Manual INM 2014-2015 formare inițială Manual INM 2014-2015 – formare inițială 1 Elena Blidaru...

Manual INM 2014-2015 – formare inițială

1

Elena Blidaru

1.1 STABILIREA COMPETENȚEI INSTANȚEI ÎN DOSARELE DE DREPTUL

FAMILIEI

Obiective de formare analizarea unei situații concrete dintr-o cauză de dreptul familiei;

identificarea dispozițiilor din Regulamentul nr. 2201/2003 aplicabile în vederea

stabilirii corecte a competenței;

rezolvarea unor cazuri practice de conflict de competență și de litispendență în

materie matrimonială și a răspunderii părintești; redactarea minutei;

motivarea soluțiilor pronunțate în cazurile practice analizate, folosind inclusiv

interpretarea CJUE;

conștientizarea rolului esențial pe care îl au instanțele naționale în aplicarea

dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 în ceea ce privește protecția juridică a

minorilor în cauzele cu elemente transfrontaliere.

Teme abordate competență în materie de divorț și răspundere părintească; noțiuni autonom de drept

UE în materia dreptului familiei; litispendență și conexitate; prorogare de

competență

Sediul materiei

(texte relevante)

Art. 67, 81 TFUE

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 referitor la competenţa judiciară, recunoaşterea şi

executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială și a răspunderii

părintești, art. 1-20

-

Hotărâri importante Hotărârea Hadadi, C-168/08, EU:C:2009:474

Hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225

Website portalul e-justice, la:

https://e-justice.europa.eu/home.do?sufix=19&plang=ro&action=home

pagina Ministerului Justiției, la:

http://www.just.ro/Cooperarejudiciar%C4%83/tabid/61/Default.aspx

De ce? 1.1.1

De ce să citiți acest capitol? Bifați una sau mai multe căsuțe:

Pentru că nici despre asta n-am învățat.

Pentru că la judecătorie voi avea de soluționat și astfel de cauze de dreptul familiei, cu

elemente de drept UE.

Pentru că pică sigur la lucrare și la examen.

Introducere 1.1.2

1.1.2.1 Scop

Adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003 a urmărit reunirea în cadrul unui instrument

unic a normelor de competență, recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti în

materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Având în vedere incidenţa normelor aplicabile răspunderii părinteşti în contextul

acţiunilor matrimoniale, s-a avut în vedere utilitatea creării unui set unic de reguli care să

reglementeze, în acelaşi cadru, aspectele relative atât la desfacerea căsătoriei, separare de

drept şi anulare a căsătoriei, cât şi pe cele relative la răspunderea părintească.1

1 Regulamentul aduce o modificare substanţială faţă de instrumentul anterior aplicat în materie, respectiv Regulamentul nr.

1347/2000, potrivit căruia chestiunile relative la răspunderea părintească intrau în domeniul de aplicare al Regulamentului, în

condiţiile în care acestea erau incidente în acţiunile matrimoniale (art. 1 lit. b). O astfel de condiţie nu este prevăzută în cazul

Regulamentului nr. 220172003, care este aplicabil în materie de competenţă, recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti

în materia răspunderii părinteşti, indiferent de existenţa sau nu a unei legături cu o acţiune matrimonială.

https://e-justice.europa.eu/home.do?sufix=19&plang=ro&action=home

http://www.just.ro/Cooperarejudiciar%C4%83/tabid/61/Default.aspx

Stabilirea competenței instanței în dosarele de dreptul familiei

2

Pe cale de consecinţă, Regulamentul va fi aplicabil în materie de competenţă,

recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti,

indiferent de existenţa sau nu a unei legături cu o acţiune matrimonială.

1.1.2.2 Domeniul temporal de aplicare

Regulamentul nr. 2201/2003 a intrat în vigoare la data de 01.08.2004 şi se aplică în

statele membre din data de 01.03.2005, cu excepţia articolelor 67-70, care se aplică de la

01.08.2004 (art. 72). În cazul României Regulamentul se aplică începând cu data de

01.01.2007, data aderării la Uniunea Europeană.2

Regulamentul se aplică numai în cazul acţiunilor judiciare introduse, actelor autentice

primite şi acordurilor dintre părţi încheiate ulterior datei de 01.05.2005 (art. 64 alin. 1).

1.1.2.3 Domeniul material de aplicare

Premergător evocării domeniului material de aplicare al Regulamentul nr. 2201/2003 se

impune menţionat faptul că acesta se aplică în situaţiile în care litigiul supus examinării

instanţei naţionale prezintă un element de drept al Uniunii Europene, element de natură a

determina un conflict de jurisdicţii în domeniul divorţului, separării de drept, anulării

căsătoriei ori răspunderii părinteşti.

Elementul de drept UE care poate determina aplicarea Regulamentului poate ţine de

cetăţenia soţilor ori a copilului ori de reşedinţa părţilor aflate în litigiu, iar existenţa lui în

cauză este esenţială pentru a determina incidenţa Regulamentului.

În caz contrar, în absenţa unui element de drept al Uniunii Europene, litigiul va fi unul

pur intern, urmând a fi soluţionat exclusiv pe baza normelor de competenţă naţionale. Se

va face astfel aplicarea dispoziţiilor Codului de Procedură Civilă, respectiv art. 94 pct. 1 lit.

a) şi art. 914 şi următoarele NCPC, incidenţa Regulamentului fiind exclusă.

Din punct de vedere al domeniului de aplicare, art. 1 din Regulament, stabileşte că acesta

se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile3 care privesc, pe de o parte,

divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, iar pe de altă parte, atribuirea,

exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.

A. În ceea ce priveşte aspectele legate de divorţ, separarea de drept şi anularea căsătoriei,

este necesar ca prevederile art. 1 alin. 1 lit. a) să fie analizate prin raportare la

considerentul (8) din Preambul, potrivit căruia Regulamentul nu ar trebui să reglementeze

probleme precum cauze de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale

măsuri accesorii, în domeniul de aplicare intrând exclusiv desfacerea legăturii

matrimoniale. Reiese astfel că normele de competenţă ce fac obiectul prezentei secţiuni

privesc exclusiv desfacerea legăturii matrimoniale, cu excluderea tuturor celorlalte aspecte

legate de regimul matrimonial, cum ar fi cele relative la obligaţiile de întreţinere,

succesiuni, numele soţilor ulterior desfacerii căsătoriei, regimul bunurilor dobândite în

comun, ş.a. Acestea din urmă vor fi supuse unor reguli de competenţă distincte, fie ele de

drept al Uniunii Europene, fie de drept naţional.4

2 Potrivit art. 2 din Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României în

Uniunea Europeană, de la data aderării, dispoziţiile Constituţiei, ale Tratatului CEEA şi actele adoptate de instituţii înainte de

aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria şi România şi se aplică în aceste state în condiţiile stabilite prin Constituţie, prin Tratatul

CEEA şi prin protocol (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.L_.2005.157.01.0029.01.RON). 3 A se vedea Hotărârea C., C-435/06, EU:C:2007:714 – noţiunea de „materii civile” trebuie să facă obiectul unei interpretări

autonome; aceasta trebuie interpretată în sensul în care cuprinde chiar măsuri, care, din punctul de vedere al dreptului unui stat

membru, ţin de dreptul public. 4 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere; Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.L_.2005.157.01.0029.01.RON


3

Regulamentul nu conţine dispoziţii referitoare la conţinutul noţiunilor de căsătorie,

divorţ, separare de drept ori anulare a căsătoriei şi nu cuprinde nicio dispoziţie de trimitere

la normele naţionale care definesc aceste concepte.

În consecinţă, la prima vedere noţiunile anterior menţionate apar ca noţiuni autonome de

drept al Uniunii Europene. Cu toate acestea, apreciem că determinarea sensului acestora se

va face prin raportare la legislaţiile naţionale.

În acest sens avem în vedere un argument ce decurge din dispoziţiile art. 13 din

Regulamentul nr. 1259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei forme de cooperare

consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, potrivit căruia

niciuna dintre dispozițiile Regulamentului nu obligă instanţele judecătoreşti dintr-un stat

membru participant a cărui lege nu conține dispoziții cu privire la divorţ sau nu consideră

valabilă căsătoria respectivă să pronunțe un divorţ ca urmare a aplicării acestuia.

Prin urmare, având în vedere diferențele dintre legislaţiile interne în ceea ce priveşte

definiţiile noțiunilor de căsătorie şi divorţ, instanțele naţionale urmează să aibă în vedere

înțelesul acestor concepte potrivit dreptului intern.

Pe cale de consecinţă vor fi avute în vedere dispoziţiile Cărţii a II-a, Titlul II, Capitolul II

din Codul Civil Român – art. 271-277, care, fără a defini în mod concret căsătoria,

reglementează instituţia acesteia prin stabilirea condiţiilor de fond şi formă necesare

încheierii legăturii matrimoniale.

În mod similar, pentru noţiunile de divorţ (desfacere a căsătoriei) şi anulare a căsătoriei,

vor fi utilizate dispoziţiile Cărţii a II-a, Titlul II, Capitolul IV din Codul Civil Român –

nulitatea căsătoriei şi Capitolul VII – desfacerea căsătoriei, care reglementează cele două

instituţii de drept antemenţionate.

În ceea ce priveşte chestiunile relative la separarea de drept, menţionăm că reglementarea

română nu cuprinde în prezent o astfel de instituţie.5

B. Răspunderea părintească este definită de art. 2 pct. 7 din Regulament, ca reprezentând

ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane

juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui

acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Acesta cuprinde în special

încredinţarea şi dreptul la vizită.

Conţinutul concret al noţiunii de răspundere părintească este circumstanţiat prin

prevederile art. 1 alin. 2, care menţionează, cu caracter orientativ, iar nu exhaustiv,

materiile ce intră în sfera de aplicare a art. 1 alin. 1 lit. b), precum şi prin prevederile art. 1

alin. 3, care indică materiile excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului.

Pe cale de consecinţă, atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a

răspunderii părinteşti cuprind, în special:

a) încredinţarea şi dreptul de vizită;

b) tutela, curatela şi instituţii similare;

c) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se

ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste;

Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat

european de moştenitor, pentru alte aspecte – Codul de Procedură Civilă Român, Cartea a VII-a – Procesul Internaţional Privat. 5 Separarea de drept (de corp) a apărut în acele legislaţii naţionale care interziceau divorţul, reprezentând pentru lungi perioade

de timp „divorțul catolicilor", întrucât legătura matrimonială era considerată indisolubilă de către Biserică. În esenţă, separaţia de

drept reprezintă o instituţie juridică în temeiul căreia instanţa judecătorească poate suspenda, la cererea soţilor, obligaţia de

coabitare dintre aceştia. Spre deosebire de divorţ, separarea de drept nu pune capăt căsătoriei, ci menţine toate drepturile şi

obligaţiile soţilor, cu excepţia celei de coabitare. În funcţie de voinţa soţilor, separarea de drept poate fi convertită ulterior în

divorţ ori în reluarea vieţii conjugale.


4

d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament;6

e) măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia

cu privire la bunurile copilului.

f) făcând referire la materiile exceptate din domeniul de aplicare al Regulamentului,

art. 1 alin. 3, arată că acesta nu se va aplica:

g) stabilirii sau contestării filiaţiei;

h) hotărârii privind adopţia şi măsurile premergătoare acesteia, precum şi desfacerea

şi declararea nulităţii adopţiei;7

i) numelui şi prenumelui copilului;

j) emancipării;

k) obligaţiei de întreţinere;8

l) actelor fiduciare şi succesiunilor;9

m) măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşit de copii.10

În completarea prevederilor antemenţionate, apare util a face apel şi la Preambulul

Regulamentului, care menţionează criterii suplimentare de determinare a conţinutului

noţiunii de „răspundere părintească”. Astfel, potrivit considerentului nr. 10, acesta nu se

aplică materiilor care privesc securitatea socială, măsurilor de drept public cu caracter

general în materie de educaţie şi sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil şi

imigrarea.

Menţionăm totodată că în reglementarea aspectelor legate de răspunderea părintească,

Regulamentul face referire la noţiunea de „copil”, fără a o defini. Pe cale de consecinţă, în

opinia noastră, până la momentul la care conceptul de „copil” va face obiectul interpretării

CJUE, instanţele naţionale ale statelor membre urmează a se sprijini pe propriile dispoziţii

naţionale, care reglementează vârsta majoratului, în vederea determinării premiselor

existenţei sau nu a unei situaţii de „răspundere părintească”.11

În acest sens avem în vedere şi Ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului nr.

2201/2003, elaborat de Comisia Europeană în anul 2005 şi revizuit în cursul anului 2014,

potrivit căruia Regulamentul nu stabileşte o vârstă maximă a copiilor vizaţi de acest

instrument, ci lasă ca acest aspect să fie stabilit potrivit dreptului intern.12

Reguli de determinare a competenţei 1.1.3

1.1.3.1 Precizări prealabile. Pași de urmat

6 A se vedea Hotărârea C, C-435/06, EU:C:2007:714 – o hotărâre judecătorească unică prin care se dispune luarea în îngrijire

imediată şi plasarea unui copil în afara familiei de origine într-o familie substitutivă este inclusă în noţiunea de „materii civile”

chiar şi atunci când aceasta a fost pronunţată în conformitate cu normele de drept public privind protecţia copilului. 7 A se vedea art. 1078 pct. 2 C.Proc.Civ. 8 A se vedea dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea

aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere. 9 A se vedea dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind

competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în

materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor. 10 Hotărârea Health Service Executive, C-92/12 PPU, EU:C:2012:255- Hotărârea unei instanţe dintr-un stat membru prin care se

dispune plasarea unui copil într-un centru de plasament cu regim închis care oferă îngrijire terapeutică și educaţională, situat

într-un alt stat membru, care implică, pentru protecție, o privare de libertate pe o perioadă determinată, intră în domeniul de

aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoașterea

și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului

(CE) nr. 1347/2000. 11 A se vedea dispoziţiile art. 38 C.Civ. 12 La adresa http://ec.europa.eu/justice/civil/files/brussels_ii_practice_guide_ro.pdf.

http://ec.europa.eu/justice/civil/files/brussels_ii_practice_guide_ro.pdf


5

Subliniem cu caracter premergător faptul

că Regulamentul nr. 2201/2003 conţine

reguli privind conflictul de jurisdicţii în

materie de divorţ, anulare căsătorie,

separare de drept şi răspundere părintească.

Reglementările acestui instrument de drept

UE nu sunt aplicabile în niciun fel

conflictului de legi în materie de divorţ şi

răspundere părintească. Conflictul de legi

în materie de divorț face obiectul

reglementării Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de

cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului şi separării de corp.

Într-o primă etapă revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica existenţa elementului

de extraneitate, în speţă de drept al Uniunii Europene, care determină incidenţa

Regulamentului nr. 2201/2003.

În următoarea etapă, instanţele statelor membre vor verifica dacă cererea intră în

domeniul de aplicare al Regulamentului, din punct de vedere spaţial, temporal şi material.

O dată determinată incidenţa Regulamentului, instanţa va verifica dacă cererea cu care a

fost învestită este de competenţa sa internaţională, urmând ca, în caz afirmativ,

determinarea în concret a competenţei materiale şi teritoriale pe plan intern a

instanţei să fie realizată potrivit normelor de drept naţional.

Menţionăm în acest context faptul că analiza competenţei internaţionale a instanţei

sesizate se va face întotdeauna în mod distinct în raport de fiecare capăt de cerere cu

care instanţa a fost învestită. Această obligaţie subzistă indiferente de legătura de

accesorietate între cereri şi de calificarea acestora potrivit dreptului intern.

Astfel, practica instanţelor de judecată române relevă faptul că cele mai multe cauze

având ca obiect desfacerea legăturii matrimoniale pot cuprinde în mod frecvent

următoarele petite: desfacerea căsătoriei soţilor, revenirea soţiei la numele anterior

căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea obligaţiilor de întreţinere faţă de

copilul minor. La acestea se poate adăuga, după caz, cererea privind partajul bunurilor

comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Într-un dosar cu element de extraneitate,

instanţa are obligaţia de a-şi verifica în mod distinct competenţa, raportându-se la fiecare

capăt de cerere, în funcţie de instrumentul juridic incident acestuia.

Astfel, competenţa privind desfacerea căsătoriei va fi analizată în raport de normele

Regulamentului nr. 2201/2003 privind divorţul, anularea căsătoriei şi separarea de drept,

iar exercitarea autorităţii părinteşti va fi analizată prin prisma dispoziţiilor cuprinse în

acelaşi act normativ, relative la răspunderea părintească. Cererea privind numele soţilor va

fi analizată, din punct de vedere al competenţei, prin prisma dispoziţiilor Codului de

Procedură Civilă, urmând ca obligaţia de întreţinere să fie suspusă regulilor stabilite de

Regulamentului nr. 4/2009.

În aceste condiţii, nu este exclusă situaţia în care instanţa sesizată să îşi stabilească

propria competenţă cu privire la unul sau mai multe capete de cerere şi să se declare

necompetentă în ceea ce priveşte alte petite.

O astfel de situaţie pare greu conciliabilă cu prevederile naţionale, în condiţiile în care

potrivit dispoziţiilor art. 396 şi art. 402 C.Civ., odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de

tutelă este obligată să hotărască de asemenea asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi

copiii lor minori, precum şi să stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de

creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Nu confundați conflictul de jurisdicții

(instanțele cărui stat dețin competența

internațională?) cu conflictul de legi

(după stabilirea competenței internaționale

într-un litigiu cu elemente de extraneitate,

legea cărui stat se aplică pe fond?)


6

Fără a antama chestiunile relative la oportunitatea soluţionării unor astfel de cereri, intim

legate între ele, de către aceeaşi instanţă, subliniem că într-o astfel de situaţie, instanţa are

obligaţia de a-şi analiza şi stabili competenţa potrivit regulilor mai sus învederate.

Regulamentul cuprinde trei secţiuni distincte privind competenţa, respectiv o primă

secţiune, relativă la competenţa privind cererile de divorţ, separare de drept şi anulare a

căsătoriei (art. 3 – art. 7), o a doua secţiune privind competenţa în materie de răspundere

părintească (art. 8 – art. 15), precum şi o secţiune cuprinzând dispoziţii comune celor două

materii (art. 16- art. 20).

1.1.3.2 Reguli de competenţă în materie de divorţ, separare de drept şi anulare a

căsătoriei

Caracterul exclusiv al competenţelor

Potrivit art. 6 din Regulament, un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat

membru ori este resortisant al unui stat membru, ori în cazul Regatului Unit sal al Irlandei,

are „domiciliul” său pe teritoriul unuia dintre statele membre, nu poate fi chemat în

judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul

articolelor 3, 4 şi 5 din Regulament.

În acest sens trebuie interpretat conceptul de „caracter exclusiv al competenţelor” la care

face referire art. 6 din Regulament. Pe cale de consecinţă, o dată stabilită existenţa unui

element de drept al Uniunii Europene care determină incidenţa Regulamentului, o persoană care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru ori este resortisant al unui stat

membru (ori în cazul Regatului Unit sal al Irlandei, are „domiciliul” său pe teritoriul unuia

dintre statele membre), poate fi chemată în judecată într-un alt stat membru, pentru

desfacerea căsătoriei, exclusiv în temeiul art. 3-5 din Regulament.

Este de evitat în acest context o eventuală analogie cu dreptul intern român, potrivit

căruia noţiunea de competenţă exclusivă are în vedere capacitatea unei instanţe

determinate de a soluţiona în mod exclusiv un anumit tip de litigii. O astfel de interpretare

ar impune concluzia unei ierarhizări între criteriile de competenţă prevăzute de art. 3, 4 şi 5

din Regulament, interpretare lipsită de suport în cazul competenţelor prevăzute de

Regulament.

Astfel cum urmează să arătăm, Regulamentul nu urmăreşte să excludă competenţe

multiple, ci are în vedere coexistenţa mai multor instanţe competente, fără a fi stabilită o

ierarhie, motiv pentru care art. 6 nu poate fi interpretat în sensul în care ar impune o astfel

de ierarhie.

Competenţa de fond

Articolul 3 din Regulament stabileşte o competenţă alternativă a instanţelor cu privire la

soluţionarea cererilor având ca obiect divorţ, separare de drept şi anulare a căsătoriei.

Astfel, potrivit acestui articol, sunt competente să hotărască în probleme privind divorţul,

separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statele membre:

pe teritoriul căruia se află:

a) - reşedinţa obişnuită a soţilor sau

- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte

acolo sau

- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau


7

- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta locuit acolo cel puţin un an

înaintea introducerii cererii sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantuluui în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase

luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al

statului membru respectiv, fie, ăîn cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în

acel loc.

b) de cetăţenie comună al celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul

„domiciliului” comun.

Referitor la criteriile de stabilire a competenţei prevăzute de art. 3, se remarcă faptul că

acestea au în vedere noţiunea de „reşedinţă obişnuită” a părţii. Noţiunea de reşedinţă

obişnuită reprezintă un concept autonom de drept al Uniunii Europene, cu privire la care

Regulamentul nu conţine nicio definiţie.

Cu toate acestea, ne putem raporta la interpretarea dată de CJUE acestui concept în alte

domenii, respectiv la locul în care o persoană şi-a stabilit cu titlu permanent sau obişnuit

centrul intereselor sale, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor de fapt în

scopul determinării unei astfel de reşedinţe.13

Revenind la dispoziţiile art. 3, se impune subliniat că între criteriile de competenţă puse

la dispoziţia soţilor nu există ierarhizare,

astfel că toate criteriile enunţate de art. 3

alin. 1 sunt alternative. Regulamentul nu

urmăreşte excluderea competenţelor

multiple, ci, dimpotrivă, coexistenţa mai

multor instanţe competente, fără a fi stabilită

o ierarhie între ele. De altfel, caracterul

alternativ al normelor de competenţă astfel

stabilite nu rezultă doar din interpretarea

literală a textului antemenţionat, ci a făcut

obiectul interpretării CJUE, care a stabilit

absenţa oricărei ierarhizări în Hotărârea

Hadadi, (C-168/08, EU:C:2009:474).

48. În acest context, articolul 3 alineatul 1 literele (a) şi (b) din Regulamentul nr. 2201/2003

prevede mai multe criterii de atribuire a competenţei, între care nu este stabilită o ierarhie.

Toate criteriile obiective enunţate la respectivul articol 3 alineatul (1) sunt alternative. Având

în vedere obiectivul Regulamentului menţionat care vizează garantarea securităţii juridice,

articolul 6 din acesta prevede, în esenţă, că acele competenţe definite la articolele 3-5 din

acelaşi Regulament au caracter exclusiv.

49. Prin urmare, sistemul de repartizare a competenţelor instituit de Regulamentul nr.

2201/2003 în materia desfacerii legăturii matrimoniale nu urmăreşte să excludă competenţe

multiple. Dimpotrivă, coexistenţa mai multor instanţe competente, fără a fi stabilită o

ierarhie între ele este prevăzută în mod expres.

13 I. Cioponea, A. Iacuba, Comentariu, în D. Călin. ș. a., Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în Uniunea

Europeană, CH Beck, 2014, București, p. 353. Autorii dau exemplu hotărârile Di Paolo, C-76/76, EU:C:1977:32; Knoch, C-

102/91, EU:C:1992:303 și Swaddling, C-90/97, EU:C:1999:96 – interpretarea noţiunii de reşedinţă obişnuită în sensul

Regulamentului (CEE) NR. 1408/71 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii

salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii.

Hotărârea Hadadi, C-168/08,

EU:C:2009:474

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=72471&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=101692



8

Cererea reconvenţională

Dispoziţiile art. 4 reglementează un caz de prorogare a competenţei în favoarea instanţei

care şi-a stabilit competenţa potrivit art. 3, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii

reconvenţionale. Prorogarea de competenţă operează însă potrivit art. 4 exclusiv în situaţia

în care cererea reconvenţională intră sub incidenţa dispoziţiilor Regulamentului nr.

2201/2003.

Pe cale de consecinţă, cererea reconvenţională având ca obiect orice altă acţiune înafara

celor vizate de art. 1 alin. 1 din Regulament nu poate face obiectul prorogării prevăzute de

art. 4.

În condiţiile în care Regulamentul conţine dispoziţii relative la prorogarea competenţei

atât în cadrul secţiunii ce reglementează competenţa instanţelor în cazul acţiunilor

matrimoniale - art. 4, cât şi cadrul secţiunii referitoare la răspunderea părintească – art. 12,

ne putem pune problema concursului între cele două prevederi antemenţionate.

Astfel, în temeiul art. 12, în materia prorogării de competenţă, Regulamentul conţine

dispoziţii distincte privind prorogarea competenţei instanței învestite cu o cerere de divorţ,

separare de drept ori anulare în ceea ce priveşte chestiunile legate de răspunderea

părintească, atunci când cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de

copil şi competenţa instanţei a fost în mod neechivoc acceptată de către titularul

răspunderii părinteşti.

În ipotezele ce cad sub incidenţa art. 12, art. 4 nu va fi însă aplicabil, prorogarea de

competenţă urmând a se face în temeiul art. 12, având caracterul unei norme speciale.

Totodată, având în vedere caracterul de normă specială a art. 12, apreciem că în situaţia

în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 12 (de exemplu nu există o acceptare

neechivocă a competenţei instanţei de divorţ din partea titularului răspunderii părinteşti)


9

prorogarea de competenţă nu va opera nici în temeiul art. 4, chiar dacă aspectele legate de

exercitarea răspunderii părinteşti ar fi invocate pe cale reconvenţională.

Faţă de toate aceste aspecte, rezultă că prorogarea de competenţă prevăzută de art. 4

vizează cereri ce intră în domeniul de aplicare al art. 1 alin. 1 lit. a) din Regulament,

excluzând astfel cerea reconvenţională ce ar viza eventuale aspecte relative la răspunderea

părintească.

În temeiul art. 4 este posibil, de exemplu să se proroge competenţa instanţei care

soluţionează cererea principală de divorţ introdusă de către unul din soţi la cererea

reconvenţională privind acţiunea de desfacere a căsătoriei introdusă de celălalt soţ. În

acelaşi mod, se poate proroga competenţa de la instanţa care soluţionează o cerere privind

desfacerea căsătoriei, la cererea reconvențională privind anularea acesteia.

Transformarea separării de drept în divorţ

Vizând ipoteza particulară a separării de drept, art. 5 din Regulament prevede că instanţa

judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept

este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care

dreptul acestui stat membru prevede aceasta. Aplicarea acestui temei de competenţă se va

face „fără a aduce atingere art. 3”.

Se impune lămurită în acest context semnificaţia sintagmei „fără a aduce atingere art. 3”.

În opinia noastră, inserarea acestei sintagme în cuprinsul art. 5 urmăreşte întărirea

premisei multiplelor competenţe şi absenţa unei ierarhizări între criteriile de competenţă

prevăzute de Regulament, relevând astfel că aplicabilitatea art. 5 nu este în niciun fel

subsidiară celei prevăzute de art. 3. Cu ale cuvinte coexistenţa competenţelor prevăzute de

cele două texte nu este exclusă de către Regulament, astfel că o instanţă judecătorească

dintr-un stat membru poate fi competentă atât potrivit art. 3, cât şi potrivit art. 5 din

Regulament.

Aplicabilitatea art. 5 nu este însă condiţionată de aplicabilitatea concomitent a art. 3, în

sensul că instanţa sesizată îşi poate stabili competenţa potrivit art. 5, chiar dacă nu ar fi

incidente criteriile stabilite de art. 3.

Pentru clarificarea aspectelor anterior menţionate vom apela la următoarea ipoteză de

lucru:

Doi soţi căsătoriţi și cu domiciliul comun în Italia – soţul cetăţean italian, soţia cetăţean

român. Instanţa italiană pronunţă în anul 2009 o hotărâre de separare de drept a celor doi

soţi. În anul 2011 soţia se mută definitiv în România, iar soţul în Germania. Într-o astfel de

ipoteză, niciunul dintre criteriile prevăzute de art. 3 nu ar constitui temei pentru instanţele

italiene în a-şi stabili competenţa cu privire la o eventuală cerere de divorţ. Cu toate

acestea, potrivit art. 5, instanţa italiană ar fi „de asemenea” competentă cu privire la

desfacerea căsătorie, având în vedere că a pronunţat anterior separarea de drept a celor doi

soţi.

Faptul că între cele două temeiuri de competenţă - art. 3 şi art. 5 nu există ierarhizare,

apare ca deosebit de important în situaţia sesizării a două instanţe judecătoreşti din state

membre diferite cu aceeași cerere de desfacere a căsătoriei. Într-o astfel de situaţie,

competenţa de soluţionare a divorţului va fi determinată potrivit prevederilor art. 17 şi art.

19 din Regulament, în sensul în care între două instanţe deopotrivă competente va avea

prioritate prima instanţă sesizată, indiferent de temeiul în baza căruia aceasta îşi stabileşte

competenţa.


10

Revenind la ipoteza de lucru anterior menţionată, soţia cetăţean român introduce pe rolul

instanțelor române o cerere de divorţ în luna ianuarie 2013, iar soţul, cetăţean italian,

sesizează în luna martie 2013 instanţele italiene în vederea desfacerii căsătoriei părţilor.

Într-o atare situaţie, instanţa română își poate stabili competenţa în raport de dispoziţiile

art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 5 şi 6, în timp ce, potrivit art. 5 din Regulament, instanţa italiană ar

fi deopotrivă competentă.

În concret, în aplicarea art. 19 coroborat cu art. 17 din Regulament, competenţa de

soluţionare a cererii de divorţ va reveni primei instanţe sesizate, respectiv instanţei române,

competente conform art. 3 din Regulament, iar nu instanţei italiene. Nu prezintă astfel

relevanță faptul că cea din urmă a pronunţat anterior hotărârea de separare de drept a

soţilor.

Deşi la prima vedere relevanţa prevederilor art. 5 din Regulament apare ca minimă pentru

practicianul român, în condiţiile în care legislaţia naţională nu prevede instituţia separării

de drept, apreciem că ipoteza de lucru mai sus prezentată evidenţiază contrariul. Dacă

instanţele române nu pot fi învestite cu o cerere de separare de drept, competenţa acestora

în ceea ce priveşte divorţul unor soţi cu privire la care o astfel de hotărâre a fost anterior

pronunţată într-un alt stat membru nu este condiţionată de însăşi reglementarea în dreptul

intern a instituţiei separării de drept.

Competenţă reziduală

În cazul în care nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în

temeiul articolelor 3, 4 şi 5, competenţa va fi stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia

respectivului stat.

Regulamentul stabileşte totodată că, orice resortisant al unui stat membru care îşi are

reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca şi cetăţenii acestui

stat, normele de competenţă aplicabile în acest stat împotriva unui pârât care nu îşi are

reşedinţa obişnuită într-un stat membru şi care fie nu are cetăţenia unui stat membru fie, în

cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are „domiciliul” său pe teritoriul unuia dintre

aceste state membre.

Judecătorul român se va întemeia în consecinţă pe dispoziţiile naţionale de drept

internaţional privat, cuprinse în Cartea a VII-a a Codului de Procedură Civilă.

1.1.3.3 Reguli de competenţă în materie de răspundere părintească

Ordinea aplicării normelor de competenţă

Potrivit art. 8 alin. 1 din Regulament, alin. 1 se aplică sub rezerva aplicării dispoziţiilor

art. 9, art. 10 şi art. 12.

Pe cale de consecinţă, în demersul de stabilire a competenţei instanţei naţionale învestite

cu o cerere privind răspunderea părintească, se va verifica în mod prioritar incidenţa art. 9,

10 şi 12, urmând ca, în situaţia inaplicabilităţii acestora, instanţa să facă aplicarea art. 8

alin. 1 din Regulament.

Pentru acele situaţii în care instanţa nu îşi poate stabili competenţa în baza criteriului

reşedinţei obişnuite a copilului şi nici în conformitate cu art. 12 din Regulament, instanţa

va face apel la dispoziţiile art. 13, iar în subsidiar la prevederile art. 14 din Regulament,

care au în vedere norme de competenţă subsidiare.


11

Excepția de la art. 9: menţinerea competenței instanței de la fosta reşedinţă a

copilului

Astfel cum rezultă din denumirea marginală, art. 9 reglementează menţinerea

competenţei instanței de la fosta reşedinţă obişnuită a copilului.

În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o

nouă reşedinţă obişnuită, instanţele judecătoreşti din statul membru al fostei reşedinţe

obişnuite a copilului îşi păstrează competenţa, prin derogare de la art. 8, pe o perioadă de

trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul la vizită pronunţată

în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de

vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obişnuit în

statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului.

Prima menţiune ce se impune cu privire la reglementarea cuprinsă în art. 9 este aceea că

textul priveşte situaţia particulară a acţiunii privind modificarea unei hotărâri

privind dreptul la vizită. Pe cale de consecinţă, menţinerea competenţei instanţei fostei

reşedinţe obişnuite a copilului, ulterior mutării legale într-un alt stat membru, devine

aplicabilă exclusiv în cazul unei astfel de acţiuni, iar nu în mod general, pentru toate

cererile privind răspunderea părintească.

Pe de altă parte, această prelungire a competenţei operează limitat în timp, pentru o

perioadă de trei luni de la mutare şi condiţionat de cerinţa ca titularul dreptului la vizită să

continue să locuiască în acel stat membru.

Menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului apare ca reprezentând o

măsură de facilitare a accesului la instanţă pentru titularul dreptului de vizită, în urma

schimbării reşedinţei obişnuite a copilului.

Tocmai pentru că reprezintă un beneficiu acordat acestei persoane, în situaţia în care

titularul dreptului la vizită acceptă competenţa instanţelor judecătoreşti din statul membru

în care copilul are noua reşedinţă obişnuită, prerogativa pusă la dispoziţie de art. 9 alin. 1

nu se mai aplică.

Acceptarea competenţei instanţelor judecătoreşti se face de către titularul dreptului de

vizită, prin participarea la o procedură în faţa acestora, fără a le contesta competenţa.

Astfel, participarea la procedură, manifestată prin invocarea necompetenţei instanţei

sesizate nu va face aplicabil alin. 2.

Faţă de terminologia utilizată de alin. 2, putem concluziona totodată că neparticiparea la

procedura iniţiată în faţa instanţelor judecătoreşti din statul membru în care copilul are

noua reşedinţă nu va putea fi apreciată drept o acceptare de competenţă, urmând a se

menţine competenţa instanţelor fostei reşedinţe a copilului.

Excepția de la art. 10-11: răpirea copilului

Art. 10 din Regulament priveşte de asemenea o situaţie particulară, respectiv aceea a

competenţei instanţei judecătoreşti în caz de răpire internaţională a copilului.

Fără a ne opri asupra ipotezei prevăzute de art. 10, care excede prezentei lucrări,

subliniem încă o dată că trebuie avut în vedere caracterul special al normei, care devine

incidentă exclusiv în cazul unei ipoteze de răpire internaţională.

Excepția de la art. 12: prorogarea de competenţă


12

Art. 12 din Regulament reglementează condiţiile în care poate opera prorogarea de

competenţă în ceea ce priveşte o cerere privind răspunderea părintească şi are în vedere

două ipoteze distincte.

Prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri

privind divorţul, separarea de drept ori anularea căsătoriei

Prima ipoteză, la care face referire art. 12 alin. 1 din Regulament, este aceea a prorogării

de competenţă în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri privind divorţul,

separarea de drept ori anularea căsătoriei.

Astfel, instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul art.

3 cu privire la o cerere de divorţ, separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt

competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere

atunci când cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi

competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi

şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta

este în interesul superior al copilului.

Prorogarea de competenţă operează deci în favoarea instanţei sesizate cu divorţul,

separarea de drept ori anularea căsătoriei în mod condiţionat, pe de o parte, de exercitarea

de către cel puţin unul dintre soţi a răspunderii părinteşti, iar pe de altă parte, de acceptarea

competenţei.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de textul art. 12 alin. 1, o primă

observaţie ce se impune menţionată ţine de terminologia utilizată, care pare să impună

concluzia unei aprecieri mai restrictive a acceptării competenţei de către soţi/titularii

răspunderii părinteşti. Astfel, textul prevede faptul că este necesară acceptarea expresă ori

în orice alt mod neechivoc a competenţei instanţei judecătoreşti.

Care ar putea fi situaţiile practice în funcţie de care instanţa ar trebui să determine dacă

există o astfel de acceptare?

Din moment ce titularul cererii introductive având ca obiect răspunderea părintească

înţelege să învestească în acest sens instanţa competentă asupra divorţului, putem prezuma

în mod rezonabil că există din partea acestuia o acceptare a competenţei instanţei astfel

învestite.

În cazul pârâtului din cererea privind răspunderea părintească, situaţiile pot fi însă

diferite.

O primă ipoteză este aceea a pârâtului care se prezintă – personal sau prin reprezentant –

şi formulează apărări pe fondul cauzei ori, fără a se prezenta, depune o întâmpinare prin

care invocă de asemenea apărări de fond. Apare ca evident că într-o astfel de situaţie se va

putea concluziona de către instanţă în sensul acceptării competenţei instanţei sesizate.

La polul opus, în ipoteza în care pârâtul contestă competenţa instanţei judecătoreşti,

neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 12 apare ca evidentă, motiv pentru care

prorogarea de competenţă nu va putea opera.

Ce se întâmplă însă în acele situaţii în care pârâtul tace? Premisa de la care pornim este

aceea în care pârâtul a fost legal citat, i-au fost comunicate cererea şi înscrisurile ataşate în

mod efectiv, însă acesta înţelege să nu îşi manifeste în niciun fel voinţa cu privire la cauză.

Valorează în această situaţie tăcerea drept consimţământ, respectiv acceptare a

competenţei?


13

Terminologia utilizată de către art. 12 din Regulament pare a fi deosebit de clară, în

sensul în care impune cerinţa unei acceptări neechivoce a competenţei, aspect ce exclude

de plano tăcerea.

Pe de altă parte, considerentele de ordin practic, ce impun soluţionarea cu celeritate a

aspectelor ce ţin de situaţia juridică a minorilor par a fi greu conciliabile cu o astfel de

concluzie, potrivit căreia instanţa naţională competentă asupra divorţului şi învestită

totodată cu o cerere privind răspunderea părintească să se dezînvestească exclusiv datorită

abstenţiunii pârâtului de a acţiona/reacţiona. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, antamând şi

cerinţa „interesului superior al copilului”, în absenţa unei contestări certe a competenţei

acestei instanţe, apare a fi mai oportună soluţionarea de către aceeaşi instanţă atât a

chestiunilor ce ţin de desfacerea legăturii matrimoniale, cât şi de răspunderea părintească a

copilului/copiilor rezultaţi din aceasta. În absenţa unei interpretări date de CJUE cu privire

la semnificaţia noţiunii de „acceptare neechivocă” în contextul art. 12 din Regulament,

apreciem însă că această cerinţă este incompatibilă cu tăcerea.

În ipoteza în care competenţa instanţei sesizate cu cererea privind răspunderea

părintească este stabilită în considerarea cazului de prorogare prevăzut de art. 12 alin. 1,

aceasta va înceta prin soluţionarea cu caracter definitiv fie a cererii principale, privind

divorţul, anularea căsătoriei ori separarea de drept, fie prin soluţionarea definitivă a unei

alte proceduri privind răspunderea părintească, aflată pe rolul unei alte instanţe

judecătoreşti ori de îndată ce procedura a încetat dintr-un alt motiv (art. 12 alin. 2).

Prorogarea de competenţă în materie de răspundere părintească în cazul altor proceduri

decât cele menţionate la art. 12 alin. 1

Distinct de prorogarea de competenţă în favoarea instanţei competente să soluţioneze

divorţul, separarea de drept ori anularea căsătoriei, alin. 3 al art. 12 prevede posibilitatea

prorogării de competenţă în materie de răspundere părintească în cazul altor proceduri

decât cele menţionate la alin. 1.

O primă problemă care se pune în ceea ce priveşte aplicarea art. 12 alin. 3 din

Regulament este legată de sfera „altor proceduri decât cele menţionate la alin. 1”. Din

moment ce acţiunea principală la care face referire textul alin. 3 nu priveşte divorţul,

separarea de drept ori anularea căsătoriei, întrebarea care se pune este dacă sintagma „alte

proceduri” face referire strict la acţiunile privind răspunderea părintească ori consecinţa ar

fi aceea a instituirii unui caz de prorogare de competenţă faţă de o acţiune principală ce ar

excede domeniului de aplicare al Regulamentului, de exemplu o acţiune în stabilirea

filiaţiei.

Această din urmă ipoteză este întărită de faptul că în cazul art. 12 alin. 3 nu se face nicio

menţiune cu privire la faptul că acţiunea principală ar trebui să intre sub incidenţa

domeniului de aplicare al Regulamentului. O astfel de menţiune apare însă în cazul

prorogării de competenţă reglementată de art. 4, motiv pentru care putem concluziona că

lipsa acesteia în cazul art. 12 alin. 3 reprezintă un argument în susţinerea posibilităţii

depăşirii domeniului material de aplicare al Regulamentului, iar nu o eventuală omisiune.

Totodată, similar ipotezei prevăzute de art. 12 alin. 1, prorogarea competenţei operează şi

în această situaţie în mod condiţionat. Pe de o parte este necesară o strânsă legătură a

copilului cu statul membru al instanţei competente în ceea ce priveşte acţiunea principală,

legătură care rezidă, în special, în aceea că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are

reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Pe de altă parte,

competenţa instanţei trebuie să fie acceptată în mod expres sau neechivoc de către toate

părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar aceasta să fie în interesul superior al

copilului.


14

Examinând condiţiile prevăzute de alin. 3 prin raportare la cele avute în vedere de alin. 1,

putem deduce că prorogarea de competenţă prevăzută de alin. 3 operează în condiţii mai

restrictive. De altfel exigenţele suplimentare în acest caz decurg tocmai din posibilitatea

acordată de Regulament de stabilire a competenţei prin raportare la o acţiune exclusă din

domeniul de aplicare al acestuia.

Putem întrezări astfel în spiritul textului scopul eficientizării procesului de administrare a

justiţiei şi acela al protejării interesului superior al copilului, în cazul unor acţiuni ce

prezintă legături strânse, de natură a determina oportunitatea soluţionării lor de către

aceeaşi instanţă, chiar şi în ipoteza în care acestea cad sub incidenţa unor instrumente

normative diferite.

Pe cale de consecinţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute imperativ, respectiv, legătura

strânsă a copilului cu statul membru şi acceptarea expresă şi neechivocă a competenţei de

către toate părţile la procedură, competenţă subordonată interesului superior al copilului,

instanţa competentă în soluţionarea altor cereri decât cele ce fac obiectul art. 1 alin. 1 lit. a)

îşi poate proroga competenţa în soluţionarea răspunderii părinteşti.

O a doua problemă care se iveşte în interpretarea şi aplicarea art. 12 alin. 3 din

Regulament priveşte necesitatea existenţei unei acţiuni principale, în raport cu care să fie

analizată prorogarea de competenţă.

Cu alte cuvinte, este prorogarea de competenţă prevăzută de art. 12 alin. 3 din

Regulament condiţionată de existenţa unei cereri principale faţă de care să opereze

prorogarea?

Potrivit jurisprudenţei recente a CJUE,14

o astfel de condiţie nu poate fi extrasă nici din

litera şi nici din spiritul Regulamentului.

Fără a exclude situaţia prorogării de competenţă faţă de o altă acţiune principală, după

cum am arătat anterior, art. 12 alin. 3 nu condiţionează incidenţa acestui temei de

competenţă de existenţa unei astfel de cereri. Astfel, Curtea argumentează în sensul în care

prorogarea de competenţă prevăzută la art. 12 alin. 3 din Regulament poate fi aplicată fără

a fi necesar ca procedura în această materie să aibă legătură cu o altă procedură deja

pendinte în faţa instanţei în favoarea căreia se solicită prorogarea de competenţă.

În acest sens, avem în vedere şi terminologia diferită utilizată de Regulament în alin. 3,

prin raportare la prevederile alin. 1. Astfel, dacă art. 12 alin. 1 face referire la instanţa

competentă în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de

anulare a căsătoriei, alin. 3 utilizează noţiunea de „alte proceduri”, iar nu „alte cereri” ori

„alte acţiuni”.

Pe cale de consecinţă, Curtea a arătat că sensul noţiunii de „alte proceduri” nu poate fi

interpretat în mod restrictiv, ca făcând referire la alte cereri decât cele prevăzute de alin. 1,

ci are în vedere „alte situaţii” decât cele de la alin. 1.

Reiese astfel că dispoziţiile art. 12 alin. 3 pot constitui temei al competenţei instanţei, pe

de o parte, în situaţia unor acţiuni privind răspunderea părintească alăturate unor cereri

principale, altele decât cele avute în vedere de art. 12 alin. 1, iar pe de altă parte,

competenţa instanţei sesizate poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 12 alin. 3 şi în situaţia

învestirii instanţei exclusiv cu o cerere principală privind răspunderea părintească.

Sub acest aspect, cea de-a doua ipoteză extrasă din prevederile art. 12 alin. 3 se aseamănă

cu situaţia prorogării voluntare de competenţă din dreptul naţional român. În acest context,

condiţia manifestării de voinţă în mod neechivoc de către toate părţile implicate în

procedură, în sensul acceptării competenţei instanţei sesizate reprezintă, în esenţă, expresia

„convenţiei” părţilor, în baza căreia aceasta îşi va justifica şi întemeia competenţa.

14 A se vedea Hotărârea L., C-656/13, EU:C:2014:2364


15

Deşi Regulamentul nu cuprinde reguli exprese referitoare la momentul încetării

competenţei instanţei învestite potrivit art. 12 alin. 3, jurisprudenţa recentă a CJUE relevă

faptul că o prorogare de competenţă în temeiul articolului 12 alin. 3 din Regulament este

valabilă doar pentru procedura specifică pentru care instanța a cărei competență este

prorogată este sesizată şi că această competenţă încetează, în favoarea instanței care

beneficiază de o competență generală în aplicarea articolului 8 alineatul (1) din acest

Regulament, odată cu închiderea definitivă a procedurii care s-a aflat la originea prorogării

de competenţă.15

Totodată, conform alin. 4 al art. 12, atunci când copilul îşi are reşedinţa obişnuită pe

teritoriul unui stat terţ, care nu este parte contractantă la Convenţia de la Haga din 19

octombrie 1996 privind competenţa, dreptul aplicabil, recunoaşterea, executarea şi

cooperarea în materia răspunderii părinteşti şi a măsurilor de protecţie a copiilor,

competenţa bazată pe prezentul articol se consideră a fi în interesul copilului, în special

atunci când o procedură se dovedeşte a fi imposibilă în respectivul stat terţ.16

Regula: instanțele statului în care copilul are reședința obișnuită

Potrivit art. 8 alin. 1 din Regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt

competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în

acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Astfel cum rezultă din textul alin. 1 al art. 8 criteriul general de stabilire a competenţei ce

urmează a fi avut în vedere de către instanța naţională sesizată cu un litigiu privind

răspunderea părintească este acela al reşedinţei obişnuite a copilului.

Premergător antamării conceptului de „reşedinţă obişnuită a copilului”, subliniem

condiţionarea temporală impusă de Regulament, în sensul în care instanţa are sarcina de a

determina locul căruia îi corespunde reşedinţa obişnuită a minorului la data sesizării sale,

în sensul art. 16 din Regulament. Această condiţie prezintă relevanţă mai ales în acele

situaţii, frecvent întâlnite în practica instanţelor, în care de la momentul învestirii până la

momentul verificării competenţei instanţei

trece un interval de timp semnificativ.

Chiar şi în aceste situaţii, instanţa se va

raporta exclusiv la momentul învestirii sale,

iar nu la momentul la care îşi verifică

propria competenţă.

În lipsa unei definiţii date de Regulament,

noţiunea autonomă de reşedinţă obişnuită a

copilului a fost interpretată de Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea

A (C-523/07, EU:C:2009:225), cauză de

referinţă în materia răspunderii părinteşti.

„34 . Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă din cerințele atât ale aplicării uniforme a

dreptului comunitar, cât și ale principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept

comunitar care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili

sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească, în întreaga

Comunitate Europeană, o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând

cont de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea

15 A se vedea Cauza E., C-436/13, EU:C:2014:2246. 16 A se vedea

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:22003A0221(01)&qid=1420782363004&from=RO

Hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225




16

printre altele Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, Rec., p. 107, punctul 11, precum

și Hotărârea din 6 martie 2008, Nordania Finans și BG Factoring, C-98/07, Rep., p. I-1281,

punctul 17).

35. Întrucât articolul 8 alineatul (1) din Regulament nu cuprinde nicio trimitere expresă la

dreptul statelor membre pentru a determina sensul și sfera de aplicare a noțiunii „reședință

obișnuită”, această determinare trebuie să fie efectuată potrivit contextului dispozițiilor și

obiectivului Regulamentului, în special cel care reiese din considerentul (12), potrivit căruia

temeiurile de competență pe care le stabilește sunt concepute în funcție de interesul superior

al copilului și în special de criteriul proximității.

36. Jurisprudența Curții privind noțiunea de reședință obișnuită în alte domenii ale dreptului

Uniunii Europene (a se vedea printre altele Hotărârea din 15 septembrie 1994, Magdalena

Fernández/Comisia, C-452/93 P, Rec., p. I-4295, punctul 22, Hotărârea din 11 noiembrie

2004, Adanez-Vega, C-372/02, Rec., p. I-10761, punctul 37, și Hotărârea din 17 iulie 2008,

Kozłowski, C-66/08, nepublicată încă în Repertoriu) nu poate fi transpusă direct în cadrul

aprecierii reședinței obișnuite a copiilor, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament.

37. „Reședința obișnuită” a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament,

trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în

parte.

38. În afară de prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți

factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau

ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și

familial.

39. Trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele

sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia

copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de

familie și sociale ale copilului în statul respectiv.

40. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, intenția părinților de a se

stabili împreună cu copilul în alt stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum

ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru gazdă, poate constitui un

indiciu al transferului reședinței obișnuite. Un alt indiciu poate fi reprezentat de depunerea

unei cereri de a beneficia de o locuință socială adresată serviciilor competente din statul

respectiv.

41. În schimb, împrejurarea potrivit căreia copiii stau într-un stat membru unde duc, o scurtă

perioadă, viața unei persoane fără o reședință stabilă este de natură să constituie un indiciu

potrivit căruia reședința obișnuită a acestor copii nu se află în acest stat.

42. Revine instanței naționale competența de a stabili locul reședinței obișnuite a copiilor în

lumina criteriilor enunțate la punctele 38-41 din prezenta hotărâre și potrivit unei evaluări de

ansamblu.”

Interpretând noţiunea de reşedinţă obişnuită a copilului, CJUE arată că aceasta reprezintă

în esenţă locul care exprimă o anumită integrare într-un mediu social şi familial al

copilului.

O astfel de integrare urmează a fi apreciată pe baza criteriilor oferte de Curte la pct. 39, în

sensul în care instanţa naţională va examina circumstanţele faptice ale cauzei pentru a

determina în funcţie de durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul

unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile

de şcolarizare, cunoştinţele lingvistice, precum şi raporturile de familie şi sociale ale

copilului în statul respectiv, care este acel loc în care este integrat din punct de vedere

social şi familial copilul.

Se impune în acest context menţiunea că elementele enumerate la pct. 39 al hotărârii

antemenţionate reprezintă criterii exemplificative de stabilire a reşedinţei obişnuite a

copilului. Pe cale de consecinţă, instanţa naţională, pornind de la acestea, va lua în

considerare acele crierii care îşi găsesc aplicabilitate în cauza concretă cu care este

învestită, fără a ignora însă orice alte elemente de fapt, neprevăzute la pct. 39, care i-ar

putea permite determinarea reşedinţei obişnuite.


17

Caracterul neexhaustiv, exemplificativ al criteriilor extrase de către Curte în interpretarea

art. 8 alin. 1 din Regulament nu poate însă impune concluzia naturii facultative a acestora

pentru instanţa naţională.

Dimpotrivă, la momentul analizării propriei competenţe, instanţa se va întemeia pe

considerentele Hotărârii A în care se stabilesc criteriile așa cum ar proceda prin raportare la

orice alt temei de drept. Pe cale de consecinţă, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii

privind răspunderea părintească va motiva stabilirea de competenţă prin raportare la

dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Regulament, astfel cum acestea au fost interpretate în

Hotărârea A., fiind necesar ca acestea să fie redate în mod concret în hotărârea instanţei

naţionale.

Un aspect importat ce rezultă atât din diviziunea de competenţe între Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene şi instanţele naţionale, cât şi din menţiunile exprese al Hotărârii A ţin de

rolul instanţei naţionale în stabilirea reşedinţei obișnuite a copilului.

Dacă rolul interpretării noţiunii şi stabilirii criteriilor de apreciere a reşedinţei obişnuite a

copilului revine CJUE, aplicarea în concret a acestora la speţa dedusă judecăţii şi stabilirea

efectivă a reşedinţei obişnuite a minorului reprezintă atributul exclusiv al instanţei

naţionale.

Sub acest aspect, este deosebit de important a judecătorul cauzei să realizeze o distincţie

clară între etapa verificării şi stabilirii competenţei şi etapa cercetării fondului, mai ales în

acele situaţii în care împrejurările de fapt ce se deduc din circumstanţele cauzei pot

prezenta relevanţă atât în procesul de stabilire a competenţei, cât şi în etapa dezlegării

fondului.

Avem în vedere, de exemplu, situaţia unei acţiuni privind încredințarea minorului şi

stabilirea domiciliului acestuia la unul dintre părinţi. Premisa de la care pornim întotdeauna

este aceea că în primă etapă vom examina criteriile oferite de Curte pentru a determina

reşedinţa obişnuită a copilului exclusiv în vederea determinării instanţei competente.

Într-o astfel de cauză apare ca evident că o serie de criterii analizate în stabilirea

reşedinţei obişnuite, precum raporturile familiale şi sociale, condiţiile de şcolarizare,

condiţiile sejurului pe teritoriul unui stat membru vor fi luate în considerare de instanţa

competentă şi la momentul dezlegării fondului.

Cu toate acestea, analiza este şi trebuie să fie una diferită. De aceea apare ca deosebit de

importat ca la momentul examinării aspectelor legate de competenţă, instanţa să nu

concluzioneze asupra reşedinţei obişnuite a copilului, prin prisma convingerilor ce s-ar

putea întrezări pe fondul cauzei.

Reşedinţa obişnuită a copilului, din perspectiva art. 8 alin.1 din Regulament are în vedere

exclusiv finalitatea stabilirii competenţei. De aceea, reşedinţa obişnuită în sensul art. 8.1

poate fi diferită de domiciliul ori reşedinţa ce va fi stabilită pentru minor în urma cercetării

fondului. Noţiunile sunt diferite şi analiza lor se impune a fi de asemenea distinctă.

Revenind asupra rolului instanţei naţionale în determinarea reşedinţei obişnuite a

minorului, subliniem încă o dată faptul că analiza acesteia va fi întotdeauna una

circumstanţiată elementelor de fapt ale cauzei, ceea ce poate impune concluzia

inaplicabilităţii, parţiale ori totale, a criteriilor prevăzute de par. 39 din cauza A17.

Competenţa subsidiară: bazată pe prezenţa copilului

Articolul 13 reglementează un caz de competenţă subsidiară, aplicabil în situaţia în care

reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită, iar competenţa instanţei nu poate fi

17 A se vededea Hotărârea Mercredi, C-497/10, EU:C:2010:829


18

determinată pe baza art. 12 din Regulament. Într-o astfel de ipoteză vor fi competente

instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul.

Potrivit alin. 2, competenţa întemeiată pe prezenţa copilului se aplică, de asemenea,

copiilor refugiaţi, precum şi copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din ţările lor,

sunt deplasaţi internaţional.

La prima vedere apare dificil de imaginat o astfel de ipoteză care să impună

imposibilitatea identificării unei reşedinţe obişnuite a copilului, de natură a atrage

competenţa unei instanţe judecătoreşti în temeiul art. 8 din Regulament.

Cu toate acestea, o astfel de situaţie nu este de neimaginat. Avem, de exemplu, în vedere

cazul unei familii – părinţi şi copii minori - care a locuit într-un stat terţ şi care revine într-

un stat membru după foarte mulţi ani. Într-o astfel de situaţie, în intervalul de timp imediat

următor înapoierii în statul membru, copiii în discuţie nu au reşedinţa obişnuită în niciun

stat membru, astfel că nu ar fi aplicabile în privinţa lor criteriile de competenţă prevăzute

de art. 8-12.

Competenţa reziduală

Similar regulilor de competenţă în materie de divorţ, separare de drept şi anularea

căsătoriei, şi în cazul răspunderii părinteşti, atunci când nicio instanţă judecătorească dintr-

un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 8-13, competența va fi stabilită,

în fiecare stat membru, de dreptul respectivului stat.

Trimiterea cauzei la o instanţă mai bine plasată

Distinct de regulile de determinare a competenţei în materie de acţiuni privind

răspunderea părintească, Regulamentul cuprinde o reglementare cu caracter special privind

posibilitatea trimiterii cauzei la o instanţă mai bine plasată.

Astfel cum rezultă atât din terminologia utilizată, cât şi din economia reglementării

competenţei în materie de răspundere părintească, o astfel de posibilitate are caracter

excepţional.

În concret, potrivit art. 15 din Regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru,

competente pentru a soluţiona cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanţă

dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru

a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest lucru serveşte

interesului superior al copilului, să trimită cauza acestei din urmă instanţe.

Subliniem că art. 15 este aplicabil exclusiv în materia cererilor privind răspunderea

părintească, prevederile sale nefiind incidente în ceea ce priveşte acţiunile având ca

obiect divorţ, separare de drept ori anularea căsătoriei.

O serie de aspecte se impun a fi lămurite în legătură cu posibilitatea trimiterii cauzei către

o instanţă mai bine plasată.

Din perspectiva instanţei competente, învestite cu soluţionarea cauzei privind răspunderea

părintească

În primul rând, premisa pe care se întemeiază art. 15 este aceea că instanţa învestită iniţial

cu soluţionarea cauzei este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 8-14 din Regulament.


19

În al doilea rând, ca regulă, instanţa competentă este cea care va examina în primă fază

oportunitatea soluţionării cauzei de către o altă instanţă, fie ca urmare a informării sale de

către părţi, fie ca urmare a propriei aprecieri.

O dată ce constată că o altă instanţă este mai bine plasată în vederea soluţionării cauzei,

instanţa competentă are la dispoziţie două căi procedurale de iniţiere a trimiterii cauzei.

Astfel, pe de o parte, instanţa competentă are posibilitatea de a suspenda procedura şi

invita părţile să depună o cerere la instanţa apreciată ca fiind mai bine plasată. Instanţa

competentă urmează astfel că acorde un termen în care părţile să sesizeze efectiv cea de-a

doua instanţă, iar în situaţia în care o astfel de sesizare nu este realizată în termenul acordat

de instanţa competentă, aceasta să continue soluţionarea cauzei pe fond.

Rezultă deci că în ceea ce priveşte prima ipoteză, nu avem de-a face cu o veritabilă

„trimitere” a cauzei către o altă instanţă, termen ce ne-ar putea duce cu gândul, sub

aspectul dreptului procesual civil intern la o declinare, având ca şi consecinţă învestirea

unei alte instanţe de către prima instanţă sesizată. În realitate, iniţiativa sesizării instanţei

mai bine plasate aparţine părţilor, fie ea şi la invitaţia instanţei competente.

Menţionăm în acest context faptul că instanţa formulează o invitaţie părţilor, în vederea

sesizării unei alte instanţe judecătoreşti, invitaţie ce nu creează obligaţii pentru părţile

litigante, acestea fiind cele care decid în mod concret dacă înţeleg să dea curs invitaţiei

astfel formulate.

Pe de altă parte, Regulamentul face referire la posibilitatea instanţei competente de a

solicita instanţei dintr-un alt stat membru să-şi exercite competenţa potrivit alin. 5.

Şi în această ipoteză, în situaţia în care, instanţa judecătorească din celălalt stat membru

nu înţelege să îşi exercite competenţa în vederea soluţionării cauzei, instanţa competentă

va proceda în continuare la judecata cererii.

În situaţia în care instanţa considerată mai bine plasată înţelege însă a se declara

competentă, prima instanţă sesizată se va deînvesti de cauza care i-a fost dedusă judecăţii.

Chiar dacă Regulamentul utilizează noţiunea de „declinare de competenţă”, în

practică, instanţa nu va dispune trimiterea cauzei către cea de-a doua instanţă, ci îşi

va declara propria necompetenţă.

Este adevărat că utilizarea termenului de

„declinare” are în dreptul procesual civil

român semnificaţia şi efectul învestirii unei

instanţe judecătoreşti cu soluţionarea unei

cauze de către o instanţă judecătorească, ca

urmare a stabilirii necompetenţei celei din

urmă. Cu toate acestea, în domeniul de

aplicare a Regulamentului 2201/2003 o

astfel de posibilitate nu este recunoscută.

Faptul că terminologia juridică utilizată nu este corespunde întru totul scopului urmărit de

Regulament şi că, în realitate soluţia ce urmează a fi pronunţată de către prima instanţă

sesizată este cea ce declarării propriei necompetenţe, rezultă atât din interpretarea

sistematică a dispoziţiilor Regulamentului, cât şi din analiza comparativă a versiunilor

lingvistice diferite ale Regulamentului în limbile oficiale ale celorlalte state membre.

Astfel, potrivit versiunii în limba engleză a art. 15 alin. 5 teza a doua, In this case, the

court first seised shall decline jurisdiction, iar potrivit versiunii în limba italiană, in questo

caso, l'autorità giurisdizionale preventivamente adita declina la propria competenza.

De asemenea, versiunea spaniolă a art. 15 alin. 5 teza a doua stabileşte en este caso, el

órgano jurisdiccional ante el que se presentó inicialmente la demanda deberá inhibirse,

Declinarea nu este ceea ce pare a fi.


20

iar versiunea în limba franceză dans ce cas, la juridiction première saisie décline sa

compétence.

Toate versiunile astfel prezentate utilizează noţiunea de dezînvestire (desesizare) a

instanţei, astfel că soluţia pe care instanţa judecătorească o pronunţă într-o atare situaţie

trebuie să corespundă scopului urmărit de Regulament, astfel cum rezultă din cele de mai

sus.

Conform alin. 2, trimiterea cauzei către o instanţă mai bine plasată poate fi realizată fie la

iniţiativa uneia dintre părţi, fie la iniţiativa instanţei judecătoreşti competente, fie la

iniţiativa acelei instanţe cu care copilul are o legătură specială potrivit alin. 3.

Astfel, în situaţia în care solicitarea de trimitere a cauzei aparţine instanţei din statul

membru cu care copilul are o legătură specială, aprecierea instanţei competente este cea

decisivă, având în vedere că aceasta va stabili în concret care este instanţa care urmează a-

şi exercita competenţa în vederea soluţionării cauzei.

În toate cazurile însă, trimiterea cauzei poate fi realizată exclusiv dacă aceasta este

acceptată de către cel puţin una dintre părţi.

Regulamentul cuprinde totodată explicaţii cu privire la semnificaţia noţiunii de „legătură

strânsă cu un stat membru”, menţionând că o astfel de legătură este determinată de

următoarele ipoteze:

a) după sesizarea instanţei judecătoreşti menţionate la alin. 1, copilul şi-a dobândit

reşedinţa în acest sta membru sau

b) copilul a avut reşedinţa obişnuită în acel stat membru sau

c) copilul este resortisant al acestui stat membru sau

d) unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită în acest stat

membru sau

e) litigiul se referă la măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea

sau dispoziţia cu privire la bunurile deţinute de copil, bunuri care se află pe teritoriul

acestui stat membru.

Din perspectiva celei de-a doua instanţe implicate în procedură

Art. 15 din Regulament prevede că, în situaţia în care această instanţă este sesizată ca

urmare a acţiunii părţilor ori ca urmare a iniţiativei instanţei competente, acesteia îi revine

prerogativa aprecierii cu privire la oportunitatea exercitării competenţei în cauză. Astfel, în

mod distinct de considerentele avute în vedere de către instanţa competentă, cea de-a doua

va realiza o proprie analiză a legăturii speciale pe care copilul o are cu statul membru şi a

oportunităţii soluţionării cauzei de către instanţele de pe teritoriul acestuia.

Această din urmă jurisdicţie nu este ţinută în niciun fel de aprecierile instanţei

competente, având în vedere că poate concluziona în sensul inexistenţei unei legături de

natură a-i determina competenţa.

În situaţia în care instanţa din statul membru cu care copilul are o legătură specială este

cea care solicită trimiterea cauzei de către instanţa competentă, aceasta dobândeşte o

poziţie diferită, întrucât o dată ce a transmis solicitarea de „trimitere” a cauzei de către

instanţa învestită, rămâne în expectativă, urmând ca în funcţie de aprecierea celei dintâi să

îşi exercite ori nu competenţa în cauză.


21


22

1.1.3.4 Dispoziţii comune

Sesizarea unei instanţe judecătoreşti

Având în vedere faptul că verificarea competenței instanţei învestite cu o cerere având ca

obiect fie divorţ, separare de drept ori desfacere a căsătoriei, fie răspundere părintească,

determinarea momentului la care instanţa este efectiv sesizată apare ca deosebit de

relevantă.

Regulamentul tratează această chestiune în mod distinct, în cuprinsul dispoziţiilor art. 16.

Astfel, în accepţiunea Regulamentului nr. 2201/2003, o instanţă se consideră sesizată:

a) la data depunerii la instanţă a actului de sesizare a instanţei sau a unui act echivalent,

cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat

să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului sau

b) la cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanţă, la

data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu

condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să

le ia pentru ca actul să fie depus în instanţă.

Regulamentul defineşte momentul sesizării instanţei astfel încât aceasta să poată cuprinde

diversitatea posibilităţilor practice avute în vedere de legislaţiile interne ale tuturor statelor

membre.

Verificarea competenţei

Potrivit art. 17 din Regulament, instanţa dintr-un stat membru care este sesizată cu o

cauză cu privire la care nu este competentă în temeiul Regulamentului şi pentru care, în

temeiul acestuia, este competentă o altă instanţă dintr-un stat membru, se declară din oficiu

necompetentă.

Similar prevederilor relevante din dreptul intern, şi în situaţia unui litigiu cu elemente de

drept UE, revine judecătorului naţional obligaţia de a-şi verifica, din oficiu, competenţa.

Potrivit art. 17, în ipoteza în care instanţa naţională va aprecia că nu este competentă în

baza criteriilor de competență reglementate de Regulament, criterii care ar acorda

competenţă instanţelor dintr-un alt stat membru, instanţa sesizată se va declara

necompetentă.

Reiese din dispoziţiile art. 17 că nu este suficient ca instanţa învestită să aprecieze că nu

îşi poate stabili competenţa în baza Regulamentului, ci se impune totodată condiţia ca o

altă instanţă să fie totuşi competentă în soluţionarea litigiului ivit.

Această din urmă condiţie trebuie examinată şi prin prisma dispoziţiilor art. 7 art. 13 şi

art. 14 din Regulament, care reglementează competenţa reziduală a instanţelor învestite cu

cereri privind divorţul, separare de drept şi anulare a căsătoriei, pe de o parte, iar pe de altă

parte, privind răspunderea părintească.

Pe cale de consecinţă, în situaţia în care instanţa învestită nu este competentă, constatând

că nicio altă instanţă nu ar fi competentă în soluţionarea cauzei, aceasta îşi va stabili

competenţa prin raportare la dispoziţiile art. 7, art. 13 ori art. 14 din Regulament.

Se urmăreşte astfel evitarea situaţiilor în care, neputându-se determina competenţa

vreunei instanţe de judecată, cererea să rămână nesoluţionată, motiv pentru care într-o atare

ipoteză, apreciem că instanţa sesizată va reţine cauza spre soluţionare.


23

În ceea ce priveşte soluţia declarării necompetenţei instanţei sesizate, aceasta se va realiza

potrivit procedurii prevăzute de dreptul intern, în conformitate cu principiul autonomiei

procedurale, în aplicarea căruia, revine instanţelor naţionale obligaţia de aplicare a

dreptului Uniunii Europene potrivit procedurilor şi regulilor stabilite la nivel naţionale.

În concret, raportându-ne la dispoziţiile Codului de Procedură Român, instanţa naţională

va face aplicarea prevederilor art. 1070, potrivit căruia instanţa sesizată verifică din oficiu

necompetenţa sa internaţională, procedând potrivit regulilor interne privind competenţa, iar

dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea,

ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Subliniem aici o particularitate privind excepţia de necompetenţă internaţională a

instanţelor române, sub aspectul posibilităţii soluționării acesteia în căile de atac. Astfel,

conform art. 1070 alin. 2 C.Proc.Civ., necompetenţa internaţională a instanţei române

poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac.

Tabelul 1: Minută de respingere a cererii ca nefiind de competența instanțelor române

HOT.

13.01.2015

Admite excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei, invocată din oficiu.

Respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa internaţională a instanţelor române.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13.01.2015.

PREŞEDINTE,

Tabelul 2: Minută de disjungere a divorțului și respingere a capătului privind

încredințarea minorilor ca nefiind de competența instanțelor române

HOT.

13.01.2015

Disjunge capătul de cerere având ca obiect „desfacerea căsătoriei părţilor”.

Dispune formarea unui nou dosar având ca obiect „desfacere căsătorie”, pentru care fixează termen la data de

24.02.2015, pentru care vor fi citate părţile.

Admite excepţia necompetenţei internaţionale a instanţei în ceea ce priveşte cererea având ca obiect

„încredinţare minori”, invocată de către pârâtă.

Respinge cererea, ca nefiind de competenţa internaţională a instanţelor române.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Iaşi, în ceea ce

priveşte cererea privind încredinţarea minorilor.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13.01.2015.

PREŞEDINTE,

Verificarea admisibilităţii

Potrivit art. 18 alin. 1 din Regulament, atunci când pârâtul care are reşedinţa obişnuită în

alt stat decât statul membru în care s-a introdus acţiunea nu se prezintă în faţa instanței,

aceasta este obligată să suspende procedura atât timp cât nu se stabileşte că acest pârât a

primit actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a pregăti

apărarea sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest scop.

Conform art. 18 alin. 2 din Regulament, în cazul în care actul de sesizare a instanţei ori

un alt act echivalent a trebuit transmis dintr-un stat membru în altul în conformitate cu


24

acest prevederile Regulamentului nr. 1348/2000, dispoziţiile art. 19 ale acestui din urmă

instrument se vor aplica în locul art. 18 alin. 1.

Având în vedere abrogarea Regulamentului nr. 1348/2000 ca urmare a adoptării

Regulamentul nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a

actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, trimiterile la cel dintâi

instrument se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1393/2007, astfel că art. 18

alin. 2 din urmează a fi citit ca făcând referire la prevederile art. 19 din Regulamentul nr.

1393/2007.18

În situaţia în care dispozițiile Regulamentului nr. 1393/2007 nu se aplică, vor fi aplicate

prevederile art.15 din Convenția de la Haga din 1865 privind notificarea sau comunicarea

în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, dacă actul

de sesizare a instanței a fost transmis în străinătate în temeiul acestei din urmă convenții (art. 18 alin. 3).

Litispendenţa şi conexitatea

Regulamentul 2201/2003 reglementează aspectele legate de litispendenţă şi conexitate, în

cazul cererilor având ca obiect divorţ, separare de drept ori anulare a căsătoriei, în cadrul

aceluiaşi text – art. 19 alin. 1, raportându-se la situaţia învestirii a două instanţe din state

membre diferite cu cereri având acelaşi obiect, formulate între aceleaşi părţi.

În mod evident, cele două instituţii juridice – litispendenţa şi conexitatea – presupun

premise diferite, abordarea lor în aceeaşi normă nefiind de natură a estompa diferenţele

dintre acestea, ci este determinată de tratamentul lor juridic identic.

În concret, în această materie, litispendenţa presupune tripla identitate de obiect, cauză şi

părţi – având aceleaşi calităţi – similar dreptului intern, în vreme ce conexitatea implică o

legătură atât de strânsă între două acţiuni, de natură a determina oportunitatea

instrumentării şi judecării lor de către aceeaşi instanţă şi în acelaşi timp. Această legătură

este determinată, din perspectiva art. 19 alin. 1, de identitatea de obiect şi părţi.

În cazul cererilor privind răspunderea părintească, esenţială pentru existenţa situaţiei de

litispendenţă nu este tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, ci identitatea de obiect şi

cauză, care trebuie să privească acelaşi copil. Pe cale de consecinţă, identitatea părţilor,

altele decât minorul aflat în centrul procedurii, nu este determinantă pentru existenţa

litispendenţei.19

Regulamentul nu cuprinde însă prevederi relative la acţiunile conexe în materia

răspunderii părinteşti.

Pornind de la premisa existenţei unei situaţii de litispendenţă indiferent de natura cererii –

acţiune matrimonială ori privind răspunderea părintească – sau a unui caz de conexitate în

materia divorţului, separării de drept şi răspunderii părinteşti, obligaţiile instanţelor de

judecată implicate în cele două proceduri pendinte sunt identice.

18

Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau

comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea

actelor) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului - art. 25. (1)Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 se abrogă

de la data aplicării prezentului regulament; (2) Trimiterile la Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 abrogat se interpretează ca

trimiteri la prezentul regulament și se vor citi conform tabelului de corespondență prevăzut în anexa III. 19 A se vedea Hotărârea Bianca Purrucker, C-296/10, EU:C:2010:665- Dispozițiile articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul

nr. 2201/2003 nu sunt aplicabile în cazul în care o instanță judecătorească dintr-un stat membru sesizată prima în vederea luării

unor măsuri în materia răspunderii părintești nu este sesizată decât pentru a pronunța măsuri provizorii în sensul articolului 20

din acest regulament, iar o instanță judecătorească dintr-un alt stat membru competentă pentru soluționarea cauzei pe fond în

sensul aceluiași regulament este sesizată în al doilea rând cu o cerere prin care se urmărește luarea acelorași măsuri, fie cu titlu

provizoriu, fie cu titlu definitiv.


25

În concret, potrivit art. 19 alin. 1 şi alin. 2 din Regulament, instanţa sesizată în al doilea

rând are obligaţia de a suspenda procedura până când se stabileşte competenţa primei

instanţe sesizate.

O dată ce prima instanţă sesizată s-a declarat competentă, instanţa sesizată ulterior se va

declara necompetentă în soluţionarea cauzei. Textul art. 19 alin. 3 teza I face referire la

obligaţia instanţei sesizate în al doilea rând de a-şi „declina” competenţa în favoarea primei

instanţe sesizate.

Fără a reitera argumentele menţionate anterior, cu ocazia antamării prevederilor art. 15

din Regulament, subliniem că soluţia avută în vedere este aceea a dezînvestirii celei de-a

doua instanţe sesizate, iar nu a unei veritabile declinări, în sensul trimiterii cauzei de către

această din urmă instanţă către cea care şi-a stabilit prima competenţa.

Punerea în practică a dispoziţiilor art. 19 din Regulament implică în mod evident un rol

activ al părţilor aflate în litigiu, în absenţa căruia cea de-a doua instanţă învestită nu are

posibilitatea luării la cunoştinţă de învestirea unei alte instanţe judecătoreşti cu aceeaşi

cerere.20

În concret, pârâtul va fi de regulă cel care va informa instanţa de judecată cu privire la

faptul că aceeaşi cerere este pendinte pe rolul instanţelor unui alt stat membru. O dată

dovedită în concret situaţia de litispendenţă, instanţa va proceda în sensul suspendării

cauzei, urmând ca aceasta să fie repusă pe rol urmare a stabilirii competenţei primei

instanţe sesizate.

În vreme ce prima instanţă sesizată nu are niciun fel de obligaţii decurgând din faptul că o

altă instanţă judecătorească a fost sesizată cu aceeaşi cerere, cea din urmă este ţinută de

soluţia pe care prima instanţă o va pronunţa în ceea ce priveşte propria competenţă.

Astfel, o dată ce prima instanţă sesizată s-a declarat competentă, cea de-a doua nu are la

dispoziţie decât soluţia constatării propriei necompetenţe. Niciun fel de aprecieri nu pot fi

realizate de instanţa ulterior învestită cu privire la competenţa celei dintâi, astfel că, şi în

situaţia în care prima instanţă ar fi reţinut în mod greşit că este competentă, soluţia sa este

obligatorie pentru orice altă instanţă sesizată ulterior.21

Întrucât în cazul acţiunilor conexe, desesizarea celei de-a doua instanţe are ca efect

lăsarea nesoluţionată a acţiunii aflate pe rolul acesteia, teza a doua a art. 19 alin. 3 prevede

posibilitatea părţii care a introdus această cerere de a o adresa primei instanţe sesizate, care

şi-a stabilit competenţa în cauză.

Aceasta este modalitatea concretă în care reunirea cauzelor conexe urmează a avea loc,

fără a implica în vreun fel transmiterea cauzei între instanţe.

Măsuri provizorii şi asiguratorii

20 A se vedea Hotărârea Bianca Purrucker, antecitată – atunci când, în pofida eforturilor depuse de instanța judecătorească

sesizată în al doilea rând pentru a fi informată de partea care invocă litispendența, de prima instanță sesizată și de autoritatea

centrală, instanța judecătorească sesizată în al doilea rând nu dispune de niciun element care să permită să se determine obiectul

și cauza unei cereri introduse la o altă instanță judecătorească și care să vizeze în special să demonstreze competența acestei

instanțe judecătorești în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003 și atunci când, din cauza unor împrejurări particulare,

interesul copilului impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești susceptibile de recunoaștere în alte state membre decât cel al

instanței sesizate în al doilea rând, această din urmă instanță judecătorească are obligația ca, după un termen rezonabil de

așteptare a răspunsurilor la întrebările formulate, să continue examinarea cererii cu care este sesizată. Durata acestui termen

rezonabil de așteptare trebuie să țină seama de interesul superior al copilului având în vedere împrejurările specifice litigiului în

cauză. 21 A se vedea Capitolul III – Recunoaştere şi executare, art. 24 – Interzicerea controlului competenţei instanţei judecătoreşti de

origine. „Competenţa instanţei judecătoreşti din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice

menţionat la articolul 22 litera (a) şi la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competenţă menţionate la articolele

3-14.”


26

Art. 20 alin. 1 din Regulament prevede că, în caz de urgenţă, dispoziţiile acestuia nu

împiedică instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru să ia măsuri provizorii sau

asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul

acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul Regulamentului, o instanţă dintr-un alt stat

membru este competentă pentru soluţionarea cauzei pe fond.

Măsurile luate potrivit alin. 1 încetează să producă efecte atunci când instanţa din statul

membru competentă în temeiul Regulamentului pentru soluţionarea cauzei pe fond a luat

măsurile pe care le consideră corespunzătoare (art. 20 alin. 2).22

Pe cale de consecinţă, competenţa prevăzută de art. 20 are un caracter excepţional.

Aceasta este justificată şi condiţionată în acelaşi timp de existenţa unei situaţii de urgenţă,

ce impune soluţionarea litigiului cu maximă celeritate, motiv pentru care nu este necesară

întemeierea sa pe unul din criteriile de competenţă prevăzute de art. 3 – art. 14 din

Regulament.

Tocmai de aceea, caracterul de remediu al măsurilor luate de o instanţă judecătorească în

temeiul art. 20 au un caracter provizoriu, limitat în timp de soluţionarea litigiului de către

instanţa competentă pe fondul cauzei.

În acest sens, CJUE a stabilit în Hotărârea A, antecitată că:

„47. Din chiar modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că adoptarea de măsuri în

materia răspunderii părintești de către instanțe ale statelor membre care nu sunt competente

pentru soluționarea cauzei pe fond este supusă respectării a trei condiții cumulative, și

anume:

– măsurile în cauză trebuie să fie urgente;

– acestea trebuie să fie luate cu privire la persoane sau la bunuri prezente în statul

membru unde se află instanța sesizată cu cauza respectivă și

– acestea trebuie să fie de natură provizorie.

48. Aceste măsuri sunt aplicabile copiilor care, având reședința obișnuită într-un stat

membru, locuiesc cu titlu temporar sau ocazional în alt stat membru și se găsesc într-o

situație de natură să dăuneze grav bunăstării lor, inclusiv sănătății sau dezvoltării lor,

justificând astfel adoptarea imediată a unor măsuri de protecție. Natura provizorie a unor

astfel de măsuri rezultă din faptul că, în temeiul articolului 20 alineatul (2) din Regulament,

acestea încetează să producă efecte atunci când instanța din statul membru competentă

pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.”

Nu este deci necesar ca instanţa competentă să soluţioneze cauza pe fond, singura

condiţie impusă de Regulament fiind aceea ca instanţa competentă să dispună măsuri, fie

ele şi provizorii. Pe cale de consecinţă, chiar dacă instanţa competentă pe fondul cauzei a

dispus la rândul său o măsură temporară, hotărârea acesteia este suficientă pentru a

determina încetarea competenţei instanţei învestite conform art. 20.

Din conţinutul art. 20 din Regulament rezultă că măsurile provizorii și asigurătorii ce pot

fi dispuse de către instanţă sunt cele prevăzute de legea internă a fiecărui stat membru.

Totodată, punerea în aplicare şi caracterul obligatoriu al măsurilor astfel dispuse decurg de

asemenea din dreptul naţional al statului instanţei sesizate.

Având în vedere, pe de o parte, natura cererilor ce intră în domeniul material de aplicare

al Regulamentului, apreciem că în cazul sesizării potrivit art. 20 a unei instanţe

22 A se vedea totodată Hotărârea Detiček, C-403/09 PPU, EU:C:2009:810 – art. 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie să

fie interpretat în sensul că, în circumstanțe precum cele din cauza principală, nu permite unei instanțe dintr-un stat membru să

adopte o măsură provizorie în materia răspunderii părintești prin care un copil care se află pe teritoriul acestui stat membru să fie

încredințat unuia dintre părinți în cazul în care o instanță dintr-un alt stat membru, competentă în temeiul regulamentului

menționat pentru soluționarea pe fond a cauzei privind încredințarea copilului, a pronunțat deja o hotărâre prin care copilul a fost

încredințat provizoriu celuilalt părinte, iar hotărârea respectivă a fost declarată executorie pe teritoriul primului stat membru.


27

judecătoreşti române, măsurile pe care aceasta le poate dispune nu pot fi limitate exclusiv

la cele prevăzute de Titlul IV C.Proc.Civ. (art. 951 și următoarele), respectiv sechestrul

asigurator, poprirea asiguratorie şi sechestrul judiciar, măsuri ce privesc în esenţă

protejarea patrimoniului persoanei.

Astfel de măsuri pot privi de exemplu stabilirea temporară a domiciliului minorului la

unul dintre părinţi ori la bunicii minorului sau plasamentul temporar al copilului înafara

familiei naturale.23

În acest sens pot fi avute în vedere fie dispoziţiile relative la procedura ordonanţei

preşedinţiale, reglementate de art. 996 – art. 1001 C.Proc.Civ., urmând însă ca instanţa să

verifice întrunirea în speţă a condiţiilor decurgând din prevederile art. 20 din Regulament,

astfel cum acestea au fost interpretate de către Curte.

23 A se vedea dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată - Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 159 din 05.03.2014.

Manual INM 2014-2015 formare inițială Manual INM 2014-2015 – formare inițială 1 Elena Blidaru...

Documents

Transcript of Manual INM 2014-2015 formare inițială Manual INM 2014-2015 – formare inițială 1 Elena Blidaru...