Marea călătorie

51
CUPRINS Ruxandra Diaconescu - Lupta mâinii cu atingerea --------------------- 3 Ştefania Manta - Limba română, sub semnul lui Eminescu ---------- 4 Mărţişoare literare ------------------------------------------------------------- 5 Adelina Niculescu - Lumea glas al culorii ------------------------------ 8 Ioana Timeea Diaconescu - Zbor de fluture --------------------------- 9 Romina Banu - Îmbrăţişare stelară ---------------------------------------- 10 Romina Banu - Arde rândurile acestea! --------------------------------- 11 Adelina Niculescu - Pulbere de vis şi amintire --------------------------- 12 Adelina Niculescu - Pilda profeţiei ----------------------------------------- 13 Theodora Diaconescu - Călător prin pădurea Anomie ----------------- 14 Ioana Luiza Dron - Legenda liliacului ---------------------------------- 16 Ana Maria Brânzoiu - Creaţia - aventură a spiritului --------------- 18 Ana Maria Brânzoiu - Dacă aş avea puterea să opresc timpul ... 21 Ana Maria Brânzoiu - Simbol pentru eternitate ---------------------- 22 Ana Maria Brânzoiu - Murmură pe ape copilăria -------------------- 24 Ioana Ceposu - Suflet de curcubeu ---------------------------------------- 26 Adelina Niculescu - Magie nocturnă ------------------------------------- 27 Ioana Ceposu - Dor de copilărie -------------------------------------------- 28 Cristian Alecu - Cursa specială --------------------------------------------- 33 Romina Banu - Îmi place să scriu ------------------------------------------ 34 Romina Banu - Artificial... sau natural? ---------------------------------- 35 Romina Banu - Cuvintele lui ------------------------------------------------ 36 Romina Banu -Vise în rate -------------------------------------------------- 37 Miruna Budoiaş - De vorbă cu primăvara ---------------------------- 38 Ana Maria Brînzoiu - Ultima graniţă către iubire -------------------- 29 Maria-Magdalena Milca - Corul primăverii ----------------------------- 30 Sebastian Sprinceană – Medicamentul ----------------------------------- 32

Transcript of Marea călătorie

Page 1: Marea călătorie

CUPRINS

Ruxandra Diaconescu - Lupta mâinii cu atingerea --------------------- 3

Ştefania Manta - Limba română, sub semnul lui Eminescu ---------- 4

Mărţişoare literare ------------------------------------------------------------- 5

Adelina Niculescu - Lumea – glas al culorii ------------------------------ 8

Ioana – Timeea Diaconescu - Zbor de fluture --------------------------- 9

Romina Banu - Îmbrăţişare stelară ---------------------------------------- 10

Romina Banu - Arde rândurile acestea! --------------------------------- 11

Adelina Niculescu - Pulbere de vis şi amintire --------------------------- 12

Adelina Niculescu - Pilda profeţiei ----------------------------------------- 13

Theodora Diaconescu - Călător prin pădurea Anomie ----------------- 14

Ioana – Luiza Dron - Legenda liliacului ---------------------------------- 16

Ana – Maria Brânzoiu - Creaţia - aventură a spiritului --------------- 18

Ana – Maria Brânzoiu - Dacă aş avea puterea să opresc timpul ... 21

Ana – Maria Brânzoiu - Simbol pentru eternitate ---------------------- 22

Ana – Maria Brânzoiu - Murmură pe ape copilăria -------------------- 24

Ioana Ceposu - Suflet de curcubeu ---------------------------------------- 26

Adelina Niculescu - Magie nocturnă ------------------------------------- 27

Ioana Ceposu - Dor de copilărie -------------------------------------------- 28

Cristian Alecu - Cursa specială --------------------------------------------- 33

Romina Banu - Îmi place să scriu ------------------------------------------ 34

Romina Banu - Artificial... sau natural? ---------------------------------- 35

Romina Banu - Cuvintele lui ------------------------------------------------ 36

Romina Banu -Vise în rate -------------------------------------------------- 37

Miruna Budoiaş - De vorbă cu primăvara ---------------------------- 38

Ana – Maria Brînzoiu - Ultima graniţă către iubire -------------------- 29

Maria-Magdalena Milca - Corul primăverii ----------------------------- 30

Sebastian Sprinceană – Medicamentul ----------------------------------- 32

Page 2: Marea călătorie

2

Miruna Ilie - Muntele, un mire sihastru ---------------------------------- 39

Elisa Maria Dan - Marea iubire, Eminescu ------------------------------ 40

Andreea Solomon - Dragă Andrei ----------------------------------------- 41

Ioana – Timeea Diaconescu - Suntem cuvintele... -------------------- 43

Ruxandra Diaconescu - Zbor frânt --------------------------------------- 44

Ruxandra Diaconescu - Cuvinte tăcute ---------------------------------- 47

Adelina Niculescu - Trăind printre slove vii ------------------------------ 48

Adelina Niculescu - Al treisprezecelea trandafir ------------------------ 49

Andreea Solomon - Soare la miezul nopţii ------------------------------- 50

Page 3: Marea călătorie

3

Lupta mâinii cu atingerea

E iunie şi e răcoare... ciudat. Scriu, jurnalule, îţi brăzdez din nou filele uscate de

uitare cu nesaţul viziunilor mele nestatornice. Visez călătorii în univers, dar el nu este

oare în mine?

Cred că te-ai obişnuit cu lacrimi şi izbucniri de râsete echinocţiale. Cred că te-ai

plictisit de parfumul pulberii de vis şi al uitării profane. Azi a fost... ciudat. Mi-am adus

aminte de mine, de ei, de noi... Aş vrea să plâng, dacă lacrimile n-ar fi atât de sărate, dacă

aş şti că nu îmi pătează obrazul pal cu amprenta încă uniformă a unei dezamăgiri.

Desprins din cleştarul stelelor, soarele cade în întuneric. Privesc dincolo de apus

şi de geamul prăfuit al mansardei, privesc amintirea unei iubiri şi sufletu-mi cântă

frenetic. Întind mâna spre ea ... sau spre mine, arzând de dorinţa de a afla că sunt încă

ceva palpabil. Mansarda miroase a şcoală; tu, jurnalule, miroşi a holuri urmărite de paşi

mărunţi, iscoditori; cerul miroase ca lumea de vis a copilăriei şi văduhul a mine, a ei ...

sau, poate, a noi.

Adierea vântului calm mi se pare unduirea părului auriu al colegei mele de bancă

– ţi-am povestit când ne-am certat pentru locul de la fereastră – leagănul copacilor,

râsetele inocente ale unor copii uitaţi de vise pe sub streşini. Sunt fericită şi în acelaşi

timp frământată, gândindu-mă că a fost atât de frumos... atât de frumos să ne cunoaştem,

să devenim, atât de frumos... să fim.

Păstrăm zadarnic cheia pentru vremea când descântecul va fi de mult uitat, când

ne vom da seama de sfârşit şi plânsul va fi doar refugiu. Păstrăm totuşi speranţa că mâna

noastră va răsfoi când şi când amintirile.

Sfârşit de filă... Sfârşit de mină de creion... Sfârşit de zi... Sfârşit de clasa a VIII-a

şi de epopee.

Ruxandra Diaconescu,

clasa a VIII-a B

Page 4: Marea călătorie

4

Limba română, sub semnul lui Eminescu

În clepsidra învechită de atâţia ani găsesc cuvinte precum:istorie, daci, romani,

Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Eminescu,

Arghezi, Eliade, Creangă... Toţi aceşti eroi sunt mari făuritori de neam, mari apărători ai

ţării, ai limbii române, ai credinţei noastre creştine.

Inima îmi bate cu putere şi simt dintr-o dată cum poveşti ale limbii române mi se

deapănă în gând. Într-una din ele se făcea că Dumnezeu a împărţit oamenilor locuri pe

care să le stăpânească şi le-a dat căi de comunicare prin care să se înţeleagă unii cu alţii.

Românilor le-a revenit graiul cel mai frumos care mângâie sufletele şi deşteaptă minţile.

Cuvinte precum: dor, dragoste, speranţă, înţelepciune, fior, mângâiere, tăcere, izvor,

stele, lună, lumină sunt adevărate miracole ale limbii române pe care oamenii de rând, dar

şi poeţii le-au îndrăgit şi cărora le-au reînnoit mereu sensurile.

Când sărbătorim naşterea lui Eminescu, reînvie codrul, împărat slăvit de veacuri,

reînvie clipa, renasc speranţele.Tot ce ne înconjoară ne aminteşte de El: pădurea

copilăriei, gârla somnoroasă, lacul cel albastru, înfiorări de nuferi galbeni, marginea

suspendată între azi şi ieri a mării, argintul lunii şi oglinda magică a cerului înstelat.

Toate vin din eternitate şi se contopesc cu ea. Toate ne amintesc de poet şi de ceea ce a

însemnat acesta pentru noi, românii.

Ştefania Manta,

clasa a V-a A

Page 5: Marea călătorie

5

Mărţişoare literare

Page 6: Marea călătorie

6

Page 7: Marea călătorie

7

Page 8: Marea călătorie

8

Lumea – glas al culorii

Găsesc în juru-mi doar culoare... În năucirea mea profundă, ea capătă o voce lină

şi dulce pentru auz. Lumea devine glas al culorilor vii care-mi vorbesc şoptit seară de

seară, amurg de amurg, clipă de clipă...

Mă las cuprinsă de magia tainică a comunicării neştiute dintre mine şi culori.

Incandescenţa luminii solare îmi spune să mă bucur de orice lucire străvezie a razelor lui

maiestuoase, să sper că ne vom revedea curând după apus. Îi promit tăcut că îl voi asculta

şi rămân nedumerită, admirându-i discul său de aur topit în picături de umbre gălbui.

Privesc frunzele de-un verde intens al florilor din ghivece care mă roagă în

necuvântarea lor să am grijă de ele, să fiu blândă, fiindcă sunt atât de firave sub atingerile

brutale... Le jur că dorinţa lor îmi va rămâne întipărită în inimă, că nu le voi face niciun

rău.

Puritatea şi luciul zăpezii grăiesc şi ele prin fulgi înaripaţi în văzduh. Căzându-mi

în palmă, ei se topesc şi mă-ndeamnă să cred în ei şi în mine, să înţeleg iarna ce-i aduce

pe meleaguri noi, să-i adun în căuşul palmei pentru a se putea mândri cu faptul că ei şi-au

stins flacăra albă a gheţii din suflul de căldură al unui copil...

Roşeaţa clipelor de apus mă leagănă în braţele ei sacre, şoptindu-mi la ureche să

văd dincolo de nori, să sper că mâine totul va fi mai bine, să mă înveselesc la întâlnirea

cu copilăria şi să vreau să trăiesc mereu pe tărâmurile ei... O ascultam până ce dansul de

scântei se oprea la orizont, alungat de întunericul apăsător...

În timp ce norii cenuşii îmi tăiau aripile chiar când învăţasem să zbor, visul

culorilor şi al glasurilor din lume mi s-a oprit la marginea urechii, fără să mai poată intra

în mintea mea...

Lumea, glas al culorii, va rămâne şi în vis, şi în realitate un prilej de sentiment

fantastic, o şansă de a evada din cotidianul aglomerat de trăiri superficiale, miracolul

regăsirii unui drum drept către împlinire!

Adelina Niculescu,

clasa a VII-a C

Page 9: Marea călătorie

9

Zbor de fluture

Frunze firave în culori incandescente, paie opace curbate, o bătaie din aripi şi

... îmi iau zborul. Plutesc în necuprinsul lumii şi vreau să mă înalţ la nori, să îi ating, să-i

simt, să-i ştiu.

O clipă, doar atât să am! O clipă, şi nici nu ştiu cum s-o măsor ... Să fie ea minut,

o oră sau o zi?

Aripile bat neîncetat şi vreau să fug de timp, să nu mă prindă, să pot zbura, să

pot..., dar el nu mă lasă, căci sunt captivul său.

Mă aşez pe... soare!? Nu îmi vine să cred că am ajuns aşa departe în goana mea.

Mă aşez pe un soare cu raze galbene, dar scurte şi... Nu! Mă uit în zare şi îl văd... Astrul

celest este acolo, departe de orice atingere a mea. Atunci... pe ce stau?

Dar nu-i timp de gândit, căci timpul, hoţul, îmi fură fericirea, cu fiecare... minut,

secundă, oră?

Zbor, zbor neîncetat, dar timpul tot acolo-i.

Renunţ. Câtă risipă! În loc de a cunoaşte lumea, am fugit de ea pentru... nimic! Aş

vrea acum să spun tuturor să stea pe loc şi să se bucure de viaţa scurtă..., lungă, dar simt

că nu mai pot!

Amurgul vine, iar cerul până acum albastru e cuprins de flăcări. Clipa s-a scurs şi

parcă aud râsul batjocoritor al timpului hain spunând: „Nu, nu ai reuşit şi nimeni nu o să

re...”. Cuvintele lui se pierd în neant. O ceaţă mă împresoară şi nu mai văd nimic. Mă

prăbuşesc pe iarba de smarald. O simt, o ating, o ştiu pentru ultima dată. Vreau să

gândesc, să simt, să vreau, căci chiar acum s-a dus... mi-a luat-o definitiv!

... Aşa ar fi paginile mele de jurnal, dacă aş fi un fluture?

Mică fiinţă îndrăzneaţă, v-aş aduce vouă un ciob de primăvară eternă, iar mie...

doar zbaterea de aripi şi de vise, căci timpul rău, viclean îmi fură clipa şi nu mi-o mai

întoarce!

Ioana – Timeea Diaconescu,

clasa a VII-a C

Page 10: Marea călătorie

10

Arde rândurile acestea!

Numai într-un colţ de suflet este iunie. Încă mai este, după atâta timp. Cearşafurile

de sub trupul istovit de lacrimi le simt păsări bolnave. Îmi aduc aminte de copilărie, de

cei opt ani de şcoală...

Aş vrea să plâng, dacă lacrimile n-ar fi atât de sărate. Aş vrea să plâng, dacă

şiroaiele prelungi n-ar săpa adevărate labirinturi pe obrazul meu. Sunt fericită şi în acelaşi

timp frământată de îndoieli...

Era inevitabil, nu? Era inevitabilă trecerea copilăriei; ferecarea acesteia după

porţile fermecate care nu pot fi deschise decât cu un descântec. Dar degeaba, descântecul

a fost de mult timp uitat. Nimeni nu îl mai ştie, deşi mulţi vor să se întoarcă în copilărie.

Ceva din soarele acestui început de viaţă mă face totuşi să zâmbesc. E gândul că

ceva sigur va urma, gândul că lumea nu se opreşte aici. Oricum, lumea nu se opreşte

pentru nimeni, tocmai de aceea copilăria pleacă.

Poate ar fi mai bine să uit totul deocamdată. Poate ar fi mai bine ca şi voi să mă

uitaţi pe mine, iar tu, jurnalule, să taci. Să taci când clipe nemiloase te vor întreba despre

anii copilăriei. Şi să nu uiţi...

Arde rândurile acestea, ca nu cumva să citească cineva în mine! Să citească şi să

râdă. Arde şi rochia albastră! Îmi aduce aminte de tot ce mi-a fost drag cândva... Arde-o!

Voi avea haine mai frumoase când voi mai creşte.

Romina Banu,

clasa a VIII-a B

Page 11: Marea călătorie

11

Îmbrăţişare stelară

E seară. Stau întinsă pe pământul ud şi frigul îmi circulă prin vene. Aş vrea să mă

îmbrac cu covorul de frunze galbene şi roşii, aş vrea să-mi fie cald şi bine. De-ar fi iar

vară...

Gândurile îmi sunt întrerupte. Mii de stele ţintate au răsărit ca printr-o minune pe

cerul pictat cu smoală. Credeam că sunt singură. Credeam că suntem doar eu şi cerul, eu

şi noaptea. Stelele mi-au luminat ochii. Le admir şi aş vrea să le îmbrăţişez; ele să-mi

sărute privirea şi să-mi lase puţin din magia lor pe gene. Ar fi frumos, aş zâmbi...

Închid ochii. Nu mai e frig, sufletul frige. Nu pot să stau mult cu pleoapele

închise, stelele parcă strigă după privirea mea. Îmi picură în ea argintul, mă-mpresoară cu

tăcerea lor. Sunt strălucitoare, sincere, misterioase. Poate de aceea reuşesc să cucerească

nemărginirea. Ele sunt stăpânele magiei cereşti. Sunt cuprinsă de un sentiment straniu, o

nelinişte apăsătoare: vreau să descopăr orizontul, să-l despart cu degetele şi să-l simt; să

dăm mâna şi să spunem amândoi poveştile noastre nemuritoare, să râdem.

Închid iarăşi ochii. O căldură puternică, de aur, îmi inundă genele. Clipesc. Nu

ştiam că stele sunt atât de profunde! Dar...

E soarele! Noaptea s-a scurs atât de repede prin clepsidra cerului!

Aştept nerăbdătoare o altă întâlnire cu magicele stele. Sunt supărată pe soare că a

alungat argintul şi misterul, că m-a smuls din braţele stelare. Sunt supărată că soarele ...

face lucrurile mai clare şi nu mai am cum să visez.

Romina Banu,

clasa a VIII-a B

Page 12: Marea călătorie

12

Pulbere de vis şi amintire

Nisipul se scurge în clepsidre vechi de cristal asemeni râului fugar pe lângă malul

nemişcat şi rece. Cristalul şi pământul rămân impasibile la trecerea timpului, dar natura

se schimbă în urma granulelor de nisip ori a valurilor tremurânde, frumuseţea ei veşnică

devenind trecătoare.

Pajişti întinse vrăjesc privirile curioase ce le admiră la nesfârşit. Acum sunt

acoperite de omătul argintiu care luceşte sub razele aprige ale soarelui. Sclipiri aurii

aleargă neîncetat pe suprafaţa unduită a zăpezii, creând iluzii.

Dar visul se termină, frumuseţea iernatică se topeşte sub semnele venirii

primăverii. Câmpia se umple de clopoţei albi, puri, plăpânzi, care se ancorează în

pământul dur, tremurându-şi tulpiniţele firave de peridot. Copacii îşi scutură umerii plini

de nea, lăsând-o să cadă lângă frunzele de smarald ale ghioceilor. Cu toate acestea, şi

frumuseţea de acum a unei lumi în care armonia primordială îşi spune cuvântul , se

risipeşte în aripile verii.

Acum căldura învăluie pajiştea rămasă ascunsă în umbra florilor parfumate.

Minunea reînvierii adevăratului soare măguleşte inimile nerăbdătoare, care aşteptau cu

sufletul la gură o rază caldă şi luminoasă de speranţă. Totul luceşte, totul este viu, totul

trăieşte prin parfum de floare.

Nisipul se scurge, apa continuă să mergă la vale, iar timpul trece preschimbând

din nou natura, creându-i un alt fel de frumuseţe, una autumnală... Căldura-şi

metamorfozează trupul în joc de culoare şi lumină. Frunzele cad arămii la rădăcinile

uscate ale copacilor. Păsări călătoare înnegresc cerul la orizont, veveriţe tăcute umblă de

colo-colo după provizii pentru iarnă.

Apoi întregul ciclu reîncepe. Natura se îmbracă în haine diferite în fiecare

anotimp, rămânând, totuşi, de o frumuseţe eternă, iar când veşnicia ei îşi va găsi vreun

final abstract, totul se va risipi în pulbere de vis şi amintire...

Adelina Niculescu,

clasa a VII-a C

Page 13: Marea călătorie

13

Pilda profeţiei

Demult, într-o noapte albastră de mai, se spune că a înviat profeţia lacrimii de cer,

ce a căzut cândva pe aripi de vânt, lăsându-se purtată în necuprins spre valuri ori spre

stele...

Doar bătrânii îşi mai aminteau de acea vreme. Ei glăsuiau copiilor înainte de

culcare profeţia, de teama de a nu fi ironizaţi dacă o vor împărtăşi adulţilor. Adesea ei

rosteau: „Minune de la Dumnezeu mi-a fost dat să aud! Bunii mi-au zis că în copilăria lor

a căzut din cer o lacrimă în mare ce strălucea puternic, luminând literele argintii ale unei

profeţii. Aceasta prezicea că peste două mii de ani de la căderea lacrimii, într-o noapte de

mai cu lună plină va cădea o alta care va anunţa Mântuirea.”

Din vorbă în vorbă, copiii adormeau şi peste decenii, ajunşi bunici, transmiteau

mai departe povestea.

Totul a prins amploare când timpul acesteia s-a adeverit. Vremea, trecând

neiertătoare, a adus în mare încă o lacrimă aurită, în jurul căreia licăreau discret literele

profeţiei.

După atât suspans şi atâta nerăbdare, după cei două mii de ani îndelungaţi,

tristeţea şi neîncrederea în propriile speranţe se puteau citi pe chipurile micuţilor şi ale

bunicilor acestora. Dumnezeu îi mai lăsa în aşteptarea Mântuirii încă trei mii de ani.

Au aşteptat cu sufletul la gură milioane de generaţii ca să afle că profeţia se tot

amână iar şi iar...

Eu... niciodată nu am luat profeţia în seamă. Din greşelile strămoşilor mei am

învăţat că, atunci când aştepţi sfârşitul, lumea durează etern, în fapt şi în vis!

Adelina Niculescu,

clasa a VII-a C

Page 14: Marea călătorie

14

Călător prin pădurea Anomie

După două ore de mers continuu, am ajuns în sfârşit în pădurea numită Anomie.

La prima vedere o pădure simplă, goală şi ocrotită de razele puternice ale soarelui, dar şi

de vârfurile falnice ale munţilor. Purta parcă accentele unui colţ de rai, uitat de lume şi

dominat doar de frumuseţile naturii. La poalele munţilor, un pârâu limpede strălucea în

lumina soarelui.

Nu se auzea nimic, niciun sunet, niciun glas, ca şi cum acolo n-ar fi existat viaţă.

Priveliştea era atât de frumoasă, de parcă mâini măiestre şi-ar fi luat paleta de culori şi ar

fi pictat-o. În faţă, orizontul era închis de cele din urmă colţuri ale prăpăstioşilor munţi

de marnă cenuşie, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu până în pânza cerului.

Era atât de răpitoare priveliştea, încât ai fi zis ca natura îţi oferă o salbă de mărgăritare pe

o tavă de smarald. Atrasă de minunatul tablou cu accente paradisiace, era să uit de

trecerea timpului şi de motivul pentru care mă aflam acolo.

Impresionată de ceea ce văzusem, ajung în cele din urmă la întâlnirea cu şefii

pădurii, cu care trebuia să negociez o posibilă afacere. După lungi discuţii, mi s-au părut

agreabili şi foarte perspicace. M-au surprins plăcut povestindu-mi despre istoria pădurii

Anomie şi despre vieţuitoarele care locuiau acolo.

Pentru o fracţiune de secundă totul mi s-a schimbat în faţă. Nu mai puteam să văd

acea privelişte tăcută şi calmă care mi se arătase înaintea ochilor cu câteva ore mai

devreme. Eram confuză. Acum totul se schimbase. Totul căpătase viaţă, agitaţie şi

zgomot. In locul imaginii calde, liniştitoare de la început, observam acum o imagine

haotică, debusolantă. Astfel, am văzut cum locuitorii creau şi expuneau lucrări din

domeniul artelor vizuale, organizau concerte de muzică simfonică, de jazz şi blues,

precum şi de muzică electronică. Aveau cheia oricărui lucru. O numeau cheia Anoma.

Deschidea orice. De la simplele şi banalele uşi, la portative şi chiar sufletele oamenilor.

Page 15: Marea călătorie

15

În călătoria mea prin pădurea Anomie, eram foarte atentă la comportamentul celor

cu care purtam discuţii, deoarece fiecare se manifesta altfel. Era destul de complicat de

înţeles, însă m-am ridicat cu uşurinţă şi calm la standardele cerute.

Repede, noaptea îşi făcu apariţia. Obstacolele nevăzute şi ceaţa îmi îngreunau

deplasarea. Erau prea multe evenimente care se ţineau lanţ, astfel încât am simţit nevoia

să iau o pauză. Am hotărât să merg singură, aşa că am mulţumit celor care au stat cu mine

şi mi-au arătat pădurea şi m-am retras liniştită într-o cafenea, ca mai apoi să pornesc din

nou la drum, să mă întorc acasă şi să îmi aştern gândurile pe hârtie.

Theodora Diaconescu,

clasa a VII-a C

Page 16: Marea călătorie

16

Legenda liliacului

Era odată un micuţ animal înaripat. Natura îl decupase dintr-o panglică de

curcubeu, dăruindu-i toate luminile acuarelelor. Îşi spăla ochii în boabele cristaline de

rouă şi se avânta neînfricat în pulberea norilor. Razele blajine ale soarelui îl mângâiau, iar

vântul îl legăna pe voalul străveziu al aripilor sale. Trăia într-o pădure de argint, cu brazi

semeţi şi iarbă de smarald, cu animale harnice şi fluturi jucăuşi. Avea mulţi prieteni şi era

tare fericit... Pe unde trecea, risipea bulgări coloraţi de voie bună şi speranţă.

Totul a fost minunat, până în ziua în care zâna pădurii sale s-a îmbolnăvit şi a fost

înlocuită de o vrăjitoare malefică şi capricioasă, ce a distrus orice fiinţă care zbura.

Aceasta a frânt aripile păsărilor şi le-a aruncat în peştera nopţilor, a legat fluturii de

copaci. A încuiat porţile văzduhului cu lacăte grele de plumb şi a ascuns cheile în cenuşa

unui vulcan stins. Durerea vietăţilor înlănţuite a topit argintul pădurii, transformând-o

într-o mare de tăcere şi neagră jale.

Nimeni nu îndrăznea să o înfrunte pe cruda vrăjitoare şi să taie smoala ei de ură.

Pe zi ce trecea, tot mai mulţi fluturi se stingeau neputincioşi pe ramuri şi tot mai multe

păsări îşi uitau cântecul. Mii de spini săgetau pădurea, însângerându-i sufletul.

Micuţul animal înaripat era şi el întemniţat alături de prietenii săi, la rădăcina unui

brad. Nu putea să renunţe atât de uşor. Zi de zi şi noapte de noapte se zbătea, scurma

pământul temniţei şi spera cu înverşunare că va scăpa...

Într-o seară, micuţul a reuşit să se elibereze din strânsorile rădăcinilor. Şi-a

scuturat aripile de greul pământ şi s-a avântat spre înaltul cerului. S-a odihnit puţin,

adunându-şi toate speranţele şi fericirea, apoi a străbătut pădurea încremenită, dăruindu-

le, rând pe rând, vietăţilor înlănţuite câte un strop din curcubeul său înflăcărat. Atinse de

mângâierile sale, acestea au scăpat din lanţuri. Dar văzduhul era în continuare plumbuit,

căci cheile lacătelor erau încă ascunse. Zburătorul se scufundă în cenuşa vulcanului,

smulse cheile şi eliberă porţile. Soarele aurit năvăli peste pădure şi aruncă vrăjitoarea în

adâncul pământului.

Page 17: Marea călătorie

17

Abia atunci simţi voinicul că lumina îl orbeşte. Îşi privi aripile şi curcubeul său

era acum cenuşă. Toate culorile sale se risipiseră în fiecare pasăre căreia îi redase zborul

şi în fiecare fluture pe care îl eliberase. Cu ultimele puteri, micuţul se retrase în peştera

nopţii, târându-şi cenuşa în tăcerea şi în răcoarea acesteia.

De atunci, pădurea freamătă de viaţă, iar micuţul animal înaripat, cunoscut sub

numele de liliac, poate fi văzut şi acum atârnând de bolta peşterii. Numai culorile de pe

aripile păsărilor şi ale fluturilor mai poartă în ele curajul peticului de curcubeu de

odinioară...

Ioana – Luiza Dron,

clasa a V-a C

Page 18: Marea călătorie

18

Creaţia - aventură a spiritului

Stau ascunsă pe o stâncă solitară, înconjurată de un infinit platou de apă, ca o

luminiţă crepusculară în jocul de jar al apusului. Ascult freamătul neîncetat al valurilor

înspumate care se sparg, nealinate, de ţărmul dur. Mă retrag mereu aici, departe de

zbuciumul cotidianului, pentru a simţi cum sufletul îmi este alintat de vântul marin cu

boarea lui dulce. Pierdută într-un labirint de cerneală, mă gândesc la originile vieţii.

Puzderie de gânduri aparent fără sens îmi inundă mintea, iar eu încep să plutesc…

Privesc cerul, mină eternă de turcoaz, îmi iau rămas-bun de la soare, măr de aur scăldat în

lumină, admir zborul îndrăzneţ al pescăruşilor albi şi puri ca întâiul ghiocel… Viaţă,

măreţie şi candoare, creaţie ...

Faptul creaţiei… o boabă de rouă mi-a şoptit cândva povestea lui. Rătăcesc prin

sertarele închise ale minţii mele… Nu o găsesc… Atunci caut în suflet… Da…, aici am

ascuns-o de cruda şi dulcea otravă a uitării. Fiecare fiinţă de pe acest pământ este

zămislită de un Creator. Se spune că fiecare om a fost cândva o plantă sau un animal…

Bunica mi-a mărturisit că eu am fost aproape tot, de la cel mai firav fir de nisip până la

cel mai falnic trandafir, iar acum sunt o stea.

Ca şi cum oceanul albastru de unde sidefate ar fi citit în cartea gândului meu, un

val jucăuş mă înghiţi în candida lui magie. Dar nu e un val ca oricare altul… Nu seamănă

cu niciuna dintre amintirile mele. Am inspirat apa spumoasă a trecutului, lăsând-o să-mi

inunde sufletul.

Mă aflam pe aceeaşi plajă pustie, mărginită de stânci ca nişte paznici ai ficţiunii.

O adiere blândă de vânt mă înalţa. Voiam să-mi trec mâna prin părul ca abanosul, dar nu

mai aveam păr… M-am privit în oglinda unei bălţi uitate în căuşul de stâncă. Eram un

grăunte de nisip. Aveam forme neregulate şi cam încâlcite, ca o mătanie de os

întortocheat. Aurul în care eram suflată mă definea destul de vag. Razele soarelui se

jucau cu trupuşorul meu gingaş de parcă aş fi fost o mingiuţă de polen în mâinile lor

angelic de pufoase. Cu fiecare atingere, trupul meu tresărea, cuprins de emoţie… Astfel,

Page 19: Marea călătorie

19

din fiecare amprentă a luminii de pe corpul meu păstram un picur de vibraţie. În curând

am început să simt pulsaţiile vieţii.

Cu fiecare noapte şi zi care treceau, vedeam mai multe scoici, valuri, stânci, nori,

sirene, delfini… Doream să le ating pe toate, să aud cântecul inimii lor... Aşa s-a

însămânţat în mine curiozitatea. Dar într-o zi, când vântul m-a purtat pe aripa lui, am

căzut din greşeală în marea ca un lan de cicori înflorite.

De îndată ce am atins apa, am devenit un coral transparent şi tăcut. Culorile în

care mă descompuneam erau nuanţe aprinse ale sufletului meu. Valurile de azur mă

şlefuiau în mrejele lor. În curând m-am transformat într-o sirenă cu ochişori de rubin şi cu

o coadă de smarald pe care străluceau mândre perle multicolore. Cântecul meu dădea glas

cristalin tăcerilor adunate. Un simţământ tainic mă îndruma în larg… sau către ceea ce

credeam eu că era largul.

Am început să bat jovial apa cu coada, ca un ritual sacru. Am mers ce am mers şi,

la un moment dat, un vârtej cast îmi îngrădi drumul. Am încercat să păstrez pacea,

ocolindu-l, dar se pare că nu dorea armonie. Arcuri înspumate mă invadară cu jocul lor

vesel. După o vreme, am observat că mă simt sleită de puteri şi că îmi apăreau prăpăstii

în piele. M-am luptat să plec, fără izbândă însă. O perlă argintată mi s-a prelins pe obraz

şi s-a pierdut în tornada timpului. Aceasta o sorbi cu nesaţ şi, mulţumită, mă eliberă.

Energia îmi revenise complet, ca un izvor tumultuos, cu o mie de vieţi. Un rechin

cu pielea din cel mai fin turcoaz îmi opri drumul. Colţii lui sclipeau ca diamantele

tăioase. Un val ivoriu de frică mă invadă. Profitând de imprudenţa mea, rechinul mă

captură în închisoarea lui de cristal. De îndată ce am păşit în acea celulă, am văzut totul

în tuşe negre, adânc conturate. Mă întrebam ce caut aici. O parte din sufletul meu a

continuat să lupte… şi m-am eliberat.

Am fugit speriată, până când am simţit nevoia să ies la suprafaţă. Razele soarelui

m-au prins în mrejele lor mlădioase, transformându-mă în ceea ce sunt astăzi: un simplu

mânuitor de slove.

Nici rechinul realităţii, nici vârtejul timpului nu au putut opri creaţia. De abia

acum îmi dau seama că un condei vrăjit de rubin amprentează foaia polară cu focul

simţămintelor mele. Totul are un Creator. Acest condei a fost creat de sufletul meu din

nevoia de risipire către lume. Luna a creat-o soarele… din iubire. Stelele au fost create de

Page 20: Marea călătorie

20

întuneric din singurătate. Astfel, toţi suntem poeţii vieţii noastre şi nu vom uita niciodată

cum am fost zămisliţi din lutul timpului…

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

Page 21: Marea călătorie

21

Dacă aş avea puterea să opresc timpul ...

Dacă aş putea să opresc timpul, aş înlănţui în străfundurile pământului răutatea,

zgârcenia, urâtul, vanitatea... tot ce limitează albastra lume a viselor înaripate.

Aş porunci razelor poleite în aur să lumineze fiecare colţişor din această lume

crudă, să dea de veste florilor, animalelor, copacilor, oamenilor că vremea realităţii a

apus. Cu foarfeca imaginarului aş decupa pitici cu bărbi de aur şi scoci de turcoaze, zâne

cu aripi de voal multicolor, spiriduşi cu glasul mieros, apoi i-aş lăsa să colinde continuu

marea cerului şi să-şi risipească vrăjile. Aş construi pentru aceste creaturi ale esteticului

căsuţe din vise, din corali picuraţi de curcubeu, din flori de fericire.

Când întunericul ar înlocui lumina, aş ţine sfat cu stelele şi le-aş ruga să

împodobească toţi copacii cu sclipirea lor, iar pe cer aş trimite licurici ca nişte torţe

veşnice ale timpului. Aş sfătui luna să le spună copiilor câte o poveste în fiecare seară, iar

inima mi-ar creşte văzând cum din ochii lor izvorăşte bucuria.

Şi nu m-aş opri aici… Aş construi un castel din nori puri şi pufoşi, înălţând un

regat de trandafiri ivorii în care să domnească etern copilăria în veşmânt de aur împodobit

cu rubine. Aş organiza un ospăţ pentru prinţi şi prinţese, regi şi regine, pentru săraci şi

bogaţi, cu ursitoare şi animale, cu toată suflarea din acest univers. Am bea nectarul

florilor, ne-am desfăta cu roadele aromate ale pomilor, iar spirite ale copacilor ne-ar

servi. Aş picta buburuze cu pulbere de rubin, aş parfuma văzduhul cu floare, aş captura

curcubeul în mătănii de os întortocheat şi l-aş elibera pe câmpii, să-şi reverse culoarea ca

un izvor de euforie.

Dar degeaba povestesc… Nu voi putea prinde niciodată timpul, însă trăiesc cu

acest gând, cu speranţa că în buchetul divers al lumilor există şi acest tărâm în care

sufletul meu îşi va perpetua fericirea.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

Page 22: Marea călătorie

22

Simbol pentru eternitate

Soarele îmi mângâie faţa delicată cu razele poleite în curcubeul luminii. Ochii

mei, înceţoşaţi de umbra unui vis nedesluşit, sunt orbiţi de strălucirea lui.

Deodată, liniştea dimineţii este spartă de glasul subţirel al unei zâne:

- Lavinia! Lavinia! Trezeşte-te!

- Vera, ce se întâmplă? întreb uşor nedumerită.

- Regina a lansat următoarea invitaţie!

Îmi puse în faţă o frunză multicoloră pe care scria cu slove de apă:

,,Dragele mele,

Natura păleşte sub greaua povară a timpului. Avem nevoie de un nou simbol

pentru eternitate, care să redea speranţele tuturor. Cele mai iscusite zâne sunt invitate ...”

- Ai de gând să participi? întrebă Vera, smulgându-mi nerăbdătoare frunza.

- Desigur! Trebuie să salvăm speranţele...

- Atunci trebuie să ne grăbim, avem termen până la miezul nopţii! şi plecă grăbită

în labirintul de culori.

În jurul meu, florile picurate de curcubeu îşi etalau feeria. Am început să culeg

floare cu floare şi în curând am reuşit să compun o simfonie de culori pastelate. Am

zburat fericită până la caisul din grădina magiei. Puritatea, angelicul, mireasma, totul se

împletea într-o armonie de sunet şi parfum… El era simbolul perfect.

Cu o uşoară adiere, am trimis frunzele în drumul lor spre eternitate. Cândva o

panoplie cu mii de steaguri mărunte, caisul părea acum pustiit. M-am oprit. Ceva nu era

bine!

Deodată, fragilele foi s-au întors la picioarele mele. Am început să le pictez în

culorile amurgului, redând pe fondul lor măreţia cerului. Apoi am început să mă înalţ, să

mă pierd în boarea dulce a artei. La miezul nopţii totul era gata.

Deşi soarele îşi culcase de mult capul radiant pe norii diafani, o aură de lumină se

ţesea în jurul caisului. Pe furcile ramurilor mai poposea o frunză solitară cu reflexii

crepusculare, prea timidă să îşi ia zborul. Crengile încrustate de trecerea ireversibilă a

Page 23: Marea călătorie

23

timpului se legănau uşor în adierea înmiresmată a ruinelor florilor, urme ale unei

existenţe ofilite. În locul caiselor aurii, acoperite cu un puf delicat, stăteau acum păsări

amprentate de scânteile curcubeului. Vârfurile cregilor mângaiau nourii peticiţi de aurul

solar. În amintirea luminii, selenarul a poleit caisul cu praful său argintiu precum surâsul

unui fum de cetini. Pe jos, covorul de smarald era mascat de o broderie călită în razele

înflăcărate ale amurgului, reflexiile arămii găsindu-şi locul pe ţesătura din rămăşite uitate.

Stelele, uimite de armoniile culorilor, au coborât din cer pentru a se alătura simfoniei,

rătăcind prin labirintul lemnos al pomului, conferindu-i un farmec aparte.

Fluturii, treziţi de concertul de miresme şi sclipiri, şi-au abandonat aripile de voal

pe crengile poleite de lună. Fâlfâitul pânzelor multicolore conferă caisului o amintire a

unui eden văratic apus. Luceafărul, din măreţia lui, a suflat peste pomişor iubire, pace şi

armonie, ca un parfum magic ce liniştea şi cea mai aprigă furtună.

În curând, regina şi sfetnicii ei înfăşuraţi în mătase şi satin din petale de trandafir

au contemplat minunea caisului, înnobilându-l simbol al naturii. Apoi iubitu-mi cais a

dispărut într-un vârtej de lumină, alăturându-se, poate, celorlalte speranţe pentru

eternitate.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

Page 24: Marea călătorie

24

Murmură pe ape copilăria

Talazurile de azur îşi sparg nemărginirea pe stâncile dure şi goale, împrăştiind în

văzduh mărgăritare scumpe care salută soarele. Din loc în loc, bucăţile de piatră răsar ca

nişte soli ai adâncului ce comunică cu cerul. Marea, ca un lan infinit de cicori, se

contopeşte cu razele de soare, creând un labirint de reflexii jucăuşe. Trecând de firul de

turcoaz încrustat cu cristale ale timpului, albastrul destăinuie lumea de sub ape, ca o

cochilie întortocheată a frumosului. Algele străvezii îşi ondulează trupurile catifelate în

bătaia blândă a valurilor. Peştişorii multicolori deapănă alene povestea lor magică.

Într-o căsuţă de coral, împodobită cu perle scumpe ca nişte picături de rouă, o

sirenă de o neasemuită frumuseţe vărsa lacrimi. Ajunsese la vârsta la care trebuia să

cunoască soarele, măr de aur rotindu-se-n lumină, luna, bunică încărunţită de vreme,

stelele, picuri de lapte, şi câte şi mai câte. Dar pentru ea acest lucru însemna să renunţe la

cel mai de preţ cadou al vieţii, copilăria, singura care o lega de părinţii ei din lumea

spiritelor. Nu voia! Şi nimeni nu o putea obliga! Dar era atât de dornică să cunoască cerul

şi stâncile, iarba şi florile…

Tot plimbându-se printre amintirile păstrate de la mama sa, găsi un colier din

perle mici cu o scoică închisă, de culoare rubinie, cum nu mai văzuse niciodată. Deschise

scoica, iar pe fundalul pânzei de turcoaz se creionă chipul blând şi atât de iubit al mamei

ei.

- Draga mea, îţi cunosc neliniştea, dar trebuie să ieşi la suprafaţă.

- Ştiu, mamă, însă mă tem că o să vă pierd!

- Îngerul meu, noi vom fi alături de tine întotdeauna, la fel şi copilăria. Sufletul

tău ne va ascunde ca pe o comoară eternă.

- Mulţumesc mult, mamă!

- Ai încredere, lumina mea! E timpul să mergi mai departe... Vom fi alături ...

Fata îşi şterse boabele de lacrimă, îşi puse colierul la gât şi se avântă spre

necunoscut, simţind că mama ei înoată alături de ea, împărtăşindu-i emoţiile şi temerile.

Page 25: Marea călătorie

25

Ajunsă la graniţa dintre cele două lumi, fata mai privi o dată înapoi şi, preţ de o

clipă, văzu trupurile vaporoase ale părinţilor săi. Când a ieşit la suprafaţă, frumuseţea

tărâmului necunoscut a uimit-o.

De îndată, micuţa sirenă observă că în loc de turcoazul mării vedea secvenţe din

copilăria ei: părinţii şi bunicii care îi prindeau în coadă prima perlă de sidef, ei trei făcând

cunoştinţă cu marea… Totul era exuberant. Pe fundal se auzea un murmur mlădios şi

delicat. Sunetele erau când mai triste, când mai vesele… Era cântecul vieţii, al copilăriei

ei. Începu să cânte odată cu valurile joviale, cu razele de soare, cu norii şi mai târziu cu

stelele şi cu luna. Euforia pe care o emana molipsea întreg universul, picurii de lumină

începând să danseze în ritmul lin al melodiei.

De atunci sirena a înţeles că lumea minunată a copilăriei este o comoară nu de o

zi, nu de un an, ci de o viaţă. Jocurile şi amintirile ei nu pot fi şterse de povara timpului,

acestea rămânând imune la armele tăioase ale uitării. În labirintul vieţii va fi mereu

însoţită de un fluture ale cărui aripi au fost ţesute de un maestru păianjen al culorilor,

praful din urma lui fiind pulberea amintirilor sale, datorită căreia nu va uita niciodată

unde paşii săi timizi au amprentat ţărâna fără să se scufunde în ea. Copilăria va rămâne

pururea o stea strălucitoare în constelaţia tumultoasă a vieţii fiecăruia.

Ana – Maria Brânzoiu,

clasa a VI-a B

Page 26: Marea călătorie

26

Suflet de curcubeu

În fiecare noapte vibrează în mine un ecou, dar oare de ce nu-l pot desluşi? Simt

că vocea se ascunde, se joacă cu mine... În fiecare zi, în oglindă, văd chipul unei persoane

fericite, cu un surâs blajin. Dar oare de ce-i citesc în privire teama?

Caut răspuns la o singură întrebare: „Cine sunt eu?”, dar fiecare cuvânt mă pierde

într-un labirint de şoapte şi nu-mi găsesc firul călăuzitor...

Sunt o aripă de curcubeu plutind pe apa timpului. Roşul meu izvorăşte din

adâncul inimii, din puritatea ei. Galbenul este rupt din luminozitatea chipului şi a pletelor

mele aurite. Albastru-i sorbit de ochii mei, două petice decupate din măiestria apei şi

dăruite cerului. Verdele l-am clădit din speranţele ridicate de braţele mele harnice, iar

violetul din pasiunea de a visa.

Sunt un tobogan de culori pe care alunecă jucăuş ecoul copilăriei. Mă pregătesc în

tăcere să înfrunt fiecare zi, chiar dacă uneori mă tem. Şi încă mai caut răspunsul la

singura întrebare...

Ioana Ceposu,

clasa a VI-a B

Page 27: Marea călătorie

27

Magie nocturnă

Priveam năucită cum picuri plăpânzi stropeau frunzele ca peridotul în lumina

diafană a unei dimineţi primăvăratice. Soarele alunga cu braţele-i de aur topit, în sclipliri,

bobiţe străvezii de rouă. În molcom zvon mi se desfătau neîntrerupte gândurile către

infinit.

Parcă toată ziua trecea neştiută prin ferestrele mele, fără să mişte măcar o urmă de

sentiment, ştergând tot ce-mi mai rămăsese din ea. Nimic nu mă uimea şi totul continua

să mi se pară banal... Totul... în afară de enigmatica înfăţişare sacră a valului serii, a cărui

creastă se vede departe în zarea transparentă şi răcoroasă.

Pornesc agale pe malul lacului să admir nuferii adormiţi, sălciile plângătoare prin

care vântul poartă şoapte de nimeni ştiute, ducându-le murmurul către unda tăcută a apei.

În oglindirea sa văd luna cu discul ei de chihlimbar incandescent, spălându-şi sfânta faţă

în apa rece.

Ridic privirea şi zăresc adevărata măreţie a cerului, netulburată de reverberaţii

line sau de mişcări unduioase, obscure. Aşa descopăr luciul tainic al stelelor argintate,

înotând în mantia întunecată a nopţii. Doar astfel pot revela luna ca o protectoare eternă,

ca un martor neimplicat, ca un astru autoritar peste reveria lumii.

Un şuierat de vânt îmi vâjâie prin mintea-mi obosită, stârnind vârtejuri de idei şi

gânduri în tornade. Ploi fierbinţi de sentimente inundă pajiştile inimii la unison cu

picăturile unei ploi de primăvară nocturnă pe câmpia înverzită în care vântul adie uşor. În

ciuda aparenţelor întunecate ale nopţii, ea se manifestă în sufletul meu ca o lumină

orbitoare în faţa căreia nicio emoţie nu mai poate sta ascunsă.

Mă aşez zâmbitoare pe malul lacului şi cobor mâna către oglinda albastră de lângă

mine. E atât de rece! Îmi alunecă printre degete asemeni unei ţesături din mătase, iar unda

ei saltă minuscule talazuri către pielea umedă.

Plec tăcută, odată cu noaptea, către casă, privind înapoi la ultimele stele, cu

sufletul închizându-se în întuneric cu mii de lacăte, cu ploaia călcându-mi pe urme şi cu

trestia bolnavă legănându-se din ce în ce mai departe de paşii mei...

Adelina Niculescu,

clasa a VII-a

Page 28: Marea călătorie

28

Dor de copilărie

Simt cum o lacrimă naivă şi albă se frânge în mine. Mă pierd uşor printre

lacrimile soarelui, ale teiului din curtea bunicii, ale ploii... Nu găsesc puterea să zâmbesc,

mă zbat printre culorile vieţii asemeni unui fluture atras de lumina lămpii în noapte.

Aripile-mi străvezii vibrează timid sub ochii tăi îngheţaţi, iar trupul meu firav cheamă

printr-un dans mut amintirile tale fierbinţi.

Aş vrea să îmi ascund nesiguranţa în ochii tăi cândva albaştri de la atâtea vacanţe

petrecute prin valurile înspumate ale mării, să simt adierea blândă a vântului sărat,

pletele tale aurii mângâindu-mi uşor obrazul.

Te caut cu încăpăţânare şi te regăsesc senină între filele îngălbenite de vreme ale

albumului aşezat cu grijă într-o cutie de carton, în pod. Îţi retrăiesc fericirea simplă...

Simt că mă topesc în vâltoarea secundelor tale ce se scurg prea repede pentru mine.

Acum sunt un râu de gânduri învolburate şi încerc să alunec încet, prea încet, către tine.

Simt atingerea dulce a palmelor tale micuţe, pline de nisipul castelelor ridicate pe plajă...

Mă pierzi, copilărie, simt că mă pierzi! Eu te chem, dar tu mă-nvălui în spuma

valurilor de furtună şi pui temelia unui alt suflet în mine.

Ioana Ceposu,

clasa a VI-a B

Page 29: Marea călătorie

29

Ultima graniţă către iubire

După ce biruise zidul de stele, Soarele, fecior mândru din lumea culorilor,

intră în palat. Licurici, zâna cea bună, îi spuse îngrijorată:

- Aici începe adevărata aventură. Pentru a putea ajunge la Luna trebuie să te lupţi

cu vrăjitoarea ce o are sub mreje şi...

Dar nu termină de vorbit, că în cadrul porţilor de nori, ca nişte perle pufoase ale

visului, apăru o vrăjitoare nespus de neagră. Feciorul, ţinând seama de ceea ce-i zisese

zâna, începu să se lupte cu zgripţuroaica. Se luptară ce se luptară, zi de vară până-n seară.

Amândoi erau la capătul puterilor când, deodată, trei stele s-au rupt din salba nopţii,

grăind:

- Noapte, noi nu ne mai supunem ţie, ci prinţului ce de hac o să-ţi vie!

Atunci, cei trei picuri de lumină începură a dansa deasupra Soarelui, care se

simţea din nou plin de putere. Ca prin magie, în tolba sa goală apărură trei săgeţi ce

radiau căldură.

Însă, chiar în acel moment, trei balauri se zăriră de sub pelerina tuciurie a Nopţii.

Feciorul trase cu arcul cu atâta putere, încât îl străpunse pe primul balaur direct în inima

lui de gheaţă. Pe cel de-al doilea îl lovi tocmai în ochi, iar celui de-al treilea îi reteză

capul cu a treia săgeată din raze de soare.

Văzând că singura graniţă ce-i mai îngrădea calea spre iubire este acea vrăjitoare,

inima sa ca un rubin de viaţă începu să palpite sub greutatea emoţiilor. Scoase sabia cu

mâner de aur încrustat cu diamante picurate de curcubeu şi începu a o roti vitejeşte în aer.

Ca la o chemare tăcută, vântul, cristalele, lumina şi curcubeul se contopiră într-o tornadă

de lumini ce o închise pe zgripţuroaică în carcera culorilor.

În timp ce feciorul mergea fericit spre iatacul domniţei Luna, stelele argintii îi

binecuvântau existenţa, transformându-l în măreţul Rege Soare.

Ana – Maria Brînzoiu,

clasa a VI-a B

Page 30: Marea călătorie

30

Corul primăverii

În călimara infinită a cerului, lumina întinează norii pufoşi cu sclipiri

diafane de curcubeu. Încă somnoros, soarele îşi limpezeşte privirile aurite în broboanele

minuscule de rouă adunate în căuşul crengilor, apoi îşi scutură pletele de foc, risipind

voia bună deasupra pădurii cenuşii.

Alintaţi, copacii se-ntind cu ramurile lor îndrăzneţe până la cer, salutând

recunoscători mărinimosul soare. Pământul reavăn tresare uşor, recunoscând îndată

semnele primăverii după care tânjise atâta amar de vreme. Sub atingerea călduţă a

vântului hoinar, toate vietăţile codrului simt că se întâmplă ceva deosebit.

Încet-încet, încurajate de blândeţea razelor primăvăratice, păsărele ciufulite îşi fac

apariţia. Mai îndrăzneaţă, o mierlă zglobie scapă un cântec tremurat, de bucurie. Speriat,

un cuc ameţit îşi strigă iute numele, de teamă să nu-l uite. Îi răspund imediat câţiva fraţi,

liniştindu-l. Dar mierla cu ochii ca două boabe de piper înţelege că domnia nemiloasă a

iernii a luat sfârşit şi se grăbeşte să-i adune pe toţi în poiană, luându-şi zborul şi

împrăştiind vestea deasupra întregului codru încă amorţit.

Primul a sosit un stol de cocori care s-a oprit obosit pe ramurile cafenii ale

bătrânilor copaci de la marginea poienii scăldate în lumina diamantină. Apoi a venit o

familie de sturzi cu ciocuri aurii şi cu triluri dantelate. Acestora li s-au alăturat celelalte

mierle soprane, vrăbiuţele gureşe şi barza, care tocmai îşi luase licenţa la muzică.

A venit şi un iepure. Barza l-a ascultat şi a decis că li se poate alătura,

fiind portrivit ca tenor. Iepurele s-a bucurat nespus şi, ca să nu se simtă singur şi-a chemat

tovarăşii în ajutor, ariciul-ghemotoc şi domnul castor-constructor, pe post de

instrumentişti. În ultima clipă şi-a făcut apariţia şi un broscan ca smaraldul, un foarte bun

bariton.

Corul a început să repete melodia şi astfel Primăvara a simţit că poate să li

se alăture. Bucuroasă, a început să cânte şi ea, iar crudele fire de iarbă şi firavii ghiocei

şi-au scos imediat căpşoarele să-i asculte.

Page 31: Marea călătorie

31

Văzând că este primită cu atâta căldură, Primăvara şi-a dat seama că în

fiecare an poate veni cu drag să cânte pretutindeni fericirea de a trăi.

Maria - Magdalena Milca,

clasa a V-a C

Page 32: Marea călătorie

32

Medicamentul

Era o zi obişnuită de vară. Soarele auriu strălucea pe bolta azurie, iar florile

zâmbeau. Micuţa mierlă zbura liniştită, încercând să vâneze câteva gâze neatente pentru

puişorii săi.

Deodată, ea aude pe cineva plângând. Bufniţa cenuşie, care de obicei era atât de

tăcută, acum suspina adânc, de i se scuturau toţi fulgii. Mierla a întrebat-o ce i s-a

întâmplat. Aceasta i-a răspuns că s-a săturat să mai stea trează toată noaptea şi să nu-i ţină

şi ei cineva companie. I-a explicat că e dornică să cunoască lumea, să-şi facă noi prieteni.

În acest scop, şi-a făcut un program regulat de somn noaptea, dar, cum apar zorii, ea

doarme în continuare şi nu mai are timp să lege prietenii.

Mierlei i-a venit o idee. S-a dus la înţeleptul vultur pleşuv să-l roage s-o antreneze

pe biata bufniţă şi să-i facă un alt program până când aceasta reuşeşte să stea trează măcar

o parte din zi.

Zis şi făcut! Ei au încercat să o ţină pe bufniţă trează. În zadar învăţa sărmana

tehnici de concentrare a atenţiei şi de odihnă activă, căci diminineaţa cădea în somn

adânc. Mai rău au obosit-o!

Apoi, vulturului i-a venit o idee. Şi-a dat seama că râsul este cel mai bun

medicament. Maestrul guguştiuc a învăţat-o nenumărate glume pe bufniţă şi a exersat cu

ea, constatând că era tare talentată.

Într-un revărsat de zori, mierla a convocat toate vietăţile pădurii, precizându-le că

vor participa la o întâlnire-surpriză. Bufniţa cenuşie, fiind dornică să le spună glumele

învăţate, ba chiar şi altele inventate de ea, i-a amuzat pe toţi. Acest lucru a ţinut-o trează

şi astfel, a reuşit să-şi facă noi cunoştinţe. În final, dându-şi seama că a reuşit, pasărea şi-a

smuls toate penele din coadă de bucurie, apoi a adormit îndată.

De atunci, bufniţa a devenit pasărea cea mai înţeleaptă şi cea mai ascultată

dimineaţa. Chiar şi acum, puii ei încă mai zboară prin dreptul soarelui, zâmbitori şi puşi

pe glume.

Sebastian Sprinceană,

clasa a V-a C

Page 33: Marea călătorie

33

Cursa specială

Era o zi obişnuită de primăvară în aeroportul „Păsările migratoare”. Toate

avioanele erau plecate în cursă, mai puţin două: Cocorul, care efectua zboruri ziua şi

Bufniţa, cu zboruri de noapte.

La apus a apărut însă o problemă. Cocorul s-a certat cu Bufniţa deoarece fiecare

voia să facă acelaşi zbor, o cursă specială către Delta Dunării, dar niciunul nu era prea

încăpător pentru numeroşii pasageri.

Noroc că a venit avionul cu numele „Vulturul”, cel mai rapid şi cel mai mare, care

a stins gâlceava dintre cei doi. Acesta a îmbarcat imediat pasagerii şi a demarat în

trombă.

La jumătatea zborului, Vulturul nu a putut să evite o creangă prea înaltă a unui

bătrân copac noduros. Cu un ultim efort, în timpul prăbuşirii, el a reuşit să transmită un

mesaj disperat către aeroport.

Bufniţa şi Cocorul au plecat în ajutor. Ei au preluat călătorii şi i-au dus cu bine la

destinaţie. De data aceasta ei s-au înţeles de minune, descoperind că munca în echipă este

plăcută şi rodnică.

Vulturul a fost reparat, iar de acum încolo va avea mai multă grijă când pilotează.

Uneori, graba strică treaba, chiar dacă eşti cel mai mare şi cel mai rapid!

Cristian Alecu,

clasa a V-a C

Page 34: Marea călătorie

34

Îmi place să scriu

Îmi place să scriu. E ca şi cum ai picta. Dar mai mult sau mai puţin colorat.

Îmi place să creez.

Îmi place să readuc la viaţă vise sfărâmate de realitate. E mai simplu.

Îmi place să-mi doresc, dar fără să pot avea vreodată.

Îmi place să privesc fără să-mi dau seama.

Îmi place să fac baloane. De săpun şi de fericire.

Îmi place să visez cu ochii închizându-i deschişi.

Îmi place să-mi placă. Şi cred că îmi place şi să nu-mi placă. Nu ştiu sigur.

Îmi place să respir. Curcubeie.

Îmi place să înot. În cerneală sărată.

Îmi place să ard. De nerăbdare.

Îmi place să cânt. Când nu mă aude nimeni.

Îmi place să fug de realitate până obosesc, să iau creionul şi să desenez.

Îmi place să zbor, chiar dacă nu ştiu cum e.

Îmi place să fiu fericită. Şi tristă. Şi nehotărâtă.

Îmi place şi aia, şi aia, şi aia.

Şi totul se rezumă la: îmi place să scriu.

Pentru că scrisul le cuprinde pe toate după voia sufletului tău.

Romina Banu,

clasa aVIII-a B

Page 35: Marea călătorie

35

Artificial... sau natural?

Zilnic mă trezesc la aceeaşi oră târzie.

Zilnic mănânc acelaşi mic-dejun.

Zilnic mă îmbrac cu aceleaşi haine şi plec pe acelaşi drum.

Zilnic ajung în acelaşi loc, văd aceleaşi persoane şi parcă aud aceleaşi cuvinte.

Zilnic adorm la aceeaşi oră albă şi plină de frământări.

Zilnic totul e la fel. Sau, cel puţin, aşa pare.

Acelaşi parfum, aceeaşi cameră, dezordonată şi colorată.

Aceleaşi caiete, aceleaşi teme, aceleaşi materii şi aceleaşi exigenţe.

Şi mereu, mereu, alte gânduri... alte speranţe...

Diferite şi, parcă, aceleaşi. Ciudate, amestecate.

Niciodată nu ştiu sigur ce se află în mintea mea.

Deşi ştiu că o să ajung undeva, departe. Presimt asta.

O să reuşesc, o să fac ceea ce simt. O să ajung să fiu fericită.

Toţi vor asta, nu? Deşi puţini reuşesc.

Dar, pentru început, vreau să înţeleg

Tot ceea ce am nevoie şi nu ştiu să aleg.

Romina Banu,

clasa aVIII-a B

35

Page 36: Marea călătorie

36

Cuvintele lui

Odată, un om înţelept numit William Faulkner a aşternut aceste cuvinte în

paginile vieţii: „Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărţi. Se prea poate ca

ea să nu existe în altă parte.” Probabil acest lucru este perfect adevărat. De ce? Deoarece

cuvintele izvorâte din suflet au cel mai clar şi mai profund înţeles când sunt aşternute pe

hârtie. Deoarece şi-a exprimat dragostea pentru cărţi, pentru filele,paginile, rândurile şi

cuvintele acelea scrise cu multă măiestrie de o mână tremurândă şi de o minte limpede şi

înţeleaptă. Acestea rămân întipărite în mintea cititorului şi îi îmbogăţesc sufletul, îl

înfrumuseţează.

Cuvintele. O împletire de litere şi sensuri, care pentru oamenii obişnuiţi

constituie doar un mijloc de comunicare. Pentru poet sunt oxigenul, puntea spre o altă

lume, o lume a lui. Prozatorul îşi odihneşte sufletul într-un hamac de fluturi ce îi

reprezintă viaţa, zborul, creaţia. Pe aripile lor sunt însemnate cu praf de stele mii şi mii de

cuvinte magice, cuvinte care au scopul de a călători spre sufletul cititorului. După prima

ninsoare, scriitorii împletesc din fulgi de nea un amurg al eternităţii, în care se oglindesc

toate operele lor. Noi, oamenii de rând, cei ce nu avem sămânţa geniului creator sădită în

suflete, le citim şi apoi le dăm uitării, pentru că niciodată nu le vom putea înţelege

adevăratul sens, adevăratul scop.

Însă Eminescu ne-a făcut să auzim graiul stelelor, al izvoarelor şi al codrilor.

El ne-a învăţat să simţim esenţele poeziei şi să le sădim şi în adâncul sufletului nostru. Ar

trebui să ne lăsăm cu toţii purtaţi de aripa fanteziei creatoare, să descoperim frumuseţea

lumii şi să ne hrănim din pâinea dulce a versului eminescian.

Romina Banu,

clasa aVIII-a B

Page 37: Marea călătorie

37

Vise în rate

Am fost şi voi fi mereu o visătoare. O naivă.

Visez că viaţa nu mă va dezamăgi.

Vreau să trăiesc puţin şi intens. Sau mult şi intens. Nu-mi plac finalurile.

Vreau să fac propriile greşeli şi să învăţ din ele.

Vreau să am încredere în mine, chiar şi când nu reuşesc.

Vreau să greşesc pentru că aşa voi învăţa, aşa mă voi maturiza.

„Nu încerca să îi mulţumeşti pe altii.

Încearcă să te mulţumeşti pe tine.”

Sufletul tău e fericit? Nu ştii? Întreabă-l.

Ai grijă de el. Ştii că el va avea grijă de tine.

Probabil eu l-am neglijat. De aceea nu îl înţeleg.

Nu vreau să cresc.Vreau să fiu mereu copil, deoarece copiii sunt fericiţi.

Şi fericirea e molipsitoare.

O altă învălmăşeală de gânduri, cuvinte şi fraze.

Şi uneori mă întreb:

Oare când voi creşte?

Când voi face şi eu

Ceea ce trebuie?

Romina Banu,

clasa aVIII-a B

Page 38: Marea călătorie

38

De vorbă cu primăvara

Mergeam într-o zi către casă. Pe drum mă tot gândeam dacă am lucrat corect la

testul de la limba româna. Avusesem de creat o compunere despre primăvară.

Când am ajuns acasă, i-am prezentat mamei toate ideile pe care le folosisem.

După ce am terminat temele, m-am aşezat în pat şi am adormit. În vis mi-a apărut o

zână. Era frumoasă şi tare mlădioasă. Avea ochii turcoaz şi părul bălai, presărat cu

diamante. Faţa-i era albă şi strălucitoare ca lacrima. Buzele ei erau fermecătoare. Ea era

Primăvara.

Când s-a apropiat mai mult de mine, am întrebat-o:

- De unde vii, prinţesă fermecată?

- Dintr-un tărâm al florilor! zise cu o voce blândă zâna.

- Îmi arăţi şi mie unde este acest ţinut?

- Nu poţi merge decât dacă ai intenţii pure!

- Sunt sinceră şi îţi spun că nu am nicio idee nesăbuită, nu doresc să distrug

tărâmul tău.

- Hai, să mergem atunci!

Primăvara m-a luat de mână şi printr-un portal străveziu am păşit în împărăţia ei.

Pretutindeni se zăreau flori gingaşe şi parfumate. Am aflat că una dintre ele era a mea,

deoarece fiecare reprezenta inima unui om. Până la urmă am găsit-o pe cea care

îmi aparţinea. Era un trandafir galben ca soarele. Am întrebat-o pe zână dacă îl

pot lua şi ea mi-a spus că fiecare petală înseamnă o părticică din suflet, dar...

Deodată am simţit cum cineva îmi spulberă visul. Era mama care dorea să

mă trezească să merg la şcoală.

La ora de limba română am aflat că primisem nota zece, deoarece creasem un text

interesant şi original.

Miruna Budoiaş,

clasa aVI-a B

38

Page 39: Marea călătorie

39

Muntele, un mire sihastru

Oriunde te-ai duce, nicăieri nu vei găsi un loc aşa de plăcut cum este cel de la

munte. Privesc de sus priveliştea ce mi se deschide ca o carte misterioasă. Vârfurile

ascuţite ale brazilor se pierd spre cerul de un albastru infinit. Munţii îşi împing înălţimile

învelite în codru şi în văzduh. Ici-colo, stânci prăpăstioase îşi ridică din desişul verde

capetele pleşuve ca şi cum ar vrea să privească depărtările. Lipsite de vegetaţie, ele sunt

vizitate doar de caprele negre fugare.

Un râu şerpuieşte vijelios printre pereţii de stâncă, dărâmând brazi, prăvălind

pietre şi pierzându-se într-un vuiet groaznic în codru. Mă întreb de unde a găsit atâta forţă

să-şi croiască drum prin cremenea muntelui sihastru…

O adiere uşoară mă-nvăluie cu miros de răşină, iar brazii intonează o melodie

dulce. Şoaptele vântului călător peste codri sporesc misterul acestor clipe. Mai jos,

pădurile de foioase plâng şi, cu fiecare lacrimă de aur, îşi sporesc frumuseţea. Acestea

parcă îşi cheamă vizitatorii să se ospăteze cu zmeura parfumată.

Soarele păşeşte grăbit dincolo de piscul semeţ, temându-se că dintr-o clipă

într-alta norii îl vor acoperi. Aici, la munte, lumina este schimbătoare ca o copilă

capricioasă. Undeva, în depărtare, se văd norii dantelaţi ce urcă domol spre înălţime. Pe

nesimţite, o mână nevăzută aruncă peste natura-mireasă o maramă aurie. Mirele-munte se

înclină parcă, sărutându-i obrajii de purpură şi părul de stele.

O pace adâncă se lasă peste fire şi se continuă în sufletul meu plin de

încântare.

Miruna Ilie,

clasa aVIII-a B

39

Page 40: Marea călătorie

40

Marea iubire, Eminescu

Viaţa i s-a scurs ca nisipul dintr-o clepsidră,

Rămânând în urmă frumoasele lui poezii

Care ne încântă serile cu lună plină,

Chiar şi pe noi, dulci şi firavi copii.

Eminescu a trecut prin viaţă ca un fulger,

Luminându-ne calea

Ca un Luceafăr strălucitor şi sihastru,

Veghind şi astăzi deasupra acestei lumi.

Îi ducem mai departe lumina cerească,

Citindu-l, iubindu-l duios peste timp.

Noaptea nu-şi va aşterne hlamida albastră

Peste-al poeziei etern anotimp.

Dan Elisa Maria,

clasa a V-a A

Page 41: Marea călătorie

41

Pucioasa, 13 februarie 2010

Dragă Andrei,

Nu-ţi voi dezvălui numele meu. Nu contează cine sunt. Consideră-mă un

prieten. Mă bucur că ai scris despre ce ţi s-a întâmplat. Ştiu că nu este uşor. Dar în

situaţia ta, tăcerea nu ar fi fost o soluţie, „un prieten adevărat care nu te trădează

niciodată”. Stau şi mă gândesc uneori ce scurtă e viaţa unui om. Este precum o stea.

Începutul este întotdeauna unul misterios şi strălucitor, asemenea astrului ceresc ce

luminează pe mantia întunecată a nopţii. Mai târziu, încet-încet, aceasta îşi pierde

luminozitatea din primele zile şi dispare neajutorată. Cea mai frumoasă perioadă, atunci

când străluceşte şi are putere, este copilăria. Dar ce se întâmplă când aceasta îţi este

furată de un mesager necunoscut, apărut ca din senin din negura timpului?

Despre HIV şi SIDA s-au scris şi s-au spus foarte multe lucruri în mass-media.

Se fac în permanenţă statistici, campanii de informare în legătură cu acest subiect. Însă ce

poţi face tu în această situaţie?

Trebuie să crezi că vei învinge. Nu te lăsa doborât atât de repede! Ţi-e teamă că

nu vei reuşi să visezi la un nou început. Ţi-e temă că o dată cu apusul soarelui se va

încheia capitolul final al vieţii tale. Îţi este frică de singurătate, de faptul că nu vor

înţelege. Eşti sigur că ei vor pleca şi te vor lăsa vulnerabil în faţa acestui blestem.

Prietenii adevăraţi sunt asemenea stelelor. Nu-i vezi întotdeauna, dar ştii că sunt acolo

mereu. Aceştia vor şti că nu vor căpăta virusul, dacă vor fi alături de tine. Nu uita de

familia ta! Crezi că şi ei vor fi la fel de ignoranţi şi pasivi la ceea ce ţi s-a întâmplat?

Priveşte pentru o clipă în sufletul lor. Nu poţi cunoaşte ce război de sentimente se duce în

inima lor. Deşi încearcă să pară tari, o durere de nedescris a invadat deja fiecare parte din

ei la gândul că te vor pierde.

Şi totuşi…

Chiar dacă într-o zi vei pleca, vei păşi uşor către un alt Univers, este normal.

Toţi ne îndreptăm spre El, unii cu paşi mărunţi şi lenţi, alţii mai repede. Îţi este greu să

Page 42: Marea călătorie

42

accepţi asta. Dar aminteşte-ţi un lucru: nimic nu este întâmplător. Fii încrezător! Trăieşte

cum poţi mai bine fiecare clipă! Zâmbeşte în fiecare minut, pentru orice ţi se întâmplă!

Priveşte lumea în fiecare zi ca şi când nu ai vedea-o pentru întâia oară! Bucură-te de

fiecare gest pe care îl fac cei din jur pentru tine! Opreşte-te şi lasă mireasma îmbătătoare

a florilor să te învăluie! Continuă să visezi! Nimeni nu va putea să ţi le răpească vreodată.

Visele îţi aparţin. Şi este important să nu renunţi niciodată la ele, fiindcă îţi pot reda

speranţa unui nou început. Visează că vei câştiga bătălia cu acel mesager întunecat! Ai

încredere în forţele tale! Ai încredere că vei reuşi! Niciodată nu spune „niciodată”!

Sparge bariera dintre posibil şi imposibil! Vei vedea că undeva, la graniţele lor, există o

cale prin care poţi fi salvat. Poate nu ai aflat, dar există persoane care s-au vindecat de

SIDA. Cum poţi explica acest lucru? Un miracol? Într-adevăr, şi medicina a avansat. Dar

acestea au avut ceva de care tu ai nevoie: „Omul nu poate descoperi noi oceane câtă

vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul” (Andreè Gide). Curaj! Îndrăzneşte să

speri că totul nu a fost decât un coşmar! Întăreşte-ţi credinţa! Să nu te gândeşti vreodată

că El a uitat de tine. În aceste momente de cumpănă, când o uşă îţi este închisă, o alta îţi

este larg deschisă.

Poate ţi se pare ciudat că un necunoscut îţi scrie. Să ştii că undeva, cineva care

te iubeşte şi care îţi doreşte să fii fericit echivalează cu un punct de sprijin, cu care,

asemenea lui Atlas, poţi susţine lumea. Imaginează-ţi că şi alte persoane au aflat despre

tine şi acum îţi scriu. Cu ajutorul lor poţi face totul.

Îmi doresc să te cunosc într-o zi. Să ne plimbăm pe ţărmul mării, să înfruntăm

împreună valurile spumoase, atotcuprinzătoare. Prin noi să se perinde imagini diafane în

apa pură, în care vei îneca acele momente.

Viaţa este o provocare din care trebuie să ieşi învingător!

Cu drag,

Un locuitor al planetei Terra

Andreea Solomon,

clasa aVIII-a B

Page 43: Marea călătorie

43

Suntem cuvintele...

Cuvintele au o putere magică. Pătrunzând în lumea lor, cu greu te mai poţi

desprinde, frumuseţea şi pasiunea lor atrăgându-te până în străfunduri.

Înşirate unele lângă altele, ele pot crea valori artistice, opere de preţ pentru

mintea şi sufletul cititorului. Separate, pot construi sentimente reci, nesiguranţă sau

timiditate, însă pot exprima şi laude, regrete, bucurie.

Cuvântul sugerează trăiri intense, nelinişti. El poate fi uneori înţeles greşit, te

poate coborî, te poate urca, te poate jigni, te poate lăsa indiferent..., însă de cele mai

multe ori el te poate ocroti, te poate linişti, te poate alina, fiindu-ţi unul dintre cei

mai buni prieteni. Puterea cuvântului este departe de înţelegerea noastră şi totuşi ne

încăpăţânăm să-l strivim cu înverşunare în cele mai contorsionate asocieri.

Amestecate, cuvintele n-au niciun rost. Sunt precum perlele risipite din firul rupt

al unui colier. Înşirându-le cu migală, pasiune şi imaginaţie poţi re-crea o bijuterie demnă

de a fi purtată cu mândrie.

Trăim prin cuvinte, visăm în cuvinte, minţim cu sau fără cuvinte, iubim printre

cuvinte, suntem cuvintele pe care le rostim.

Ioana Diaconescu,

clasa aVII-a C

Page 44: Marea călătorie

44

Zbor frânt

Ochi împăienjeniţi de neclaritatea unei nopţi pustii... Pustietate în tine, pe străzi,

în cer şi dincolo de el. Ştiu că te temi. Lumina dimineţii te îmbată cu regret. Nu vrei să

regreţi, dar o faci. Ai vrea să poţi uita de tot ce te face să te fereşti de tine. Ai vrea să

spargi monotonia unei dimineţi târzii, rătăcită în cerşafuri şifonate de tremurul tău. Ai

vrea să cunoşti extazul şi să zburaţi împreună către ceaţa de dincolo de real.

Te îndrepţi pierdut către masa dezgolită de inocenţă şi smulgi un şerveţel şifonat.

Îl desfaci ca şi cum ai fi sigur că sub învelişul gri, de la fumul de ţigară, vei găsi un

refugiu. Crezi că acolo se află onoarea, esenţa unei dimineţi şi extazul din ceaţă. Înghiţi

repede nimicul care te fascinează.

Iluzii... întuneric... expectativă. Aştepţi momentul în care poţi uita de tine, de noi,

de realitatea acestei dimineţi care îţi zâmbeşte malefic. El vine. Tu îl îmbrăţişezi. Umbre

şi şoapte te strigă de dincolo de geamul aburit de tristeţe. Petreceţi împreună şi credeţi că

eternitatea se naşte din voi.

Cât durează eternitatea? Nu ştii, dar nici nu vrei să pierzi o eternitate ca să afli.

Nici eu nu ştiu, dar pot spune că ea există în luciditate.

Lumina încearcă să pătrundă sfioasă în camera ta îmbibată de agonie. Marginea

patului este refugiul tău şi te înghesui în el. Nu este destul loc pentru tine şi egoul tău. Tu

nu îţi dai seama, dar împreună eliberaţi un eon în care se răsfrânge destinul tău... Ai vrea

să-l cunoşti.

Te întinzi în pat şi tremuri. Nu-ţi este frig. Nu vrei să adormi fiindcă ştii că

somnul te apropie de dimineaţa unor zori rătăcitoare. Îţi îngropi ziua într-o ţigară. Îţi curg

lacrimi ce îţi brăzdează obrazul ars de focul unei alte eternităţi pierdute, dar nu ştii că

plângi. Cazi tremurând cu capul pe salteaua tare. Nu simţi durerea.

Page 45: Marea călătorie

45

O siluetă mică şi neagră se conturează dincolo de pleoapele tale, care par că încă

clipesc. Se îndreaptă încet, dar convingător către tine. Zâmbeşte. Deodată începe să strige

şi să arunce în tine cu regrete şi agonie. Regretele devin cioburi. Cioburile se preschimbă

sfios în uitare şi uitarea în iluzie. Te întrebi: tu ce eşti sau ce ai ajuns? Tu eşti iluzia.

O zi din viaţa ta se termină brusc, gata să reînceapă.

Eu de ce scriu despre tine? Oare te cunosc? De ce irosesc timp din eternitatea mea

să te critic?

Nu te cunosc, chiar dacă te-aş putea recunoşte. Poate că nu irosesc timp

criticându-te şi doar vreau să descopăr un univers greu de înţeles. Tu te refugiezi în

droguri. Eu în cuvinte. Tu tremuri când încerci să perturbi liniştea de dincolo de fereastra

ta translucidă. Eu zâmbesc atunci când o iau în braţe şi o sărut naiv. Tu eşti o iluzie în

uitare – eu un suflet sincer în trăire.

Nu ştiu unde eşti, doar că întind acum mâna spre tine, sperând că o vei putea

strânge în mâna ta. Nu contează dacă eternitatea va trece pustie pe lângă mine fără să îi

pot zâmbi.

Un fulger violet înfloreşte pe cer şi se scutură ca o tufă de lilieci nervoşi.

Pământul începe să miroasă a ploaie.

Te caut în uitarea nopţii şi te recunosc. Stai dezgolit de prejudecăţi, dezgolit de

tine şi de realitate. Îmi apuci mâna şi te ajuţi de ea ca să te ridici din prăpastia unui nou

eşec. Ochii tăi gri trec dincolo de mine şi transcend şi vidul în care se pierd. Mă strângi în

braţe şi îţi simt pulsaţia tainică ce păstrează fremătând ritmul acestei nopţi violete.

Noaptea ne copleşeşte şi uităm să fim iluzia şi sufletul sincer. Suntem doar „noi”.

Tricoul tău negru este umezit de dorinţa de schimbare ce încearcă să

înmugurească în tine. Blugii foarte strâmţi îţi acoperă picioarele slăbite de drumul către

pierzanie. În ale tale skate-uri prăfuite de scrumul de ţigară şi de amintirea unei

experienţe cenuşii păşesc debusolaţi tineri ca şi tine. Nu ştiu ce caută, dar cred că găsesc.

Eşti obosit de tine şi de vocea care îţi spune că poţi fi fericit – păcat că nu te

anunţă pentru cât timp – adormi... încă în braţele mele.

Page 46: Marea călătorie

46

Dimineaţa ne găseşte îmbătaţi de parfumul zorilor. Nu te temi de lumină şi de

monotonia dimineţii. Strigi că ţi-ai uitat şerveţelul acasă şi, chiar dacă ai vrea să trăieşti o

altă zi de depravare, îţi impui să nu o faci.

Obrajii ţi se înghesuie în partea superioară a feţei. Tu nu ştii, dar eu văd: zâmbeşti.

Închei suspinând un alt episod din viaţa eroului meu. El este tânărul rătăcit în

cercul vicios din spatele blocului sau scrijelit de inconştienţa lui. Îl numesc erou pentru că

scriu un roman. Fiecare roman trebuie să aibă un erou, nu? Eroii salvează vieţile

oamenilor lipsiţi de apărare, dar v-aţi întrebat vreodată... pe ei cine îi salvează? Eu da.

Noaptea învăluie oraşul în tăcere. E timpul să plec spre eroul meu. Ştiu că o să îl

întâlnesc ca să îl pot salva. De ce cred asta? Este deja pierdut în delirul unei vieţi irosite...

Nu mă pot gândi la eşec, pentru că ar exista două personaje asemănătoare în roman.

Romanele mele au finaluri fericite. Trebuie să aibă.

Îmi întâlnesc eroul într-un colţ de stradă. Stă ghemuit şi tremură. Nu mă

surprinde. Îl iau în braţe şi povestea mea prinde viaţă.

Caută-ţi şi tu eroul, poate îl vei putea salva de iluzia ce îl devorează ca o pedeapsă

fără spaţiu şi timp! Deschide ochii!

Ruxandra Diaconescu,

clasa aVIII-a B

Page 47: Marea călătorie

47

Cuvinte tăcute

Eşti singur în pustiul întunericului,

Tăcerea urlând în tine, în noi, în suflete

Şi, poate, în vise,

Tăcerea cuvântă în mii de limbi,

Inundându-ţi trupul cu spiritualul nestatornic…

al cuvântului.

Cuvintele aleargă desculţe şi îşi înţeapă tălpile

În pietrişul aleei.

Tu le săruţi şi îţi umezeşti buzele

Cu sângele lor sărat.

Ele şchiopătează,

Nu îţi calcă sărutul.

Tu îţi imprimi pe vârful limbii

Esenţa cuvântării.

Şi strigi, şi îţi simţi plămânii arzând, şi cauţi refugiu, şi…

Brăzdezi o foaie de hărtie

Cu litere mici şi pronunţate.

O inunzi cu lacrimi…

Şi tăcere.

Încă şopteşti cuvinte

Rostite rar,

Dar neauzite de nimeni.

Ruxandra Diaconescu,

clasa a VIII-a B

Page 48: Marea călătorie

48

Trăind printre slove vii

Între cititor şi carte se înfiripă o relaţie puternică încă de la prefaţă. Prin şoaptele

tremurânde ale lectorului, slovele prind viaţă. Cartea trăieşte prin cititor, presărându-i

inima cu praf de sentiment şi mintea cu cristale de cunoaştere.

O carte îşi pierde în timp bruma de viaţă suflată de autor asupra paginilor sale.

Ea trebuie reînviată prin glas, prin dorinţă, prin idee. Toată magia cărţii se dezlănţuie

atunci când mesajul acesteia este corect receptat. În unele creaţii, cititorul se regăseşte pe

sine, în altele, universurile paralele se contopesc în plauri de basm, dând naştere unei

lumi îndrăzneţe, originale: visul.

Întotdeauna când citesc simt legătura dintre mine şi carte. Cartea respiră viaţă

prin mine, cuvintele parcă mi se topesc în valurile minţii, iar eu plutesc pe aripi vrăjite

dincolo de limitele reale, spre destinaţii nebănuite şi trăiesc momente de fericire, durere,

extaz şi speranţă odată cu fiecare filă întoarsă. Când o închid, totul se spulberă într-o

dulce nostalgie, dar parfumul ei îmi rămâne în memorie şi mă poate duce înapoi oricând,

de parcă visul ar fi fost aievea.

Îmi dau seama că omul a inventat un lucru minunat: scrisul! Slovele cărţilor

trăiesc prin noi, iar noi trăim prin ele!.

Adelina Niculescu,

clasa a VII-a C

Page 49: Marea călătorie

49

Al treisprezecelea trandafir

Aştepţi mereu, în zadar,

Ceva ce nu va exista...

Părăseşte noaptea fără de stele din mintea ta

Şi urmează o clipă lumina lumii banale!

O eternă simfonie, de ţipete-n delir,

Auzi în pacea nopţii din grădină.

O văduvă neagră, transformată într-o roză,

Te atrage cu o mireasmă otrăvită.

Trista fericire din ale ei petale

Stârneşte un fior sonor în sufletul tău...

Uită măcar o dată de gândurile tale

Şi îndrăgosteşte-te pentru o noapte, din nou!

Nu mai există simpatie pentru nimic.

Tu doar iubeşti să negi continuu tot ce simţi.

Este un dans ameţitor al sorţii

În care tu eşti doar un începător...

Încă porţi rotund pe obrazul tău

Sărutul ei fierbinte din amurg.

O stranie legătură a început atunci

Şi tu o păstrezi, asemeni unei sacre amintiri

A celui de-al treisprezecelea trandafir.

Andreea Solomon,

clasa a VIII-a B

Page 50: Marea călătorie

50

Soare la miezul nopţii

Nu există o altă cale de a simţi...

O rază de soare incoloră în sufletul tău

Respiră pentru o ultimă dată aerul a ceea ce tu numeşti normalitate.

O nouă eră se apropie curând.

Ce vezi acum?

A devenit luna purpurie,

Şi cerul un verde violent?

Este doar a doua parte a zilei.

Nu-ţi fie teamă!

Este doar o altă cale de a fi liber.

Ţipă şi visează,

Dar nu uita să trăieşti!

Evadează din propriile gânduri,

Învaţă arta unei vieţi perfecte.

Fii atent să nu te îneci în falsele iluzii ale trandafirilor,

Nu vei mai avea altă şansă de a supravieţui!

Ce simţi acum?

Este mai mult decât ai crezut

Şi nu poţi trăi în acest haos de lumini?

Îţi doreşti să pleci departe...

Aştepţi în zadar.

Nimeni nu va putea să lupte cu ceva ce nu există.

Page 51: Marea călătorie

51

Nebunia este mai puternică decât toţi.

Nu există un remediu pentru regatul ei.

Andreea Solomon,

clasa a VIII-a B