MAMIFERE

1. În ce zi au fost create mamiferele?

Conform raportului Bibliei, vieţuitoarele pământului au fost create în a ziua a şasea, aceeaşi zi în care a fost creat şi omul:

Dumnezeu a zis:„Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor”. Şi aşa a fost.

Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. (Geneza 1,24-25)

2. Enumeră patru caracteristici ale mamiferelor.

Cea mai importantă diferenţă dintre mamifere şi toate celelalte animale constă în faptul că mamiferele produc lapte pentru a-şi hrăni puii. Grija pentru pui este caracteristică păsărilor şi mamiferelor.

O altă diferenţă constă în faptul că mamiferele au corpul acoperit cu blană. Părul (blana) şi glandele sudoripare există numai la mamifere şi au un rol în termoreglare. Totuşi, unele mamifere pot avea păr foarte puţin sau doar în primele stadii de viaţă.

Pentru amatori sau cei care nu ajung să aprofundeze studiul mamiferelor, este bine de ştiut că există şi deosebiri care nu sunt evidente la prima vedere, şi anume:

-Craniul are un număr redus de oase;-Fiecare jumătate a fălcii inferioare este formată dintr-un singur os;-Dinţii sunt diferenţiaţi şi specializaţi; -Creierul are dimensiuni relativ mari; -Există un perete muscular (o diafragmă) ce separă cavitatea toracică de cea abdominală; -Asemenea păsărilor, mamiferele sunt animale cu sânge cald (homeoterme).

3. Precizează una sau mai multe caracteristici pentru următoarele ordine din clasa Mammalia (mamifere). Numeşte una sau mai multe specii din fiecare ordin:

1

a.Marsupialia; b. Insectivora; c.Chiroptera; d. Fissipeda;e.Pinnipedia; f. Cetaceea;g.Sirenia;h. Artiodactyla;i. Rodentia;j. Lagomorpha.

2

3

Ordinul Marsupialia – marsupiale

Ordinul Marsupialia este reprezentat de un număr mare de mamifere (peste 330), cele mai multe dintre ele prevăzute cu un fel de buzunar sau pungă numită marsupiu, unde are loc continuarea dezvoltării embrionului. Dispunerea marsupiului pe corpul femelei este diferită. La cangur, acesta este plasat frontal, pe abdomen. La ursul Koala, marsupiul este plasat dorsal, pe spinarea mamei.

Înfăţişarea, ca şi dimensiunea acestor animale, care populează o mare diversitate de biotopi, este foarte variată.

Regimul alimentar al marsupialelor este foarte divers – frugivor, erbivor, insectivor, carnivor, omnivor, atenuând competiţia dintre specii.

Dintre specii amintim: cangurul, ursul Koala, diavolul tasmanian, vidra marsupială, cârtiţa cu pungă, oposumul, marsupialul cu trompă, cangurul şobolan ş.a.

Ordinul Insectivora – insectivore

Cuprinde peste 400 de specii, printre care: cârtiţa, şobolanul cu trompă, chiţcanul de casă, desmanul, ariciul ş.a. Insectivorele sunt animale nocturne, cu dimensiuni relativ mici şi botul îngust şi ascuţit. Simţul mirosului este foarte dezvoltat. Se deosebesc de celelalte mamifere prin prezenţa a câte cinci degete la fiecare membru. Fiecare deget

are câte o gheară distinctă. Corpul este acoperit de o blană scurtă şi deasă. Învelişul corpului prezintă o mare variabilitate. Unele specii (cârtiţa) au o blană moale, catifelată, altele aspră şi rară (tenrecii) sau spinoasă (aricii).

Insectivorele trăiesc pe sol, în galerii şi vizuini, dar există şi specii arboricole şi semiacvatice. Viaţa lor este scurtă. Hrana principală a acestor mamifere este reprezentată de insecte, dar uneori mănâncă şi alte animale mici, neajutorate, în special puii păsărilor care cuibăresc pe sol.

Animalele din acest ordin ingeră zilnic o cantitate mare de hrană, care poate atinge uneori chiar greutatea propriului corp. Unii şoareci de câmp au o rată a metabolismului aşa de ridicată, încât trebuie să mănânce la fiecare câteva minute pentru a nu muri de foame. Sunt destul de agresivi, atacând şi mamifere un pic mai mari decât ei. Cârtiţele mănâncă greutatea lor în viermi la fiecare 24 ore.

Ordinul Chiroptera – lilieci

Acesta este singurul ordin care cuprinde mamifere zburătoare. Există peste 1.000 de specii de chiroptere răspândite peste tot în lume. Ordinul este divizat în două subordine:

- subordinul Megachiroptera, care conţine o singură familie, cea a liliecilor frugivori (mâncători de fructe);

- subordinul Microchiroptera, care conţine 17 familii, majoritatea speciilor hrănindu-se cu insecte.

Cei mai mulţi lilieci se hrănesc cu insecte, câţiva cu peşti, iar alţii sunt polenizatori principali ai florilor de noapte.

Pentru a-şi găsi drumul în noapte, liliecii se folosesc de un sistem similar radarului. În timpul repausului, liliecii stau agăţaţi cu capul în jos, menţinându-se pe suport cu ajutorul ghearelor dezvoltate de la degetele membrelor posterioare.

Observaţie: Ordinul Chiroptera face obiectul unei specializări aparte. Specializarea poartă numele de „Lilieci”.

4

Ordinul Fissipeda – carnivore terestre

Carnivorele au dimensiuni şi forme foarte variate, greutăţi şi medii de viaţă diferite: mediu terestru, mediu arboricol, mediu acvatic. Ordinul Fissipeda cuprinde toate carnivorele terestre, fiind deci component al supaordinului Carnivora. Ordinul Fissipeda include două suprafamilii: Canoidaea (fissipede asemănătoare câinelui) şi Feloidaea (fissipede

asemănătoare pisicii). Dacă în principal hrana fissipedelor este de origine animală, excepţie fac urşii, cu o alimentaţie

omnivoră. Aceştia consumă fructe de pădure, plante agricole, produse ale albinelor, precum şi hrană de origine animală.

Multe carnivore se reproduc o singură dată pe an, deşi câteva specii se reproduc de două ori pe an (cum ar fi unele nevăstuici). Alte fissipede se împerechează o dată la 2-3 ani. Puii variază ca dimensiuni şi număr, de la un pui (la urşi), la doisprezece pui (la sconcşi). Puii sunt de obicei orbi la naştere şi sunt dependenţi de îngrijirea părintească pentru o perioadă de timp. Unele carnivore trăiesc şi se reproduc în captivitate mai mult de 30 de ani.

Aria de răspândire a fissipedelor este foarte extinsă, excepţie făcând unele zone restrânse din emisfera sudică.

Iată câteva familii şi specii ale subordinului Fissipeda: - familia Canidae: lupul, câinele, câinele Dingo, şacalul, hiena, vulpea ş.a.;- familia Ursidae: ursul brun, ursul cu ochelari, ursul polar, ursul Grizzly, ursul baribal, ursul

malaez, ursul buzat ş.a.;- familia Procyonidae (familia urşilor mici): ursul spălător, ursul cu nas, ursul cu trompă, ursul

Panda, ursul de bambus ş.a.;- familia Mustelidae: zibelinul, jderul, jderul de piatră, dihorul, hermelina, nurca, viezurele,

vidra ş.a.;- familia Viverridae: gemeta cu pete mici, civita asiatică ş.a.;- familia Felidae: pisica sălbatică, pisica domestică, râsul, puma, leopardul, leul, tigrul,

jaguarul ş.a.

Ordinul Pinnipedia – carnivore marine

Pinnipedele sunt carnivore adaptate mediului acvatic, care ies şi pe uscat. Pinipedele se împart în trei familii: foci, morse şi foci cu urechi externe. Corpul este acoperit cu blană, capul este mic, trunchiul alungit şi masiv. Aceste mamifere

posedă patru membre care pe uscat servesc la târât, iar în apă, la înot. Pe cât de greoaie sunt mişcările acestor animale pe uscat, pe atât de rapide şi îndemânatice devin în apă.

Toate pinnipedele sunt foarte bine adaptate la scufundări. Ca şi cetaceele, aceste mamifere pot rezista mai mult timp fără să respire pe parcursul scufundării.

Pinnipedele sunt răspândite aproape în toate mările, chiar şi în unele lacuri continentale din Asia. Lipsesc din regiunile tropicale şi subtropicale, însă există unele excepţii. Se hrănesc cu moluşte, crustacee, peşti, păsări acvatice, mamifere marine mici etc.

Specii ale ordinului Pinnipedia: ursul de mare, leul de mare, morsa, foca cu creastă, foca cu coamă, foca de Groenlanda, viţelul de mare, leopardul de mare, foca elefant de nord şi de sud ş. a.

Ordinul Cetaceea – balene şi delfini

Cetaceele duc o viaţă exclusiv acvatică. Au sistemul nervos cel mai bine dezvoltat dintre toate mamiferele existente, fiind cele mai „inteligente”. Ordinul Cetaceea se împarte în două subordine: subordinul Odontoceti şi subordinul Mysticeti. Odontocetele sunt specii cu dinţi numeroşi, de formă conică. Au un singur orificiu nazal. Din acest subordin fac parte delfinii şi caşaloţii. Subordinul Mysticeti cuprinde balenele. Gura are fanoane prin care filtrează hrana.

5

Cu excepţia câtorva specii de delfini care trăiesc în fluvii şi în lacuri, toate speciile de cetacee sunt marine.

Multe specii au o vedere relativ bună. Totuşi, auzul este simţul lor principal, împreună cu simţul tactil.

Balenele şi delfinii sunt capabile să producă sunete diferite, prin care comunică şi se orientează. Anumite apeluri informează cetaceele de identitatea şi mişcarea camarazilor. Apelurile de durere şi panică previn celelalte cetacee care le recepţionează. Unele specii de odontocete, în special delfinii, emit ultrasunete sub diferite forme, pentru orientare şi pentru depistarea prăzii. Sistemul este asemănător cu cel întâlnit la chiroptere, numai că în acest caz se numeşte sonar, iar ultrasunetele se propagă în mediul lichid.

În caz de pericol, aceste animale se apără reciproc, iar femelele îşi apără puii. Pe lângă unii peşti de pradă, duşmanul cel mai mare rămâne totuşi omul.

Deoarece multe balene au fost vânate pentru foloasele pe care le aduc, unele specii au devenit foarte rare, chiar pe cale de dispariţie.

Reprezentanţi ai ordinului Cetaceea: - subordinul Odontoceti: delfinul comun, delfinul mare, balena pilot, beluga, delfinul pătat,

delfinul Inia, porcul de mare, Orca (balena ucigaşă), narvalul, caşalotul pitic, caşalotul ş. a.- subordinul Mysticeti: balenele cenuşii, balenele cu aripi, balena cu cocoaşă, balena de

Groenlanda, saivalul, balena pitică, balena albastră etc.Observaţie: Ordinul Cetaceea face obiectul unei specializări aparte, alături de alte mamifere

acvatice. Specializarea poartă numele de „Mamifere marine”.

Ordinul Sirenia – mamifere acvatice erbivore

La fel ca speciile ordinului Cetaceea, mamiferele din acest ordin duc o viaţă exclusiv acvatică. Corpul este fusiform, membrele anterioare au formă de înotătoare. S-ar părea că aceste animale stau la originea mitului despre sirene, fapt care a dat şi denumirea ordinului Sirenia. Membrele posterioare lipsesc, iar înotătoarea caudală este aşezată transversal. Sunt asemănătoare din acest punct de vedere cu cetaceele, în trecut fiind chiar considerate cetacee erbivore. Totuşi, asemănările sunt de ansamblu şi se datorează convieţuirii şi adaptării la acelaşi biotop natural.

Botul are buze despicate şi umflate care servesc la ruperea plantelor de apă, hrana lor principală. De reţinut că sunt printre puţinele mamifere acvatice strict vegetariene (în această categorie mai intră o cetacee, delfin, Sotalia teuszi). Au fost denumite şi vaci de mare. Aceste animale se împart în două familii: dugongii şi lamantinii.

Speciile sunt răspândite în Oceanul Indian, Oceanul Pacific, din Australia până în Noua Guinee, Marea Roşie, Guyana, fluviile Amazon şi Orinoco.

Ordinul Artiodactyla – mamifere paricopitate

Elementul comun tuturor paricopitatelor este prezenţa a câte două degete terminale la fiecare membru. Fiecare dintre aceste degete are un înveliş cornos, denumit „copită”.Aspectul exterior variază în funcţie de mediul de viaţă. Deoarece de multe ori sunt atacate de carnivore, fuga se realizează destul de uşor datorită membrelor lungi prezente la aceste specii de rumegătoare. De asemenea, există şi rumegătoare foarte înalte, cum ar fi girafele, înălţimea lor ajutându-le la procurarea hranei. Alte rumegătoare, cum ar fi caprele negre, renii ş.a., sunt obişnuite să trăiască în condiţii de mediu foarte vitrege. De obicei, pe oasele frontale ale craniului se dezvoltă excrescenţe numite „coarne”.

De regulă, acestea sunt purtate de masculii speciei respective. Coarnele sunt simple ori ramificate şi pot fi purtate tot timpul vieţii sau se schimbă periodic.

6

Datorită produselor oferite şi a faptului că pot fi folosite pentru a lucra pământul sau pentru transport, multe rumegătoare au fost domesticite şi apoi crescute intensiv de către om. Produsele animale utilizate sunt: laptele, carnea, lâna, părul, pieile ş.a. Totodată, braconajul şi vânătoarea excesivă au condus la rărirea exemplarelor unor specii sau chiar la dispariţia altora.

Reprezentaţi ai ordinului Artiodactyla: porcul mistreţ, hipopotamul, bizonul, zimbrul, cămila bactriană (cu două cocoaşe), dromaderul, gazela, girafa, okapi, muflonul, lama, capra, capra neagră, oaia, bivolul, yakul, cerbul, cerbul lopătar, elanul, renul ş.a.

Ordinul Rodentia – rozătoare

Rozătoarele reprezintă cel mai mare ordin al mamiferelor – peste 40% dintre toate speciile de mamifere. Acest ordin, reprezentat prin numeroase familii şi specii, cuprinde morfologic înfăţişări foarte variate. Toate rozătoarele se hrănesc cel mai mult cu substanţe vegetale, dar consumă şi hrană de origine animală, devenind adevărate omnivore.

Femelele sunt capabile să nască mai mulţi pui şi de mai multe ori pe an. Unele specii se pot reproduce aproape continuu, pe tot parcursul anului.

Felul şi modul de viaţă sunt extrem de variate. Multe rozătoare sunt arboricole, unele sunt terestre, altele acvatice sau chiar trăiesc în subteran, în galerii săpate de ele. Se întâlnesc şi prin tufişuri sau chiar în câmp deschis. Rozătoarele pot fi considerate drept cei mai buni constructori, deoarece îşi construiesc foarte ingenios adăposturile.

Interesant este că unele rozătoare rezistă în anotimpul friguros dormind. Deseori, proviziile adunate vara sunt folosite şi iarna, fiind depozitate în spaţii speciale.

Răspândirea rozătoarelor este mare, de la tropice până la poli. Deşi sunt animale mici, numărul indivizilor este foarte mare. Pentru om, rozătoarele sunt dăunătoare şi chiar periculoase, deoarece adesea sunt purtătorii unor boli infecţioase.

Specii ale ordinului Rodentia: veveriţa, castorul, marmota, popândăul, şobolanul şi şoarecele cu buzunare, săpătorul de plajă, şobolanul cârtiţă, porcul spinos, şobolanul de bambus, ursonul, cobaiul, şoarecele săritor, pârşul, hârciogul, şobolanul de apă, şoarecele de câmp, nutria, chinchilla etc.

Ordinul Lagomorpha – iepuri şi alte specii înrudite

Majoritatea acestor mamifere trăiesc în sălbăticie, dar există şi lagomorfe crescute special de către om, pentru foloasele aduse.

Aceste animale sunt distincte prin urechile lor foarte lungi, coada scurtă şi întoarsă, prin membrele posterioare care sunt mai puternice decât cele anterioare, permiţând locomoţia prin salturi. Majoritatea sunt active noaptea sau în amurg. Pentru a scăpa de duşmani, fug rapid sau se întind şi rămân nemişcate la sol. Aceşti iepuri produc pagube mari în culturile agricole. Trăiesc în colonii şi populează ţinuturile joase şi dealurile, chiar pădurile.

Iepurii sălbatici au fost domesticiţi, omul urmărind foloasele obţinute prin exploatarea produselor de bază şi a celor secundare ale acestor animale (carne, blană, piei etc.). Maturitatea sexuală apare aproximativ la 4-6 luni de la naştere. Femelele pot făta de mai multe ori pe an cam 3-7 pui şi sunt capabile să rămână din nou gestante la minimum 12 ore de la fătare.

Crescătorii au creat o paletă mare de rase ale iepurelui domestic, pe care le-au selecţionat special pentru o anumită producţie: rase pentru carne sau pentru blană. Exemple de rase: Fluture, Uriaş belgian, Chinchilla, Uriaş german, Rex, California, Albastru vienez, Angora ş.a.

Specii ale ordinului Lagomorpha: iepurele de câmp, iepurele de vizuină, iepurele şuierător, iepurele zăpezilor, pika ş. a.

7

4. Enumeră patru mamifere folositoare omului şi precizează care sunt beneficiile aduse.

Mamiferele domestice (speciile sau rasele de animale care trăiesc sub îngrijirea nemijlocită a omului şi servesc acestuia pentru scopuri economice) aduc următoarele beneficii:

- bovinele, ovinele, caprinele – oferă hrană şi materii prime folositoare în diferite ramuri ale industriei;

- iepurii – oferă îngrăşăminte pentru serele de flori, blană, etc.;- pază, protecţie şi companie.

Mamiferele de laborator (rozătoare, iepuri) – oferă materiale biologice utile în industria farmaceutică.

Mamiferele carnivore terestre – membri ai familiei Canidae (lupi, hiene, şacali ş.a.), care menţin echilibrul ecologic şi sanitar al biocenozelor din care fac parte contribuind la îndepărtarea cadavrelor şi realizează în acelaşi timp starea de igienă în teritoriu, înlăturând în acest fel producerea şi propagarea unor maladii, distrugând cadavrele, animalele bolnave şi slabe sau pe cele degenerate.

Mamiferele rumegătoare sălbatice – întreţin biocenozele din care fac parte prin ameliorarea şi împrospătarea fondului vegetal.

Liliecii sunt probabil în fruntea listei mamiferelor folositoare, dacă ţinem cont de faptul că un singur individ ce cântăreşte numai 7 g consumă într-o noapte peste 1.000 musculiţe. Cu excepţia liliecilor-vampiri, lor nu li se poate reproşa că ar aduce daune.

5. Enumeră trei situaţii în care mamiferele sunt dăunătoare omului.

Orice mamifer care ameninţă siguranţa noastră este numit periculos, chiar dacă, în final, analizând mai atent, omul este cel care îl provoacă. Nu sunt puţine cazurile în care urşii sunt ademeniţi de oameni cu mâncare, iar apoi sunt acuzaţi că i-ar fi atacat. Totuşi, există şi situaţii în care pagubele se pot imputa animalelor. Iată câteva dintre ele:

-producerea de pagube considerabile în culturile agricole şi în fondurile forestiere de către reprezentanţi ai ordinelor Rodentia şi Lagomorpha;

-găzduirea şi vehicularea unor germeni foarte periculoşi, printre care virusul hepatic şi virusul turbării. În cazul răspândirii turbării de către mamiferele sălbatice (în special de către carnivore), sindromul poartă denumirea de turbare silvatică;

-producerea unor pagube în gospodăriile omeneşti de către mamifere sălbatice carnivore. De asemenea, femelele de mistreţi cu pui fac mari pagube în culturile de porumb, ovăz, cartofi, nu numai prin ceea ce mănâncă, ci şi prin călcarea şi distrugerea acestor recolte.

6. Precizează care este cel mai mare mamifer din lume şi spune unde trăieşte şi cu ce se hrăneşte.

Balena Albastră este cel mai mare mamifer, atât ca dimensiune, cât şi ca greutate. Atinge o lungime de peste 30 de metri şi cântăreşte peste 200 tone după sezonul de hrănire. Se hrăneşte cu unele dintre cele mai mici creaturi, plante microscopice şi crustacee din mare, cunoscute sub numele de plancton. Preferă apele reci din Atlantic şi Pacific.

Prin comparaţie, cel mai mare mamifer de uscat este elefantul african. Este nevoie de treizeci de elefanţi să cântărească la fel de mult ca o balenă albastră. Totuşi, nici elefantul nu este slăbuţ! Un singur colţ de elefant mascul poate cântări peste 100 kg. Recordul pentru un fildeş este de 7,7 metri; şi aparţine unui mascul împuşcat în 1899 în apropiere de Muntele Kilimanjaro.

8

7. Enumeră cinci specii de mamifere sălbatice pe care le-ai observat personal în natură.

Animalele de la Grădina Zoologică, desigur, nu se iau în calcul, deşi vizitarea lor va creşte interesul faţă de animalele sălbatice şi te va face capabil să le recunoşti.

Deşi este mai greu, există pentru cei doritori şi posibilitatea observării mamiferelor sălbatice în mediul lor natural de viaţă. Este nevoie însă de multă răbdare şi disciplină. De asemenea, este important să ai un echipament potrivit, de camuflaj (care să imite cât mai bine mediul în care te afli), să nu foloseşti parfumuri sau deodorante (animalele au mirosul foarte bine dezvoltat) şi să te mişti cât mai discret şi în linişte. Satisfacţiile vor fi pe măsura eforturilor depuse.

În ţara noastră există reprezentanţi a 8 ordine de mamifere. Iată câteva dintre cele mai reprezentantive mamifere din România:

Ariciul (Erinaceus concolor)

Poate fi recunoscut după ţepii lungi de 2-3 cm de pe spate, de culoare cafeniu-deschis, cu o bandă neagră la vârfuri. Pe partea de dedesupt şi pe cap are păr aspru şi rar. Gâtul şi pieptul au o culoare mai deschisă decât burta. Corpul este scurt şi gros. Mersul este ezitant, cu opriri pentru a adulmeca, iar noaptea face mişcări zgomotoase prin vegetaţie.

Trăieşte în pădurile de foioase, păşuni, lunci, livezi. Culcuşul şi-l face din iarbă şi frunze pentru hibernare. Vara îşi face culcuşuri de zi în vegetaţie. Uneori, foloseşte vizuinile părăsite ale iepurilor.

Este un animal nocturn. Se hrăneşte cu nevertebrate (râme, gândaci, păianjeni, melci). Ocazional, mănâncă şi vertebrate (broaşte, şopârle, ouă de păsări, peşti), dar şi fructe, ciuperci. Este solitar în sălbăticie. Masculii sunt mai agresivi. Are vederea slabă, dar mirosul şi auzul sunt bine dezvoltate. Se face ghem când e în pericol. Se caţără şi înoată bine.

Se reproduce primăvara, după hibernare (masculii sunt fertili din aprilie până în august). Femela naşte 4-6 pui, o dată pe an. Aceştia sunt orbi la naştere; o haină de spini albi apare curând după naştere. Încep să iasă din vizuină la 22 de zile. Sunt înţărcaţi la 4-6 săptămâni. Numai femela are grijă de pui, dar aceştia rămân singuri în timpul nopţii, când femela caută hrană.

Trăieşte 7-10 ani. Lungimea cap-coadă: 22,5-27,5 cm; lungimea cozii: 1,5-3,0 cm; greutate: 400-1200 g.

Cârtiţa, sobolul (Talpa europaea)

Are blană scurtă, neagră şi catifelată. Corpul este cilindric, lat. Ochii sunt mici (1 mm diametru), întunecaţi de blană, dar funcţionali. În general, are nasul roz. Năpârleşte de trei ori pe an. Este adaptată la mediul subteran şi înoată bine. Muşuroaiele sunt un semn al prezenţei cârtiţelor. Acestea sunt ieşirile din tunele subpământene.

Cârtiţele se întâlnesc din abundenţă în zonele arabile şi păşuni. Evită zonele stâncoase, nisipoase, mlăştinoase, deoarece nu-şi pot construi un sistem adecvat de tunele. Pot urca şi până la 2000 m. Locuinţa şi-o fac la mai mult de 1 m adâncime, cu una sau mai multe camere pentru dormit, căptuşite cu muşchi şi iarbă.

Sunt active noaptea şi ziua. Îşi petrec cea mai mare parte din timp într-un sistem elaborat de tunele, săpând în exclusivitate cu membrele anterioare. Dorm într-o poziţie verticală, cu capul între picioarele din faţă. Se hrănesc cu râme, gândaci, larve de muşte, miriapode şi moluşte. Ocazional, mănâncă şi vertebrate (amfibieni). Tunelele acţionează ca nişte capcane pentru nevertebratele care cad în ele. O singură cârtiţă poate ocupa teritorii mari, dar vecinii îşi pot coordona deplasările (cu ajutorul mirosului şi auzului) astfel încât să nu se întâlnească. Agresivitatea e însoţită de un guiţat strident. Simţul tactil este foarte bine dezvoltat. Are fire erectile cu receptori speciali în coadă, picioare şi vârful botului. Nasul este sensibil la schimbările de umiditate şi temperatură. Vederea este slabă şi auzul moderat; nu are urechi externe.

9

Împerecherea are loc primăvara. Femela naşte o dată pe an 3-4 pui. Aceştia sunt golaşi (blana creşte abia la 14 zile), iar ochii se deschid la 22 de zile. Ies din culcuş la 33 de zile şi sunt înţărcaţi la 4-5 săptămâni. Doar mama are grijă de pui.

Trăieşte maxim 7 ani.Lungimea cap-coadă: 11-16 cm; lungimea cozii: 2-4 cm; greutate: 65-130 g.

Vulpea (Vulpes vulpes)

De obicei este brun-roşcată, dar culorile pot varia de la bej-deschis până la roşu. Urechile sunt ridicate, punctate cu negru la vârfuri. Are coada lungă, deasă şi stufoasă; unele exemplare au smocuri de păr alb în vârful cozii. În lumină, ochii lucesc spre albastru sau alb, uneori spre roşu. Năpârleşte mult primăvara. Noul păr creşte începând cu labele, apoi cu coapsele, la începutul lui iulie, iar coada şi spatele îşi schimbă părul la sfârşitul lui august. În perioada iernii, blana continuă să se îngroaşe.

Este răspândită în toată Europa, în zonele de pădure, arbuşti şi ferme. De asemenea, poate fi văzută în jurul mlaştinilor, la munte, până la limita vegetaţiei, în câmpie şi la marginile satelor. Locuinţa o are în vizuini proprii sau în foste vizuini ale iepurilor sau bursucilor (uneori convieţuieşte cu aceştia), făcute în maluri sau în stâncă. De obicei, aceste adăposturi au mai multe intrări.

Este un mamifer nocturn şi crepuscular, dar şi diurn, unde nu este deranjat. Se hrăneşte în mod special cu rozătoare, dar şi cu păsări, insecte, ouă, râme, arici. Uneori pătrunde în sate pentru hrană. Vara şi toamna mănâncă şi fructe (fructe de pădure, prune şi merele căzute). Are nevoie de 500 g de hrană zilnic. Vulpile trăiesc în grupuri formate dintr-un adult cu câteva femele. Vulpile care nu au pui se comportă ca ajutoare: păzesc vizuina, vânează şi se joacă cu puii.

Împerecherea are loc în perioada decembrie-ianuarie. Femela naşte în martie-aprilie 4-5 pui (maxim 12) fără păr, orbi (ochii se deschid doar după 11-14 zile), care se hrănesc cu lapte 7-8 săptămâni, dar pot mânca şi hrană solidă de la 4 săptămâni. Masculul se ocupă cu găsirea hranei, dar după înţărcare şi femela părăseşte vizuina. Puii stau cu mama lor până toamna.

În sălbăticie, vulpea trăieşte 9 ani. Lungimea cap-coadă: 58-90 cm; lungimea cozii: 32-48 cm; lungimea piciorului: 12-18 cm.

Lupul (Canis lupus)

Lupul este asemănător cu câinele, dar are gâtul mai scurt şi mai gros, capul mai mare şi picioarele mai scurte. Culoarea blănii variază de la gri până la gri-castaniu, iar pe spate şi pe cap este brun-roşcat. Pe piept, părul este mai încreţit. Năpârleşte primăvara devreme.

Adăpostul şi-l face în vizuini, grote, sub stânci aflate în păduri dese. Câteodată îşi face propria vizuină, dar uneori o foloseşte pe aceea a altor animale.

De obicei este un animal nocturn. Mănâncă orice prinde (rozătoare, păsări, broaşte, gândaci, stârvuri). Prada mai mare include: mistreţi, căprioare, cerbi şi animale domestice (capre, oi, câini, cai etc). Formează haite, dominate de o pereche. Numărul membrilor unei haite variază în funcţie de abundenţa şi de mărimea vânatului. Au gesturi asemănătoare cu ale câinilor. Mirosul este excelent, auzul bun, iar vederea este bună mai ales în raport cu obiectele apropiate, în cazul celor depărtate distingând mai degrabă mişcarea.

Împerecherea are loc în februarie-aprilie. Lupoaicele nasc 3-7 pui pe care îi înţarcă la 8 săptămâni. Ambii părinţi îi hrănesc şi păzesc (la fel şi ceilalţi membri ai haitei). Puii rămân cu părinţii cel puţin un an.

Lupul trăieşte 15-20 de ani în captivitate, şi mai puţin în sălbăticie. Cauzele morţii pot fi: vânătoarea, otrăvirea, turbarea.

Lungimea cap-coadă: 90-150 cm; lungimea cozii: 30-50 cm; greutate: masculii 20-60 kg, femelele 18-50 kg.

10

Şacalul (Canis aureus)

Seamănă cu lupul, dar este mai mic, iar blana are o culoare maro deschis. Corpul său este mult mai suplu decât cel al lupului, picioarele sunt mai scurte şi mai mici, iar urechile mai mari.

Preferă zonele semi-aride, cu vegetaţie (stepă, silvostepă, zone mlăştinoase), dar poate fi întâlnit şi pe lângă gospodării. Vizuinile şi le face în locuri cu vegetaţie deasă.

În general este nocturn, petrecându-şi ziua în vizuină sau în desişuri. Este un animal omnivor, mănâncă vertebrate (rozătoare, păsări, peşti), insecte, fructe, stârvuri şi gunoaie. De obicei umblă în perechi. Câteodată se formează grupuri de adulţi înrudiţi, care cooperează pentru a vâna şi au grijă de pui împreună. Perechea care conduce este cea care are pui. Comunică prin urlete, de obicei în amurg, asociate cu lătrături şi scheunături. Poziţia corpului şi expresia sunt asemănătoare cu cele ale câinelui.

Împerecherea are loc primăvara devreme. Femelele nasc o dată pe an, vara, 1-9 pui (de obicei 2-4). Puii rămân în vizuină trei săptămâni, timp în care mama îşi petrece cel mai mult din timp cu ei. Îi înţarcă la 8 săptămâni.

Trăieşte maxim 16 ani (în captivitate).Lungimea cap-coadă: 65-105 cm; lungimea cozii: 20-24 cm; greutate: 7-15 kg.

Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)

Poate fi recunoscut după petele negre distinctive de pe faţă, urechile scurte şi coada mică; „masca” nu se continuă şi între ochi. Picioarele sunt ca ale vulpii. Blana este deasă şi iarna poate atinge o lungime de 12 cm. Iarna, grăsimea acumulată şi blana stufoasă îi dau un aspect rotund. Vizuina se distinge de cea a vulpilor prin intrarea îngustă (20 cm deschidere) şi prin mormanul de pământ de la intrare.

Locuieşte în pădurile de foioase, în preajma râurilor şi a lacurilor. Preferă zonele împădurite, cu adăposturi. Adesea, ocupă vizuinile altor animale sau foloseşte spaţiul dintre trunchiurile copacilor.

Este un animal nocturn, inactiv iarna. Este omnivor. Mănâncă vertebrate (rozătoare, amfibieni, peşti), fructe, bulbi, alune şi insecte. Curăţă malurile râurilor de stârvuri şi gunoaie. Câinii enot se hrănesc împreună când găsesc multă mâncare. Umblă în perechi (monogami), împreună cu puii. Comunică prin miorlăituri, scheunături. Au auzul foarte bine dezvoltat şi mirosul bun, dar vederea este slabă.

Împerecherea are loc în februarie-martie. Femela naşte o dată pe an 2-19 pui (de obicei 5-8) care sunt capabili să se descurce singuri la 4-5 luni şi sunt înţărcaţi la 8 săptămâni. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi.

În captivitate poate trăi maxim 11 ani.Lungimea cap-coadă: 55-80 cm; lungimea cozii: 15-26 cm; greutate: 5-10 kg.

Ursul brun (Ursus arctos)

Este uşor de recunoscut după statura foarte mare, construcţia greoaie, urechile scurte şi rotunde şi absenţa unei cozi vizibile. Culoarea blănii variază de la castaniu-pal până la brun-închis. În special, blana este de culoare maron, uneori bătând în cenuşiu-gălbui sau negru. Năpârleşte o dată pe an.

Ca habitat, preferă pădurile de amestec, dar astăzi, din cauza vânării, trăieşte mai mult în pădurile de molid. Se extinde până la păşunea alpină. În zonele deschise are nevoie de ascunzişuri şi adăposturi dense ziua; adesea, rămâne în păduri inaccesibile.

11

Hibernează în grote naturale săpate în stânci, sub un copac sau pe o pantă adăpostită. Poate face mai multe adăposturi înainte de iarnă. În general, este un animal nocturn, mai diurn unde nu este deranjat şi când îşi hrăneşte puii, dar variază sezonier. Se hrăneşte cu fructe de pădure, stârvuri, insecte, rădăcini, diverse animale, ocazional cu oi şi vaci. Toamna, înainte de a intra în starea de somn din timpul iernii, mănâncă mari cantităţi de fructe de pădure, ghinde şi jir. În mod normal, urşii călătoresc între 3-3,5 km/zi. Pot merge uşor (5-6 km/h) sau fugi (10-12 km/h). Viteza maximă este de 50-60 km/h sau, la galop, de 22-51 km/h. Lungile călătorii pot fi de 120-150 km. Urşii sunt în general animale solitare, dar se pot aduna în număr mare la o sursă de hrană. Comunică prin grohăituri şi urlete când sunt nervoşi sau speriaţi. Când sunt surprinşi, scot un sunet exploziv. Simţul mirosului este bine dezvoltat, de asemenea auzul, dar vederea este slabă.

Se împerechează în mai-iulie, la un interval de 3 ani sau chiar mai mult. Puii, în număr de 1-3 (de obicei, gemeni), ocazional 4-5, se nasc în ianuarie-februarie şi sunt de mărimea unei veveriţe (350 g la naştere), orbi şi fără păr. Rămân în bârlog 4 luni, după care îşi urmează mama pentru 1,5-3,5 ani. Sunt înţărcaţi la 1,5 ani. Blana din jurul gâtului are o culoare pală.

Urşii trăiesc cam 30 de ani în sălbăticie (masculii) şi până la 50 de ani în captivitate.Lungimea corpului: 170-280 cm; greutate: masculii 100-315 kg, femelele 60-200 kg.

Vidra/lutra (Lutra lutra)

Are un corp subţire şi lung, cu picioare scurte şi coadă lungă, ascuţită spre vârf. Botul este larg, iar urechile mici. Toate cele patru picioare au membrane interdigitale. Înoată foarte uşor şi fără zgomot, lăsând în apă urma literei U. Priveşte din apă, având doar ochii şi nasul deasupra suprafeţei. Când înoată, blana îi este lucioasă, dar când se usucă, devine ţepoasă. Năpârleşte o dată pe an, iar procesul de năpârlire durează mult. Când înoată sub apă, lasă un şir de bule de aer la suprafaţă.

Preferă râurile, lacurile şi canalele. Locuieşte în vizuină: o scobitură în mal, într-un copac găunos, printre rădăcini. Intrarea poate fi sub apă. Vidrele sunt adaptate pentru a se deplasa în apă; astfel, pot înota 7-8 ore în continuu cu o viteză de 1,5-2 km/h.

În mare măsură animal nocturn, stă în vizuină ziua, sub pământ sau pe pământ. Vidrele sunt carnivore. În principal, mănâncă peşti şi ocazional alte vertebrate (păsări, şobolani, amfibieni) şi nevertebrate (viermi, insecte, crabi). Vidrele stau în grupuri de familii cu una sau mai multe femele şi puii din timpul anului. Totuşi, adulţii sunt solitari şi se reunesc doar în perioada împerecherii. Comunică prin sunete uşoare, fluierături. Vânează mai eficient cu ajutorul vederii, dar firele de păr din jurul gurii sunt importante în detectarea mişcării peştilor în apele adânci sau întunecate.Se reproduce în orice perioadă a anului, dar mai mult vara. Femela naşte 1-5 pui (de obicei 2-3), o dată pe an. Puii sunt orbi până la 35 de zile. La 3 luni sunt luaţi în apă şi încurajaţi să înoate. Doar mama are grijă de pui. Aceştia rămân cu ea 10-12 luni.

În captivitate trăieşte 11-15 ani, iar în sălbăticie mult mai puţin (3-4 ani).Lungimea cap-coadă: masculul 60-90 cm, femela 59-70 cm; lungimea cozii: masculul 36-47

cm, femela 35-42 cm; greutate: masculul 6-17 kg, femela 6-12 kg.

Bursucul/viezurele (Meles meles)

De culoare gri în părţile de deasupra şi negru în partea de jos şi la picioare, bursucul are o construcţie greoaie, picioare scurte şi o coadă scurtă cu vârful alb; de asemenea, urechile au margini albe. Botul este lung, iar blana are peri lungi, deschişi la culoare la bază şi vârf şi mai închişi la mijloc. Capul şi gâtul sunt dungate longitudinal cu alb. Culoarea blănii poate varia. Năpârlirea începe în primăvară.

Poate fi des întâlnit în zonele de deal, cu păduri şi păşuni. Vizuina are mai multe intrări largi (3-10), săpate în pământ, care duc la tuneluri de 10-20 m. Încăperile pentru dormit sunt căptuşite cu iarbă şi frunze. Diametrul unui tunel este de 20 cm, fiind mult mai mare la intrare. În dreptul intrărilor

12

se găsesc grămezi de pământ. Locuinţele sunt folosite şi lărgite de generaţii succesive, ceea ce face ca aceste vizuini să crească în complexitate.

Bursucul este un animal de amurg şi de noapte. Iese din vizuină înainte de amurg în mai-august şi după amurg în restul timpului. Este mai puţin activ în perioada noiembrie-februarie, când foloseşte părţile cele mai adânci ale vizuinii. Nu hibernează iarna, dar devine semi-pasiv şi îşi reduce temperatura corpului. Este un animal omnivor. Mănâncă tot ce găseşte (râme, alte nevertebrate, rădăcini, cereale, verdeţuri şi fructe, insecte, ouă de păsări, şoareci de câmp, cârtiţe, iepuri). Tinde să fie mai carnivor primăvara şi vara. Bursucii trăiesc în grup, dar fiecare membru îşi procură singur hrana, excepţie făcând doar puii.

Comunică prin mormăituri, gemete, urlete. Mirosul şi auzul sunt bine dezvoltate, dar vederea este slabă, adaptată pentru luminozitate scăzută.

Împerecherea are loc în februarie-mai. Puii se nasc în februarie-aprilie. Femela naşte o dată pe an 1-5 pui, ai căror ochi se deschid la 5 săptămâni. Dinţii permanenţi apar la 12 săptămâni, tot atunci puii fiind înţărcaţi. Puii rămân sub pământ 8 săptămâni şi depind de mama lor până toamna.

Bursucul trăieşte maxim 14 ani în sălbăticie şi 16 ani în captivitate. Lungimea cap-coadă: mascul 68,6-80,3 cm; femelă 67,3-78,7 cm; lungimea cozii 12-19 cm;

greutate: masculul 12,3 kg, femela 10,9 kg.

Nevăstuica (Mustela nivalis)

Are corpul mic, cilindric. Părul este de culoare castaniu-brun. La colţul gurii are câte o pată mică, de culoare cafenie. Stă ridicată frecvent pe picioarele din spate.

Vizuina şi-o face în găurile din ziduri sau sub rădăcini de copaci, iarna acestea fiind căptuşite cu blana de la prăzi.

Este un animal activ ziua şi noaptea, orele de activitate alternând cu cele de odihnă. Primăvara, femelele sunt mai puţin active decât masculii, deoarece economisesc energie. Se hrănesc în principal cu rozătoare, păsări şi ouă, ocazional cu iepuri. Oricum, dieta variază în funcţie de habitat.

Nevăstuicile sunt mamifere solitare, fără obligaţii între perechi; masculul nu se îngrijeşte de pui. Comunică prin şuierături ascuţite, melodioase; când se sperie sau ameninţă scoate un ţipăt strident. Simţurile sunt foarte bine dezvoltate.

Prima naştere are loc în aprilie-mai. Dacă există hrană din abundenţă, adulţii pot să mai aibă încă o dată pui în iulie-august. Femela naşte 4-6 pui. Cei din primăvară cresc mai repede decât cei din toamnă. Ochii li se deschid la 4 săptămâni şi sunt înţărcaţi la 3-4 săptămâni. Doar mama are grijă de pui, dar nu îi învaţă cum să prindă prada, prinderea prăzii fiind ceva instinctiv.

Nevăstuica trăieşte maxim 3 ani în sălbăticie şi 10 ani în captivitate.Lungimea poate varia foarte mult între 15-30 cm (lungime cap-coadă). Masculul este mai mare

decât femela. Lungimea cozii: 6-8 cm; greutate: 30-73 g.

Râsul (Lynx lynx)

Poate fi recunoscut după picioarele lungi şi blana de culoare galben-cafenie vara, mai deschisă iarna, cu pete. Coada e scurtă, cu vârful negru. Urechile au smocuri de păr mai lung, cu vârfurile negre. Ghearele sunt retractabile.

Ca habitat, preferă pădurile de conifere sau pe cele mixte, dar şi terenurile de stepă, muntoase, stâncoase. De obicei, trăieşte la altitudinea de 700-1000 m, dar şi până la 2000 m. Stă în peşteri, tufişuri dese sau sub stânci ieşite în afară.

Este un animal crepuscular, solitar şi carnivor. Atacă rapid, prin surprindere. Omoară prada mai mare printr-o muşcătură la gât. Mănâncă în principal iepuri, dar şi rozătoare, căprioare, păsări (cocoş de munte, ieruncă, potârniche). În perioada de împerechere miaună asemănător cu pisicile, la început pe un ton mai înalt, apoi mai jos. Au vederea foarte ageră.

13

Se reproduce în ianuarie-martie. Femela naşte o dată pe an 1-5 pui, care îşi deschid ochii la 16-17 zile şi părăsesc vizuina la 4 luni. Puii sunt înţărcaţi la 2-5 luni. Masculul se desparte de femelă când se nasc puii, dar aduce mâncare pentru mamă timp de două luni.

În sălbăticie, râsul trăieşte 15 ani, iar în captivitate, 17 ani.Lungimea cap-coadă: 80-130 cm; lungimea cozii: 11-22 cm; greutate: 18-25 kg.

Mistreţul (Sus scrofa)

Este un animal puternic, asemănător porcului, cu cap mare şi picioare scurte. Are părul negru, ţepos. Caninii sunt ascuţiţi, îndreptaţi în sus doar la masculi. Blana de vară cu părul ţepos, de protecţie, se îndeseşte în sezonul de iarnă, cu peri mai lungi. Masculul are un strat gros de cartilaj pe torace, care-i serveşte ca scut în timpul luptelor.

Trăieşte în păduri şi zone agricole. Adăpostul şi-l face în gropile puţin adânci, de obicei în locuri însorite.

Este un animal nocturn şi de amurg, omnivor, dar consumă mai mult vegetale (ghinde, castane, plante verzi, cartofi). Hrana de origine animală o constituie stârvurile, nevertebratele (râme, larve de insecte) şi vertebratele (rozătoare). Uneori au loc mutări sezoniere de la pădure la terenurile cultivate. Mistreţii pot merge 20-30 km dacă sunt ameninţaţi. Masculii sunt de cele mai multe ori solitari. Femelele formează grupuri mici, cu pui. Comunică prin grohăituri atunci când se adună. Pentru alarmă folosesc un grohăit aspru, iar când sunt agresivi, îşi arată dinţii. Auzul şi mirosul sunt foarte bune, dar văzul este mai puţin dezvoltat. Simţul tactil (în special în vârful râtului) este bine dezvoltat, la fel şi gustul.

Împerecherea are loc în septembrie-martie. Scroafa naşte 3-10 pui (în general 4-7), o dată pe an. Puii sunt dungaţi orizontal, dar dungile dispar în 3-5 luni. Sunt înţărcaţi după 3-4 luni. Mama şi puii rămân la locul naşterii o săptămână, până când purceluşii îşi pot însoţi mama şi grupul.

Durata de viaţă este de maxim 20 de ani în captivitate, respectiv 8-10 ani în sălbăticie.Lungimea cap-coadă: femela 100-146 cm, masculul 105-167 cm; lungimea cozii: 16-30 cm;

greutate: masculul 67-109 kg, femela 30-80 kg.

Cerbul lopătar (Dama dama)

Masculul are coarne palmate. Culoarea variază de la cafeniu la negru. Vara este castaniu, iarna, mai mult gri cu pete albe. Petele de culoare pot varia de la cafeniu-deschis la alb. Coada este destul de lungă. Năpârleşte în mai-iunie şi târziu, în septembrie-octombrie.

Populează pădurile mixte, uneori de conifere, cu litieră densă, fiind prezent aproape de terenurile cultivate, lângă mlaştini, livezi, la şes, deal şi munte.

Este un mamifer diurn – dacă nu este deranjat, stă şi rumegă – dar şi nocturn (masculii mai bătrâni). Se hrăneşte cu ierburi, frunze fragede, ghinde, fructe de pădure. Iarna se hrănşte cu coaja de pe copaci. De asemenea, se hrăneşte cu cereale şi rădăcini rămase de la seceriş. În caz de alarmă, folosesc un scurt lătrat (de obicei femelele). Tot femelele sunt cele care scot uneori un behăit. Masculii scot un grohăit slab. Înoată bine. Văd colorat, percep obiecte până la 60 m, după aceea nu mai disting bine, dar ce se mişcă, observă. Auzul şi mirosul sunt bune.

Împerecherea are loc în octombrie-noiembrie. Puii se nasc în iunie-iulie. Femela naşte o dată pe an 1-2 pui cafenii, ca şi blana de vară a adulţilor. Aceştia pot să-şi urmeze mama de la naştere, dacă e necesar, dar de obicei stau ascunşi în vegetaţie. Sunt înţărcaţi la 12 săptămâni. Numai mama are grijă de pui. Puii stau cu mamele până la 20 de luni.

Durata de viaţă este de maxim 16 ani în sălbăticie şi 20 de ani în captivitate. Lungimea cap-coadă: 130-170 cm; lungimea cozii: 16-19 cm; greutate: masculul 46-80 kg,

femela 35-52 kg, la naştere: 4,5 kg.

14

Cerbul (Cervus elaphus)

Este al doilea cerb ca mărime din Europa. Coarnele măsoară până 71 cm lungime (maxim 91 cm) şi cântăresc până la 3 kg (de obicei, cam 1 kg), fiind mult mai ramificate decât cele ale cerbului lopătar. Blana puilor are pete (doar rar apar şi la adulţi). Părul este scurt şi roşcat vara, cafeniu-închis iarna. Şezutul este ca un petic alb în jurul cozii bej. Haina de iarnă creşte în perioada septembrie-decembrie, iar cea de vară, din mai până în iulie-august. Năpârlirea începe de la cap, picioare şi partea anterioară a corpului.

Trăieşte în păduri, păşuni, terenuri mlaştinoase, tufărişuri. De obicei ocupă pădurile, dar se hrăneşte la marginea păşunilor.

În general este activ toată ziua, dar din cauza omului iese mai mult seara şi în zori. În păduri mănâncă lăstarii (80% din dietă). În zonele cu mlaştini, se hrăneşte cu ierburi, iar iarna cu conifere. În grupuri, stau ciutele la mijloc şi cerbii pe margine (în păduri). În perioada boncănitului, conducerea o preia un cerb dominant în urma luptei. Comunică prin mugete în timpul împerecherii. Femelele şi puii behăie.

Împerecherea are loc în septembrie-noiembrie. Femela naşte în mai-iunie un viţel, rar doi, o dată pe an. Puii au pete până la 2 luni. Sunt înţărcaţi la 6-10 luni. Doar mama are grijă de ei. Aceştia îşi pot însoţi mamele doar după 7-14 zile.

Cerbul trăieşte maxim 25 de ani, dar durata medie este în general de 13-15 ani.Lungimea cap-coadă: 165-260 cm; lungimea cozii: 12-15 cm; greutate: masculul până la 255

kg, femela până la 150 kg.

Căpriorul (Capreolus capreolus)

Mamifer mult mai mic decât cerbul. Corpul şi gâtul sunt uşor alungite, iar ochii mari şi vioi.

Blana adulţilor e lipsită de pete, variind de la cafeniu-deschis şi brun-roşcat vara, până la cafeniu-închis şi negricios iarna. Blana de iarnă şi-o schimbă repede în octombrie-noiembrie, iar blana de vară se schimbă în martie-iunie. Peticul din partea şezutului este alb până la gălbui-închis (mult mai evident la masculi decât la femele), nasul este negru, cu „mustaţă”, iar obrajii albi. Pare că nu are coadă. Coarne poartă numai ţapii, prezenţa unor corniţe rudimentare şi la femele constituie excepţii. Căderea coarnelor are loc în noiembrie-decembrie, iar noile coarne cresc şi se osifică până în primăvara anului viitor, de obicei în aprilie. Coarnele au, de obicei, mai puţin de 25 cm lungime.

Preferă pădurile cu deschideri şi acces la marginile păşunilor. Uneori, se întâlnesc şi în zone mlăştinoase cu ierburi din abundenţă sau pe terenurile agricole. Densitatea cea mai mare este în zonele cele mai fertile. Scurmă pământul înainte de a se aşeza să doarmă. Se odihnesc în pădurile dese (le preferă pe cele de conifere) sau în tufişuri stufoase.

În general, căpriorul este un animal crepuscular. Se hrăneşte predominant cu lăstari sau arbuşti, iar vara cu muri, ierburi, conifere, iarbă, frunze. Toamna mănâncă jir, ghinde, ciuperci. Ambele sexe au un teritoriu propriu pentru cea mai mare parte a anului. Teritoriile masculilor se învecinează direct. În păduri sunt mult mai solitari. În perioada recoltei, formează grupuri de 7-10 indivizi, dar pe o perioadă temporară. Au simţul mirosului şi auzului dezvoltat. Văzul este excelent pentru detectarea obiectelor în mişcare.

Împerecherea are loc în iulie-august. Femela naşte de obicei gemeni o dată pe an. Puii sunt de culoare galben-cafenie, cu linii longitudinale de pete albe. Petele dispar după 6 luni. Înţărcarea are loc la 6-10 săptămâni. Puii stau cu mama lor până anul viitor, când mama urmează să nască din nou.

Trăiesc maxim 20 de ani, dar în sălbăticie, de obicei, durata de viaţă nu depăşeşte 7-8 ani.Lungimea cap-coadă: 95-135 cm; lungimea cozii: 2-4 cm; greutate: 16-35 kg.

15

Capra neagră (Rupicapra rupricapra)

Pe ambele părţi ale capului prezintă o dungă neagră care porneşte de la ureche şi trece peste ochi, până la bot. Ambele sexe au coarne destul de lungi, ridicate, încovoiate spre spate ca un cârlig, mai groase la masculi. Vara, blana este cafeniu-deschis, iar picioarele de culoare mai închisă. Pe şira spinării are o dungă întunecată. Iarna, tot corpul este mai închis la culoare. Năpârleşte în mai-iunie. Haina groasă de iarnă creşte în septembrie-noiembrie.

Trăieşte în zonele muntoase, stâncoase. Iarna se adăposteşte în păduri.Este un animal diurn. Se hrăneşte cu plante ierboase aflate pe pajiştile

alpine. În păduri, roade scoarţa copacilor (a coniferelor). Formează turme de până la 100 de femele şi pui (tineri). Masculii sunt solitari, însoţind femelele doar la împerechere. De obicei, grupurile se despart iarna, dar uneori se mai adună într-o turmă mică, în funcţie de hrana de care dispun. Ca mod de comunicare folosesc alarme cu sunete ascuţite sau behăituri ca de capră. Auzul este excelent, mirosul şi vederea sunt bune. Au o agilitate ieşită din comun.

Se împerechează în noiembrie-decembrie, iar naşterea puilor are loc în mai sau la începutul lui iunie. Femela naşte 1 pui (rar 2) o dată pe an. Puii sunt înţărcaţi la 6 luni.

Capra neagră trăieşte maxim 22 de ani în captivitate, sau 15-17 ani în sălbăticie. Cauzele morţii includ: avalanşele, poleiul, epidemiile, prădătorii (lupii şi râşii).

Lungimea cap coadă: 100-130 cm; lungimea cozii: 7-8 cm; greutate: 30-60 kg masculii, şi 35-45 kg femelele.

Delfinul (Delphinus delphis)

Pigmentaţia foarte întunecată a părţii dorsale are o limită laterală în forma literei V, deschisă la culoare. Toracele e alb, iar partea laterală e galben-cafenie. O bandă întunecată uneşte maxilarul inferior cu inserţia înotătoarelor pectorale. Are un bot subţire, negru şi bine definit, adesea pătat cu alb, de cca. 11-12 cm lungime. Variaţile culorii pielii (în special dungile), lungimea botului şi a corpului diferă în funcţie de zonă.

Se hrăneşte cu peşti mici, uneori cefalopode. Se poate scufunda la adâncimi de 280 m în mai puţin de 8 minute. Formează grupuri mixte, cu proporţie egală între sexe, al căror număr de membri poate varia de la câţiva membri la câteva sute. Adesea însoţesc bărci sau se joacă în jurul lor. Pot să înoate 20 de minute sau mai mult, întrecându-se cu cele mai rapide nave.

Împerechere are loc în iulie-octombrie. Femela naşte o dată pe an, la un interval de 1-3 ani. Puii se nasc în iunie-septembrie şi sunt înţărcaţi la 19 luni sau mai mult. Membrii grupului au grijă de pui şi de răniţi.

Durata de viaţă a delfinului este de 30 de ani.Lungimea cap-coadă: masculii sunt mai mari decît femelele, ajungând până la 2,5 m, dar

majoritarea adulţilor au 1,7- 2,4 m. Greutate: 75-85 kg, până la 100 kg.

Veveriţa (Sciurus vulgaris)

Poate fi recunoscută după blana roşie-cafenie vara, sau cafeniu-închis cu tente de gri iarna, şi după coada stufoasă. Culoarea blănii poate varia mult de la aproape negru până la roşcat sau maro. Iarna, are smocuri de păr în vârful urechilor.

Trăieşte în pădurile de conifere şi de foioase, în grădini şi parcuri. Poate urca până la 2000 m. Îşi face cuibul în scorburi (30 cm diametru), în crăpături căptuşite cu muşchi şi iarbă sau în tufişuri. O veveriţă poate avea mai multe vizuini.

Este un animal diurn; activitatea cea mai intensă o desfăşoară după 3-4 ore de când se luminează. Vara, este activă şi cu 3-4 ore înainte de a se întuneca. Iarna este activă doar dimineaţa. Nu hibernează, dar rămâne în vizuină când e vreme aspră. Primăvara, când rezervele de nuci, ghindă,

16

alune etc. se termină, veveriţa mănâncă muguri. De obicei se hrăneşte cu seminţe de conifere, ghinde, ciuperci, scoarţă, alune, jir, fructe. Ocazional mănâncă şi vertebrate sau ouă (rar). Consumă zilnic 5% din greutatea corpului. Îşi depozitează hrana. În perioadele friguroase, veveriţele îşi împart adăpostul. Comunică prin chemări stridente, zgomote realizate prin plesnirea cozii şi bătăi din picioare. Este adaptată pentru căţărat în arbori – are oase uşoare, gheare lungi şi încovoiate. Înoată bine. Vederea este excelentă, cu o putere mare de a focaliza.

Se reproduce în ianuarie-februarie. Femela poate naşte de 1-2 ori pe an, 3 pui (1-8). Prima activitate a puilor în afara cuibului este la 7-8 săptămâni. Sunt înţărcaţi la 7-10 săptămâni. Doar mama are grijă de pui, oferindu-le protecţie încă 2 săptămâni după înţărcare.

Veveriţa trăieşte maxim 6-7 ani în sălbăticie şi 10 ani în captivitate. Cauzele morţii pot fi înfometarea, accidentele rutiere, prădătorii (jderii, păsările răpitoare, câinii şi pisicile).

Lungimea cap-coadă: 18-24 cm; lungimea cozii: 14-20 cm; greutate: 250-350 g.

Popândăul (Spermophilus/Citellus citellus)

Popândăul are urechile foarte mici, aproape că nu se văd. Coada este scurtă şi stufoasă. Blana de pe spate este puţin pestriţă, cu peri scurţi. Frecvent stă în poziţie verticală pe picioarele posterioare. Năpârleşte o dată pe an, între lunile iunie şi august.

Trăieşte pe câmpuri, izlazuri, pajişti, lunci. Locuieşte în vizuini, formate din galerii subterane cu două intrări, cu lungimi de 30-40 m. Uneori formează colonii, dar majoritatea indivizilor au adăposturi separate.

Este un animal diurn care se hrăneşte cu seminţe, cereale, plante verzi, flori, rădăcini şi insecte. Popândăii stau în colonii, dar nu au o organizare. Sunetul de alarmă folosit este un fluierat rapid. De asemenea, scot un fluierat plângăreţ. Îşi cară hrana în „buzunarele” din obraji, apoi o depozitează sub pământ. Îşi fac rezerve de toamna, pregătindu-se pentru hibernare (octombrie/noiembrie-martie).

Se împerechează în martie. Femela naşte în aprilie-iunie, câte 5-8 pui, o dată pe an.Dintre prădători fac parte: păsările de pradă, pescăruşii, corbii, vulpile, pisicile, câinii. Lungimea cap-coadă: 19-22 cm; lungimea cozii: 5,5-7,5 cm; greutate: 240-340 g.

Iepurele de câmp, şoldanul (Lepus europaeus)

Se distinge de iepurele de vizuină prin dimensiuni (este mai mare), urechile mai lungi, mersul săltăreţ şi membrele lungi. Năpârleşte primăvara şi toamna. Spatele este cafeniu-gălbui, pătat cu negru. Laturile sunt mai mult galbene-ruginii, iar abdomenul este albicios.

Cel mai adesea este întâlnit în arealele cu terenuri cultivate cu cereale. Pădurile, gardurile vii şi adăposturile sunt folosite pentru a se odihni în timpul zilei. Adăpostul şi-l sapă în câmpuri deschise, sub iarba înaltă, sub tufişuri.

În general, este un animal nocturn. Activitatea se prelungeşte până dimineaţa, în perioada verii. Se hrăneşte cu ierburi şi culturi agricole. Iarna decojeşte coaja de pe puieţi. Iepurii sunt în principal solitari, dar iarna stau în perechi sau în grupuri mici. Există ierarhii. Uneori stau în grup şi când caută hrană, dimineaţa. Scot strigăte când sunt în primejdie, dar de obicei sunt tăcuţi. Au un excelent simţ al mirosului şi un auz bine dezvoltat.

Se reproduc aproape în toată perioada anului. Femela naşte 3 pui de 3-4 ori pe an, în perioada februarie-octombrie. Puii se nasc cu blană şi cu ochii deschişi, având 100 g, şi sunt înţărcaţi la 23 de zile. Doar femela are grijă de pui.

Trăiesc maxim 13 ani, dar durata medie este de obicei de aproximativ 7 ani.Lungimea cap-coadă: 48-70 cm; lungimea cozii: 7-13 cm; greutate: 2500-7000 g.

Iepurele de vizuină, lapinul (Oryctolagus cuniculus)

17

Este mai mic şi mult mai iute decât iepurele de câmp. Urechile sunt mai scurte decât lungimea capului. Vârful urechilor e negru, iar partea de deasupra a cozii este neagră-brună. Coloraţia fundamentală este cafenie-cenuşie. Masculii năpârlesc între septembrie şi octombrie. Femelele au capul mai lung, mai îngust şi mai subţire decât masculii, care au obrajii mai mari. Diametrul intrării în vizuină variază între 10-15 cm.

Îşi aleg ca habitat pajiştile deschise şi păşunile, marginile terenurilor agricole, pădurile. Locuinţa e un sistem de tunele construit de un grup mare de indivizi.

De obicei, lapinul este un animal crepuscular şi nocturn, mai diurn în locurile în care nu apare omul. Se hrăneşte cu o largă varietate de vegetale, incluzând şi culturile agricole (cereale, puieţi, varză). Iarna mănâncă ierburi, bulbi şi scoarţă. În general, adulţii sunt destul de sedentari. Formează perechi sau grupuri (1-5 masculi la 1-6 femele). Indivizii dominanţi au locul cel mai bun din vizuină. La marginea coloniei stau indivizii defavorizaţi. La nevoie comunică prin strigăte, iar în caz de alarmă, prin bătăi din picior. Simţul mirosului este foarte bine dezvoltat. Câmpul vizual: 360°.

Împerecherea are loc de-a lungul anului. Majoritatea puilor se nasc între februarie-august. Puii născuţi devreme în sezon au mai mari şanse de supravieţuire în timpul iernii. Femela naşte de 3-7 ori pe an câte 3-12 pui, golaşi şi orbi la naştere. Ochii li se deschid la 10 zile şi sunt înţărcaţi la 28 de zile. Masculii apără puii (indiferent de paternitate) de agresiunea femelelor care atacă puii stăini.

Durata de viaţă este de maxim 9 ani.Lungimea cap-coadă: 34-50 cm; lungimea cozii: 4-8 cm; lungimea urechilor: 6,5-7,0 cm;

înălţimea piciorului anterior: 75-95 mm; greutate: 1200-2500 g.

8. Scrie sau spune o povestire cu titlul “Mamiferele sălbatice pe care le-am observat”.

18