1. Caractere juridice. Mandatul fără reprezentare este o specie a mandatului căruia îi lipseşte, pentru a fi un mandat complet, puterea de reprezentare. Dacă mandatul propriu-zis conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului, mandatul fără reprezentare conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. În raporturile cu terţii contractanţi, persoana mandantului este fie ocultă, fie irelevantă, întrucât terţii nu intră în raporturi juridice cu mandantul, ci cu mandatarul. Acesta din urmă este cel care îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din actele încheiate pe seama mandantului. De asemenea, întrucât mandatarul este, în relaţiile cu terţul, contractantul care îi este „opozabil” terţului, şi drepturile dobândite din actul juridic încheiat cu terţul îl au ca titular tot pe mandatar. Cu toate acestea, întrucât actul juridic este încheiat pe seama mandantului, mandatarul este dator să transmită în patrimoniul mandantului drepturile şi bunurile dobândite de la terţ, precum şi acţiunile contra acestuia. În privinţa obligaţiilor, din însuşi faptul că actul juridic se încheie cu terţul pe seama mandantului rezultă că, indirect, mandantul devine persoana căruia îi incumbă aceste obligaţii. 2. Caracterul de normă generală. Deşi mandatul fără reprezentare este o specie a mandatului, el este genul pentru cele trei specii ale sale reglementate în noul Cod civil: comisionul, consignaţia şi expediţia (acestea din urmă fiind considerate drept „varietăţi” de comision). Obiectul fiecăruia dintre aceste contracte este încheierea de acte juridice. Este o diferenţă netă faţă de reglementarea din vechiul Cod comercial a mandatului comercial şi a comisionului, conform căruia, spre exemplu, comisionarul (un mandatar fără reprezentare pentru comitent) efectua fapte de comerţ pe seama comitentului. De lege lata, mandatarul fără reprezentare nu este împuternicit să săvârşească fapte sau să îndeplinească operaţiuni pe seama mandantului. Comisionul spre exemplu, considerat de lege lata o specie de mandat, nu mai are ca obiect „tratarea” de afaceri comerciale pe seama comitentului, dar în nume propriu (de altfel, nu mai există un mandat comercial care să aibă ca obiect „tratarea” de afaceri comerciale în numele şi pe seama mandantului). Cu toate acestea, toate aceste specii de contracte de mandat fără reprezentare presupun, de regulă, continuitate în încheierea de acte juridice pe seama mandantului, precum şi asumarea unui risc. În consecinţă, ele pot fi considerate întreprinderi, iar cel care exploatează astfel de întreprinderi (comisionar, consignatar, expediţionar) este un profesionist. Aşadar, comisionul, consignaţia, expediţia sunt mandate fără reprezentare care presupun exerciţiul profesional al intermedierii şi, deci, cel puţin una dintre părţile raportului juridic este un profesionist. 3. Situaţia simplilor particulari. Este de conceput şi un mandat fără reprezentare în relaţiile dintre simpli particulari, câtă vreme actul juridic încheiat cu terţul este ocazional şi nu relevă riscul unei activităţi organizate sub forma unei întreprinderi, ci doar riscul punctual al unui contract. Din moment ce mandatul cu reprezentare este genul pentru care Noul Cod civil reglementează trei specii (comisionul, consignaţia, expediţia sunt, deci, contractenumite), ne putem întreba dacă mandatul fără reprezentare încheiat între simpli particulari este sau nu o specie a mandatului fără reprezentare. Deşi ne-am fi putut aştepta ca vechea dispută din teoria generală a obligaţiilor (prof. Fr. Deak susţinea că mandatul fără reprezentare este o formă de simulaţie, o interpunere de persoane; prof. C. Stătescu şi C. Bîrsan susţineau că acest contract este o varietate nereglementată de mandat, adică un contract nenumit) să fie tranşată, se observă că aceasta este încă actuală. Rezonabil ar fi ca, în cazul în care mandantul ar fi ocultat în mod intenţionat de mandatar, să se aplice soluţia simulaţiei prin interpunere de persoane; în orice caz, efectul esenţial al simulaţiei – devoalarea actului secret – nu se poate obţine decât în instanţă, în acţiunea în constatarea simulaţiei sau în excepţia de simulaţie. Dacă, din contră, mandantul ar fi în mod neintenţionat ocultat sau el ar fi cunoscut de terţ (cu toate că faptul încheierii actului juridic pe seama sa ar fi considerat irelevant de către terţ), am fi în prezenţa unui contract (nenumit) de mandat fără reprezentare. 4. Speciile mandatului fără reprezentare. Practic, deşi în secţiunea dedicată mandantului fără reprezentare sunt alocate consignaţiei şi expediţiei câte un paragraf distinct (ceea ce sugerează că am fi în prezenţa unor specii ale mandatului fără reprezentare, distincte de comision), putem conchide că există două specii de mandat fără reprezentare: a) comisionul, cu cele două varietăţi ale sale (consignaţia şi expediţia de mărfuri) şi b) mandatul fără reprezentare în relaţiile dintre simpli particulari. 5. Reguli generale. În măsura în care regulile relative la mandantul fără reprezentare sunt lacunare, sunt aplicabile în completare regulile relative la mandatul propriu-zis (cu reprezentare). În principiu, este vorba de regulile referitoare la: acceptarea tacită a mandantului; diligenţa mandatarului în executarea mandantului (întrucât comisionul, consignaţia şi expediţia sunt mandate prezumate a fi cu titlu oneros, înseamnă că diligenţa cerută mandatarului este ce a unui bonus pater familias); obligaţia mandatarului de a da socoteală mandantului; dobânzile la sumele datorate de mandatar mandantului; răspunderea pentru obligaţiile terţilor contractanţi aflaţi în stare de insolvabilitate (noutate a actualului Cod civil care impune mandatarului, în virtutea unei culpe in eligendo, să acopere riscul insolvabilităţii terţului contractant); pluralitatea de mandatari; substituirea făcută de mandatar; măsurile de conservare a bunurilor mandantului; sumele necesare executării mandatului şi despăgubirea mandatarului; obligaţiile mandantului; pluralitatea de mandanţi; încetarea mandatului, necunoaşterea cauzei de încetare a mandatului, menţinerea unor obligaţii ale mandatarului şi după încetarea mandantului şi încetarea mandatului în caz de pluralitate de mandatari; revocarea (condiţii, efecte, publicitate); renunţarea mandatarului; încetarea mandatului pentru moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi (pentru toate aceste reguli, a se vedea comentariile de mai sus, mandatul cu reprezentare – art. 2013-2038 NCC).

6. Expediţia. În legătură cu expediţia, se observă că aceasta este o specie de mandat fără reprezentare, în timp ce, în realitate, expediţia este un contract conex transportului, cu mult mai complex decât un contract de mandat fără reprezentare. Expediţionarul nu doar încheie acte juridice pe seama expeditorului, dar el se angajează să facă şi toate demersurile necesare ajungerii încărcăturii la destinaţie, ceea ce implică informaţie, asigurarea contra riscului de accident sau de naufragiu, formalităţi vamale, operaţiuni de încărcare-descărcare etc. În mod logic, expediţia ar fi trebuit să fie reglementată în continuarea contractului de transport şi nu ca o simplă specie de mandat fără reprezentare. 7. Reprezentarea în contracte este reglementată în materia regulilor generale ale actului juridic (art. 1295-1314 NCC). Un act juridic se poate încheia faptic (direct, nemijlocit) de către părţi, dar şi de către reprezentanţii lor. Efectele actului juridic încheiat nu direct (nemijlocit) între părţi, ci faptic, de reprezentanţi acestora, se produc în patrimoniul părţilor reprezentate. Reprezentarea poate rezulta din mai multe tipuri de contracte, figuri juridice sau construcţii legale, mandatul fiind doar unul dintre acestea. Reprezentarea este mecanismul juridic, tehnica juridică, iar diferitele contracte sau figuri juridice prin care reprezentarea se pune în practică sunt instrumentele acestui mecanism. În actualul Cod civil, reprezentarea beneficiază de o reglementare generică şi distinctă, instrumentele acesteia fiind multiple: mandatul cu reprezentare, agenţia, intermedierea simplă, exerciţiul capacităţii juridice a persoanei juridice prin organele sale de administrare etc. Similare mandatului sunt şi fiducia sau administrarea bunurilor. De esenţa reprezentării este împuternicirea, actul juridic unilateral sau statutar care reprezintă voinţa principalului de a fi reprezentat, dar şi dovada calităţii de reprezentant în relaţiile cu terţii. Sub reglementarea Codului civil de la 1864, mecanismul juridic al reprezentării se explică doctrinar şi jurisprudenţial plecând de la efectele contractului de mandat clasic, prin natura sa un contract care prezumă reprezentarea. 8. Intermedierea. Reprezentantul este un intermediar între principal (reprezentat) şi terţii cocontractanţi ai acestuia. Cu toate acestea, reprezentarea nu este de esenţa intermedierii, ci doar de natura sa, întrucât legea reglementează forme speciale de intermediere care nu includ reprezentarea, ci fie numai negocierea, fie scindarea efectelor contractului încheiat cu terţii între efecte ce se produc în relaţiile dintre principal şi intermediar şi efecte ce se produc în relaţiile dintre intermediar şi terţ, între principal şi terţ neproducându-se, de regulă, efecte. În dreptul nostru, intermedierea este implementată printr-o multitudine de figuri juridice – mandat (care poate fi cu sau fără reprezentare), agenţie, intermediere pură şi simplă, intermediere ocazională. Intermedierea este echivalentul noţiunii de agency din dreptul anglo-saxon. Contractul de agency dă dreptul agentului fie doar să negocieze acte juridice pentru principal, fie să negocieze şi să încheie acte juridice în numele şi pe seama1. Caracterul ocult. În privinţa terţilor contractanţi, persoana mandantului este, după caz, ocultată sau irelevantă. Mandantul nu intră „în niciun fel” de raport juridic cu terţii. Afirmaţia din art. 2040 alin. (1) NCC este valabilă doar parţial, dovadă că de la acest „principiu” se derogă imediat, la alin. (2). Din punct de vedere juridic, contractul se încheie între mandatar şi terţ, ca şi când nu ar exista un contract de mandat, dar efectele contractului se repercutează asupra mandantului. Deşi nu există un contemplatio domini (dreptul terţului de a cere reprezentantului să îşi facă dovada împuternicirii, drept prevăzut de art. 1302 NCC), nu este obligatoriu ca mandantul să fie ocultat sau ca terţul să ignore că tratează cu un mandatar. 2. Substituirea mandatarului. În mod logic, mai întâi trebuie ca mandatarul să primească de la terţ, în executarea contractului, plata creanţelor născute din contract (sau alte modalităţi juridice de stingere a unor drepturi de creanţă). După această regularizare cu terţul, mandatarul va transmite rezultatul regularizării în patrimoniul mandantului. În lipsa unei astfel de atitudini a mandatarului, mandantul va putea să exercite aceste creanţe, prin substituirea mandatarului. Substituirea mandatarului este o noţiune juridică inedită, neexplicitată de noul Cod civil. Având în vedere similitudinea etimologică, precum şi faptul în reglementarea relativă la comision se aminteşte de subrogaţie (art. 2046 NCC), s-ar putea considera că „substituirea” la care se referă art. 2040 alin. (2) NCC este o subrogaţie. Practic, prin această substituire, mandantul devine titularul drepturilor de creanţă dobândite de mandatar pe seama sa. Se poate admite că suntem în prezenţa unei subrogaţii legale, în sensul art. 1596 lit. e) NCC, întrucât această „substituire” rezultă ope legis, şi nu dintr-o convenţie între mandant şi mandatar (aşa cum este subrogaţia la care se referă art. 2046 NCC, adică o subrogaţie convenţională, întrucât intervine „la cererea” mandantului) şi nici dintr-o convenţie între mandatar sau mandant, pe de o parte, şi terţ, pe de altă parte. Fiind în prezenţa unei subrogaţii, înseamnă că ea produce efecte împotriva terţului contractant (precum şi împotriva garanţilor), dar aceştia – terţul şi garanţii – pot opune mandantului toate excepţiile şi apărările pe care le puteau opune mandatarului, adică creditorului iniţial. Soluţia opozabilităţii excepţiilor şi a apărărilor rezultă din art. 1597 alin. (2) NCC. 3. Drepturile mandantului. Mandantul poate, prin substituirea mandatarului, să exercite drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile obligaţii faţă de mandatar. Deşi pare că textul instituie o condiţie suspensivă în privinţa exerciţiului acestor drepturi, în realitate condiţionarea sugerată de particula „dacă” este valabilă doar în relaţiile dintre mandatar şi mandant. Condiţia suspensivă, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi incert de împlinirea căruia depinde naşterea obligaţiei. Or, din contractul încheiat între mandatar şi

terţ rezultă drepturi născute şi actuale (cu excepţia, evident, a cazului în care contractul dintre terţ şi mandatar, în el însuşi, conţine condiţii suspensive). Faptul că drepturile de creanţă se pot transfera prin „substituire” la mandant înseamnă că acestea există şi sunt certe, ceea ce este chiar ipoteza textului. În orice caz terţul, spre exemplu, nu ar putea invoca pentru a se apăra de obligaţiile rezultate din actul juridic încheiat cu mandatarul faptul că mandantul nu îşi va fi executat obligaţiile faţă de mandatar, atât pentru că o astfel de acţiune sau excepţie ar fi lipsită de interes, cât şi pentru faptul că raportul juridic dintre mandant şi mandatar este un res inter alios acta, din care terţul nu poate extrage un beneficiu, după cum nu poate fi păgubit. Aşadar, mandantul se substituie, cu sau fără voia mandatarului, în drepturile de creanţă pe care acesta le-a dobândit contra terţului. Mandatarul poate paraliza această operaţiune de substituire, pe motiv de neplată a obligaţiilor mandantului faţă de mandatar, dacă notifică terţul să nu achite datoriile ce-i revin din contractul încheiat decât mandatarului. Dar mandatarul poate, de bunăvoie, să cesioneze aceste creanţe mandantului şi, implicit, eventualele acţiuni judiciare aferente (posibilitate expres prevăzută de art. 2046 NCC pentru comisionar). 1. Bunuri mobile. Dacă obiectul mandatului fără reprezentare îl reprezintă acte juridice prin care urmează a se dobândi bunuri mobile, transferul proprietăţii se realizează, în baza contractului cu terţul, de la terţ la mandatar, prin simplul lor acord de voinţă. În baza contractului de mandat, mandatarul transferă ulterior bunurile dobândite de la terţ în patrimoniul mandantului. Acesta este efectul normal al mandatului fără reprezentare. De regulă, mandatarul face transferul dacă mandantul şi-a respectat obligaţiile faţă de mandatar. Deşi, spre deosebire de drepturile de creanţă, în cazul bunurilor nu se mai impune (în relaţiile dintre mandant şi mandatar) condiţionalitatea achitării de către mandant a obligaţiilor faţă de mandatar, totuşi, în cazul în care mandatarul nu efectuează de bunăvoie transferul la mandant al dreptului de proprietate, proprietatea nu se transferă imediat la mandant. Acesta poate revendica bunurile mobile dobândite în executarea mandatului de către mandatar, dacă aceste bunuri mobile nu au trecut în posesia unor terţi de bună-credinţă (caz în care nu mai poate revendica, ci are o acţiune în pretenţii contra mandatarului). Aşadar, proprietatea asupra bunurilor mobile nu se transmite la mandant automat, ci fie prin operaţiunea (succesivă dobândirii bunului mobil de la terţ) mandatarului de transmitere a bunului la mandant, fie ca efect al unei acţiunii în revendicare a bunului mobil. De precizat că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, şi nu a unei acţiuni în pretenţii. 2. Bunuri imobile. În cazul bunurilor imobile dobândite de la terţ, mandatarul este obligat să le transmită mandantului. Având în vedere lipsa unei precizări exprese în art. 2041 NCC, precum şi o serie de dispoziţii din noul Cod civil relative la transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, se pune problema dacă pentru acest transfer de la mandatar la mandant este necesar un alt juridic între mandant şi mandatar care să consfinţească transferul şi să îl consolideze prin intabulare, sau este suficient contractul de mandat. Astfel, conform art. 877 teza a II-a NCC, drepturile reale imobiliare se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară. Articolul 885 alin. (1) NCC dispune că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară. În materie de vânzare, art. 1676 NCC dispune că strămutarea (transferul) proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară. În fine, transferul în vederea intabulării se face prin contract sau hotărârea judecătorească (art. 589 NCC). Aşadar, contractul în sine, chiar încheiat în formă autentică, nu mai este de natură a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor. Intabularea este o formalitate constitutivă de drept de proprietate, în lipsa căreia nu suntem în prezenţa unui transfer de drept de proprietate, ci doar a unor obligaţii reciproce ale vânzătorului şi cumpărătorului generate de contract. În consecinţă, pentru ca proprietatea asupra imobilelor să treacă de la terţul contractant la mandatar, este nevoie ca transferul să fie intabulat în cartea funciară. Transmiterea de la mandatar la mandant a imobilelor dobândite de la terţi presupune o nouă intabulare a transferului, de data aceasta pe numele mandantului. Din art. 2041 alin. (2) NCC rezultă că, în caz de refuz al mandatarului de a transfera imobilul la mandant, acesta din urmă poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre de transmitere de la mandatar la mandant a bunurilor. De aici concluzia că mandatul, în sine, nu poate justifica intabularea imobilului pe numele mandantului (dacă ar fi fost aşa, o acţiune în instanţă cu acest obiect ar fi fost complet inutilă). De altfel, chiar dacă mandatul fără reprezentare ar fi dat în formă autentică, notarială (întrucât nu există reprezentare, mandatul nu trebuie dat în formă autentică nici chiar în cazul în care el se referă la dobândirea de către mandatar pe seama mandantului a unor imobile), este îndoielnic că funcţionarul de la cartea funciară va face intabularea, doar pe baza mandatului fără reprezentare, pe numele mandantului. Aşadar, deşi este birocratică, soluţia implicită a art. 2041 alin. (2) NCC este aceea a unui nou act (separat de mandat) între mandant şi mandatar, pe baza căruia se va putea face intabularea; în lipsa acestui act, mandantul va putea obţine titlul necesar intabulării prin formularea unei acţiuni în instanţă, care va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor imobile dobândite de mandatar pe seama mandantului. De precizat că, întrucât între terţ şi mandant nu sunt direct generate relaţii juridice în baza mandatului, înseamnă că pârât într-o astfel de acţiune este mandatarul, şi nu terţul contractant. Prin ipoteză, deci, bunurile sunt deja transferate de la terţ la mandatar, acesta din urmă refuzând transferul la mandant. Dacă, însă, terţul nu transferă bunurile (mobile sau imobile) la mandatar, acesta are obligaţia să-l acţioneze pe terţ în justiţie, solicitându-i, după caz, bunul sau despăgubiri. Fiind vorba de un drept litigios (echivalent cu o creanţă), s-ar

putea admite că mandantul se poate substitui mandatarului şi în exerciţiul acestor acţiuni. De bunăvoie, mandatarul ar putea să cedeze el însuşi aceste acţiuni judiciare mandantului.

1. Bunuri mobile. Dacă obiectul mandatului fără reprezentare îl reprezintă acte juridice prin care urmează a se dobândi bunuri mobile, transferul proprietăţii se realizează, în baza contractului cu terţul, de la terţ la mandatar, prin simplul lor acord de voinţă. În baza contractului de mandat, mandatarul transferă ulterior bunurile dobândite de la terţ în patrimoniul mandantului. Acesta este efectul normal al mandatului fără reprezentare. De regulă, mandatarul face transferul dacă mandantul şi-a respectat obligaţiile faţă de mandatar. Deşi, spre deosebire de drepturile de creanţă, în cazul bunurilor nu se mai impune (în relaţiile dintre mandant şi mandatar) condiţionalitatea achitării de către mandant a obligaţiilor faţă de mandatar, totuşi, în cazul în care mandatarul nu efectuează de bunăvoie transferul la mandant al dreptului de proprietate, proprietatea nu se transferă imediat la mandant. Acesta poate revendica bunurile mobile dobândite în executarea mandatului de către mandatar, dacă aceste bunuri mobile nu au trecut în posesia unor terţi de bună-credinţă (caz în care nu mai poate revendica, ci are o acţiune în pretenţii contra mandatarului). Aşadar, proprietatea asupra bunurilor mobile nu se transmite la mandant automat, ci fie prin operaţiunea (succesivă dobândirii bunului mobil de la terţ) mandatarului de transmitere a bunului la mandant, fie ca efect al unei acţiunii în revendicare a bunului mobil. De precizat că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, şi nu a unei acţiuni în pretenţii. 2. Bunuri imobile. În cazul bunurilor imobile dobândite de la terţ, mandatarul este obligat să le transmită mandantului. Având în vedere lipsa unei precizări exprese în art. 2041 NCC, precum şi o serie de dispoziţii din noul Cod civil relative la transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, se pune problema dacă pentru acest transfer de la mandatar la mandant este necesar un alt juridic între mandant şi mandatar care să consfinţească transferul şi să îl consolideze prin intabulare, sau este suficient contractul de mandat. Astfel, conform art. 877 teza a II-a NCC, drepturile reale imobiliare se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară. Articolul 885 alin. (1) NCC dispune că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară. În materie de vânzare, art. 1676 NCC dispune că strămutarea (transferul) proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară. În fine, transferul în vederea intabulării se face prin contract sau hotărârea judecătorească (art. 589 NCC). Aşadar, contractul în sine, chiar încheiat în formă autentică, nu mai este de natură a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor. Intabularea este o formalitate constitutivă de drept de proprietate, în lipsa căreia nu suntem în prezenţa unui transfer de drept de proprietate, ci doar a unor obligaţii reciproce ale vânzătorului şi cumpărătorului generate de contract. În consecinţă, pentru ca proprietatea asupra imobilelor să treacă de la terţul contractant la mandatar, este nevoie ca transferul să fie intabulat în cartea funciară. Transmiterea de la mandatar la mandant a imobilelor dobândite de la terţi presupune o nouă intabulare a transferului, de data aceasta pe numele mandantului. Din art. 2041 alin. (2) NCC rezultă că, în caz de refuz al mandatarului de a transfera imobilul la mandant, acesta din urmă poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre de transmitere de la mandatar la mandant a bunurilor. De aici concluzia că mandatul, în sine, nu poate justifica intabularea imobilului pe numele mandantului (dacă ar fi fost aşa, o acţiune în instanţă cu acest obiect ar fi fost complet inutilă). De altfel, chiar dacă mandatul fără reprezentare ar fi dat în formă autentică, notarială (întrucât nu există reprezentare, mandatul nu trebuie dat în formă autentică nici chiar în cazul în care el se referă la dobândirea de către mandatar pe seama mandantului a unor imobile), este îndoielnic că funcţionarul de la cartea funciară va face intabularea, doar pe baza mandatului fără reprezentare, pe numele mandantului. Aşadar, deşi este birocratică, soluţia implicită a art. 2041 alin. (2) NCC este aceea a unui nou act (separat de mandat) între mandant şi mandatar, pe baza căruia se va putea face intabularea; în lipsa acestui act, mandantul va putea obţine titlul necesar intabulării prin formularea unei acţiuni în instanţă, care va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor imobile dobândite de mandatar pe seama mandantului. De precizat că, întrucât între terţ şi mandant nu sunt direct generate relaţii juridice în baza mandatului, înseamnă că pârât într-o astfel de acţiune este mandatarul, şi nu terţul contractant. Prin ipoteză, deci, bunurile sunt deja transferate de la terţ la mandatar, acesta din urmă refuzând transferul la mandant. Dacă, însă, terţul nu transferă bunurile (mobile sau imobile) la mandatar, acesta are obligaţia să-l acţioneze pe terţ în justiţie, solicitându-i, după caz, bunul sau despăgubiri. Fiind vorba de un drept litigios (echivalent cu o creanţă), s-ar putea admite că mandantul se poate substitui mandatarului şi în exerciţiul acestor acţiuni. De bunăvoie, mandatarul ar putea să cedeze el însuşi aceste acţiuni judiciare mandantului. 1. Segregarea creditorilor. Articolul 2042 NCC creează o adevărată fracţionare a patrimoniului mandatarului şi, implicit, o segregare a creditorilor săi. Din moment ce actul juridic este încheiat cu terţul doar pe seama mandantului, nu şi în numele acestuia, înseamnă că bunurile ce s-ar dobândi în executarea acestui act juridic intră, cel puţin aparent, în patrimoniul comisionarului. Teoretic, întrucât patrimoniul debitorului serveşte garanţiei comune a creditorilor săi [art. 2342 alin. (1) NCC], înseamnă că creditorii mandatarului ar putea urmări orice bun din patrimoniul său. Dar art. 2042 NCC îi opreşte pe creditorii mandatarului de la a urmări bunurile dobândite de mandatar pe seama mandantului. Interdicţia urmăririi silite a bunurilor deţinute de mandatar pe seama mandantului există doar în cazul în care mandatul are o dată certă, anterioară începerii urmăririi de către creditorii mandatarului. În caz contrar, bunurile

respective vor putea fi urmărite de creditorii mandatarului ca şi când ar fi propriile bunuri. De aici concluzia importanţei deosebite pentru mandant de a da dată certă mandatului (pentru utilitatea sa, forma autentică ar trebui chiar să primeze, actul autentic beneficiind de o publicitate mai extinsă decât actul cu dată certă). O astfel de urmărire se poate evita prin contestaţie la executare, făcută fie de mandatar, fie de mandant (dacă acesta are informaţia la timp). Dacă se vinde, totuşi, la licitaţie, un bun pe care mandatarul îl deţine pe seama mandantului, adjudecatarul nu mai poate fi evins. În acest caz, mandatarul va fi obligat la daune, întrucât nu va fi făcut cele necesare în vederea evitării urmăririi silite.

Contractul de comision este o specie a contractului de mandat fără reprezentare care are ca obiect cumpărarea sau vânzarea de bunuri (mobile şi imobile) ori prestarea de servicii de către comisionar, pe seama comitentului. Contractele cu terţii se încheie în numele comisionarului, acesta acţionând cu titlu profesional. Pentru prestaţia sa, comisionarul este îndreptăţit la o remuneraţie, denumită comision. Deosebirea esenţială între contractul de mandat şi cel de comision constă în faptul că, dacă mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului, comisionarul acţionează pe seama comitentului, dar în nume propriu. Astfel fiind, în raporturile cu terţii, titularul dreptului de creanţă, al dreptului real sau al obligaţiei este comisionarul, iar nu comitentul. Activitatea comisionarului este o întreprindere constând în serviciul de negociere şi încheiere pe seama altora de contracte de vânzare sau de cumpărare de mărfuri, alte bunuri mobile sau de imobile, precum şi de contracte de prestare de servicii. Comisionarul este un profesionist care exploatează această întreprindere. Contractul de comision se justifică prin necesitatea de a asigura celeritatea în circulaţia mărfurilor şi a celorlalte bunuri ce pot fi obiectul comisionului. Pentru că acest contract creează raporturi juridice directe între comisionar şi terţul cocontractant, se elimină cerinţa ca terţul să fie informat în legătură cu faptul că cel cu care tratează are calitatea de împuternicit. Aceasta nu elimină, însă, obligaţia comisionarului de a respecta întocmai sarcinile şi instrucţiunile primite de la comitent. Ca şi în cazul mandatului, şi în raporturile dintre comitent şi comisionar există obligaţia celui de-al doilea de a da socoteală pentru modul în care a executat însărcinarea. 2. Titularii drepturilor şi a obligaţiilor. În raporturile dintre comitent şi comisionar, calitatea de titular al drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din contract cu terţul o are comitentul. În raporturile cu terţul, titular al acestora este, însă, comisionarul. Comisionul este un mandat fără reprezentare şi, din această cauză, titularul dreptului sau al obligaţiei izvorâte din contractul cu terţul este fie comitentul, fie comisionarul, în funcţie de perspectiva din care sunt priviţi. Faptul că raportul juridic dintre comitent şi comisionar are în conţinutul său şi obligaţia comisionarului de a da socoteală, deci de a remite comitentului bunul sau sumele de bani primite în executarea contractului, nu este de natură a rezolva problema titularităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contractul cu terţul (că este dihotomică, în funcţie de perspectivă), întrucât este vorba de o obligaţie ce rezultă din contractul de comision şi nu din contractul încheiat cu terţul. În situaţia unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun mobil individual determinat, încheiat prin intermediul unui comisionar, comisionarul are calitatea de cumpărător pe seama comitentului. În baza dispoziţiilor art. 2043 NCC, faţă de vânzător, comisionarul are calitatea de cumpărător. Dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul cu terţul, din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, comisionarul are calitatea de proprietar şi în acelaşi timp de debitor al obligaţiei de plată a preţului. Din acelaşi moment, creditorii comisionarului îşi exercită dreptul lor de garanţie comună asupra acestui bun (în cazul în care comisionul are dată certă, este permisă separarea juridică a acestor bunuri de restul bunurilor din patrimoniul comisionarului, rezultând o fragmentare a acestui patrimoniu). Dar, din punctul de vedere al obligaţiei comisionarului de a da socoteală comitentului, mai precis de a remite comitentului bunul achiziţionat, putem considera că bunul în cauză a intrat în patrimoniul comitentului din momentul încheierii contractului cu terţul sau că acest lucru se întâmplă la momentul predării către comitent? Dacă dăm prioritate primei variante, ne aflăm în faţa unei dileme: înseamnă că bunul, din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a intrat în sfera garanţiei comune a creditorilor comitentului (din perspectiva raporturilor dintre comitent şi comisionar), dar el se află şi în sfera garanţiei comune a creditorilor comisionarului, pentru că acesta este cocontractantul terţului (din perspectiva raporturilor juridice directe dintre comisionar şi terţ). În această situaţie, în caz de concurs între cele două categorii de creditori, care dintre ele va avea prioritate şi în baza cărui criteriu? Dacă dăm prioritate celei de-a doua variante, înseamnă să lăsăm în seama voinţei arbitrare a comisionarului momentul transferării dreptului de proprietate asupra comitentului, variantă sugerată de art. 2041 NCC, aplicabil şi comisionului. În plus, odată cu transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, operează şi transferul riscului pierii fortuite a bunului vândut. Cine suportă, deci, acest risc: comitentul, care apare în cadrul contractului de comision ca fiind adevăratul proprietar, sau comisionarul, care apare în raporturile cu cocontractantul (vânzător) ca fiind proprietar? Care din cei doi ar avea interesul asigurabil de a încheia un contract de asigurare pentru bunul respectiv? Prin aplicabilitatea art. 2041 NCC, comitentul va suporta riscul pieirii fortuite (şi, implicit, va avea un interes asigurabil pentru aceste bunuri) numai după ce comisionarul va fi transferat, de bunăvoie, proprietatea acestor bunuri la comitent sau, după caz, după ce comitentul va fi obţinut câştig de cauză într-o acţiune în revendicare a bunurilor mobile dobândite de la terţ pe seama sa de către comisionar (în cazul bunurilor imobile, după comitentul ce va fi obţinut o hotărâre judecătorească care să ţină loc de transfer de la comisionar la comitent a proprietăţii bunurilor

cumpărate de la terţi de comisionar). Forma contractului. Forma scrisă a contractului de comision este cerută pentru valabilitatea actului (ad validitatem), numai dacă prin lege se prevede astfel. Spre exemplu, în cazul intermedierii în tranzacţiile cu instrumente financiare, contractul de intermediere (o variantă a contractului de comision) se încheie în formă scrisă ad validitatem. În toate celelalte situaţii, forma scrisă este doar o formă cerută pentru probaţiune (ad probationem). Raţiunea pentru care sunt prevăzute cele două forme în care se poate prezenta un înscris (forma autentică şi cea a înscrisului sub semnătură privată) este cel mult scolastică. De altfel, a încheia comisionul în formă autentică este cvasi-inutil, din moment ce actele de dispoziţie, inclusiv cele cu privire la imobile, se efectuează în numele comisionarului, care nu este un reprezentant al comitentului, nefiind nevoie de o împuternicire a sa la încheierea contractului cu terţul şi, deci, formalitatea actului autentic în cazul comisionului având un caracter evident redundant. Contractul de comision consfinţit sub forma unui înscris sub semnătură privată, dacă are dată certă, creează o fragmentare a patrimoniului comisionarului (conform art. 2042 NCC), interzicând creditorilor personali ai comisionarului să urmărească silit bunurile dobândite de acesta pe seama comitentului. Comisionul încheiat în formă autentică are, în sine, data certă rezultată din formalitatea autentificării la notar. În orice caz, proba contractului de comision nu se cere decât în caz de litigiu între comitent şi comisionar sau în contestaţia la executarea pornită de un creditor personal, în contra dispoziţiilor art. 2042 NCC, pe bunurile aflate în patrimoniul comisionarului, dar dobândite de acesta pe seama comitentului. În relaţiile cu terţul nu se pune problema probei contractului de comision, întrucât nu există obligaţia de a proba puterile de reprezentare ale comisionarului (nu există contemplatio domini), comisionul fiind un mandat fără reprezentare.

Obligaţii. Din contractul încheiat de comisionar cu terţul, pe seama comitentului, nu rezultă raporturi juridice directe între comitent şi terţ. Acest contract generează drepturi şi obligaţii ale părţilor nemijlocite ale contractului, adică terţul şi comisionarul. Spre deosebire de mandatul cu reprezentare (propriu-zis), în cazul căruia, cu privire la drepturile şi obligaţiile asumate de mandatar, se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ, în cazul contractului de comision, comisionarul îşi asumă personal obligaţiile care derivă din executarea comisionului. Articolul 2045 NCC dispune că terţul este ţinut direct faţă de comisionar de obligaţiile rezultate din contract. În consecinţă, între comitent şi terţul cu care comisionarul a contractat nu se nasc raporturi juridice directe. Terţul cumpărător nu îl poate acţiona în răspundere pe comitent decât pentru vicii ale lucrului care nu sunt cauzate de comisionar (produse cu defecte, vicii de calitate). Comitentul nu poate exercita direct împotriva terţului vânzător o acţiune pentru predarea bunului sau pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului. Pentru aceste motive, comitentul are însă acţiuni împotriva comisionarului culpabil, putând cere acestuia să îi cedeze şi creanţele şi acţiunile judiciare contra terţului sau subrogându-se, la cerere, în drepturile acestuia contra terţului rezultate din contractul cu acesta. În privinţa răspunderii părţilor, în contractul încheiat de comisionar cu terţul, se reţine că terţul răspunde numai faţă de comisionar, cu care este în raporturi juridice directe, dar comisionarul răspunde faţă de comitent pentru încălcarea obligaţiilor sale din contractul de comision (spre exemplu, pentru culpa in eligendo). Comisionarul nu va răspunde în locul terţului pentru obligaţiile pe care acesta şi le-a asumat prin contractul încheiat cu comisionarul, dar va avea obligaţia să-l acţioneze în răspundere pe terţ, pentru a obţine angajarea răspunderii acestuia, pentru încălcarea obligaţiilor sale rezultate din contractul încheiat cu comisionarul, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri.Răspunderea pentru neexecutarea contractului. Dacă terţul nu îşi execută obligaţiile din contractul încheiat cu comisionarul, terţul va fi acţionat în răspundere, în mod primordial, de comisionar, în virtutea raporturilor sale juridice directe cu terţul. Dacă acţiunea în răspundere nu este făcută în timp util (cu consecinţa decăderii din termene, inclusiv acelea prevăzute de lege pentru exerciţiul căilor de atac, ori cu consecinţa prescripţiei) sau dacă nu se conservă acţiunile contra terţului, pentru a putea fi exercitate de comitent după transferul acţiunilor judiciare de la comisionar la comitent sau după încetarea contractului de comision, se poate antrena răspunderea comisionarului faţă de comitent pentru orice daună ce ar putea rezulta. Pentru a evita riscul inactivităţii comisionarului sau al încetării contractului de comision înainte ca situaţia juridică cu terţul să se fi regularizat, la cerere, comitentul se poate subroga în drepturile comisionarului rezultate din contractul cu terţul. În acest fel, comitentul devine titularul derivat al contractului cu terţul, putând exercita toate drepturile pe care le-ar fi putut exercita comisionarul. 2. Subrogaţia în drepturile comisionarului este o operaţiune diferită de substituirea mandantului în drepturile mandatarului, la care se referă art. 2040 alin. (2) NCC, întrucât subrogaţia în drepturile comisionarului este o convenţie (nouă) între comitent şi comisionar prin care drepturile acestuia din urmă să transferă la comitent. Pe de altă parte, deşi termenul folosit de art. 2046 alin. (1) NCC este acela de „subrogaţie”, se pare că suntem în prezenţa unei subrogaţii precare (incomplete), care nu are toate efectele prevăzute de art. 1593-1598 NCC, întrucât alin. (2) al art. 2046 NCC vorbeşte de o obligaţie a comisionarului de cedare la comitent a acţiunilor contra terţului, printr-un act de cesiune cu titlu gratuit. Dacă ar fi fost vorba de o subrogaţie propriu-zisă, plenară, atunci acţiunile contra terţului (care nu pot fi decât acţiuni judiciare, pentru apărarea sau realizarea drepturilor rezultate din contract) s-ar fi transmis prin efectul direct al subrogaţiei, şi nu printr-un act adiacent de „cesiune a acţiunilor contra terţului”. Interpretând textul legal în sensul în care să se aplice, se poate considera în mod rezonabil că doar drepturile generate de contractul cu

terţul trec la comitent, la cererea acestuia, prin subrogaţie, nu şi acţiunile judiciare contra terţului. Suntem în prezenţa unei subrogaţii convenţionale, consimţită de creditor, adică de comisionar, pentru care nu se cere acordul debitorului, adică al terţului. Este vorba de o subrogaţie care poate fi încadrată în tiparul art. 1594 NCC, chiar dacă nu se pune problema plăţii creanţei, întrucât în relaţiile dintre comitent şi comisionar aceste drepturi aparţin deja comitentului; „plata” la care se referă art. 1594 NCC, ca o condiţie de existenţă a subrogaţiei consimţită de creditor, este deja efectuată în virtutea contractului de comision. De aceea, subrogaţia la care se referă art. 2046 NCC nu mai presupune o contraprestaţie din partea comitentului. Dar această constatare nu scuteşte părţile contractului de comision de încheierea unui act juridic separat, adică a unei convenţii de subrogaţie. În ce priveşte cedarea acţiunilor, se poate considera că suntem în prezenţa unei cesiuni de drepturi litigioase (indiferent dacă terţul a fost deja acţionat în judecată de comisionar sau doar ar putea fi acţionat în judecată), motiv pentru care se vor urma formalităţile specifice relative la acest gen de cesiune. Într-un proces deja început, comitentul îl va înlocui în calitate de parte pe comisionar. Deşi nu suntem în prezenţa unei cesiuni de creanţă (pentru care ar trebui efectuată, în condiţiile art. 1578 NCC, o comunicare către debitorul cedat în vederea efectuării unei plăţi valabile către cesionar şi a opririi plăţii către cedent), este rezonabil a accepta ca utilă o comunicare către terţul contractant a faptului cesiunii acţiunilor de la comisionar la cedent. În prezenţa unei astfel de comunicări, litigiul dintre comitent şi terţ ar putea fi evitat. Comunicarea s-ar putea considera efectuată şi dacă este conţinută în cuprinsul chemării la conciliere directă, obligatorie în litigiile evaluabile în bani în care este parte şi un profesionist. În orice caz, dată fiind calificarea de cesiune a transferului litigiului cu terţul de la comisionar la comitent, trebuie admis că nu se cere acordul la cesiune al terţului, din moment ce nu suntem în prezenţa unei obligaţii personale a comisionarului (art. 1573 NCC dispune că acordul la cesiune al debitorului cedat nu se cere decât atunci când datoria sa este legată indisolubil de persoana creditorului). În cazul în care comisionarul refuză sau întârzie să cedeze acţiunile împotriva terţului, comitentul îl va putea trage la răspundere pe comisionar pentru orice daună ar putea rezulta. Vânzarea „pe credit” la care se referă art. 2047 NCC este o vânzare cu plata preţului amânată sau eşalonată. Nu este vorba de credit stricto sensu, întrucât textul ar intra în coliziune cu monopolul instituţiilor de credit sau al instituţiilor financiare non-bancare, singurele care pot acord credite pe teritoriul României. Indirect, această constatare este confirmată de art. 2047 alin. (2) teza I NCC, care vorbeşte de termenul acordat cumpărătorului „pe credit”, şi de art. 2047 alin. (2) teza a II-a NCC, care vorbeşte de operaţiuni „pe bani gata”, în contra-poziţie cu vânzările pe credit. Comisionarul poate face astfel de vânzări „pe credit” cu autorizarea expresă a comitentului, dată fie prin stipulaţia în contractul de comision, fie prin act separat. Sancţiunea vânzării pe credit neautorizată este plata de către comisionar a „creditelor” acordate (adică a preţului întreg, nefracţionat, al bunurilor vândute „pe credit”), plată pe care comisionarul o va face în locul cumpărătorului creditat, cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta. Practic, în acest caz, „creditul” nu mai este acordat de comitent terţului, ci de comisionar terţului. Plata respectivă se face doar la cererea comitentului, de unde concluzia că vânzarea pe credit poate fi, tacit, acceptată de comitent. Dacă, însă, comitentul cere plata, atunci aceasta se efectuează de îndată, adică imediat, fără termen. 2. Noţiuni. Expresiile „vânzare pe credit” (care înseamnă vânzare cu plata eşalonată sau amânată) şi „pe bani gata” (care înseamnă plata imediată) sunt termeni vetuşti care, pe lângă faptul că sunt generatori de confuzie, nu ar fi trebuit să îşi găsească locul, în mod normal, într-un Cod civil al anilor 2010, mai ales că în dreptul afacerilor sunt utilizaţi termeni mult mai precişi, cum ar fi vânzarea cu plata în rate şi vânzarea cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate (pentru aşa-zisa „vânzare pe credit”) sau vânzare cu plata imediată (pentru aşa-zisa vânzare „pe bani gata”). 3. Înştiinţarea comitentului. Dacă ia iniţiativa unei vânzări pe credit (aceasta este sensul sintagmei „în acest caz”; la o primă citire, formula poate genera confuzii, întrucât este plasată imediat după alin. (1), care se referă nu la un caz, ci la două cazuri: vânzare pe credit cu autorizarea comitentului şi vânzare pe credit fără autorizarea comitentului), comisionarul va trebui să îl înştiinţeze de îndată pe comitent, arătându-i cine este cumpărătorul şi care este termenul de plată acordat acestuia. În caz de lipsă a notificării, se prezumă absolut (proba contrarie nu este admisă) că operaţiunile s-au făcut „pe bani gata”, mai precis, cu plata imediată. Cum plata este considerată a fi stipulată plătibilă imediat, înseamnă că ea trebuie remisă de îndată comitentului.Vânzarea „pe credit” la care se referă art. 2047 NCC este o vânzare cu plata preţului amânată sau eşalonată. Nu este vorba de credit stricto sensu, întrucât textul ar intra în coliziune cu monopolul instituţiilor de credit sau al instituţiilor financiare non-bancare, singurele care pot acord credite pe teritoriul României. Indirect, această constatare este confirmată de art. 2047 alin. (2) teza I NCC, care vorbeşte de termenul acordat cumpărătorului „pe credit”, şi de art. 2047 alin. (2) teza a II-a NCC, care vorbeşte de operaţiuni „pe bani gata”, în contra-poziţie cu vânzările pe credit. Comisionarul poate face astfel de vânzări „pe credit” cu autorizarea expresă a comitentului, dată fie prin stipulaţia în contractul de comision, fie prin act separat. Sancţiunea vânzării pe credit neautorizată este plata de către comisionar a „creditelor” acordate (adică a preţului întreg, nefracţionat, al bunurilor vândute „pe credit”), plată pe care comisionarul o va face în locul cumpărătorului creditat, cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta. Practic, în acest caz, „creditul” nu mai este acordat de comitent terţului, ci de comisionar terţului. Plata respectivă se face doar la cererea comitentului, de unde concluzia că vânzarea pe credit poate fi, tacit, acceptată de comitent. Dacă, însă, comitentul cere plata, atunci aceasta se efectuează de îndată, adică imediat, fără termen.

Plata comisionului. Comisionarul are dreptul la comision (remuneraţia pentru executarea contractului). Plata acestuia nu poate fi refuzată de comitent dacă terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea „împuternicirii” primite. Dacă terţul execută contractul încheiat de comisionar cu încălcarea „împuternicirii” primite sau, mai bine zis, a obligaţiilor stabilite în sarcina sa, iar comitentul acceptă, expres sau tacit, consecinţele acestui act juridic, comisionarul va avea drept la comision. În caz de refuz al acestor consecinţe, dreptul la comision va putea fi şi el refuzat. 2. Neexecutarea de către terţ a obligaţiei. În lipsă de stipulaţie contrară, comisionul este datorat chiar şi în cazul în care terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului. Aşadar, deşi comitentul nu şi-a obţinut emolumentul contractului încheiat pe seama sa de comisionar cu terţul, comisionul este plătibil comisionarului. Explicaţia rezidă în faptul că comisionarul şi-a executat obligaţia sa, care constă în încheierea contractului cu terţul. Dacă terţul nu plăteşte sau invocă excepţia de neexecutare din raţiuni determinate de culpa comisionarului, atunci comisionul poate fi compensat de comitent cu daunele pe care le-ar putea cere de la comisionar pentru cauzarea acestui prejudiciu. 3. Clauza de exclusivitate. Comisionarul exclusiv pentru vânzarea unui imobil are dreptul la comision chiar dacă actul s-a încheiat direct cu terţul de către comitent sau dacă actul s-a încheiat cu terţul de către alt comisionar, pe seama comitentului. Explicaţia rezidă în emolumentul clauzei de exclusivitate. Făcând actul cu terţul altfel decât prin comisionarul exclusiv sau prin alt comisionar, înseamnă că comitentul şi-a încălcat obligaţia de exclusivitate, cauzând prejudicii comisionarului. Dreptul la plata comisionului chiar şi în lipsa unui act juridic încheiat de comisionar nu se aplică în cazul în care nu există clauză de exclusivitate. Comitentul are, în acest caz, libertatea să încheie contracte în mod nemijlocit, cu terţi, sau prin oricare dintre comisionarii cu care a contractat. În mod uzual, astfel de situaţii se întâlnesc pe piaţa imobiliară (vânzări şi cumpărări sau închirieri imobiliare prin agenţi imobiliari). 4. Condiţiile achitării comisionului. Comisionul se achită doar dacă s-a încheiat actul cu terţul. Suntem, deci, în prezenţa unui comision de succes (care se aplică, deci, doar dacă s-a reuşit vânzarea/cumpărarea). Nu este exclusă, însă, o remuneraţie pentru eforturile depuse în vederea încheierii actului (pentru auditul potenţialilor clienţi, pentru prospectarea pieţii sau target-area potenţialilor clienţi, pentru realizarea de rapoarte de due dilligence etc.). Contractul cu sine însuşi. Denumirea marginală a art. 2050 NCC este doar parţial corespondentă conţinutului său. În mod esenţial, textul se referă la posibilitatea comisionarului de a încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuşi, obiectul acestui contract fiind exclusiv vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate. De precizat că textul legal nu se referă la orice titlu de valoare; spre exemplu, nu sunt cuprinse în enumerare instrumentele financiare care circulă pe piaţa de capital; circulaţia juridică a acestora, inclusiv prin intermediul contractelor de comision sau al contractelor similare, este supusă reglementării Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Contractul cu sine însuşi nu-i este permis comisionarului în prezenţa unei clauze exprese în contract care îi interzice un astfel de contract. Comisionarul care încheie un contract cu sine însuşi pe seama comitentului nu este un simplu broker (intermediar care nu are el titluri, mărfuri sau bani pe care să le tranzacţioneze pe pieţele reglementate, lucrând doar pe contul clienţilor), ci un trader (intermediar care are titluri, mărfuri sau bani şi care face tranzacţii cu acestea pe pieţele reglementate, pe cont propriu). Chiar şi în caz de contract cu sine însuşi, comisionarul are dreptul şi la comision; dispoziţia legală [art. 2050 alin. (2) NCC] este paradoxală, având în vedere că, practic, acest autocontract transformă comisionul în vânzare sau, după caz, cumpărare, câştigul „comisionarului” fiind mai degrabă rezultatul (emolumentul) acestor contracte decât al contractului de comision în sine. 2. Interdicţia negocierii în minus a preţului. Comisionarul poate să cumpere el astfel de bunuri (în loc să găsească un terţ cumpărător) de la comitent, ceea ce înseamnă că el este şi vânzător şi cumpărător în cadrul aceluiaşi act juridic; în acest caz, comisionarul va plăti preţul cerut de comitent, fiind exclusă posibilitatea negocierii în minus a preţului. Comisionarul poate să vândă el (în loc să găsească un terţ vânzător) către comitent, ceea ce înseamnă că el este şi cumpărător şi vânzător în cadrul aceluiaşi act juridic; în acest caz, va plăti comitentului preţul curent al titlurilor sau mărfurilor cotate, fiind exclusă posibilitatea negocierii în plus a preţului. 4. Conflictul de interese. Contractul cu sine însuşi, deşi nu este interzis, are totuşi un mare potenţial de conflicte de interese sau de manipulare a pieţei reglementate de mărfuri cotate şi de aceea ar trebui privit cu circumspecţie, pentru evitarea conflictelor juridice ce ar putea decurge din el. Pe de altă parte, comisionarul care încheie cu sine însuşi un contract pe seama comitentului deţine informaţii pe care alţi comisionari sau intermediari de pe piaţa reglementată pe care acţionează nu le cunosc, de unde un potenţial mare de concurenţă neloială şi de delict de iniţiat (tranzacţii cu informaţii privilegiate). Miza personală a comisionarului trece dincolo de interesul legitim de a încasa emolumentul contractului de comision (remuneraţia), pătrunzând într-o zonă a hazardului moral unde comisionarul poate câştiga ruinând comitentul, afectând concurenţa sau distrugând credibilitatea pieţei reglementate. Conflictul de intereseeste reglementat în materia reprezentării (art. 1303 NCC), situaţia dând dreptul reprezentatului la anularea contractului cu terţul astfel încheiat, cu condiţia ca acest conflict să fi fost cunoscut sau să fi trebuit să fie cunoscut de terţul contractant la data încheierii contractului. De asemenea, contractul cu sine însuşi este anulabil la

cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost în mod expres împuternicit în contract să încheie contractul cu sine însuşi sau cuprinsul contractului a fost determinat de o asemenea manieră încât este exclusă posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304 NCC). Deşi comisionul este un mandat fără reprezentare, pentru identitate de raţiune (comisionarul se reprezintă pe sine însuşi în acest „autocontract”), textul respectiv se aplică şi contractului de comision. Evident, întrucât nu este implicat un terţ contractant, nu se cere proba cunoaşterii de către acesta a conflictului de interese. În doctrina aferentă Codului civil de la 1864 s-a admis că un astfel de „autocontract” poate fi anulat pentru dol prin reticenţă sau pentru încălcarea obligaţiei de loialitate faţă de mandant, dar că el este valabil dacă mandantul se află în cunoştinţă de cauză sau dacă clauzele mandantului sunt atât de precise şi concrete, încât este exclusă lezarea intereselor mandantului (a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, p. 322). 5. Excepţie. Comitentul va putea considera că vânzarea sau cumpărarea s-a făcut în contul său şi va cere de la comisionar executarea contractului, dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu face cunoscută comitentului persoana cu care a contractat. Această excepţie de la regulă nu se poate extinde prin analogie la contractele de comision care nu au ca obiect titluri de credit sau mărfuri cotate pe pieţele reglementate. Momentul revocării. În mod logic şi legitim, revocarea comisionului poate să intervină doar până la momentul încheierii contractului cu terţul. Revocarea ulterioară a contractului de comision nu mai are efecte decât pentru alte acte (inclusiv acte adiţionale la actul iniţial încheiat cu terţul) sau operaţiuni pe care ar fi urmat să le încheie comisionarul revocat pe seama comitentului revocator. Contractul de comision cu clauză de exclusivitate rămâne în vigoare chiar dacă contractul cu terţul s-a încheiat direct de comitent sau de alt comisionar, pe seama comitentului. Dacă revocarea intervine până la momentul încheierii contractului cu terţul, comisionarul îşi pierde calitatea de mandatar fără reprezentare, dar îşi păstrează dreptul la o parte din comision (proporţional cu diligenţele depuse şi cheltuielile efectuate pentru îndeplinirea însărcinării până în acel moment, al revocării) Răspunderea comisionarului 1. Condiţii. Pentru fapta terţului de a nu-şi îndeplini obligaţiile rezultate din contractul încheiat pe seama comitentului de comisionar cu terţul, comisionarul nu răspunde. Responsabilitatea incumbă terţului, pentru că el este parte în contract. Aceasta poate fi antrenată de comisionar, întrucât terţul îşi asumă obligaţii directe faţă de comisionar, dar comitentul, de regulă, se subrogă comisionarului în drepturile rezultate din contract, urmând a-l acţiona el în răspundere pe terţ. Cu toate acestea, prin contractul de comision se poate stipula în sarcina comisionarului o garanţie a executării contractului de către terţ. Pentru a exista o asemenea garanţie, ea trebuie reglementată prin clauză expresă. Pentru o astfel de garanţie, comisionarul va fi remunerat în plus, cu un comision special „pentru garanţie” sau „pentru credit” (star del credere). Părţile pot deroga de la obligaţia plăţii unui comision special. Dacă valoarea acestui comision special nu este prevăzută sau nu este determinabilă conform contractului, se va pronunţa instanţa.Bunurile aflate în detenţia comitentului pot fi reţinute cu titlu de garanţie pentru plata comisionului. În virtutea acestui drept de retenţie, comisionarul beneficiază de un drept de preferinţă faţă de vânzătorul neplătit. Privilegiul există numai atâta timp cât bunurile se află în detenţia comisionarului.

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, deci un mandat fără reprezentare. Obiectul acestui contract este restrâns la vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Contractul de comision, în schimb, are ca obiect atât vânzarea, cât şi cumpărarea de bunuri, precum şi prestarea de servicii pe seama comitentului, dar în numele comisionarului. Alături de bunuri mobile şi servicii, contractul de comision are ca obiect derivat şi bunurile imobile. O altă diferenţă faţă de contractul de comision pare a fi referirea la predarea bunurilor mobile către consignatar. Din modul în care este formulat art. 2054 alin. (1) NCC ar putea rezulta că predarea bunurilor mobile este o condiţie de valabilitate a contractului de consignaţie, acesta fiind un contract real. În rest, întrucât consignaţia este o varietate de comision, înseamnă că sunt aplicabile toate condiţiile de valabilitate şi, în principiu, toate regulile relative la comision şi la contractul de mandat fără reprezentare, în general [inclusiv regula din art. 2039 alin. (2) NCC care trimite la dreptul comun al contractului de mandat propriu-zis]. 2. Efectele contractului. Ca şi în cazul contractului de comision, trebuie făcută distincţia între, pe de o parte, efectele contractului între consignant şi consignatar, şi, pe de altă parte, efectele executării de către consignatar a însărcinării primite prin încheierea contractului de vânzare cu un terţ. Efectele contractului între părţile acestuia sunt drepturile şi obligaţiile părţilor. În principal, consignatarul are obligaţia de a primi şi conserva bunurile (care rezultă din art. 2060 NCC), obligaţia de a îndeplini însărcinarea primită şi obligaţia de a da socoteală consignantului (acestea din urmă rezultă din dispoziţiile relative la mandatul propriu-zis).

În virtutea obligaţiei de a îndeplini însărcinarea primită de la consignant, consignatarul poate vinde bunurile încredinţate în următoarele condiţii: dacă prin contract sau în notele ori facturile trimise, consignantul a stabilit un anumit preţ, consignatarul nu poate vinde sub acel preţ; dacă preţul de vânzare nu a fost adus la cunoştinţa consignatarului, el poate vinde numai contra numerar şi la preţurile curente; dacă prin contract se acordă consignatarului dreptul de a vinde pe credit, fără a se preciza condiţiile, consignatarul va putea să acorde credit numai comercianţilor din domeniul respectiv pe termen de maximum 90 de zile, pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin; consignantul poate modifica oricând condiţiile de vânzare, obligatorii pentru consignatar de la momentul aducerii la cunoştinţă în scris. În virtutea obligaţiei de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său, consignatarul este ţinut să îl informeze pe consignant în legătură cu vânzările (pe numerar şi pe credit) făcute către terţi, la termenele stabilite în contract sau, dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, la sfârşitul fiecărei săptămâni; obligaţia de a-i remite consignantului sumele primite de la terţi pentru bunurile vândute, cambiile şi garanţiile primite la termenele prevăzute în contract sau, dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni; obligaţia de a restitui consignantului bunurile primite în cazul în care acestea nu au fost vândute. Obligaţia de a da socoteală este opozabilă şi administratorului judiciar/lichidatorului, în cazul în care consignatarul este supus procedurii insolvenţei. Efectele executării contractului de consignaţie rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de consignatar cu terţul, consignatarul având calitatea de vânzător, iar terţul cocontractant, calitatea de cumpărător. Datorită structurii specifice a contractului de consignaţie (grefată pe cea a contractului de comision) consignantul, deşi proprietar al mărfurilor, nu intră în raporturi juridice directe cu terţul cocontractant. 3. Reglementarea contractului de consignaţie. Aceasta este dată de regulile din paragraful 3 din secţiunea relativă la mandatul fără reprezentare, de legea specială (în măsura în care există, o astfel de lege ar trebui să aibă prioritate la aplicare faţă de dispoziţiile din noul Cod civil, care reprezintă dreptul comun; această ordine de prioritate rezultată din regula specialia generalibus derogant pare a fi inversată de art. 2054 NCC), de regulile relative la comision şi de cele relative la mandat, dacă acestea din urmă nu contravin secţiunii relative la mandatul fără reprezentare [faptul că art. 2054 alin. (2) NCC prevede că legea specială nu poate „contraveni” acestor norme, este în contradicţie cu regulile de tehnică legislativă]. Este foarte probabil ca aceste inadvertenţe de formulare să rezulte din faptul că, practic, paragraful 3 (art. 2054-2063 NCC) reprezintă o preluare a dispoziţiilor fostei legi a consignaţiei (Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie, modificată prin Legea nr. 34/1936, abrogată prin art. 230 LPA; o dovadă clară a acestei constatări este că multe texte din această lege, vetustă şi plină de referiri la realităţi specifice anilor 1930, se regăsesc în noul Cod civil; spre exemplu, un astfel de text este art. 2061 NCC privind vânzarea „pe credit”, pentru care preţul nu se poate plăti decât prin emiterea de cambii sau bilete la ordin).Forma contractului. Forma scrisă a contractului de consignaţie este cerută ad probationem (prin lege specială se poate cere forma scrisă ad validitatem). În aceste condiţii, nu se pot folosi altfel de mijloace de probă pentru a dovedi existenţa şi conţinutul contractului. Contractul de consignaţie nu există, totuşi, decât dacă bunul a fost predat de către consignant consignatarului. Stabilirea preţului. Preţul la care bunul mobil se vinde este cel stabilit în contractul de consignaţie. În lipsa unei stipulaţii relative la preţ, se aplică preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării. Dovada acestui preţ curent incumbă consignatarului. Preţul vânzării poate fi modificat de consignant, fără acordul consignatarului. Acesta din urmă trebuie să ţină cont de modificarea preţului stabilită unilateral de consignant de la momentul în care decizia de modificare i s-a adus la cunoştinţă (în orice mod, şi nu numai prin notificare). Prin instrucţiuni scrise, consignantul poate stabili ca preţul să fie achitat în alte modalităţi decât plata în numerar, prin virament bancar sau prin emitere de cecuri barate; aceste „alte modalităţi” pot însemna o dare în plată, o compensaţie, o cambie sau un bilet la ordin etc.; consignantul poate, de asemenea, să stabilească prin instrucţiuni scrise, un alt preţ decât preţul curent al mărfii (mai mic sau mai mare). Aceleaşi posibilităţi de modificare a modalităţii de plată sau a cuantumului preţului bunurilor date în consignaţie le are consignantul, prin clauze stipulate în contractul de consignaţie. În lipsa un astfel de clauze speciale sau instrucţiuni scrise, plata preţului se face prin numerar, virament sau cec barat, iar preţul vânzării este cel curent.Obligaţia de a preda (de a remite) consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute ţine de executarea contractului. Din această perspectivă, contractul de consignaţie nu este un contract real, remiterea bunurilor ce urmează a fi vândute nefiind o condiţie pentru însăşi încheierea contractului, ci doar executarea obligaţiei de predare, adică un efect al contractului. Totuşi, din definiţia contractului de consignaţie rezultă că obiectul consignaţiei îl reprezintă vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Implicit, în lipsa predării bunului, contractul de consignaţie nu există. În realitate, deci, contractul de consignaţie poate fi calificat drept contract real. Categoria contractelor reale (gaj, comodat, transport pe calea ferată etc.) se definesc şi se justifică tocmai prin faptul că, pentru naşterea lor valabilă, remiterea bunului, obiect al contractului, este obligatorie, dat fiind că cel care primeşte detenţia bunului nu-şi poate îndeplini propriile obligaţii fără această detenţie; or, situaţia este similară în cazul contractului de consignaţie.

În orice caz, predarea bunurilor nu echivalează cu transmiterea proprietăţii asupra acestora şi nici măcar a posesiei. Consignantul rămâne proprietar, păstrând şi dreptul de dispoziţie. Consignatarul este doar un detentor (depozitar) al bunurilor. În calitate de consignant păstrează calitatea de proprietar, calitate în care poate relua şi ridica oricând toate sau o parte dintre bunurile încredinţate consignatarului, poate controla şi verifica oricând bunurile încredinţate, inclusiv a le inventaria, putând recurge în caz de nevoie la procedura ordonanţei preşedinţiale şi poate modifica oricând, în mod unilateral, condiţiile de vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel. 2. Dreptul consignantului de a dispune de bunuri. Consignantul poate oricând să dispună de bunurile date în consignaţie (să le ridice de la consignatar, să le vândă unui terţ etc.), chiar dacă contractul a fost încheiat pe perioadă determinată. Pentru preluarea bunurilor, consignantul are obligaţia de a da consignatarului un termen rezonabil, în vederea pregătirii preluării bunurilor. În cazul unui refuz de predare din partea consignatarului, consignantul poate să recurgă la procedura sumară şi rapidă a ordonanţei preşedinţiale, prin care i se va pune la dispoziţie concursul forţei coercitive a statului pentru preluare. Preluarea trebuie, însă, să urmeze calea legii şi a justiţiei. În cazul în care consignantul preia bunurile fără consimţământul consignatarului şi fără a fi recurs la procedura ordonanţei preşedinţiale, fapta sa îndeplineşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt. Dreptul de a inspecta starea bunurilor se poate exercita pe toată perioada contractului. 3. Influenţa deschiderii procedurii insolvenţei contractului de consignaţie este diferită, după cum insolvenţa se va fi deschis faţă de consignatar.Dacă este în insolvenţă consignantul, bunurile fac parte din patrimoniul acestuia, fiind supuse procedurii colective faţă de acesta. În consecinţă, bunurile vor fi remise de urgenţă administratorului judiciar sau lichidatorului consignantului. Dacă, în schimb, este în insolvenţă consignatarul, întrucât bunurile nu sunt în patrimoniul acestuia, ele se vor restitui imediat consignantului (care este proprietar). Raportul dintre norma generală [art. 2057 alin. (3) NCC] şi norma specială (Legea nr. 85/2006) poate fi stabilit prin sistematizarea cu art. 90 din Legea nr. 85/2006. Astfel, art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, care se referă la situaţia în care în insolvenţă este consignatarul, conţine în plus faţă de art. 2057 alin. (3) NCC regula după care bunurile date în consignaţie vor fi remise proprietarului (consignantului) dacă nu există un drept de garanţie valabil asupra bunului (gaj sau privilegiu). Articolul 90 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 adăugă regula conform căreia consignantul va avea o creanţă contra consignatarului-debitor, în valoare egală cu preţul bunului, dacă bunul nu se afla, la data deschiderii procedurii insolvenţei, în posesia debitorului iar acesta nu poate recupera bunul de la deţinătorul actual (în realitate, consignatarul este un detentor, şi nu un posesor, iar „deţinătorul actual” este, de fapt, un posesor, de bună sau rea-credinţă). Legea nr. 85/2006 nu reglementează situaţia în care consignantul ar fi în insolvenţă, de unde concluzia că sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, regulile din art. 2057 alin. (3) NCC. Termenul de remuneraţie. Deşi consignaţia este o varietate de comision, suma de bani la care este îndreptăţit consignatarul pentru serviciul prestat (conservarea şi vânzarea bunurilor date în consignaţie) nu se numeşte comision, ci remuneraţie. Termenul nu este foarte fericit ales, întrucât el este un gen, acoperitor pentru multe alte specii, cum ar fi comisionul, onorariul, salariul, renta, redevenţa etc. Titlul oneros al consignaţiei este prezumat, întrucât consignatarul este un profesionist, ca şi comisionarul. Părţile pot, însă, stipula caracterul gratuit al consignaţiei. 2. Stabilirea remuneraţiei. Remuneraţia consignatarului se stabileşte prin contractul de consignaţie. În lipsa unei stipulaţii relative la remuneraţie, se prezumă că aceasta este egală cu suprapreţul vânzării (diferenţa dintre preţurile efectiv realizate şi preţurile prevăzute în contractul de consignaţie sau în notele, facturile şi dispoziţiile consignantului). Dacă vânzarea bunurilor date în consignaţie s-a făcut la preţul curent şi în contractul de consignaţie nu este stabilită valoarea remuneraţiei nici în acest caz, aceasta se stabileşte de instanţă (sau, după caz, de arbitri). Criteriile de stabilire a remuneraţiei sunt: dificultatea vânzării (obiectul consignaţiei îl reprezintă bunurile rare, specializate, istorice, culturale etc.), diligenţele consignatarului (vânzarea se face printr-un magazin real sau virtual, există o extensie naţională sau internaţională a target-ului de clientelă, se organizează licitaţii, se efectuează publicitate şi reclamă etc.) şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantă la preţuri similare.Suportarea cheltuielilor. Cheltuielile de conservare şi de vânzare ale bunurilor date în consignaţie sunt în sarcina consignantului, dacă prin contract nu se prevede altfel. Dacă bunurile sunt preluate de consignant sau transferate în posesia altuia, precum şi în cazul în care contractul nu se poate executa (bunurile nu se pot vinde, fără culpa consignatarului), cheltuielile deja făcute pentru executarea contractului vor fi în sarcina consignantului; aceste sume includ şi daunele-interese pentru eventualele prejudicii suferite de consignatar. Cheltuielile de întreţinere şi depozitare vor fi imputate de consignatar consignantului şi în cazul în care acesta ignoră să îşi reia bunurile (este vorba de cazul în care acestea nu se pot vinde sau de cazurile în care contractul de consignaţie încetează din alte motive). Dacă încetează contractul prin renunţare, consignatarul este dator să avanseze cheltuielile de întreţinere şi depozitare ale bunurilor primite în consignaţie, până când ele vor fi reluate de consignant. Acesta va relua bunurile imediat. Dacă bunurile sunt reluate imediat, aceste cheltuieli rămân în sarcina consignatarului (întrucât el a încetat contractul, prin

renunţare). Invers, dacă nu depune diligenţe (acestea nu sunt simple demersuri teoretice sau intenţii nematerializate) de reluare, consignantul urmează a fi obligat la acoperirea cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere avansate de consignatar.Păstrarea şi conservarea bunurilor. Consignatarul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite, obligaţie care se concretizează în: a) obligaţia de a păstra bunurile în starea în care au fost primite şi de a le depozita la locul convenit; consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa ori a prepuşilor săi; b) obligaţia de a comunica consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor primite în consignaţie; în caz de necomunicare, se prezumă că bunurile au fost primite în stare bună; pentru buna executare sau regularizare a acestor prime două obligaţii, părţile ar trebui să întocmească fie un proces-verbal de predare-primire (bunuri determinate, reduse ca număr), fie un inventar (bunuri în număr mare) prin care să se constate starea materială, fizică, a bunurilor predare; similar, aceste operaţiuni ar trebui efectuate şi remiterea câte cumpărător sau, după caz, la reluarea de către consignatar; c) obligaţia de a suporta cheltuielile de conservare, afară de cazul unei stipulaţii contrare în contract; d) obligaţia de a asigura bunurile primite în consignaţie la o societate acceptată de consignant; legea prevede nivelul sumei asigurate, riscurile ce trebuie asigurate, beneficiarul asigurării, consecinţele neîndeplinirii de către consignatar a obligaţiei de a asigura bunul, precum şi cele ale rezilierii contractului de asigurare pentru neplata la termen a primelor de asigurare (este vorba de agravarea răspunderii consignatarului, în sensul că acesta va răspunde şi pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră). 2. Diligenţa unui bun proprietar. Primirea şi păstrarea bunurilor se va efectua de către consignatar cu diligenţa unui bun proprietar. Remiterea bunurilor către cumpărător (în caz de vânzare reuşită a acestora) sau către consignant (în caz de reluare a acestora pentru eşecul vânzării sau pentru încetarea contractului de consignaţie) se face în starea în care consignatarul le-a primit spre vânzare.

3. Obligaţia de asigurare a bunurilor date în consignaţie incumbă consignatarului, deşi el nu este proprietar, ci doar detentor al bunurilor. Asigurarea se face la valoarea declarată în contractul de consignaţie. În lipsa unei astfel de valori declarate, asigurarea se va face la valoarea de circulaţie (preţul curent) de la data primirii bunurilor în consignaţie. În caz de omisiune de asigurare, consignatarul răspunde faţă de consignant pentru pierderea sau deteriorarea bunuri din cazuri de forţă majoră sau pentru fapta terţilor (furt, distrugere). Asigurătorul trebuie să fie agreat de consignant. În caz de dezacord, se consideră că asigurarea nu există. Pentru a nu risca rezilierea contractului de asigurare, consignatarul este obligat (faţă de consignant; obligaţia plăţii primelor faţă de asigurator rezultă din contractul de asigurare, şi nu din contractul de consignaţie) să achite primele de asigurare. Primele de asigurare sunt costuri de conservare şi întreţinere a bunurilor şi vor fi suportate, în final, tot de consignant. Consignantul va putea încheia şi plăti el un contact de asigurare pentru bunurile date în consignaţie, în caz de omisiune de încheiere a asigurării de către consignatar. Rezultă că interesul asigurării există atât pentru consignant (acesta este un interes subsidiar, care trebuie probat atunci când se încheie asigurarea), cât şi pentru consignatar. De aici concluzia că asigurătorul nu va putea să refuze încheierea sau plata asigurării pe motiv de lipsă a interesului asigurării. Asigurările, indiferent de plătitorul primelor, sunt contractate de drept în beneficiul consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice asigurătorul contractul de consignaţie înainte de plată despăgubirilor. Dacă despăgubirile se plătesc, din orice motiv, consignatarului, acesta va remite despăgubirile consignantului (cu excepţia cazului în care ar putea invoca o compensaţie legală, spre exemplu, cu obligaţia de despăgubire pentru cheltuielile de conservare).

Vânzarea cu termen („pe credit”) este o operaţiune similară cu cea reglementată de art. 2047 NCC pentru contractul de comision. Diferenţele specifice faţă de instituţia similară din materia comisionului sunt, în cazul consignaţiei, următoarele: a) termenul maxim pe care îl poate acorda consignatarul cumpărătorului „pe credit” este de 90 de zile; b) cumpărătorul „pe credit” va emite, pentru garantarea plăţii preţului mărfii, cambii sau bilete la ordin; emiterea de cambii şi bilete la ordin de către simplii particulari este imposibilă; de aici concluzia că cumpărătorul „pe credit” trebuie să fie profesionist; cambia şi biletul la ordin sunt titluri executorii care scutesc beneficiarul acestora de obligaţia de a obţine o hotărâre judecătorească pentru constatarea şi executarea creanţei; c) dacă se efectuează o astfel de vânzare cu termen, consignatarul este solidar răspunzător cu cumpărătorul pentru plata preţului; se poate deroga de la regula solidarităţii prin contractul de consignaţie.Vânzarea cu termen („pe credit”) este o operaţiune similară cu cea reglementată de art. 2047 NCC pentru contractul de comision. Diferenţele specifice faţă de instituţia similară din materia comisionului sunt, în cazul consignaţiei, următoarele: a) termenul maxim pe care îl poate acorda consignatarul cumpărătorului „pe credit” este de 90 de zile;

b) cumpărătorul „pe credit” va emite, pentru garantarea plăţii preţului mărfii, cambii sau bilete la ordin; emiterea de cambii şi bilete la ordin de către simplii particulari este imposibilă; de aici concluzia că cumpărătorul „pe credit” trebuie să fie profesionist; cambia şi biletul la ordin sunt titluri executorii care scutesc beneficiarul acestora de obligaţia de a obţine o hotărâre judecătorească pentru constatarea şi executarea creanţei; c) dacă se efectuează o astfel de vânzare cu termen, consignatarul este solidar răspunzător cu cumpărătorul pentru plata preţului; se poate deroga de la regula solidarităţii prin contractul de consignaţie.Încetarea contractului de consignaţie. Contractul de consignaţie, fiind o specie a contractului de comision, încetează în cazurile prevăzute de lege pentru încetarea acestuia, adică în caz de: revocare a mandatului, renunţare la mandat, moarte, interdicţie, insolvabilitate sau faliment al consignantului sau consignatarului.

Creaţie a sistemului de drept anglo-saxon, contractul de agenţie reprezintă expresia unei concepţii unitare a intermedierii, care înglobează în obiectul său atât negocierea de contracte pentru o altă persoană numită comitent, cât şi încheierea de contracte pe seama acestei persoane, indiferent dacă agentului i-a fost sau nu conferită puterea de a-l reprezenta pe comitent. Contractul de agenţie este un contract încheiat între profesionişti, în sensul art. 3 NCC. Astfel, potrivit art. 2072 alin. (2) NCC, agentul este „un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional”. În ceea ce îl priveşte pe comitent, acesta este o persoană care încheie în mod regulat contracte cu terţe persoane (deci în calitate de profesionist), în acest fel explicându-se faptul că agentul primeşte din partea sa o împuternicire statornică, iar nu o împuternicire referitoare la o operaţiune juridică determinată. Ca orice contract încheiat între profesionişti, contractul de agenţie are în mod esenţial un caracter oneros. În consecinţă, un contract cu titlu gratuit nu va constitui contract de agenţie în sensul noului Cod civil [art. 2073 alin. (1) lit. c) NCC]. Caracterul repetat al operaţiunilor juridice întreprinse de către agent (decurgând din împuternicirea statornică acordată acestuia) delimitează contractul de agenţie de alte contracte având ca obiect facilitarea, de către o terţă persoană, a stabilirii de raporturi juridice contractuale determinate între două subiecte de drept (contractul de mandat, contractul de comision, contractul de expediţie, contractul de intermediere).3. Părţile contractului. În terminologia noului Cod civil, părţile contractului de agenţie sunt agentul şi comitentul. Agentul este acea parte contractantă care se obligă să negocieze sau, după caz, să negocieze contracte şi să încheie contracte cu terţii în numele şi/sau pe seama cocontractantului (comitentul), în schimbul unei remuneraţii. Comitentul este partea contractantă beneficiară a activităţii prestate de către agent în sensul că urmează să încheie cu terţii contractele negociate de către agent sau dobândeşte drepturi şi obligaţii din contractele încheiate de către agent în numele şi / sau pe seama sa. Raporturile dintre agent şi comitent se caracterizează prin independenţa intermediarului. Acesta nu este un prepus al comitentului, ci un profesionist al cărui obiect de activitate constă în facilitarea încheierii anumitor categorii de contracte între comitent şi terţe persoane. De asemenea, reprezentarea nu este esenţială pentru raportul juridic izvorând din contractul de agenţie, o asemenea prerogativă trebuind conferită expres de către comitent. 4. Obiectul contractului. Contractul de agenţie poate avea ca obiect, în funcţie de acordul de voinţă al părţilor: - numai negocierea de contracte cu terţii de către agent în beneficiul comitentului sau - atât negocierea, cât şi încheierea de contracte cu terţii de către agent în numele şi/sau pe seama comitentului. Deşi, într-o interpretare literală a art. 2072 NCC, pare a rezulta că agentul poate încheia contracte numai în numele şi pe seama comitentului (având aşadar putere de reprezentare), din coroborarea acestui text cu prevederile art. 2095 NCC rezultă în mod neîndoielnic faptul că încheierea contractului de către agent în nume propriu, dar pe seama comitentului, nu este exclusă. Astfel, potrivit art. 2095 NCC, dispoziţiile referitoare la contractul de agenţie se completează cu cele aplicabile contractului de comision sau, după caz, mandatului cu reprezentare. Prin obiectul său mai larg (putând include atât negocierea, cât şi încheierea de contracte pe seama comitentului), contractul de agenţie se diferenţiază de acela de intermediere care vizează numai punerea în legătură a clientului cu potenţiali cocontractanţi. De asemenea, prin modul său de executare, contractul de agenţie se delimitează atât de contractul de intermediere, cât şi de contractul de mandat sau de comision. În acest sens, spre deosebire de celelalte contracte menţionate care vizează efectuarea de către una dintre părţi (intermediar, mandatar, comisionar) a unei singure prestaţii sau a unor prestaţii determinate în favoarea cocontractantului, contractul de agenţie are ca obiect efectuarea de către agent a unui număr nedeterminat de prestaţii în favoarea comitentului. Această ultimă trăsătură a contractului de agenţie rezultă în mod neîndoielnic din aceea că, potrivit art. 2072 alin. (1) NCC, împuternicirea de a negocia şi/sau de a încheia contracte este acordată în mod statornic agentului. Prerogativele acordate agentului cunosc o triplă limitare: - din punct de vedere material, agentul este împuternicit să negocieze şi, după caz, să încheie pe seama comitentului nu orice categorii de contracte, ci numai pe acelea care au fost convenite de către părţi; - din punct de vedere spaţial, contractul de agenţie urmează să fie executat de către agent numai în regiunea geografică agreată de către părţi; - din punct de vedere temporal, contractul se încheie adesea pentru o perioadă de timp determinată.

Inaplicabilitate. Articolul 2073 NCC delimitează de o manieră negativă sfera de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la contractul de agenţie, exceptând anumite categorii de raporturi juridice în considerarea unor particularităţi fie ale obiectului, fie ale subiectelor acestora.

1.1. Excluderi care vizează obiectul raportului juridic. Din perspectiva obiectului lor, prevederile art. 2072 şi urm. NCC nu vor fi aplicabile raporturilor juridice care presupun prestarea unor activităţi de intermediere de strictă specializare sau neremunerate. În primul caz, explicaţia rezidă în aceea că activităţile de intermediere de tipul celor desfăşurate în cadrul burselor şi al pieţelor reglementate sau în domeniul asigurărilor şi al reasigurărilor, ca urmare a particularităţilor pe care le prezintă, beneficiază de reglementări speciale (cu titlu de exemplu, menţionăm: Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri, M.Of. nr. 1115 din 6 decembrie 2005; Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M.Of. nr. 571 din 29 iulie 2004; Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, M.Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000 etc.). În cel de-al doilea caz, neremunerarea agentului pentru executarea obligaţiilor ce îi revin pune în discuţie caracterul de contract încheiat între profesionişti a contractului din care aceste obligaţii izvorăsc (un contract încheiat între profesionişti are în mod esenţial un caracter oneros). Întrucât prevederile art. 2072 şi urm. NCC reglementează contractul de agenţie în calitatea sa de contract încheiat între profesionişti, acestea nu vor fi incidente cu privire la un contract care nu întruneşte cerinţa menţionată. 1.2. Excluderi care vizează subiectele raportului juridic. Din perspectiva subiectelor acestora, prevederile art. 2072 şi urm. NCC nu vor fi aplicabile raporturilor juridice în cazul cărora prestaţia caracteristică revine unui subiect calificat, ale cărui prerogative sunt stabilite în mod expres de lege. În această categorie se includ: - organele legale sau statutare ale persoanelor juridice, ale căror prerogative pe planul facilitării stabilirii de raporturi juridice între persoanele juridice menţionate şi terţi (inclusiv puterile lor de reprezentare) sunt stabilite prin: art. 187-251 NCC referitoare la persoana juridică, art. 1881-1954 NCC referitoare la contractul de societate, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii etc.; - asociaţii sau acţionarii care sunt împuterniciţi să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari, ale căror prerogative (inclusiv pe planul reprezentării) sunt stabilite prin dispoziţiile legale menţionate mai sus; - administratorul judiciar, lichidatorul, tutorele, curatorul, custodele sau administratorul-sechestru în raport cu comitentul, ale căror prerogative (inclusiv pe planul reprezentării) sunt stabilite prin: art. 1881-1954 NCC referitoare la contractul de societate, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 104-186 NCC referitoare la ocrotirea persoanei fizice, Cartea a V-a C.proc.civ. referitoare la executarea silită etc. Inaplicabilitate. Articolul 2073 NCC delimitează de o manieră negativă sfera de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la contractul de agenţie, exceptând anumite categorii de raporturi juridice în considerarea unor particularităţi fie ale obiectului, fie ale subiectelor acestora. În sensul art. 2075 NCC, clauza de neconcurenţă este acea clauză a contractului de agenţie care are ca efect restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada derulării contractului dintre acesta şi comitent sau ulterior încetării respectivului contract. Din interpretarea coroborată a art. 2075 NCC şi a art. 2074 NCC rezultă că această clauză determină o restrângere a activităţii profesionale a agentului, superioară celei care decurge ca efect al exclusivităţii. În acelaşi timp, însă, pentru ca restrângerea activităţii să nu devină excesivă, legea stabileşte în mod explicit o serie de limite, a căror depăşire este sancţionată prin considerarea ca nescrisă a respectivelor stipulaţii contractuale [art. 2075 alin. (3) NCC].

Ca urmare a consecinţelor pe care această clauză le poate produce asupra activităţii profesionale a agentului, art. 2075 NCC urmăreşte asigurarea unei protecţii adecvate a intereselor sale printr-o reglementare strictă a formei şi a conţinutului clauzei de neconcurenţă. 2. Forma clauzei de neconcurenţă. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 509/2002 stabilea pentru nerespectarea formei scrise sancţiunea nulităţii, fără a preciza regimul juridic al acesteia, ceea ce, într-o interpretare având drept criteriu natura interesului ocrotit de norma juridică în cauză (interesul privat al agentului), conducea la concluzia unei nulităţi relative. În prezent, art. 2075 alin. (2) NCC instituie cerinţa formei scrise ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute a clauzei de neconcurenţă. Calificarea ca absolută a acestei nulităţi determină o serie de consecinţe juridice prin care se asigură o protecţie sporită agentului, respectiv imposibilitatea de confirmare de către agent (ca urmare a presiunii exercitate de către comitent) şi obligaţia instanţei de judecată de a invoca din oficiu această nulitate [art. 1247 alin. (3) şi (4) NCC]. 3. Conţinutul clauzei de neconcurenţă. Clauza stipulează restrângerile impuse activităţii profesionale a agentului pe durata executării contractului de agenţie sau, după caz, ulterior încetării acestuia. Astfel cum rezultă din coroborarea art. 2074 NCC şi a art. 2075 alin. (3) NCC, pe durata executării contractului de agenţie, singura restrângere a activităţii agentului prin intermediul clauzei de neconcurenţă poate consta în interzicerea desfăşurării de către agent a activităţilor de intermediere specifice contractului de agenţie în curs faţă de mai mulţi comitenţi neconcurenţi. Concluzia se impune în condiţiile în care: - pe de-o parte, obligaţia de exclusivitate este consacrată în mod expres de art. 2074 alin. (3) NCC, în ceea ce îi priveşte pe comitenţii concurenţi, nefiind necesară inserarea în contract a unei clauze de neconcurenţă, iar - pe de altă parte, este considerată nescrisă o clauză prin care restrângerea activităţii agentului se extinde în afara regiunii geografice şi a grupului de persoane la care se face referire în contractul de agenţie sau la alte bunuri şi servicii decât cele vizate de acest contract (art. 2075 alin. (3) NCC). După încetarea contractului de agenţie, clauza de neconcurenţă poate opera pentru o perioadă maximă de 2 ani, sub sancţiunea reducerii duratei clauzei ce ar prevedea un interval de timp mai îndelungat. Întrucât obligaţia de exclusivitate nu operează ulterior încetării contractului de agenţie, rezultă că, în această materie, legea permite părţilor o mai largă libertate de acţiune [cu respectarea limitelor stabilite de art. 2075 alin. (3) NCC]. 4. Sancţiunea nerespectării cerinţelor legale referitoare la conţinutul clauzei de neconcurenţă. Sancţiunile impuse de art. 2075 NCC sunt diferite, după cum este vorba despre nerespectarea cerinţelor legale referitoare la sfera limitărilor impuse activităţii profesionale a agentului sau la durata acestor limitări. În primul caz, potrivit art. 2075 alin. (3) NCC, orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă dincolo de limitele circumstanţiate de acest text este considerată nescrisă. Sancţiunea este mai severă decât aceea a nulităţii relative stabilite prin Legea nr. 509/2002, întrucât aplicarea sa nu mai este condiţionată de manifestarea de voinţă a agentului (care, ca urmare a presiunii exercitate de comitent, ar fi putut să nu invoce nulitatea sau să confirme clauza nulă), ci, potrivit art. 1255 alin. (3) NCC, clauzele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [deci cu prevederile art. 2075 alin. (3) NCC]. În cel de-al doilea caz, nerespectarea perioadei maxime de 2 ani de la încetarea contractului de agenţie în care agentul poate fi ţinut de respectarea clauzei de neconcurenţă este sancţionată de art. 2075 alin. (4) NCC prin reducerea corespunzătoare a aplicării în timp a acestei clauze. Şi în acest caz noul Cod civil optează pentru o sancţiune mai severă decât aceea a Legii nr. 509/2002 care se limita să interzică restrângerea activităţii profesionale a agentului pentru o perioadă mai mare de 2 ani de la încheierea contractului. În absenţa unei reglementări speciale, sancţiunea aplicabilă era aceea a nulităţii relative, cu inconvenientele pe care aceasta le presupunea. 5. Ineficacitatea clauzei de neconcurenţă. În condiţiile art. 2093 NCC, clauza de neconcurenţă, valabil încheiată, nu va produce efecte în două situaţii: a) când încetarea contractului ar putea fi provocată de către comitent cu rea-credinţă (eventual pentru a se prevala de clauza de neconcurenţă) şi b) când aplicarea clauzei ar produce consecinţe prejudiciabile grave şi vădit inechitabile pentru agent.Interdicţia vânzării pe credit. Articolul 2076 NCC urmăreşte protejarea intereselor comitentului, în condiţiile în care agentul ar putea recurge la măsuri de natura celor enumerate de textul de lege pentru a favoriza încheierea de contracte între comitent şi terţ, exclusiv în scopul maximizării propriei sale remuneraţii [calculate, potrivit art. 2082 alin. (2) NCC, prin raportare la numărul şi valoarea contractelor încheiate prin mijlocirea sa] ori pentru a obţine dobânzi sau alte foloase. Întrucât textul legal nu stabileşte consecinţele nerespectării interdicţiei menţionate, devin incidente prevederile art. 2095 alin. (1) NCC, care trimit, în completare, la prevederile referitoare la contractul de comision. Acestea din urmă sancţionează atât încălcarea sau depăşirea puterilor primite de la comitent, cât şi vânzarea pe credit fără acordul acestuia. În primul caz, în lipsa ratificării de către comitent, executarea contractului rămâne în sarcina agentului, acesta putând fi obligat, de asemenea, la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat comitentului [art. 2095 alin. (1) NCC, coroborat cu art. 2048 alin. (4) NCC].

În cel de-al doilea caz, agentul este obligat să înştiinţeze de îndată pe comitent, arătându-i persoana cumpărătorului şi termenul acordat, în caz contrar presupunându-se că operaţiunile s-au făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă. Chiar şi în cazul în care îşi îndeplineşte această obligaţie, agentul va putea fi constrâns să plătească de îndată comitentului sumele cu care terţul a fost creditat împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta [art. 2095 alin. (1) NCC, coroborat cu art. 2047 NCC].Implicarea agentului în raporturile dintre comitent şi terţ. Articolul 2077 NCC consacră expres dreptul agentului de a întreprinde anumite măsuri referitoare la executarea contractului încheiat între comitent şi terţ: primirea de reclamaţii privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent şi, respectiv, luarea oricăror măsuri asigurătorii sau care ar fi necesare pentru conservarea drepturilor comitentului. Necesitatea unei asemenea reglementări este determinată de faptul că agentul nu este parte la contractul încheiat între comitent şi terţ prin mijlocirea sa. Rezultă că, în temeiul acestui contract, nu se pot naşte drepturi şi obligaţii în sarcina sa, astfel încât, dacă legiuitorul doreşte să îl implice pe agent în executarea contractului menţionat, prerogativele ce îi revin trebuie consacrate în mod expres. Totuşi, întrucât agentul nu este parte la contract, agentul este obligat să îl informeze pe comitent despre reclamaţiile primite. Raţiunea implicării agentului în executarea contractului încheiat între comitent şi terţ poate fi evidenţiată pe mai multe planuri. În primul rând, raporturile juridice dezvoltate între agent şi terţ în etapele preliminare încheierii contractului dintre acesta din urmă şi comitent implică şi o anumită încredere stabilită între aceştia. În acest fel, agentul ajunge adesea să fie perceput de către terţ drept interlocutorul său direct, chiar dacă raporturile contractuale se stabilesc cu persoana comitentului. De aceea, terţul poate prefera să transmită eventualele reclamaţii, referitoare la bunurile vândute sau serviciile prestate de comitent, nu comitentului, ci agentului cu care a negociat încheierea contractului. În al doilea rând, din punct de vedere spaţial, agentul este, de cele mai multe ori, mai bine poziţionat pentru a primi reclamaţii din partea terţului. Astfel, contractul de agenţie presupune, adesea, desfăşurarea de către agent a activităţilor de intermediere într-o anumită regiune geografică (în care se găseşte, cel mai probabil, şi sediul cocontractantului care ar dori să formuleze o reclamaţie), ceea ce implică, prin ipoteză, prezenţa sa în regiunea respectivă. Avantajul proximităţii este posibil să nu fie întrunit în ceea ce îl priveşte pe comitent care ar putea recurge la respectivul agent în vederea realizării unei intermedieri, tocmai din cauza absenţei sale din respectiva regiune geografică. În fine, implicarea agentului în executarea contractului asigură o mai bună urmărire de către comitent a derulării relaţiilor contractuale cu terţul, inclusiv sub aspectul luării celor mai adecvate măsuri în cazul neîndeplinirii de către terţ a obligaţiilor ce îi incumbă potrivit contractului. În acest sens, astfel cum s-a reţinut în doctrină şi în practica judiciară, agentul poate solicita constatarea viciilor în condiţiile prevăzute în contract, poate promova o acţiune în justiţie pentru a recupera orice prejudiciu cauzat comitentului ca urmare a nerespectării de către terţ a obligaţiilor contractuale etc. (a se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, p. 572).Cerinţe de formă privind contractul de agenţie. Articolul 2078 NCC instituie obligaţia încheierii contractului în formă scrisă, stabilind, în ceea ce priveşte scopul consacrării unei asemenea cerinţe, o regulă şi o excepţie. Ca regulă, forma scrisă este cerută ad probationem, contractul încheindu-se în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, în conformitate cu prevederile art. 1178 NCC. Imposibilitatea de a dovedi existenţa contractului printr-un alt mijloc de probă, a determinat consacrarea în art. 2078 alin. (2) NCC a dreptului oricăreia dintre părţile contractante de a obţine de la cealaltă parte un înscris semnat, cuprinzând conţinutul contractului. Pentru a asigura o protecţie adecvată a părţii care beneficiază de dreptul menţionat, legea a interzis expres renunţarea la acesta. Prin excepţie, forma scrisă este cerută ad validitatem, dacă prin lege se impune o astfel de condiţie pentru încheierea contractului. O asemenea excepţie este consacrată, în materia contractului de agenţie, prin art. 2075 NCC care impune redactarea clauzei de neconcurenţă în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute. Rezultă că, dacă părţile decid includerea în contract a unei asemenea clauze, aceasta trebuie redactată în scris ad validitatem. Absenţa formei scrise va atrage, însă, doar nulitatea clauzei de neconcurenţă, iar nu a întregului contract de agenţie.Principiile care guvernează executarea obligaţiilor agentului. Articolul 2079 alin. (1) NCC stabileşte două principii care trebuie să cârmuiască activitatea agentului, indiferent că acesta execută obligaţiile ce îi incumbă personal sau prin intermediul prepuşilor săi: principiul bunei-credinţe şi acela al loialităţii. Buna-credinţă constituie un principiu fundamental care, în sistemul noului Cod civil, cârmuieşte executarea tuturor obligaţiilor civile, indiferent de izvorul acestora. Aplicarea principiului menţionat impune ca agentul să îşi execute obligaţiile contractuale în conformitate cu scopul pentru care acestea au fost instituite în sarcina sa, acţionând astfel încât comitentul să poată beneficia de drepturile corelative respectivelor obligaţii. Potrivit art. 14 NCC, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Principiul loialităţii în raporturile dintre părţi nu este consacrat de o manieră generală în noul Cod civil, ci, de o manieră punctuală, în materia administrării bunurilor altuia (art. 803 NCC) şi în materia contractului de agenţie (art. 2079 şi art. 2080 NCC). Necesitatea consacrării exprese a principiului loialităţii în cazurile menţionate rezidă în faptul că acestea presupun existenţa unei relaţii de durată între părţi, pe parcursul căreia administratorul (în prima situaţie), agentul, respectiv comitentul (în cea de-a doua situaţie) întreprind acte ce pot afecta de o manieră semnificativă patrimoniul celui care beneficiază de pe urma activităţii lor. În ceea ce priveşte activitatea agentului,

aceasta influenţează în mod direct afacerea şi, deci, patrimoniul comitentului, în condiţiile în care acesta din urmă l-a împuternicit în mod statornic să negocieze şi, după caz, să încheie contracte cu terţii, pe seama sa, într-o anumită regiune geografică. Impactul menţionat este cu atât mai evident cu cât, de cele mai multe ori, pe perioada derulării contractului de agenţie, activitatea comitentului în regiunea geografică prevăzută în acest contract se desfăşoară, în concret, preponderent sau chiar exclusiv prin intermediul agentului. 2. Conţinutul obligaţiilor agentului. Obligaţiile instituite în sarcina agentului au în vedere atât situaţia-regulă a executării contractului de către acesta [art. 2079 alin. (2) NCC], cât şi situaţia-excepţie a imposibilităţii sale de a continua executarea contractului de agenţie [art. 2079 alin. (4) NCC]. Cu privire la prima situaţie menţionată, obligaţiile agentului, enumerate exemplificativ în art. 2079 alin. (2) NCC, reprezintă în realitate aplicaţii ale obligaţiei sale principale, respectiv aceea de a negocia sau, după caz, de a negocia şi a încheia contracte în numele şi pe seama comitentului în una sau mai multe regiuni determinate [astfel cum rezultă din prevederile art. 2072 alin. (1) NCC]. În acelaşi timp, modul de redactare a acestor obligaţii subliniază, o dată în plus, ideea că, în executarea lor, agentul este ţinut să respecte principiul bunei-credinţe şi pe acela al loialităţii. Astfel, agentul trebuie să comunice comitentului „toate informaţiile necesare de care dispune” şi „să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi (…) încheierea contractelor (…) în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent”. Cu privire la cea de-a doua situaţie menţionată, art. 2079 alin. (4) NCC consacră o singură obligaţie a agentului – aceea de a-l informa de îndată pe comitent. Instituirea unei asemenea obligaţii este justificată de importanţa pentru patrimoniul comitentului a activităţii de intermediere prestate de către agent, fapt care impune asigurarea unei protecţii adecvate a acestuia. Doar în măsura în care este informat de îndată în legătură cu imposibilitatea agentului de a continua executarea contractului, comitentul poate întreprinde măsurile necesare pentru a preveni producerea unei pagube (recurgerea la un alt agent sau întreprinderea în mod direct a măsurilor necesare în vederea încheierii de contracte cu terţii). 3. Substituirea agentului. Fiind aplicabile regulile din materia contractului de mandat, rezultă că împuternicirea de a desfăşura activităţi de intermediere este conferită agentului intuitu personae. În consecinţă, agentul îşi va putea substitui o altă persoană numai dacă un asemenea drept i-a fost conferit în mod expres de către comitent sau, în lipsă, în condiţiile restrictive impuse de art. 2023 alin. (2) NCC. În ceea ce priveşte răspunderea agentului pentru actele persoanei substituite, art. 2023 alin. (3) şi (4) NCC impune o distincţie după cum substituirea a fost sau nu autorizată. Astfel, în primul caz, agentul nu răspunde decât pentru diligenţa depusă în alegerea acestei persoane şi în transmiterea instrucţiunilor necesare pentru prestarea activităţii de intermediere; în schimb, în cel de-al doilea caz, agentul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. 3. Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 2079 NCC. Orice clauză contractuală prin care s-ar deroga de la prevederile art. 2079 NCC în defavoarea agentului este considerată nescrisă (art. 2094 NCC). Efectul considerării nescrise a acestei clauze constă în înlocuirea sa cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC].Principiile care guvernează executarea obligaţiilor comitentului. Întocmai ca şi în cazul obligaţiilor agentului [art. 2079 alin. (1) NCC], executarea obligaţiilor contractuale de către comitent trebuie să respecte principiul bunei-credinţe şi pe acela al loialităţii.

Buna-credinţă constituie un principiu fundamental care, în sistemul noului Cod civil, cârmuieşte executarea tuturor obligaţiilor civile, indiferent de izvorul acestora. Aplicarea principiului menţionat impune comitentului să îşi execute obligaţiile contractuale în conformitate cu scopul pentru care acestea au fost instituite în sarcina sa, acţionând astfel încât să permită agentului executarea propriilor sale obligaţii. Potrivit art. 14 NCC, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Principiul loialităţii în raporturile dintre părţi nu este consacrat de o manieră generală în noul Cod civil, ci de o manieră punctuală în materia administrării bunurilor altuia (art. 803 NCC) şi în materia contractului de agenţie (art. 2079 şi art. 2080 NCC). Necesitatea consacrării exprese a principiului loialităţii în cazurile menţionate rezidă în faptul că acestea presupun existenţa unei relaţii de durată între părţi, pe parcursul căreia administratorul (în prima situaţie), agentul, respectiv comitentul (în cea de-a doua situaţie) întreprind acte ce pot afecta de o manieră semnificativă patrimoniul celui care beneficiază de pe urma activităţii lor. În acest sens, trebuie observat faptul că agentul desfăşoară activităţi de intermediere cu caracter profesional, astfel încât modul în care comitentul îşi execută propriile obligaţii este susceptibil de a-i afecta afacerea şi, implicit, patrimoniul. 2. Conţinutul obligaţiilor comitentului. Obligaţiile comitentului, enumerate exemplificativ în art. 2080 alin. (2) şi (3) NCC, sunt configurate astfel încât, pe de-o parte, să faciliteze executarea obligaţiilor corelative ale agentului (furnizarea de către agent de mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, precum şi a informaţiilor necesare executării contractului de agenţie), iar, pe de altă parte, să permită agentului să îşi exercite drepturile de care beneficiază în temeiul contractului şi, în special, a dreptului la remuneraţie (plata remuneraţiei în condiţiile şi termenele prevăzute în contract sau în lege, informarea agentului atunci când comitentul anticipează o scădere semnificativă a volumului contractelor încheiate, precum şi în legătură cu acceptarea, refuzul sau neexecutarea unor contracte negociate sau încheiate de către agent, dat fiind faptul că volumul contractelor încheiate constituie principalul criteriu al remuneraţiei cuvenite agentului în conformitate cu prevederile art. 2084 şi 2085 NCC). În acelaşi timp, modul de redactare a acestor obligaţii subliniază, o dată în plus, ideea că, în executarea lor, comitentul este ţinut să respecte principiul bunei-credinţe şi pe acela al loialităţii. Astfel, comitentul trebuie să pună la dispoziţie agentului mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie „în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare”, „să furnizeze agentului informaţiile necesare”, să îl înştiinţeze pe agent „într-un termen rezonabil” atunci când anticipează o scădere semnificativă a volumului contractelor încheiate, precum şi în legătură cu acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent. 3. Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 2080 NCC. Orice clauză contractuală prin care s-ar deroga de la prevederile art. 2080 NCC în defavoarea agentului este considerată nescrisă (art. 2094 NCC). Efectul considerării nescrise a acestei clauze constă în înlocuirea sa cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC.Necomunicarea de către comitent a acordului la încheierea unor contracte negociate de agent. Efecte. Astfel cum rezultă din interpretarea art. 2072 NCC, împuternicirea dată agentului poate viza, după caz, negocierea de contracte pentru comitent sau încheierea de contracte în numele şi pe seama acestuia. În mod corespunzător, conduita impusă de lege comitentului în raport cu activitatea prestată de către agent va fi diferită în funcţie de distincţia menţionată. Astfel, în cazul în care agentul contractează în numele şi pe seama comitentului, contractul devine obligatoriu pentru acesta din urmă. În schimb, atunci când agentul este împuternicit numai pentru negocierea unui contract, decizia cu privire la încheierea contractului aparţine exclusiv comitentului. Pentru această din urmă situaţie, art. 2081 NCC reglementează efectul tăcerii comitentului, în sensul că necomunicarea într-un interval de timp rezonabil a acordului său va fi calificată drept o renunţare la încheierea contractului.Faptul generator al dreptului la remuneraţie. În conformitate cu prevederile art. 2082 alin. (1) NCC, dreptul la remuneraţie se naşte, ca regulă, ori de câte ori comitentul încheie un contract ca urmare a intervenţiei agentului. Coroborând acest text cu prevederile art. 2072 alin. (1) şi ale art. 2083 NCC, rezultă că, în accepţiunea noului Cod civil, prin „intervenţia” agentului se înţelege activitatea prestată de acesta în sensul de a fi negociat sau, după caz, de a fi negociat şi încheiat un anumit contract în numele şi pe seama comitentului. Prin excepţie, atunci când remuneraţia îmbracă forma unui comision, faptul generator al acesteia are, potrivit art. 2083 NCC, o sferă mai largă de cuprindere, incluzând încheierea unor contracte de către comitent nu numai ca urmare a intervenţiei agentului, ci şi în absenţa oricărei asemenea intervenţii, dar în următoarele situaţii: - contractul a fost încheiat de către comitent cu un client procurat anterior de către agent pentru contracte sau acte de comerţ similare; - contractul a fost încheiat de către comitent cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă 2. Forma remuneraţiei. Articolul 2082 alin. (2) NCC permite părţilor să stabilească dacă remuneraţia are un cuantum fix sau variabil, precum şi dacă nivelul acesteia se stabileşte prin raportare la numărul contractelor încheiate de către comitent, al actelor de comerţ efectuate de către agent în folosul comitentului sau la valoarea acestora. În accepţiunea noului Cod civil, remuneraţia calculată în funcţie de numărul sau valoarea contractelor încheiate de către comitent ori a actelor de comerţ întreprinse poartă numele de comision. Codul reglementează în detaliu comisionul cuvenit agentului în art. 2083-2087 NCC, ceea ce determină o serie de consecinţe pe care o asemenea formă de remunerare le produce:

– sub aspectul sferei faptelor generatoare ale dreptului la comision, art. 2083 NCC extinde sfera acestora la unele ipoteze în care încheierea contractului nu este o consecinţă a intervenţiei agentului; – sub aspectul momentului la care se face aprecierea faptului generator, art. 2084 NCC permite luarea în considerare a activităţii de intermediere prestate de către agent pe parcursul derulării contractului de agenţie, chiar dacă încheierea contractului dintre comitent şi terţ a avut loc după încetarea acestuia; – sub aspectul momentului la care se naşte dreptul la comision, art. 2085-2086 NCC se raportează, de principiu, la momentul executării contractului a cărui intermediere a fost asigurată de către agent, iar nu la acela al simplei sale încheieri; – sub aspectul modului de calcul al comisionului, art. 2087 NCC instituie în sarcina comitentului o serie de obligaţii privind informarea agentului cu privire la veniturile obţinute, astfel încât acesta din urmă să poată verifica maniera în care cuantumul comisionului a fost determinat. 3. Determinarea cuantumului remuneraţiei. Articolul 2082 NCC conţine o reglementare în scară a modului de calcul al remuneraţiei cuvenite agentului, astfel: - în primul rând, cuantumul remuneraţiei se determină potrivit voinţei părţilor, expres exprimate în contractul de agenţie; - în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor sau dacă aceasta nu ar produce efecte juridice ca urmare a unei dispoziţii imperative a legii prin care se stabileşte un anumit mod de calcul, determinarea remuneraţiei se va face în conformitate cu menţionatele prevederi legale; - în lipsa unui mod de calcul stabilit printr-o dispoziţie legală, cuantumul remuneraţiei se va determina potrivit uzanţelor. Soluţia este în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (3) NCC, potrivit cărora, în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea; - în lipsa unor uzanţe aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenţie, cuantumul remuneraţiei se determină ţinând cont de toate aspectele referitoare la contractele încheiate de către comitent, astfel încât să se asigure agentului o remuneraţie rezonabilă.Faptul generator al dreptului la comision. Din coroborarea art. 2082 şi 2083 NCC, rezultă că acest din urmă text operează o extindere a sferei faptelor generatoare ale dreptului la remuneraţie pentru ipoteza în care îmbracă forma comisionului. Astfel, comitentul va datora agentului un comision, nu numai în cazul contractelor încheiate ca urmare a unei intervenţii a acestuia în sensul art. 2072 NCC, dar şi în alte situaţii care nu presupun vreo intervenţie din partea sa. Raţiunea consacrării unui drept la comision în absenţa oricărei intervenţii a agentului este aceea de a asigura menţinerea unui anumit echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul de a remunera pe agent pentru avantajele indirecte procurate comitentului ca urmare a unor acţiuni ale sale anterioare sau de a repara prejudiciul cauzat prin nerespectarea exclusivităţii acordate agentului. În raport cu cele arătate, art. 2083 NCC consacră dreptul agentului de a primi un comision, în absenţa oricărei intervenţii din partea sa, în următoarele situaţii: a) în cazul încheierii de către comitent a unui contract, fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ similare. Raţiunea unei asemenea extinderi a dreptului la comision constă în asigurarea unei remuneraţii adecvate a agentului, în condiţiile în care clientul cu care comitentul a contractat a fost anterior procurat acestuia de către agent, ca urmare a activităţii de intermediere prestate în temeiul contractului de agenţie. În consecinţă, în măsura în care comitentul îşi extinde volumul afacerilor derulate cu respectivul client, prin încheierea de noi contracte de acelaşi tip sau similare celui încheiat iniţial prin mijlocirea agentului, este echitabil ca şi cuantumul comisionului cuvenit agentului să fie majorat în mod corespunzător. b) în cazul încheierii de către comitent a unui contract cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă. Raţiunea unei asemenea extinderi a dreptului la comision constă în asigurarea unei reparaţii adecvate a prejudiciului cauzat agentului prin nerespectarea de către comitent a exclusivităţii ce i-a fost acordată. În consecinţă, în măsura în care comitentul încheie un contract ca urmare a negocierii directe sau a intermedierii asigurate de un alt agent, cel dintâi va datora agentului comisionul ce i s-ar fi cuvenit în cazul încheierii contractului de către comitent urmare a prestării activităţii de intermediere ce îi revenea. 2. Momentul la care se face aprecierea faptului generator al dreptului la comision. Ca regulă, art. 2083 alin. (1) NCC impune luarea în considerare numai a faptelor generatoare ale dreptului la comision (respectiv încheierea de contracte între comitent şi terţ) produse înainte de încetarea contractului de agenţie. Prin excepţie, art. 2084 NCC permite remunerarea agentului şi în situaţia în care contractul a fost încheiat de către comitent cu terţul după încetarea contractului de agenţie, dar faptul generator al dreptului la comision s-a produs anterior respectivului moment.Excepţii de la regula producerii faptului generator al dreptului la comision în timpul executării contractului de agenţie. Prin excepţie de la regula consacrată de art. 2083 NCC, dreptul la comision se poate naşte şi în situaţia în care faptul generator al acestuia (încheierea contractului dintre comitent şi terţ) se produce după

încetarea contractului de agenţie. Articolul 2084 NCC reglementează două situaţii în care devine incidentă excepţia menţionată: a) intervenţia agentului pe parcursul executării contractului de agenţie este cauza principală a încheierii contractului dintre comitent şi terţ, iar aceasta din urmă a intervenit într-un interval de timp rezonabil de la încetarea contractului de agenţie. Prevederea legală are ca scop să recompenseze activitatea prestată de către agent în timpul derulării contractului de agenţie şi care a determinat încheierea unui contract între comitent şi terţ. Nu rareori, activitatea de negociere desfăşurată de către agent în vederea procurării unui client comitentului se derulează pe o anumită perioadă de timp, astfel încât apare ca inechitabilă lipsirea agentului de comisionul cuvenit pentru simplul fapt al încetării contractului de agenţie înainte de încheierea contractului dintre comitent şi terţ. Totuşi, pentru a nu da naştere unor abuzuri din partea agentului, noul Cod civil impune condiţia suplimentară ca respectivul contract să se încheie într-un interval de timp rezonabil de la momentul încetării contractului de agenţie. Cerinţa menţionată se explică prin aceea că scurgerea unui interval de timp lung estompează contribuţia agentului la încheierea contractului dintre comitent şi terţ; b) comanda emanând de la terţ a fost primită de către agent sau de către comitent înainte de încetarea contractului de agenţie. Trimiterea operată de textul legal la prevederile art. 2083 NCC are ca scop protejarea intereselor agentului în condiţiile în care, pe perioada derulării contractului, acesta a întreprins activităţile de intermediere ce îi revin sau, după caz, a fost împiedicat să opereze în aria geografică ori în raport cu persoanele cu privire la care este inserată clauza de exclusivitate. 2. Situaţia agenţilor succesivi. Atunci când comitentul recurge, în mod succesiv, la serviciile mai multor agenţi, iar condiţiile situaţiilor de excepţie menţionate mai sus se întrunesc în persoana agentului precedent, noul Cod civil prezumă că încheierea contractului este rezultatul activităţii de intermediere prestate de acesta. În consecinţă, comisionul este cuvenit, ca regulă agentului precedent, iar nu noului agent. Articolul 2084 alin. (2) nu exclude, totuşi, posibilitatea partajării comisionului între cei doi agenţi, atunci când o asemenea măsură apare ca echitabilă, altfel spus atunci când se probează că şi noul agent a avut o contribuţie în încheierea contractului dintre comitent şi terţ. 3. Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 2084 NCC. Orice clauză contractuală prin care s-ar înlătura dreptul agentului la comision după încetarea contractului de agenţie sau acest drept ar fi supus unor condiţii mai restrictive decât acelea instituite prin art. 2084 NCC este considerată nescrisă (art. 2094 NCC). Efectul considerării nescrise a acestei clauze constă în înlocuirea sa cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC].Momentul naşterii dreptului la comision. Potrivit art. 2082 NCC, faptul generator al dreptului la remuneraţie îl constituie încheierea de către comitent a unui contract cu un terţ, ca urmare a activităţii de intermediere prestate de către agent. Totuşi, în absenţa unei convenţii contrare a părţilor, dreptul la comision nu se naşte la momentul încheierii contractului de către comitent, ci la momentul la care părţile au procedat la executarea acestuia. Opţiunea legiuitorului pentru soluţia menţionată se justifică prin aceea că nivelul comisionului se calculează în funcţie de numărul sau valoarea contractelor încheiate de către comitent prin mijlocirea comisionarului. În aceste condiţii este echitabil ca naşterea dreptului la comision să nu se raporteze la un criteriu formal (momentul încheierii contractului a cărui intermediere a fost asigurată de agent), ci la un criteriu economic (momentul executării contractului dintre comitent şi terţ, adică momentul la care contractul este susceptibil de a aduce un profit comitentului). Dacă raportarea naşterii dreptului la comision la momentul executării contractului încheiat prin mijlocirea agentului este menită să protejeze pe comitent, în schimb modalitatea de circumstanţiere a executării contractului este menită a preveni abuzurile din partea comitentului. Astfel, potrivit art. 2085 alin. (1) NCC, dreptul la comision se naşte nu numai la momentul la care oricare dintre părţile contractante (comitentul sau terţul) şi-a executat obligaţiile contractuale, dar şi atunci când comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile născute din contract.O derogare stipulată pe cale convenţională de la prevederile art. 2085 alin. (1) NCC este admisibilă numai în măsura în care nu este defavorabilă intereselor agentului (art. 2094 NCC). Rezultă că, prin convenţia părţilor, nu s-ar putea conveni decât în sensul stabilirii unui moment al naşterii dreptului la comision anterior celui stabilit de art. 2085 alin. (1) NCC, orice alte clauze contrare acestei prevederi legale fiind considerate nescrise. Efectul considerării nescrise a acestor clauze constă în înlocuirea lor cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC]. 2. Scadenţa obligaţiei de plată a comisionului. În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile contractului de agenţie sunt cele care stabilesc scadenţa obligaţiei de plată a comisionului. Totuşi, printr-o normă imperativă menită a proteja pe agent, este interzisă stabilirea unei scadenţe care să depăşească data limită stabilită de art. 2085 alin. (2) NCC (ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează). Nerespectarea acestei dispoziţii legale este sancţionată prin considerarea ca nescrisă a clauzei contractuale ce a stipulat o scadenţă mai îndepărtată (art. 2094 NCC). Efectul considerării nescrise a acestei clauze constă în înlocuirea sa cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC].Nivelul comisionului datorat în cazul unei neexecutări totale sau parţiale a contractului încheiat între comitent şi terţ. Textul legal particularizează regimul juridic al dreptului la comision în ipoteza neexecutării sau a executării parţiale a contractului încheiat de către comitent ca urmare a activităţii de intermediere prestate de agent. Articolul 2086 NCC impune o distincţie după cum neexecutarea totală sau parţială este cauzată de către agent, de către terţ sau de către comitent. Astfel:

a) în cazul în care neexecutarea totală sau parţială a contractului încheiat de comitent cu terţul este cauzată de o faptă a agentului, dreptul la comision se stinge sau, după caz, se diminuează în mod corespunzător [art. 2086 alin. (2) NCC]; b) în cazul în care neexecutarea totală sau parţială a contractului încheiat de comitent cu terţul este cauzată de o faptă a terţului, dreptul la comision se datorează proporţional cu executarea contractului [art. 2086 alin. (3) NCC]. Prevederea legală menţionată constituie o aplicaţie a dispoziţiilor art. 2085 alin. (1) lit. c) NCC potrivit cărora, în absenţa unei convenţii contrare, dreptul la comision se naşte la momentul executării de către terţ a obligaţiilor sale contractuale; c) în cazul în care neexecutarea totală sau parţială a contractului încheiat de comitent cu terţul este cauzată de o faptă a comitentului, dreptul la comision se datorează de la momentul la care comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale faţă de terţ. Soluţia nu este consacrată de art. 2086 NCC, care nu conţine dispoziţii speciale aplicabile în această ipoteză, ci de art. 2085 alin. (1) lit. b) NCC care stabileşte momentul la care se naşte dreptul la comision. Acest ultim text, menit să protejeze pe agentul care şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau, face inopozabilă faţă respectivul agent renunţarea comitentului la a mai executa contractul încheiat cu terţul. Rezultă că, în această situaţie, noul Cod civil consacră o excepţie de la regula potrivit căreia momentul naşterii dreptului la comision este acela al executării contractului încheiat prin mijlocirea agentului. 2. Restituirea comisionului achitat agentului în cazul neexecutării contractului încheiat între comitent şi terţ. În cazurile menţionate, art. 2086 alin. (4) NCC impune restituirea comisioanelor achitate în plus. Ipoteza vizată de textul legal menţionat este aceea în care părţile au stabilit un moment al naşterii dreptului la comision diferit de cel consacrat prin art. 2085 NCC. În absenţa unei derogări de la prevederile textului legal menţionat, agentul nu s-ar putea găsi în situaţia de a rambursa, în tot sau în parte, comisionul primit, întrucât, potrivit art. 2085 şi 2086 NCC, comisionul se datorează la momentul executării contractului şi proporţional cu aceasta. 3. Sancţiunea nerespectării, în defavoarea agentului, a prevederilor art. 2086 alin. (1), (2) şi (4) NCC. Nerespectarea acestor dispoziţii legale este sancţionată prin considerarea ca nescrise a clauzelor contractuale ce ar conţine derogări în defavoarea agentului (art. 2094 NCC). Din analiza conţinutului art. 2086 alin. (1), (2) şi (4) NCC, rezultă că, în concret, clauzele considerate ca nescrise sunt acelea prin care s-ar prevedea inexistenţa dreptului la comision, respectiv rambursarea integrală a comisionului primit de către agent, în cazul executării parţiale acontractului încheiat ca urmare a intervenţiei agentului. Efectul considerării nescrise a acestor clauze constă în înlocuirea lor cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC].Obligaţia de informare. Asigurarea transparenţei modului de calcul al comisionului datorat agentului de către comitent impune instituirea în sarcina acestuia din urmă a unei obligaţii de informare. Instituirea unei asemenea obligaţii în sarcina comitentului are rolul de a favoriza îndeplinirea efectivă de către acesta a obligaţiei de a plăti remuneraţia cuvenită agentului, în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege [art. 2080 alin. (2) lit. d) NCC]. Conţinutul obligaţiei de informare constă în comunicarea de copii de pe facturile transmise terţilor de către comitent, extrase relevante din registrele contabile ale acestuia şi orice alte informaţii necesare calcului comisionului. Pe baza tuturor acestor informaţii, agentul poate verifica nivelul comisionului cuvenit pentru activitatea de intermediere prestată. Scadenţa obligaţiei de informare este trimestrială, asigurându-se astfel concordanţa dintre aceasta şi scadenţa obligaţiei de plată a comisionului cuvenit agentului [art. 2085 alin. (2) NCC]. 2. Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 2087 NCC. Orice clauză contractuală prin care se realizează, în defavoarea agentului, o altă configuraţie a obligaţiei de informare decât aceea stabilită de art. 2087 NCC (precum înlăturarea acesteia, limitarea situaţiilor în care obligaţia îi incumbă comitentului sau a informaţiilor ce pot fi transmise agentului) este considerată nescrisă [art. 2087 alin. (3) NCC]. Efectul considerării nescrise a acestei clauze constă în înlocuirea sa cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (3) NCC].Prelungirea tacită a contractului de agenţie încheiat pe durată determinată. Reglementând posibilitatea prelungirii tacite a contractului de agenţie încheiat pe perioadă determinată, art. 2088 NCC se distanţează de soluţia consacrată în materia contractului de mandat / comision care, potrivit art. 2095 NCC, constituie dreptul comun pentru acesta. Astfel, potrivit art. 2015 NCC, dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui. Rezultă că, spre deosebire de contractul de mandat care, în mod esenţial, se încheie pe o perioadă determinată, contractul de agenţie (implicit şi cel de comision pentru care contractul de mandat constituie genul proxim) poate fi încheiat şi pe o perioadă nedeterminată, diferenţa menţionată răsfrângându-se şi asupra posibilităţii de prelungire tacită a acestuia. Opţiunea noului Cod civil pentru un tratament diferenţiat al celor două contracte este justificată de particularitatea contractului de agenţie, constând în caracterul repetat al operaţiunilor juridice întreprinse de agent. Acest caracter (decurgând din împuternicirea statornică acordată agentului) delimitează contractul de agenţie de alte contracte având ca obiect facilitarea, de către o terţă persoană, a stabilirii de raporturi juridice contractuale determinate între două subiecte de drept (contractul de mandat, contractul de comision, contractul de expediţie, contractul de intermediere). Continuitatea activităţii prestate de agent explică posibilitatea încheierii contractului de agenţie pe perioadă nedeterminată, precum şi posibilitatea prelungirii tacite a acestuia. În schimb, absenţa continuităţii în timp a activităţii

prestate de către mandatar (încheierea unuia sau a unor acte juridice determinate în numele şi pe seama mandantului) explică soluţia adoptată de legiuitor, în sensul încheierii contractului de mandat exclusiv pe perioadă determinată.Domeniul de aplicare al denunţării unilaterale. Ca regulă, denunţarea unilaterală constituie o cauză de încetare a contractului de agenţie încheiat pe perioadă nedeterminată. Prin excepţie, denunţarea unilaterală este incidentă şi în cazul contractului încheiat pe perioadă determinată, dacă părţile au stipulat expres o asemenea cauză de încetare a acestuia. Potrivit art. 2089 alin. (7) NCC, dispoziţiile menţionate se aplică şi în cazul contractului încheiat pe perioadă determinată care este prelungit tacit pe perioadă nedeterminată. Rezultă că, anterior momentului prelungirii, contractul poate fi denunţat unilateral numai dacă părţile au prevăzut expres această cauză de încetare a contractului. În schimb, după prelungirea tacită, încetarea contractului prin denunţare unilaterală devine regula. 2. Termenul de preaviz. Ca regulă, încetarea contractului prin denunţarea unilaterală (atunci când aceasta este incidentă) este condiţionată de acordarea unui preaviz. Prin excepţie, preavizul nu este obligatoriu în situaţiile prevăzute de art. 2090 NCC. Durata termenului de preaviz poate fi stabilită de către părţi cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 2089 alin. (3), (4) şi (5) NCC. Astfel, dispoziţiile legale menţionate stabilesc o durată minimă a termenului de preaviz de o lună pentru fiecare an început de derulare a contractului, precum şi o durată maximă de şase luni a respectivului termen. Spre exemplu, denunţării unilaterale a unui contract de agenţie care a fost executat de părţi timp de 1 an şi 4 luni, durata termenului de preaviz va fi de cel puţin 2 luni. De asemenea, în cazul denunţării unilaterale a contractului, durata maximă a termenului de preaviz va fi de 6 luni. În exemplele menţionate, părţile ar fi putut conveni contractual o durată a termenului de preaviz mai mare de două luni, dar nu mai mare de 6 luni. În cazul contractului de agenţie prelungit tacit, pentru determinarea duratei termenului de preaviz se ia în calcul întreaga perioadă de derulare a contractului, deci atât perioada anterioară prelungirii tacite, cât şi perioada ulterioară acesteia [art. 2089 alin. (7) NCC]. Ca măsură de protecţie a agentului, art. 2089 alin. (5) NCC interzice stabilirea de către părţi a unor termene de preaviz mai lungi în sarcina acestuia decât cele prevăzute pentru comitent. Per a contrario, părţile pot conveni ca denunţarea contractului de către comitent să fie condiţionată de acordarea unui termen de preaviz mai lung decât acela impus agentului. Modul de calcul al termenului de preaviz este reglementat printr-o normă supletivă. Astfel, în măsura în care părţile nu prevăd altfel, termenul de preaviz expiră la sfârşitul unei luni calendaristice [art. 2089 alin. (6) NCC]. Spre exemplu, dacă termenul de preaviz este de 2 luni şi începe să curgă la data de 7 mai, acesta se va considera împlinit la data de 31 iulie. Prin convenţia lor, părţile pot prevedea orice alt moment al expirării termenului, cu condiţia să nu afecteze durata acestuia. În acest sens, potrivit art. 2552 alin. (2) NCC, termenul stabilit pe luni se socoteşte împlinit în ziua corespunzătoare din ultima lună, respectiv, în exemplul de mai sus, pe data de 7 iulie. Rezultă că părţile nu ar putea prevedea un mod de calcul potrivit căruia termenul să se împlinească înainte de această dată.Cazuri speciale de denunţare unilaterală. Lipsa unui preaviz. Efecte. Încetarea contractului de agenţie prin denunţare unilaterală este condiţionată, ca regulă, de acordarea unui preaviz (art. 2089 NCC). Prin excepţie, art. 2090 NCC reglementează situaţiile în care contractul de agenţie poate fi denunţat unilateral independent de acordarea unui preaviz. Potrivit acestui text, situaţia premisă o constituie existenţa unor circumstanţe excepţionale care fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent. Deşi nedefinite de lege, aceste circumstanţe nu presupun împrejurări având natura juridică a forţei majore sau a cazului fortuit, întrucât intervenţia unor asemenea evenimente ar fi constituit, potrivit art. 1615 şi 1634 NCC, moduri de stingere a obligaţiilor, nemaifiind deci necesară denunţarea unilaterală a contractului. Denunţarea unilaterală a contractului fără preaviz are ca efect încetarea contractului de agenţie, dar nu şi exonerarea de răspundere a părţii care a pus capăt contractului pentru prejudiciile cauzate cocontractantului. Încetarea contractului operează de la momentul primirii de către cocontractant a notificării scrise prin care contractul a fost denunţat. În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu cauzat cocontractantului prin denunţarea unilaterală, circumstanţele excepţionale care fac imposibilă continuarea colaborării dintre părţi nu întrunesc condiţiile forţei majore sau ale cazului fortuit şi, în consecinţă, nu constituie cauze exoneratoare de răspundere [în acest sens, art. 2090 alin. (1) NCC constituie o aplicaţie a art. 1634 NCC].Justificarea dreptului agentului la indemnizaţie. Raţiunea consacrării unui drept al agentului la încasarea unei indemnizaţii în caz de încetare a contractului este, pe de-o parte, aceea de a recompensa pe agent pentru avantajele patrimoniale aduse comitentului prin activitatea de intermediere prestată, iar, pe de altă parte, aceea de a-l dezdăuna pentru eventualele pierderi la care s-ar expune ca urmare a încetării contractului. Avantajele patrimoniale aduse comitentului pot consta, după caz, în procurarea de noi clienţi sau sporirea semnificativă a volumului operaţiunilor cu clienţii existenţi. Elementele menţionate constituie o condiţie necesară, nu însă şi suficientă pentru naşterea dreptului la indemnizaţie, foloasele substanţiale obţinute de comitent ca urmare a activităţii prestate de agent trebuind să subziste după încetarea contractului de agenţie.

Pierderile pe care agentul le-ar putea suferi ca urmare a încetării contractului sunt determinate, în primul rând, de lipsirea sa de remuneraţia (în special sub forma comisionului) pe care ar fi încasat-o în cazul continuării contractului de agenţie. În acest sens, în condiţiile în care contractul încheiat prin mijlocirea agentului ar fi adus foloase substanţiale comitentului, cu caracter de continuitate, această împrejurare nu ar fi rămas fără consecinţe cu privire la cuantumul comisionului datorat agentului (acesta determinându-se prin raportare la valoarea contractului încheiat de către comitent). Ca atare, încetarea contractului, care îl lipseşte pe agent de comisionul cuvenit pentru foloasele ulterioare de care beneficiază comitentul, poate justifica acordarea unei indemnizaţii cu caracter compensatoriu. În al doilea rând, eventuala inserare în contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţă, poate conduce la restrângerea activităţii agentului pentru o anumită perioadă de timp după încetarea acestui contract, în condiţiile art. 2075 NCC. În aceste condiţii, pierderile suferite de agent pot justifica acordarea unei indemnizaţii cu caracter compensatoriu. 2. Cuantumul indemnizaţiei. Cuantumul şi modul de calcul al indemnizaţiei se stabilesc prin acordul părţilor, noul Cod civil limitându-se să plafoneze nivelul acesteia. Astfel, limita superioară a indemnizaţiei este egală cu remuneraţia anuală a agentului, calculată ca medie anuală a remuneraţiei obţinute de către acesta în ultimii cinci ani de derulare a contractului (respectiv în perioada de derulare a contractului, dacă aceasta este mai scurtă de cinci ani). 3. Exercitarea dreptului la indemnizaţie. Dreptul la indemnizaţie trebuie exercitat, sub sancţiunea stingerii sale, prin punerea în întârziere a comitentului, în termen de un an de la data încetării contractului de agenţie. În absenţa unor dispoziţii speciale ale legii, punerea în întârziere se realizează în condiţiile art. 1522 NCC. 4. Dreptul la indemnizaţie în cazul încetării contractului prin decesul agentului. Fiind încheiat intuitu personae, contractul de agenţie încetează prin decesul uneia dintre părţi, astfel cum rezultă din prevederile art. 2030 NCC (aplicabile şi în cazul contractului de agenţie ca urmare a normei de trimitere conţinute în art. 2095 NCC). Articolul 2091 alin. (4) şi (5) NCC consacră expres existenţa unui drept la indemnizaţie şi în ipoteza încetării contractului de agenţie ca urmare a decesului agentului, titularii dreptului menţionat fiind moştenitorii acestuia. 5. Sancţiunea nerespectării dreptului agentului la indemnizaţie. În conformitate cu prevederile art. 2094 NCC, orice clauză contractuală care derogă de la prevederile art. 2091 în defavoarea agentului este considerată nescrisă. Potrivit art. 1255 alin. (3) NCC, clauzele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (deci cu prevederile art. 2091 NCC).Cazurile în care agentul nu beneficiază de dreptul la indemnizaţie. Prin excepţie de la regula consacrată în art. 2091 NCC, agentul nu beneficiază de dreptul la indemnizaţie în situaţiile limitativ prevăzute în art. 2092 NCC. Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că dreptul la indemnizaţie nu este recunoscut agentului în două categorii de situaţii: a) atunci când agentul ar putea provoca încetarea contractului cu rea-credinţă, eventual cu scopul obţinerii respectivei indemnizaţii [încălcând obligaţia stabilită în sarcina sa de art. 2079 alin. (1) NCC] şi b) atunci când agentul consimte la înlocuirea sa, ca parte a contractului de agenţie, cu o terţă persoană. Prima categorie de situaţii la care se referă art. 2092 NCC include: - rezilierea contractului de către comitent din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale . O altă soluţie ar conduce la acordarea unei indemnizaţii agentului care, neexecutând sau executând necorespunzător contractul în mod culpabil, determină rezilierea acestuia; - denunţarea unilaterală a contractului de către agent. O altă soluţie ar conduce la acordarea unei indemnizaţii agentului care ar putea uza de acest mecanism legal de încetare a contractului doar în scopul obţinerii respectivei indemnizaţii. Aceasta este şi raţiunea pentru care dreptul la indemnizaţie nu este înlăturat în cazul în care denunţarea unilaterală a contractului de către agent este motivată de circumstanţe care, în mod rezonabil, îl împiedică pe agent să continue executarea contractului. Cea de-a doua categorie de situaţii la care se referă art. 2092 NCC include: - cesiunea contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ. Întrucât, prin cesiune, contractul de agenţie nu încetează, rezultă că de la momentul cesiunii agentul cedent nu mai este îndreptăţit la indemnizaţie. Potrivit art. 1568 NCC, cesiunea are ca efect transmiterea către cesionar a tuturor drepturilor pe care cedentul le are cu privire la creanţa cedată, deci inclusiv a dreptului la indemnizaţia cuvenită pentru încetarea contractului. Rezultă că noul agent va fi îndreptăţit să primească indemnizaţia la momentul încetării contractului de agenţie; - novaţia contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ. Întrucât, prin novaţie, vechiul raport obligaţional încetează [art. 1609 alin. (3) NCC], rezultă că fostul agent ar putea fi îndreptăţit la indemnizaţie. Totuşi, prin derogare de la dreptul comun în materia novaţiei, art. 2092 NCC prevede transmiterea dreptului la indemnizaţie noului agent, cât timp părţile contractului de agenţie nu au convenit altfel. Justificarea unei asemenea soluţii este aceea că, în concret, activitatea prestată de primul agent în temeiul contractului de agenţie care a încetat este continuată de către cel de-al doilea agent, în temeiul relaţiilor contractuale stabilite cu comitentul, ca urmare a novaţiei. Rezultă că, din punct de vedere economic, efectele specifice contractului de agenţie continuă în folosul comitentului, ulterior novaţiei, sub o altă formă juridică, nejustificându-se, la acest moment, acordarea indemnizaţiei de încetare a contractului. 2. Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 2092 NCC. În conformitate cu prevederile art. 2094 NCC, orice clauză contractuală care derogă de la prevederile art. 2092 NCC în defavoarea agentului este considerată nescrisă (spre exemplu, clauze contractuale prin care se stipulează că agentul nu beneficiază de indemnizaţie în alte situaţii decât acelea prevăzute de art. 2092 NCC sau în cazul în care agentul denunţă contractul pentru motive de vârstă, infirmitate

ori boală a acestuia care nu îi permit continuarea activităţilor). Potrivit art. 1255 alin. (3) NCC, clauzele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (deci cu prevederile art. 2092 NCC). Clauză de neconcurenţă. Ineficacitate. Prin excepţie de la dispoziţiile art. 2075 NCC, în scopul protejării intereselor agentului, o clauză de neconcurenţă valabil încheiată nu va produce efecte în anumite situaţii, limitativ prevăzute de art. 2093 NCC şi care pot fi grupate în două categorii: a) când încetarea contractului ar putea fi provocată de către comitent cu rea-credinţă (eventual pentru a se prevala de clauza de neconcurenţă) şi b) când aplicarea clauzei ar produce consecinţe prejudiciabile grave şi vădit inechitabile pentru agent. Prima categorie de situaţii la care se referă art. 2093 NCC include: - denunţarea unilaterală a contractului de către comitent, cu nerespectarea termenului de preaviz, în absenţa unui motiv grav pentru care nu nu respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului. În conformitate cu prevederile art. 2089 şi 2090 NCC, denunţarea unilaterală constituie o cauză de încetare a contractului de agenţie la care părţile pot recurge cu respectarea cerinţelor impuse de aceste prevederi legale. Principala condiţie pentru încetarea contractului prin denunţare unilaterală o constituie acordarea unui preaviz a cărui durată minimă este stabilită prin norme imperative. Suprimarea condiţiei preavizului este reglementată de o manieră limitativă prin art. 2090 NCC. Din coroborarea acestui text cu prevederile art. 2093 NCC, rezultă că „motivul grav” la care se referă această ultimă dispoziţie legală reprezintă o circumstanţă excepţională, alta decât forţa majoră sau cazul fortuit, care face imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent. Denunţarea unilaterală a contractului de către comitent fără preaviz, în alte condiţii decât acelea prevăzute de art. 2090 NCC, constituie o nerespectare a obligaţiei de a acţiona cu bună-credinţă în raporturile cu agentul [ce îi revine potrivit art. 2080 alin. (1) NCC] şi justifică, astfel, sancţionarea sa prin lipsirea de protecţia pe care i-o asigura clauza de neconcurenţă. - rezilierea contractului de către agent ca urmare a culpei comitentului. O altă soluţie ar conduce la acordarea în mod nejustificat a protecţiei pe care o asigură clauza de neconcurenţă comitentului vinovat de rezilierea contractului. Cea de-a doua categorie de situaţii la care se referă art. 2093 NCC include cazul în care, prin mecanismul clauzei de neconcurenţă, s-ar produce consecinţe prejudiciabile grave şi vădit inechitabile pentru agent. Posibilitatea instanţei de a lipsi de efect sau de a atenua efectul clauzei de neconcurenţă valabil încheiate şi fără să existe o culpă a vreuneia dintre părţi, pentru că produce un dezechilibru grav şi inechitabil între drepturile şi obligaţiile părţilor, constituie o aplicaţie a prevederilor art. 1271 NCC care consacră teoria impreviziunii. Mecanismul legal de protecţie a intereselor agentului. Deseori, în raporturile juridice stabilite între agent şi comitent, puterea economică mai mare a comitentului poate favoriza includerea în contractul de agenţie a unor prevederi care să îl favorizeze excesiv pe acesta în detrimentul agentului. O asemenea realitate a determinat pe legiuitor să instituie un mecanism juridic de protecţie constând în considerarea ca nescrise a acelor clauze contractuale susceptibile de a afecta grav interesele agentului. Considerarea ca nescrise a unor clauze contractuale constituie o sancţiune mai energică decât aceea a nulităţii relative ce ar fi putut fi atrasă de încălcarea unor prevederi legale menite a ocroti interese particulare [art. 1248 alin. (1) NCC], întrucât nu mai este condiţionată de manifestarea de voinţă a agentului (care, ca urmare a presiunii exercitate de comitent, ar fi putut ca să nu invoce nulitatea sau să confirme clauza nulă). Potrivit art. 1255 alin. (3) NCC, clauzele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (deci cu prevederile legale menite a-l proteja pe agent şi care au fost nesocotite prin clauzele contractuale considerate nescrise). 2. Prevederile legale menite a ocroti pe agent instituite de lege sub sancţiunea considerării ca nescrise a clauzelor contractuale contrare. Reglementarea legală a contractului de agenţie urmăreşte să asigure un echilibru în raporturile juridice stabilite între agent şi comitent, iar nu să se substituie libertăţii de a contracta, consacrate de art. 1169 NCC. De aceea, art. 2094 NCC enumeră limitativ dispoziţiile legale a căror nerespectare determină considerarea ca nescrisă a clauzelor contractuale contrare, respectiv cele prin care se stabilesc: - obligaţiile părţilor contractului de agenţie (art. 2079 şi 2080 NCC); - condiţiile naşterii dreptului agentului la remuneraţie [art. 2084, 2085 şi 2086 alin. (1), (2) şi (4) NCC]; - condiţiile naşterii dreptului agentului la indemnizaţie pentru încetarea contractului (art. 2091 şi 2092 NCC). Sancţiunea considerării ca nescrisă este consacrată, de asemenea, de art. 2075 alin. (3) şi art. 2087 alin. (3) NCC în cazul clauzelor contractuale prin care: - se extinde sfera de aplicare a clauzei de neconcurenţă dincolo de limitele permise de lege; - se suprimă sau se limitează obligaţia comitentului de a furniza agentului informaţiile necesare calculării comisionului cuvenit acestuia.Incidenţa altor dispoziţii. Trimiterea cuprinsă în art. 2095 NCC permite ca regulile specifice, aplicabile contractului de agenţie, să se completeze cu prevederile aplicabile contractului de comision sau, după caz, mandatului cu reprezentare care constituie dreptul comun în materia contractelor de intermediere. Prevederile art. 2095 NCC impun cel puţin două observaţii. În primul rând, trimiterea făcută către dispoziţiile aplicabile contractului de comision sau, după caz, mandatului cu reprezentare evidenţiază posibilitatea ca, în funcţie de voinţa părţilor, agentului să îi fie sau nu conferită puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor cu terţii. În al doilea rând, indiferent dacă agentului îi este sau nu conferită puterea de a-l reprezenta pe comitent, norma de trimitere este necesară deoarece, în sistemul noului Cod civil, contractul de agenţie nu constituie un caz particular de

mandat (aşa cum sunt contractul de comision, contractul de expediţie, contractul de consignaţie, toate reglementate prin Capitolul IX „Contractul de mandat” al Titlului IX „Diferite contracte speciale” din Cartea a V-a „Despre obligaţii”), ci o figură juridică sui generis (reglementată prin Capitolul X „Contractul de agenţie” al Titlului IX „Diferite contracte speciale” din Cartea a V-a „Despre obligaţii”). Rezultă că, în absenţa acestei trimiteri, completarea prevederilor aplicabile contractului de agenţie cu acelea incidente în materia contractului de mandat cu reprezentare sau de comision nu ar fi fost posibilă.

Contractul de intermediere. În terminologia noului Cod civil, părţile contractului sunt intermediarul şi clientul. Intermediarul este acea parte contractantă care se obligă să procure un cocontractant pentru clientul său, în vederea încheierii unui contract între aceste ultime persoane. Clientul este partea contractantă beneficiară a activităţii prestate de către intermediar, în sensul că urmează să încheie un contract cu terţul identificat de acesta din urmă. Raporturile dintre intermediar, pe de-o parte, şi persoanele care beneficiază de activitatea prestată de acesta (client, respectiv terţul identificat de intermediar), pe de altă parte, se caracterizează prin independenţa intermediarului. Intermediarul nu se află în relaţii de subordonare în raport cu vreuna dintre persoanele puse în legătură prin executarea obligaţiilor sale. De altfel, de principiu, intermediarul este un profesionist al cărui obiect de activitate vizează punerea în legătură a părţilor care doresc să încheie anumite categorii de contracte. De asemenea, ca regulă, în îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin, intermediarul nu este un reprezentant al părţilor pe care le pune în legătură, el neparticipând nici la negocierea şi nici la încheierea contractului dintre clientul său şi terţ. Prin excepţie, intermediarul poate reprezenta părţile la încheierea contractului dacă a fost împuternicit în acest sens în mod expres (art. 2102 NCC). 3. Obiectul contractului de intermediere. Contractul de intermediere are ca obiect procurarea de către intermediar a unui cocontractant pentru clientul său. Prin această trăsătură definitorie, contractul se delimitează net de contractele de mandat şi comision (care au ca obiect încheierea de acte juridice pe seama mandantului sau, după caz, a comitentului), dar şi de contractul de agenţie (ce are ca obiect negocierea şi/sau încheierea de contracte, cu caracter statornic, pentru/pe seama comitentului). Obligaţiile contractuale ale intermediarului se limitează la identificarea unei terţe persoane şi punerea acesteia în legătură cu clientul său în vederea încheierii unui contract determinat (deosebindu-se astfel de contractul de agenţie chiar şi atunci când acesta ar avea ca obiect identificarea de potenţiali parteneri contractuali pentru comitent). În absenţa unei stipulaţii contractuale contrare, obligaţiile intermediarului sunt obligaţii de rezultat, considerându-se executate numai în cazul în care între terţul identificat de către intermediar şi clientul acestuia se încheie un contract. Concluzia se desprinde din prevederile art. 2097 alin. (1) NCC care condiţionează remunerarea intermediarului de încheierea contractului dintre clientul său şi terţ. Cuantumul remuneraţiei. În absenţa unei stipulaţii exprese a noului Cod civil, contractul de intermediere poate avea, după caz, caracter oneros sau gratuit. Sub acest aspect soluţia este similară celei din materia contractului de mandat şi diferită de aceea adoptată în cazul contractului de comision (art. 2043 NCC) sau a altor contracte încheiate între profesionişti, precum contractul de expediţie (2064 şi art. 2069 NCC) sau contractul de agenţie (art. 2072 NCC). Soluţia adoptată este determinată de faptul că acest contract este reglementat pentru a fi aplicabil nu doar în raporturile juridice dintre profesionişti, ci şi în cazul acelora la care participă neprofesioniştii. Aceasta este, de altfel, şi raţiunea pentru care art. 2096 alin. (2) NCC se limitează la a preciza că intermediarul este independent faţă de părţile intermediate, iar nu că acţionează cu titlu profesional, aşa cum se statuează în cazul comisionarului (art. 2043 NCC) sau al agentului [art. 2072 alin. (2) NCC]. Cu toate acestea, împrejurarea că, din punct de vedere practic, contractul de intermediere este utilizat preponderent de către profesionişti, a determinat ca şi noul Cod civil să instituie o prezumţie de caracter oneros. Existenţa unei asemenea prezumţii rezultă din prevederile art. 2097 alin. (2) NCC, a cărui analiză permite formularea următoarelor concluzii: a) prin convenţia părţilor poate fi stipulat cuantumul remuneraţiei intermediarului pentru activitatea prestată, inclusiv absenţa oricărei remuneraţii (legea nefăcând distincţii) şi b) în absenţa oricărei convenţii dintre părţi (şi a unor prevederi legale speciale), intermediarul are dreptul la o remuneraţie calculată potrivit prevederilor acestui text. Întrucât legea nu distinge, dreptul intermediarului la remuneraţie calculată potrivit art. 2097 alin. (2) NCC există atât în cazul în care contractul de intermediere prevede plata unei remuneraţii, fără a stabili cuantumul acesteia, cât şi în cazul în care contractul nu conţine nicio stipulaţie referitoare la plata unei remuneraţii. Singura ipoteză în care contractul de intermediere are caracter gratuit este aceea în care însuşi contractul conţine o prevedere în acest sens. În ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiei, noul Cod civil conţine o reglementare în scară, fiind determinat: a) în primul rând, potrivit clauzelor contractului de intermediere sau potrivit dispoziţiilor unei legi speciale, după caz; b) în al doilea rând, în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părţi. Această soluţie este aplicabilă în cazul în care existenţa unor raporturi juridice anterioare a făcut posibilă stabilirea între părţi a unor obişnuinţe. c) în al treilea rând, potrivit uzanţelor existente între profesionişti pentru astfel de contracte. Soluţia este în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (3) NCC, potrivit cărora în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. 2. Momentul la care se datorează remuneraţia. Dintre cele trei soluţii posibile cu privire la momentul scadenţei obligaţiei de plată a remuneraţiei – momentul punerii terţului în legătură cu clientul, momentul încheierii contractului dintre client şi terţ, respectiv momentul executării contractului de către terţ – art. 2097 alin. (1) NCC a ales calea de

mijloc. Scadenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei la momentul încheierii contractului dintre client şi terţ (şi dacă încheierea contractului este rezultatul activităţii prestate de intermediar) reprezintă o consecinţă a modului de configurare a obligaţiei principale a intermediarului. Astfel cum rezultă din art. 2096 alin. (1) NCC, intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. În măsura în care acest rezultat nu este atins (contractul nefiind încheiat), obligaţia intermediarului nu este executată şi, în consecinţă, acesta nu este îndreptăţit la plata remuneraţiei. Pe de altă parte, textul citat nu îl obligă pe intermediar să garanteze executarea faţă de client a obligaţiilor pe care terţul şi le asumă prin contractul încheiat cu clientul său, astfel încât nu există vreo raţiune pentru raportarea la acest moment a scadenţei obligaţiei de plată a remuneraţiei intermediarului.Cheltuielile făcute de intermediar în vederea executării contractului. Restituire. Textul instituie o regulă şi o excepţie. Regula o constituie nerambursarea cheltuielilor efectuate de către intermediar pentru executarea contractului. Rezultă că, în absenţa unor stipulaţii contractuale contrare, textul legal prezumă evaluarea de către părţi a acestor cheltuieli la momentul încheierii contractului de intermediere şi includerea lor în remuneraţia cuvenită intermediarului potrivit art. 2097 NCC. Prin excepţie, rambursarea cheltuielilor efectuate de intermediar este permisă în măsura în care a fost stipulată expres în contractul de intermediere. Soluţia consacrată în materia contractului de intermediere este relativ atipică, în condiţiile în care, în mod obişnuit, noul Cod civil instituie regula rambursării cheltuielilor efectuate [art. 2025 alin. (2) NCC în cazul contractului de mandat; art. 2039 alin. (2), art. 2043 şi art. 2025 alin. (2) NCC în cazul contractului de comision; art. 2069 alin. (2) NCC în cazul contractului de expediţie].Repartiţia remuneraţiei între intermediari. Articolul 2099 NCC reglementează de o manieră specială ipoteza în care contractul dintre client şi terţ este încheiat ca urmare a activităţii prestate de mai mulţi intermediari, iar prin contractul/contractele de intermediere nu s-a prevăzut remuneraţia cuvenită fiecăruia dintre aceştia, ci o remuneraţie globală plătibilă de către client în cazul încheierii contractului intermediat. Într-o asemenea ipoteză,

indiferent dacă s-a încheiat un singur contract între client, pe de o parte, şi intermediari, pe de altă parte, iar acesta stabileşte o remuneraţie totală pentru încheierea contractului intermediat, ori au fost încheiate contracte individuale (între client şi fiecare intermediar), iar acestea prevăd o remuneraţie totală plătibilă indiferent de numărul intermediarilor, suma astfel menţionată se divide în mod egal între intermediari. Regulile de repartizare a remuneraţiei între intermediari sunt stabilite prin norme supletive, astfel încât prin contractul/contractele de intermediere poate fi stabilită o altă modalitate de împărţire a remuneraţiei cuvenite intermediarilor. Obiectul obligaţiei de informare. Obligaţia de informare are ca obiect ansamblul informaţiilor referitoare la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat. Întrucât textul legal nu distinge, rezultă că sunt avute în vedere atât informaţiile comunicate intermediarului de către client cu scopul de a fi utilizate în activitatea sa de procurare a unui cocontractant pentru acesta, cât şi informaţii pe care intermediarul le-ar deţine din alte surse. De altfel, de cele mai multe ori, intermediarul este selectat în considerarea calităţii sale de profesionist, specializat în mijlocirea încheierii anumitor categorii de contracte, ceea ce presupune aptitudinea sa de a identifica şi comunica terţului toate aspectele relevante referitoare la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat. Singura limită pe care legea o impune intermediarului în executarea acestei obligaţii este aceea de a nu prejudicia în mod culpabil interesele clientului. Întrucât legea nu impune o anumită formă de vinovăţie, devin aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) NCC, răspunderea intermediarului putând fi angajată indiferent dacă a prejudiciat interesele clientului cu intenţie sau din culpă.Obiectul obligaţiei de comunicare. Obligaţia de comunicare pe care art. 2101 NCC o stabileşte în sarcina clientului are un obiect diferit în funcţie de modul de calcul al remuneraţiei. Dacă remuneraţia este stabilită ca o sumă globală, atunci este suficientă comunicarea încheierii contractului intermediat. În schimb, dacă remuneraţia se calculează sub formă procentuală, atunci este necesară şi comunicarea bazei de calcul, respectiv a valorii contractului sau a altor elemente esenţiale ale acestuia. Raţiunea instituirii obligaţiei este aceea de a permite intermediarului să cunoască momentul exigibilităţii creanţei sale privind remuneraţia cuvenită pentru activitatea prestată în folosul clientului şi, după caz, cuantumul acesteia. Existenţa unei obligaţii de comunicare a încheierii contractului se impune, astfel, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 2097 NCC, remuneraţia este datorată de către client intermediarului numai la momentul încheierii contractului intermediat. 2. Sancţiunea neexecutării obligaţiei. În cazul neexecutării obligaţiei de comunicare în termen de 15 de zile de la data încheierii contractului, clientul datorează intermediarului dublul remuneraţiei convenite, dacă prin contractul de intermediere nu s-a prevăzut altfel. Prin modul său de formulare, textul art. 2101 alin. (1) NCC are un dublu rol. Pe de-o parte, acesta operează, printr-o normă supletivă, o evaluare legală a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei de comunicare. Pe de altă parte, prin dublarea cuantumului remuneraţiei, textul îndeplineşte o funcţie preventivă în ceea ce priveşte o eventuală conduită ilicită a clientului (ocultarea, în raport cu intermediarul, a încheierii contractului cu terţul).Împuternicirea de a reprezenta părţile intermediate. Ca regulă, şi în aplicarea prevederilor art. 2096 alin. (2) NCC, intermediarul este o persoană independentă faţă de părţile intermediate. Ca atare, în exercitarea atribuţiilor sale de punere în legătură a clientului cu o terţă persoană în vederea încheierii unui contract, intermediarul nu este nici subordonat şi nici reprezentant al vreuneia dintre aceste părţi. Caracterul supletiv al prevederilor art. 2102 NCC permite, însă, derogarea. Împuternicirea intermediarului de a reprezenta părţile la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia trebuie să fie expresă. Ca orice mandat, împuternicirea acordată intermediarului trebuie să respecte aceleaşi cerinţe de formă pe care legea le impune pentru actul juridic ce urmează a fi încheiat (art. 1301 şi art. 2013 NCC). În ceea ce priveşte dubla reprezentare, sugerată de formularea textului („intermediarul poate reprezenta părţile intermediate”), prevederile art. 2012 NCC trebuie coroborate cu acelea ale art. 1304 alin. (2) NCC potrivit cărora contractul încheiat în aceste condiţii este anulabil, numai la cererea celui reprezentat, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.