Manipularea prin talk-show-ul politic

1

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………….. 2

Cap. I. Conţinutul şi trăsăturile manipulării prin televiziune

1.1. Manipularea ………………………………………………………………………….. 3

1.2 Tipologia şi mijloacele generale de manipulare : persuasiunea, dezinformarea,

intoxicarea (prin minciună, zvon etc.)……………………………………………... 4

1.3 Metodele de manipulare ale producătorilor/realizatorilor de talk-show .………... 10 1.4 Metodele de manipulare ale invitaţiilor unui de talk-show ...................... .......... 16

Cap. II. Posibilităţi şi manipularea prin talk-show-ul politic

2.1. Structura discursului………………………………………………………………… 25

2.2. Unele reguli privind susţinerea pledoariei…………………………………………. 29

2.3 Procedee de persuadare şi efectul perlocuţionar în discursul politic…………… 34

Cap. III Studiu de caz (un talk show de televiziune la alegere)

3.1 Talk show-ul – o provocare la adresa interlocutorului……………………………… 39

3.2 Metacomunicarea în talk show……………………………………………………….. 40

3.3 Enunţul metacomunicativ şi funcţia de organizare a discursului ………………….. 42

3.3.1 Rolul moderatorului în procesul de monitorizare a interacţiunii

verbale…………………………………………………………………………… 42

3.3.2 Rolul participanţilor şi funcţia de organizare a discursului…………………... 43

3.4 Criza guvernamentală aflată sub semnul glosei …………………………………….. 44

3.5 Enunţul metacomunicativ – marcă de corectare a intervenţiei interlocutorului …… 47

Concluzi…………………………………………………………………………………….. 49

Anexă………………………………………………………………………………………... 51

2

Bibliografie ………………………………………………………………………………… 55

Introducere

Prin intermediul lucrării de faţă, Manipularea prin talk-show-ul politic, mi-am propus să

descriu, cu ajutorul lucrărilor de specialitate studiate, efectele pe care le are acest tip de manipulare

asupra noastră, a celor de dincolo de interfaţa televiziunii în mod particular şi a mass-media în

general.

De ce am ales aceasta tema pentru lucrare? Petru că mass-media şi mijloacele ei de

difuzare, au devenit, se pare, cel mai util, mai de efect şi mai la îndemâna instrument de a influenţa

mulţimile. Aşa cum am identificat şi descris în lucrarea de faţă, talk-show-ul, şi în special cel

politic, are acele trăsături care se pliază bine pe profilul individului, care îl atrag şi-l implică în

domenii diverse, după bunul plac al moderatorului, al iniţiatorului manipulării prin acest mijloc.

Consider ca tema lucrării pe care mi-am ales-o este una de actualitate şi că am prezentat în

mod obiectiv, prin intermediul celor 3 capitole, ce este, cum apare şi ce efecte are manipularea prin

talk-show-ul politic, asupra populaţiei.

În capitolul I, am definit manipularea conform literaturii de specialitate, am explicat

mijloacele specifice manipulării (persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea – prin minciună, zvon,

etc.), am descris tipurile manipulării televizate, cu elementele specifice diferitelor tipuri de

producţii televizate. În ultima parte a primului capitol am identificat efectele comunicării în masă,

care sunt caracteristicile acestor efecte, tipologia efectelor, care sunt avantajele şi dezavantajele

comunicării în masă, care sunt cele mai utilizate tehnici de manipulare prin talk-show.

În capitolul II am explicitat structura discursului cu părţile lui componente, am identificat

unele reguli care conturează susţinerea unei pledoarii. În finalul capitolului, am efectuat o analiză

asupra discursului politic, care sunt modalităţile de persuadare prin acest tip de discurs şi efectul

său perlocuţionar.

În continuarea lucrării de faţă prin intermediul capitolului III, studiu de caz, mi-

am propus să identific, să descriu şi să ilustrez unul dintre fenomenele cel mai des

întâlnite în presa vorbită şi scrisă: metacomunicarea. M-am oprit asupra câtorva talk-

show-uri realizate de Marius Tucă, la postul de televiziune Antena 1, pe diverse teme.

Deoarece ne aflam în campanie electorală la data realizării acestei lucrări am preferat să

analizez talk-show-uri politice din alta perioada de timp.

3

În cadrul ultimului capitol am explicat cum se aleg participanţii la un talk-show,

care este rolul lor, cum şi la ce nivel de procesare al individului acţionează acesta, care

este rolul actorilor participanţi, clişeele utilizate!

Cap. I. Conţinutul şi trăsăturile manipulării prin televiziune

1.1 Manipularea

Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea 1 reprezintă „acţiunea de a

determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească şi să acţioneze

într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea

unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia

libertăţii de gândire şi decizie”.

Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se

urmăreşte înţelegerea mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile,

recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul palierelor

emoţionale sau non-raţionale. În cazul manipulării, intenţiile reale ale celui care

transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat.

Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a

intereselor unei clase, grup, colectivităţi nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuşi

puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situaţii

de divergenţă de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind

un instrument mai eficient şi mai puternic decât utilizarea forţei.

Herbert Marcurse2 (şcoala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a

manipulării, considerată a fi un instrument esenţial al „societăţii industriale de masă”. El

evidenţiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieţii

sociale, începând cu cea politică şi sfârşind cu cea economică.

Clasificarea manipulărilor :

Manipulare mică – modificări mici, dar care pot fi urmate de efecte majore (Ex:

România 1992, criza artificială de pâine – facilitarea importurilor – comisioane)

1 Dicţionar de Sociologie, Traducere, Sc Polirom SA, Iasi, 1998, 7722 Herbert Marcuse, Eros si Civilizaţie, pag 65, 1995, Ed Trei pentru versiunea românească, 1996, prin acord cu Beacon Press, Boston, Bucuresti.

4

Manipulare medie – modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte uneori peste

aşteptări (Ex: experimentul lui Milgram; Revoluţia din decembrie 1989 – disiparea

responsabilităţii prin fragmentarea actelor genocide – neputinţa detectării vinovaţilor)

Manipularea mare – influenţării culturi în care trăieşte individul (Ex: învăţământul

– instrument de perpetuare şi înrădăcinare a conformismului, potrivit ideologiilor

curente).

1.2 Tipologia şi mijloacele generale de manipulare : persuasiunea, dezinformarea,

intoxicarea (prin minciună, zvon etc.)

Persuasiunea.

Prin persuasiune3 înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe

cineva să facă sau să aleagă un lucru. Este acţiunea prin care autorul unui mesaj susţine o

idee, încercând să convingă auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe

baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de

„necesitatea” sau „importanţa” aparentă a acţiuni sau lucrului respectiv.

Persuasiunea nu conţine intenţionalitate negativă (nu ascunde fapte ci le

evidenţiază doar pe cele favorabile); ea ţine de forţa argumentării, de puterea de

convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-şi pună într-o lumină

cât mai bună ideea susţinută. Datorită structurii sale complexe şi a limbajului specific,

care îmbină forţa cuvântului cu atuurile artei actoriceşti (tonul, mimica, expresivitatea

mişcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de

comunicare în masă.

Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Câteodată cel

mai bun mod de a influenţa persoană-ţinta este ca să te comporti ca şi cum ceea ce vrei tu

să obtii de la aceasta, s-a şi întâmplat. Este foarte util ca să te referi la o decizie pe care

respectivul încearcă să o ia, ca şi cum ar fi deja facută; vorbeşte-i ca şi cum ţi-ar fi

acceptat deja propunerea, şi că i-ar fi făcut chiar şi placere. De asemenea, asocierea de

imagini placute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea să fie irezistibilă.

       Este ştiut că oamenii simt nevoia de a rasplăti favorurile care le-au fost oferite. Un

favor poate declanşa sentimente de indatorire, şi ca rezultat, apare la subiect o mare

33 Charles U Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate. Ed Polirom, 2003, 7-105

nevoie de a se elibera de povara psihologica a datoriei. Pentru a realiza aceasta eliberare,

oamenii devin mai doritori să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decat cel pe care l-a

primit.

       Principiul reciprocitatii constă în nevoia de a rasplăti un favor, fie el cerut sau nu,

imediat după acceptarea acestuia. Această caracteristică umana transcede orice diferenţe

culturale sau rasiale, indiferent şi de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la

un simplu zâmbet pana la munca fizică sau mici atenţii).

Acest principiu este uşor de folosit: oferă ceva, şi asteaptă-te (sau da o idee despre

cum) să fii raspltătit. O alta modalitate eficientă de folosire a acestui principiu este

metoda "uşii-n nas".

       Un alt principiu util este cel al angajamentului şi concordanţei. Oamenii vor face

aproape orice încercând să păstreze ideile care sunt în concordanţă cu cele pe care le-au

avut anterior. Când vor lua public o atitudine, toate acţiunile ulterioare vor fi în

concordanţă cu atitudinea manifestată anterior. Comportamentele neconcordante produc

tensiuni psihice, pe care individul încearcă să le evite cu orice cost; deci va face orice că

să se arate solidar cu acţiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda

"piciorului în prag". Pentru a obţine realizarea unei cereri, este nevoie doar să lansezi

mai înainte o serie de doua-trei alte cereri mai mici, de aceeaşi natura cu cea reală.      

Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un

anumit adevăr despre ei înşişi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite

tipuri de comportament. Dacă cineva îşi atribuie intern o caracteristică, va face tot ceea

ce este specific unui om care are acea caracteristică. Daca şeful îi va spune angajatului că

îl consideră o persoana competentă şi care lucrează mult, angajatul îşi va atribui

inconştient caracteristica de om care lucreaza mult, şi se va comporta ca atare. Iata cum

pâna şi o simplă declaraţie poate conduce la surprize!

       Metoda şarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape şi

nu se bazeaza pe acrobaţii verbale. Ea funcţionează pentru că în mod deschis oferi

concesii, manifeşti dorinţa de a asculta si validezi ideile subiectului-ţintă. Acesta are

libertatea de a decide; iar tu nu îi îngreunezi gândirea cu un nor de ceţuri verbale. Este

cea mai etica dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar în acelasi timp şi

cea care necesită cel mai mult timp pentru a fi realizată.

Dezinformarea

6

Dezinformarea4 reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui

proces de comunicare, intervenţie ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de

a determina în receptori anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite de un anumit agent

social.

Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece

vehiculează informaţii false. Etimologia cuvântului vine şi susţine această legătură.

Desinformation (< rusă dezinformatsia “numele unei divizii KGB răspunzătoare cu

propaganda neagră”).

O altă definiţie acceptată şi destul de influentă este cea dată de R. Shultz şi R.

Godson (1986, p. 41, apud A. Gavreliuc, 2002, p.280) “conceptul descrie ansamblul

informaţiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate

către o ţintă ce reprezintă un individ, un grup sau o ţară.”

De regulă, acţiunea de dezinformare presupune existenţa unei structuri sistemice

alcătuită din : unul sau mai mulţi comanditari, specialişti (planificatori şi controlori),

intermediari (agenţii de influenţă) şi relee.

Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep şi proiectează

conţinutul mesajului, stabilesc ţintele, atitudinile şi comportamentele dezirabile care se

caută a se obţine. Aceştia sunt factori de decizie (guverne, state majore militare, partide

politice, firme influente, organizaţii economice etc.) care pot solicita acest gen de

operaţiuni defensive (replică la atacurile adversarilor, mascarea propriilor eşecuri etc.)

sau ofensive (angajarea într-o dezinformare). În cea mai mare parte cele două tipuri de

operaţiuni se întrepătrund şi se auto-alimentează reciproc într-o banală logică circulară.

Specialiştii (experţii) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea

profesionistă a secvenţelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim

specialişti în comunicare, în tehnicile de influenţare socială, sociologi, psihologi sociali,

analişti politici etc.

Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleşi dintre persoanele ce stabilesc o

relaţionare eficientă între comanditari şi agenţii de influenţă. Ei sunt “binevoitorii” care

sugerează cine şi în ce condiţii ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune

racolarea subiecţilor interesanţi din perspectiva derulării operaţiunilor de dezinformare şi

de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”

44 C. Zamfir, Dicţionar de sociologie, Ed Babel, Bucureşti, 1998, p 167. 7

Agenţii de influenţă – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se

bucură de prestigiu în grupul lor şi care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să

propage mesajul cu eficienţă sporită. Aceştia sunt recrutaţi din rândul liderilor de opinie,

persoane cu prestigiu academic, ştiinţific, cultural. Tehnicile uzuale în vederea racolării

lor sunt : şantajul (“fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpărarea (“fiecare are preţul lui”)

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul ( ţinta), dar acesta poate să

fie diferit de individul, structura, grupul, instituţia care doreşte dezinformarea. Ţintel e

pot fi atât grupuri sau segmente ale societăţii, cât şi indivizi, dar întotdeauna lideri,

oameni ce pot influenţa decizional grupul în care se află.

Dezinformarea desfăşurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel

social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile ţintelor (atitudine

critică, personalitate, nivel intelectual, aspiraţii etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea

sau imposibilitatea de verificare a informaţiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuşi real în procesele

comunicaţionale contemporane de masă, poate fi surprinsă şi din perspectiva analizei

tipurilor de informaţie şi a mijloacelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de

abordare propus de H. Lassewell : analiza sursei sau a emiţătorului (control analysis),

analiza mesajului (content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis),

analiza receptorului sau a destinatarului (audience analysis) şi analiza efectelor

comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi îmbunătăţit de P. Lazarsfeld, L.

Berelson şi H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare şi a

contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi paşi în comunicare).

Plecând de la dimensiunile informaţiei (sintactică, semantică (intenţională sau

realizată) şi pragmatică), se pot intui alte căi de dezinformare : manipularea contextelor

receptorului prin modificarea, la nivel sintactic, a conţinutului mesajului; distorsionare

semantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar clădite pe baza unor

convenţii sociale acceptate; reglarea efectului conţinutului informativ asupra receptorului

prin dozarea, organizarea, modificarea mesajului etc. Nu trebuie ignorat aspectul legat de

gradul de valabilitate a informaţiei, adică verosimilitate (caracterul plauzibil sau absurd)

şi/sau autoritatea sursei (prestigiul cunoscut de către receptor), aspect ce ţine de

componenta socială a procesului comunicaţional.

8

Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparaţie cu zvonul) şi

presupune, în general, circulaţia unor informaţii false, create deliberat, construite,

manipulate strict de un grup de specialişti etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum

zvonul poate fi o subspecie a dezinformării.

Dezinformarea este practicată de toate marile puteri şi reflectă o realitate a

politicii internaţionale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele şi

strategiei acesteia. Structura sistemului social în societăţile moderne este puternic

influenţată de raportul dintre informare şi dezinformare aferent mesajelor care se

vehiculează în spaţiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele

cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal,

toate segmentele de opinie ale spaţiului social.

Intoxicarea.

Formă de dezinformare, intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu

informaţie falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase , diversioniste

fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporţii, fie pentru a discredita

un mesaj corect aşteptat. Instrumentele sale de bază sunt zvonurile, bârfele şi

comunicatele tendenţioase5.

Intoxicarea este operaţia de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei

diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în faţa unui adevăr care urmează

a fi comunicat.

Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie

ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine

şi care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. Exemplul cel mai apropiat în acest sens

îl reprezintă modurile în care au fost mediatizate de către combatanţi conflictele etnice şi

războaiele din fosta Iugoslavie. (Televiziunea sârbă a produs un clip in care portretele lui

Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii

naziste, peste care scria Criminali de Război. La rândul lor, aliaţii au prezentat dramele

refugiaţilor albanezi, ca efect al epurării etnice, în paralel cu rememorarea atrocităţilor

comise evreilor in lagărele de concentrare de la Auschwitz. )

Minciuna

O specie mai puţin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un

concept cu puternice amprente morale şi culturale, subiectul nu a interesat, până acum

55 C. Zamfir, Dicţionar de sociologie, Ed Babel, Bucureşti, 1998, p 2559

câţiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi şi pe psihologi (s-au făcut studii cu

precădere pe copii). Este ciudat deşi putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât

în public, cât şi în viaţa privată, la orice nivel social şi în toate societăţile trecute sau

prezente. Un ziarist britanic spunea că anii ’80 reprezintă decada minciunilor (Lott,

1990). În 1991, Bradlee afirma “am impresia că în ultimii ani minciunile au luat

proporţiile unei epidemii faţă de care am devenit cu toţii imuni”. A minţi este pentru

oameni un obicei care durează de milenii şi nu o lamentabilă inovaţie de ultimă oră, iar

după cum consideră Ruskin (1905, p. 351-352) inducerea în eroare nu a fost considerată

întotdeauna şi oriunde un act condamnabil. La grecii antici sentimentul de admiraţie

pentru cei care reuşeau să păcălească un străin era uzual.

Zvonul

Zvonul reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea

să i se verifice corectitudinea.

Zvonurile care sunt lansate în circulaţie au o funcţie dublă : funcţie explicativă şi

funcţie de atenuare a anumitor tensiuni emoţionale. Circulaţia lor este dependentă de

contextele societale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor şi de nevoile

psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităţilor. Lucrările lui Allport şi

Postman (1965) au pus în evidenţă trei legi de transmisie a zvonurilor:

1. legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai

scurt, mai uşor de înţeles şi de relatat.

2. legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în

semnificaţia acestuia

3. legea asimilării – informaţia se conservă şi se reorganizează în jurul unor motive

centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, anticipare

sau prin stereotipuri verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenţei sociale sau

rasiale, prejudecăţilor personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul

se loveşte de dificultatea de a sesiza şi de a reţine în obiectivitatea lor elemente ale lumii

exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze şi să le structureze

conform modelului lor de înţelegere şi în funcţie de interesele personale.

10

Kapferer (1987) a arătat că circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii

esenţiale :

1. credibilitatea zvonului (poate şi a sursei etc.)

2. aparenţa de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuşi un miez

important de adevăr)

3. dezirabilitatea conţinutului informaţional (dacă zvonul este indezirabil, există

posibilitatea blocării lui)

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc,

zboară, şerpuiesc, mocnesc, circulă. Circulaţia zvonului apare ca un sistem de canalizare

a fricii şi a incertitudinilor în faţa unei situaţii ambigue. Ea este corelată cu forma,

cantitatea, calitatea şi credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă

este mai săracă, incompletă sau puţin credibilă, cu atât se intensifică propagarea

zvonului. Din acest motiv în societăţile totalitare zvonurile au o mare răspândire

(informaţia oficială este gestionată strict).

Circulaţia zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide

a adevărului unei informaţii. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu

neoficial. Paralel sau uneori în opoziţie cu informaţia oficială, zvonul o contestă,

propunând alte realităţi. Aşa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media)

nu l-au desfiinţat”. El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar şi o

informaţie paralelă, aşadar necontrolată.

Pentru profesioniştii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei

defecţiuni a fiabilităţii informaţiei, defecţiune ce trebuie eliminată. Pentru cetăţean şi

pentru omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii şi accesul la o realitate

obscură sau ascunsă.

Din perspectiva analizei ne interesează tipurile de zvonuri provocate cu un anumit

scop, a căror apariţie este premeditată. În aceste cazuri nu se poate neglija implicarea

unor actori care urmăresc sa profite de pe urma unui eveniment. Astfel se pot obţine

efecte care se întind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare, modificări nefavorabile de

imagine pentru persoanele publice etc.).

În spaţiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu

zvonul, bârfa. Aceasta are aceleaşi motivaţii psihologice (emoţionale, afective,

cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producţie a zvonurilor.

11

1.3 Metodele de manipulare ale producătorilor/realizatorilor de talk-show

Micul ecran are o forţă manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe

credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este

considerat a fi veridic).

Tipuri de manipulare televizată6

1. Manipularea prin imagine

2. Manipularea prin filmare

3. Manipularea prin montaj

4. Manipularea prin comentariul din off

5. Manipularea prin paginaţie

6. Manipularea prin omisiune

7. Manipularea prin zvonuri mediatice

8. Manipularea prin cenzură

9. Manipularea prin procedeul "a ascunde arătînd"

10. Manipularea prin charismă

11. Manipularea prin jurnalişti

12. Manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare

Elementele specifice diferitelor tipuri de producţii de televiziune

Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă în

scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate face prin darea cuvântului în

majoritatea timpului reprezentanţilor acelei parţi, acordarea acestora, a dreptului de a

avea intervenţii mai lungi şi într-un spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor

pozitive şi minimalizarea faptelor benefice ale parţii adverse etc.

Există trei elemente principale care concură la realizarea manipulării în cazul

diverselor producţii de televiziune:

66 Pierre Bordieu, Despre televiziune – urmat de Dominaţia jurnalismului, Ed Meridiane, Bucureşti, 1998, 2512

a ) Moderatorul

b) Compoziţia platoului

c) Scenariul (discuţiei/emisiunii)

Moderatorul

Primul nivel la care poate începe manipularea este cel al moderatorului.

Intervenţiile acestuia sunt văzute ca fiind constrangătoare, deoarece moderatorul impune

subiectul/tematica de discuţie, dă şi ia cuvântul inviţatilor, le acordă acestora o

importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală

(tonalitate: ton respectuos, dispretuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi

au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de

cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau

interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea

telespectatorilor. Moralismul moderatorilor este in multe cazuri discutabil.

O altă strategie de manipulare care poate fi abordată de moderator este mimarea

lipsei de timp; el se foloseşte de ceas pentru a lua cuvântul invitaţilor sau pentru a-i

întrerupe tocmai când se ajunge în miezul problemelor, astfel pierzându-se esenţa ăi chiar

scopul dezbaterii.

Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare şi un statut

social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecvenţa participărilor la talk-show-

uri, numărul de relaţii cu VIP-uri etc), cu atât discrepanţa dintre el şi un invitat mai puţin

cunoscut, chiar dacă este expert într-un domeniu, este mai mare.

Compoziţia platoului

Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producţiilor de

televiziune - compoziţia platoului - este determinantă pentru modul de abordare al

problemelor. Există indivizi care nu sunt invitaţi de nimeni, precum şi persoane care

refuză orice invitaţie. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi influenţează

inconştient modul de percepţie al telespectatorilor, absenţa unuia sau a altuia dintre

13

reprezentanţii vreunei parţi aflate la discuţii având o mare importanţă în construcţia

percepţiei privitorilor.

Manipularea prin prezentarea dezechilibrată a parţilor

Compoziţia platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru

democratic între părţi. Uneori însa, dreapta şi stânga prezentatorului sunt folosite în

scopul de a simboliza dreapta şi stânga politică, iar dacă aceste doua parţi nu sunt egal

reprezentate (fie la începutul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai mulţi invitaţi şi

sustinatori de una dintre părţi), se produce o deformare a percepţiei în favoarea uneia

dintre grupări, distorsiune influenţată nu de calitatea ci de numărul invitaţilor sustinatori.

Scenariul

Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisiunea şi arbitrează

parţile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei poate fi

afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune nu este, însă, lipsită

de riscuri; în cazul în care moderatorul îşi trasează scenariul în linii mari în urma

discuţiilor pregătitoare cu participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau

exprimării libere în timpul emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.

Oricum, nu trebuie uitată una din regulile tacite ale jocului şi anume menţinerea

limbajului în limitele politeţii .

Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare

Comunicarea non-verbală este un proces complex care include omul, mesajul,

starea sufletească, mişcările trupului şi cei cu care se intră în relaţie. Informaţiile legate

de această comunicare foarte complexă au ajuns să fie studiate şi însuşite de aproape

toate persoanele publice sau aflate în funcţii de conducere (fie manageri de intreprinderi,

fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale

manipulării în dialoguri şi negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, poziţia corpului

(postura), distanta şi buzele.

Deşi pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-

verbale deoarece poate fi modulată pe o scară foarte largă. Vocea se compune din 3

elemente esenţiale, care pot capăta un nivel de variaţie diferit în funcţie de modul în care

la folosim:

14

-ritmul (ce poate alterna de la încet la rapid)

-volumul (care poate varia de la mic la mare)

-tonul (a cărui gama oscilează de la ascuţit la grav).

Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog sau al unei

dezbateri este următorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au

impact mai scăzut faţă de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare în cadrul

procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale

au impactul cel mai mare în desfaşurarea comunicării interpersonale dar şi posibilitaţile

cele mai reduse de control.

Atât limbajul trupului cât şi metalimbajul (cuvintele şi expresiile care pot releva

adevăratele atitudini şi gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuiţia, "al 7-lea

simţ", presimţirea că vorbitorul nu spune ceea ce găndeşte. Metalimbajul permite

indivizilor să îi manipuleze pe alţii făra ca aceştia să-şi dea seama. În conversaţiile

directe, efectul maxim al cuvintelor nu depaşeşte 7%. Se spune ca noi auzim jumatate din

ceea ce se spune, ascultăm cu atenţie jumatate din ce am auzit şi ne amintim jumatate din

ce am ascultat.

Un element de o mare importantă într-o dezbatere televizată îl reprezintă forma şi

caracteristicile mobilierului din studio.

Jocul de putere cu scaune dintre moderator-invitaţi

Caracteristica Semnificaţia

1. Înalţimea

spătarului- este proporţională cu rangul şi puterea ocupantului

2. Mobilitatea - în cazul în care există, senzaţia de putere este dată de libertatea de

mişcare într-un scaun rotitor

- în cazul în care nu există, ea va fi compensată cu mobilitatea

trupului, cu creşterea numărului de gesturi, fapt ce dezvăluie atitudini

şi sentimente ale intervievatului

3.Înălţimea

scaunului

- este proporţională cu rangul şi puterea ocupantului şi are un efect

psihic deosebit de puternic; amplasarea unui invitat pe un scaun mai

jos decât cel al moderatorului va induce publicului o reacţie

psihologică inconştienţă de a-l desconsidera pe acel individ,

15

scuzându-i din prestigiul

4. Aşezarea

-în poziţia

competitivă faţă în

faţă

- mai departe de

masa de dezbateri

- creează presiune asupra interlocutorului (mai ales asupra celor

neobişnuiţi să dea interviuri la televiziune)

- diminuează mult prestigiul interlocutorului

Jocul de putere dintre moderator-invitaţi în funcţie de forma mesei

Forma Caracteristici Ce sugerează şi scopul

folosirii ei

Observaţii

pătrată -mijloceşte relaţii de

competitivitate şi

defensive între indivizi cu

acelaşi statut social

- convorbiri scurte,

bazate pe dovezi (fapte,

exemple)

- scoate în evidentă

relaţia superior-

subordonat

- partea dreapta este mai

cooperantă decât stânga

- opusul este partea

rezistentă

rotundă - determină o atmosfera

relaxantă, fără ceremonii

- invitaţii sunt persoane de

acelaşi rang

- folosită pentru

convingerea

interlocutorilor

- atmosfera de discuţie

destinsă

- persoana de rang mai

mare polarizează puterea

(dreapta are mai multă

putere decât stânga)

dreptun-

ghiulară

- ordonează clar influenţa - folosită pentru

influentarea cu maxima

eficienţă a

interlocutorilor

-ţinta reală este invitatul

amplasat exact de

cealaltă parte a

- în general, în centrul

atenţiei sunt moderatorul

şi invitatul amplasat în

poziţie opusa acestuia

16

moderatorului

Modul de asezare a participanţilor.

Jocul de putere dintre moderator-invitaţi în funcţie de amplasarea la masa

dezbaterilor

Poziţia Tipul de dialog

sugerat

Caracteristici Intenţiile

moderatorului

"de colţ"

(interlocutorul este

amplasat în coltul mesei)

- conversaţie

prietenească,

spontană

- colţul biroului este

o bariera potenţială

- grad bun de

colaborare

- împărţirea

teritoriala inutilă

- realizarea unui dialog

amical

"de cooperare" (invitatul

sta lângă moderator)

- similitudini în

orientare şi în

gândire

- atât moderatorul

cât şi invitatul sunt

de aceeaşi parte a

barierei

- grad ridicat de

colaborare

- realizarea unui dialog

ca de la egal la egal

- uneori poate fi o

violare mascată a

teritoriului invitatului

"de atragere a unei a treia

persoane" (moderatorul stă

lângă alte persoane în timp

ce unul dintre interlocutori

stă exact de cealaltă parte a

mesei

- similitudini în

orientare şi

gândire

- strategia de "a ţine

partea adversarului

", în care adversarul

este invitat

- moderatorul pune

întrebări persoanei

amplasate diferit de

ceilalţi în interesul

unuia dintre invitaţi

"competitiv-defensivă" - competiţie

- defensivă

- autoritate

manifestată non-

verbal

- masa este o

barieră solidă între

oameni

- punctele de vedere

ar putea rămâne

neclintite

- competiţie de orice

natură

- conflict deschis de

idei

-admonestare

-relaţionare superioară

faţă de invitat

17

"independenţa" - în care nu se

doreşte stabilirea

nici unui tip de

raport

-indiferenţa

- posibil ostilitate

- graniţele nu sunt

încălcate

- nu se doreşte nici un

fel de dialog real

- nu se doresc discuţii

sincere

1.4 Metodele de manipulare ale invitaţiilor unui de talk-show

Manipularea cu ajutorul televiziunii se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate

sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parţiale aranjate în

secvenţe false şi combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele

emoţionale non-raţionale ale conştiinţei umane. În timp ce prima formă de manipulare

este grosieră şi este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligenţă şi

cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesionişti care încearcă să-i influenţeze

pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ uşor de descoperit prin folosirea

logicii, a bunului simţ, al culturii şi al informaţiilor. Din păcate, şi oamenii cei mai

inteligenţi sunt uşor de stimulat într-o anumită direcţie prin acţiunea directă şi calculată

asupra centrelor menţionate anterior.

În ultimul timp, prin înmulţirea fantastică a surselor de informaţii s-a apelat din ce

în ce mai puţin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcţii false care

cuprind adevăruri parţiale şi s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinaţie cu

prima. De ex.: un lucru (presupus de noi fals) spus de un copil într-o emisiune de ştiri

(într-un reportaj) pare mult mai verosimil decât rostit într-un context asemănător de un

matur. În ambele cazuri este vorba de transmiterea unei informaţii false, elementul care

ajută la acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul

„copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învăţaţi de cei mari “existent la nivel inconştient,

combinată cu stimularea centrilor de emoţionare în faţa unui copil fac mult mai uşor de

transmis o informaţie falsă.

Spre deosebire de metodele de convingere raţională, prin manipulare nu se

urmăreşte determinarea celuilalt de a înţelege mai corect şi mai profund problema

discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzaţiei de înţelegere (superficială) şi obţinerea unei

reacţii inconştiente, instinctuale, rezultat al eficacităţii mesajelor relaţionale 7.

77 Lochard Boyer, Comunicarea mediatică, Institutul European, Iasi, 1998, 87-92.18

Se poate observa cu uşurinţă că cei mai de succes oameni care apar în televiziune

(politicieni, afacerişti, realizatori sau moderatori de programe, intelectuali) sunt aceia

care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte puţine şi simple, „pe înţelesul

tuturor“. Folosirea unui limbaj popular, uşor decodificabil, indiferent de gradul de

instrucţie , îl fac pe cel de acasă să aibă senzaţia că înţelege în profunzime problema

discutată şi să acţioneze în consecinţă.

Se poate manipula şi prin crearea intenţionată de confuzii dar rezultatele sunt

imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza labilităţii unui sistem uman aflat în

cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, primul pas în manipulare este explicarea foarte

simplă, care să prindă imediat fără să mai permită apariţia necesităţii de a pune întrebări

suplimentare.

Cei mai buni manipulatori ştiu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau îşi pun)

telespectatorii şi răspund la acestea înainte de a fi chiar conştientizate de aceştia. Astfel,

cel de acasă are senzaţia extrem de puternică că cel ce vorbeşte spune adevărul pentru că

altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni încă“.

Calitatea de „veridic“ trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este condiţia

esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale, subconştiente, să reuşească.

Din păcate, pentru mulţi oameni ceea ce le pare clar este şi veridic. „Descoperirea“

logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenţie scăzută concordanţei (sau

punctelor de legătură) dintre logica internă a mesajului şi logica normală, uzuală,

continuă a raportării noilor informaţii la cele deja acumulate. Să presupunem că luna ar

putea intra într-o cutie de chibrituri. Să presupunem că am băga cutia în buzunar. Rezultă,

fără umbră de îndoială că pot introduce oricând luna în buzunarul meu. 8

După cum se vede există o logică internă a mesajului transmis aici. Odată

acceptată o ipoteză, tot ceea ce derivă din ea pe cale logică este acceptat ca posibil. Lipsa

legăturilor între logica internă a informaţiei şi informaţiile deţinute de mine anterior

(despre dimensiunile lunii, ale unei cutii de chibrituri şi ale buzunarului propriu) devine

neimportantă, seduşi fiind de demonstraţia logică a unui adevăr.

Oamenii, incapabili de multe ori să-şi susţină cu argumente părerile (în principal

din cauza preluării lor de la alţii) îi admiră pe cei care pot s-o facă şi acest sentiment le

influenţează capacitatea de a surprinde (sau de a redescoperi la sfârşitul demonstraţiei)

falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul raţionament doveditor.

88 Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 199719

O altă metodă extrem de folosită de propagandă în comunicare directă (făcută de o

persoană în televizor) este amestecarea elementelor previzibile ce exista în acel mesaj şi

cele imprevizibile, originale. Folosirea elementelor banale duce la crearea senzaţiei de

linişte, de siguranţă, existentă în oameni atunci când au de-a face cu situaţii sau cu

oameni presupuşi cunoscuţi. De asemenea duc la o „recunoaştere“ a vorbitorului şi la o

conectare a lui cu imaginea formată în urma apariţiilor anterioare. Orice formă, oricât de

superficială, de coerenţă este necesară în discursul unui om care apare în televizor pentru

a-i face pe telespectatori să accepte uşor introducerea în mesaj a elementelor noi, mai

greu de verificat dar cu aer de veridicitate dat de senzaţia cunoaşterii celorlalte elemente

componente.

Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii au capacitate redusă în a

asimila „noutăţile“. De aceea este folosită des tehnica redundanţei, pentru a mări

cantitatea elementelor din mesaj şi, implicit, a procentului noutăţilor care poate fi folosit.

Tehnică extrem de utilă atunci când vrei să transmiţi fără ostentaţie elemente noi, pe care

le susţii mai greu cu argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalităţi, apariţia unui

element nou va duce la „absorbirea“ lui instantanee de către telespectator şi, de cele mai

multe ori (şi din considerentele arătate mai înainte) acceptat fără a simţi nevoia unor

lămuriri suplimentare.

Aşa cum spuneam la început, un ingredient absolut necesar reţetei de manipulare

este tehnica de disimulare a acesteia.

1. sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere . Cei mai mulţi moderatori

ţin morţiş să-i aibă în jurul unei mese (de preferinţă rotundă - pentru a induce în

telespectator ideea de egalitate a opiniilor exprimate) pe exponenţii diferitelor

poziţii. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare cu atât este mai uşor de indus

ideea de obiectivitate a întregului, de oferire a posibilităţii de a alege între

diversele opinii exprimate. Inducerea unei astfel de idei face mult mai uşoară

misiunea celui care doreşte să manipuleze. Odată inoculată ideea de arenă deschisă

oricăror confruntări din care telespectatorul este liber să ia doar adevărul, tehnicile

de manipulare pot fi folosite de cel mai iscusit. Oamenii politici buni vor accepta

cu mai mare plăcere o confruntare cu un adversar decât prezenţa singur în faţa

realizatorului (considerat de telespectatori a priori, mai obiectiv decât invitatul

său). Într-o confruntare cu un adversar considerat la fel de obiectiv sau de

subiectiv ca şi el, îşi poate folosi capacităţile de manipulare.

20

2. mutarea centrului de greutate. Centrul de greutate se deplasează de pe subiect pe

obiectivitatea dezbaterii lui. De multe ori se foloseşte opoziţia măruntă, pe

elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenţia de la adevăratele

contradicţii. De exemplu, o discuţie despre programul impus României de FMI se

va purta despre (sau va aluneca invariabil spre) dezbaterea normalităţii acceptării

de către guvernul român a unui program străin şi mult mai puţin despre justeţea

sau eficacitatea măsurilor cuprinse în acel program. Discuţiile despre calitatea

manualelor alternative erau deviate (în special de apărătorii lor) spre utilitatea lor

în principiu, tărâm pe care se simţeau mult mai siguri.

3. exacerbarea rolului garanţilor sociali . Invitarea în platou a unui politician,

specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist

duce la diminuarea percepţiei lui ca om politic şi, implicit, implicat subiectiv în

subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analişti politici (titulatură extrem de

generoasă şi care ascunde de multe ori capacităţi care n-au legătură cu analiza) cu

orientări politice cunoscute (sau chiar foşti oameni politici) şi accentuarea calităţii

lor de analişti şi mai puţin (sau deloc) pe cea de politician duce la crearea senzaţiei

de obiectivitate şi , astfel, „adevărurile“ rostite de un analist (nu comentator !)

sunt mult mai uşor acceptate.

4. realizatorul este întotdeauna aliatul telespectatorului . Rareori duritatea unui

moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul,

chiar dacă incomod. De cele mai multe ori, duritatea (agresivitatea) moderatorului

are drept scop esenţial convingerea telespectatorilor că el este neutru şi obiectiv,

singurul lui scop fiind lămurirea lor. Rareori telespectatorii observă că o întrebare

„dură şi directă“ este destinată „ridicării mingii la fileu“. Surprinşi, de multe ori,

ei înşişi de agresivitatea întrebării, telespectatorii au tendinţa de a considera

răspunsul dat ca adevărat, în lipsa oricărei portiţe de scăpare şi nu ca pe o folosire

inteligentă a elementelor întrebării (anticipate sau cunoscute).

5. transferul de specializare. Se practică în televiziunile din România invitarea unor

personalităţi pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari (sau

cu care nu sunt percepuţi a avea vreo legătură). Telespectatorul va privi cu interes,

amuzat sau nu, cu simpatie sau nu, afirmarea concepţiilor invitatului despre

subiectul abordat şi va da o mai mică atenţie replicilor colaterale, ironiilor

îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu, aluziilor şi analogiilor.

21

Considerate a avea importanţă minimă în contextul abordării subiectului (cine se

uită la o emisiune cu vânători se aşteaptă să se vorbească de vânătoare şi are

atenţia concentrată în special asupra elementelor din mesaje care au legătură

directă cu subiectul care-l interesează) elementele „colaterale“ pătrund mult mai

uşor în subconştientul telespectatorului decât dacă ar fi fost lansate într-o altfel de

emisiune. De ex. ironiile politice ale lui Adrian Năstase intercalate în cadrul unor

dezbateri pe marginea vânătorii vor fi mult mai uşor acceptate de un vânător, chiar

dacă, în mod obişnuit, acestuia nu-i plac glumele lui şi-l consideră un arogant.

Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă - folosirea unor

tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă. În general,

această tehnică este folosită de cei care nu-şi pot camufla (sau n-au făcut-o până în acel

moment) opiniile. Folosirea exagerată a argumentelor în favoarea sau defavoarea unei

poziţii duce la respingerea sau acceptarea acelei poziţii în mod instinctual. Într-o astfel de

luare de poziţie, orice propoziţie care ar devia puţin de la linia cunoscută de

telespectatori ar fi receptată de aceştia ca o dovadă de „bun simţ“ şi de „trezire la

realitate“. Chiar dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera

extrem de importantă şi o vor accepta ca adevărată.

Cele mai susceptibile de a încerca manipularea telespectatorilor sunt exact acele

emisiuni destinate (şi anunţate prin titulatură sau raportare) informării publicului:

emisiunile de ştiri. Neacceptând deontologic părerile personale declarate şi nici

interpretările celor care informează (în principal prezentatorii), ştirile au aura de

obiectivitate. De aceea, manipularea îşi poate găsi un excelent câmp de desfăşurare.

Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate 9:

1. selectarea ştirilor. Criteriile de selectare ale ştirilor pot fi de trei feluri:

- importanţa lor,

- interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl

poate trezi acesta,

- interesul pe care îl poartă ştirilor cel ce le selectează. Este clar că,

în absenţa unui profesionalism sau în prezenţa unor interese

puternice (nu neapărat materiale) cel care are această putere va

selecta în special acele ştiri care îi vor servi interesele sau, în cel

mai fericit caz, nu i le vor leza.

99 Silverstone, Roger: Televiziunea în viaţa cotodiană,Polirom, Iaşi, 1999, 104

22

1. conceperea ştirilor. Ştirile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu

uşurinţă de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu tonalităţi

uşor optimiste sau pesimiste, în funcţie de senzaţia care trebuie transmisă

telespectatorului.

2. plasarea ştirilor. Am mai discutat despre importanţa plasării unei ştiri în

desfăşurătorul unui jurnal. O ştire care deschide jurnalul va fi considerată „mai

adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O ştire plasată în mijlocul

jurnalului va beneficia de o importanţă mai mică în ochii telespectatorilor. De

asemenea, plasarea unei ştiri după calupul publicitar îi va diminua din seriozitate.

3. titlurile ştirii. Mai nou se folosesc titluri şi pentru ştirile care apar în jurnalele de

televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conţinutului informaţiei. Pentru a atrage

atenţia telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori exagerate. De

multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă şi nu arată (din lipsă de spaţiu) şi

celelalte opţiuni.

4. alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să prezinţi

într-un scurt buletin de ştiri întreaga desfăşurare şi istorie a unui eveniment

complex şi deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea acelor

amănunte care pot fi susţinute cu informaţii şi imagini. Pentru „coerenţa“ şi

cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar

necesita un spaţiu extrem de mare pentru lămurire şi se folosesc în special acele

amănunte uşor de prezentat şi de explicat şi care se încadrează perfect în

„desfăşurarea evenimentului.

5. selecţia imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate informaţiilor.

De multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor informaţii complete.

Se va pasa telespectatorului responsabilitatea „înţelegerii“ circumstanţelor şi

elementelor componente ale unui eveniment.

Henri Pierre Cathala surprinde câteva tipuri de manipulare a adevărului:

- amestecarea jumătăţilor de adevăr cu jumătăţi de minciună, primele ajutând la

acceptarea celorlalte.

- minciuna gogonată, fascinantă pentru spiritele paradoxale.

- contra-adevărul, imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor.

- omisiunea unor elemente.

- valorificarea amănuntelor neesenţiale, în detrimentul esenţei.

23

- amestecarea faptelor, a opiniilor şi a persoanelor astfel încât să poată fi folosită

oricând generalizarea.

- comparaţii forţate, de multe ori poetice şi amuzante.

- folosirea unui ton sau a unei mimici care să dea o greutate nejustificată

informaţiei transmise.

- exagerarea.

- folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbeşte despre adevăr.

- etichetarea interlocutorului şi atribuirea unei apartenenţe la un anumit sistem de

idei, considerat negativ de către telespectatori dar fără legătură cu subiectul

discutat.

- adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei afirmaţii astfel încât

telespectatorul să rămână cu convingerea că, de fapt, cel ce a făcut-o este de

acord cu ea.

Cap. II. Posibilităţi şi manipularea prin talk-show-ul politic

Manipularea prin talk-show-ul politic sau manipularea cu ajutorul discursurilor

politice televizate face apel la interferenta dintre trăsăturile discursului şi caracteristicile

telefenomenului despre care am vorbit în capitolul 1.

Discursul reprezintă obiectul retoricii, partea cea mai importanta a acesteia. Deci,

el trebuie studiat, cercetat, aflată metodologia elaborării şi susţinerii lui. Chiar dacă

exista mai multe tipuri de discurs (judiciar, politic, parlamentar, didactic, de ceremonial

etc.) şi stilul autorilor diferit, totuşi există anumite reguli ce trebuie respectate cu ocazia

pregătirii şi expunerii unui discurs.

2.1 Structura discursului.

Oricare va fi tema discursului, de obicei oratorul începe printr-o introducere,

menită să-i pregătească pe ascultători în spiritul propriilor opinii, apoi el face cunoscut

24

subiectul discursului, expunând faptele care au contingenta cu acesta, prezintă

argumentele adecvate care susţin propria opinie şi pe cele care combat părerea

adversarului; daca se impune şi mai este timp, el face apel la sentimentele auditorului.

După ce epuizează toate problemele, încheie printr-o peroraţie, o concluzie

rezumativa cu implicaţii afective. În raport cu aceste obiective pe care le urmăreşte

discursul în mod succesiv, retorii au sistematizat elaborarea sa pe următoarele segmente:

- exordiu (lat. exordium, grec. proemion)

- naraţiune (lat. narratio, grec. diegesis)

- argumentare (lat. argumentatio, grec. pistis)

- peroraţie (lat. peroratio, grec.epilogos).

Între naraţiune si argumentare poate apărea, aşa cum recomanda şi Quintilian,

enunţarea problemei (prositio) făcută în ton cu intenţiile oratorului şi diviziunea (partitio)

adică „enumerarea logica a chestiunilor de dezbătut propuse de noi, de adversar sau de

amândoi”1.

Încă din start trebuie să stabilim ca această diviziune a materialului discursiv nu

este imuabila şi nici măcar nu e necesara în toate situaţiile. Anticii stabiliseră doua tipuri

de exordiu: „principium” (debutul direct, începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum am

spune, în mod popular).Principium înseamnă declararea deschisa a ţelului pentru care

oratorul ia cuvântul. Insinuatio presupune o digresiune, având în vedere inaderenta

auditoriului la specificul cauzei.

Introducerea trebuie să fie adecvata conţinutului şi să fie naturala, de aceea

redactarea ei se face după ce a fost elaborat planul discursului şi am meditat asupra

materialului, aşa cum proceda Cicero.

În felul acesta subiectul însuşi ne va sugera cum să începem discursul. O atenţie

deosebită trebuie acordată încă din aceasta faza unei exprimări foarte corecte, auditoriul

fiind mai înclinat ca oricând spre critica în acest prim moment al contactului cu discursul.

Oratorul nu trebuie, din aceeaşi cauză, să facă uz de prea multe mijloace stilistice,

ele ieşind uşor în evidenta, ostentativ s-ar putea crede, ceea ce determina o diminuare a

persuasivităţii pe parcurs. Modestia, în schimb, poate şi chiar este indicat să fie scoasă în

evidentă, in mod direct, ca de altfel pe tot parcursul discursului, ea trebuie să se facă

remarcată în priviri, în gesturi, în tonul vocii.

11 Foucault, M., Ordinea discursului, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 199825

Exordiul nu trebuie să promită mult, să se angajeze prea rapid în tratarea materiei

pentru ca oratorul va avea nevoie ulterior să-si desfăşoare întreaga forţa persuasiva,

gradual, într-un crescendo savant dozat, pe măsură ce avansează discursul.

Ca lungime introducerea trebuie să fie proporţională cu întinderea discursului; nu

clădim o poartă monumentală la o construcţie mica. Însa lucrul cel mai important pe care

trebuie sa-l avem în vedere în aceasta faza este acela de a nu utiliza un exordiu din care

adversarul poate obţine avantaje. Este un inconvenient la care se expun cei ce utilizează

în introducere locuri comune, maxime, idei generale pe care, cu o mica schimbare de sens

sau o interpretare contrara, adversarul le poate folosi împotriva noastră, ceea ce

constituie un punct câştigat pentru argumentare, iar asupra auditoriului produce impresie,

pentru ca discursul adversarului pare ieşit din cursul dezbaterii, de vreme ce face referire

la ceea ce a spus celalalt.

Următorul segment al discursului îl formează naraţiunea, o expunere a faptelor ce

serveşte la comunicarea unor date privitoare la cauza sau la subiectul tratat.

În pledoarie, naraţiunea este adesea o parte foarte importanta a discursului şi

solicita o atenţie speciala. Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să povesteşti bine şi

cu talent, discursul judiciar presupune o dificultate în plus, pentru ca avocatul trebuie să

spună numai adevărul şi să evite tot ceea ce ar putea dauna cauzei. Faptele narate de el

trebuie să-i servească drept baza pentru toate raţionamentele sale ulterioare.

Să scoţi în evidenta circumstanţele favorabile şi să estompezi pe cele

dezavantajoase cere multă pricepere şi inteligentă. Dar, daca se simte meşteşugul, cauza e

compromisa, fiindcă apare neîncrederea în buna credinţa a oratorului. Calităţile

principale pe care trebuie să le aibă o buna naraţiune sunt: claritatea, probabilitatea,

concizia („brevis, aperta, probabilis”).

Un singur fapt, o singura circumstanţă ramase obscure şi, prin urmare, nelămurite

pentru judecător, sunt suficiente ca să distrugă efectul tuturor raţionamentelor avocatului.

Argumentarea urmează întotdeauna după naraţiune, ea fiind momentul dovedirii şi

al respingerii, când este desfăşurat întregul arsenal de probe materiale şi de argumente

propriu-zise. Este o parte foarte importanta a discursului pentru ca telul principal al celui

care vorbeşte este de a dovedi auditoriului ca un lucru este adevărat, just sau bun şi de a

determina adeziunea acestuia. În legătura cu argumentele, trebuie avute în vedere trei

26

aspecte: găsirea - inventarea lor (inventio) - dispunerea şi modul de exprimare, de

prezentare, gratie căruia sa capete mai multa forţa 2.

Găsirea lor e punctul esenţial, baza argumentării. Argumentele trebuie extrase din

fondul cauzei, nu din reţetare de locuri comune (topici) cu toate că e bine să fim

informaţi şi asupra acestora. Atunci când e vorba de compunerea unui discurs destinat să-

l convingă pe judecător ori să producă efect asupra unei adunări, e bine să lăsăm la o

parte locurile comune şi să ne dedicam în întregime meditaţiei asupra subiectului.

Sfaturile utile în legătura cu argumentele se refera la dispunerea şi desfăşurarea

acestora în discurs. Prezentarea argumentelor poate fi făcută analitic sau sintetic. În

primul caz, oratorul nu divulga telul spre care tinde şi-i conduce pe ascultători pas cu pas

către concluzia dorita, mergând de la un adevăr clarificat la altul, până ce devine evident

ca aceasta concluzie este consecinţa alteia asupra căreia s-a convenit.

Orice argument e destinat să dovedească unul din aceste trei puncte: ca lucrul

despre care se vorbeşte este adevărat sau este moralmente just si convenabil sau până la

urma e bun si folositor.

Aşadar, adevărul, datoria si interesul - trei mari probleme general umane, iar

argumentele referitoare la ele au fiecare specificul lor, pe care trebuie să şi-l păstreze

distinct în argumentare.

A doua regula se refera la prezentarea gradata, „ut augeatur semper et increscat

oratio”, „în aşa fel încât discursul să crească şi să se înalte mereu”, cum spuneau latinii.

Putem risca un debut cu argumente mai slabe, pentru a ne ridica treptat şi a dezvolta spre

final întreaga forţa a celor mai solide, mai puternice. Însa, uneori, neavând la îndemâna

prea multe argumente, e preferabil să-l prezentam mai întâi pe cel de necombătut pentru a

impresiona auditoriul. Cele mai slabe vor putea fi grupate si prezentate succint.

În al treilea rând, daca avem argumente puternice şi concludente, ele trebuie

prezentate separat, în mod distinct, insistând asupra fiecăruia în parte pentru a-i releva

întreaga semnificaţie.

În sfârşit, este recomandabil sa nu lungim prea mult argumentarea şi nici să

multiplicam la nesfârşit numărul argumentelor noastre; într-un asemenea caz, am trezi

suspiciuni fata de cele aflate în discuţie, slăbind încrederea auditoriului. În cadrul

argumentării, atunci când e cazul, trebuie făcut loc unui moment aparte, acela al

respingerii argumentelor adversarului.

22 BART, CHRISTIAN, LE . 1998: Le discourse politique, Presses Universitaires de France, Paris.

27

Într-o asemenea situaţie, ordinea prezentării va fi următoarea : 1) propriile

argumente; 2) respingerea contraargumentelor; 3) reluarea argumentării sub o forma

noua. Ultima parte a oricărui discurs este peroraţia, epilogul, care poate fi destul de

extinsa în mai multe părţi (amplificare, apel la afectivitate, recapitulare).

Peroraţia este segmentul în care pateticul se îmbina cu argumentarea, momentul

specific retoricii, prin excelenta. În discursul judiciar se prevede şi o digresiune, de

obicei plasata între argumentare şi peroraţie, care poate fi o povestire, o meditaţie,

prosopopee care dau valente noi argumentării graţie emoţiilor suscitate.

Aceasta parte patetica nu poate lipsi dintr-un discurs, oricare ar fi locul ei. Ca să

obţinem adeziunea, trebuie să vorbim sentimentelor auditoriului şi să le punem în

mişcare, deoarece afectele sunt marile resorturi ale acţiunilor umane. Locul cel mai

adecvat spre a ne adresa sentimentelor auditoriului este peroraţia; oratorul trebuie să

izbească imaginaţia ascultătorilor atunci când se aşteaptă mai puţin, transmiţându-le

propria lui emoţie prin cuvinte simple şi lipsite de afectare, fără efecte căutate. În

asemenea situaţie trebuie să ne abţinem de la consideraţii generale, de la comparaţii care

întrerup fluxul emoţional.

De asemenea, nu trebuie prelungit acest moment: emoţiile prea vii nu au durata

mare, spunea Quintilian. Peroraţia include ceea ce serveşte drept baza discursului, teza

este acum o concluzie şi aici nu trebuie în nici un caz introdus un subiect nou, care sa

distragă atenţia de la tema principala, tratată pe parcurs. „Finis coronat opus”, „finalul

desăvârşeşte lucrarea”, spune un dicton latin, pe care trebuie să-l luam în considerare

atunci când ne hotărâm sa încheiem un discurs.

Pledoaria este specia ce-a mai cunoscuta a discursului judiciar. Ea constă în

expunerea orala făcuta de avocat în fata instanţelor judecătoreşti pentru apărarea cauzei

uneia dintre părţile implicate în proces. Poţi fi un mare avocat dar un slab politician la

tribuna parlamentara sau un foarte slab profesor. Şi reciproca e valabilă. Compunerea

unei pledoarii este, ca şi compunerea unui discurs, rodul unei îndelungi ucenicii.

Cultura, stăruinţa, supraveghere de sine, inspiraţie (care se spune ca e 99%

transpiraţie), efortul prelungit de-a lungul anilor, numai ele ne duc la succes, la arta si

ştiinţa lui „bene dicendi”. Pentru marele public, a fi avocat înseamnă, în primul rând, să

ştii să vorbeşti, dar şi să câştigi procesele.

Appleton ne indica patru calităţi principale pe care o pledoarie trebuia sa le aibă:

să fie clară, ordonată, să aibă viaţa, să fie sobră.

28

Claritatea – prima calitate; avocatul nu trebuie să uite ca este în serviciul justiţiei

şi că trebuie să contribuie la o buna administrare a acesteia. El trebuie sa fie un ghid

pentru judecător.

Fuge toata lumea de un avocat obscur în exprimare. Astfel, o tenta de oboseala se

imprima pe chipul judecătorului care nu contribuie deloc la câştigarea unui proces.

Termenii pe care trebuie să-i folosească să fie proprii, fraza clara şi fără prea multe

propoziţii incidente. Daca întâlneşte un pasaj obscur într-unul din actele dosarului la care

face referire, să se oprească asupra lui şi să caute sa-l explice. Daca observa ca

judecătorul n-a înţeles să revină, bineînţeles sub alta formă, cu alte cuvinte.

Ordinea – în expunere; este o condiţie a clarităţii, toate argumentele să fie

convergente în clarificarea unei teze. Să anunţe magistratul când se trece de la o problemă

la alta.

Pledoaria trebuie să aibă viaţă, adică discursul trebuie să fie convingător.

Personajele să se mişte cu uşurinţă pe scena procesului. Avocatul să ştie să le pună în

relief caracterele, pasiunile lor. Expunerea trebuie să fie nuanţată prin tonalitate, voce

(despre care vom mai vorbi), pauze, gestica. Folosirea din când în când a unui stil aluziv,

ironic, toate figurile de stil pe care le-aţi învăţat, îşi pot găsi locul daca ele sunt folosite

cu bun simt şi bun gust si bineînţeles, legate de fondul procesului.

Sobrietatea – nimic nu oboseşte mai mult un judecător ca lungimile, digresiunile

inutile. La sfârşitul pledoariei, judecătorul trebuie să aibă în minte foarte clar toate

piesele procesului şi mai ales acele argumente care să le folosească pentru a-şi motiva

soluţia. Când am afirmat ca avocatul trebuie să fie sobru, înseamnă că trebuie să se

ferească de violenta, prost gust, vulgaritate.

2.2 Unele reguli privind susţinerea pledoariei

Fizicul oratorului

29

Prestanţa unei persoane, o regularitate a trăsăturilor, distincţia nu pot fi decât în

avantajul oratorului. Auditoriul din totdeauna şi de pretutindeni a fost sensibil la aspectul

exterior al celui ce vorbeşte.

Un avocat care se ridica peste toţi adversarii, printr-o statură maiestuoasa, prin

văpaia ochilor, prin fruntea impunătoare, prin prestanţa gesturilor, printr-o voce ca a unui

actor celebru, are un mare avantaj, ce-i poate garanta succesul. Dar un orator cu un chip

urât? Aici putem avea surprize .Ceea ce este mai dăunător oratorului, este lipsa lui de

prestanţa decât urâţenia. De cele mai multe ori, un cuvânt înaripat, spiritual, atenuează

sau chiar şterge urâţenia din ochii auditoriului.

Şarmul personal, scânteia de geniu pe care o are un om, fac ca urâţenia să nu

cântărească prea mult în balanţa succesorului. Din cele mai vechi timpuri, auditoriul a

pus preţ pe ceea ce spune oratorul, pe calităţile sale nu pe fizicul sau. Mărturie stau, de

exemplu în acest sens, celebrele versuri din Iliada lui Homer:

„Unu-i urât, însa zeul i-a dat în schimb cuvântarea,

Lumea-l priveşte cu drag de câte ori el cu sfiala

Vorba-i începe... si limpede curge.

Toţi îl privesc ca pe un zeu, când el se arata...”

Vocea oratorului

Trăim în epoca cuvântului, dar acesta ca să pătrundă în minte şi sufletul celui ce

ascultă, se exprimă printr-o voce bună.

Vocea poate fi prietenul nostru pe viaţa sau duşmanul nostru. Ea conferă sau nu

oratorului succesul. Vocea îi poate da un farmec irezistibil sau îl poate face de neascultat.

Foarte des auditoriul judeca oratorul după voce şi chiar după primele cuvinte. Platon

pretindea ca poate judeca un necunoscut după timbrul vocii sale. „Vorbiţi, spunea el, ca

să va cunosc!” Cei vechi considerau vocea, pe drept cuvânt, principalul element de

acţiune a oratorului.

O voce buna va fi pentru el, una din cele mai esenţiale arme, unul din cele mai

binecuvântate daruri pe care le poate stăpâni. Quintilian, analizând vocile, spunea:

„vocea poate fi clară sau voalată, plină sau ascuţită, dulce sau aspră, mica sau deschisa,

aspra sau flexibila, sonora sau terna”. Şi mai departe: „Vocea trebuie să fie sănătoasă, să

nu aibă niciunul din următoarele defecte: grosieră, dură, aspră, dar nici subţire, moale”.

Când vorbim despre voce trebuie să ne referim la câteva caractere esenţiale: intensitate,

timbru, intonaţie, naturaleţe.

30

Gestica

Oamenii, în orice împrejurare, dar mai ales când vorbesc şi vor să fie convingători,

chiar şi când asculta, fac anumite gesturi, instinctive, necontrolate, de cele mai multe ori.

Prin aceste gesturi se transmit ori se receptează idei, sentimente, stări de spirit. Ele

pot exprima bucuria, tristeţea, mânia, indiferenta etc. În mod tradiţional, gesturile sunt

socotite a exprima calitatea şi mişcările sufletului.

La vechii oratori, arta gestului era o parte inalienabila a educaţiei retorice.

Limbajul gestului şi dialogul oral se consideră că subliniază, întăreşte, atenuează, incită,

nuanţează şi precizează ideile transmise. Fiind un mijloc auxiliar al vorbirii, gestul, ca şi

mimica, joaca şi azi un rol de completare a comunicării sub aspect afectiv 3.

Deoarece nu se poate renunţa la gesturi, ele trebuie să fie armonioase, să decurgă

din natura frazelor pe care le rosteşte oratorul. Gesturile trebuie stăpânite şi chiar

gândite. Sunt gesturi care compromit un discurs sau un orator, care se scarpină la nas sau

îşi trage urechea, îşi aranjează cravata, îşi încheie sau îşi descheie nasturele de la haina.

De multe ori, aceste gesturi devin manii. Se povesteşte despre Kant, anecdotă: în

perioada când a fost profesor, avea obiceiul să-şi răsucească nasturele hainei. Un student

răutăcios i-a tăiat nasturele, fără ca profesorul să observe şi când Kant şi-a început a doua

oară prelegerea, s-a trezit deodată foarte stingher în lipsa nasturelui de la haină. Sunt

gesturi ce reprezintă un refugiu al timidităţii.

Ţinuta trebuie să fie dreaptă (să nu fii aplecat asupra microfonului ca şi cum ai

vrea să-l îmbrăţişezi). Figura trebuie să aibă o anumita demnitate, sigur, o gluma pe care

o faci nu trebuie să fie dublată de un aer de înmormântare. Este de dorit să cuprinzi cu

privirea auditoriul.

Adesea se reproşează imobilitatea oratorilor, braţele alăturate de trup, de parca ar

fi lipite cu clei. Arta stă în măsura mişcărilor, raportate, desigur, la conţinutul subiectului

sau cauzei dosarului. Efectul nu poate fi decât comic să foloseşti gesturi violente pentru

nişte platitudini monotone.

Sigur, când discursul este pasionant, energic, când are ca scop să anime un

auditoriu, să-l determine să ia decizie, gesturile pot fi largi, repetate, chiar vehemente.

Dar, trebuie să existe o foarte mare grija la discursurile pe un ton vehement şi ridicat

pentru că s-ar putea ca vocea să clacheze şi datorită unei proaste inspiraţii – respiraţii.

33 Peter Collett, Cartea gesturilor, Ed Trei, 2005, 62-6531

Poate pare ciudat, ca în cadrul subiectului privind gestica, să vorbim şi de modul

în care este îmbrăcat oratorul. Înfăţişarea trebuie să fie decentă (nu în blugi sau fusta

mini, chiar daca acestea sunt acoperite de roba)

Relaţia orator – auditor

Nu se poate vorbi de discurs, de orator şi să facem abstracţie de cei care ascultă,

de auditor, care mai trebuie şi convins.

În cazul unui discurs politic, de exemplu, publicul este foarte divers. Vor fi

zgomote, întreruperi, chiar huiduieli. Oratorul trebuie să fie stăpânit, să nu se piardă prin

varietatea discursului prin voce, prin gestica să accepte rumoarea.

Se spune despre Clemaceanu, fost prim ministru al Franţei, ca ţinea un discurs,

într-un sat. Un ascultător imita din când în când grohăitul porcului sau mugetul vacii. O

parte din cei ce ascultau s-au revoltat. „Lăsaţi-l, spune Clemanceau, glumind desigur,

fiecare vorbeşte pe graiul lui!”

Totuşi, o adunare populara nu trebuie dispreţuită în nici un caz. Trebuie să-o

respecţi, ca să te respecte. Cei mai mari savanţi, cele mai avansate inteligente, au profitat

ascultând vocea maselor. Unii oratori care sunt intimidaţi de mulţime, alţii dimpotrivă,

auditoriul numeros le dă verva, inspiraţie, forţă. Cicero, spunea că nici nu poate fi

elocvent decât dacă este ascultat de un public numeros.

Într-o adunare politica trebuie să accepţi întreruperile, râsul, aplauzele în timpul

expunerii discursului. În politica, oratorul nu este profesor (sa fie ascultat de elevi) sau

avocat (sa fie ascultat de judecător).

Daca oratorul vorbeşte bine, este repede ascultat. A vorbi bine, este şi a tine seama

de nivelul de cultura a auditoriului căruia i te adresezi. Un bagaj sofisticat, cu cuvinte

prea căutate, nu este deloc indicat. Auditoriul este, în genere, tolerant. Trece peste

inadvertente, lipsa acordului, repetiţii. Ceea ce impresionează pozitiv, este sinceritatea,

aerul unui om cumsecade.

Tracul

Este vorba de emoţia, teama de care sunt cuprinse unele persoane înainte de a

apărea în fata publicului.

De multe ori dezbaterile judiciare sau parlamentare, sunt adevărate câmpuri de

lupta. Unii spun ca tracul este asemănător cu „răul de mare”. Până acum, însa, nu s-a

stabilit care sunt originile „răului de mare”. Te consideri perfect calm şi cu un sfert de ora

32

înainte de a lua cuvântul, simţi gatul uscat şi creierul gol. Ai avut convingerea ca tot ce ai

avea de spus e perfect logic şi bine pus la punct şi deodată, toată truda ta ţi se pare

absurdă.

Învins în doua trei împrejurări, tracul nu va mai apărea. Dar ca să-l învingi trebuie

să ai siguranţă unei pregătiri a discursului şi certitudinea ca tot ceea ce susţii, este

adevărat, logic şi de bun simt. Nu trebuie să confundam tracul, fenomen de moment, cu

timiditatea care ţine de temperamentul şi firea oratorului.

Unele reguli generale pentru înfrângerea tracului au fost expuse în lucrarea

„Puterea miraculoasa a tribunei” a americanului John Wolfe.

a) Un subiect bine ales – singura metodă de a nu te simţi stingher în fata unei

asistente - este să stăpâneşti bine subiectul pus în discuţie şi să crezi în mesajul pe care

vrei să-l transmiţi. „alegeţi o tema care să-i intereseze în mod direct pe ascultătorii

dumneavoastră şi încercaţi să le atingeţi o coarda sensibila”, recomanda autorul. Concret,

cum trebuie procedat? În caz ca, bunăoară, v-a venit o idee de natura a asigura creşterea

eficientei la locul de munca – secţie de producţie, birou administrativ etc. – într-un fel va

trebui să o expuneţi în fata consiliului de administraţie şi în alt fel în fata colegilor de

serviciu. „În fata consiliului insistaţi asupra avantajelor pe care le poate genera noua

idee, iar în fata colegilor care ar urma să o aplice, subliniaţi în ce măsură acesta le va

uşura munca”, îndeamnă J. Wolfe, relevând ca fiecare dintre cei implicaţi vrea să ştie ce

profit are de tras din respectiva schimbare.

b) Repetiţia generală. Odată pregătita alocuţiunea, este bine să o „recitaţi” cu voce

tare, preferabil fără nimeni de faţă, încercând să susţineţi într-un mod cât mai convingător

punctul de vedere. În plus, străduiţi-vă să „vizualizaţi” viitorul auditoriu şi să

„recepţionaţi” eventualele reacţii pozitive ale acestuia. Daca este posibil, faceţi o

repetiţie generala chiar în sala în care urmează să vorbiţi, spre a vă familiariza cu locul

respectiv.

c) Discursul nu trebuie citit pentru ca „lectura ucide spontaneitatea”; fireşte că nu

strică să aveţi pregătită o lista cu principalele argumente, exprimate în cât mai puţine

cuvinte. Aruncând doar o privire pe respectiva listă, vă veţi putea împrospăta rapid

memoria. În orice caz, cu cât veţi citi mai puţin cu atât mai bine veţi reuşi să comunicaţi

cu auditoriul. Şi această artă de a vorbi în public este esenţialmente o problema de

comunicare între orator şi ascultători.

33

d) Expunerea naturală şi firească. Fiţi cât mai naturali, cât mai fireşti în

exprimare, ne îndeamnă autorul. Utilizaţi cuvinte simple şi construiţi fraze scurte.

Încercaţi să creaţi un curent de simpatie cu auditoriul. Nu fiţi prea abstracţi şi oferiţi

argumente cât mai concrete. Nu uitaţi să priviţi către public şi să menţineţi cât mai mult

acest contact ocular. Orientaţi-vă privirea către figurile binevoitoare, ignorându-le pe

celelalte. Umorul, atât necesar în cazul „profesioniştilor tribunei”, nu este indispensabil

majorităţii vorbitorilor decât atunci când pune în valoare un argument important.

e) Fără scuze. Wolfe îndeamnă dacă sesizaţi puncte slabe în propria argumentaţie,

nu le luaţi în seama. Daca aveţi guturai şi sunteţi răguşit, nu vă cereţi scuze. „Pentru a fi

sigur pe tine însuţi, trebuie să acţionezi ca şi când, într-adevăr ai fi”. Prin urmare, daca ai

un mic lapsus, în timp ce vorbeşti, nu este recomandabil să te plângi că memoria îţi joacă

feste. Preferabil este să repeţi ultimul punct expus, spre a-ţi relua cât mai lin firul ideilor

sau să treci la punctul următor, sărind peste cel ce-ţi scapă. În plus, nu are nici un sens să

fii îngrijorat că vei avea trac, deoarece un pic de tensiune nu face decât să sporească

efectul discursului.

f) Finalul. Cel mai bun efect asupra auditoriului se obţine atunci când concluzia

este exprimată cât mai concis, nefiind lăsată să treneze. „Opriţi-vă din vorbit, înainte ca

asistenta să înceteze de a va asculta”.Cine vrea sa epuizeze subiectul despre care

vorbeşte, va sfârşi prin a epuiza auditoriul. Efectul nu poate fi decât dezastruos.

1.3 Procedee de persuadare şi efectul perlocuţionar în discursul politic

Discursul politic este o componentă esenţială a limbajului începutului de secol 21.

Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a făcut ca

limbajul să devină principala armă de atac al adversarului politic.

Efectul (sau actul) perlocuţionar poate fi definit ca „(…) efectele pe care le produc

supra receptorului enunţurile cu o anumită forţă ilocuţionară.” Efectul perlocuţionar

poate fi eficient sau ineficient. Ambele efecte perlocuţionare pot fi definite prin prisma

intenţiilor vorbitorului: efectul perlocuţionar eficient este efectul pe care vorbitorul vrea

să-l aibă asupra ascultătorului, în timp ce în cazul efectului perlocuţionar ineficient

intenţiile vorbitorului nu se materializează. 4

44 GIRARDET, RAOUL- 1997: Mituri si mitologii politice, traducere din franceza, Institutul European, Iasi

34

Ne putem întreba ce face ca un discurs, chiar şi un discurs politic, să aibă un efect

perlocuţionar eficient. Răspunsul, în cazul de faţă, este: un mesaj relevant. În articolul de

faţă, „un fenomen este relevant pentru un individ dacă şi numai dacă una sau mai multe

supoziţii pe care fenomenul le face să se manifeste sunt relevante pentru individ”.

Sperber şi Wilson (1986) consideră că un act de comunicare ostensiv-inferenţial are loc

atunci când un vorbitor face vizibilă unui auditoriu intenţia sa de a aduce la cunoştinţa

acestuia o nouă informaţie. Comunicarea ostensiv-inferenţială nu poate avea loc în

absenţa atenţiei. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul discursurilor politice. Ascultătorii

trebuie să fie atenţi la stimulii ostensivi şi la intenţiile vorbitorului din proprie iniţiativă.

Un astfel de stimul trebuie să dezvăluie intenţiile vorbitorului şi asta se întâmplă pentru

că stimulii ostensivi garantează relevanţa. Emiţând mesaje, vorbitorii fac apel la atenţia

auditorului, şi astfel sugerează că discursurile lor sunt relevante, că merită atenţia

receptorilor.

Un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenţia ascultătorilor. Astfel,

auditorul are dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimulului

ostensiv este relevant pentru ei, sau că cel puţin emiţătorul consideră asta. Receptorii nu

doar speră că mesajul este relevant, ci au aşteptări precise legate de relevanţa mesajului.

Comunicarea ostensiv-inferenţală implică faptul că emiţătorii comunică ascultătorilor

relevanţa stimulilor, ceea ce înseamnă că un act de comunicare ostensivă comunică o

prezumţie de relevanţă.

Conform aceleaşi teorii, un mesaj este relevant, şi astfel procesat de un receptor,

dacă şi numai dacă efortul depus de ascultător la procesarea mesajului este cât mai mic

posibil. Fiind un factor negativ, relevanţa unui mesaj este mai scăzută atunci când efortul

de procesare este mai ridicat decât se aşteaptă ascultătorul.

În lumina considerentelor teoretice prezentate, principiul relevanţei poate fi definit

astfel: „Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale relevanţe

optime.”

Pentru a analiza efectele pe care le au discursurile politice asupra ascultătorilor,

am folosit principiul relevanţei şi teoria comunicării ostensiv-inferenţiale pentru

următoarele motive:

(1) Candidaţii la preşedinţie trebuie să atragă atenţia auditoriului asupra intenţiilor lor

informative şi acest lucru se realizează pe baza stimulilor ostensivi;

35

(2) Ascultătorii se aşteaptă ca vorbitorii / candidaţii să comunice numai informaţii

relevante;

(3) Ascultătorii se aşteaptă ca procesarea mesajelor să implice un nivel scăzut de efort şi

să ducă la modificări importante ale mediului lor cognitiv, adică se fie relevante;

(4) Candidaţii îşi folosesc discursurile ca stimuli ostensivi şi astfel comunicarea devine

ostensiv-inferenţială;

(5) Atât vorbitorii, cât şi ascultătorii vor să obţină o comunicare reală; este adevărat că

politicienii încearcă să persuadeze, dar asta se leagă de modul în care îşi structurează

discursurile, nu de intenţiile lor informative; candidaţii nu vor să-şi informeze

ascultătorii că încearcă să le schimbe opţiunile politice; persuasiunea poate fi considerată

o intenţie ascunsă, care totuşi este cunoscută în mod reciproc;

(6) Ascultători se aşteaptă ca uneori comunicarea să nu fie relevantă, dar pot să işi

imagineze că mesajul a fost de fapt relevant, dar că vorbitorul nu a fost relevant într-un

mod optim; alteori, pot fi convinşi că mesajul în sine a fost irelevant;

(7) De obicei, alegătorii îi votează pe acei candidaţi care prezintă în discursurile şi în

campaniile lor o informaţie relevantă;

(8) În campaniile electorale, mesajele relevante sunt în primul rând acelea care conţin

informaţii ce fac ascultătorii să se încreadă într-un anumit candidat, mesaje care oferă

soluţii la problemele curente, soluţii care vor aduce schimbări şi îmbunătăţiri în vieţile

ascultătorilor5.

La fel de important ca şi discursul propriu-zis este modul în care vorbitorul va

răspunde la întrebările publicului. Răspunsurile directe ale vorbitorului au darul de a

sublinia impresia bună făcută şi măresc impactul prezentării asupra audienţei, în timp ce

evitarea răspunsurilor şi afişarea unei stări de nervozitate vor avea efectul contrar, putând

distruge tot ceea ce a construit vorbitorul într-un discurs meşteşugit. De aceea trebuie

exersate şi întrebările potenţiale ce urmează discursul. Acest mod de lucru presupune ca

vorbitorul să prevadă toate întrebările ce ar putea veni din public şi să le găsească

răspunsurile potrivite, în concordanţă cu cele prezentate în discurs.

Pentru a face cât mai uşoară sarcina vorbitorului trebuie urmaţi câţiva paşi: 1. Se

clarifică de la începutul intervenţiei momentul când se vor putea pune întrebările. 2. Se

va adopta o atitudine pozitivă faţă de cei care pun întrebări şi de problemele ridicate. 3.

Se vor asculta atent întrebările, se vor lua notiţe, se vor cere clarificări dacă este cazul. 4.

55 BALANDIER, GEORGES- 2000: Scena puterii, trad. din franceza, Editura „AION“, Oradea, 86-91

36

Deşi întrebarea a fost pusă de o singură persoană, răspunsul trebuie adresat întregii

audienţe. 5. Răspunsurile trebuie să fie sincere. 6. Nu sunt permise divagaţiile

Metode de persuadare

Trebuie să evidenţiem, în final, câteva elemente legate de metodele de persuasiune

aflate la îndemâna vorbitorului. Pentru a putea avea succes într-o prezentare, trebuie

îndeplinite mai multe condiţii. Publicul trebuie să fie convins de credibilitatea

vorbitorului. Dovezile prezentate trebuie să fie convingătoare. Deducţiile logice trebuie

să fie convingătoare. Ideile şi exprimarea vorbitorului trebuie să genereze emoţii intense

publicului.

Aristotel numea ethos credibilitatea vorbitorului. Două elemente contribuie la

formarea acestei credibilităţi: competenţa – sau modul în care percepe audienţa

inteligenţa, expertiza şi cunoştinţele vorbitorului în legătură cu subiectul propus şi

caracterul, adică modul în care publicul apreciază sinceritatea vorbitorului, faptul că e

demn sau nu de încredere precum şi interesul său pentru problemele publicului căruia i se

adresează.

Credibilitatea unui vorbitor poate fi apreciată şi în funcţie de momentul în care e

luată în considerare: iniţială, înainte de a începe expunerea, derivată, generată de ceea ce

spune şi face în timpul expunerii şi finală, adică cea din momentul când expunerea şi

sesiunea de întrebări s-au terminat. Este evident că cel mai avantajos pentru un vorbitor

este să aibă o credibilitate iniţială mare, dar ea poate fi distrusă dacă apar probleme în

timpul prezentării ce pot conduce la o credibilitate finală mică. Acest lucru poate fi

generat şi de aşteptările foarte mari, neconcretizate în timpul discursului, fie din cauza

unei prezentări slabe, fie pentru că subiectul nu se ridică la nivelul aşteptărilor

publicului.

Construirea credibilităţii nu este un proces simplu, dar este totuşi posibilă. În

primul rând vorbitorul trebuie să îşi explice competenţa în domeniul respectiv în faţa

audienţei.

Competenţa poate proveni fie din experienţa academica – respectiv din studiu sau

cercetare, fie din experienţa personală – adică din implicarea directă în activităţile

discutate.

Un alt mod de construire a credibilităţii este stabilirea unui background comun cu

audienţa în privinţa valorilor atitudinilor şi experienţelor. O audienţă şocată de valorile şi

37

atitudinile total diferite ale vorbitorului va fi mai greu de convins (dacă nu imposibil). În

schimb, o audienţă care împărtăşeşte aceleaşi valori şi atitudini cu vorbitorul, care a

trecut prin experienţe asemănătoare, va trece mai uşor de partea ideilor propuse de

discursul vorbitorului.

Nu în ultimul rând, o prezentare fluentă, expresivă şi plină de convingere va avea

darul să sporească credibilitatea vorbitorului.

Pe lângă elementele ce ţin de credibilitatea vorbitorului, în succesul unui discurs

mai este hotărâtor şi modul în care dovezile prezentate sunt prezentate şi corelate în

cadrul deducţiilor.

Credibilitatea dovezilor este dată de mai multe elemente. Specificitatea dovezilor –

dovezile bazate pe cifre exacte, luate din statistici oficiale sunt mai credibile decât

afirmaţiile generale, care se bazează doar pe simple presupuneri. Noutatea dovezilor –

dovezile necunoscute de audienţă – elementele noi, necunoscute de audienţă impun

reconsiderarea vechilor opinii ale publicului.

Sursele credibile – sursele care sunt recunoscute prin imparţialitatea şi corectitudinea lor

pot convinge pe oricine de adevărul lor.

Pe lângă argumentele bazate pe dovezi directe, discursul retoric se bazează şi pe

argumentele generate de deducţiile logice. Trebuie relevate aici câteva tipuri: deducţia

propriu-zisă, când se porneşte de la general spre particular, inducţia logică, când se

porneşte de la particular spre general, deducţia cauzală, când se porneşte de la cauză spre

efect şi analogia, bazată pe analogia dintre situaţii similare. Trebuie avută o mare grijă şi

la erorile care pot apărea în decursul deducţiilor logice, şi care pot face să se prăbuşească

întregul eşafodaj al discursului.

Tipuri de erori:

Generalizarea eronată – atunci când dovezile sunt insuficiente pentru a trage o

concluzie

Cauza falsă – se presupune în mod greşit că un fenomen este cauza altuia.

Analogia greşită – când cele două situaţii considerate nu sunt similare

Atacul la persoană

Sau-sau – când demonstraţia solicită o alegere între 2 soluţii, deşi pot exista şi

altele

Eroarea manelei – când se susţine că ceva popular este şi bun, corect sau de dorit

38

Eroarea bulgărelui de zăpadă – când se asumă faptul că un anume pas va duce la o

înlănţuire de paşi ce vor avea efecte periculoase 6.

Aristotel a numit Logos toate aceste mijloace respectiv dovezile şi raţionamentele

prin care vorbitorul apelează la argumente de ordin raţional pentru a-şi susţine ideile.

În acelaşi timp, vorbitorul poate face apel şi la argumente de ordin emoţional

pentru a-şi atinge obiectivele fixate. Este ceea ce Aristotel numea Pathos. Argumentele de

ordin emoţional au rolul de a stârni sentimente puternice în audienţă şi de a impune

schimbarea atitudinii, bazându-se pe un set de emoţii ce se consideră a fi obligatorii

pentru a face parte din comunitate. Teama, compasiunea, mândria, mânia, vinovăţia,

respectul, toate acestea sunt sentimente la care fac apel vorbitorii pentru a obţine reacţiile

dorite de la audienţe. În funcţie de audienţa pe care o are, vorbitorul trebuie să identifice

care e emoţia cea mai uşor de activat în conştiinţa audienţei şi să facă apel la ea pentru a

putea să transmită mesajul pe care îl are de transmis. În acelaşi timp, discursul său

trebuie să fie însoţit de un limbaj adecvat, din care să nu lipsească exemplele vii,

înălţătoare, apreciabile. Tonul său trebuie să denote convingere şi sinceritate.

Cap. III Studiu de caz (un talk show de televiziune la alegere)

În lucrarea de faţă mi-am propus să identific, să descriu şi să ilustrez unul dintre

fenomenele cel mai des întâlnite în presa vorbită şi scrisă: metacomunicarea. Ne-am oprit

66 STOICIU, ANDREI- 2000: Comunicarea politica, Cum se vind oameni si idei, Editura„Humanitas“, Bucuresti.

39

asupra câtorva talk show-uri realizate de Marius Tucă, la postul de televiziune Antena 1,

pe diverse teme:

1. Criza din coaliţia de guvernământ (martie 2000; participanţi: Marius Tucă, Octavian

Paler şi Adrian Vasilescu)

2. Bărbaţii şi femeile în societatea românească actuală (19 februarie 2001;

participanţi: Marius Tucă, Mihaela Mihai, Gabriela Vrânceanu Firea, Paula Seling,

Catinca Roman, Georgiana Paţaichin)

3. Achiziţionarea autobuzelor ecologice (20 februarie 2001; participanţi: Marius Tucă,

Aurelian Driga, Constantin Popescu).

Materialul care alcătuieşte corpusul anexat a fost înregistrat şi apoi transcris.

3.1 Talk show-ul – o provocare la adresa interlocutorului

Am ales emisiunile jurnalistului Marius Tucă, pentru că, în general, ele corespund

noţiunii de talk show1 şi se disting prin faptul că moderatorul preferă teme tabu sau

controversate, comportându-se, uneori, provocator sau agresiv cu anumiţi invitaţi. Un

criteriu important în selectarea acestor talk show-uri îl constituie diversitatea temelor

discutate, care ilustrează aspecte sociale, economice şi politice.

Participanţii sunt aleşi după criteriul competenţei lor de a interveni în calitate de

experţi (ca oameni politici, magistraţi, lideri sindicali, delegaţi ai unui corp socio-

profesional, oameni de ştiinţă) sau după cel al statutului lor în raport cu tema. Rolurile

instituţionale ale participanţilor, rolurile interacţionale pe care ei înşişi şi le asumă în

relaţia cu ceilalţi, importanţa temei pentru fiecare participant în parte, rolul

moderatorului reprezintă factori importanţi de care trebuie ţinut cont în urmărirea

secvenţelor metacomunicative în cadrul talk show-ului.

Alcătuirea întrebărilor este esenţială pentru structura talk show-ului şi este

eficientă în sondarea vieţii profesionale şi/sau particulare a invitaţilor, fiind în acelaşi

timp relevantă pentru personalitatea moderatorului. Deşi este, în mod clar, guvernată de

reguli şi centrată asupra unei teme, interacţiunea în talk show indică trăsături distinctive

ale discursului conversaţional: schimbarea spontană a rolurilor de emiţător şi de receptor,

perechi de adiacenţă iniţiate de participanţi.

Sistemul luărilor de cuvânt în talk show nu urmăreşte în mod constant ordinea

prestabilită remarcată, de exemplu, în interviuri, unde întrebările intervievatorului

1 Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu , SNSPA, Analiza discursului public, Note de curs, 2004, 9-12.40

alternează mereu cu răspunsurile intervievatului. Distribuţia, ocurenţa secvenţială şi

aspectele metacomunicării reflectă natura duală a acestui tip special de discurs,

deopotrivă instituţional şi conversaţional.

Discursul prezent în cadrul talk show-ului românesc este perceput ca un construct

conversaţional şi ca o activitate instituţională 2, fiind modelat de factori sociali şi

culturali. Faptul că talk show-ul nu reprezintă un tip de discurs omogen este, de

asemenea, reflectat în aşteptările, reacţiile şi interpretările diferite şi contradictorii atât

ale publicului, cât şi ale analiştilor.

În funcţie de statutul social, politic şi/sau cultural al invitaţilor (directorul general

ROCAR, directorul general RATB, consilier al primului ministru, scriitor, directoarea

Direcţiei Comunicare CNA, editor - prezentator la ANTENA 1, cântăreaţă, creatoare de

modă, farmacistă), cât şi de starea de spirit a moderatorului, discursul de tipul

infotrainment reprezintă un continuum, incluzând aspecte diverse, mai mult sau mai puţin

constituite ca norme de gen.

Acest amalgam de discurs vorbit, discurs instituţional şi influenţe ale discursului

scris (întâlnit cu precădere în limbajul participanţilor cu o educaţie şi o cultură

superioare) este marcat de un fenomen omniprezent în scris şi în vorbire: enunţul

metalingvistic.

3.2 Metacomunicarea în talk show

Fiind un fenomen care implică atât nivelul acţional (reflecţii ale vorbitorilor

asupra codului pe care îl utilizează), cât şi nivelul interacţional (comunicare verbală ce

vizează înţelegerea şi reuşita schimbului verbal), metacomunicarea reprezintă rezultatul

unui proces continuu de negociere între interlocutori, care pot urmări obiective diferite şi

pot avea adesea interese divergente.

Numite discurs de etichetare (engl. labelling discourse) enunţurile

metacomunicative sunt utilizate pentru a glosa, a controla sau a organiza, în cazul nostru,

discursul vorbit, dar şi discursul scris. Ele pun în evidenţă fazele negocierii, momentele

de contestare, divergenţele de apreciere fie atunci când se rediscută rolurile

participanţilor, fie atunci când se repun în joc ipotezele şi achiziţiile discursului. Această

practică metalingvistică se observă la interlocutorii prezenţi în cadrul talk show-ului.

2 Cf. Haineş Rosemarie, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti, 2000. 60-65

41

Studiul conversaţiilor şi dialogurilor înregistrate şi transcrise indică prezenţa enunţurilor

metacomunicative3 care, sub aspectul locuţionar, sunt reprezentate de:

a. grupuri nominale: de exemplu, după părerea mea, după opinia mea, cu alte

cuvinte, în sensul, de fapt, problemă, vorbe, în acelaşi punct, lucruri,

subiectul, în concluzie, răspuns, întrebare, provocare, chestie, discuţie etc.

care organizează discursul vorbit şi îi asigură coeziunea semantică;

b. grupuri verbale: ar trebui să spun în primul rând, am vrut însă să

subliniez, dar unii spun că, vreau mai târziu să spun două vorbe, înainte de

asta aş vrea să mă refer la criza asta, am vrut să continui şi să precizez că

…, pot să vă întreb, cred eu, vă înţeleg foarte bine când spuneţi că …, ce-i

reproşaţi, îmi permiteţi o replică, pot să vă şi demonstrez asta, cert este

însă că …, eu vreau să vă declar cinstit, înseamnă că…, am explicat foarte

bine la început, hai să lăsăm glumele, hai să lămurim treaba, vedeţi, merge,

hai să… nu o scurtez, nu o ţin prea mult, hai să rezumăm, vă repet în

continuare, hai să vorbim, eu vreau să vă răspund, dar nu vorbeam de ce s-

a încercat, hai să spunem lucrurilor pe …, v-am spus, nu spun că, vom

discuta despre bărbaţi şi despre femei, vorbim de, se spune, d-asta v-am

invitat aici, ca fiecare să-şi spună punctul de vedere, dar ce înseamnă capul

familiei, vreau să-i bârfiţi cât de tare puteţi, vrei să continuăm, ceea ce

spun eu nu este literă de Evanghelie, fiecare spune ceea ce gândeşte, mi-e

greu să spun cine e capul familiei, eu zic să…, hai să vedem, dar discutăm

etc. formate din verbe dicendi care introduc situaţia de comunicare fără a o

evalua în mod explicit. Utilizând aceste verbe cu funcţie de glosare,

locutorul transmite sensul literal al actului de vorbire, marcând atitudinea sa

faţă de ceea ce se performează;

c. conectori pragmatici metacomunicativi din clasa adverbului, a căror

funcţie este să asigure legătura formală şi semantică dintre segmentele

discursului, constituind unul din mijloacele importante de realizare a

coeziunii textuale (anume, adică, apropo etc.). aceste etichete discursive

numesc interacţiunea, clarifică şi explicitează situaţia la care se referă.

3 Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu , SNSPA, Analiza discursului public, Note de curs, 2004, 50-5742

3.3 Enunţul metacomunicativ şi funcţia de organizare a discursului

3.3.1 Rolul moderatorului în procesul de monitorizare a interacţiunii verbale

După anunţarea temei (Bărbaţii şi femeile în societatea românească actuală) , a

subtemelor (egalitatea între bărbaţi şi femei, femeile şi funcţiile de conducere, relaţiile de

putere, locul de muncă şi comportamentul economic) şi prezentarea invitatelor,

moderatorul, al cărui rol este acela de a stabili şi întreţine relaţiile interactive, acordă

dreptul la cuvânt invitatelor sale:

– Gabi, tu ai citit rezultatele sondajelor şi nu mi-ai spus.

– Nu. (râde) Nu. Sincer.

– Am înţeles. Cine vrea să… Adică , vă rog, să răspundeţi, n-aş vrea să intervin eu de

fiecare dată.

– Eu spun punctul meu de vedere, nu înseamnă că este…adevărul gol-goluţ.

– Bun. D-asta v-am invitat aici, ca fiecare să-şi spună punctul de vedere . Am crezut că

este punctul de vedere al soţului dvs.

El intenţionează să dea mână liberă interlocutoarelor sale (cine vrea să …), dar,

recurgând la întreruperi (cu valoare pozitivă aici, deoarece locutorul îşi exprimă interesul

faţă de conversaţie), monitorizează interacţiunea, impunând o anumită ordine în

desfăşurarea ei. Aceste enunţuri metacomunicative apar în contextul în care colocutorii

verifică înţelegerea reciprocă pentru prospectarea posibilităţilor de continuare a

interacţiunii verbale. Prin structura lor stereotipă 4, enunţurile metacomunivative se referă

direct la ceea ce s-a spus şi mai puţin la conţinutul în sine decât la modul în care e

transmis şi receptat: am înţeles, bun.

Numite în teoria actelor de limbaj a lui Searle şi elemente de umplutură, enunţurile

metacomunicative introduse prin adverbul adică însoţesc, sub formă de inserări, ezitările

pe care locutorul le are cu privire la modul în care îşi concepe rolul de moderator şi

accentuează corectările pe care el le aduce spontan. Adică este urmat de semnalul

interacţional vă rog, care funcţionează ca apel adresat interlocutoarelor de a se implica în

actul conversaţional, iar conjunctivul cu valoarea imperativă să răspundeţi exprimă un

4 Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu , SNSPA, Analiza discursului public, Note de curs, 2004, 68-7543

îndemn, act de vorbire care ameninţă imaginea negativă a colocutoarelor şi care este,

totuşi, atenuat de performarea mai întâi a rugăminţii.

Gabriela Vrânceanu Firea performează un act asertiv prin care explică modalitatea

de a înţelege argumentele expuse anterior:

Eu spun punctul meu de vedere nu înseamnă că este … adevărul gol-goluţ.

Marius Tucă propune o nouă regulă a „jocului” conversaţional la care să participe

toate invitatele: o singură întrebare să primească răspunsuri diferite, dacă este posibil, de

la toate interlocutoarele. Iar activitatea de comunicare primeşte eticheta discursivă

discuţie, ceea ce presupune crearea unor premise care permit libertatea de expresie şi

ţintesc spre un schimb de păreri eficient prin renunţarea, în situaţia dată, la perechea de

adiacenţă întrebare-răspuns, care devine întrebare - răspunsuri diverse şi personale.

– Bun. D-asta v-am invitat aici, ca fiecare să-şi spună punctul de vedere . Am crezut că

este punctul de vedere al soţului dvs.

– Nu, nu este.

– Deci nu este, da?

– Da.

– Bun. Haideţi să fie o discuţie , să nu pun eu întrebări la fiecare şi… intervine cine vrea

de câte ori vrea.

3.3.2 Rolul participanţilor şi funcţia de organizare a discursului

Argumentaţia este prin excelenţă produsul situaţiei dialogale, ea putând fi

construită şi prin înlănţuirea replicilor.

În următoarea secvenţă, moderatorul este cel care solicită în mod direct argumentaţia:

– Dar de ce vă acuză, domne, că vreţi să distrugeţi ROCAR-ul, că nu înţeleg?

– Pentru că nu înţelege că l-am ajutat. I se pare că... Noi nici o clipă nu am spus că nu

vrem autobuze ROCAR.

– Care sunt argumentele lor?

44

Cererea de argumentaţie, prin care Marius Tucă urmăreşte organizarea

schimburilor verbale, ghidând procesul de gândire a colocutorilor, facilitând prezentarea

şi prin aceasta ajutând înţelegerea, eşuează, pentru că locutorul recurge la o strategie

inadecvată – interlocutorului nu i se oferă libertatea de manifestare verbală –, care

ameninţă în mod agresiv teritoriul eului. Astfel Constantin Popescu apelează la verbul

potenţial performativ folosit non-performativ:

– Staţi să vă spun ce…

– Să vedem ce ne spune.

– Staţi să vă spun eu…

adică enunţuri care cumulează funcţiile de anunţ şi de specificare ilocuţionară explicită.

Aşteptările moderatorului sunt infirmate în momentul în care Constantin Popescu

nu-i satisface expectaţiile. Marius Tucă reacţionează impulsiv, trecând de la acceptare şi

bunăvoinţă la sarcasm şi iritare:

– Da.

– Pe dânsul îl supără că noi îi batem la cap să facă produsul ca lumea, să fie autobuzul

bun, să nu se strice toată ziua, că e departe încă de ce am scris în caietul de sarcini şi de

performanţele la care s-a angajat.

– Nu v-am pus eu, domne, să scrieţi în caietul de sarcini!

– Păi, nu, că noi am pus.

– Deci în primul rând să vedem ce a spus domnul Popescu . Deci caietul de sarcini a

făcut obiectul unei licitaţii. Deci caietul de sarcini l-a făcut R.A.T.B.-ul.În urma unei

licitaţii internaţionale, cum şi domnul Popescu a spus înainte, noi am câştigat…

– Licitaţia, aşa…

– …am câştigat licitaţia. Deci nu poate să spună domnul Popescu că suntem departe de

caietul de sarcini. Deci n-are cum…

Celălalt interlocutor intervine, încercând să se conformeze regulilor de coerenţă a

discursului. Schimbul său verbal se deschide cu conectorul deci, care îşi pierde valoarea

conclusivă, devenind, în fluxul conversaţional, un tic verbal supărător, şi se continuă cu

operatorul metadiscursiv temporal în primul rând, care reflectă logica unei gândiri

45

ordonate. Aurel Driga este cel care răspunde aşteptărilor lui Marius Tucă, organizându-şi

activitatea verbală în termeni de eficacitate comunicaţională.

3.4. Criza guvernamentală aflată sub semnul glosei

În talk show-ul, având ca temă criza din coaliţia de guvernământ, se discută

cauzele care au determinat apariţia crizei (de exemplu , mediocritatea unei clase politice)

şi se încearcă glosarea acestui termen (criza este definită ca un bâlci sinistru, un circ, o

comedie a scuzelor, o poveste).

Enunţul metacomunicativ haideţi să vedem caracterizează rolul liderului

instituţional (moderatorul), care încearcă să fixeze reperele discursului. Falsul imperativ

haideţi să vedem este apelul adresat interlocutorului de a se implica în conversaţie şi

apare în punctul strategic al procesului comunicaţional – se încearcă introducerea temei

de dezbatere (criza guvernamentală ivită din reacţiile şi atitudinile de persoană neutră,

independentă şi echidistantă ale primului ministru, Mugur Isărescu). Moderatorul nu

insistă asupra unui fapt marcat de circularitate care ar împiedica desfăşurarea

interacţiunii verbale:

– Haideţi să vedem, nu mai insist, pentru că ajungem în acelaşi punct de unde am

plecat. Eu ţin la demnitatea domnului Isărescu fie şi numai pentru simplul fapt că e din

Drăgăşani. Domnule Octavian Paler, dumneavoastră cum vedeţi această independenţă a

domnului Mugur Isărescu?

Enunţurile metacomunicative delimitează digresiunile ce intervin în procesul de

cooperare a interlocutorilor, evidenţiind fazele negocierii.

Încercarea de negociere a temei eşuează, deoarece interlocutorul refuză să continue

conversaţia, amânând-o pentru un moment viitor neprecizat:

– Despre teoria independenţei d-lui Isărescu, a neutralităţii şi a echidistanţei vreau mai

târziu să spun două vorbe.

Însă procesul negocierii se încheie cu acceptarea ofertei, venită din partea lui Octavian

Paler, care propune revenirea la tema iniţială (criza):

Înainte de asta aş vrea să mă refer la criza asta.

46

Inserţiile metacomunicative de natură subiectivă au valoarea de atenuare şi

planificare a aserţiunilor performate de Octavian Paler. În situaţia de faţă, locutorul

califică momentul de criză (este utilizat adjectivul abstract absurdă urmat de trei

adjective având trăsătura umană, folosite „poetic” necuviincioasă, perversă şi

sinucigaşă), alegând voit aceşti termeni, care răspund nevoii sale imediate şi impulsive.

El marchează foarte explicit interpretarea pe care doreşte să o dea, în instanţa sa

particulară de discurs. Locutorul revine asupra discursului său pentru a-l clarifica, a-l

face mai accesibil interlocutorilor şi propune o nouă formulare a ceea ce a spus, pentru ca

mesajul să fie înţeles de receptori:

– Dar, după părerea mea, acesta a depăşit toate limitele bunului simţ.(…)Aceasta este,

după părerea mea, principala barieră în calea integrării României. Nu se poate. E o

batjocură, după opinia mea, toată această poveste.

Aspectul politic supus dezbaterii este cel care îl determină pe acest participant să

prezinte faptele subiectiv.

Metacomunicarea5 - simptom al unei slăbiciuni. Marius Tucă propune o altă

subtemă (compatibilitatea sexuală a unui cuplu) : Este important ca cei doi soţi să se

potrivească sexual?, şi, în mod direct, o provoacă pe una dintre interlocutoarele sale să-şi

exprime punctul de vedere, invocând statutul ei social:

– Este important ca cei doi soţi să se potrivească sexual? Uitaţi-vă la Paula! Paula-i

nemăritată şi refuză să, adică să … ţină la întrebare, fiindcă se furişează de răspuns.

Moderatorul încalcă principiile politeţii negative (engl. negative face) (adjectivul

nemăritată derivat cu prefixul ne-, frecvent în limbajul uzual, este reluat, într-un schimb

verbal ulterior, cu scopul de a atenua atitudinea precedentă, prin sinonimul său, verbul a

se căsători, într-o construcţie negativă, specific limbajului oficial):

– Eee!...

– Adică eu să pot…

– Să fie două jumătăţi care fac un întreg.

– Da’ de ce faci mişto de mine?

5 Dumitru Borţun, Silvia Săvulescu , SNSPA, Analiza discursului public, Note de curs, 2004, 5447

– Nu fac mişto, dar tu eşti, tu, tu încă nu te-ai căsătorit să vezi cum e cu compatibilitatea

asta perfectă.

Paula Seling nu este capabilă să răspundă atacului. Enunţul negativ performat de ea (Nu.)

este ambiguu, pentru că nu precizează la ce se opune, lăsând posibilitatea unor

interpretări diferite:

− Nu este important ca cei doi soţi să se potrivească sexual.

− Nu refuz să răspund.

− Nu mă furişez de răspuns.

sau utilizează negaţia ca şi cum s-ar simţi atacată şi se împotriveşte provocării, dar nu

ştie să se apere.

Enunţul metacomunicativ vreau să spun, care însoţeşte, de obicei, ezitările unui

vorbitor asupra formei sale proprii de exprimare, îşi pierde funcţia de glosare în acest

context, devenind marcă a incoerenţei ce trădează incapacitatea controlului

conversaţional. Paula Seling repetă continuu acest enunţ:

– Nu. Vreau să spun că, da, şi eu vreau să spun că este foarte important şi mai vreau să

spun că ideal este, bineînţeles, ca şi compatibilitatea să fie din toate punctele de

vedere…

care ajunge un clişeu lamentabil. Ea nu are o poziţie clară faţă de situaţia dată: da este

semnalul interacţional care umple un gol de gândire conversaţional. Paula se provoacă

singură, iar părerile personale expuse eşuează în generalităţi.

Această incapacitate de a controla fluxul gândirii şi al vorbirii duce la blocarea

intervenţiei verbale a locutorului.

3.5. Enunţul metacomunicativ – marcă de corectare a intervenţiei interlocutorului

Enunţul metacomunicativ aş preciza conţine în mod explicit parafraza daţi-mi voie

să spun şi eu ceva, cerere acceptată de interlocutor (Aşa…), care semnalează interesul

pentru informaţia ce va fi furnizată:

48

– E evident că noi am prins un tren norocos, pe care nu-l meritam datorită

performanţelor clasei noastre politice…

– Aş preciza…

– Aşa…

– Nu numai primul tren, ci şi ultimul.

Octavian Paler prezintă situaţia teribilă, în care trăiesc oamenii în România, ca pe o

părere personală, nu înainte de a fi accentuat că, de fapt, starea actuală a populaţiei este

una îngropată în mizerie:

– E evident că, după părerea mea, că în România oamenii rabdă în clipa de faţă o

situaţie teribilă. Mizeria e ca o plagă, cumplită.

Această viziune apocaliptică va fi ameliorată în finalul unei alte intervenţii a lui Octavian

Paler:

Şi vreau să vă mai spus ceva, fapt, după părerea mea, foarte grav : aţi remarcat în

ultimele sondaje şi recunosc că eu mi-am schimbat părerea, întrucâtva despre poporul

român, în sensul că e un popor cu un instinct foarte bun.

Adrian Vasilescu înţelege gravitatea situaţiei şi încearcă să atenueze conflictul6 (verbul

este folosit la modul condiţional optativ, iar substantivul exemplu etichetează enunţarea),

menţionând o posibilă rezolvare:

– V-aş da un exemplu, care poate să rezolve ceva. Iată, astăzi primul ministru a fost în

parlament să lupte împotriva unei legi care avea şi are…

Răspunsul dat lui Adrian Vasilescu, marcat de prezenţa emfatică a enunţului

metacomunicativ: Eu n-am spus nici o clipă, ca să fiu bine înţeles, repet, n-am spus nici o

clipă că domnul Isărescu…, vine să corecteze reacţia anticipată a interlocutorului. El

explicitează modul în care trebuie înţelese spusele sale:

După părerea mea, nu s-a comportat bine în această criză de la un anumit moment dat,

în sensul că s-a purtat prea politicos şi că trebuie să pună piciorul în prag ca să

49

răcorească puţin acele capete înfierbântate pentru că era în joc interesul Românei, nu

era vorba de neutralitate.

Explicaţiile sunt marcate de prezenţa enunţurilor metacomunicative, etichete

discursive, unele echivoce (eu mi-am schimbat părerea, întrucâtva despre poporul român,

în sensul că e un popor cu un instinct foarte bun .) care se referă la faptul că este mai

important ceea ce se înţelege decât ceea ce se spune.

Concluzii

Din cele prezentate in capitolele I si II este evident că arta de a vorbi în public este

foarte importantă, pentru că pune la îndemâna tuturor un instrument foarte puternic: forţa

de a-i convinge pe ceilalţi.

Desigur, rămâne la latitudinea fiecăruia modul în care alege să folosească această

forţă. Nu trebuie să ne mire că unii o folosesc aşa cum trebuie, în folosul binelui şi

adevărului, în timp ce alţii o folosesc în scopuri reprobabile. În ultima instanţă este vorba

de o alegere cu privire la valorile şi credinţele faţă de care ne raportăm existenţa. Arta de

a vorbi rămâne însă elementul cheie în devenirea individuală, de vreme ce este

demonstrat faptul că realizarea personală în societate impune aptitudini deosebite de

comunicare şi cu precădere aptitudini de a vorbi în public. Chiar şi locurile de muncă

eminamente tehnice au nevoie de oameni care să ştie să comunice, pentru că nu e

suficient ca un om să aibă idei strălucite, el trebuie să fie capabil să le formuleze pe

înţelesul celor din jur, pentru a le putea pune în aplicare.

Pentru comunicatori, arta de a vorbi în public constituie un instrument important în

activitatea de zi cu zi; este o ocazie de a se adresa neintermediat unui public numeros, în

50

faţa căruia să îşi prezinte informaţiile necesare atingerii obiectivelor de comunicare ale

organizaţiilor pe care le reprezintă.

De aceea ei trebuie să profite de fiecare ocazie de a vorbi în public, pentru a-şi

rafina aptitudinile, pentru a căpăta experienţă, pentru a scăpa de emoţii, pentru a putea

comunica spontan, pentru a-şi exersa puterea de convingere. În acest fel îşi vor dezvolta

calităţile personale şi vor deveni specialişti din ce în ce mai buni.

Enunţul metacomunicativ constituie un instrument util pentru descrierea şi

înţelegerea procesului comunicativ. El permite observarea modului în care locutorii

conferă transparenţă fluxului conversaţional, la construirea căruia participă deopotrivă

(maxima cantităţii şi maxima relevanţei guvernează comunicarea cooperantă), face

trimitere la un moment din trecut sau din viitorul interacţional şi oferă posibilitatea

realizării unui discurs coerent.

Situaţiile verbale de acord sau dezacord sunt puse în evidenţă de prezenţa

enunţurilor metacomunicative, frecvent întâlnite în talk show. Aceste enunţuri îndeplinesc

diferite funcţii:

– de glosare, incluzând cazul particular al corectării intervenţiei interlocutorului;

– de control al înţelegerii;

– de organizare.

Enunţurile metacomunicative care îndeplinesc funcţii de glosare, apar atunci când

locutorul urmăreşte să atragă atenţia receptorului asupra propriei sale păreri (după

părerea / opinia mea ), comentând sau explicând anumiţi termeni cheie (ca, de exemplu,

criză), ceea ce echivalează, din punct de vedere funcţional, cu tematizarea.

Nu întotdeauna este vorba de glosă veritabilă. În anumite cazuri, glosarea este vidă,

enunţul metacomunicativ vreau să spun, devenind un parazit verbal.

Funcţia de control a enunţurilor metacomunicative, care intervine în discurs pentru

a-i asigura viabilitatea, se realizează atunci când aceste enunţuri nu se aplică la mesaj,

nici la universul referenţial la care acestea se raportează, ci la condiţiile interacţiunii

verbale, la inteligibilitatea sa, la buna funcţionare a acesteia. Ele permit colocutorilor să

se asigure că mesajul este bine primit, înţeles sau să semnaleze dacă nu este aşa.

Enunţurile metacomunicative organizează fluxul conversaţiei, asigurând adecvarea

la partener a comportamentului comunicativ şi mizând pe înţelegerea reciprocă succesivă.

Etichete discursive, enunţurile metacomunicative nu sunt deloc obligatorii, dar

explicitarea pe care o aduc este resimţită ca un ajutor eficace pentru evoluţia controlată a

51

discursului: pe de o parte, sub aspectul elaborării, iar, pe de altă parte, sub aspectul

înţelegerii.

ANEXĂ

1. Enunţuri metacomunicative – reprezentate, sub aspect locuţionar, de:

– grupuri nominale: de exemplu, după părerea mea, după opinia mea, cu alte cuvinte, în

sensul, de fapt, problemă, vorbe, în acelaşi punct, lucruri, subiectul, în concluzie,

răspuns, întrebare, provocare, chestie, discuţie etc. care organizează discursul vorbit şi îi

asigură coeziunea semantică;

– grupuri verbale: ar trebui să spun în primul rând, am vrut însă să subliniez, dar unii

spun că, vreau mai târziu să spun două vorbe, înainte de asta aş vrea să mă refer la criza

asta, am vrut să continui şi să precizez că …, pot să vă întreb, cred eu, vă înţeleg foarte

bine când spuneţi că …, ce-i reproşaţi, îmi permiteţi o replică, pot să vă şi demonstrez

asta, cert este însă că …, eu vreau să vă declar cinstit, înseamnă că…, am explicat foarte

bine la început, hai să lăsăm glumele, hai să lămurim treaba, vedeţi, merge, hai să… nu o

scurtez, nu o ţin prea mult, hai să rezumăm, vă repet în continuare, hai să vorbim, eu

52

vreau să vă răspund, dar nu vorbeam de ce s-a încercat, hai să spunem lucrurilor pe …,

v-am spus, nu spun că, vom discuta despre bărbaţi şi despre femei, vorbim de, se spune,

d-asta v-am invitat aici, ca fiecare să-şi spună punctul de vedere, dar ce înseamnă capul

familiei, vreau să-i bârfiţi cât de tare puteţi, vrei să continuăm, ceea ce spun eu nu este

literă de Evanghelie, fiecare spune ceea ce gândeşte, mi-e greu să spun cine e capul

familiei, eu zic să…, hai să vedem, dar discutăm etc. formate din verbe dicendi care

introduc situaţia de comunicare fără a o evalua în mod explicit. Utilizând aceste verbe cu

funcţie de glosare, locutorul transmite sensul literal al actului de vorbire, marcând

atitudinea sa faţă de ceea ce se performează;

– conectori pragmatici metacomunicativi din clasa adverbului, a căror funcţie este să

asigure legătura formală şi semantică dintre segmentele discursului, constituind unul din

mijloacele importante de realizare a coeziunii textuale (anume, adică, apropo etc.). aceste

etichete discursive numesc interacţiunea, clarifică şi explicitează situaţia la care se

referă.

2. Rolul moderatorului în procesul de monitorizare a interacţiunii verbale

M.T.: Gabi, tu ai citit rezultatele sondajelor şi nu mi-ai spus.

G.V.F.: Nu (râde). Nu. Sincer.

M.T.: Am înţeles. Cine vrea să… Adică , vă rog, să răspundeţi, n-aş vrea să intervin eu

de fiecare dată.

G.V.F.: Eu spun punctul meu de vedere, nu înseamnă că este… adevărul gol goluţ.

M.T.: Bun. D-asta v-am invitat aici, ca fiecare să-şi spună punctul de vedere . Am crezut

că este punctul de vedere al soţului dvs.

G.V.F.: Nu, nu este.

M.T.: Deci nu este, da?

G.V.F.: Da.

M.T.: Bun. Haideţi să fie o discuţie, să nu pun eu întrebări la fiecare şi… intervine cine

vrea de câte ori vrea.

3. Enunţul metacomunicativ şi funcţia de organizare a discursului

M.T.: Care sînt argumentele dumneavoastră?

C.P.: Staţi să vă spun ce…

M.T.: Să vedem ce ne spune.

53

C.P.: Staţi să vă spun eu…

M.T.: Da.

C.P.: Pe dânsul îl supără că noi îi batem la cap să facă produsul ca lumea, să fie

autobuzul bun, să nu se strice toată ziua, că e departe încă de ce am scris în caietul de

sarcini şi de performanţele la care s-a angajat.

M.T.: Nu v-am pus eu, domne, să scrieţi în caietul de sarcini!

C.P.: Păi, nu, că noi am pus.

A.D.: Deci în primul rând să vedem ce a spus domnul Popescu. Deci caietul de sarcini a

făcut obiectul unei licitaţii. Deci caietul de sarcini l-a făcut R.A.T.B.-ul. În urma unei

licitaţii internaţionale, cum şi domnul Popescu a spus înainte, noi am câştigat.

4. Criza guvernamentală aflată sub semnul glosei

M.T.: Haideţi să vedem, nu mai insist, pentru că ajungem în acelaşi punct de unde am

plecat. Eu ţin la demnitatea dlui Isărescu fie şi numai pentru simplul fapt că e din

Drăgăşani. Domnule Octavian Paler, dumneavoastră cum vedeţi această independenţă a

dlui Mugur Isărescu?

O.P.: Despre teoria independenţei dlui Isărescu, a neutralităţii şi a echidistanţei vreau

mai târziu să spun două vorbe. Înainte de asta aş vrea să mă refer la criza asta . Atunci

când în România vor exista şcoli serioase de ştiinţe politice nu cred că se poate găsi un

exemplu mai bun, excelent din punct de vedere didactic pentru a demonstra mediocritatea

unei clase politice. Această criză a fost, după părerea mea, absurdă, necuviincioasă,

perversă şi sinucigaşă. Ce rost a avut acest circ de aproape o lună în jurul unei demisii

care putea fi rezolvată în 24 de ore? Ce rost a avut toată comedia scuzelor, care s-a jucat

la un moment dat între liberali şi democraţi, urechile liberale care au auzit nişte vorbe

mai grele fiind ultragiate de nişte cuvinte totuşi uşoare…

M.T.: … regretabile.

O.P.: … ale dlui Băsescu. Ce rol a avut intervenţia liberalilor, rolul de avocat din oficiu

lamentabil pe care l-a jucat domnul V. Stoica, ce rol a avut toată povestea asta cu

şantajul şi de o parte şi de alta? (…) Ce rost a avut, domnule consilier, de la un moment

dat încolo, încăpăţânarea primului ministru de a nu rezolva această criză care a fost cu

spatele la realitatea jucată, o comedie, un bâlci sinistru, împotriva intereselor

României?

54

5. Metacomunicarea – simptom al unei slăbiciuni

M.T.: Este important ca cei doi soţi să se potrivească sexual? (invitaţii vorbesc unii cu

alţii). Uitaţi-vă la Paula! Paula-i nemăritată şi refuză să, adică să… ţină la întrebare

fiindcă se furişează de răspuns.

P.S.: Nu. Vreau să spun că, da, şi eu vreau să spun că este foarte important şi mai vreau

să spun că ideal este, bineînţeles, ca şi compatibilitatea să fie din toate punctele de

vedere…

M.T.: Eee!…

P.S.: Adică eu să pot…

M.T.: Să fie două jumătăţi care fac un întreg.

P.S.: Da’ de ce faci mişto de mine?

M.T.: Nu fac mişto, dar tu eşti, tu, tu încă nu te-ai căsătorit să vezi cum este cu

compatibilitatea asta perfectă

6. Marcă de corectare a intervenţiei interlocutorului

O.P.: E evident, domnule Vasilescu, că în acest moment România se află la o răspântie?

A.V.: E mai mult decât evident.

O.P.: Cred că e evident. Da. E evident că noi am prins un tren norocos, pe care nu îl

meritam datorită performanţelor clasei noastre politice…

A.V.: Aş preciza…

O.P.: Aşa…

A.V.: Nu numai primul tren, ci şi ultimul.

O.P.: …un moment norocos, acela de a fi invitaţi să aderăm la UE. E evident, după

părerea mea, că în România oamenii rabdă în clipa de faţă o situaţie teribilă. Mizeria e

ca o plagă, cumplită. (pauză). Ei, în acest moment, nu vă supăraţi, problemele economice

cu problemele politice se cam amestecă. Nu pot fi disociate foarte, foarte limpede.

(pauză).

A.V.: V-aş da un exemplu, care poate să rezolve ceva. Iată, astăzi primul ministru a fost

în parlament să lupte împotriva unei legi care avea şi are…

O.P.: Eu n-am spus nici o clipă, ca să fiu bine înţeles, repet, n-am spus nici o clipă că

domnul Isărescu, de când a preluat mandatul de premier a stat degeaba şi că n-a făcut

lucruri bune. După părerea mea, nu s-a comportat bine în această criză de la un moment

dat, în sensul că s-a purtat prea politicos şi că trebuia să pună piciorul în prag, ca să

55

răcorească puţin acele capete înfierbântate pentru că era în joc interesul României, nu

mai era vorba de neutralitate. Şi vreau să vă mai spun ceva, fapt, după părerea mea,

foarte grav: aţi remarcat în ultimele sondaje şi recunosc că eu mi-am schimbat părerea,

întrucâtva despre poporul român, în sensul că e un popor cu un instinct foarte bun.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cf. Cătălin Zamfir (coord.), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

1998, p. 167.

2. Cf. Haineş Rosemarie, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti,

2000.

3. apud. J.A.Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iaşi, p.101.

56

4. Jean – Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.284.

5. Cf. Cătălin Zamfir (coord.), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

1998, p. 167.

6. Henri Pierre Cathala, Epoca Dezinformarii, Ed Antet, 2000.

7. Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea, Cornel Bistriceanu, Introducere în retorica,

Bucuresti, 2002, p. 83- 90.

8. Traducere D. Craciun si R. Albala, în Proza latina, Editura tineretului, Bucuresti,

1964, p. 46-47.

9. A se vedea Ioana Dabu, Înfrangerea tracului, în ziarul „Adevarul” din 15 februarie

1992.

10. Peter Collet, „Catrea Gesturilor” Ed Trei, 2005

11. Bidu, A./ Călăraşu, C./ Ionescu – Ruzăndoiu, L./ Mancaş, M./ Pană Dindelegan,

G.: 2001 – Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Comunicare, p. 126-127; Funcţie, p.

225-228; Editura Nemira:Bucureşti.

12. Coşeriu, E.: 2000 – Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC: Chişinău.

13. Dinu, M.: 1997 – Comunicarea: repere fundamentale. Editura Ştiinţifică:

Bucureşti.

14. Ionescu-Ruxăndoiu, L.: 1991 – Naraţiune şi dialog în proza românească -

Elemente de pragmatică a textului literar. Editura Academiei Române: Bucureşti.

15. Ionescu-Ruxăndoiu, L.: 1999 – Conversaţia - Structuri şi strategii. Sugestii pentru

o pragmatică a românei vorbite. Editura All: ediţia a II-a (revăzută): Bucureşti.

16. Lochard, G. / Boyer, H.: 1998 – Comunicarea mediatică, Institutul European: Iaşi.

17. Szabo, L. V.: 1999 – Libertate şi comunicare în lumea presei. Editura Amaracord:

Timişoara.

1 Dicţionar de Sociologie, Traducere, Sc Polirom SA, Iasi, 1998, 77

2 Herbert Marcuse, Eros si Civilizaţie, pag 65, 1995, Ed Trei pentru versiunea românească, 1996,

prin acord cu Beacon Press, Boston, Bucuresti.

3 Charles U Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate. Ed Polirom, 2003, 7-10

Sursa:

Televiziunea ANTENA 1, Bucureşti

57

martie 2000 – Marius Tucă Show: Criza din coaliţia de guvernământ

19.02.2001 – Marius Tucă Show: Bărbaţii şi femeile în societatea românească actuală

20.02.2001 – Marius Tucă Show: Achiziţionarea autobuzelor ecologice

58