Managementul productie industriale Anul 2 sem 2

Curs 1 si 2 :Capitolul 1. MANAGEMENTUL PRODUCTIEI SI COMPETITIVITATEA

INTREPRINDERII INDUSTRIALE.1.1.Abordarea cibernetică a întreprinderii industriale;

1.2.Mecanismele competitivităţii industriale;1.3.Managementul producţiei- determinant al competitivităţii firmei.

Întreprinderea (firma) industrială este o verigă organizatorică unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de piaţă şi obţinerea de profit.

Sistemul firmă este un ansamblu de resurse materiale, financiare şi umane de care aceasta dispune la un moment dat în vederea realizării misiunii şi obiectivelor strategice, în jurul cărora gravitează întreaga activitate desfăşurată.

Abordarea sistemică a firmei firma - sistem socio-economic; firma - sistem dinamic; firma - sistem complex; firma - sistem probabilistic; firma - sistem deschis; firma - sistem autoreglabil şi autoorganizabil.

Obiectivele firmei industrialeObiectivul economic se concretizează în:

optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse;

distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.

Mediul exterior

x1

x2

xn

Proces de transformare

cu feed-back

y1

y2

yn

Intrări factori

ieşiriproduse/ servicii

1

Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:

faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al muncii desfăşurate cât şi din punct de vedere al salarizării acestora.

faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să producă cele mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia; Competitivitatea firmei reprezintă capacitatea acesteia de a oferi, în

raport cu concurenţii, produse cu o valoare superioară la costuri egale sau cu o valoare egală la costuri inferioare şi de a construi poziţii competitive avantajoase care să permită realizarea de performanţe economice superioare pe termen lung

MOTOARELE COMPETITIVITĂŢII TQM (Total Quality Management) WCM (World Class Management TQC (Total Quality Control), JIT (Just In Time) SCE (Simultaneous and Concurrent Engineering) TPM (Total Productive Maintenance).

Claritatea şi vizibilitatea spaţiilor şi proceselor

Voinţa partajată de a progresa continuu

Integrare şi cooperare

Calitatea şi competenţa oamenilor

Reactivitate Proactivitate

TQC JIT SCE TPM

Stăpânire a timpului

PIAŢĂ CLIENT

TQMWCM

Stăpânire a produc-tivităţii

Stăpânire a calităţii

Desfăşurare

2

Producţia - activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de producţie, exploatează şi modifică elemente din natură în vederea realizării de bunuri materiale destinate necesităţilor de consum

Capitolul 2 - ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A SISTEMELOR DE PRODUCŢIE

2.1. Procesul de producţie 2.2. Structura organizatorică a unei întreprinderi industriale. Procesul de producţie este componenta de bază a oricărui sistem de

producţie, prin intermediul acestuia realizându-se transformarea intrărilor de factori de producţie în bunuri şi servicii cerute de piaţă.

Procesul de producţie este format din: procesul tehnologic; procese naturale; procesul de muncă. Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice

prin care se realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesele de producţie elementare sunt acele procese prin care

produsul finit se obţine printr-o singură operaţie tehnologică. Procesele de producţie complexe există atunci când asupra

obiectelor muncii se execută mai multe operaţii tehnologice. Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează

asupra obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă. Procese naturale în cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări

fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali (industria alimentară - procese de fermentaţie, industria mobilei - procese de uscare a lemnului etc.)

Logistică internă

Producţie Logistică externă

Marketing şi vânzări Service-

ul

Activităţi auxiliare

Activităţi de bază Lanturi de valori

3

Tipologia proceselor de producţie După modul de participare la obţinerea produsului finit:

procese de producţie de bază; procese de bază pregătitoare; procese de bază prelucrătoare; procese de montaj-finisaj.

procese de producţie auxiliare; procese de producţie de servire; procese de producţie anexă.

După gradul de continuitate; procese de producţie continue; procese de producţie periodice.

După modul de efectuare: Procese manuale; Procese manual-mecanice; Procese mecanice; Procese automate, cibernetizate şi de aparatură,

După modul de obţinere a produsului finit: procese de producţie directe; procese de producţie sintetice; procese de producţie analitice.

După gradul de periodicitate: ciclice; neciclice

După natura tehnologică: procese chimice; procese de schimbare a configuraţiei; procese de asamblare; procese de transport.

După modul de efectuare: Procese manuale; Procese manual-mecanice; Procese mecanice; Procese automate, cibernetizate şi de aparatură,

După modul de obţinere a produsului finit: procese de producţie directe; procese de producţie sintetice; procese de producţie analitice.

După gradul de periodicitate: ciclice; neciclice

După natura tehnologică: procese chimice;

4

procese de schimbare a configuraţiei; procese de asamblare; procese de transport.

Structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii.

Structura funcţională reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi al compartimentelor (tehnice, economice şi administrative), modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi de execuţie.

Structura de producţie şi concepţie, din punct de vedere organizatoric, reflectă locul de desfăşurare a activităţii de producţie, de control tehnic de calitate şi de cercetare în cadrul unor verigi organizatorice bine delimitate.

Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi de producţie industriala se referă la numărul şi componenta unităţilor de producţie, de control şi cercetare, mărimea şi amplasarea lor pe teritoriul întreprinderii, modul de organizare internă a acestora şi legăturile funcţionale care se stabilesc între ele în cadrul procesului de producţie şi cercetare.

Structura de producţie şi concepţie este formata dintr-un număr stabilit de verigi organizatorice de producţie :

secţii de producţie, montaj sau "service"; ateliere de producţie, montaj, proiectare; laboratoare de control şi cercetare; sectoare de producţie; locuri de munca.

Secţia de producţie este o verigă de producţie, distinctă din punct de vedere administrativ, în cadrul căreia se execută un produs, o parte a acestuia sau o fază de proces tehnologic

Secţiile de bază pregătitoare sunt acele secţii în care se execută faze pregătitoare ale procesului tehnologi cum sunt: turnare şi forjare de piese în construcţii de maşini, filatura în industria textilă, croire în industria de confecţii etc.

Secţiile de bază prelucrătoare sunt acele secţii în cadrul cărora are loc transformarea propriu-zisa a materiilor şi materialelor în produse care constituie obiectivul de bază al întreprinderii. Aceste secţii sunt cele de prelucrări mecanice în construcţii de maşini, cele

5

de ţesătorie în industria textilă sau cele de confecţionat din industria confecţiilor.

Secţiile de bază de montaj -finisaj cuprind procese de producţie în cadrul cărora are loc asamblarea diferitelor produse din ansamblele şi subansamblele componente sau de finisare a produsului finit, cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construcţii de maşini şi secţiile de imprimare sau apretare din industria textilă.

Secţiile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută produse sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii pentru buna desfăşurare a proceselor de producţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des întâlnite în cadrul întreprinderilor industriale sunt secţia energetică (centralele producătoare de diferite feluri de energie - energie electrică, abur, aer comprimat etc), secţia de SDV-uri, secţia de reparaţii etc.

Secţiile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul cărora se execută activităţi de producţie ce se constituie ca servicii atât pentru secţiile de bază, cât şi pentru secţiile auxiliare, cum ar fi spre exemplu secţia reţele energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie către diferiţii consumatori din cadrul întreprinderii industriale), secţia depozite şi secţia transport intern.

Secţiile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorificării deşeurilor în acele întreprinderi în care rezultă o cantitate mare de materiale refolosibile. Se constituie ca secţii anexă ale întreprinderii şi standurile de prezentare a produselor din expoziţii şi târguri sau magazinele proprii de desfacere.

Atelierul de producţie este o verigă organizatorică care îşi poate desfăşura activitatea ca subunitate de producţie a unei secţii de producţie sau în mod independent şi atunci se deosebeşte de secţia de producţie doar prin volumul de activitate care se desfăşoară în cadrul acestuia.

Atelierul de proiectare este veriga structurală a cărei activitate este orientată în executarea acelor lucrări de proiectare de dimensiuni mai reduse şi care nu au fost executate de institutele de specialitate.

Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatorică în cadrul căreia se execută diferite analize şi măsurători a calităţii produselor şi a materiilor şi materialelor.

Sectoarele de producţie sunt subunităţi ale atelierului, delimitate teritorial unde se execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite componente ale unui produs.

Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de bază ale întreprinderii industriale. Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu utilaj şi echipament tehnologic corespunzător destinat executării unor operaţii tehnologice sau servicii productive.

Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie:

6

felul materiilor prime folosite; caracterul produsului finit; felul procesului tehnologic utilizat; volumul producţiei fabricate ; gradul de integrare şi nivelul de specializare; felul produselor fabricate şi natura tehnologiei; locul de amplasare a firmei.Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic

Caracteristici: organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic,

denumirea secţiilor de bază fiind dată de procesul tehnologic care se execută în cadrul acestora (turnatorie, forja, filatură, ţesătorie etc.)

în cadrul secţiilor de producţie locuri de muncă universale a cărorfuncţionare este asigurată de forţa de muncă de înaltă calificare;

amplasarea acestor locuri de muncă se face după principiul grupeloromogene de maşini.

Avantajele : permite realizarea unei varietăţi mari de produse; are loc o încărcare completă a locurilor de muncă; are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor

de muncă; acest tip de structură este caracteristic tipului de serie mică sau

individuală.Dezavantajele :

datorită faptului că fiecare fază de proces tehnologic se realizează în secţii diferite, transportul intern în întreprindere este foarte ridicat;

deoarece locurile de muncă trebuie să se adapteze la fabricaţia unei varietăţi mari de produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare ducând la creşterea timpilor de întreruperi în funcţionarea utilajului;

micşorează răspunderea pentru obţinerea unei calităţi ridicate, datorită faptului că produsele se prelucrează în mai multe secţii de producţie;

produsele au un ciclu lung de fabricaţie şi deci există stocuri mari de producţie neterminată, care vor influenţa negativ costul produselor şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante.

7

Structura de producţie şi concepţie pe obiectCaracteristici:

-organizarea secţiilor de producţie este realizată după principiul obiectului de fabricaţie;

-în fiecare secţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia, iar secţiile poartă denumirea produsului pe care-l fabrică;

-locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure operaţii sau a unui număr foarte mic de operaţii;

-amplasarea locurilor de muncă se face sub formă de linii tehnologice specializate în fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia;

-acest tip de structură este specific tipului de producţie de serie mare sau de masă.

Avantaje: asigură organizarea liniilor de producţie în flux cu eficienţa ridicată; permite o creştere a specializării în producţie; reduce volumul de transport intern; reduce durata ciclului de fabricaţie şi a costurilor de producţie; determină o reducere substanţială a stocurilor de producţie neterminată.

Dezavantaje: este tipul de structură de producţie cu o flexibilitate foarte redusă la

schimbările sortimentale;

nu poate fi folosită în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masă.

Structura de producţie şi concepţie mixtăCaracteristici:

organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a secţiilor de producţie organizându-se după principiul tehnologic (cele pregătitoare), iar celelalte după principiul pe obiect;

acest tip de structură este specific tipului de serie mică şi mijlocie;

acest tip de structura îmbină avantajele celorlalte două tipuri şi le elimină dezavantajele

8

CAPITOLUL 3 - MANAGEMENTUL PROIECTELOR DE PERFECŢIONARE A SISTEMELOR DE PRODUCŢIE.3.1.Proiectul - formă de organizare a producţiei ;3.2.Fundamentarea proiectului general de organizare a firmei ; 3.3.Proiectul general de organizare a firmei ; 3.4.Eficienţa proiectului general de organizare a firmei.

3.1.Proiectul - formă de organizare a producţiei .

Proiectul reprezintă un ansamblu, de activităţi unice, creatoare de valoare, cu un puternic caracter inovaţional, desfăşurate in scopul realizării unui obiectiv major, intr-o anumita perioadă de timp, cu resurse materiale, financiare şi umane limitate, în cadrul unei structuri organizatorice speciale, implicând riscuri specifice.

Proiectarea firmelor industriale este acea activitate de studiere a soluţiilor şi aspectelor sub care un produs, o lucrare sau un serviciu urmează a fi realizat, efectuarea calculelor respective şi fundamentarea soluţiei din punct de vedere tehnic şi economic, concretizată sub forma unei documentaţii ce include piese scrise şi desenate.

3.2. Fundamentarea proiectului general de organizare a firmeiPrincipiile proiectării firmelor industriale sunt: principiul integrării factorilor compatibili; principiul realizării unui grad cât mai mare de folosire a maşinilor şi

utilajelor, a suprafeţelor de producţie şi a personalului angajat; principiul flexibilităţii firmei cu cheltuieli cât mai reduse; principiul adaptabilităţii maxime a firmei la schimbările ce pot interveni

în ingineria tehnologică, în îmbunătăţirea procesului de producţie, în condiţiile pieţei;

principiul justei compartimentări şi dimensionări a spaţiilor şi suprafeţelor firmei industriale;

principiul minimizării distanţelor de transport pentru materii prime şi materiale, pentru servicii auxiliare şi personal în interiorul firmei;

principiul realizării unui flux tehnologic logic; principiul creării unor condiţii de muncă optime, ergonomice pentru

personalul angajat; principiul realizării unor proiecte ale firmelor industriale care să

respecte condiţiile de protecţie economico-socială a personalului şi a celor ecologice

Studiul de fezabilitate este documentul care asigură informaţii fundamentate pentru luarea deciziei de investiţii şi presupune efectuarea unor analize comerciale, tehnice, de management şi financiare pentru un obiectiv de investiţii, privit ca un sistem dinamic şi deschis de producţie şi comercializare de bunuri şi servicii.

9

Proiectarea modernă a firmelor industriale presupune găsirea soluţiilor pentru o serie de probleme de proiectare precum:

probleme economice; probleme tehnice; probleme specifice de construcţie; probleme tipice de managementul producţiei,.Probleme economice: stabilirea cât mai exactă a programului de fabricaţie al firmei; stabilirea modului de aprovizionare a firmei cu materii prime şi materiale,

combustibil, energie etc; optimizarea amplasării teritoriale a firmei; stabilirea posibilităţilor de extindere etapizată a firmei; stabilirea mărimii investiţiilor şi a surselor de finanţare a acestora; stabilirea indicatorilor de eficienţă ai investiţiei şi alegerea variantei

optime de investiţii pentru realizarea firmei;Probleme tehnice: asigurarea concordanţei între elaborarea proceselor tehnologice şi

cerinţele fabricării produselor din nomenclatorul firmei; stabilirea programului de lucru al firmei; dimensionarea şi structurarea corespunzătoare a suprafeţelor de producţie

ale firmei; stabilirea grilei de amplasare a utilajelor şi instalaţiilor de lucru; dimensionarea corespunzătoare a suprafeţelor de producţie în concordanţă

cu tehnologia de fabricaţie; întocmirea planului general al firmei industriale care se construieşte şi a

planurilor pe secţii; Probleme specifice de construcţie: realizarea studiilor geologice, geofizice şi geo-seismice ale zonei unde se

construieşte firma; tipodimensionarea obiectelor de construcţii din componenţa firmei; definirea soluţiilor pentru utilităţile sanitare, electrice etc. ale firmei; stabilirea căilor de acces inclusiv a celor de transport intern; integrarea planului general de construcţie a firmei în detaliul de

sistematizare a zonei; dimensionarea dotărilor social-culturale pentru personalul firmei; întocmirea proiectului de organizare de şantier şi punerea lui în aplicare;Probleme tipice de managementul producţiei: elaborarea structurii organizatorice a firmei inclusiv a sistemului

managerial pentru care s-a optat: stabilirea legăturilor atât între subunităţi cât şi între subunităţi şi firmă pe linie de organizarea şi managementul producţiei;

elaborarea unui proiect de organizare a muncii cu respectarea normelor de protecţia şi tehnica securităţii muncii;

10

precizarea politicii de recrutare, formare şi perfecţionare a forţei de muncă;

definitivarea punctului de vedere privind pregătirea constructivă şi tehnologică a fabricaţiei;

stabilirea structurii activităţilor auxiliare şi anexe; alegerea variantei celei mai bune pentru gestionarea producţiei şi pentru

stabilirea unui sistem informaţional eficient al firmei.Structura studiului de fezabilitate scopul şi obiectivele studiului; datele generale de identificare a agentului economic;

scurt istoric; prezentarea obiectului de activitate; prezentarea situaţiei juridice şi a capitalului social;

analiza pieţei şi concurenţei; analiza potenţialului tehnic şi uman al organizaţiei; analiza managementului; analiza rezultatelor economico-financiare; descrierea proiectului de investiţii şi a planului de finanţare; analiza fezabilităţii economice şi financiare a proiectului; analiza de senzitivitate a variantei alese şi analiza riscurilor; concluziile studiului de fezabilitate.

3.3. Proiectul general de organizare a firmei.Planul general de organizare a firmei este o lucrare de proiectare prin care se

stabileşte amplasarea corespunzătoare a procesului tehnologic, a tuturor clădirilor şi construcţiilor, în funcţie de relief, în concordanţă cu necesităţile de amenajare a teritoriului, cu mijloacele de transport, ca un tot arhitectural şi tehnic care să asigure funcţionarea tehnico-economică a firmei.

Un astfel de plan cuprinde aspecte legate de: încadrarea în zona industrială, zonarea teritoriului firmei, reţeaua căilor de transport, lucrări de terasament şi de artă necesare firmei, instalaţii sanitare, de alimentare cu apă, canalizare etc., instalaţii şi amenajări speciale, organizarea lucrărilor de execuţie

ZONAREA ÎNTREPRINDERII zona de producţie ce cuprinde clădiri sau construcţii în care se

derulează procesele de producţie de bază. , zona de întreţinere este formată din clădiri şi construcţii unde se

desfăşoară activităţi de reparaţii, de confecţionare a SDV-urilor etc. ,

11

zona energetică cuprinde clădirile şi construcţiile pentru producerea energiei electrice, termice, a aerului comprimat, staţiile de transformare etc. ,

zona depozitelor este formată din construcţii şi amenajări necesare depozitării materiilor prime, materialelor, semifabricatelor , produselor finite etc ,

zona social-administrativă cuprinde clădiri cu caracter administrativ sau care sunt destinate activităţilor social-culturale (cluburi, cantine, dispensar etc) ,

3.4. Eficienţa proiectului general de organizare a firmei. Indicatori BIRD:

Raportul venituri actualizate-costuri actualizate (VCA)- exprimă ce venituri brute actualizate se obţin pentru un leu de efort total actualizat.

în care:VCA = raportul venituri actualizate-costuri actualizateVh = venituri brute anuale (încasări din vânzarea producţiei)Ch = costuri anuale de investiţii şi de exploatarea = rata de actualizaren = numărul de ani reprezentând durata de execuţie a obiectivului plus perioada de funcţionare a acestuia

În cazul în care raportul este supraunitar se consideră că varianta respectivă poate fi acceptată 2. Venitul net actualizat (VNA)-este un indicator care se calculează prin actualizarea fluxului de numerar sau prin diferenţa între veniturile brute (încasările) actualizate şi costurile totale actualizate.

Dacă VNA este pozitiv, proiectul este acceptat întrucât veniturile obţinute pe toată durata de funcţionare a obiectivului depăşesc costurile totale ale proiectului (de investiţii şi de producţie).

3. Rata internă de rentabilitate (RIR)- este acea rată pentru care suma veniturilor brute actualizate este egală cu suma costurilor totale actualizate.

Pentru determinarea ratei interne de rentabilitate se aplică metoda interpolării aceasta situându-se între o rată minimă de actualizare pentru care

12

venitul net actualizat este pozitiv şi o rată maximă de actualizare la care venitul net actualizat este negativ.

Rata internă de rentabilitate se poate determina şi grafic astfel:

Cursul de revenire net actualizat(CRNA)-presupune actualizarea costurilor de investiţii şi de producţie, actualizarea economiilor de devize obţinute din exportul produselor sau din înlocuirea importului şi raportarea costurilor la economiile obţinute.

CRNA = cursul de revenire net actualizatCh = costuri anuale de investiţii şi de exploatare (preţ intern)Vh = valoarea producţiei fabricate (încasări) exprimată în valutăCh = cheltuieli totale valutarea = rata de rentabilitate normată economicăn = durata de execuţie şi de funcţionare a obiectivului

VNA(+)

VNA(-)

amin

amaxa

13

Capitolul 4-METODE ŞI TEHNICI DE STUDIU ŞI ANALIZĂ A PROCESULUI DE PRODUCŢIE ŞI A ORGANIZĂRII LUI

4.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie. 4.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie. 4.3.Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de

producţie.Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie

graficul de analiză generală a procesului de producţie;

graficul de analiză detaliată a procesului de producţie;

graficul de circulaţie.

Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un singur produs, reper sau piesă, având rolul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces de producţie. Elaborarea acestui grafic presupune evidenţierea operaţiilor de control şi a operaţiilor de prelucrare. Graficul de analiză generală prezintă fluxul tehnologic principal şi locurile în care intră în acest flux, fluxurile tehnologice secundare.

Graficul de analiză detaliată a procesului de producţie face o analiză mai amănunţită a procesului de producţie urmărind în afara operaţiilor de bază şi de control şi operaţiile de transport, aşteptare şi depozitare

Graficul de circulaţie redă la o scară convenabilă amplasarea diferitelor locuri de muncă pe suprafaţa de producţie, fluxurile de materii şi materiale dintre aceste locuri de muncă şi distanţele dintre acestea. Simbolurile folosite sunt comune cu cele ale graficului de analiză detaliată şi se întocmeşte atât pentru situaţia existentă cât şi pentru situaţia îmbunătăţită.

Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie metoda pe bază de calcul constă în stabilirea necesarului de maşini,

utilaje şi instalaţii şi a necesarului de suprafaţă pentru fiecare tip de utilaj sau instalaţie în parte;

metoda prin elaborarea unui proiect sumar constă în aceea că se elaborează un proiect de detaliu care să ofere o primă orientare asupra spaţiilor necesare în funcţie de soluţiile de amplasare adoptate;

metoda pe baza tendinţei coeficienţilor şi a extrapolării permite determinarea indicatori precum raportul dintre suprafaţa utilă şi suprafaţa totala, sau între suprafaţa construită şi cea utilă etc.

14

Metoda pe bază de calcul Calculul Necesarului de suprafaţă

St = Ss + Sg + Se unde:

-Ss- suprafaţa statică; -Sg- suprafaţa de gravitaţie; -Se- suprafaţa de evoluţie.

Suprafaţa de gravitaţie este necesară pentru servirea de către muncitor a locurilor de muncă, sau pentru depozitarea materialelor.

Această suprafaţă se determină după relaţia:Sg = SsxNunde:

-N - numărul laturilor din care poate fi servit utilajul de către muncitorSuprafaţa de evoluţie este necesară pentru deplasarea personalului din

secţie şi pentru efectuarea diferitelor transporturi şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii:Se=(Ss + Sg)Kunde:

-K - este un coeficient de suprafaţă, ale cărui valori sunt cuprinse între 0,05 şi 3 în funcţie de specificul locului de munca.

AplicaţieAtelierul de prelucrări mecanice al unei societăţi comerciale primeşte o comandă de 100.000 produse P anual. Regimul de lucru al atelierului este săptămâna de lucru întreruptă în două schimburi a 8 ore. Timpul pentru reparaţii planificate reprezintă 10% din fondul de timp nominal. Utilajele existente în acest atelier au următoarele caracteristici:

au o suprafaţă statică medie de 10 m2; sunt servite de ambele părţi ale utilajului; coeficientul de suprafaţă de evoluţie K = 1,5; norma de timp de prelucrare mecanică a unui produs este de

0,5 h/produs; coeficientul de utilizare a timpului este 0,90

Rezolvare: Timpul disponibil al utilajelor:

Td={[365-(52 + 52 + 6)]-10%[365-(52 + 52 + 6)]}-16 = (255-10%255)-16 = = 229,5-16 = 3672h

Numărul de utilaje necesare în atelierul de prelucrări mecanice:

Nu=Qxu/KxTd= 100.000x0,5 / 0,9x3672 = 15 utilaje

15

Suprafaţa de producţie a atelierului:

STp=15xStS =10m2Sg =10x2 = 20 m2Se=(l0 + 20)xl,5 = 45m2 St =10 + 20 + 45 = 75 m2STp =15x75 m2 =1125 m2Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie

proiectare pe baza poziţiei fixe a obiectului de prelucrat constă în aceea ca produsul care trebuie prelucrat ocupă o poziţie fixă, iar muncitorii împreună cu echipamentele tehnologice se deplasează la acesta, în ordinea impusă de succesiunea operaţiilor tehnologice. ;

proiectare pe baza procesului tehnologic sau pe grupe omogene de maşini presupune faptul că utilajele au o poziţie fixă în acest caz deplasarea fiind efectuată de produsele care urmează a fi prelucrate;

proiectare în funcţie de produsul prelucrat sau pe linii tehnologice se foloseşte în unităţile de producţie care au un tip de producţie de serie mare sau de masă.

Metodele de amplasare a locurilor de muncă pe suprafeţele de producţie: metoda verigilor; metoda King metoda gamelor fictive; metoda Cameron; diagrama cu fire.Metoda verigilor reprezintă o metodă de determinare a schemei teoretice de

amplasare a diferitelor locuri de muncă (prevăzute cu maşini, utilaje, bancuri de lucru etc.) în raport cu frecvenţa legăturilor dintre locurile de muncă şi cu volumul de materiale sau produse care trebuie deplasat între acestea.

Metoda gamelor fictive constă în stabilirea ordinii de amplasarea locurilor de muncă în funcţie de frecvenţa operaţiilor pe numerele de ordine ale execuţiei lor potrivit procesului tehnologic. Un loc de muncă se va fixa pe acel număr de ordine respectiv, pentru toate produsele.

Metoda Cameron constă în întocmirea unei matrice pentru amplasare, de forma unui dreptunghi, în care, pe orizontală se trec furnizorii, cu precizarea secţiilor furnizoare şi a clădirilor în care sunt amplasate, iar pe vertical beneficiarii, cu precizarea secţiilor beneficiare şi a clădirilor în care sunt amplasate acestea.

Diagrama cu fire se utilizează pentru reprezentarea fluxurilor tehnologice pe o machetă la scară a suprafeţelor si utilajelor de producţie.

16

Capitolul 5-PREGĂTIREA PRODUCŢIEIINDUSTRIALE

5.1.Obiectivele şi posibilităţile de asimilare a noilor produse ; 5.2 Pregatirea tehnică ; 5.3.Pregatirea material-organizatorica a fabricaţiei noilor produse

5.4.Posibilităţi de reducere a duratei de pregatire a fabricaţiei noilor produse ;

5.1.Obiectivele şi posibilităţile de asimilare a noilor produse ; Pregătirea producţiei reprezintă ansamblul măsurilor de creare şi

asimilare în fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabricaţie şi de utilizare a celor mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în producţie.

Obiectivele activităţii de pregătire a producţiei : asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la

nivelul cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor; asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii de

pregătire a fabricaţiei noilor produse şi de asimilare a celor mai perfecţionate tehnologii de fabricaţie;

reducerea la minimum posibil a duratei de pregătire a producţiei şi realizarea acesteia cu cele mai mici costuri.

Pregătirea producţiei cuprinde: pregătirea tehnică:

- proiectarea produselor; - pregătirea tehnologică; - executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.

pregătirea material-organizatorică.

5.2 Pregătirea tehnică ;Asimilarea în fabricaţie a noilor produse :

după concepţie proprie; pe baza unei licenţe de fabricaţie; după un model de referinţă.

Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie are ca avantaje: reducerea duratei de asimilare în fabricaţie cu durata de timp necesară

elaborării documentaţiei noilor produse; asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma

producătoare a produsului asimilat; cheltuieli reduse de publicitate, datorită faptului că noul produs asimilat

este deja cunoscut pe pieţele de desfacere.

17

Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale: elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic; elaborarea proiectului tehnic; elaborarea desenelor de execuţie.

Tema de proiectare cuprinde date referitoare la: denumirea şi destinaţia produsului; condiţiile de utilizare; caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului; parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce; termenele de proiectare pe faze etc.În cadrul studiului tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la: cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs; necesarul de resurse materiale; posibilităţile tehnologice de fabricaţie; caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale: întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi stabilirea

formelor geometrice ale pieselor componente; alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs; efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia

constructivă aleasă.Pregătirea tehnologică : Elaborarea procesului tehnologic pe faze şi operaţii; Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru; Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desfăşurarea procesului

tehnologic; Elaborarea normelor de timp de muncă şi de consum de materii prime şi

materiale, combustibil şi energie; Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate.

Modernizarea activelor fixe este acţiunea de adaptare a sistemelor tehnice de producţie aflate în funcţiune la condiţiile noi create de progresul tehnico-ştiinţific prin aplicarea de măsuri novatoare specifice.

Metodele de alegere a variantei tehnologice optime iau în considerare următorii indicatori: normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie; felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul

tehnologic necesar; volumul de muncă necesar; complexitatea procesului de producţie necesare etc.Costul tehnologic cuprinde suma cheltuielilor care depind de o anumită

variantă tehnologică.

18

Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este următoarea: materii prime şi materiale; combustibil şi energie; salariile, CAS-ul, cota de protecţie socială pentru muncitori; cheltuieli de exploatare a utilajelor (reparaţii, lubrifianţi etc); amortizarea utilajelor; exploatarea SDV-urilor; cheltuielile comune de secţie şi generale ale întreprinderii

Determinarea costului tehnologic unitar se face grafic şi analitic.Ctu=cv+CF/Q unde:

cv - cheltuielile variabile pe unitatea de produs; CF - cheltuielile convenţional-constante; Q - Cantitatea de produse fabricată.

Costul tehnologic total, analitic se poate determina după relaţia: CtT = CF + cv * Q

Cantitatea critica: Qcr =(CF1-CF2)/(cv2-cv1)

Prototipul este format din unul sau mai multe exemplare din produsul care a fost asimilat, executate în vederea supunerii unor încercări sau probe pentru a se constata dacă au fost respectaţi parametrii şi indicatorii tehnologici proiectaţi.

Omologarea reprezintă activitatea de confirmare, pe bază de încercări şi probe( la care este supus prototipul sau seria zero) a faptului că produsul corespunde cu cel proiectat.

Omologarea preliminară verifică dacă noul produs corespunde documentaţiei pe baza căruia a fost întocmit, dacă are nivelul prestabilit de calitate, dacă alegerea materialelor din reţeta de fabricaţie a produsului au justificarea tehnico-economică.

Omologarea finală cuprinde activităţi de verificare a următoarelor situaţii: dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate

pe locurile de muncă unde urmează să se desfăşoare procesul de producţie al produsului;

dacă au fost respectate toate etapele de desfăşurare ale omologăriipreliminare;

dacă a fost respectată documentaţia tehnologică; dacă tehnologia de fabricaţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de

calitate etc.5.3.Pregatirea material-organizatorica a fabricaţiei noilor produse Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse cuprinde:

19

determinarea necesarului de materii prime şi materiale, combustibil şi energie pentru realizarea procesului de producţie al noilor produse;

comandarea din timp, la furnizorii interni şi externi, a utilajelor şi echipamentelor tehnologice necesare;

modernizarea utilajelor existente sau adaptarea lor la exigenţele noului proces tehnologic printr-o programare din timp în secţiile proprii de reparaţii;

asigurarea unui personal specializat în realizarea noului proces tehnologic, în acest caz impunându-se soluţii asigurate calificării corespunzătoare a acestuia;

realizarea restructurării fluxurilor tehnologice la termenele stabilite fără perturbarea fluxurilor tehnologice ale celorlalte produse.

5.4.Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse:

utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale produselor sau tehnologiilor care vor fi utilizate;

utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate; echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi

proiectare; folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activităţi

specifice etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria grafurilor;

o cale importantă de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse o constituie şi folosirea proiectării asistate de calculator.

20

Capitolul 6 - CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞIGRADUL DE UTILIZARE A ACESTEIA6.1. Capacitatea de producţie: concept, factori de influenţă ; 6.2. Metode de calcul a mărimii capacităţii de producţie ; 6.3. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie ; 6.4. Balanţele capacităţii de producţie; 6.5. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie

6.1. Capacitatea de producţie: concept, factori de influenţă ; Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi

obţinută într-o perioadă dată, într-o anumită calitate şi structură sortimentală, în condiţiile folosirii intensive şi extensive a mijloacelor de producţie şi a celui ai eficient regim de lucru al acestora.

Factori de influenţă: numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de

producţie; normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor de

producţie. - norme de utilizare intensivă; - norme de utilizare extensivă sortimentul optim de fabricaţie

Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-o unitate de timp, pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de producţie.

Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare al utilajelor sau instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafeţelor de producţie.

Factorii care influenţează mărimea normelor de utilizare : nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii; gradul de calificare al personalului muncitor; calitatea resurselor materiale; modul de organizare al producţiei; regimul de lucru; mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii;

Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se stabileşte în funcţie de următoarele criterii: ponderea cea mai mare în manopera întreprinderii; ponderea cea mai mare în valoarea totală a mijloacelor de producţie ale

întreprinderii.Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de lucru al utilajelor: la utilajele sau instalaţiile cu funcţionare continuă, Td = Tc-TR

21

la utilajele care lucrează cu săptămâna de lucru întreruptă: Td= [TC-(TL+ TR)] x ns x ds

6.2. Metode de calcul a mărimii capacităţii de producţie ; Calculul mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe

produs Cp = Gmp x Kp x Td/Dcunde: Gmp - greutatea materiilor prime care sunt introduse în instalaţie la o

singură încărcare; Kp - coeficientul de transformare din materie primă în produs finit; Td - timpul disponibil de lucru al instalaţiei; ds - durata de elaborare a unei şarje.Cp = Iu • K • Td unde: Iu - indicele (norma) de utilizare intensivă; Td - timpul disponibil de lucru al utilajului; K - caracteristica dimensională a utilajului.

Cp = Td x np sauCp= Td / nt

Calculul mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare tehnologică: produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de timp

sau produsul care se fabrică în cantitatea cea mai mare; coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs

reprezentativ se calculează raportând normele de timp ale produselor reale la norma de timp a produsului reprezentativ;

transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine înmulţind cantitatea de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;

structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei cantităţi de produse reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la total producţie reprezentativă;

pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative, se consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în produs reprezentativ.

Se calculează capacitatea de producţie în produs reprezentativ aplicând una din cele două relaţii:Cpr = Nu x Td / ntr sau Cpr = Nu x Td x npr, unde:

Cpr - capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ; Nu - numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;

22

Td - timpul disponibil de lucru al acestor utilaje; nt şi np - norma de timp, respectiv de producţie a produsului

reprezentativ. după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs

reprezentativ, aceasta se repartizează pe structura producţiei calculată . ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de

producţie din produse reprezentative în produse reale; aceasta se obţine prin împărţirea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative la coeficientul de echivalenţă.Calculul mărimii capacităţii de producţie în funcţie de mărimea

suprafeţelor de producţieCp = S x I x Td, unde:

S - mărimea suprafeţei de producţie; I - norma de utilizare intensivă a suprafeţei; Td - timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie. Norma de utilizare intensivă (I) :

I = Pv / CS x H x S unde: Pv - reprezintă producţia perioadei de vârf; Cs - reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf; H - numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se

obţine prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare din perioade de vârf cu numărul orelor lucrătoare într-un schimb);

S - suprafaţa verigii de producţie. Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:

Numărul total de muncitori/Numărul de muncitori din schimbul de bazăCalculul mărimii capacităţii de producţie la liniile de producţie în fluxCp= (ds- tir) / T

unde: ds - durata schimbului, în ore; tir - timpul întreruperilor reglementate, în minute; T - mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.

6.3. Gradul de utilizare a capacităţii de producţieGU=P/Cpma x100

unde: GU- gradul de utilizare a capacităţii de producţie; P - producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată; Cpma - capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de

timp.Cpma = Cpe+Cpi x Ti/12 +Cpm x Tm/12 – Cps x Ts/12

Rezerva potenţială de producţie :

23

Rp = Cp - P, unde: Cp - capacitatea de producţie; P - producţia ce urmează a fi executată.

Rp = Rpe + Rpj, unde: Rpe - rezerva potenţială extensivă; Rpi - rezerva potenţială intensivă.

Rezerva potenţială extensivă :

Rpe = P(Td/Te x S) -1unde:

P - volumul producţiei ce urmează a fi executată; Td - timpul maxim disponibil al utilajelor; Te - timpul producţiei realizate în perioadele de bază; S- coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.

Rezerva potenţială intensivă : Rpi = Rp - Rpe, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.

6.4. Balanţele capacităţii de producţie Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de

încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate.Capa

citateaSecţia S1 Secţia S2 Pro

ducţiade

producţie a verigii conducătoare

Necesar de capacitate

Existent de capacitate

Excedent Deficit

Necesar de capacitate

Existent de capacitate

Excedent Deficit

posibilă

6000 6000

6500

+500

6000

5300

-700

5300

6.5. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie: reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor; reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor; mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.Posibilităţile intensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie: de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor

existente; de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie

24

de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.Posibilităţi de ordin mixt: de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună utilizare a

maşinilor şi instalaţiilor; de creştere a calificării muncitorilor; de eliminare a locurilor înguste etc.

Capitolul 7.-PRODUCTIA IN FLUX.7.1.Organizarea productiei in flux: definirea notiunii; trasaturi caracteristice de bază; 7.2.Tipologia liniilor de fabricatie in flux ; 7.3.Parametrii de functionare a liniilor de productie în flux ; 7.4.Eficienţa economică a liniilor de productie in flux.

Principalele trăsături ale producţiei în flux sunt: - divizarea procesului de producţie în operaţii simple, egale sau multiple

din punctul de vedere al timpului necesar efectuării lor; -repartizarea certă pe locul de muncă a unei operaţii sau grupă de operaţii

de execuţie; -concordanţă deplină între amplasarea locurilor de muncă şi fluxul

tehnologic; deplasarea reperelor între operaţii se face bucată cu bucată sau în loturi mici de transport;

-numărul locurilor de muncă existente la fiecare operaţie trebuie să asigure menţinerea cadenţei stabilite

-asigură omogenitatea calităţii, a dimensiunii factorilor materiali de producţie, precum şi concordanţa acestora cu elementele din standarde.

Tipologia liniilor de fabricatie in flux ; a)După specializarea liniilor şi a locurilor de muncă, deosebim: liniile monoobiect, linii multiobiect, b)După asigurarea sau nu a unui anumit grad de continuitate a desfăşurării procesului de producţie :b1) linii în flux continuub2) linii în flux discontinuu c)Având în vedere stabilitatea şi menţinerea cadenţei desfăşurării procesului de producţie deosebim: c1)linii în flux cu ritm liber c2)linii în flux cu ritm reglementat, d)După poziţia obiectului muncii pe linie în procesul prelucrării: d1) linii cu obiect mobil d2) liniile cu obiect staţionar (fix),

25

Parametrii de functionare a liniilor de productie în flux ; CADENŢA LINIEI RITMUL LINIEI NUMĂRUL DE LOCURI DE MUNCĂ NUMĂRUL DE MUNCITORI LUNGIMEA LINIEI VITEZA LINIEI

1. CADENŢA LINIEI- intervalul de timp necesar obţinerii unui reper la capătul liniei de fabricaţie

unde: Td reprezintă fondul de timp disponibil exprimat în ore corespunzător pentru perioada în care a fost stabilit programul de producţie;

Pp - programul de producţie prevăzut al liniei în flux;60 - durata unei ore, exprimată in minute;Clf - cadenţa liniei în flux exprimată în minute / produs.

Atunci când linia în flux se caracterizează prin întreruperi în timpul schimbului (de exemplu timpul de odihnă), cadenţa liniei în flux se calculează astfel:

unde: Tî reprezintă mărimea timpului de întreruperi, exprimat în minute;

K - coeficientul de folosire a timpului de lucru.În cazul în care pe linie se fabrică mai multe feluri de produse cu

cheltuieli diferite de muncă vie pe unitatea de produs, cadenţa se calculează astfel:

unde: q1,. . ., qn -reprezintă coeficientul de corecţie exprimat ca raport între cheltuielile de muncă vie pe unitatea de produs 1,. . .,n şi cheltuielile de

muncă vie pe unitatea de produs l.În situaţia liniilor în flux a căror producţie este organizată pe loturi,

cadenţa se calculează pe lot şi anume:

unde: Clot -reprezintă cadenţa pe lot;np - numărul de piese, repere, subansamble sau produse din lot,

exprimat în bucăţi.

26

Mărimea inversă a cadenţei este denumită ritm şi caracterizează randamentul liniei în flux:

unde: R reprezintă ritmul liniei în flux.

Numărul locurilor de muncă(Nlm), al utilajelor şi al muncitorilor liniei în flux este condiţionat de numărul operaţiilor, ţinând seama de utilajele care efectuează paralel unele operaţii.

Atunci când durata fiecărei operaţii este egală cu cadenţa liniei, numărul locurilor de muncă este egal cu numărul operaţiilor ce se execută pe linia respectivă. Dacă durata unor operaţii este multiplul cadenţei liniei, numărul de locuri de muncă este mai mare decât numărul operaţiilor cu locurile în plus la operaţiile multiple duratei cadenţei.

Nlm= ti/ CNumărul de muncitori(Nm) se stabileşte pe baza numărului locurilor de

muncă şi al maşinilor, precum şi a normei de servire (Ns), dorind să se realizeze o încărcare maximă a muncitorilor prin folosirea lucrului la mai multe maşini.

Nmi=Nlmi /Nsi

Practic, acest calcul se face cu ajutorul graficelor care arată modul de funcţionare a liniei în flux, iar modul de întocmire a lor depinde de natura liniei în flux şi de caracterul tehnologiei de fabricaţie. Pentru fiecare operaţie se calculează numărul locurilor de muncă şi norma de servire (Nsi )a utilajelor. Astfel se încearcă să se asigure utilizarea fondului de timp disponibil al muncitorului la maximum.

Norma de servire se determină cu formula:Nsi=tai/toci+1unde: tai-timp automat al maşinii toci-timp ocupat al muncitoruluiPentru liniile în flux continuu este necesar să se determine lungimea liniei

L, în funcţie de numărul de produse ce se prelucrează pe linie şi distanţele dintre ele, folosind următoarea formulă:

unde: dca -reprezintă distanţa între centrele a două repere, piese, produse alăturate, exprimată în metri;

nps - numărul de piese, repere, produse care se găsesc în acelaşi timp pe linie şi care se determină prin raportarea ciclului de producţie la cadenţa liniei.

Respectarea cadenţei liniei se asigură prin calcularea vitezei benzii transportoare V, utilizând formula:

27

Indicatori utilizaţi pentru stabilirea tipului de linie de fabricaţie:Gradul de inegalizare al fluxului exprimă nivelul de sincronizare a operaţiilor tehnologice ce se execută la linia tehnologică.

ki = 0-linie în flux continuu şi tact impus (reglementat); 0 <ki< 0,05- linie în flux continuu şi tact liber; ki > 0,05 - linie în flux intermitent

Gradul de încărcare al liniei (kî) kî=1-linie în flux continuu şi tact impus (reglementat); 0,95<kî<1-linie în flux continuu şi tact liber; kî < 0,95- linie în flux intermitent.

Echilibrarea liniei presupune egalizarea tuturor operaţiilor de la fiecare loc de muncă pentru a se obţine o durată egală, denumită tact sau cadenţă, în scopul asigurării unei capacităţi dorite şi a unei continuităţi a muncii, în condiţii de efort minim şi confort maxim pentru executanţiEfectele economice ale folosirii liniilor de producţie în flux:

maşinile şi utilajele folosite au randament ridicat fiind specializate; creşterea substanţială a productivităţii muncii, în condiţiile reducerii

sistematice a cheltuielilor de timp şi de muncă; creşterea volumului de producţie în condiţiile creşterii gradului de

utilizare a capacităţilor de producţie; obţinerea produselor cu un nivel ridicat de calitate; reducerea ciclului de fabricaţie al produsului, scăderea mărimii stocurilor de producţie neterminată accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante; transportul intern este redus foarte mult, datorită benzilor rulante;

Capitolul 8- PRODUCŢIA FLEXIBILĂ 8.1.Flexibilitatea sistemelor de productie. 8.2.Tipologia sistemelor de fabricatie flexibile ; 8.3. Metoda SMED. 8.4. Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricatie ;

Flexibilitatea este acea aptitudine a sistemului de a se adapta cu cheltuieli minime la sarcina de producţie variabilă, astfel încât într-o perioadă prelungită, sistemul să funcţioneze economic, cu schimbări mici in structura sa” Forme ale flexibilităţii:

1. Flexibilitatea muncii; 2. Flexibilitatea tehnicii; 3. Flexibilitatea producţiei; 4. Flexibilitatea structurării.

Principiile producţiei flexibile: 1. Principiul calităţii de integrabilitate, 2. Principiul adaptabilităţii, 3. Principiul adecvării,

28

4. Principiul concepţiei dinamice,.Flexibilitatea sistemului de fabricaţie flexibil va fi caracterizata de:

- Flexibilitatea in utilizarea maşinii, data de numărul de stări de lucru diferite pe care mijlocul de producţie îl poate lua în mod automat (reprezintă probabilitatea ca o sarcină de producţie să poată fi realizată de sistemul de fabricaţie);

- Flexibilitatea de adaptare, măsurată prin consumul de timp şi de resurse exprimate direct sub forma bănească, necesare trecerii sistemului dintr-o stare de lucru definită, în altă stare de lucru definită.

FA = Flexibilitatea de adaptare; FU – Flexibilitatea de utilizare;

SPS-PR= sisteme de producţie specializate pe produse si repere;

SPS-FP=sisteme de producţie specializate pe familii de produse;

SP-MUCP= sisteme de producţie cu masini-unelte cu comanda program;

SP-MUCN+OU=sisteme de producţie cu masini-unelete cu control numeric şi operator uman;

SP-MUST= sisteme de producţie cu maşini universale specializate

Tipologia sistemelor de fabricaţie flexibile: a) Maşinile cu control numeric (notate NC - "Numerical control" sau

CNC "Computer numerical control") b) Centrul de prelucrare este definit drept o maşina unealta controlata de

un calculator, capabilă sa execute un număr de tipuri de operaţii diferite. c) Staţia automată flexibilă de fabricaţie (sau "celula flexibila de

fabricaţie ") d ) Atelierul de fabricaţie automat flexibil

METODA SMED- Single minute exchange die - are ca obiectiv reducerea timpilor de schimbare a seriei la mai puţin de 10 minute sau chiar realizarea automată a acestei schimbări.Aplicarea metodei deosebeşte la schimbare seriei două tipuri de operaţii:

operaţii interne (IED Input Exchange Die) care nu pot fi efectuate decât atunci când maşinile şi utilajele sunt oprite;

operaţii externe (OED Output Exchange Die), care trebuie efectuate în timpul funcţionării maşinilor şi utilajelor.

Implementarea metodei SMED presupune parcurgerea etapelor: stabilirea distinctă a operaţiilor IED şi OED; transformarea operaţiilor IED în OED aplicarea unor standarde de funcţiuni adoptarea unor restrângeri funcţionale. adoptarea unor măsuri pentru sincronizarea lucrului.

29

suprimarea reglajelor. folosirea mecanizării.

Avantajele sistemelor flexibile de fabricatie:  au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de

fabricaţie; acest lucru se realizează doar prin schimbarea programului la calculator fără a se acţiona asupra echipamentelor din dotarea maşinilor;

autonomie de funcţionare pentru trei schimburi fără intervenţia operatorului uman;

posibilităţi sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate corelat cu cerinţele tot mai diversificate ale consumatorului

Capitolul 9 MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI AUXILIARE ŞI DE SERVIRE9.1.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie .9.2.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu SDV-uri .9.3.Sisteme de organizare a activităţii de transport intern .

9.1.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie .Sarcinile sectorului energetic:

• asigurarea alimentării firmei la timp şi în cantităţile necesare cu toate felurile de energie;

• folosirea raţională şi economicoasă a energiei;• asigurarea exploatării raţionale a instalaţiilor din secţiile direct

productive;• ridicarea randamentului de consum de energie; • asigurarea mecanizării şi automatizării producţiei etc.

Sectorul energetic al firmei industriale cuprinde• instalaţii producătoare de energie;• instalaţii de acumulare şi de transformare a energiei• instalaţii de transport şi de distribuţie a energiei• instalaţii consumatoare de energie în afara secţiilor de producţie şi legate

de procesele tehnologice (instalaţii de încălzire tehnologică, cuptoare industriale etc.);

• instalaţii consumatoare de energie nelegate de procesele tehnologice ale producţiei specifice (instalaţii de iluminat, de încălzire etc.).

9.2.Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu SDV-uri .• Efectele raţionalizării proiectării şi construcţiei SDV-urilor :• tipizarea echipării tehnologice cu SDV-uri a maşinilor şi utilajelor;• proiectarea SDV-urilor pe baza tendinţelor actuale constructive în vederea

creşterii randamentului;• folosirea unor tehnologii moderne eficiente de execuţie a SDV-urilor;• aplicarea unui management corespunzător în producţia de SDV-uri;

30

• folosirea unei forţe de muncă calificată corespunzător producţiei de SDV-uri;

• îmbunătăţirea continuă a calităţii acestora etc.Forme de organizare centralizată a SDV-urilor:

• fabricarea unor grupe de SDV-uri având construcţia şi tehnologia de fabricaţie apropiate,

• realizarea unor SDV-uri specifice unei ramuri industriale sau firme din ramura respectivă.

Sarcinile depozitelor de SDV-uri:• primeşte SDV-urile şi organizează depozitarea lor; • depozitează şi asigură conservarea lor; • distribuie SDV-urile la locurile de muncă;• controlează cantitativ şi calitativ SDV-urile date la locurile de muncă şi

pe cele returnate de la acestea; • trimite la reparat SDV-urile uzate şi le primeşte pe cele reparate etc.

9.3.Sisteme de organizare a activităţii de transport intern . • Transportul intern este definit ca fiind activitatea prin care factorii

materiali de producţie parcurg distanţă dintre două locuri de muncă succesive în gama de operaţii tehnologice şi de control.

Sarcinile activităţii de transport intern: • asigură desfăşurarea ritmică a procesului de producţie în secţiile de bază

şi auxiliare ;• introducerea progresului tehnic în activitatea de transport intern • reducerea costurilor de transport • îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de lucru în activitatea de transport

intern, În funcţie de raza de acţiune şi natura legăturilor de transport, deosebim:

• transport între verigile organizatorice ale firmei (transport între depozitul de materii prime şi materiale şi secţii; transport între secţii; transport între secţii şi depozitul de produse finite);

• transport în interiorul secţiilor de producţie (deplasarea încărcăturilor între locurile de muncă sau utilaje);

Având în vedere modul de acţiune în timp, există:• transport discontinuu, intermitent ( pe şine, fără şine, mecanizat, poduri

rulante);• transport continuu (conveiere, transportoare, transport pneumatic etc);

Ţinând cont de direcţia de efectuare a transportului, deosebim:• transport pe orizontală (direcţia fixă, zonă stabilă, nelimitări etc);• transport vertical (efectuat cu lifturi, mijloace de ridicare etc);• transport orizontal-vertical (executat cu macarale, poduri rulante etc);

31

• transport înclinat (efectuat cu rolganguri, benzi transportatoare, conveiere etc);

Având în vedere forţa de acţionare folosită pentru deplasare există:• transporturi acţionate de forţa gravitaţională (plan înclinat, puţuri etc);• transporturi acţionate de diferite forme de energie (electrică, hidraulică,

pneumatică, motoare Diesel etc);După felul legăturii cu calea de transport deosebim:

• transporturi ghidate (vehicule pe şine, ascensoare, benzi transportoare etc);

• transporturi neghidate (pe sol, fără şine, cărucioare, mijloace auto etc).Sisteme de transport intern:Sistemul de transport pendular:

• sistem pendular unilateral, • sistem pendular bilateral, • sistem pendular cu punct central de distribuţie,

Sistem de transport inelar sau circular

Capitolul 10MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PRODUCTIEI INDUSTRIALE.

10.1.Costurile de producţie – notiune, locul si rolul acestora10.2.Posibilităţi de reducere a costului unitar al produselor industriale10.3.Centrele de responsabilitate10.4.Alocarea resurselor financiare

10.1.Costurile de producţie – notiune, locul si rolul acestora Cheltuielile de producţie reprezintă o noţiune privită din perspectiva

factorilor de producţie consumaţi, iar noţiunea cost de producţie este privită din perspectiva rezultatului material al procesului de producţie.

Costul de producţie presupune deci neapărat localizarea cheltuielilor de producţie în timp, spaţiu şi pe obiecte ale producţiei materiale.

Dimensionarea corectă a costurilor de producţie trebuie să aibă la bază următoarele consideraţii

pentru reducerea costurilor de producţie, în mod permanent, acestea trebuie stabilite pentru fiecare element de cheltuială în parte atât pentru perioada de plan cât şi pentru perioada de bază;

pentru evitare dublelor înregistrări, se va face o distincţie clară între gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli şi cea pe articole de calculaţie;

diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de bază, de ceaauxiliară şi de servire;

32

asigurarea unei evidenţe clare şi complete a tuturor cheltuielilorefectuate în întreprindere;

fundamentarea nivelului costurilor de producţie prin luarea în considerare a efectelor ce pot apare în urma aplicării unor măsuri tehnico-economice.

După elemente primare de calculaţie, cheltuielile se împart în două grupe:a) Cheltuielile materiale cuprind următoarele elemente primare de calculaţie:

materii prime, materiale de bază şi auxiliare (din afară), din caresemifabricate prin cooperare;

combustibil (din afară); energie şi apă (din afară); amortizarea mijloacelor fixe; alte cheltuieli materiale.

b) Cheltuielile cu munca vie cuprind următoarele elemente de calculaţie: fondul de salarii; CAS-ul şi cota de protecţie socială; alte cheltuieli cu munca vie.

Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în două grupe:

a)În grupa cheltuielilor directe sunt incluse cheltuielile cu: materii prime şi materiale directe; transport-aprovizionare; materiale recuperabile (se scad); salarii directe; CAS-ul şi cota de protecţie socială

b)Grupa cheltuielilor indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot identifica direct pe produs şi pentru repartizarea cărora se folosesc chei de repartiţie. Din această grupă fac parte:

cheltuielile comune de secţii; cheltuieli generale de întreprindere

Pentru calculul costului unitar al produsului se determină trei categorii de costuri şi anume:

Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a unei cote de cheltuieli generale ale întreprinderii.

Costul de secţie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale produsului a unei cote de cheltuieli comune de secţie.

Costul complet reprezintă suma dintre costul de întreprindere şi cheltuielile de desfacere ale produselor.

a)cheltuieli directe se determină pe fiecare articol de calculaţie în parte, pe baza normelor de consum şi pe baza preţurilor acestora.

Pentru materii prime şi materiale se înmulţeşte norma de consum a acestora, exprimată în unităţi fizice, cu preţul lor unitar. Astfel, nivelul de

33

mărime a cheltuielilor pentru materii prime şi materiale va fi egal cu norma de consum a fiecărui articol înmulţită cu preţul unitar al acestora.

Pentru salarii se foloseşte timpul unitar al produselor şi salariul tarifar orar. Prin înmulţirea acestora se obţine salariul direct pe produs.

Cota de CAS şi protecţie socială se obţine prin aplicarea unor cote legale asupra salariilor directe

b)cheltuielile indirecte nu se regăsesc direct pe produs şi se repartizează cu ajutorul unor chei de repartiţie. Cheltuielile comune ale secţiei se repartizează pe produs pe baza unei chei de repartiţie:

K1= Total cheltuieli comune de secţie/Total salarii directe x 100 Cu ajutorul acestei chei se obţine cheltuiala comună de secţie pe produs: CCS/produs = kl x Salariul direct/produs.

Cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizează pe produs cu ajutorul cheii de repartiţie:

K2=Total cheltuieli generale de întreprindere/Total cost de secţiex100

Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI) se obţine prin înmulţirea cheii de repartiţie K2 cu costul de secţie pe produs:

CGI/produs = K2 x costul de secţie pe produs

Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit se obţine preţul produsului.

Preţul de vânzare se obţine prin însumarea la preţ a taxei pe valoarea adăugată (TVA).

Costul produselor determinat după metoda pe articole de calculaţie are următoarea structură:

1.Materii prime şi materiale directe (+) 2.Materiale recuperabile (-) 3.Salarii directe (+) 4. CAS şi cota de producţie socială (+) I. Total cheltuieli directe 5. Cheltuieli comune de secţie/produs (+) II. Costul de secţie pe produs 6. Cheltuieli generale pe produs (+) III. Costul de întreprindere pe produs 7. Cheltuieli de desfacere (+) IV. Costul complet al produsului

8. Profitul unitar (+) V. Preţul produsului

9. TVA (+) VI. Preţul de vânzare al produsului.

34

10.2.Posibilităţi de reducere a costului unitar al produselor industriale: reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale; creşterea productivităţii muncii; îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie; reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ; reducerea cheltuielilor cu penalizări, amenzi, rebuturi.

Centrele de responsabilitate Centrele de responsabilitate reprezintă ansambluri de elemente

dependente între ele, care formează un tot organizat, având un grad mare de autonomie în utilizarea şi optimizarea resurselor de care dispun.

Centre de venituri sunt acele verigi organizatorice în care activitatea se apreciază valoric în funcţie de veniturile realizate (compartimentul de vânzări al întreprinderii).

Centre de cost sunt acele verigi organizatorice în care se obţin produse sau servicii care generează costuri şi pe baza cărora se poate calcula eficacitatea şi eficienţa activităţii centrelor.

Centre de profit sunt verigi organizatorice în care se poate calcula profit în cadrul acestor centre se produc produse finite, subansamble sau servicii care se vând în afara întreprinderii şi pentru care se stabileşte un preţ de vânzare.

Centre de investiţii sunt verigi organizatorice în care se poate evidenţia raportul sau diferenţa dintre veniturile obţinute din vânzarea produselor sau serviciilor şi investiţiile făcute pentru obţinerea resurselor necesare obţinerii lor.

Centrele de responsabilitate se pot constitui pe baza: unei activităţi de producţie (executarea unui produs sau serviciu); unui proces tehnologic (prelucrări mecanice, montaj, finisaj etc.) unui domeniu de activitate (proiectare, vânzare, aprovizionare etc.) unor activităţi auxiliare (reparaţii, producerea unor anumite tipuri de

energie, SDV-uri etc.)Indiferent de obiectul de activitate în cadrul fiecărui centru de responsabilitate :

– se întocmeşte bugetul propriu de cheltuieli;– se urmăresc abaterile de la bugetul previzionat;– se caută care sunt cauzele care au produs abaterile;– se iau măsuri de corecţie a abaterilor şi de eliminare a

cauzelor care le-au produs.Pentru reuşita compartimentării firmei, conducerea generală trebuie să ţină seama de următoarele reguli:

împărţirea în centre de responsabilitate trebuie să aibă la bază organigrama existentă în întreprindere, şi să fie actualizată de fiecare dată atunci când are loc o reîmpărţire a autorităţii;

35

toate domeniile de activitate ale întreprinderii trebuie să fie incluse în cadrul unui centru de responsabilitate, deoarece nici o decizie nu poate fi luata fără a se regăsi sub autoritatea unui centru de responsabilitate;

nici o decizie nu poate fi sub incidenţa unei duble autorităţi şi de aici rezultă ca o aceeaşi activitate nu se poate desfăşura în mai multe centre de responsabilitate;

dacă o aceeaşi persoană nu poate desfăşura activităţi în două centre de responsabilitate, un acelaşi centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil.

Eficacitatea este o relaţie între producţia unui centru şi obiectivele sale. Se spune că un centru de responsabilitate a avut o activitate eficace, atunci când îşi atinge obiectivele propuse.Eficienta este un raport între efectele obţinute şi efortul depus de un centru de responsabilitate. Se spune că un astfel de centru este eficient, atunci când:

consumă puţine resurse pentru un volum de producţie dat; produce mai mult pentru un consum identic de resurse.

CAPITOLUL 11MANAGEMENTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI INDUSTRIALE11.1.Cadrul conceptual al calităţi produselor şi serviciilor . 11.2. Managementul calităţii totale – TQM 11.3. Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii 11.4. Asigurarea calităţii potrivit standardelor internationale 11.5. Costurile calităţi 11.6. Auditul calităţii11.1.Cadrul conceptual al calităţi produselor şi serviciilor

Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând „ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite".

Conform acestei definiţii: calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un

ansamblu de caracteristici; calitatea nu este de sine stătătoare, ea existând numai în relaţia cu nevoile

clienţilor; calitatea este o variabilă continuă;

Gradul de utilitate a produselor şi implicit calitatea acestora depind de: calitatea concepţiei tehnice, adică măsura în care parametrii produsului

corespund intenţiilor proiectantului; calitatea conformităţii, adică măsura în care produsul rezultat este

conform cu documentaţia tehnică; capacitatea de exploatare, adică măsura în care produsul îndeplineşte

funcţiunile pentru care a fost proiectat, la solicitarea beneficiarului;

36

capacitatea de „service” Etape în dezvoltarea calităţii:

asigurarea calităţii prin control; asigurarea calităţii prin metode statistice; asigurarea calităţii prin motivarea personalului; concepte integratoare de asigurare a calităţii.

11.2. Managementul calităţii totale – TQM Orientări principale în definirea calităţii totale: calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul

calităţii; conceptul de calitate totală şi managementul calităţii totale sunt

echivalente; calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii,

mijlocul pentru realizarea ei.Clasificarea factorilor care influenţează calitatea producţiei

După natura influenţei asupra calităţii producţiei:- factori cu acţiune pozitivă - factori cu acţiune negativă După gradul de obiectivitate al factorului;

- factori obiectivi (dependenţi de natură şi tehnică) - factori subiectivi (dependenţi de executant);

După nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi caracterul acestora;- factori dependenţi de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie (factori

care determină cerinţele de calitate a producţiei, factori care influenţează calitatea obiectului muncii, factori tehnici şi tehnologici, factori organizatorici)

- factori dependenţi de caracterul forţelor de producţie (sistemul de management la nivelul economiei naţionale, sistemul motivaţional etc).

- Controlul calităţii producţiei este parte componentă a managementului calităţii producţiei şi constă în verificarea corespondenţei parametrilor de calitate ai producţiei cu cerinţele de calitate stabilite şi înscrise în documentaţia tehnică sau normativele de calitate.

11.3. Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii Serviciul de asigurare a calităţii are în general următoarele atribuţii:

implementarea politicii de calitate declarate de conducerea întreprinderii;

coordonarea activităţilor de ţinere sub control a documentaţiei specifice; coordonarea analizelor de calitate; pregătirea produselor sau serviciilor în vederea certificării; coordonarea auditurilor interne; coordonarea activităţilor de instruire în domeniul calităţii.

11.4. Asigurarea calităţii potrivit standardelor internationale Standardele din familia ISO 9000 se concentrează pe următoarele aspecte:

37

abordarea întreprinderii integralitatea sa; considerarea satisfacţiei clientului alături de satisfacţia personalului; rezultatele pe care le obţine întreprinderea în afaceri; nivelul la care se situează întreprinderea faţă de competitori din punctul

de vedere al calităţii produselor şi serviciilor oferite; preocupările întreprinderii de îmbunătăţire a calităţii produselor şi

serviciilor; dezvoltarea unei „culturi a calităţii".11.5. Costurile calităţi cupricheltuieli de prevenire - cheltuieli de preîntâmpinare a apariţiei defectelor; cheltuieli de defectare internă - ocazionate de corectarea tuturor

neconformităţilor depistate înainte de livrarea produsului la beneficiar; cheltuieli de defectare externe cheltuieli ocazionate de corectarea neconformităţilor după livrarea

produselor11.6. Auditul calităţii

Standardul ISO 8402 defineşte auditul calităţii ca fiind o examinare sistematică şi independentă, efectuată pentru a determina dacă activităţile şi rezultatele lor, referitoare la calitate, corespund dispoziţiilor prestabilite, dacă aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor.

Prin auditul calităţii se evaluează: sistemul de calitate al întreprinderii; procesele întreprinderii; rezultatele proceselor (produse şi servicii).

Auditul sistemului de calitate îşi propune atingerea următoarelor obiective: determinarea conformităţii elementelor sistemului calităţii cu cerinţele

specificate în standardele de calitate; determinarea eficacităţii sistemului de calitate privind realizarea

obiectivelor stabilite; îmbunătăţirea sistemului calităţii întreprinderii

38

Capitolul 12-MENTENANTA INDUSTRIALĂ .12.1 Importanta şi obiectivele mentenanţei industriale12.2 Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor12.3 Sistemul TPM (Total Productive Maintenance)Categorii de reparaţii

Revizia tehnică Rt cuprinde totalitatea lucrărilor ce se execută, de regulă, înaintea unei reparaţii curente sau capitale, în scopul determinării stării tehnice a maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor precum şi a principalelor reparaţii ce vor fi executate.

Reparaţia curentă Rc reprezintă intervenţiile ce se execută periodic, în mod planificat, în scopul înlăturării uzurii fizice sau a unor deteriorări locale prin repararea, recondiţionarea sau înlocuirea unor piese sau părţi componente sau înlocuirea parţială a unor subansambluri uzate atunci când este cazul.

Reparaţia capitală Rk este acea intervenţie ce se execută în mod planificat după expirarea ciclului de funcţionare prevăzut în normative, în vederea menţinerii caracteristicilor tehnico-economice iniţiale şi preîntâmpinării ieşirii activelor fixe din funcţiune înainte de termen.

Sisteme de reparaţii: reparaţii după necesitate; reparaţii cu planificare fermă; reparaţii după controlul stării utilajelor; reparaţii preventiv-planificate.

Avantajele sistemului de întreţinere preventivă: diminuarea frecvenţei defecţiunilor micşorarea opririlor activelor fixe în producţie; cheltuieli cu întreţinerea mai mici; înlocuirea reparaţiilor care apar ca urmare a defecţiunilor prin lucrări de

întreţinere programate; cheltuieli cu reparaţiile mult diminuate; descoperirea pieselor slabe ale activului fix, dar cu întreţineri costisitoare; conservarea mai bună a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor; stabilirea cu

precizie a necesarului de piese şi repere de schimb diminuarea astfel a stocurilor; producţie calitativ superioară etc.

SISTEME DE ORGANIZAREA REPARATIILOR: sistemul centralizat, în care lucrările de întreţinere şi reparaţii cad în

sarcina sectorului central de reparaţii, care prin brigăzile şi echipele de mecanici controlează starea activelor fixe în firmă şi înlătură defecţiunile potrivit planului de reparaţii.

sistemul descentralizat, constă în executarea lucrărilor de reparaţii de către sectoare specializate pe tipuri de reparaţii, compartimentul centralizat asigurând numai îndrumarea cu caracter metodologic, coordonarea şi controlul executării lucrărilor de reparaţii.

39

sistemul mixt, caută să îmbine avantajele ambelor sisteme şi să elimine pe cât posibil dezavantajele acestora. Acest sistem permite atât specializarea pe ateliere şi meserii - şi deci

Metode de reparare: metoda în flux; metoda individuală; metoda pe subansamble.

Necesarul de piese de schimb

Nps reprezintă necesarul de piese de schimb;dz - durata fabricaţie sau a timpului necesar procurării pieselor de schimb din afară, exprimată în zile;cl - consumul lunar de piese;nz- numărul de zile ale lunii.Sistemul TPM (Total Productiv Maintenance)

În funcţie de momentul în care se găseşte echipamentul în ciclul de viaţă se deosebesc trei tipuri de intervenţii:

Mentenanţă corectivă Mentenanţă paliativă Mentenanţă curentă se efectuează prin :

Întreţinere Revizii Reparaţii

Pentru mentenanţă se elaborează: dosarul tehnic - cuprinde informaţii despre cum trebuie să se desfăşoare

un anumit tip de intervenţie; dosarul istoric - cuprinde informaţii despre desfăşurarea intervenţiilor la

echipamente în trecut; dosarul de lucru în care sunt păstrate ordinele de intervenţii şiconstituie o

dare de seamă detaliată a lucrărilor efectuaPROGRESUL TEHNIC PRESUPUNE:

Perfectionarea uneltelor de muncă, prin:– mecanizarea proceselor tehnologice de producţie:

introducând utilaje în sectoarele nemecanizate ale producţiei; înlocuind utilajele învechite cu maşini noi; perfecţionând utilajele existente prin modernizarea lor; trecând sectorul, secţia etc. la mecanizare complexă;

– automatizarea proceselor de producţie: introducând utilaje automate; automatizând utilajele existente prin modernizarea lor; înlocuind utilajele neautomatizate cu utilaje automatizate;

40

înlocuind utilajele automatizate învechite cu altele noi, mai productive, sau perfecţionarea lor prin modernizare;

trecând secţia, sectorul etc, la automatizare complexă. Perfecţionarea metodelor şi proceselor tehnologice corespunzator

dotării tehnice; electrificarea şi chimizarea producţiei.

41