acel Don Vittorio :

— De ce ? ! Avem mijloacele noastre materiale pro-prii ! Nu cerem altceva decît să slujim organizaţia cîtmai bine...

— Şi să urcaţi în ierarhia ei, nu-i aşa ?— Desigur ! V-am arătat de ce sîntem în stare : pe

cine n-a impresionat atentatul împotriva Interpolului ? !Toate, toate ziarele au articole pe pagina întîi !... Uita-ţi-vă, le avem aici ! Şi veţi vedea că şi cele din străinătate...

— Aţi ucis o biată fetiţă şi aţi rănit un maresciallooarecare, frumos bilanţ ! Dar ştiu că un anume individ aintrat în acest palazzo acum cîteva ore : cine a fost ? Ces-a întîmplat cu el ?

Crispat, Vigu îşi auzi la micuţul difuzor secret rela-tarea propriei sale aventuri. Iarăşi o pauză, după carevocea, atît de familiară lui, a necunoscutului rosti :

— Altă stupiditate... Ei bine, cu tot regretul meu,pentru că şi acesta e un act prostesc, omul trebuie lichidatîncă în această noapte ! Gîndiţi-vă cum să vă debarasaţi decadavru...

Ascultîndu-şi sentinţa de condamnare la moarte, luiVigu i se făcu, bineînţeles, cam răcoare ! Trebuiasă găsească un mijloc de evadare, ce Dumnezeu ! începuprin a bloca uşa, îngrămădind în faţa ei masa de lucru,apoi cîteva scaune şi canapeaua. Dar cu ast» nu realizamare lucru, întîrzia cel mult deznodămîntul. Poate remi-niscenţa lecturii unor romane de capă şi spadă, poate unamai recentă, cu siguranţă mai recentă, îl făcu să tresară :nu evadase şi onorabilul Giacomo Cassanova, idolul femei-lor, cu două secole în urmă, tot aici, la Veneţia, cu ofrînghie bine împletită, din închisoarea ducală ?...

Acum, problema era de timp ! Pe canapeaua ingineru-lui Tordu se aflau cearşafuri, două pături, mai erau şinişte cabluri de plastic în acel atelier, sau laborator,abracadabrant... Iată că avea să-i servească şi stiletulascuns, prins de un elastic puţin deasupra gleznei ! Urmăo muncă încordată, de mai bine de o oră, pînă fu împle-tită, din păturile şi cearşafurile spintecate şi din cablurilede plastic, o frînghie lungă de aproximativ cincisprezece

176

metri — mai mult de atît cît putea să fie ? ! Oricum, nurisca decît să-şi rupă un picior, tot mai bine decît săînfrunte revolverul roşcovanei nemţoaice, care nu vaîntîrzia să-şi facă apariţia !...

Primele licăriri de lumină ale dimineţii se făceausimţite, cînd înnodă frînghia improvizată de un cui dinperete, ce părea să ţină vîrtos un tablou, pe care-1 dădujos. şi se strecură afară pe fereastră, ţinîndu-se cu toatăputerea de frînghie. Un metru, doi metri de coborîre, încăvreo cîtiva... Acum, în părerea de lumină a zorilor, sevedea că dedesubt era un canal, fără trotuar, şi că vatrebui să se arunce în el — brr ! încă o baie, şi de dataasta rece ! Dar de la capătul fringhiei pînă la apă nu eraumai mult de vreo cinci metri ; măcar de-ar fi mai adîncăapa !...

Zidul pe care cobora era neted, şi nu se vedea nici oferastră, pînă jos, aproape de canaletto, unde erau trei,prevăzute cu bare de fier, fireşte, artistic lucrate... Se aflacam la jumătatea distanţei între fereastra pe care oescaladase şi cele de jos, cînd răsună o împuşcătură. Glon-tele îi trecu la o palmă pe lîngă frunte... Nu putea încăsări... O adevărată rafală, o rafală de zeci de gloanţe,nu dintr-un simplu revolver, ci din puşti-mitralieră, izbucnidouă sau trei secunde după aceea. Ar fi trebuit să fieciuruit din cap pînă în picioare, dar nu se pierdu cufirea şi constată că nici unul din nenumăratele gloanţenu-1 atinseseră ! Nu se trăsese asupra lui, ci, dimpotrivă,asupra ferestrelor de jos !

Ajunsese la capătul frînghiei. O voce — iarăşi cunos-cută, dar cîte voci cunoştea în Veneţia aceea ?! — îi strigă :

— Săriţi ! Apa e adîncă !

VII!

Fu „pescuit" din canaletto de cîtivacarabinieri foarte îndatoritori, care îl bătură pe umăr cape cel mai bun prieten al lor, regăsit după cine ştie celungă absenţă. Apa încă mai şiroia de pe el cînd ajunsefaţă în faţă cu signor Sergio Menotti, omniprezentul comi-sar. Dar, din spatele italianului, se ivi şi silueta lungiformăa chief-constable-ului Jonathan Fatt de la Scot]and Yard,

177

în pelerina cadrilată şi cu şapca sa de asemenea cadrilată,care îi întinse o sticluţă de buzunar cu whisky, spunîndu-idoar atît :

— Bea ! Dacă poţi, tot ! Ca să nu faci o congestie pul-monară !

Nu era momentul să întrebe cum de se aflau toţi aceioameni aici, să-l întîmpine exact în momentul aventu-roasei sale coborîri pe acea frînghie de doi bani. Viguîl trase de-o parte pe comisarul Menotti, dar nu înaintede a urma sfatul englezului şi de a da pe gît o duşcăzdravănă de whisky.

— Există o intrare secretă în această clădire, domnulecomisar! O intrare, dar şi o ieşire secretă... Veniţi săv-o arăt !

— Ştim, am aflat...Trupa de poliţişti şi de carabinieri continua să tragă

în cele trei ferestre de la parterul clădirii, de la care,dacă te aplecai ceva mai mult, puteai atinge suprafaţaneagră a apei. Se crăpa de ziuă. Vigu ridică privirea şiîntrezări, undeva sus, deasupra unui perete foarte înalt,aproape un turn, aşa cum îşi şi spusese, fereastra de undedescinsese. Se înfioră şi se scutură din cap pînă-n picioare,dar poate numai din pricina frigului şi a hainelor sale ude.

— Eu şi Cassanova... murmură. Preferam să-l imit înaltfel de „activităţi" pe bătrînul şnapan !...

Cîteva minute mai tîrziu, după ce Vigu explicase, debine-de rău, unde se afla micul palazzo în care intraserăinginerul Tordu şi apoi el însuşi şi ocoliseră cu o barcă cumotor cîteva canaluri, forţau uşa veche de stejar pe careo cunoaştem. Nimic nu se schimbase în vasta sală podităcu marmură şi în care naiada îşi picura în bazinul havuzu-lui apa încălzită, din amfora aplecată de pe umăr. Lacelelalte ieşiri posibile din acel palazzo şi din cele douăînvecinate, comisarul Menotti plasase grupuri de santi-nele formate din poliţişti şi carabinieri, cu consemnul dea pune mîna pe oricine ar încerca să iasă. Nu le mairămînea, lui şi celor trei agenţi care îl însoţeau, decît săaştepte şi aici, de jur-împrejurul bazinului, cu pistoalelepregătite. Vigu se trăsese într-o parte, încercînd fărăsucces să aprindă tutunul umed din Dunhill-vl său decolecţie. Nu mai era căzui să se amestece.

Schimbul de focuri încetase. Nu se mai trăgea nicide afară, nici dinăuntrul clădirii. Şi ceea ce i se părusede la început curios lui Vigu era că, în tot răstimpuldemonstraţiei balistice, nici o fereastră nu se deschisese,nici un glas alarmat nu se auzise în tot cartierul ! ParcăVeneţia ar fi dorit să-şi confirme şi în felul acesta faimade oraş mort...

Cîteva bule de aer se ridicară la suprafaţa bazinului :aşadar, şobolanii părăseau în sfîrşit corabia condamnată....Creştetul unui cap se ivi, cu nişte cîrlionţi de păr negru,apoi un cap cu ochii închişi, o gură ce se deschise ca săinspire aer. O mutră necunoscută lui Vigu, care îşi ziseînsă : ăsta trebuie să fi fost bruta care m-a lovit în cappe la spate !... Cine ştie ce gorilă angajată de îmbogăţitulprin Totocalcio... Omul deschise ochii ca, în clipa urmă-toare, să-i holbeze cît cepele : patru ţevi negre şi reci depistol erau îndreptate spre căpăţîna sa ; probabil că fusesetrimis primul, ca să-i avertizeze pe ceilalţi în cazul că eravreun pericol ; argumentul armelor poliţiştilor îl convinseînsă să nu lanseze nici un semnal de alarmă ! Se săltăpe ghizdul bazinului şi ieşi din apă : un ins de o constituţieaproape herculeană, cu nişte muşchi ca de pe planşele deanatomie, dar aşa cum li se înfăţişă, cu mîinile ridicate şicapul în jos, era o arătare mai degrabă jalnică. Pîndacontinuă, şi la intervale de patru-cinci minute îşi făcurăapariţia, rînd pe rînd, şi ceilalţi asediaţi. întîi roşcovanaHelga, într-un mizerabil costum al Evei, cu nişte umeriosoşi, sîni scofîlciţi şi căzuţi, şolduri late dar descărnate,adăpostind un pubis de toată mila ; Vigu constată că niciunul dintre italienii pe care-i însoţea, în ciuda faimei lor debărbaţi fugoşi, nu dă vreun semn de tulburare erotică !Gîfîind din greu, se săltă din bazin şi Don Vittorio Domen-ghini, clipind des din pleoape — îl supăra pesemne lipsaochelarilor ! După ' încă o aşteptare, urmă, spre uriaşasurpriză al ui Vigu, bătrînul cimpanzeu jucător de şah,cumsecadele, binevoitoVul professore Canelli ! Inimagi-nabil ! ! (Dar uite, băiete, că ţi se adevereşte, a cîta oară,că niciodată nu poţi şti ce se ascunde în carcasa unui om !)Vasăzică a bătrînului „socialist romantic" fusese voceape care n-o putuse identifica... şi care îl condamna lamoarte...

Nu mai lipsea la socoteală, dintre cei cunoscuţi, decît

179

„geniul" bandei, savantul, tehnicianul, artificierul, într-uncuvînt, inginerul Luigi Tordu. Dar apăru şi el, după altecîteva minute ; şi dînd ochii cu comitetul de recepţiepoliţienesc, păru nici să se mire, nici să se emoţioneze ;îndreptă pe rînd spre fiecare obişnuita sa privire tulbureşi morocănoasă.

— Domnule Vigu, spuse comisarul Menotti, în timp cejalnicul grup îşi scotea din sacii de plastic ţoalele şi leîmbrăca peste trupurile ude, vă pun la dispoziţie unmotoscajo, care să vă ducă la Danieli. Sînteţi obosit,observ că aveţi şi cîteva contuzii — vă voi trimite şi unmedic —, sînteţi ud din cap pînă-n picioare... Odihniţi-vă,rccurgeţi la rezerva de lichide a lui minier Fatt, cevamai tîrziu, în cursul dimineţii,, am să vă vizitez ca să văţin la curent cu evoluţia anchetei. Presupun că sînteţicurios...

— Sînt, dădu Vigu din cap, nu prea convins. Mulţu-mesc pentru motoscajo, aveţi dreptate, e timpul să iesdin scenă, ce urmează vă priveşte strict pe dumneavoastră...Sper să-l mai găsesc treaz pe Sir Jonathan, brandy-ul luie cel mai bun medicament — apropo, nu trimiteţi niciun medic, cucuiele astea sînt fleacuri !

— Somn uşor, zîmbi Sergio Menotti. Şi în cazulcel mai rău, folosiţi soneria din cameră, barul luiDanieli are şi serviciu de aoapte, ca o farmacie...

La recepţia hotelului, constată că cheia camerei salenu se găsea pe tablou. Recepţionerul nu ştia de ce, seschimbase £*bia cu o oră în urmă ; îi oferi o cheie de rezervă,pe care Vigu o refuză, era aproape sigur că’cel ce o luaseera colegul său de la Seotland Yard. Şi aşa şi era ; deschi-zînd uşa, îl găsi pe bătrînul detectiv instalat abmod însingurul fotoliu cu adevărat confortabil, cel de piele.Mister Fatt se pare că trăsese un pui de somn în aşteptareasa, dar cînd uşa se deschise, deschise şi el ochii — poli-ţiştii din toată lumea, fie ei şi mai bătrîiori, sau mai alesaceia, sînt învăţaţi să doarmă iepureşte. Un zîmbet blajinîi lumină ochii acoperiţi aproape cu totul de sprînceneleacelea ultrastufoase ale sale.

—■ Ei ! te-ai cules de pe drumuri, tinere Cavaler alTristei Figuri ? ! zise el şi chicoti. Haide, repede, treciîn baie, fă un duş fierbinte şi vino pe urmă să-ţi ieimedicamentul!

180

— Pe legea mea, am să vă urmez sfatul! zîmbi şîVigu. Şi am să ies repede din baie, abia aştept să gustmedicamentul !

Pe o măsuţă, între fotoliul de piele şi pat, stăteafoarte vizibilă o sticlă de scotch, de dimensiuni normalede data aceasta, precum şi două splendide paKare cu piciordin cristal de Murano : Danieli ştia să-şi trateze oaspeţii...

Zece minute mai tîrziu, ieşea din baie uşor moleşit, înpijama şi într-un halat pluşat, pus şi acesta de cătredirecţiunea hotelului la dispoziţia onoratei sale clientele.Se aşeză pe pat, potrivi două perne ca să se poată rezemade ele şi asistă tăcut la ceremonia deşurubării dopuluimetalic, la tuf nare a alcoolului în pahare, la asezonare'aacestuia cu apă de Seltz proaspăt scoasă din frigider ; ciocnicu bătrînul său coleg, gustă whisk.y-ul — era un Haigred labei — şi abia pe urmă puse întrebarea, de multpregătită :

— Puteţi să-mi spuneţi, Sir, cum a reuşit poliţiasă mă descopere în clădirea aceea sinistră ? Cum le-atrecut prin cap s-o asedieze ?

Jonathan Fatt îl privi maliţios.— Se poate presupune că a fost informată...' de

cineva !— Bine, dar acel cineva de unde era să ştie că eu...— Urmăritorul se crede de obicei infailibil, el se

asigură că cel pe care îl urmăreşte n-a observat nimic şimult mai rar se întreabă dacă n-are cumva şi el o coadă...

Vigu goli, dintr-o suflare, întreg conţinutul paharului.Şi, în timp ce Jonathan Fatt i-1 umplea din nou :

— Nu cumva... dumneavoastră, Sir ? ! întrebă.Bătrînul emul al lui Sherlock Holmes zise cu modestie :— Aşa s-ar părea...Tipic pentru Vigu, prima sa reacţie fu una de amor-

propriu jignit :— Vreţi să spuneţi că m-aţi urmărit la II riposo del

pescecane, pînă la bottega aceea, iar apoi pe lîngă toateacele canaletti pustii, pe care nu se afla nici picior deom, nici coadă de pisică, fără ca eu să-mi fi dat seama ? !Dar e de neconceput !

Jonathan Fatt rîse.— Trebuie să iei în considerare şi persoana care te-a

urmărit, dragă captain, înalta sa calificare, experienţa

181

— îndelungată, şcoala de copoi în care s-a format, precum şitot felul de alte superlative ! Nu e o ruşine să te laşiîntrecut de un vulpoi bătrîn... aşa cum nici Arsenal nu seruşinează cînd pierde cu 0 : 1 un meci cu Liverpool, darşi viceversa...

Buna dispoziţie a englezului îl contamină pe Vigu,care ciocni, paharul său cu cel al colegului său „maivulpoi” cu un Cherioo ! cît se poate de voios.

— Prin urmare şi în concluzie, zise el, şi în ultimăinstanţă, Sir, se poate spune că mi-aţi salvat viaţa ! Dacănu era acolo, în jurul palazzo-ului acela afurisit, o divizieîntreagă din poliţia şi jandarmeria italiană, tipii mi-arfi venit de hac pînă la urmă !

— Să nu exagerăm, îi temperă elanul de recunoştinţăbătrînul poliţist. Intîi, că te aflai deja atîrnat de frînghiaaceea cînd s-a tras în dumneata, şi coborai, nu glumă,al doilea, că dată fiind vizibilitatea sau lipsa de vizibilitate,poate că nu te-ar fi nimerit nici din mai multe focuri, altreilea, că aruncîndu-te în canal, puteai scăpa înot...

— Da, după cum puteau să mă şi prindă în acel canalca pe un şobolan încolţit..

— Da. şi asta se putea, tinere prieten ! Vezi undeduce imprudenţa ? !

— Şi cum aţi procedat, Sir ? Vreau să spun, cumm-aţi urmărit ? întrebă Vigu, ignorînd voit acel începutde dojană, care nu-i convenea, dar de care ştia că nu vascăpa pînă la urmă.

— Foarte simplu : m-am ţinut după dumneata încă decînd ai ieşit din hotel, te-am urmărit şi la florărie, şi lacasa sărmanei fetiţe moarte, şi la bottega...

— N-o să-mi spuneţi că aţi intrat înăuntru şi că eunu v-am observat !

— A ! nu, asta nu ! Am găsit un loc întunecos şisigur, de unde am urmărit, prin vitrina puternic lumi-nată, toate mişcările din local.

— Dar e vorba de cîteva ceasuri bune !— Ei şi ! Principala servitute a profesiunii noastre

este răbdarea — dar asta o ştii dumneata prea bine ! —după cum principala caracteristică a unui animal depradă nu este violenţa, ferocitatea, cum se crede, ci totrăbdarea ; iar un vulpoi este prin excelenţă un animalde pradă... Mi-am dezmorţit după aceea picioarele urmă-

rindu-vă, pe dumneata şi pe tipul acela aflat în colimato-rul dumitale, pe străduţele acelea pustii şi întunecoase —-n-a fost prea greu, din moment ce nici unul din voi nubănuia că e filat. Şi am descuiat şi poarta aceea de stejar,mi-a dat ceva de furcă îndepărtarea zăvorului, pe carel-ai tras în urma dumitale, şi m-am trezit în sala havuzu-lui...

— Aşa !.„ ■**"— Ei bine, aici am avut de dezlegat o enigmă pe care,

în mod evident, întrucît te volatilizaseşi din sala havuzu-lui, o dezlegaseşi şi dumneata cu puţin înaintea mea...

— Sper că nu...—- A ! nu, asta nu ! rîse Jonathan Fatt. O baie şi o

partidă de înot subacvatic nu mai sînt pentru oasele melebătrîne şi reumatice ! Şi ar fi fost şi un lucru inutil,dragă captain : din acel moment trebuia anunţată poliţiaitaliană, şi atît — iată ce trebuia să faci şi dumneata, înloc să te azvîrli orbeşte într-un lanţ de aventuri care...

în faţa pericolului de a asculta predica mai vîrstnicu-lui său coleg, şi care ar fi fost întru totul îndreptăţită,Vigu piruetă încă o dată :

— AU right, Sir ! Mi-aţi explicat cum m-aţi urmărit,dar nu şi de ce aţi făcut-o...

Bătrînul detectiv oftă.— De ce ?... repetă el. îşi goli pipa de scrum şi şi-o

umplu din nou, întinzîndu-i punga cu tutun şi lui Vigu.Ei bine, dragă prietene, te-am observat atent. în orelecare au urmat tragediei de pe vaporetto : erai întors pedos, profund răscolit de moartea acelei fetiţe magice(exact acesta fu cuvîntul pe care-1 folosi bătrînul chief-constable !), eram convins că îţi şi reproşezi nu ştiu cevină personală — vină imaginară, crede-mă, nimeni nuputea prevedea ce avea să se întîmple ! — şi m-am temutcă vei face o prostie... Să-i zicem o imprudenţă... Mă te-meam că vei dori să te răzbuni, iar răzbunarea nu intrăîn atribuţiile profesiunii noastre, noi n-avem dreptul săne lăsăm tîrîţi de pasiuni...

— Nici gînd n-aveam să „mă răzbun", protestă Vigu,drept cine mă luaţi, Sir ? De fapt, nici eu nu ştiu cevoiam...

— O ! nu pretind că voiai să-l omori la rîndul du-mitale pe ucigaşul sau pe ucigaşii Măriei Prati ! Nu la o

183

— asemenea răzbunare mă gîndeam. Ci să-l sau să-i des-coperi eu orice preţ şi cu orice risc ! Adică să procedezica un poliţist, predîndu-i justiţiei... Dar riscurile eraumult prea mari în cazul de faţă, acţionînd de unul singurşi neînarmat (m-am strecurat în camera dumitale şi amvăzut că ţi-ai lăsat revolverul la fundul valizei !), şi într-oţară străină... Iată de ce te-am urmărit. M-a alarmat şifaptul că, din momentul atentatului, m-ai ocolit, nu-ţimai plăcea compania mea...

— Asta nu-i adevărat...— Lasă, să nu crezi că m-am supărat, ocoleai şi pe

toţi ceilalţi, nu numai pe mine : voiai să fii singur, ceeace e întotdeauna periculos... şi simptomatic...

Vigu se dădu bătut. Zîmbi destul de ambiguu :— Morala pe care mi-o faceţi e destul de îndreptăţită,

recunosc.— Nu ai decît ee meriţi, capitan !Se luminase de ziuă de-a binelea între timp. Jonathan

Fatt se ridică greoi din fotoliu şi se duse la fereastră,trăgînd apoi pe jumătate greaua perdea de pluş. Pano-rama vastă a lagunei se desfăşură înaintea ochilor săiobosiţi. O ceaţă străvezie acoperea apa neclintită, ca şicupolele severe de dincolo, de pe Giudecca. De la fe-reastră, fără să se întoarcă, faţă în faţă cu tristul peisaj,bătrînul poliţist rosti, nu fără o umbră de emoţie în glas :

— Poate că totuşi dumneata ai avut dreptate, dragulmeu... E bine să fii om şi să şi suferi împreună cu ei...Nu să fii o simplă maşină represivă, fără sentimente, înar-mată numai, cu raţiune...

Tot fără să se întoarcă, mai spuse, după vreun minutde tăcere :

— Simt şi eu, ca şi dumneata, că Veneţia asta varămîne mai urîtă şi mai tristă fără micuţa cîntăreaţămoartă... Prostuţa, se îndrăgostise, aşa, deodată, de unbărbat venit din altă parte a continentului...

Se miră că tînărul său coleg nu spune nimic. întor-cîndu-se în mijlocul încăperii, îşi dădu seama de ce : peVigu îl furase somnul. Şi bătrînului detectiv îi păru acumbine că nu îi fuseseră auzite cuvintele acelea din urmă,prea izvorîte din inimă... prea compromiţătoare pentruun. vulpoi hîrşit, cum voia să lase să se creadă că este...Potrivi cu grijă pernele sub capul mai tînărului său coleg,

184

aşternu peste el o pătură. Ezită un moment, după care îşiumplu un pahar cu whisky, ca să-l ia cu el, lăsînd sticlape jumătate plină şi celălalt pahar pe măsuţă. Părăsiodaia în vîrful picioarelor, trăgînd încet uşa în urma lui.

IX

Comisarul Sergio Menotti îi găsi pe ceidoi colegi ai săi, englezul şi românul, în sala restaurantu-lui, la ora breakfaestului, a primei colazione, a micului-dejun. Se aşeză la masa lor şi ceru o- cafea cît mai mare,mai tare şi mai amară'; se vedea că nu închisese delocochii în noaptea aceea.

— Azi-noapte nici n-am avut răgazul să vă mulţu-mesc cum se cuvine pentru colaborarea dumneavoastră,gentlemen, spuse el precipitat. Adevărul este că...

Jonathan Fatt arătă printr-un gest că mulţumirile nu-şiau rostul ; erau bucuroşi că îşi putuseră ajuta colegiiitalieni.

— Mai bine spuneţi-ne cine sînt indivizii şi în ce apese scaldă, zise Vigu.

— Da, încuviinţă Sergio Menotti, fireşte. Deşi inte-rogatoriile sînt departe de a se fi încheiat, iar indivizii,foarte puţin dispuşi să vorbească. Oricum, captura e destulde importantă. E vorba de o bandă nouă, constituită decurînd, dar cu atît mai dispusă să se „afirme", să se„consacre", prin Dumnezeu ştie ce acţiuni nebuneşti...Să-i luăm pe rînd. Vittorio Domenghini. Un mic-burghezcomplexat, care a trăit o viaţă întreagă sentimentul ratării,în fond un paranoic, ahtiat să conducă, să domine, săexercite o „putere" oarecare. întâmplarea a făcut să îirevină, într-un timp scurt, o sumă considerabilă de bani...

— Cîştigaţi la Totocalcio... preciză Vigu.— Exact ! făcu comisarul Menotti mirat. De unde -

ştiţi ?— Mi-a spus-o chiar el, rîse Vigu. Pot să vă spun

că am avut o conversaţie destul de amabilă, Don Vittorios-a arătat un amfitrion aproape impecabil ; condamnareamea la moarte a ratificat-o călcîndu-şi pe inimă, s-arputea spune... Dar continuaţi !

185

— Da, cu cele aproape două miliarde şi-a zis căpoate purcede la ..răsturnarea societăţii" !... îl înflăcăraumai demult isprăvile Mafiei, ale Brigăzilor rcşii şi alealtor' organizaţii criminale., Şi-a amenajat acel palazzoca „fortăreaţă" a grupului în formare, încurajînd totodatăcercetările „ştiinţifice" ale inginerului Luigi Tordu, carese reduceau în ultima vreme la tot felul de metode dea declanşa explozii, la aparate fatale, la maşinării infer-nale... Trebuie spus că inginerul acesta e un tip într-ade-văr dotat pentru tehnică, a lucrat cîţiva ani la o impor-tantă uzină electronică din Anglia...

— Wilkins Electronics limited, preciză încă o datăVigu.

— Da... Aţi observat etichetele de pe cele două bombedezamorsate de noi, înţeleg !

— Şi de pe încă un obiect, o rotiţă, care nu ştiu la ceserveşte, care i-a căzut din buzunar şi a ajuns în mîinilemele. A recuperat acest obiect, dar am un martor. înmăsura în care poate fi martor un copil de cinci ani.copilul subofiţerului Ettore Prati... Dar reveniţi la ingi-nerul Tordu.

— In Anglia, de unde s-a întors cu un cont solid labancă, provenit din sumele încasate pentru brevetele unorinvenţii — n-aş putea să vă dau acum amănunte —, înAnglia, deci. a avut un conflict violent cu conducerea ace-lei firme de aparataj electronic şi s-a hotărât să vină înItalia, aici, la Veneţia, de care totuşi nu-1 lega nimic.Şi acestea sînt circumstanţe încă nelămurite.. Intrînd înlegătură cu Vittprio Domenghini, au format nucleul noiiorganizaţii, pe care au numit-o, după cum ştiţi, La squaăragialla. Inginerul s-a consacrat, ca un obsedat, cercetărilorsale „ştiinţifice" destructive...

— Dar nemţoaica ? Roşcovana ? Helga ? Lupoaicaturbată ?...

— Ei, despre ea nu ştim încă mai nimic... Sînt indiciică a făcut parte dintr-o organizaţie teroristă din Germa-nia Federală, poate că ştie mai multe despre ea colegulnostru german. Vă daţi seama — doar aţi cunoscut-o ! —că ea e cea mai puţin dispusă să facă mărturisiri... Se parecă e amanta inginerului Luigi Tordu, care a cunoscut-ola Hamburg, unde a trăit şi el cîteva luni după plecareadin Anglia.

186

— Celălalt individ, cel ce seamănă cu bietul PrimoCamera ? Bănuiesc că ăsta — în treacăt fie spus. el m-acăptuşit cu frumosul cucui ce mi-a crescut deasupra tîm-plei — n-are nici o pondere în organizaţie, e un simpluho'înme de main...

— întocmai, domnule Vigu : nu s-a afiliat din „con-vingere", ci pentru un salariu. Ceea ce nu-1 va scuti deinculparea pentru complicitate la asasinat. Acesta esteefectivul Squadrei gialla, şi sîntem perfect mulţumiţi căîi avem pe toţi după gratii. Dar captura cea mai im-portantă...

Vigu zîmbi larg.— Nu cumva este bătrînul profesor Canelli ? ! „So-

cialistul romantic" ? ! La asta mărturisesc că nu m-amaşteptat !; — De ce îl numiţi „socialistul romantic" ?

-— Mai corect ar fi : „socialistul din epoca roman-tică"... Întîi, că are un aspect fin de siecle, dar nu desecol XX !, ci de cel anterior, apoi lavaliera roşie, vene-rabila coamă de păr alb...

Sergio Menotti rîse şi el.— Nu uitaţi că şi Mussolini a cochetat cu socialismul

înainte de a ajunge la putere... Venerabilul professoreCanelli a îmbrăcat cămaşa neagră încă în primii ani dedupă întîiul război mondial şi a fost unul din cei maiînverşunaţi fascişti din Lombardia ! A activat pe linie,,culturală" — în măsura în care fascismul avea vreocontingenţă. cu noţiunea de cultură! —, a avut întot-deauna aceleaşi maniere onctuoase ipocrite, dar fiţi con-vins’ că are şi destule victime pe conştiinţă... După ceşi-a satisfăcut condamnarea la închisoare, a consideratoportun să se mute de la Milano aici, la noi, la Veneţia,unde nu-1 cunoştea atîta lume. L-am suspectat tot timpul,dar nu s-au putut proba pînă acum legăturile sale oculte.De data aceasta, se pare că a servit drept intermediarîntre cei trei dezaxaţi care au constituit La Sqnadra giallaşi o organizaţie teroristă mult mai solidă, la care aceştia,jdîndu-şi seama de precaritatea mijloacelor lor, voiausă se afilieze, dar în care pretindeau să ocupe poziţiiierarhice de prim ordin... Acestea le-a spus Domenghini,cel mai maleabil la interogatorii. Professore Canelli urma

187

— să-şi dea avizul ca expert psiholog, ceva de felul ăsta...Prin el vom ajunge poate şi la tovarăşii lui...

— Vă informez că diagnosticul său a fost negativ :La Squadra gialla nu prezenta încredere... Ceea ce nu l-aîmpiedecat să-i sfătuiască să mă suprime...

— De unde ştiţi că verdictul a fost negativ ? întrebămirat comisarul Menotti.

— Şi mai ştiu şi destule altele, domnule comisar :le-am ascultat convorbirea, printr-un mic difuzor. E cazulsă-mi luaţi şi mie un interogatoriu amănunţit, nu credeţi ?

Jonathan Fatt, care ascultase pînă atunci în tăcere,dar cu multă atenţie, interveni pentru întîia dată :

■— Oricum, vom da cîte o declaraţie scrisă, care săfie autentificată după toate regulile. Presupun ?ă vom fichemaţi ca martori la proces, dar nu se ştie dacă, sau eu,sau căpitanul Vigu, sau amîndoi, vom fi disponibili ladata respectivă.

— Aşa vom proceda, bineînţeles, conveni comisarulMenotti. Ne vom revedea la sediul poliţiei, vă anunţ eu.Şi acum, o să vă rog să mă scuzaţi, mai am un milionde treburi...

— Numai o clipă ! îl reţinu Vigu. Care mai e starealui maresciallo Prati ? Tot mai e în comă ?

Sergio Menotti se întunecă brusc.— Nu ştiu, domnilor, de aseară n-am mai aflat ni-

mic, n-am avut cînd...Şi, posomorîndu-se şi mai tare :— Inmormîntarea fetiţei va avea loc mîine.Vigu tresări. Simţi mina englezului prinzîndu-i braţul.Lucrările Conferinţei Interpolului se încheiată a doua

zi la amiază. Vigu le urmări din ce în ce mai distrat.Ieşind din sala de şedinţe, îl abordă pe Jonathan Fatt ;nu uitase reproşul acestuia că îl „ocolise" cu două zileînainte şi n-ar fi vrut să-l supere din nou.

— Eu mă duc la inmormîntarea Măriei, îl anunţă. Nuveniţi şi dumneavoastră, Sir ?

Bătrînul detectiv tuşi stingherit.— Nu, răspunse. Nu-mi plac asemenea ceremonii. Şi

ştiu că vrei să fii singur...— Şi nu vă temeţi să mă lăsaţi singur ?... replică

Vigu, cu ironie amară.

— De data asta n-am de ce să mă tem, zîmbi Jona-than Fatt. Ne revedem la hotel, ca să plecăm împreunăla aeroport.

Şi, cu o înclinare din cap în semn de salut, îi întoarsespatele.

O jumătate de oră mai tîrziu, Vigu lua un vaporettocare făcea escală şi la cimitirul de pe insuliţa San Mi-chele. Traseul era de numai cîteva minute. Apropiindu-sede debarcaderul cimitirului, privirea sa căzu din nouasupra faţadei aproape lugubre a lui Ospedale municipaleşi un fir rece îl străbătu : da, bolnavii internaţi acolo aveaudrept în faţa ochilor cimitirul, cu toate mormintele sale...Dacă nu l-ar fi ştiut imobilizat în sala de reanimare, l-arfi putut bănui şi pe il marescicillo Ettore Prati, omulacela de treabă, asistînd de la distanţă la înmormintareacelui mai înzestrat dintre cei cincisprezece copii ai săi...Gîndul acesta i-ar fi fost insuportabil !

Cimitirul din Veneţia... Există fără doar şi poate o.poezie a cimitirelor, o poezie a disperării şi una a re-semnării şi reculegerii, un pitoresc macabru, dar şi senin,al statuilor funerare, al sălciilor plîngătoare, al lumină-rilor firave pîlpîind la căpătîiul morţilor. Dacă ar fi fostîntrebat cîndva cum îşi imaginează cimitirul din Veneţia,acest oraş straniu, ca de pe altă planetă, ar fi răspuns,şi acelaşi răspuns l-ar fi dat şi cu cîteva minute înainte,în pofida impresiilor dezamăgitoare din zilele din urmă,că şi-l închipuie ca pe un loc de mare frumuseţe, adînctulburător : Moartea în splendoarea sa dezmăţată... Co-borî la debarcader, făcu cîţiva paşi spre o poartă nu preaînaltă, şi în clipa următoare...

Incredibilul se produse : cimitirul superbei Veneţii eraun loc fioros ! Acesta era cuvîntul pe care îl gîndi şi şi-lrepetă : fioros... O singură aruncătură din ochi îl con-vinse : era cimitirul cel mai urît din lume ! Cel maimeschin, cel mai mizerabil ! Un Auschwitz al cimitire-lor, un Dachau, un... Un depozit de cadavre, nimic altcevadecît un depozit, o magazie de cadavre ! Cît vedeai cuochii, o plantaţie absolut simetrică de cruci, şi ele absolutidentice, toate albe, din imitaţie de marmură, toate înaltede aproximativ şaptezeci de centimetri, toate cu aceeaşifotografie lucioasă a răposatului plasată exact la fel pefiecare cruce ! Cîteva hectare de asemenea cruci. Şi,

189

ceea ce nu era de înţeles la prima vedere, dar apoi de-venea inteligibil, era faptul că o parte din acele cîtevahectare de cruci albe erau, şir după şir, năruite la pămînt,ca o parte a unui lan devastată de grindină. Se îndreptă,cu gîtlejul dintr-odată uscat, într-acolo, spre acele şiruride cruci năpăstuite. Pe măsură ce înainta, constata căcoboară în timp, într-un timp recent, an după an ; de la197.. ., anul prezenţei sale acolo, tot mai în jos, pînă la196.. ., cel înscris pe crucile sfărîmate, adică exact cu undeceniu mai înainte. Şi înţelese, iar faptul avea să-i ficonfirmat mai tîrziu, că nici un mort al Veneţiei nu aveadreptul să zacă în pămînt mai mult de acei zece ani fa-tidici ! în oraşul acela aproape mort nu era loc pentrumorţi ! Nu era loc, la propriu : fiecare palmă de terenera inestimabilă, aici unde palatele şi catedralele se înăl-ţau pe piloni de stejari milenari, spre a i se fura apeidin spaţiu ! Exact după zece ani calendaristici, morţiierau dezgropaţi prin grija administraţiei, vîrîţi într-unsac de plastic şi, aşa cum erau, schelete sau numai pejumătate putreziţi, încredinţaţi familiei ; care se descurcacum ştia, îi reînhuma pe continent, pe terra ferma, sauîi zvîrlea în laguna lacomă...

De jur-împrejurul incintei cimitirului se ridicau zi-duri nu prea înalte, ciuruite ca nişte faguri cu nişte nişedin beton, destinate de asemenea sicrielor. Aici, fireştepentru o taxă mult mai mare, de cinci ori mai mare,termenul îngăduit pentru păstrarea morţilor era de cinci-zeci de ani — dar nici o zi mai mult, şi sub nici un mo-tiv ! Cît de precară devenea acea formulă : „veşnicaodihnă" !...

îi va fi acordată Măriei, miraculoasa fetiţă, măcarrăstimpul de graţie de jumătate de secol ? se întrebă, cuo grea strîngere de inimă. Nu, nici măcar... Tocmai ieşeadin capelă un convoi de înmormîntare, şi Vigu recunoscu,încă de la distanţă, pe cîţiva dintre cei ce se aflaseră şi încasa îndoliată a familiei Prati ; iar convoiul se îndreptaspre una din gropile săpate în rînd cu celelalte, umile,cu micile cruci albe. Era şi de înţeles — de unde să aibăfamilia subofiţerului bani pentru un mormînt privi-legiat

Dar dacă nu avea bani, avea de partea ei întreagacompasiune, foarte sincera jale a multor compatrioţi ai

190

săi... Cîteva sute de oameni urmau sicriul, mai scurt de-cît cele obişnuite, .spre ultimul său lăcaş. Femei în negru,bărbaţi palizi, copii, mulţi copii, colegii de şcoală, desigur,ai fetiţei moarte. Veneţia venise să plingă la mormîntulce aştepta- s-o primească pe micuţa sa privighetoare...

Nu se apropie la mai mult de cîţiva zeci de paşi. Nuadusese de astădată flori, şi apoi... Sicriul, după ritualulcatolic, era expus în capelă şi dus la groapă acoperit,nici măcar n-o mai putea vedea pentru ultima oară. Glasulmonoton, dar vădit emoţionat şi el, al preotului ajungeapînă la el, ca şi izul de tămîie. Slujba de îngropăciune sedesfăşura într-o reculegere impresionantă.

Recunoştea acum şi pe mama Măriei, şi pe fratele maimare al acesteia, şi pe ceilalţi, fraţi, surori,- unchi, mătuşisau ce-or fi fost, intîlniţi şi la priveghi. Requiescat inpace, psalmodia preotul, cînd, deodată, o ciudată agitaţiese stîrni în asistenţă. Oamenii se aplecau unii la urechilealtora, şuşoteau, răsunară cîteva ţipete de femei. MamaMăriei, soţia lui Ettore Prati, duse mîinile la gură şi căzuleşinată, prinsă cu greu în braţele celor de alături...

în clipa aceea, o mînă îl prinse pe Vigu de braţ. Seîntoarse — era, ca întotdeauna, comisarul italian. Vigubîigui :

— Dumnezeule ! Nu cumva ?...Comisarul Menotti aplecă fruntea.— Sissignore... E morto una mezz’ora fa... Povero

maresciallo ! A murit acum o jumătate de oră.Se întoarseră în oraş în motoscafo-ul poliţiei, fără să

mai schimbe o vorbă. Vigu îi strînse îndelung mîna bra-vului comisar italian, luîndu-şi astfel un rămas-bun dintrecele mai triste, şi urcă în camera sa să-şi pregăteascăvaliza. Jonathan Fatt îl aştepta pe coridor, pe o canapea,gata echipat în pelerina sa copiată după ilustraţiile laaventurile lui Sherlock Holmes, dar care acum nu i semai păru atît de ridicolă. îi comunică şi englezului vesteamorţii subofiţerului de carabinieri. Jonathan Fatt. nu spusenimic. Dar ce ar fi fost de spus ?

La recepţie, cînd predă cheia camerei, funcţionarul îiînmînă şi de data aceasta o scrisoare, pe care Vigu, fărăsă se uite măcar cine e expeditorul, o vîrî absent în bu-zunarul fulgarinului. Un vaporetto îi conduse, tăind apa,ostilă ca în toate acele zile, a lui Canal Grande — dar

Vigu nu aruncă nici o privire îndărăt, spre comorile deartă pe care le lăsa în urma sa... —, iar apoi pe cei cîţivakilometri de lagună largă, pe unde trecea şi calea ferată,pînă la aeroportul Marco Polo. încă vreo cincisprezecepoliţişti din diverse ţări îi însoţeau pe acel vaporetto.

Avea să călătorească cu bătrînul detectiv englez pînăla Ziirich, de unde drumurile lor se despărţeau : unul luaavionul spre ceţoasa Londră, celălalt spre însoritul Bucu-reşti. Nu avură de aşteptat decît cîteva minute înaintede a fi anunţaţi să se prezinte pentru controlul vamal,care, dată fiind componenţa grupului lor de poliţişti in-ternaţionali, fu o simplă formalitate. Paşapoartele leerau restituite cu cele mai amabile zîmbete :

— Grazie, signori ! A rivcderci ! Ciao !Urcară în avion şi luară loc în fotolii. Jonathan Fatt

îl lăsă pe mai tînârul său coleg în dreptul hubloului, luinu-i spunea nimic peisajul văzut de la zece mii de metri,cu atît mai puţin cu plafonul acela compact de nori. îşiscoase pipa, o aprinse, imitat, fără prea mare chef în zîuaaceea, şi de Vigu.

— Nu ştiu ce-mi spune, captain, zise inspectorul prin-cipal din scotland Yard, că ai pierdut şi al treilea pariu...

Vigu surîse alb.— A ! făcu el, am şi uitat de scrisoare !Deschise plicul şi parcurse rapid rîndurile scrisorii.•— Am ghicit, captain ?Era vădită intenţia bătrînului de a-şi sustrage colegul

de la gîndurile sale negre.— Aţi ghicit, indeed, admise Vigu, cu acelaşi zîmbet

alb. De astă dată nu mai traduse scrisoarea, ci se mulţumicu un scurt rezumat — Un prieten al meu din Con-stanţa, căpitanul Nae Andreescu, mă informează că aupus mîna pe borfaşii care au furat maşina de care v-amvorbit şi pe cea a marinarului. Cum ? Prin metoda cla-sică, lipsită de glorie, după părerea mea : s-a găsit pînăla urmă unul care să ciripească... Aşa că, la vară, sîntbun de cinste pentru o masă la restaurantul Delta Dunăriidin Mamaia...

— De ce spui „metodă lipsită de glorie", captain ? !Rutina este aliatul nostru cel mai fidel, n-ai înţeles astapînă acum ?

— Am înţeles asta de mult, dar nu mă împac cuacest adevăr, rosti Vigu cu un soi de înverşunare, careprovenea însă din alte gînduri, din altă stare de spiritdecît cea legată de discuţia din momentul acela. Voi pre-fera întotdeauna, ca metode de lucru, Inteligenţa, Fante-zia, Inspiraţia... Rutinei, Scriptologiei, Delaţiunii, chiarşi Tehnicii... Sînt un lup singuratic, Sir, îmi place săcolind singur prin pădure, cu puşca sub braţ, să mă în-frunt, faţă în faţă, cu fiarele...

Jonathan Fatt rîse.— O să-ţi treacă, rosti el enigmatic.Se aprinse lumina în spatele panoului care le cerea

pasagerilor să nu mai fumeze şi să-şi lege centurile desiguranţă. Stinseră amîndoi pipele, dar centurile se pre-făcură doar că şi le prind. Motoarele cvadrimotorului por-niră să vuiască. Vigu îşi aruncă privirea afară, prin hu-bloul umed. Aeroportul, laguna, cerul, toate erau plum-burii. Nu credea că va tînji atîta după soare tocmai înacest oraş al culorilor de carnaval ! Doar cîteva raze, şii-ar fi fost de-ajuns... Fireşte, peste cîteva minute se vorafla deasupra norilor, şi va avea soarele în ochi în întreagasa splendoare... Ştia asta, cum să nu ştie ? Dar mai ştiaşi că va fi degeaba, nu de acest soare avea el nevoie înclipa aceea... O parte din, inima sa va rămîne pentru tot-deauna sub acest cer plumburiu şi rău : dacă groapa hîdăde la San Michele va păstra în tainiţa sa trandafirulnegru... numai vreme de zece ani trecători, el imagineaaceluiaşi trandafir negru... trandafir negru, ce nonsens !o va păstra pentru totdeauna...

SFÎRŞIT