1

2

E D I T O R I A L

În 1912, în 16 mai, nu s-a comemorat oficial, în virtutea unor interese de stat înţelese cu înţelepciune de opinia publică, dar la Iaşi au bătut îndelung clopotele de la biserici. Şi nu numai la

Iaşi! Încă din 1910, la Congresul Ligii Culturale s-a stabilit şirul de manifestări ce urmau să marcheze împlinirea la 16 mai 1912 a 100 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist, acţiuni ce aveau ca promotori principali pe Nicolae Iorga şi A.D. Xeno-pol. S-a hotărât atunci organizarea de manifestaţii în marile oraşe, conferinţe în toate capitalele de judeţ din ţară şi arborarea drape-lului naţional în bernă, ceea ce s-a şi întâmplat. În 16 mai 1912 la Iaşi s-a organizat o impresionantă expoziţie despre Basarabia şi s-a desfăşurat o manifestaţie grandioasă, ca şi în oraşele Galaţi, Brăila, Craiova şi Ploieşti. Studenţii din Bucureşti au organizat o mare întrunire de protest, iar la Ateneul Român, Academia Română şi

D u p ă 2 0 0 d e a n i Dan ARHIRE

Satul meu, fărâmă vieDintr-o ţară cât o palmăEu te port aici, în suflet,

Lângă tată, lângă mamă.Nu mai sunt, s-au dus sărmanii,

Mi-au lăsat un foc în vatrăŞi mi-au spus fără cuvinte:Ăsta-i locul un’ s-aşteaptă!

(Nadejda Liciu, învăţătoare,comuna Hădărăuţi, Raionul

Ocniţa, Republica Moldova, undeva în

Nord – Est – 16 mai 2012)

sediul Ligii Culturale au avut loc conferinţe. Drapelul naţional a fost arborat în bernă, având ataşată o panglică neagră, de doliu şi un grup de 200 de demnitari români au semnat o telegramă de protest pe care au trimis-o la Petersburg Dumei de Stat şi la Paris. Românii din Transilvania şi Bucovina înstrăinate au trimis telegrame în ţară, afirmându-şi voinţa de a continua strângerea le-găturilor între fraţi pe calea apropierii prin cultură şi menţinerea nestinsă a focului dragostei de ţară. Şi peste tot clopotele au bătut prelung, de doliu. În 2012 nu s-a întâmplat aproape nimic. Doar în 28 iulie, la două luni şi jumătate de la împlinirea ternă a celor 200 de ani, prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, a făcut apel - din Româ-nia - la maghiarii din România ca aceştia “să simtă momentul istoric şi să nu se prezinte la vot”!

Stema României Mari

3

Coordonator:Constantin Daniel ARHIRE

Colegiu de redacţie:Dr. Gheorghe ROMANESCU

Dr. Paul FLOREADr. Cristian CRÃCIUNOIU

Dr. Vladimir BOTNARCIUCDr. Sorin FLOREA

Drd. Ştefan RÃILEANU

Editor:Dan NICOLAU

Colaboratori:Constantin GIURGINCA 7 CRAINA

Eugen PETRESCUVadim BACINSCHI

Cãpitan Comandor.(r) Ion POPESCU

Dtp:Vlad VOICA

Alexandru DUMITRU

Secretar de redacţie:Constantin STRÃINU

Revista este editatã de Asociaţia „LA DRUM”

Adresa redacţiei:Tulcea, str. Grivitei nr.32

telefon: 0721-222974

E-mail: revista@revistaladrum.ro

Website: www.revistaladrum.ro

ISSN 1844-4377

c u pr i n s

Jurnalul de la Morena

Jurnalul Angelei Lefterescu (5)

Primul emigrant român în Noua Zeelandă

BASARABIA

Potențialul turistic în stânga Dunarii de la Odesa

Grădina Carolinei

Piloți Români (IV)

Arhivele transcendente

Amazon

4 9 33

39

52

49

55

44

62

coperta: Farul din Tiulenovo, Bulgaria; foto: Alexandru Dumitru

4

MORENAJurnalul de la

la MurghiolTEXT

Sorin FLOREA

foto: Daniel PETRESCU

5

MUZICĂ LA MORENA

Probabil una dintre cele mai „de neuitat” amintiri de pe litoralul românesc este zumzetul permanent, mai ales seara, din care nu ai cum să nu separi ritmurile uneori frenetice, alteori melancolice, ale manelelor…

Turistul străin crede, probabil, că a gresit avionul şi că, din păcate, a nimerit într-o altă Turcie, cu ritmuri orientale false, dar cu prețuri semnificativ mai ridicate.

Sigur că Murighiol (după unii „lacul violet„ în turcă - din păcate mai sunt puțini turci în sat, iar lăcaşul de cult şi cimitirul arată deplorabil!) nu putea să scape de această modă, aşă că pe înserat, în liniştea satului, vestitele creații sonore se aud mai tare sau mai încet, adesea în funcție şi de cantitatea de alcool consumată…

Există specialişti, ca peste tot, care iți vor explica: „Astea sunt din alea adevarate!”, etc.

Şi acestea într-o zonă în care o mulțime de vizitatori vin şi sunt încântați, mai ales, de

cantecele păsărilor şi aproape nu e oră din zi sau noapte în care ele să înceteze, astfel încât trezitul la 5-6 dimineața devine o plăcere.

Pentru o locație aptă să primească turişti ambianța - şi mă refer aici la cea muzicală - este esențială, iar bunul gust şi experienta treb uie să contribuie la creearea unui spațiu în care să te simți bine, relaxat, calm, etc. Ce bine te simți dimineața în holul unui hotel, bându-ți cafeaua într-o atmosferă liniştită, atent creată! Nu? Când a fost la noi Oana Ibaka a spus că Morena este „casa care rimează cu vacanța” numele, atmosfera liniştită, parcă cerând muzica lui Julio Iglesias. Uneori, cam o data pe an, Lucian Ban si Alex Harding țin câte un miniconcert de jazz, iar pentru mine este extraordinar să văd că oamenii mei cu pregătiri din cele mai diferite apreciază acest gen. Au fost însă nişte românaşi din

foto: Dan ARHIRE

6

Spania deranjați de această muzică, dar probabil că nu era destul de tare!

Dumnezeu mi-a ajutat şi împreună cu Dan, George s.a. am cunoscut şi parcă instantaneu am devenit prieteni cu un grup extraordinar din Chişinau – Melos la început, Etnos acum, grup care interpretează muzică populară din Moldova, dar şi din Oltenia sau Ardeal. Pentru mine, faptul că este cunoscut şi apreciat în toată țara conteaza mai puțin, importante pentru noi fiind momentele în care, după miniconcerte, mai cântăm şi împreună („şi-aş mai be un kil de jin, tot cu badița Sorin!”), mergem

foto: Daniel PETRESCU

7

să prindem „pieşti” şi ne lăudăm că sunt prieteni! A mai venit şi câte un ministru să le asculte pe ele: Maria-chiar a fost profesor de vioara la conservator - Luminița la cobză, iar Tamara......... Tamara avea sub un metru când am cunoscut-o, şi-a dorit o Biblie şi o carte de rugăciuni de aici, din Romania, acum este domnişoară şi nu pot să vă spun cât de frumos cântă! Trebuie să le cunoaşteti şi să le ascultați şi vă promit că atunci când mai vin pe la mine, vă anunț!

Într-o dimineață, acum două veri, adulții - adică noi,

foto: Daniel PETRESCU

8

angajații, Maria şi Luminița, beam o cafea în fața pensiunii - unii pe scări, alții la masă şi credeam că vezi, Doamne, copilul doarme. Era o dimineață senină de vară, iar liniştea era uneori întreruptă doar de trilurile păsărilor, când a începu să se audă ceva de sus, de la piano- cigar-bar.

Am cam încremenit căci era Tamara cea de sub un metru care cânta şi o făcea dumnezeieşte! Când a încheiat a fost întâi linişte preț de cam un minut şi apoi aplauze şi pupături de parcă ar fi câştigat Steaua a doua oară Cupa Campionilor! Asta da!

Cred că şi cei mai mari amatori de manele regretă faptul că nu erau acolo! Aşa că, atâta timp cât avem asemenea comori lângă noi – muzica şi oameni - e mare, mare păcat să pierdem timpul cu surogate!

foto: Dan ARHIRE

9

BA SA R A BI A

10

După 200 de ani!MOLDOVA ÎN FĂLCILE IMPERIULUI

Dan ARHIRE

Încă din secolul al XVIII – lea Rusia a început să se apropie de gurile Du-nării, obținând în 1774 libera navigație pe fluviu şi Marea Neagră, iar în 1791 obținând de la turci Crimeea şi ținuturile până la Nistru; în 1812 a

anexat o parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru, impropriu numită Basarabia, astfel încât Brațul Chilia a devenit granița dintre Imperiul Țarist şi cel Oto-

man. Apoi, în 1826 a luat Delta Dunării până la Brațul Sulina, pentru ca trei ani mai târziu, în 1829 să ia toată delta, de la vărsarea Prutului în Dunăre şi până la mare, inclusiv Brațul Sfântu Gheorghe. Războiul Crimeii şi cel ruso-româno-turc din 1877-1878 au produs balansări privind punctul de avansa-re al Rusiei spre Constantinopol, dar au stopat această avansare la nord de Brațul Chilia. Moldova de la est de Prut, impropriu denumită Basarabia, va rămâne însă dincolo, în marele conglomerat de țări şi popoare, având drept singur loc comun spațiul de deportare : Siberia. Eminescu, citat în Viața Basarabiei de domnul academician Mihai Cimpoi („ANUL 1812 ÎN PROIECŢIILE VIZIONARE EMINESCIE-

11

NE”, PAGINA 5), simte Rusia acelor ani aflată sub dominarea unui „deşart sufletesc” şi a unui „urât”, care o face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlă-untrul lor. Concluzia logică a profetismului negru eminescian e că acest tă-vălug al „deşertului sufletesc”, al „urâtului” se va extinde şi asupra românilor basarabeni: „Şi, dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!” (articol din 6 octombrie 1878). Din păcate, istoria – nemiloasă – i-a dat dreptate ma-relui vizionar Eminescu – conchide academicianul Mihai Cimpoi. Timp de 200 de ani românii aflați „dincolo” au beneficiat de un trata-ment special, cu precădere în ceea ce privea elitele. Acestea, indiferent de pe-rioada istorică şi regimul politic ale momentului, aveau trei şanse : lichidarea, deportarea, sau „promovarea” în afara Moldovei, în imperiu. Timp de 200 de

ani, cu „pauza” celor 20 de ani interbelici, românilor de aici li s-a băgat în cap că sunt moldoveni şi nimic altceva, adică nici pomeneală de a fi români! Într-un interviu acordat Irinei Airinei, istoricul american Larry L. Watts declara : „Engels a încercat să identifice <<popoarele‐gunoaie>> pe care el le considera contrarevoluționare şi trebuia, în opinia lui, să dispară, pentru re-alizarea unei revoluții globale (…). El i-a catalogat foarte urât pe români şi a făcut un apel la uciderea lor în masă. Ceea ce s-a şi întâmplat, în Transil-vania, în 1849. [Ca şi în Basarabia în acea perioadă. Politica justificativă a Imperiului Țarist, aceeaşi cu cea a Imperiului Habsburgic]. (…).Marx a fost de acord cu Engels, şi ce au scris ei a devenit Biblie pentru Lenin si Stalin. Războiul secret din interiorul Pactului de la Varşovia împotriva României

Nicolae Iorga la Academia Romana – Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, la 100 de ani de la răpirea Basarabiei. Cetatea Hotin (basarabia-bucovina.info)

12

are rădăcini mai adânci, românii constituind o insulă de latinitate între cele trei imperii înconjurătoa-re – rus, habsburgic şi otoman şi urmaşele acestora. (…). Sovieticii, ca şi ruşii înainte, au avut o atitu-dine de total dispreț față de români şi, în consecință, această abordare a fost înrădăcinată în sistemul de învățământ. Au practicat un şovi-nism care justifica expansiunea lor în zona Moldovei, ei pretinzând despre români că sunt barbari, săl-batici şi lipsiți de orice competentă şi nu merită nici un fel de drepturi. Rusul să vină să bată un cui în casa ta din care să te alunge fără drept de apel, este o abordare caracteris-tică imperiilor!”. Mistificarea s-a produs „ştiințific”, unitar şi continuu, la ni-vel de imperiu şi – apoi – de uniune, astfel că astăzi rămăşițele ei încă vi-guroase se prezintă aidoma în sta-tele succesoare, Ucraina şi Repu-blica Moldova, în sensul că „există” pe lume şi români şi moldoveni ca etnii de sine stătătoare! Aşa a fost posibilă apariția la Chişinău în anul 2003(!) a Dicționarului moldove-nesc – românesc al lui Vasile Stati, în care autorul – susținător în 1992, la Moscova, al unei teze de doctor habilitat în ştiințe istorice, tratând probleme de etno-lingvistică mol-dovenească - afirmă, printre altele : „Dicționarul moldovenesc-româ-nesc confirmă rădăcinile multise-culare ale limbii moldoveneşti, di-

vulgând ipocrizia politicianistă în ambalaj lingvistic.(…) Discrimina-rea lingvonimului limbă moldove-nească urmăreşte deznaționalizarea moldovenilor, prefacerea lor în toalpă românească, care mîne – poimîne ar vota orice, inclusiv în-globarea ocinei strămăşeşti – a Moldovei în componența unei noi Românii Mari. Acesta este țelul final, <<eminamente politic>>, a campaniei româneşti de anihilare a limbii moldoveneşti.” Atât în Republica Moldova cât şi în Ucraina este foarte răspân-dit şi îndrăgit un cântecel aşa zis popular, dar cu autorul, probabil, cunoscut şi răsplătit. Cântecelul

popular are următoarele versuri, care conțin principalele idei ale COMINTERNULUI şi URSS privind România : „Foaie verde-a bobului/ Cât îi apa Nistrului/ Cât îi apa Nistrului/ Nistrului şi-a Prutului/ Moldovan ca mine nu-i/ Puşca-i încarcată-n cui!/ Dar nu fac rău nimănui/ Îi dai pace omu-lui!/ Şi aşa şi ai mei frați/ De la Reni pân’ la Carpați/ La hotar ca nişte frați/ De Ştefan Vodă lasați!./ Fraților dacă dorim/ Moldoveni să ne numim!/Pe pământ ca să mai fim/ Graiul sfânt să ni-l vorbim/ Şi ca frați să ne unim!/ Unde-s mulți puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte/!”

Acest îndemn la unire sub semnul moldovenismului dintre Nistru, Carpați şi Reni, alături de teoria lui Stati sunt principalele simboluri ale confuziei semănate şi întreținute de cei 200 de ani de ocupație rusească şi apoi sovietică în Moldova înstrăinată. Vom vedea, în continuare, câte ceva despre anexarea Basarabi-ei, eveniment de la care în acest an s-au împlinit 200 de ani, un inter-viu semnificativ, credem noi, acor-dat revistei de un tânăr intelectual din Chişinău, ca să vedem, puțin, cum stăm astăzi, dar şi povestea necunoscută a cazacilor zaporojeni de la Dunavăț.

Cetatea Albă (basarabia-bucovina.info)

13

COTROPIREA  BASARABIEI

Gheorghe RĂDULESCU „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

 M. Eminescu (Basarabia 1812, Verba, Chişinău, 1991)              Pe temeiul unor uniuni matrimoniale de pe la anul 1472, Moscova, care se proclamase „A III-a Romă”, îşi aroga dreptul, nu numai de apărătoare a creştinilor care se aflau sub dominaţie otomană, dar chiar de încorporare în Imperiul Rus a zonelor istorico-geografice în care se aflau aceste neamuri. Şi primul teritoriu râvnit era, evident, cel al Principatelor Române.            În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea expansiunea Rusiei, etapă cu etapă, s-a extins ameninţător, iar secolul al XVIII-lea a fost dominat de se-ria războaielor purtate între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman. Teritoriul Principatelor Române a fost direct antrenat în cele patru conflicte, adesea devenind teatru de război.             După cel de al doilea conflict ruso-turc, în urma căruia a fost semnată pacea de la Belgrad (1739), generalul rus Münich a proclamat-o pe ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) „Doamnă (stăpână) a Moldovei”, act care poate fi interpretat doar într-un singur sens.            În urma celui de-al treilea conflict, încheiat prin pacea de la Kuciuc – Kainargi (1774), Rusia obţine protectoratul asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman şi, în plus, i se recunoaşte „dreptul de a interveni în favoa-rea Principatelor Române”. În contrapartidă, sultanul obţine protectoratul asupra tătarilor din Crimeea. Cel de-al patrulea conflict ruso-turc s-a încheiat prin pacea de la Iaşi (1792), în urma căreia Imperiul Ţarist a ajuns la Nistru. Era evidentă dorinţa Rusiei de a ajunge la Dunăre şi chiar la Constantinopole. În anul 1806 este declanşat al cincilea război ruso-turc. Într-un fel, conflictul a găsit populaţia din Principate revoltată împotriva autorităţilor otomane, deoarece acestea nu luaseră măsuri de stăvilire a dezmăţului creat în perioada 1800-1806 de hoardele comandate de paşa de Vidin, Pazvant Oglu, care atacaseră şi prădaseră o parte a teritoriului românesc. Astfel, în decembrie 1800 a fost prădată Oltenia, iar Craiova a fost arsă aproape în

întregime; în ianuarie 1801 au fost efectuate noi incursiuni de jaf asu-pra Olteniei, oraşul Craiova fiind din nou incendiat; la 25 septembrie 1806 are loc un nou atac în urma căruia capitala Olteniei a fost crunt jefuită. Imperiul Ţarist nu pierde prilejul şi la 22 noiembrie 1806 de-clară război Imperiului Otoman. Imediat, trupele sale trec Nistrul şi Prutul şi la 29 octombrie ocupă Iaşii. Ostilităţile decurg în conti-nuare în favoarea armatelor ţariste şi, după ce ies învingătoare în lup-tele de la Fierbinţi şi Olteanu, la 25 decembrie 1806 intră în Bucureşti.

basarabia-bucovina.info

basarabia-bucovina.info

14

La izgonirea turcilor din capitală participă şi oştenii fostului domnitor Con-stantin Ipsilanti (1802-1806). La scurt timp, domnitorul revine la Bucureşti şi-şi organizează o oas-te cu ajutorul căreia intenţiona să constituie un regat al Daciei  format din Moldova, Ţara Românească şi Serbia. Intră însă în conflict cu autorităţile ruse care nu agreau proiectul. După ce, la 19 iunie 1807 ruşii câştigă bătălia de la Malainiţa, la 24 august 1807 se semnează armistiţiul de la Slobozia, în baza căruia trupele ţariste urmau să părăsească teritoriul Ţărilor Române. În Europa luase sfârşit războiul franco-rus din anul 1807 încheiat prin pacea de la Tilsit şi apoi, la 12 octombrie 1808, au avut loc tratativele de la Erfurt, dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I unde s-a discutat şi situaţia din Principatele Române. Acolo, Rusia a cerut încuviinţarea pentru anexarea celor două principate. Dar, Napoleon şi-a dat acordul doar pentru instituirea stării de protectorat. Luptele ruşilor cu turcii sunt reluate în martie 1809 şi, unilateral, în anul următor, Rusia proclamă anexarea Ţărilor Române şi, cu grabă, prinţul Pasovski elaborează un plan, prin care teritoriul celor două principate este organizat în patru gubernii:- Basarabia; Moldova dintre Prut şi Carpaţi; Valahia (Muntenia) şi Mica Valahie (Oltenia).

Napoleon nu-şi dă acordul, mai ales că uniunea sa matrimonială cu o prinţesă rusă fusese refuzată iar căsătoria cu Maria Luiza îl apropiase de Imperiul Habsburgic, creându-se un nou echilibru european. În noua situaţie devenea iminent un conflict între Franţa şi Rusia. Iată de ce Napoleon era interesat ca războiul ruso-otoman să nu fie încheiat, deoarece Imperiul Ţarist ar fi fost obligat să lupte pe două fronturi. Pentru a evita un război purtat pe două teatre de operaţii militare, Rusia propune şi grăbeşte tratative de pace cu Turcia. Aceasta acceptă şi pre-liminariile încep în octombrie 1811 într-o cârciumă din oraşul Giurgiu. Prin semnarea păcii Rusia urmărea, evident, obţinerea unor avantaje teritoriale care, ideal, însemnau anexarea ambelor ţări române iar real, mi-nim, s-ar fi mulţumit doar cu Basarabia.

Imperiul Otoman, pe de o parte, aştepta susţinere din partea Franţei, pe de alta, în cazul semnării păcii, încerca să înregistreze pierderi teritoriale cât mai mici. Nesosind mesajul aşteptat de la Napoleon, sultanul a admis să se cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru, dar fără cetăţile Chilia şi Ismail. basarabia-bucovina.info

15

Cele două delegaţii mandatate pentru tratative aveau următoarea compo-nenţă:- cea turcă era formată din înalţi funcţionari, respectiv Selim, Hamid, Galip şi Dumitrachi Moruzi, mare dragoman, care avea responsabilitatea relaţiilor diplomatice cu statele europene;- delegaţia rusă era formată din Italinski, Fonton, Sabanier, dragomanul Im-periului Ţarist la Istambul.

La Giurgiu lucrările s-au desfăşurat în intervalul 19 octombrie – 2 decembrrie 1811 şi au avut loc 13 întâlniri diplomatice. Se susţine că la data de 9 noiembrie, când s-a desfăşurat cea de-a 11 şedinţă, Dumitrachi Moruzi a avut o întâlnire de taină cu P. Fonton din delegaţia rusă, care „apelând la scrisoarea fratelui său, Panaitachi Moruzi, i-a comunicat unele informaţii strict confidenţiale, pe care după afirmaţiile lui, nu le cunoştea nici însuşi marele vizir” (Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti, Ed. “Ştiinţa”, Chişinău, 1993, pag. 142).

Peste 65 de ani, românii care s-au bătut la Plevna, Grivița şi Smârdan credeau că se bat şi pentru Basarabia.

16

Mareşalul Kutuzov, comandantul armatelor ţariste angajate în con-flict, contând pe faptul că o parte a trupelor otomane erau încercuite la Slo-bozia, a refuzat să semneze încheierea armistiţiului. Din corespondenţa care se purta între Kutuzov şi Marele Vizir se ştia că acesta era dispus să ofere teritoriul dintre Prut şi Nistru, fără Delta Dunării şi fără cetăţile Chilia şi Ismail. Sultanul s-a pronunţat categoric prin formula „Prutul sau războiul”. La data de 21 Noiembrie a avut loc cea de-a 13 întâlnire, în urma căreia tratativele de la Giurgiu au fost socotite eşuate.

Situaţia devine critică din cauza stării în care se aflau trupele turceşti încercuite la Slobozia, poziţie pe care Kutuzov ştiu s-o exploateze, respin-gând armistiţiul şi ameninţând cu reluarea ostilităţilor.În cele din urmă, la 23 noiembrie Kutuzov şi Galip efendi au semnat un acord de armistiţiu şi de predare a trupelor turceşti aflate în încercuire, fiind socotite nu ca prizoniere ci ca „oaspeţi” – („musafiri”). Evident, era o formu-lare diplomatică, concepută total în favoarea Rusiei.Conform prevederilor stabilite, trupele otomane aflate în stânga Dunării

„Le las românilor numai ochii, să poată plânge!”. Kutuzov în timpul unei conferințe. (Dintr-un tablou pictat de Alexei Danilovici Kivsenco, aflat la Galeriile Tretiacov din Moscova.

17

urmau să fie încartiruite la Giur-giu, Slobozia, Malca, Parapan, iar trupele ruseşti care operau la sud de fluviu (regiunea Rusciuk) să fie transferate pe malul stâng. Se mai prevedea ca arma-mentul trupelor turceşti să fie pre-dat şi păstrat în depozite pregătite şi păzite de armata rusă şi s-a mai hotărât ca răniţii turci, al căror nu-măr nu trebuia să depăşească 2000, să fie transferaţi la Rusciuk.În realitate, după cum se poate deduce, era vorba de capitularea, dezarmarea şi capturarea armatei turceşti. Totuşi, formulările diplo-matice cuprinse în acord ofereau Turciei speranţa de continuare a tratativelor. Ţarul s-a arătat foarte ne-mulţumit şi i-a reproşat lui Kutu-zov că nu a declarat armata otoma-nă prizonieră şi apoi transferarea ei în Rusia, situaţie care ar fi creat condiţiile unei păci dictate.

Autorităţile ţariste i-au ce-rut lui Kutuzov ca tratativele să fie reluate pe baza următoarelor con-diţii:- anexarea teritoriului întins de la Nistru până la Siret iar în Sud, până la talvegul braţului Sfântu Gheorghe, ceea ce trebuia inter-pretat că se făcea referire şi la par-tea de nord-est a Dobrogei, pre-lungită până la lacurile Razelm şi Babadag, inclusiv;

- măsuri favorabile pentru Rusia, în Serbia şi în zona Caucaz. În aceste condiţii, la data de 31.XII.1811/12.I.1812 tratativele sunt reluate la Bucureşti, unde va intra în jocul diplomatic un enig-matic personaj, Mirizaianţ Manuc, spion rus, proprietarul hanului cu acelaşi nume, în care aveau să fie continuate tratativele. La Bucureşti au fost pre-zentate pretenţiile ţarului, adică graniţa pe Siret şi pe talvegul bra-ţului Sfântu Gheorghe. Turcii persistă în poziţia etalată la Giurgiu şi găsesc sprijin în complicarea raporturilor ruso-franceze, desigur, derulate în de-favoarea Rusiei, care se vede con-strânsă să accepte o soluţie finală mai moderată. Ultima formulare a tratatu-lui a fost perfectată în a XV-a şe-dinţă care a avut loc la data de 20 aprilie 1812.În preziua şedinţei oficiale de la data precizată, Galip efendi a pri-mit de la marele vizir o scrisoare-firman în care se prevedea cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, cu excepţia districtelor Chilia şi Ismail şi neamestecul Rusiei în tre-burile domnitorilor români.

În cuprinsul proiectului de tratat – Articolul I, se stipula ca hotarul dintre cele două imperii să fie fixat pe malul stâng al Dunării şi pe braţul Chilia, care va fi comun

Alexandru Moruzi, fost domn al Moldovei şi Valahiei, trimis la galere după trădarea fraților săi Dumitrachi şi Panaitachi.

18

pentru ambele părţi. Articolul II prevedea ca, în baza anexei secrete a tratatului, cetăţile Ismail şi Chilia să fie dărâ-mate iar Rusia să se oblige să nu le înlocuiască cu alte fortificaţii;

Articolul III se referea la zona Caucaz; Articolul IV era rezervat Serbiei; Articolul V se referea la convenţiile stabilite până la război, referitoare la drepturile Principate-lor Române. În Articolul VI se preciza că, după semnarea preliminariilor, urmau să înceapă tratative pentru fixarea definitivă a condiţiilor de pace.

Tratativele preliminarii au fost confirmate de marele vizir Ahmed Paşa şi de Mareşalul Kutu-zov, la data de 16/28 mai 1812, în sala de recepţii a hanului Manuc.Tratatul ruso-turc încheiat la Bu-cureşti a fost ratificat de ţarul Ale-xandru I, în oraşul Vilno, unde se afla, la data de 23 iunie 1812, atunci când trupele franceze se apropiau de apa Niemenului, iar schimbul actelor de ratificare s-a efectuat la Bucureşti, la data de 2/14 iulie 1812.  Comportamentul trupelor ruse, în timpul ocupaţiei Ţărilor Române, a stârnit ura înverşunată

a populaţiei locale, manifestată în diferite forme. Şi, un mod de ex-primare a dispreţului faţă de „mos-cali” a luat forme alegorice. Astfel, păpuşi echipate în costume simila-re cu uniforma soldatului rus erau plimbate şi batjocorite pe străzile Bucureştiului, stropite cu noroi şi

apoi arse. Spectacolul a durat trei zile, timp în care oraşul a fost pu-ternic luminat iar atitudinea anti-rusească a fost deosebit de violentă.Consulul rus la Bucureşti, contele Kiriko, s-a arătat foarte supărat! Numeroase lucrări apărute după 1990, fie la Bucureşti, fie la

Chişinău, care evocă modul în care s-a încheiat conflictul ruso-turc din anii 1806 – 1812, acreditează ideea că forma finală a Tratatului de Pace elaborat a fost un act conceput prin trădare. Cei care au furnizat infor-maţiile secrete diplomaţilor ruşi

Hanul lui Manuc la 1841

19

pentru elaborarea tratatului de pace au fost fraţii fanarioţi Dumi-trachi şi Panaitachi Moruzi, înalţi funcţionari ai Porţii Otomane, şi armeanul Mirizaianţ Manuc, pro-prietarul hanului cu acelaşi nume, din Bucureşti, unde au fost finali-zate tratativele de pace. Reamintim că Dumitrachi Moruzi era şeful departamentului externe al Înaltei Porţi Otomane, iar fratele său, Panaitachi Moruzi, era înalt funcţionar la acelaşi de-partament. Cei doi Moruzi erau fraţi cu Alexandru Moruzi care ocu-pase tronul Moldovei între anii 1792-1793 şi 1803-1806 iar al Ţării Româneşti între anii 1793-1796 şi 1799-1803. Serviciile oferite de fraţii Moruzi diplomaţilor ruşi şi ma-reşalului Kutuzov au constat în divulgarea planurilor şi acţiuni-lor diplomaţiei otomane. În plus, se susţine că, prin intermediul lor, Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori trimise de Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea. Docu-mentul în cauză se crede că a fost adus de la Paris de către Panaitachi Moruzi, care nu l-a predat sultanu-lui ci, prin persoana fratelui său, a ajuns la Kutuzov. Scrisoarea lui Bonaparte avertiza Turcia că Franţa urma să invadeze Rusia şi o sfătuia să nu cedeze pretenţiilor ruseşti şi să nu semneze pacea.

Literatura consacrată evenimentu-lui mai acreditează ideea că Du-mitrache Moruzi era interesat şi acţiona pentru obţinerea tronului unuia dintre Principate. Se susţine că, pe când fra-ţii Moruzi serbau la Bucureşti, prin strălucite baluri date de ruşi, semnarea păcii, sultanul semna fir-manul de condamnare a acestora la moarte. Când a fost arestat, asupra lui Dumitrachi a fost găsit un ucaz prin care devenea proprietarul unei întinse moşii în Basarabia. Şi au fost decapitaţi. Fratele lor, Alexan-dru, care fusese domnitor în ambe-le principate, a fost trimis la galere, pedeapsă deosebit de grea şi dezo-norantă. Acuzaţia de trădare a fra-ţilor Moruzi este susţinută şi de faptul că familiile şi urmaşii aces-tora s-au stabilit în Rusia, unde li s-a asigurat un trai liniştit şi aris-tocratic. Astfel, Smaranda a fost căsătorită cu Teodor Krupenski, înalt demnitar în administraţia Ba-sarabiei; Gheorghe a fost ofiţer în armata ţaristă; Constantin a trăit în Petersburg; Sevastia a fost dom-nişoară de onoare a ţarinei; Ale-xandru, ofiţer rus; Roxana, soţie de baron. Mirizaianţ Manuc, pro-prietarul hanului cu acelaşi nume, unde a fost semnată Pacea de la Bucureşti, era armean, originar din Regiunea Ararat – Anatolia. Tatăl său a emigrat în Peninsula Balcani-Manuc bey

20

că în zona locuită de bulgari, unde a devenit un prosper negustor. Fiul, Manuc bei, după un timp se stabileşte la Bucureşti şi, prin politica duplicitară pe care o urzeşte, reuşeşte să ocupe nume-roase funcţii politice, prin interme-diul cărora acumulează influenţă şi avere.

Literatura de la Chişinău îi consacră lui Manuc bei numeroase lucrări, din care reiese că era un abil diplomat, ceea ce trebuie interpre-tat că era un maestru al trădării. El reuşeşte să ocupe funcţii importan-te, cum a fost aceea de dragoman şi bei la Înalta Poartă, paharnic în di-vanul Ţării Româneşti, mediator la tratativele de pace de la Bucureşti, de fapt spion în favoarea Rusiei şi, în sfârşit, după 1813, consilier de stat al ţarului. Toate aceste funcţii îl reco-mandau pe Manuc ca pe un influ-ent personaj la Constantinopole, la Bucureşti, la Sankt Petersburg. Aflându-se în serviciul secret al ruşilor şi păstrând rela-ţii duplicitare cu demnitarii turci, Manuc a jucat un rol important în încheierea „Tratatului de pace” de la Bucureşti.

După semnarea tratatului, delaţiunea este descoperită şi Ca-ragea Vodă, domnitorul muntean, pune la cale asasinarea lui. Manuc fuge însă la Sibiu. În 1813 turcii

cer extrădarea dar „diplomatul” se refugiază în Rusia, unde i se acor-dă cetăţenie. În 1814 îl urmează pe ţarul Alexandru I la Viena, unde acesta participa la celebrul Con-gres. Îl convinge să aprobe coloni-zarea Basarabiei cu bulgari aduşi din Imperiul Otoman şi i se dă aviz favorabil. Este învrednicit cu titlul de „consilier de stat” pentru Ţă-

rile Române, Imperiul Otoman şi Basarabia. În 1815 se stabileşte la Chişinău şi tot atunci achiziţionea-ză moşia Hănceşti.

Moare la 20 iunie 1817 într-un accident suspect petrecut la o manifestaţie hipică. Avea 48 de ani. Aceasta a fost drama pă-mântului românesc al Basarabiei.

Acesta a fost adevărul care l-a de-terminat pe Mihai Eminescu ca, într-un comentariu de presă publi-cat la 15 septembrie 1878, deci ime-diat după Congresul de la Berlin, să spună că „atunci când la 1812 ruşii au luat Basarabia, nu s-a găsit un singur român să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vândut-o, tră-dând Poarta şi Moldova totodată”.

Hanul lui Manuc acum

21

PULBEREA TIMPULUI LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI. Zaporojenii de la Dunavăț

Prof. Dr. Paul FLOREA

”De la Tulcea la stânga la 50 de verste„ spunea acum aproape 200 de ani un ofițer rus într-un raport că se află aşezat Dunavățul. Astăzi pentru cei care vin în Deltă Dunavățul este”Finis terrae” - capătul pământului, căci aici se termină toate drumurile şi mai departe nu-ți poți urma călătoria decât pe apă. Poate de aceea călătorul, adesea prea grăbit, trece cu prea puțină băgare de seamă pe lângă un modest obelisc flancat de un panou, pe care cu slove pentru mulți neânțelese, se vorbeşte despre ”Sicea transdunăreană 1 “, ulti-mul refugiu al cazacilor zaporojeni. Cum, când, de ce prea puțin ştiu. Pul-bera timpului s-a cernut peste locuri şi oameni învăluindu-le în uitare. Nici urmaşii lor, care au lăsat demult de-o parte meşteugul armelor, şi trăiesc din pescuit, agricultură sau încearcă să afle tainele turismului modern, nu ştiu mare lucru despre strămoşii lor. Din moştenirea lăsată de cazaci le-au rămas limba, cântecele şi rețetele bucătăriei. Totul a început acum două secole, pe fundalul permanentului conflict dintre Rusia aflată într-o expansiune cocntinuă şi Poarta Otomană, lovită de crize interne succesive, obligată să facă față revoltelor din ce în ce mai nume-roase ale popoarelor supuse şi pretențiilor venite de la puternicii săi vecini, când micuța aşezare de la Dunavăț aveasă capete o importanță specială. Aici se refugiaseră ultmii cazaci din sicea zaporojană urmaşii celor care în secolele XVI şi XVII hotărau destinele popoarelor în răsăritul Europei.

Aşa se face că în preajma unui previzibil nou conflict între cele două imperii, Marele Stat Major al amatelor ruse staționate în Basarabia de cu-

1 ”Sicia” este o așezare fortificată, a cazacilor zaporojeni, care adăpostestea ”coșa„ , formă de organizare de tipul democrației militare specifică acestora în care puterea aparținea cazaci-lor” - bărbați necăsătoriți, capabili să poarte arme. În sice erau admiși, după un stagiu pregătitor de 7 ani, fără deosebire de naționalitate, religie, stare socială, toți cei care se agajau să respecte legile acesteia și să facă față servituților militare. Întreaga comunitate era împărțită pe ”curenii” - barăci în care locuiau și mâncau în comun cazacii aflați în subordinea aceluiați ataman de curenie, conducerea supremă aparținea atamanului de coșe. Ocuparea tuturor dregătoriilor se făcea periodic, în urma votului întregii mase a cazacilor care constituia Adu-narea sicii. Nici o hotărăre a atamanului coșevoi nu era valabilă dacă nu era validată de Adunare. Cazacii care se căsatoreau erau excluși din sice beneficiind in continuare de protecția acesteia și având dreptul de a participa la campaniile militare. Sicea Dunăreană (în ucraineană: Задунайська Сiч, rusă: Задунайская Сечь) este ultima în ordine cronologică dintre așezăriile de acest tip.

22

şubredele întărituri ale ”sicii„ de la Dunavăț care înconjurau barăcile ”cureniilor„ îi ingriojorau pe ofițerii ruşi ci spiritul combativ şi valoarea militară a clor care se adăposteau acolo, combinate cu resentimen-te față de cei care îi lipsiseră de libertățile strămoşeşti, provocau o

justificată nelinişte. Având, în po-fida apropierii etnico-lingvistice şi religioase, o lungă listă de conflicte sângeroase cu Rusia țarilor, gene-rate de continua tendință autocrati-că de a limita şi apoi de a desființa libertățile şi spiritul democratic de care s-a bucurat neobisnuita ”repu-blică„ de la pragurile Niprului. În disprețul tuturor vicisitudinilor, sicea supraviețuieşte, renăscând de mai multe ori din propria cenuşă până în 1775, cînd împărăteasa Ecaterina a II-a, porunceşte dis-trugerea Sicii zaporojene şi disper-sarea cazacilor de acolo. O parte dintre aceştia trec granița imperiu-lui şi după mai multe peregrinări ajung în 1814 să reînființeze cea de a IX şi ultima sice a lor, această perioadă este prezentată cu detalii importante în raport.

Dincolo de bogata informație istorică raportul conține o serie de aspecte pitoreşti legate de descrierea drumurilor de acces la Dunavăț, cel care vine de la Tulcea ”merge cale de 5 verste 2 prin pădu-re prin Câşla lui Mustafa-Bairactar unde sunt ”Ca la 20 de case tur-ceşti cu lucrători moldoveni”, care se află pe malul lacului Mancaci 3 ”, Denumirea localității sugerea-ză o posibilă proprietate a paşei de rusciuc, Mustafa Bairactar, făuri-torul de sultani., mai departe cale 10 verste drumul merge”tot prin pădure până la satul Prislav unde

rând anexată imperiului țarist, in-trerprinde în vara anului 1826 o amplă acțiune cu caracter informa-tiv în Dobrogea de nord. În urma acesteia se întocmeşte un raport amănunțit. Acest document cu pronunțat caracter militar devi-ne fără voie una dintre celle mai prețioase surse de informare pentru istoria acestor meleaguri. Ofițerii ruşi care au străbătut regiunea au descris cu mare meticulozitate cele mai importante obiective mi-litare începând cu vadul de la Isa-ccea şi modul optim de traversare a Dunării în acest loc, cetățile de la Tulcea, Isaccea, Măcin Hârşova, si fortificațiile de la Caraharman, Constanța şi Sulina – elemente cheie pentru apărarea Dobrogei de nord. Intre elementele care vor influența strategia campaniei din 1828-1829 ofițerii ruşi, care întoc-mesc raportul, înclud şi acordă cu-venita atenție celor două structuri militare ce-şi găsiseră adăpost la fruntariile imperiului Otoman - cazacii zaporojeni de la Dunavăț şi cei necrasoviți de la Sarichioi. Nu

se află”circa 100 de gospodării de moldoveni ” 4 urmează printr-un sat mic - Beştepe Turcesc, şi după alte 12 verste, lăsând la stânga munţii Beştepe 5 drumul iese din pădure, trece prin sat lăsând ca la o verstă spre stânga Beştepe – Moldovenesc sau Românesc aic sunt ca la ”160 de gospodării de bulgari şi moldo-veni, şi este şi biserică”. 6 Apoi cale de 12 verste drumul şerpuieşte prin locuri deschise pentru ca prin satul Rai<a> 7 care, după spusele rapor-torilor, a fost nu demult întemeiat de către de zaporojeni înarmaţi” (supuşi obligațiilor militare) nevoiți în urma căsătoriei să părăsească Dunavățul, ajungând totuşi să nu-măre circa 150 de gospodării de aici încă după 7 verste se ajunge la Dunavăţul Mare 8.

În general acest drum este comod pentru transportul artileriei şi nu duce lipsă de apă.

Un alt drum, la fel de im-portant, atunci ca şi acum, merge de la Dunavăţul Mare la Babadag, cel mai important centru politic, administrativ şi religios din Do-brogea de nord. Acesta trece întâi prin teritoriul fostului sat Beibudj-chioi9 pe o cale lungă de 10 verste de aici merge la Sarinasuf unde se găsesc ”60 de gospodării de zaporo-jeni şi moldoveni„ apoi mai departe cam o la verstă întâlneşte localita-tea Caraibel, ce adăposteşte un nu-

2. Cca 5 km3. Malcoci?.4. Actualul Nufărul.5. Cinci munţi.6. Probabil actuala Mahmudia.7. Actualul Murighiol.8. Actualul Dunavăț de Sus.9. Plopu?

Monumentul din Du navăț

23

măr de 50 de gospodării locuite de turci şi bulgari, după care urmează satul tătăresc Serighiol 10 cu 40 de case de turci şi tătari, de unde după alte 3 verste se ajunge la Hagighiol sat mare cu ”150 de gospodării lo-cuite de turci şi tătari„. De aici mai sunt ca la 30 de verste până la Ba-badag. Cu 6 verste înainte de Ba-badag, lângă Zembil, peste baltă,

Satul Dunavățul de Sus la 1882. (pe locul în care a fost Sicea) după Кондратович Ф. Задунайская Сечь: По местным воспоминания и рассказа, în”Киевская старина an 1883, nr, 4, аpr. p. 773.

peste râul Eni-chioi, este construit un pod de piatră, care este în stare proastă, mai este un altul asemănă-tor la 3 verste de Babadag.

Dunavăţul Mare: Sicia zapo-rojană, de la Tulcea la stânga circa 50 de verste, pe braţul Dunavăţ.Dunavăţul Mare a fost locuit din vechime de necrasoviţi 11, cuprin-

zând ca la 10000 de suflete. El a servit până al începutul ultimului război <ruso-turc din 1806-1812> ca loc de concentrare sau de aduna-re tuturor necrasoviţilor care locu-iau în împrejurimi sau în locuri mai îndepărtate. Pe vremea aceea zaporoje-nii locuiau pe Dunăre. Aveau Sicia lor pe acest fluviu în localitatea Se-

imeni, mai sus de Hîrşova şi ceva mai jos de Dunărea Seacă. De aco-lo în anul 1805, datorită haidama-ciilor 12 pe Dunăre, au fost mutaţi prin firman la ţărmul Mării Negre în vecinătatea necrasoviţilor. Li s-au repartizat pământuri pe care au întemeiat o aşezare pe care au numit-o Hârdelez 13 (de la numele gârlei) şi au organizat aici Sicia lor.

10. Sarighiol - Valea Nucarilor?11. Cazaci originari de pe Don în fața opresiunii țariste întâi pe Kuban, iar apoi, după moartea conducătorului lor Ignat Necrasov, de la care-şi trag şi pstromimul, la gurile Dunării în Imperiul Otoman.12. Persoană care comitea jafuri, făcând uz de forţă; bandit; tâlhar. /<turc. Haydamak.13. Numele turcesc al localităţii Sfântul Gheorghe provenind de la o imotrtantă sărbătore ce se prăznuieşte la 6 mai şi marchează începutul verii.

24

care depindeau de nazirul din Bră-ila.

Atacând Hârdelezul şi ri-sipind casele zaporojenilor, necra-soviţii au nimicit din temelie Sicia acestora, pe mulţi i-au tăiat, pe cei-lalţi i-au risipit, unii au reuşit să se salveze la Brăila, alţii au continu-at să pribegească prin sate şi prin oaste până la Pacea de la Bucureşti (1812).

Atunci întorcându-se în locurile repartizate lor spre locuire şi negăsind aici pe necrasoviţii ple-caţi în cea mai mare parte la Marea Marmara, au construit şi au înte-meiat Sicia lor în acel loc în care a fost Dunavăţul Mare al necrasovi-ţilor, păstrând denumirea veche a locului şi aşezându-se în împreju-rimi.

În Dunavăţul Mare, în-conjurat de un val nu foarte înalt şi de un şanţ sec, astăzi se găseş-te o biserică, palanca din nuiele împletite a şefului Sicii 16, care se numeşte coşevoi, şi nu mai mult de 40 de”curenii” 17 în care trăiesc 40

Pagina de titlu a lucrării ”UNELE INFORMAȚII DESPRE MALUL DREPT AL DUNĂRII CULESE ÎN ANUL 1826.” Sanct-Petersburg, tipărită în tipografia Statului Major în anul 1827.

Dar certurile interne izbuc-nite în Imperiul Ottoman 14 nu le-au permis să rămână multă vreme în noile lor locuinţe. Pehlivan 15, atrăgând de partea lor pe necraso-viţi, i-au trimis peste zaporojeni,

de atamani, se socotesc conscrişi fiecăreia din aceste 40 de”curenii” până la 40 de suflete - toţi având acolo conducerea lor.

Coşevoi se alege de către atamani pe termen nelimitat 18; ca ceilalți şi coşevoi este celibatar şi nu este permis nici unei femei să locu-iască în Sice; cel care se căsătoreşte de îndată se mută din Sice. Coşevoi are de la sultan topuz şi două baira-ce 19 şi se bucură de autoritate egală cu cea a unui paşă du trei tuiuri şi depinde doar de seraschierul de la Silistra.

Zaporojenii nu plătesc nici un fel de dare, Poarta le reparti-zează pământuri spre locuire şi dă fiecărei”curenii” câte 300 de lei (165 ruble) şi câte 2000 de ocale (6000 de funţi) de făină numite”recoltă” (sborocinaia) înainte de acest an Poarta dădea doar 200 de lei şi câte 1400 ocale de făină; dar din acest an coşevoi 20 a călătorit la Con-stantinopol unde a cerut mai sus pomenitul adaos. Pentru aceasta în vreme de război ei trebuie să ridi-ce numărul trebuincios de oşteni.

Când se întâmplă un asemenea lu-cru prin firman sau la comandă se adună toţi din toate localităţile la Dunavăţul Mare pentru împlinirea numărului cerut pentru serviciul militar. La adunarea aceasta sau la alegerea coşevoi-ului au drept de vot numai cazacii adică cei necăsă-toriţi. Alte probleme se rezolvă prin sate de adunările lor, cei nemulţu-

14. Mişcările autonomiste ale conducătorilor locali asemenea lui Pzvan Oglu paşa de Vidin dar şi frecventele revolte ale ienicerilor produse pe fundalul slăbirii autorității sultanului.15. Pehlivan Paşa, comandantul cetăţii Ismail 16. Conform relatărilor lui D.M. Ionescu la sfârşitul sec. al XIX-lea se mai vedeau urme ale acestor fortificații construite din pământ.(Dobrogea în pragul veacului XX, p. 328 n. 2.)17. Locuințe comune, în care locuiau cazacii aflați sub conducerea aceluiaşi ataman. –cazarne. Aceste ”curenii„ pastrau denumirile vechi, folosite în sicea de la Zaporojie. O listă incom-pletă a lor transmisă de Osip Gladkii, urtimul coşevoi ataman.18. Informație incorectă alegerile erau anuale şi se țineau de regulă la 1 octombrie (n.T.)19. Steaguri, tuiuri. 20. Coşevoi ataman – comandantul suprem al Sicii, ales periodic prin votul tuturor membrilor acesteia.

Planul Dunavățului de Sus.

25

miţi fac apel la coşevoi a cărui hotărâre este sacră. La fel are autoritate de a pe-depsi furturile şi omorurile.

Necrasoviţii care au dat o lovitu-ră dură prin nimicirea zaporojenilor de baştină (p. 34) au obligat Sicia, ca pentru sporirea sa, să ceară dreptul de a conscrie feluriţi doritori. În momentul de faţă în aceasta se găseşte o mulţime de soldaţi de-ai noştri dezertori 21 şi ţărani <şerbi fugiţi>. Dăunăzi mulţi turci şi moldoveni, fugind de pedeapsa capitală veneau la ei şi primii botezându-se, erau netulburaţi <de autorităţi>, căci Poarta, conform dreptu-rilor acordate anterior, nu avea autoritatea să-i ceară pe cei adăpostiţi; dar de puţină vreme paşa Iunus de la Tulcea, primind titlul de Kazak-başa, îşi extinde influen-ţa şi asupra zaporojenilor care trăiesc în apropierea paşalâcului său şi din această cauză îi strânge pe turcii şi moldovenii conscrişi; dar şi acest drept nu se aplică decât celor căsătoriţi, celibatarii rămâ-nând de neatins 22. Şi autorităţile turceşti nu îşi exercită puterea asupra acestor tică-loşi, care nu recunosc nici o altă <autori-tate > decât a <sicei> Dunavăţului.

Conducerea zaporojenilor 23 con-stă dintr-un esaul, un pisar 24 şi un dra-goman pe care-i întreţin pe spezele lor. După obicei coşevoi, chiar dacă ştie limba turcă, sub pedeapsa cu moartea nu poate comunica în această limbă cu ori cine, fie el trimis al Porţii, sau seraschier sau cu ori care din paşalele vecine, ci numai în lim-ba materna malo-rusă, pe care o traduce dragomanul. Atamanul eliberează bilete <de călătorie> cu semnătura sa, acelor dintre zaporojeni care vin pentru un timp la noi <în Rusia> pentru comerţ sau alte treburi. Aceste bilete se prezentau şi se înregistrau în birourile noastre. Eu însumi am avut posibilitatea să văd multe dintre acestea. O mare parte dintre aceşti tică-loşi25, sub nume de zaporojeni, se ocupă de pescuit şi trăieşte pe iarik-urile 26 de la Marea Neagră, Hârdelez-Bogaz 27 şi Parciţa 28-Bogaz. Peştele îl vând la Galaţi şi la ţărmul Mării Negre până la Axio-la29. Mulţi se cuibăresc pe ostroavele din-tre braţele Sulina şi Chilia şi mai ales pe ostrovul Hasan-Baba, nu departe de Vâl-cov, în număr destul de mare, unde sunt şi cârciumi. Acolo locuieşte şi un turc în-sărcinat cu strângerea zeciuielii <din peş-

21. Soldaţii schimbându-şi numele primesc credinţa musulmană la Tulcea sau Isaccea.22. Având statut de cazac.23. În afară de atamani.24. Diac, logofăt, insărcinat cu redactarea documentelor.25. Termenii duri folosiți la adresa cazacilor zaporojeni şi necrasoviți sunt conformi cu punctul de vedere al autoritățile țariste care-i considerau, trădători de patrie şi credință, aliați cu duşmanul necredincios.26. Gârlele.27. Sfântu Gheorghe.28. Probabil - Portiţa bogaz. 29. Axiopolis - Burgas.

Osip Gladkii (1789-1866), ultimul ataman al Sicii Transdunărene

26

dintre braţele Sulina şi Sf., Gheor-ghe, circa 50 de case – sat bogat, al 5-lea Ciucurova, ca la 20 de case, în pădurea Babadag, al 6-lea Igliţa, mai sus de Măcin, mai jos de Dă-ieni, pe Dunăre, ca la 50 de case, amestecaţi cu necrasoviţi.

Există mulţi zaporojeni destul de bogaţi, mai ales în locali-tăţile de pe gârlele mai sus menţio-nate. 31 Cârciuma de la Dunavăţ, se arendează anual pentru 40 mii lei (22 mii ruble) în folosul Sicei. Zaporojenii sunt aproape toţi înarmaţi, dar atunci când merg la război, primesc arme de la Poar-tă, pe care la sfârşit <turcii> le iau înapoi. Ei sunt feroci şi sângeroşi, la război merg pedeştri. Coşevoi este acum Vasilii Golovatâii, şeful zaporojenilor, ales în acest rang cu aproximativ şase luni în urmă, în locul celui fost înainte, fugarul Litvina, celebru între dânşii sub numele Litvina din”curenia Iva-nivschii„ 32.

În Dunavăţul Mic 33, din apropierea celui Mare nu sunt locu-itori şi zaporojenii l-au ocupat puţi-

te>. Această adunătură în trecut era destul de periculoasă pentru noi. Având rudenii şi prieteni la Vâlcov, Chilia, Tucicov, Reni şi în aşezările aşezate lângă mal, ei, nu o dată, în vreme de noapte treceau pe malul nostru făcând omoruri şi tâlhării groaznice în oraşe, furturi, ademe-neau şi treceau cu ajutorul anumitor semne soldaţii şi oamenii noştri, care-şi jefuiseră stăpânii, supunând neîncetat acest ţinut primejdiei ciu-mei. Dar după luarea de măsuri mai eficace spre stăvilirea acestora, din anul 1823 aproape că nu se mai aude de asemenea întâmplări. Dar în afară de aceasta asemenea veci-nătate rămâne periculoasă pentru graniţele noastre.

Alţi zaporojeni trăiesc prin sate ocupându-se cu felurite meşte-şuguri până la chemarea lor la adu-nare. Există sate întregi de-ale lor: 1-ul Rai<a> 30 cu circa 150 de gos-podării între Dunavăţ şi Babadag, al 2-lea Ozaclia cu 60 de gospodă-rii în faţa Galaţiului, peste Dunăre, al 3-lea Sarinasuf cu până la 70 de case între Dunavăţ şi Babadag, al 4-lea (p.37) Caraorman pe ostrovul

30. Murighol.31. Cazac din Siciea Dunăreană, pictură de Serhii Vasilkivski După Wikipedia.32. Acesta ar fi dezertat în 1825 deoarece nu dorea să lupte alături de turci împotriva grecilor ortodocși răsculați.33. Actualul Dunavăț de Jos.34. Simeon Moroz, a fost coșevoi ataman între 1823-1825, a participat în 1824 la ase-diul cetății Misolonghi. In 1825 a murit într-o bătălie navală lângă insula Chios.

nă vreme după necrasoviţi. (p.38).

În timpul răscoalei grecilor <Eteria> două mii de zaporojeni sub comanda coşevoiului lor Nichi-for Beluga, un malorus bătrân au fost în Valahia şi s-au întors de la Bucureşti cu pradă mare. Au adus multe icoane scumpe pentru biseri-ca lor şi un clopot mare. Cam cu un an şi jumătate în urmă, 700 de zaporojeni au fost luaţi <să lupte> împotriva grecilor, ei au plecat sub conducerea coşe-voi-ului lor Moroz, care, pe urmă a fost arhimandrit şi a pierit în acest

război 34. Acest an, în februarie, au mai fost trimişi încă 150 de oameni şi în prezent se cere prin firman <trimitere> încă a 500 de oameni. Această împrejurare a produs mare tulburare tuturor, mulţi au fu-git, uni au început să apară la noi la carantină. Sicea a cerut pentru adunare un răgaz doar 15 zile dar li s-au dat doar 8 pentru plecarea acestui număr <de oameni>. La scurt timp după ce acest raport a fost elaborat izbucneşte războiul ruso – turc din 1828-1829, război în care cazacii de la Dunavăț vor juca un rol deosebit. După in-

Țarul Nicolae al II-lea trecând Dunărea într-o barcă mânuită de cazacii din Dunavăț la cârma căreia se află atamanul Osip Gladkii

27

ceperea ostilităților în mo-mentul în care trupele țariste ajung la Dunăre, ca urmare a unei politici îndelungate şi persuasivee coşevoi ataman aflat în funcție, Osip Gladkii, este convins să treacă de partea acestora, lui i se alătură şi cea mai mare parte a atamanilor şi a cazacilor din sice. care trec clandestin la Ismail. Incă de la începutul ostilităților, cazacii participă activ la operațiunile militare contribuind activ cu lotcile, dar mai ales cu price-perea lor în tainele navigației pe fluviu, la succesul traver-sării Dunării şi constituirea capului de pod de la Isaccea. Ca o dovadă de mare încrede-re în loialitatea cazacilor, țarul Nicolae al II-lea, care parti-cipa la campanie, traversează fluviul într-o barcă cu echipaj alcătuit din cazaci la cîrma că-reia se afla însuşi atamanul lor Osip Gladkii.

Trecerea cazacilor în tabăra rusă, considerat unul dintre evenimentele notabi-le de la începutul războiului, a fost puternic mediatizată, informații amănunțite despre acesta apărând în numeroase ziare europene ale timpului. După încheierea păcii, lui Gladkii i se conferă ordinul Sfântu Gheorghe clasa IV-a

şi sarcina de a găsi un loc fa-vorabil în care să fie aşezati cazacii de sub comanda sa, Astfel se înființează ”Armata cazacilor de Azov”, disloca-tă lângă Mariupol, în rândul acesteia vor intra majoritatea celor care l-au insoțit în ta-băra rusă. Aceasta armată va funcționa până în 1865 cînd este comasata cu armata ca-zacilor din Kuban. Cazacii rămaşi în Dobrogea, ca urma-re a dezertării tovarăşilor lor au avut de suferit persecuții din partea autorităților oto-mane, care desființează Si-cea, anulînd toate privilegiile acesteia, transformând pe toți cazacii în raia. În acest fel îşi încheie existența una dintre cele mai longevive structuri politico-sociale cu trăsaturi democratice accentuate, din răsăritul Europei. Chiar şi în aceste condiții în satele locu-ite de foştii cazaci continuă să sosească de peste Dunăre populație de origine ucrainea-nă cel puțin până la abolirea şerbiei în Rusia.

Cu timpul ”Sicea Trans-dunăreană„ părăsită de locu-itorii săi s-a năruit sub arțița soarelui, a lucrării ploilor şi înghețului, valul de pământ şi ”cureniile„ pe care aces-ta le apăra, s-au făcut una cu

pământul, comenzile aprige, zăngănitul armelor s-au stins, în fostul imperiu. masculin femeile şi copii au început să-şi găsească un loc firesc. Pes-cuitul şi agricultura ocupații adiacente pe vremuri domină.

A căzut în uitare ți amintirea zilelor de glorie, a faptelor de arme memorabi-le, a campaniilor vitorioaseÎn anii 80 ai secolului al XIX, un istoric ucrainean venit să caute urmele şi urmaşii Sicii Transdunărene, nu mai găses-te pe locul Marelui Dunavăț decît o cârciumă reconstruită pe peste cea veche, şi printr-un noroc deosebit un cazac de 118 ani, singurul în măsură să-şi amintească şi să-i poves-tească întîmplări de demult. Un decen iu mai târziu D. Ionescu, un împătimit cerce-tător al dobrogei cu greutra-te mai putea distinge urmele fortificațiilor de pământ.

Timpul a cernut în continuare peste acele locuri şi oameni pulberea anilor şi a uitării de sub care, uneori, cu mare nevoință, se ivesc în fața celor care vor să vadă, cio-buri care întocmite cu migală inchipuie părți din icoane de demult. Un pumn de aseme-nea cioburi am adunat şi am

Monumentul ridicat în 1888 în Satul Nou, în Basarabia, cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la trecerea Dunării de catre armatele ruseşti în 1828

incercat să să le aşez pentru ca nu numai Fedea, Senea sau Colea să poată vedea cu ochii minții oa-meni şi fapte care au fost şi înțelege cum s-a zidit prezentul acestor locuri în care, mozaicului etnic, lingvistic şi confesional are trăsaturi atât de parti-culare.

28

Pe Daniel l-am întâlnit în toam-na trecută, la Chişinău. I-am ascultat povestea, cu tristețe, înțelegând, poa-te, pentru prima oară, drama unui popor stâlcit de istorie. Mi-a spus că ei, moldovenii, sunt nişte hibrizi, făcându-mă să doresc a înțelege cum vede el asta, el, un tânăr intelectual din părinți români, silit a lucra şapte ani ca şofer de autobuz la Moscova pentru a-şi putea construi o casă. Tot la Chişinău! Mi-a vorbit încet, pe un ton grav, şi ceva mai târziu, abia, am

„NU VINE DRAGOSTE DINSPRE ROMÂNIA!”Interviu cu Daniel Guzun, tânăr regizor din Chişinău

înțeles că a făcut-o oarecum metodic, ca şi cum aş fi avut de dat socotea-lă eu, în fața lui, în numele istoriei. Ceea ce am simțit atunci, în camera aceea de hotel ce strânsese toate kitsch-urile lumii spre a trece drept cât mai europeană, a fost un soi de revoltă a neputinței în fața lanului pustiit de lăcuste. Gata, nenorocirea se produse-se şi lucrurile trebuia a fi luate de la capăt, doar că plugarul părea a se fi întors cu fața la perete, să-şi continue somnul.

Daniel mă pedepsise, uşurându-şi, poate, sufletul. Poate că aşteptase de-mult o astfel de clipă. Am primit pe-deapsa aceasta sub formă de interviu, ştiind că nu mă pot sustrage şi simțind că, dincolo de grozăvia celor spuse, nu am cum să nu-l iubesc pe tânărul acela din Chişinău, pe care atunci mi-a pă-rut că îl cunosc dintotdeauna, de când lumea.

La Drum.

Daniel, ai făcut o facultate de artă, o facultate frumoasă, bănu-iesc, pe urmă ai lucrat doi ani ca or-ganizator de spectacole, pe urmă la o companie juridică şi pe urmă ai plecat. Te-ai rupt cu totul de ceea ce am putea numi „partea artistică”! De ce ? Cum se părăseşte o meserie?

Daniel Guzun.

Corect! Arta pe care o cunoşteam eu, pentru care mă pregătisem, nu îmi putea asigura atunci un acoperiş deasupra capu-lui. A fost nevoie să plec pentru a strânge un ban, am fost nevoit să plec în Moscova. A fost simplu : când mi s-a spus „Uite, la Moscova se face banul!”, m-am suit în tren, mi-am luat ghiozdanul, mi-am luat bagajul şi am plecat. M-am aranjat acolo la lucru şi am văzut, într-ade-văr, că după o lună de zile ai un ban în mână, că după două strângi mai

mult, îl îngrămădeşti acolo şi poți să-ți realizezi dorințele. Dorința mea era de a-mi cumpăra un apar-tament sau de a-mi construi o casă, pentru a nu umbla veşnic în chirie. Socot c-am făcut drept. Da, îmi dau seama că în anii ăştia aş fi putut să fac mai mult în artă, dar tot socot că am luat o experiență mult mai mult, cu mult mai bună, pe care n-aveam cum s-o iau în artă. Părerea mea personală este că pentru a veni în artă, trebuie să vii de-amu cu o experiență, nu cum facem noi, în general, învățăm la universitate şi după asta „du-te,băiete şi fă ce poți! Noi te-am învățat linii generale, du-te şi gândeşte creația.” Ca actor, e simplu; ca regizor, nu. Trebuie să ai un simț care să fie dezvoltat, dezvoltat nu în teatru, nu în specta-col, nu citind, cu informație scrisă. Dacă citesc Eminescu şi mă apuc să scriu poezii, îmi dau seama că scriu ca Eminescu; dacă citesc Bacovia şi mă apuc să scriu poezii, ele vor fi triste. Experiența, după părerea mea, trebuie câştigată prin muncă. Munca dezvoltă în tine o altă vi-ziune, dezvoltă răspunderea pentru ceea ce faci. Simplu : eram la Mos-cova şofer de autobuz şi îmi dă-deam seama că la mine în autobuz am 120 de oameni, suflete vii, pe care trebuie să-i duc în siguranță. Asta mă obliga să îmi coordonez toate simțurile şi să mă concen-trez şi la autobuz, şi la ceea ce era în jur – circulație, maşini, oameni

29

– şi la cei din autobuzul meu. Asta de-amu e un lucru care îți dă posi-bilitatea să simți nu numaidecât au-tobuzul acesta, dar chiar privind un produs regizoral, îți dă posibilitatea să simți oamenii, să te simți pe tine în raport de oameni în timpul procesului de lucru şi te obligă să priveşti şi în viitor. Aceasta cred că este experiența, în ce mă priveşte, să aduc ceva nou din lumea aceea pe care am avut-o în lumea aceasta pe care eu vreau s-o creez sintetic.

Ei, de acolo de unde eu am luat bani, am luat şi experiența asta şi nu-mi pare rău, pentru că acum, reîntorcându-mă în artă, eu privesc lucrurile cu cu totul alți ochi.

La Drum.

Tu cel de-acum eşti diferit față de tu, cel de acum şapte ani, nu, asta vrei să ne zici?

Daniel Guzun.

Da, cu totul alt om, cu o vi-ziune total schimbată! Dacă acum câțiva ani voiam să fac ceva, dar eu nu ştiam ce vreau să fac, acum ştiu! Ştiu în ce direcție trebuie să mă deplasez, ştiu ce trebuie să creez şi ştiu ce mesaj să aduc la oameni, prin produsul meu. Voiam să cre-ez pentru a intra în rândul lumii, adică pentru a fi şi eu un creator. Acum nu mai vreau să creez ca să

creez, ci ca să transmit un mesaj lumii – realitatea pe care eu acum o cunosc! Acum înțeleg ce ne spu-nea profesorul meu, regretatul Ve-niamin Apostol, de la universitate : „Măi băieți, voi nu jucați teatru, teatrul fără voi se joacă, voi jucați-vă pe voi în teatru!”.

La Drum.

Șapte ani la Moscova… Poate fi, să zicem, şi acesta un subiect!

Daniel Guzun.

Da, poate fi. Cineva care vine şi lucrează şapte ani la Mos-cova, pentru a face artă regizorală acolo şi a aduce ceva nou pe scena Moscovei! Eu nu am căutat asta, eu am avut un scop precis – o casă – şi mi-am atins scopul! Mi-am de-monstrat mie că dacă vreau ceva şi îmi impun să obțin, pot să am răb-darea şi tenacitatea de a obține. Re-zultatul a fost cel scontat : am casa! Acum nu trebuie ca, ocupându-mă de artă, să-mi pun mereu întreba-rea : dar unde o să dorm la noapte? Eu sunt din Republica Moldova, unde se obține foarte greu un bun.La Drum.

Tinerii din Republica Mol-dova pleacă să muncească la Mos-

cova, „ca să facă bani”, cum ai spus tu, sau pleacă spre vest?

Daniel Guzun.

Dacă 60 pleacă la Mosco-va, 40 pleacă în Europa, din care „mama” e Italia! Cu salariile de aici nu rezişti. Satele noastre sunt pustii. Fără să vreau îmi lăcrimea-ză ochii! Sunt numai copii, prea mici pentru a putea pleca la muncă şi bătrâni care încă n-au murit şi aşteaptă ca cineva să le trimită câte ceva: fie feciorul, fie fiica, din străi-nătate! Trist, dar cu asta noi trăim.

La Drum.

Numele tău este nume româ-nesc?

Daniel Guzun.

Era poezia lui Alecsandri, „Dan, căpitan de plai”, din care mama s-a inspirat. Avea o priete-nă, o rusoaică, şi ea a spus Daniel. Deci, mama, normal, n-a ales vari-anta românească…La Drum. De ce „normal”?Mama ta e româncă?Daniel Guzun. Basarabeancă…La Drum. E vreo diferență în-tre româncă şi basarabeancă? Nu particularități – diferență! Adică sunt altceva din punct de vedere et-nic? Cum vezi tu?

Daniel Guzun.

Este diferență, dar nu cu-nosc atât de bine poporul român ca să zic de ce e diferită mama, dar e altceva prin aceea că e năs-cută în Basarabia! Este o tradiție comună, o limbă comună… nu ştiu dacă e suficient pentru a fi acelaşi lucru! Eu zic altfel : când e conve-nabil, suntem români ( aici Daniel a avut un râs prelungit, neplăcut pentru mine)! Adică, dacă lucru-rile merg mai bine spre România, ne luăm şi cetățenia şi se cheamă că suntem români; dacă economia e mai tentantă la ruşi, atunci suntem moldoveni. Poate nu zic eu corect lucrurile astea, dar cam aşa e. Când cineva îşi alege o poziție, ultimul argument e legat de patriotism. Da, mama est basarabeancă, buneii sunt români şi am mulți verişori în Ro-mânia, dar trăind aici îți dai seama că nu eşti atât de legat de români, fiindcă eşti diferit. Dacă o iei după istorie, da! – suntem români; dacă o iei după diferența dintre noi…

La Drum.

Vorbeşte-mi puțin tocmai despre această diferență. Cum o vezi tu, ce înseamnă această diferență?Daniel Guzun.

Traiul! Cum te scoli dimineața, cum spui „bună ziua”,

30

le la care am discutat eu. Rusul e deschis şi dacă hotărăşte să îşi des-chidă sufletul, îl deschide până la sfârşit, aflând ce-l doare în două-zeci de minute, atunci când discuți cu el. El ştie că poate, cândva, îl vei avea la mână, dar iartă ți trece pes-te asta. El nu se gândeşte că tu ai să-i faci un rău, iar după ce îl faci, el este alt om. Dar, oricum, el te iartă. Trebuie să-l loveşti de mai multe ori ca să se întoarcă şi să te lovească, dar dacă te loveşte, este pentru tot-deauna. Ei îşi pot deschide în masă sufletele, atunci când se adună fiind toți deschişi, ceea ce nicăieri eu nu am mai văzut. Ei sunt buni la suflet, într-adevăr oameni buni, care sunt în stare să îți dea totul. Dacă nu are, nu spune că n-are, căci, dacă ai în-ceput un lucru cu el şi n-are, atunci găseşte. Spun astea despre ruşi pentru că îi ştiu mult mai bine. Pe români îi cunosc mai puțin, căci în România am stat mult mai puțin. De câte ori am avut ceva cu Ro-mânia s-a terminat cu sfadă şi cu neînțelegere. Tot timpul. De aceea am evitat de multe ori să merg în România, atunci când mi s-a pro-pus, căci de fiecare dată începea frumos, cu pupături şi se termina cu neînțelegere. De fiecare dată! La ruşi, nu. Rusul se străduieşte să înțeleagă : ce s-a întâmplat? Şi dacă el înțelege că nu-i drept, spu-ne: „Scuză-mă, nu-i drept, dar noi lucrăm mai departe”! Adică

schimbări. În felul nostru suntem fericiți cu ce avem. La noi vine cul-tura rusă, la noi vine cultura euro-peană şi suntem astfel adăpați din două părți. Cât de bine pot înțelege Europe, la fel de bine pot înțelege psihologic şi Rusia, ceea ce pentru români e mult mai greu. Pentru ro-mâni e mult mai aproape Europa, ca mod de trai, ca psihologie, ca mod de exprimare. Voi, românii, nu înțelegeți în schimb rusul, aveți o definiție fixă despre cum e rusul. Asta-i!

La Drum.

Dar cum e rusul? Tu cum îl vezi?

Daniel Guzun.

Eu personal îl văd pozitiv. Iată cum : rusul, el e foarte atent în vorbă, în exprimări. Calculează ca exprimările să fie egale cu faptele. El este serios, căci discutând cu el îți dai seama că vorba lui este ega-lă cu puterea lui de a face. El ştie de ce a promis că face un lucru şi dacă l-a promis, apoi el trebuie să îl facă. Adică găseşti un dialog tot timpul cu dânsul, un dialog care îți dă speranța de a realiza şi tu rea-lizezi, ceea ce în partea României e oleacă mai altfel: discuții multe, dar până ce ajungi la un rezultat, trece timpul! Aceste concluzii sunt rodul experienței mele, la nivele-

cum te întâlneşti cu oamenii, cum discuți, cum te înțelegi la muncă, cum faci contractele… Modul de lucru e diferit, modul de înțelegere. E normal să fim diferiți, pentru că am fost puțin rusificați. Acest puțin poate să fie şi mai întins. Asta cred că e diferența, rusificația asta. Cineva ar putea să spună că-i rău, pentru că „uite, i-au rusificat”. Dacă era să fie rău, atunci ar fi fost şi mari răscoale. Dacă poporul – nu anumite personalități, pentru care a fost profitabil să fie români şi aşa au făcut carieră – ar fi vrut să fie români, atunci ar fi fost! Pe noi ne aranjează aşa cum este, căci dacă am fi vrut schimbări, am fi făcut

înțelegerea el se străduieşte s-o re-glementeze: „Uite, aici sunt eu ne-drept şi îmi cer scuze, dar aici eşti tu nedrept, cere-ți tu scuze”! Oa-menii şi-au cerut scuze, s-au dus mai departe şi au făcut ceea ce tre-buiau să facă. Românii, nu!

La Drum.

Ei cum fac?

Daniel Guzun.

A, ei zic: „Dacă nu-ți place, du-te! Avem atâta treabă”! Adică mori de-odată: gata! N-au nici un interes față de tine. Dacă găsesc alte persoane, ei te lasă pe tine, fi-indcă tu nu mai eşti interesant. Te abandonează total, chiar dacă a în-ceput să facă ceva cu tine. La ruşi, nu. Rusul stăruie să nu te uite, chiar dacă nu-i trebuie, te lasă ca rezervă: „Uite, în situația ta, noi nu avem nevoie de serviciile tale, dar va veni momentul când vom avea nevoie. Dar asta nu înseamnă că noi pe tine te-am uitat”. Şi nu eşti supărat. La români mi-au spus-o în față: „Băi băiete, gata, du-te acasă”! Astea nu i s-au întâmplat numai mie, mul-tora li s-au întâmplat. De aceea la noi, majoritatea moldovenilor, in-diferent de caz, n-au credință de-a lucra cu românii. Nu-i pădure fără uscături, eu înțeleg, dar oricum, tot ceea ce s-a întâmplat cu româ-nii, de la podul de flori, este foar-

31

te puțin. Eu cetățenia română am primit-o după zece ani! Pe cea ru-sească ar fi trebuit s-o primesc în trei ani de zile, cu toate că-s moldo-vean. Ar fi trebuit s-o primesc, dar am refuzat-o, căci a trebuit să aleg : ori cetățenie română, ori rusă, nu mergeau amândouă. Ei mi-au spus aşa: „Refuz-o pe cea românească, şi ți-o dăm pe cea rusească”. În timp de trei ani, căci am pierdut mo-mentul când se dădea într-un an de zile. Dar eu am ales-o românească, pentru că mi-era jale, căci era ul-timul an. Stătusem deja nouă ani! Am fost şi am depus jurământul şi mi-au spus simplu: „Scuzați-mă, aşa s-a întâmplat la noi”! Unuia i se dă într-un an şi altuia în zece! Am primit certificatul de naştere şi acum trebuie să primesc şi buleti-nul. M-a întrebat acolo: „Acum esti fericit că eşti român”? Am răspuns că sunt fericit, dar ce era în sufletul meu…!

La Drum.

Ce era?

Daniel Guzun.

Păi ce să fie, dacă timp de zece ani am tot bătut pe la porți şi nu-mi răspundeau nimic? Am scris la Ministerul Justiției şi mi-au răs-puns că „sunt în lucru”. Când m-au întrebat dacă sunt fericit că sunt ro-mân, înainte de jurământ, au făcut-

o cu ironie. Nu le-am întors ironia, pentru că îmi doream cetățenia, şi asta sincer.

La Drum.

Daniel, mi i-ai descris foarte plastic pe rus şi pe român, dar moldo-venii cum sunt? El cum este, moldo-veanul?

Daniel Guzun.

Este un om care veşnic caută a ieşi dintr-o situație, căci veşnic este pus într-o situație ce trebuie rezolvată cumva. Stăm veşnic cu mâinile în-tinse: de unde dau, de acolo luăm.

La Drum.

Dar spune-mi, Daniel, mol-doveanul îşi deschide sufletul până la capăt?

Daniel Guzun.

Eu cred că da, căci uite cât am discutat acum. Puteam să lă-săm deoparte toate ideile acestea şi să spunem că rusul e om şi ro-mânul e tot om şi normal că toți suntem oameni! Puteam să nu-mi afirm părerile, să nu spun toate as-tea. Cred că marea majoritate s-ar fi deschis. Deschiderea sufletului, totodată, înseamnă şi încredere.La Drum.

Ieri ai folosit o expresie care m-a derutat : „Eu sunt hibrid, el e hibrid, ea e hibrid!”, arătându-mi-i pe cei de la masă, în sensul că voi, moldovenii din Basarabia, sunteți hi-brizi. Ce ai vrut să zici?

Daniel Guzun.

Din punct de vedere cultu-ral suntem hibrizi. Am primit două educații diferite, concomitent. Am mai spus că ne adăpăm de la două culturi, cea europeană şi – majo-ritar - cea rusă. Amestecăm bine, bine, cele două culturi în noi şi nu mai pot să fiu nici român, căci am vorbit majoritatea timpului în rusă, dar nici rus, că am tradiții române. Deci nu putem fi curați. Deşi am tradiții române curate, ştiu că nu pot fi eu cel mai curat român, căci am o parte din psihologie rusească. O parte. Dar nu pot fi rus, având trecutul meu românesc. Însuşi ter-menul de moldovean e hibrid, ne-desemnând nici pe rus, nici pe ro-mân. Susținem că nu există limbă moldovenească, ci limbă română, dar eu ştiu că oricât m-aş strădui nu voi vorbi niciodată la fel de corect ca dumneavoastră limba română. Este acelaşi lucru, pentru mine, ca moldovean, şi cu limba rusă: nu o voi vorbi niciodată la fel de corect ca un rus. Asta poate fi o tragedie. Poate fi! Dar nici un moldovean nu o să vă zică asta, pentru că el este bucuros să stăpânească două

culturi, două limbi, două feluri de formulări ale gândirii. De aceea eu socot că noi suntem un produs isto-ric şi sunt fericit pentru asta.

La Drum.

Am gândit diferit, atunci, pentru că mie mi s-a părut a fi asta o dramă identitară şi mi-ai spus că nu este o dramă!

Daniel Guzun.

Nu este o dramă! Sigur, din punctul de vedere al României, ea ar putea spune că „Uite, Moldo-va trăieşte o dramă”!. Dacă ar fi o dramă, s-ar bate clopotele. Da, primim cărți frumoase din Ro-mânia, de la Ministerul Educației, da, noi învățăm, tot învățăm, dar la noi la Universitate dacă există o grupă moldovenească este şi una de rusă şi dacă ai să vii acolo, eu voi spune: „Uite, acesta e român”! Comportă, poate şi o nuanță de dispreț. La întrebarea „Cum e în România?”, ştiți care va fi la noi cel mai sincer răspuns? „Ce, nu ştii cum e”? Adică, nu vine dragoste din partea aceea în partea noastră! Nu vine! Nu suferim pentru asta. „Voi nu mă iubiți, dar nici eu nu vă iubesc”! Asta e tragedia: s-a dus un frate de acasă şi el nu mai vrea să vină înapoi! Şi nimeni nu-l întrea-bă: „De ce nu vrei să mai vii înapoi acasă?”. Fratele acesta e Moldova.

32

Oficial, luăm cetățenia, dar cu asta nu ne-au cumpărat. Principalul e dragostea, dragostea pe care mama mea o are, dar eu nu o am. Ea spu-ne: „Da, noi avem rude acolo, avem verişori, bunicul a făcut slujbă sub regele Mihai!”. Generația mea nu are această dragoste, noi am pier-dut totul. Cât s-au străduit părinții noştri să ne dea picătura aceea de dragoste, de noi nu s-a prins. Şi dacă pe mine m-ar întreba cineva dacă dorim unirea cu România, eu, personal, n-aş vrea. Nu numai eu; dacă întrebi o mie, o mie nu vor. Mie îmi pare rău, căci, într-ade-văr, neunindu-ne, veşnic o să fim în situația asta, dar noi nu vrem nici cu ăia, nici cu ăia. Sunt care vor, in-telectuali, dar poporul…Dacă mă finanțezi pe mine ca să zic că noi vrem unire, eu n-am s-o fac, dar al-tul o să se găsească să zică. Eu n-aş lucra pentru unire. Sincer, iubesc pământul acesta şi dacă aş găsi ceva bun în România aş vrea să-l aduc aici, că e bun; dacă găsesc ceva la ruşi, o să aduc; dacă o să găsesc la alt popor, tot o să aduc acasă. Pot să lucrez un an – doi sau şapte al-tundeva, dar tot am să mă întorc acasă. Aşa le şi spuneam ruşilor : „Eu toamnele din Moldova nu le dau pe iernile voastre!”. De oriun-de aş fi m-aş întoarce acasă, şi asta nu numai eu, asta toți moldovenii o au! În România mă simt străin, nu pentru că n-au să mă primească oa-menii acolo, ci străin față de modul

de-a vorbi, de modul de-a gândi, de modul de viață. Dacă m-aş duce la ruşi, acum, eu m-aş simți ca aca-să. Deşi aş şti că nu-s acasă. Deci, dacă la români m-aş simți ca stră-in, la ruşi nu m-aş simți ca străin şi asta datorită a ceea ce s-a întâmplat până acum : atâta vreme am fost sub ruşi, trăind alături. Asta-i!Îmi veți spune, poate : „Măi, dar sângele Apă nu se face!”…

La Drum.

Nu-ți voi spune!

Daniel Guzun.

Mă gândeam că îmi veți spune! De ce nu îmi spuneți?

La Drum.

Poate pentru că este un clişeu, poate că se foloseşte foarte des şi poate că uneori se face. Apă!

Daniel Guzun.

Dacă m-ați fi întrebat, v-aş fi spus că nu e mamă cea care te naşte, ci cea care te creşte. Noi, generația noastră, nu ne mai stră-duim să dăm vina pe cineva. P.S. La câtva timp după acest interviu i-am trimis prin e-mail lui

Daniel Guzun ceva ce-i promisesem, însoțit de următorul mesaj : „Buna ziua, Daniel! În conformitate cu promisiunea făcută iți trimit ataşat ultimele trei numere din revista La Drum/Revista Calatorului.Să ne revedem sănătoşi!Arhire Constantin Daniel,adică unul dintre „românii ăia”! Mi-a răspuns repede, ca şi când de mult timp ar fi aşteptat asta: „ Să ştii că sunt nespus de bucuros ca v-am cunoscut, am avut o deosebită plăcere să discut cu „românii ăia” care făcut-au  să mă simt  în largul  sufle-tului  românesc pe care nu îl cunoscu-sem  până la întâlnire... un ceva mai mult decât important!!” Am înțeles atunci că Daniel ne pedepsise, prin mine, pentru prea apăsătoarea indiferență, dar că apoi ne iertase, ca şi când de atâta timp aşteptase momentul acesta, de a ne ierta!

33

PILOT DE RĂZBOI PROMOTIA 10 MAI 1941

”Paştele mamei lor!” cu această înjurătură în gând a semnat de luare la cunoştință, la 17 octombrie 1951, ordinul de trecere în rezervă fără drept de pensie şi ajutor unic, căpitanul aviator BĂDULESCU T.

MIRCEA. Era trecut în rezervă din funcția de şef al Serviciului de echipament al Şcolii de Ofițeri Naviganți Aviație nr. 2 Focşani, conform art. 40, lit. f din Statutul corpului ofițerilor şi a Decretului Br. 4/1951. Această literă ”f ” se referea la trecerea în rezervă din motive ”moralo - politice”, acțiune care se încadra în programul de ”făurire a Armatei noi populare” inițiat de Mi-nistrul Apărării Naționale EMIL BODNĂRAŞ, cel căruia i se datorează decapitarea armatei române în anii 1947 – 1951, considerat a fi ”burgheză şi reacționară”. EMIL BODNĂRAŞ a fost numit ministru cu ultimul decret semnat de REGELE MIHAI la 23.12.1947. Pilot de război la aviația de bombardament în picaj, căpitanul BĂDU-LESCU T. MIRCEA era deținătorul Ordinului Militar ”Mihai Viteazul”

PILOȚI ROMÂNI PE CERUL ÎN FLĂCĂRI (IV)

Căpitan comandor (r) Ion POPESCU

Pe traiect către obiectiv

34

cu Spade clasa a III-a, conferit la 04 mai 1945, a Ordinului ”Virtutea aeronautică” a Ordinului ”Steaua României”, a Ordinului ”Coroana României”, a Medaliei ”Eliberarea de sub jugul fascist”, a Ordinului ”Crucea de Fier”clasa a II-a şi cla-sa I conferite de Guvernul german, a Medaliei ”Pentru victoria asupra Germaniei în Marele Război pen-tru apărarea patriei 1941 – 1945” prin decret al guvernului sovietic şi al Medaliei ”Crucea de Război” conferită prin decret al Guvernului cehoslovac.

Era absolvent al Şcolii de Ofițeri de Aviație Cotroceni, promoția cea mai numeroasă din is-toria şcolii militare, 113 absolvenți, la 10 mai 1941. Aviatorii promoției 1941 au făcut războiul ca luptători ae-rieni în partea cea mai dramatică a acestuia: retragerea de la Cotul Donului, din Kuban şi din Crime-ea; trecerea la 23.08.1944 de partea Națiunilor Unite; lupta împotriva foştilor aliați şi camarazi de front; eliberarea Transilvaniei; dezvolta-rea acțiunilor ofensive pe teritoriul Ungariei şi al Cehoslovaciei; mai mult, la întoarcerea în țară în vara anului 1945 îi aştepta la fel ca pe toți combatanții români din anii 1941 – 1945, ”un alt război” de după război.

La festivitatea de înălțare în

grad a promoției, conducătorul Statului – generalul ION ANTONESCU s-a adresat absolvenților şcolilor militare: ”Camarazi sublocotenenți, primiți azi pe umerii voştri gradul intrării voastre în Corpul Ofițeresc. Fiți mân-dri. Armata este azi scutul neamului. Pe ea se reazimă ordinea şi siguranța, onoarea şi dreptatea. Sunteți cea dintâi promoție a țării sfâşiate. Vă numesc Promoția ”Mihai I”... Strămoşii ne-au dat țara şi onoarea. Nimic pe acest pământ nu ne va împiedica să ne cinstim trecutul şi să ne merităm slava celor ce au să vină.”

După festivitatea de ab-solvire, întreaga promoție a fost detaşată la Centrul de Perfecționare a Pilotajului de la Ghimbav. Aici, piloții au fost triați după aptitudini, pentru categoriile de aviație: vână-toare, bombardament şi observație. În decembrie 1941 au terminat pre-gătirea în zbor şi au fost repartizați în unitățile de luptă.

Sublocotenentul BĂDU-LESCU T. MIRCEA împreună cu DRAGOMIR CONSTAN-TIN, GAVRILOIU IOAN, PA-SĂRE DUMITRU şi TUFĂ MARIN, selectați ca piloți de observație, au fost repartizați la Flotila 3 Informație Buzău, Esca-drila 81 bombardament uşor, care era dotată cu avioane de tip IAR 37. Acest avion era biplan, cu trei locuri în tandem (pilot, observator şi mitralior), două mitraliere fixe cu tragere înainte, o mitralieră ven-trală mobilă cu tragere spre înapoi, mânuită de observator şi una mobi-lă cu tragere spre spate sus, mane-vrată de mitralior. Putea transporta 12 bombe de câte 50 kg.Avionul era proiectat la IAR Braşov de către inginerii IOAN GROSU şi PETRE CARP iar aviatorii care îl exploatau îl numeau ”Moş Neață ”. Unitățile şi subunitățile Flotilei 3 Informație se întorseseră de puțin timp de pe front, din cam-pania anului 1941 pentru eliberarea

IAR 37 , înainte de misiune.

35

Basarabiei şi Bucovinei de Nord, pentru refacere. Piloții şi instructorii flotilei au transmis tinerilor sublocotenenți experiența primei campanii de război în misiuni de antrenament pentru bombardament şi observație, care au fost desfăşurate atât pe Aerodromul Buzău cât şi la Şcoala de Tir şi Bombardament de la Năvodari – Constanța, unde aceştia s-au întâlnit cu viitorii lor camarazi de front, slt. POPOVICI DUMITRU şi adjutanții aviatori STAN NICOLAE, BADISTRU ION, ANASTASIU OVIDIU, ALEMAN ALEXANDRU.

În 16 octombrie 1942, eşalonul volant al Grupului 3 Bombardament uşor, care cuprindea şi Escadrila 81, primeşte ordin de dislocare pe aerodro-mul Morozovskaia pe Don, nu departe de Stalingrad. Traiectul a fost execu-tat cu escale la Nikolaev, Melitopol, Mariupol şi Rostov.

Pe 20 octombrie 1942, slt. BĂDULESCU execută recunoaşterea sec-torului de operații, iar după două zile, prima misiune de război într-o formație de trei avioane IAR 37, la trecerile peste Don de la Jarskoe la Sovanskoe, în capul de pod menținut de inamic în zona Armatei a 3-a Române.

În zilele următoare, echipajele Grupului 3 bombardament uşor au executat misiuni de bombardament la rampele de debarcare peste Don, la Kletskaia, Potnişni, Bobrovski, iar în primele zile ale lui noiembrie, în zona localităților Kotovski, Cebotarev şi Kletskaia.

În dimineața zilei de 19.11.1942, sovieticii au dezvoltat ofensiva pe întregul front al Armatei a 3-a Române în sectorul nord-est Klanicowski – Bolşoi, precum şi în sectorul Kletskaia. Tinerilor sublocoteneți le-a fost dat să vadă cu propii ochi ”infernul” de la Stalingrad – Cotul Donului: ruperea frontului Armatei a 3-a Româ-ne; încercuirea şi lichidarea Grupării Lascăr (Divizia 5, 6 şi 15 Infanterie, părți din Divizia 13 şi 14 comandate de generalii LASCĂR, MAZARINI şi SION); dezvolatrea acțiunilor ofensive sovietice pentru încercuirea Arma-tei a 6-a Germane la Stalingrad. Cu misiuni de bombardament în zilele de 21 şi 23 noiembrie 1942 s-a încheiat participarea pe frontul de la Cotul Donului a Grupului 3 bombar-dament uşor. Pe 17 decembrie 1942 s-a primit ordin de înapoiere în țară pe traiec-

Centrul de Instrucție al Aeronauticei Regale - ceremonia de deschidere a zborului de instrucție anuală , mai 1941.

36

tul Novocerkask – Zaporoje – Tiraspol – Galați.

În Ordinul de zi nr. 19 din 16.12.1942 al Grupării Aeriene de Luptă (GAL) - comandant general de escadră ERMIL GHEORGHIU - se elogi-ază distinct activitatea Grupului 3 bombardament uşor pe frontul de la Cotul Donului: ”104 misiuni de bombardament; 294 avioane ieşite în misiuni de război; 431 ore zbor; 91 de tone bombe lansate; Grupul 3 a reprezentat o luptă continuă între posibilitățile materialului şi dorința de a se face simțit”.

După un concediu scurt de recuperare, în luna ianuarie 1943, perso-nalul navigant al Escadrilei 81 bombardament uşor a fost încadrat în nou-constituitul Grup 3 bombardament în picaj Stuka, pe Aerodromul Craiova. Conform acordurilor bilaterale româno – germane, aviația română urma să fie dotată cu avioane moderne. Grupul 3 a fost dotat cu avioane JU-87 Stuka, pentru bombardament în picaj. Trecerea personalului navigant şi tehnic pe acest tip de avion s-a făcut pe aerodromul Nicolaev, pe malul stând al Bugului, cu instructori germani.

Comandant al Grupului 3 bombardament în picaj a fost numit un experi-mentat ofițer şi pilot – locotenent comandorul GALENO FRANCISC, care a plecat la Nicolaev cu întreg personalul , peste 200 de oameni.

Instructor de zbor l-au avut pe un tânăr austriac în vârstă de 24 de ani, locotenenetul ANDORFER ANTON. Acesta, pilot şi instructor desăvârşit pe avioane JU-87 i-a pregătit şi antrenat pe piloții români timp de două luni.În luna iunie 1943, Grupul s-a deplasat pe aerodromul Mariupol Vest (pe țărmul nordic al Mării de Azov), unde a executat 123 de ieşiri de avion în 14 misiuni de război pe frontul Mius. La 4 iulie 1943 au primit ordin de deplasare pe terenul Kerci nr. 6 – Bagherovo (Crimeea) cu tot personalul navigant , avioanele disponibile şi specialiştii germani, în scopul de a acționa pe frontul din Kuban. Misiunile au început de a doua zi. Au bombardat pe valea Kubanului aşa-numita Pădure Fermecată, unde se afla un puternic centru de rezistență ina-mic, cu mari concentrări de trupe. Fiecare misiune de bombardament cu avioanele JU-87 Stuka se făcea

Gen. Jienescu, cpt.cdor. Galeno Francisc, lt.Tudor Andrei şi un ofițer german, privind pleca-rea în misiune a unei formații.

37

în formație. Comandantul escadrilei sau unul dintre piloții experimentați conducea formația la obiectiv, stabilea direcția de atac dinspre inamic către liniile proprii şi înălțimea de inițiere a atacului. În apropierea obiectivului, coechipierii se eşalonau pentru atac, capul formației angaja atacul prin răs-turnare, procedeul de atac era picaj la 900. Acest procedeu de bombardament avea probabilitate mare de lovire a țintei: timpul de atac era foarte scurt – avionul stătea puțin deasupra țintei, neoferind posibilitatea artileriei antiaeri-ene să ochească. Când primul avion lansa bombele pe verticală, următorul se angaja în atac; când avionul din față redresa şi degaja direcția de atac, cel din spate lansa bombele. Atacau succesiv, în şir indian. Bombele aveau focoase de întârziere. Redresarea se făcea la înălțimea de siguranță 400 – 600 metri, pentru a se proteja de efectul exploziei bombelor, dar de multe ori se redresa mult mai jos, pentru a evita antiaeriana. După atac se aduna formația şi se întorceau la aerodromul de bază. JU-87 Stuka avea încărcătura normală de bombe: o bombă de 250 kg. şi 4 bombe de 50 kg. şi un echipaj format din doi oameni (un pilot şi un mitralior) care stăteau spate în spate şi comunicau prin radio. Sunetele pe care acest avion le scotea în picaj aveau efect de teroare psihologică.

La invadarea Franței şi a Țărilor de Jos, când deşi la sol ger-manii fuseseră depăşiți numeric, avioanele JU-87 Stuka au lovit în plin inamicul cu acuratețe chirur-gicală. Era un fel de artilerie zbu-rătoare, dar mult mai precisă. Toate atacurile se făceau cu însoțire de vânătoare. Pe timpul atacului, JU-87 Stuka erau vulne-rabile, de aceea vânătorii îi însoțeau inclusiv pe parcursul de luptă în pi-caj şi redresare. Misiunea aviației de bom-bardament în picaj era de a dis-truge obiective importante, dar de dimensiuni mici, în câmpul tactic (aglomerări de tancuri şi trupe, no-duri de cale ferată etc.). Unul dintre pilotii favoriți ai lui Hitler era HANS ULRICH RUDEL care în 2530 misiuni de luptă cu JU-87 Stuka a distrus 519 tancuri sovietice , 800 de vehicule şi 150 piese de artilerie, a scufundat un distrugator şi două crucişătoare.

Acest avion va deveni ”ma-rea dragoste” pentru toți piloții din Grupul 3 bombardament picaj: ”ca piloți, ne satisfăcea deplin, răspun-dea prompt la comenzi, îți dădea încredere să zbori pe el. Îl simțeram ca fiind o armă eficace, precisă. Era o vorbă între noi, cei de la Stuka – să bagi bomba pe geam – adică să fixezi rapid şi corect obiectivul şi să apeşi pe butonul de lansare a bombelor, care era în capul manşei.

Asta însemna precizie maximă.”; îşi aminteşte comandorul (r) CON-STANTIN DRAGOMIR, pilot în Grupului 3 Bombardament pi-caj. Locotenentul ANTON ANDORFER i-a însoțit pe piloții români în primele misiuni, chiar conducând formația la atac. Punea mare preț pe salvarea echipajelor. După jerfele de la Stalingrad ”să trăieşti” era forma superioară a ero-ismului, a jertfei: ”ein om viu, drei eroi morți” spunea el, în sensul că un om viu e mai important decât trei eroi morți. ”Era aceasta o viziune op-timistă, nouă, ce ținea de spiritul

Mitralior în cabina avionului de bombardament uşor IAR 37.Lt. Anton Andorfer.

38

ofensiv al aviatorilor germani, im-primat mai mult prin imitație decât prin vorbe şi în rândul nostru. Nu ne dădeam seama atunci, dar astfe-le de viziune era totul, în condițiile în care frontul germano – sovietic se retrăgea spre vest, iar războiul era practic pierdut.” – comandor (r) CONSTANTIN DRAGOMIR. Prima din cele 10 porunci ale unui pilot de Stuka era ”să ne trăieşti!”. Era formula de salut a co-mandantului grupului, locotenent comandor GALENO FRAN-CISC şi aceasta însoțea toate ordi-nele de luptă. La misiunea din 6 iulie 1943 executată cu 9 avioane JU-87 Stuka, avionul nr. 29 pilotat de slt. aviator CERCEL OVIDIU, a fost lovit de artileria antiaeriană. A în-cercat înainte de a sări cu paraşuta să îşi salveze mitraliorul care era rănit la genunchi şi nu putea să iasă din carlingă, dar a alunecat pe planul avionului şi în timpul căderii şi-a deschis paraşuta. Mitraliorul, sergentul DUMITRES-CU a fost înmormântat creştineşte de Regimentul 35 Dorobanți, care se găsea în dispozitiv în acea zonă. Pilotul s-a salvat. Un alt avion pilotat de adjutantul aviator TEODORU IOAN a fost lovit de asemenea de antiaeriană, dar a reuşit să aterizeze în bune condițiuni pe aerodromul Bagherovo. Avionului nr. 36 pilotat de slt. aviator BĂDULESCU T. MIRCEA i s-a defectat motorul şi a aterizat forțat pe terenul Gostagavskaia, unde a fost avariat la contactul cu solul. Pilotul a avut o rană la şold, iar mitraliorul VA-SILE PUNGAN, o rană la cap. Amândoi au fost internați la Spitalul Militar German din Mariupol. (va urma)

B I B L I O G R A F I E:

- Destinul unui zburător, Aurel Pentelescu, Ed. Modelism, 2002;- Romanian Black Hussars, Grupul 3 Picaj, Jean Louis Roba, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism Internațional, 1998;- Pumnul țării. Grupul 5 Bombardament Greu, Dan Stoian, Ed. Modelism, 1999;- În căutarea eroilor, Ioan Cherecheş, Ed. Albatros, 1981;- Sburătorii României, anul 1, nr. 2,3, februarie, martie 1945;- România aeriană, anul XVII, nr. 4, aprilie 1943;- Prinții văzduhului, Clemente Mureşan, Ed. Dacia 1996;

Formație de JU-87 Stuka.

39

PRIMUL EMIGRANT

NOUA ZEELANDĂROMÂN ÎN

40

Istoria noastră, a românilor, în Noua Zeelandă, se scrie în fiecare secundă. Lucruri uitate, documente prăfuite, vorbesc despre compatrioți de-ai noștri de care nu a auzit nimeni, niciodată! Din toate aceste arhive, scormonitorii

și iscoditorii pot afla lucruri extraordinar de interesante. Autorul acestui articol, Cristi Dumitrache,va propune o incursiune senzaționala în viața primului ro-mân sosit pe aceste meleaguri. Dupa cercetări îndelungate în arhivele oficiale din Noua Zeelandă, revista „Pagini Românești în Noua Zeelandă” vi-l prezintă pe primul român sosit în Noua Zeelandă (și atestat oficial!), acum 110 ani! Numele sau a fost William Petre Negrescu și s-a născut în 1876 la Bucuresti, fiind fiul lui Ion (muncitor) și al Fanei. A murit în Sydney, Australia, în anul 1942. William Negrescu a avut o carieră fulminantă în Noua Zeelandă, activând ca jurnalist socialist. El este celebru, de altfel, pentru pamfletul din 1910 prin care îl ataca pe prim-ministrul Noii Zeelande al acelor ani, Sir Joseph Ward.

Cariera lui William Pierpont Black este una dintre cele mai neobişnuite, din punctul de vedere al mişcărilor laburiste de la începutul se-colului trecut. In România, Negrescu a fost sculptor în lemn. La începutul secolului trecut emigrează în Australia, unde se căsătoreşte, la 17 iunie 1902, cu Harriet Jane Rice (Henrietta), fiica unui miner australian. In acelaşi an cuplul se mută în Auckland, unde li se naşte şi primul fiu. La data de 19 no-iembrie 1904, Negrescu este naturalizat ca William Pierpont Black.

Şi-a început cariera ca şef de echipă la depozitul de mobilă Tonson Garlick Company Limited de pe Queen Street. A ajuns repede preşedinte al Sindicatului Unit al Producătorilor de Mobilă din Auckland. După sosirea fratelui sau mai mic, Ion, împreună pun bazele „Fabricii de Sculptură Artis-tică în Lemn” din Karangahape Road. Negrescu devine membru al Parti-dului Socialist din Noua Zeelandă în 1908, începând să şi publice în ziarul muncitoresc radical „Liderul” (New Zealand Leader).

În 1909 candidează la alegerile pentru Primăria Aucklandului din partea Partidului Socialist. Inspirat de campaniile de luptă împotriva corupției economice şi guvernamentale, începute de mulți ziarişti americani,

Portul din Lyttelton

Fotografie de grup la cea de-a doua Conferinta a Socialistilor din Noua Zeelanda, tinuta in capitala Wellington, intre 12-13 aprilie 1909.

41

„Liderul” a început să publice, din anul 1910, articole ce denunțau afacerile financiare ale primului ministru neo-zeelandez, Sir Joseph Ward. Acesta, în calitatea sa de Trezorier al Coroanei, a condus negocierile din 1894-1895, atunci când compania sa, „J. G. Ward Farmers Association”, a îndatorat până în pragul falimentului Bank of New Zealand şi Colonial Bank. Un contabil din Wellington, însă, a cercetat prăbuşirea Colonial Bank în detalii şi a pu-blicat articolul „O aventură cu vânzare şi politică la 1905”. Munca de cerce-tare a lui Braund a format baza articolelor din „Liderul”, care au apărut, însă, nesemnate. Conform lui William Black Negrescu, „un socialist şi spiritualist din Wellington” i-a dat acestuia materialul, spunându-i : „Dacă eşti de partea oamenilor simpli şi alături de cauză, aşa cum ni se pare tuturor, trebuie sa ai curaj să publici acest articol!”

El a învățat să vorbească fluent engleza, dar se pare că articolele sem-nate de el erau rezultatul efortului comun al unui grup de ziarişti. Cel mai important ajutor al său a fost Fred Way, un prieten socialist şi secretar de sindicat, care avea să publice, la rândul, său pamflete în care îi acuza pe consi-

Grup de initiatori ai Partidului Socialist din Noua Zeelanda, care ii include pe William Pier-pont Black (stanga), Michael Joseph Savage (in genunchi, in centru) si Henry Gilbert Scott Bennett (in genunchi, dreapta). 1/2-032198; F, A. Turnbull Library, Biblioteca Nationala a Noii Zeelande.

42

lierii din Auckland de încasarea de profituri de pe urma activității câ-torva bordele. Black Negrescu a în-cercat să obțină sprijin financiar din partea Partidului Reformatorilor, dar când şi-a dat seama că sprijinul nu va veni, s-a decis să publice el însuşi un pamflet de 20 de pagini, denumit „Biografia neautorizată a lui Sir Joseph Ward, prim-ministru al Noii Zeelande”. Publicat pentru prima oară în mai 1910, „Pamfletul Negru” (aşa după cum avea să ajun-gă cunoscut), a fost vândut din ca-să-n casă cu 6 pence şi, datorită ce-rerii uriaşe, a fost tipărit şi în ediția a doua, în luna iunie a aceluiaşi an. Mii de copii ale acestuia au circulat

de-a lungul Noii Zeelande la oamenii simpli, dar el a fost trimis prin poştă şi oamenilor influenți, precum şi mai departe, în Anglia şi Australia.

Primul ministru s-a apărat puternic în Parlament. Liga Progresiv Li-berală a Noii Zeelande i-a publicat discursul ca pe un pamflet, în 100.000 de exemplare. Parlamentul a aprobat şi o lege (Amendment Act 1910), tocmai pentru a preveni ca oamenii publici să mai poată fi atacați astfel. Black a fost apoi acuzat de trădare a intereselor laburiştilor de către preşedintele Consi-liului Laburiştilor din Wellington, J. Carey. Incapabil să plătească daunele câştigate în instanță de către adversari, Negrescu se autodeclară în faliment. Ziarul său işi încetează apariția dar, un an mai târziu, reapare sub alt nume, săptămânalul „Vocea Laburistă”, deținut ostentativ de către soția lui. Black nu a schimbat doar titlul ziarului, dar l-a şi transformat radical. Din atacator al ideilor sindicaliştilor conservatori şi apărător al laburiştilor, ziarul a trecut în cealaltă tabără. „In zilele de început, entuziasmul pentru cauza laburistă era foarte mare. Am trecut prin etape normale, de avânt revoluționar împins la extrem, dar cu vârsta au venit şi cunoştințele, experiența, moderația şi înțelepciunea”. Black a devenit ulterior un membru marcant al Partidului Joseph George Ward

Peisaj

43

Unit al Muncii din Auckland. După activități extrem de energice, printre care şi amestecul în aplanarea grevei muncitorilor din Huntley (1912), ajunge să fie repudiat de către propriul partid, din interiorul căruia i se cere demi-sia. Atunci, îşi creează propriul partid laburist, care îl sprijinea pe primul ministru William Massey. In 1917 ajunge editor al revistei „NZ Capital and Labour Review”.

A lansat Partidul National Laburist în Auckland, iar în anul 1921 apare din nou în viața publică prin sponsorizarea Partidului National Pro-gresist şi a Partidului Laburiştilor Moderați. Se reîntoarce în Australia, unde activează ca jurnalist. Moare la Sydney pe 29 aprilie 1942, lăsând în urmă soția şi 5 copii. Atunci când prietenul său Fred Way l-a vizitat în Australia, cu câțiva ani înaintea morții, Negrescu a recunoscut că, în adâncul inimii sale, a fost întotdeauna un socialist. Adversarii l-au văzut însă ca pe un om vicios, fără maniere şi fără scrupule. Cea mai importanta dintre moştenirile sale a fost, fără doar şi poate, „Pamfletul Negru”, cel mai mare scandal de presă pe care l-a cunoscut vreodată Noua Zeelanda.

Cristi DumitrachePagini Româneşti în Noua

ZeelandăRedactor-şef

Referinte:

1. Gustafson, B. Labour’s path to political independence. Auckland, 19802. „Nigraski, of Rumania”. Maoriland Worker. 31 Oct. 1917

3. Roth, Herbert. „Black, William Pierpont 1876-1942”.4. Dictionary of New Zealand: Biography, updated 7 April 2006

5. http://www.dnzb.govt.nz/

Viaduct Auckland Queen Street

44

Î M PĂ R ĂŢ I A A P E L O R

AMAZONTEXT ŞI FOTOGRAFIE

Gheorghe ROMANESCU

45

Amazonul îşi colectează aflu-enţii de pe o suprafaţă de 6.150.000 km2 (7.180.000

km2 - locul I în lume). Lungimea bazinului, pe direcţia est-vest, este de 6.000 km. Izvoarele se găsesc în Anzii Peruvieni, masivul Sf.Ana (4.300m), în Lacul Copilului unde îşi au obârşia Ucayali şi afluentul acestuia Apurimaç (la cca.150 km de Oceanul Pacific). Izvorul Ama-zonului, prin Ucayali şi afluentul Apurimaç, a fost stabilit în anul 1941 de Bertram Floronoy. Guri-le acestui fluviu au fost stabilite de Vicente Janéz Pinzon în anul 1500, fiind denumite de acesta „Mar Dolce” („Marea Dulce”). Sectorul superior al Amazonului este cu-

noscut sub denumirea de Rio Ma-ranon. La ieşirea din munţi intră în Câmpia Amazon pe care o drenea-ză până la gura de vărsare. Pentru prima oară a fost străbătut de con-chistadorul Francesco de Orelana în 1547. Numele de Amassona, dat de băştinaşi, semnifică „distrugăto-rul de bărci”. Amazonul propriu-zis se formează la confluenţa celor doi mari afluenţi Ucayali şi Ma-rańon, care confluează la Nauta, în amonte de localitatea Iquitos; pân la unirea cu apele fluviului Rio Ne-gro (la Manaus) poartă denumirea de Solimőes. Primul afluent important de pe dreapta este Ucayali. Amazo-nul cu Ucayali adună apele a 1.100

Ariau Tower, locaţia ecologică din inima pădurii amazoniene

Piroga tradiţională pentru a pătrunde pe îngustele canale amazoniene

46

afluenţi importanţi (unii dintre ei au peste 2.000 km lungime). Or-ganismele respective, luate separat, alcătuiesc cele mai importante cur-suri de apă din lume şi pot rivali-za cu fluviile cele mai mari: Zair, Chang Jiang, Obi etc. Amazonul este cunoscut şi sub denumirea de „colosul de ape” deoarece el îşi măreşte albia de la 1 km la confluenţa cu Rio Napo, până la 25 km după confluenţa cu Madeira. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-o gură de tip deltă estuariană (locul I în lume) cu o lăţime de 200 km şi o lungime de 350 km. La gura de vărsare se mani-festă fenomenul cunoscut sub nu-

La odihnă în hamacul tradiţional

Un colţ de rai pe malurile Râului Negru

47

mele de „pororoca”; el se desfăşoară în timpul fluxului mareic şi determină ridicarea apelor spre amonte până la o distanţă de cca.1.000 km. Regimul hidrologic este influenţat de climatul zonei. Bazinul hidro-grafic se desfăşoară de o parte şi de alta a ecuatorului în proporţii aproape egale. Predomină un climat cald şi umed, cu temperaturi medii ce nu scad sub 200C şi precipitaţii de cca. 2.300 mm. Plouă aproape în fiecare zi, mai ales după amiază. Ploile sunt de tip torențial. Suferă influenţele climatu-lui ecuatorial şi subecuatorial din cele două emisfere. Debitul rămâne relativ constant tot timpul anului deoarece când plouă în emisfera nordică, nu cad precipitaţii în cea sudică 6 luni pe an şi invers. Cu toate acestea, ca urmare a numărului mai mare de afluenţi pe care-i primeşte de pe dreapta, în au-gust-septembrie, când râurile din emisfera sudică au mai puţină apă, se pot înregistra ape mai mici pe Amazon. În situaţii excepţionale se pot suprapune apele mari din cele două emisfere şi inundaţiile pot fi catastrofale. După confluenţa cu Madeira şi Xingu, totalizează un debit mediu de 180.000 m3/s (locul I). Comparativ, Dunărea are un debit mediu multianual de 6480 m3/s. Nivelul maxim se înregistrează în mai, când apele cresc cu 15-20m şi provoacă un debit de până la 292.000 m3/s (312.000 m3/s). Apele

cele mai mici se înregistrează în noiembrie şi dau un debit de 80.000 m3/s (70.000 m3/s). Regimul hidrologic este de tip ecuatorial, cu ape maxime o singură dată pe an (din martie până în august). Maxima este dată de afluenţii cu debite variabile specifice climatului subecuatorial şi tropical. Pe Madeira se înregistrează un nivel maxim în luna martie (35.000-40.000 m3/s) şi un altul în septembrie (15.000 m3/s), deoarece se află sub influenţa climatului tropical sudic. Rio Negro se află sub influenţa climatului tropical nordic, când ploile cad în luna iulie şi debitul minim se produce în decembrie (45.000 m3/s). Ca urmare a scurgerii foarte ridicate, Amazonul deţine cca.17-19% din scurgerea medie a râurilor Terrei. Afluenţii care au culoarea galbenă poartă numele de rios brancos, iar cei de culoare neagră rios negros. Cantitatea totală de aluviuni este de cca. 1 mld.t/an. Pentru a vizita pădurea amazoniană, în partea sa cea mai interesantă, trebuie vizitat oraşul Manaus, situat în inima bazinului hidrografic. Acest oraş este considerat „poarta de intrare” în jungla amazoniană. În secolul XIX, pe vremea boom-ului produs de cauciucul natural, Manausul era supranumit

Renumita piaţă centrală a oraşului Manaus La plimbare pe apele liniştite ale Amazonului

48

„Parisul tropicelor”. Astăzi, deşi decăzut din punct de vedere economic, are o populaţie totală de cca 2 milioane locuitori şi este principalul port de desti-naţie pentru oraşele amazoniene. Din păcate, turismul amazonian este încă slab dezvoltat, atât din ca-uza infrastructurii, cât şi din cauza preţurilor destul de piperate. Cu toate acestea, turiştii care poposesc în Amazonia sunt relativ bine selectaţi. Pri-mează cei cu buget ridicat şi educaţi. Una din cele mai importante locaţii turistice din inima junglei este Ariau Tower, loc unde s-a filmat şi pelicula americană Anaconda. Este, de fapt, singurul centru hotelier ecologic, unde se poate vizita adevărata junglă, se pot vedea caimanii, se poate înota alături de singurul delfin de apă dulce, se pot pescui pirania, se pot vedea diverse păsări şi animale specifice selvasului ecuatorial, etc. Amazonia păstrează încă multe pericole pentru turiştii neavizaţi. Printre cele mai importante pericole figurează abundenţa ţânţarilor (care pot provoca boala numită malarie), prezenţa febrei galbene, nesiguranţa locurilor alese în lipsa unei paze calificate, etc. Faptul că pădurea amazoniană este încă slab vizitată, este, din punc-tul meu de vedere, un lucru extrem de binevenit pentru protejarea celei mai importante arii de diversitate biologică.

Înotând cu singurul delfin de apă dulce de pe glob

Apele limpezi, dar negre, ale fluviului Rio Negro în timpul inundaţiilor

49

În luna iunie, începând chiar cu sfârşitul lunii mai, grădina Carolinei pare o mare explo-

zie de artificii, încremenită într-un instantaneu fotografic. În acest an toate florile s-au cam codit, înflo-rind ceva mai târziu decât scrie „la regulament”! Imediat după ce s-au trecut lalelele, au înflorit trandafirii. Nu ştiu de ce, dar în acest an, au fost flori mult mai multe ca în alţi ani, iar trandafirii, pur şi simplu, ne-au năpădit. Anul acesta, la toate florile, înflorirea a fost mai târzie. Primii au înflorit trandafirii căţărători, roz şi cei albi, apoi cei roşii (ţiganul!),

Dan ARHIRE

GRĂDINA CAROLINEI

TEXT ŞI FOTOGRAFIE

50

apoi, abia, cei galbeni. În cursul lunii mai au înflorit trandafirii arbust, de diverse înălţimi şi nuanțe: mov, corai, roşu, crem, alb şi portocaliu. Trandafirii miniatură, delicaţi şi părând a cere mai multă grijă, au apărut după cei căţă-rători. Curtea s-a umplut de trandafiri şi fiecare intrare în curte, venind din oraş, era o sărbătoare, după cum şi fiecare ieşire în balcon, dimineaţa, era o sărbătoare! Asta, cu atât mai mult cu cât de câţiva ani în grădină s-a pripăşit un fluierar care cântă atât de frumos, încât ţi se umple sufletul de bucurie. Dar n-au înflorit numai trandafirii, ci şi irişii, campanulele şi osteospermum, albe, ca nişte margarete, dar cu mijlocul albastru. De asemenea, au înflorit crinii imperiali - albi şi parfumaţi, asiatici - roşii şi roz şi crinii fesul turcului - galbeni şi portocalii, cu petalele pătate. Una dintre maiestuozităţile grădinei Ca-rolinei - datura - tot în acest timp s-a ridicat în forţă desupra tuturor celorlalte flori, dominându-le. În paralel, au continuat să înflorească pe-tuniile şi daliile, margaretele albe şi echinaceea purpureea, ca o margaretă, dar mov.

51

Pe la sfârşitul lunii iunie au început să înflorească a doua oară clematitele albe, roz şi vişinii. Înainte de înflorire, după cum parcă v-am mai spus, Caroli-na a stropit cu fungicide trandafirii, antifăinare şi cam tot timpul a tot plivit printre flori. Imediat după trecerea flori-lor, a tă iat florile uscate, pentru a nu îngreuna plantele şi a pemite o a doua înflorire. Dar, iunie nu este o lună în care să munceşti prea mult în gră-dină! E o lună în care te bucuri de roadele muncii din celelalte luni. E ca duminica pentru săptămână, adică o lună întreagă de sărbătoare!

Un boboc de ginere

52

tai târziu aveam să regret căldu-ra şi umezeala regiunii ecuato-riale, deoarece am plecat în ţară,

schimbaţi fiind de un alt echipaj adus de acasă cu avionul. Cu acelaşi avion ne-am întors şi noi acasă. Am zburat noaptea. Deşi toată ziua avusesem de lucru până peste cap ( avusesem ca invitaţi la bord echipajul avionului!), plus problemele specifice unei predări/preluări de navă - nu am putut să dorm şi am privit prin hublou. Cer înstelat - zburam la 9000 m - jos de tot pământul marcat ici şi colo de salbe slabe de lumini. Atunci m-am gândit la Antoine de Saint Exupery cu al său „Zbor de noapte”. Nu cred să fiu în asentimentul tuturor, dar mie

treburi la contabilitate. Mă vede di-rectorul Mărăşescu - fusese şeful meu la Căi Navigabile la Constanţa - şi hop cu mine pe Polar I, care nu putea pleca în cursă pentru că nu avea se-cund. Poţi să spui „nu mă duc!”, când ţi se spune „Mergi mata ca secund, aşa, până la Cape Town, un singur voiaj şi apoi treci la nava planificată (supertrawlerul Dorna, care se afla în RDG în construcţie)!”? „Până este gata nava sunteţi înapoi!”. Bucuria mi-a fost de scurtă durată, pentru că şeful serviciului producţie - inginerul Bălan - mă întâlneşte ieşind de la director şi-mi spune să fiu pregătită pentru RDG. Înapoi la director. C-o fi, c-o păţi, eu vreau la nava mea. El

JURNALUL ANGELEI LEFTERESCU (5) PRIMA FEMEIE COMANDANT DE

LUNGĂ CURSĂ DIN ROMÂNIA

îmi place să merg cu orice mijloc de lo-comoţie. Fiecare are farmecul lui. Aţi mers pe un car cu fân? Eu da, când eram mică şi a fost tare frumos! Cred că dacă mi s-ar fi propus un zbor în cosmos nu aş fi spus nu.

Am avut după aceea ocazii să mă deplasez, până în 1980, din ţară în zona de pescuit şi înapoi şi din ţară în RDG la Berlin (şi de aco-lo cu trenul la Stralsund, pe litoralul Mării Baltice) de nenumărate ori, cu avionul. În 1979 am luat o plasă bună. Vorba vine „plasă”. În concediu fiind, m-am dus la Tulcea. Aveam ceva

nu şi nu: „Îmi stă nava gata de ple-care şi nu am pe cine pune!” - parcă toţi secunzii flotei se evaporaseră şi rămăsesem numai eu! Aşa că a fost tot ca el. Am plecat şi după 22 de zile am ajuns la Cape Town. Cât am stat acolo, am făcut febră musculară, atât de mult am mers pe jos. Nu m-a sur-prins când într-o zi am fost anunţată că nişte români vor să urce pe navă. Erau însoţitorii bolnavilor români veniţi pentru tratament la Greate Shour. Am fost cu telefericul pe „muntele masă” şi am putut admira panorama celor două oceane - Atlan-tic şi Indian - ca şi salba de staţiuni climaterice care se întind la poalele lui pe ambele coaste. Este atât de frumos încât eu, care am darul naraţiunii, nu vă pot spune decât atât. Dacă aveţi ocazia să faceţi o călătorie în Sudul Africii, făceţi-o neapărat! Merită cu vârf şi îndesat, chiar dacă aveţi rău de mare. Călătoria a decurs normal, dacă se poate numi normal faptul că am aruncat în mare tot vinul făcut din piersicile luate în ţară în timpul pregătirii voiajului şi care nu fusese-ră distribuite la masă, dacă normal se cheamă că am fost obligaţi să intrăm

53

în trei porturi - Arecife, Las Palmas şi La Valetta - peste planificare, dacă normal se cheamă că am pansat cape-te sparte din pricina aceluiaşi vin ne-norocit. La întoarcere - de acum era în decembrie - ne-a luat în primire, imediat după ieşirea din portul mal-tez la Valetta, o drăguţă de furtună care nu ne-a slăbit până la intrarea în Bosfor. Noi am scăpat „ieftin”. Al-ţii dinaintea noastră, dintre care un rus care mergea la Ismail, aveau ră-niţi la bord, recuperaţi de la o navă care se scufundase în Mediterană. Se mai întâmplă. E rău în furtună, dar cel mai rău este să te prindă un cu-tremur marin. Pe noi ne-a prins în Egee. Unii dintre membrii de echi-paj s-au lecuit pe vecie de marinărie. Cum au ajuns la Tulcea, au plecat de la navă şi deşi erau oameni capa-bili nu am reuşit să-i determinăm să vină înapoi.

Atunci, la întoarcerea cu Po-lar I, de la Sulina cu o şalupă trimisă special, am plecat la Tulcea, de acolo la Constanţa, la Bucureşti Otopeni şi cu avionul în RDG - Stralsund, la nava supertrawler „Dorna”. Numai că toată buna intenţie a directoru-lui a fost zadarnică. „Dorna” plecase din şantier la pescuit în Atlanticul de Nord. Următoarea care pleca din şantier, pleca la pescuit în Atlanticul de Vest. Vreo două luni şi jumătate

etarul avea nenumărate turme de oi şi ciobanii care le păşteau erau plătiţi cu un salariu de nimic. Avea şi mul-te cămile. Am făcut şi eu o plimba-re călare pe cămilă. Dacă nu poţi să te hâţâni în ritm cu mersul cămilei, după ce descaleci eşti ca şi cum ai fi deşirat. Simţi fiecare oscior. Tot aco-lo am aflat că aceste animale deosebit de folositoare sunt şi foarte sensibile. Nu suportă să fie bătute. Dacă dintr-un motiv sau altul stăpânul o bate, trebuie musai să o vândă după ace-ea. De nu, cămila se va răzbuna şi-l va călca în picioare. Împrejurimile Agadîrului sunt deluroase. Dealuri pleşuve, cu vegetaţie puţină şi dea-lul care domină oraşul dinspre nord a avut construită pe el o jalnică ceta-te din care au rămas puţine ruine şi mormântul unui conducător de trib. Locul nu este des vizitat şi de aceea şi interesul autorităţilor privind între-ţinerea şi informarea vizitatorului este nul. Dacă în Lagos sau Abidjan sau Monrovia, mă rog, în porturi africane cu trafic mare de nave, am văzut puzderie de automobile, aici erau rare şi destul de jerpelite.

Speranţa mea de a ajunge acasă nu s-a realizat. A venit avionul cu schimbul de echipaj şi cu el şi şeful serviciului personal I.P.O.Tulcea - Corleancă Vasile. Aşa că m-am întors înapoi în zona de pescuit şi după cir-

am tot schimbat la nave care plecau în porturi, în speranţa că poate pot pleca acasă, pentru că şi aşa nu fă-ceam nimic. Nu eram pe post. Eram „supercargo” şi tăiam frunze la câini. Și aşa am ajuns la Agadîr, în Ma-roc. Până să vină avionul m-am plimbat. Oraşul se reconstruia încă după cutremurul care fusese în 1966. Oraşul vechi - din case făcute din lut, cu acoperişurile rotunde şi înghesui-te una în alta ca nişte muşuroaie de furnici - rezistase cutremurului. Mai aveau un cartier foarte sărac, „bi-donville”, unde patrula în apropiere poliţia şi nu te lăsa să intri. Ris-cai să te întorci nud. Asta ar mai fi lipsit, aşa că m-am lăsat păgubaşă şi m-am dus în bazar. Văzusem mul-te în Africa, dar atâta aur şi argint filigranat nu am văzut nicăieri. Tot aici am văzut un magazin în formă de U. Porţile mari din lemn sculptat ţineau loc de uşi. Înăuntru covoare din lână puse unele peste altele până în tavan. Pe latura mică a U-lui în-şirate, în neorânduială, obiecte mari şi mici - brăţări, cercei, lanţuri din aur sau argint. Pentru un magazin aşa mare, numai doi vânzători. Um-blai singur şi te uitai - dacă voiai să „subtilizezi” ceva, doi câini germani, cât nişte viţei, te luau uşurel de mână şi până venea patronul nu-ţi dădeau drumul. Socoteala o făceau pe abac. Propri-

ca trei săptămâni de „dolce far niente” am trecut pe nava mea „Dorna”.

Vedeţi, marinarul spune „nava mea”. El se identifică după o perioadă cu însăşi nava. De aceea este explicabil rictusul pe care îl face când, dintr-un motiv sau altul, la o manevră nava este lovită, „ciocnită”, cum spunem noi. La noi se făceau multe manevre în plină mare - pe vânt până la forţa de 3-4 - şi trebuia să lucrezi foarte atent. Ţin minte că trebuia să preluăm peşte de la un su-pertrauler care venea la acostare pro-va la pupa. Spre stupefacţia noastră, a celor de pe „Polar VII”, vedeam că vine cu gruiele bărcii tribord scoase în afară, fără barcă (aceasta era în urma navei la vreo milă). Se părea că au uitat că au gruiele afară. Noi ne uitam cu groază, pentru că ne-ar fi ras toate sarturile. Repede alertă prin UKW şi „Măi, ce faceţi acolo? Unde trebuie să stea gruiele, dacă nu înă-untru, la post şi unde-i barca?” şi aşa şi pe dincolo. Simplu. Luaţi de „gar-gară”, uitaseră de barcă şi de grui. Când au văzut că o să fie de rău, maşina pe drum şi trec glonţ pe lângă noi. Ce-o fi fost în capul lor, nu ştiu. Cert este că au stopat, au pus maşina înapoi. Ne-au tras una zdravănă la pupa după care au plecat şi au revenit şi au făcut o manevră de acostare mo-del. (comandant Badiu Andrei).

54

Cred că dacă ar fi fost introduse la flotă „fiole” pentru depistarea alcoole-miei, sigur fiola s-ar fi înverzit! Cu „Dorna” am plecat la sfârşit de an de exploatare la Stralsund, în R.D.G. Se pare că la supraveghere an de garanţie era o hibă. Se înghe-suiau mulţi, tare mulţi, să meargă în R.D.G. Explicabil. Aveau românii o cătare la nemţoaice…. prietenie la toartă! Se mai lăsa şi cu pensie ali-mentară. Azi aşa, mâine aşa, in-

ginerul Aioanei, exigent foc, avea probleme cu şantierul şi mai avea şi belelele astea. Până s-au hotărât să trimită acolo în ajutorul lui pe „unul care-şi vede de treabă”. Și acela am fost eu. De altfel îmi mergea vestea că sunt „a dracului”. Odată un timonier se ruga la IPO Tulcea, la Serviciul Personal, să-l trimită în R.D.G. la şantier. Întreprinderea nu voia. Era şi normal - omul avea „pile” pe fratele său. Cu toate pilele lui, tot nu voiau

să-l trimită. Și-i spune şeful Servi-ciului Personal – „Măi, nu te trimit în R.D.G., acolo-i un căpitan rău! Și tu nu rezişti. O să te trimită în ţară”. „Mă duc - zice omul - poa-te să fie cine o fi”. „Bine - zice şeful Serviciului Personal. Du-te la dispe-cerul X şi spune-i să-ţi facă formele şi să te prezinţi la tovarăşa căpitan Lefterescu!”. „Lefterescu? - zice - nu mă duc tovarăşe şef! Oriunde, dar la tovarăşa căpitan Lefterescu nu mă

duc!”. Și a avut neşansa să dea peste mine pe nava Polar I. Din timonier a ajuns la munca de jos - în magazie - şi asta numai un voiaj, căci spre norocul lui eu am plecat în R.D.G. la sosirea lui Polar I în ţară.(continua-rea în numărul viitor)

55

POTENȚIALUL TURISTIC ÎN STÂNGA DUNĂRII DE LA ODESA

Vadim BACINSKI

56

ÎN STÂNGA DUNĂRII , ÎN UCRAINAÎNGÂNDURATE, APELE BUGEACULUI

Dacă drumul simbolizează mişcarea şi speranţa la ceva mai bun, apa întotdeauna a fost simbolul vieţii. Cu atât mai mult - în stepa aridă a colţului de ţară, numit BUGEAC. „Bugeac însemnează în limba

tătarilor «colţ» şi este numit aşa fiindcă pământul ce se întinde între Dunăre şi Nistru spre Marea Neagră face un colţ ascuţit” - citim în „Descrierea Mol-dovei” a lui Dimitrie Cantemir. Astăzi în Bugeac râuri, practic, nu există. Unele, cum ar fi FRUMU-ŞICA, BUJORCA, au dispărut, în genere. Altele, ca SĂRATA, COGÂL-NIC, CELIGIDER, reprezintă nişte pâraie jalnice. În spaţiul danubiano-nistrean din componenţa regiunii Odesa (Ucraina), cele care conferă viaţă şi vigoare existenţei umane, la începutul mileniului III, sunt lacurile sud-basarabene. Pe malurile lor se află peste 20 de sate, locuitorii cărora, în mare parte, practică pescuitul şi cultivarea zarzavaturilor, prin irigare. Pentru ei, apa lacurilor Bugeacului este dătătoare de viaţă, în sensul cel mai adevărat al acestor cuvinte.

Să mai remarcăm un lucru: practic, toate lacurile dintre Reni şi Chi-lia comunică cu Dunărea. Tot aşa cum în venele copiilor unei familii curge sângele mamei şi tatălui lor, în lacurile sud-basarabene curge sângele (apa) Dunării, care nu cunoaşte frontiere.

PODOABĂ ALEASĂ, STRĂVECHE

Îndreptându-se de la RENI spre ISMAIL, CHILIA şi TATARBU-NAR, neobositul călător este însoţit, în primul rând, de lacurile şi limanurile Bugeacului: mai mari şi mai mici, în stare mai bună şi mai puţin bună, dar în egală măsură - străvechi. Fiecare cu istoria lui, cu denumirea lui, grăitoare şi plină de sens. În stânga Dunării, întinzându-se, de regulă, de la Dunăre spre nord, fiecare pe zeci de kilometri, ele formează o adevărată salbă multisecu-lară pe pieptul Basarabiei de Jos. De la Reni, în drum spre SATU NOU, rămân, lateral, lacurile CA-HUL şi CARTAL. Dincolo de SATU NOU, se împreunează IALPUGUL şi CUVURLUIUL. În raioanele ISMAIL şi CHILIA ne aşteaptă alte două lacuri - CHITAI şi CATLABUGA. Prin părţile TATARBUNARULUI se

57

găsesc limanurile SASÎC (vechea denumire CUNDUC), ŞAGANI, ALI-BEI. După CATLABUGA, cel mai „implicat” în istoria naţională a ro-mânilor, în stânga Dunării, este, fireşte, lacul CAHUL. Greşesc amarnic cei care cred că lacul CAHUL se află undeva, în vecinătatea oraşului cu aceiaşi denumire, din Republica Moldova. Doar cu extremitatea sa nordică, alungită, el „se înfige” în teritoriul ţării vecine. „Grosul” apelor sale se găseşte în raionul RENI, având pe mal şi un sat românesc - FRECĂŢEI (azi LI-MANSCOE), cu şcoală medie generală cu limba de predare română.

CAHULUL

Regretatul cercetător basarabean Ion Dron, în lucrarea sa „Denumiri geografice găgăuzeşti”, apărută în limba rusă la Chişinău, în 1992, afirmă că hidronimul CAHUL e de origine turanică şi ar însemna „baltă, mlaştină, noroi”. Oricum, în iunie 1574, pe malurile lacului CAHUL, răzvrătitul domnitor al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit, luptă cu oastea turco-tătară.

58

Pârcălabul de Hotin, Ieremia Golia, pentru câteva pungi cu aur, cedează tur-cilor trecătoarea peste Dunăre de lângă Isaccea (vadul de la OBLUCIŢA) şi moldovenii sunt învinşi. A doua zi, rămăşiţele armatei lui Ioan Vodă, precum scrie cronicarul Grigore Ureche, „...s-au tras înapoi, la un sat, la ROŞCANI, de s-au îngropat, unde mare nevoie avea de apă”. În cele din urmă, moldo-venii sunt măcelăriţi toţi, până la unul, Ioan Vodă este decapitat, iar corpul său - rupt în două, legat fiind de cozile a două cămile. Despre aceasta a scris Bogdan P. Haşdeu în lucrarea sa „Ioan-Vodă cel Cumplit”. Lupta de lângă lacul CAHUL a constituit faza secundă a campaniei de la 1574. În primăvara aceluiaşi an, la ILIŞTE, moldovenii înving, omo-rând, spun istoricii, 20.000 de turci. Alte 20.000 de tătari pier în luptele din Bugeac. Moldovenii pierd în total 25.000 de oşteni, dintre care la ROŞ-CANI - 13.000.

Iată, deci, că apele CAHULULUI au fost martore al unuia dintre cele mai sângeroase războaie din câte s-au dat vreodată în Bugeac, în special, în epoca medievală. Să reţinem acest fapt istoric şi să mergem mai departe.

LACUL CARTAL

Mai mic ca dimensiuni şi ca loc în istorie, CARTALUL se află lângă satul cu aceeaşi denumire, care în traducere din tătară, înseamnă „vultur, şoim”. În ruseşte „vultur” înseamnă „oriol”. De aici - denumirea oficială a satului de azi - ORLOVCA. Lacul a rămas CARTAL. Situat în imediata vecinătate a Dunării, el e frate cu CUVURLUIUL, căruia i se mai spune COVURLUI şi CUGURLUI (o variantă rusificată).

59

CUVURLUIUL

Lacul Cuvurlui este situat la sud-est de SATU NOU, în spaţiul dintre cotul Dunării şi şoseaua RENI - ISMAIL. Denumirea sa ne aduce aminte, cu siguranţă, de fostul judeţ COVURLUI din România şi de lucrarea „Car-tea judeţului Covurluiu (note geografice, istorice şi în deosebi statistice)”, apărută la Bucureşti în 1891. Lucrarea aparţine lui MOISE N. PACU, mare cărturar, preot, jurist şi om politic, născut în comuna BABELE, fostul judeţ BOLGRAD, azi - raionul Ismail. Bănuiesc că trebuie să existe o legătură, semantică, cel puţin, între denumirea lacului din stânga Dunării şi cea a fostului judeţ, dar, din păca-te, nu ştiu care anume. Într-un studiu consacrat microtoponimiei Basarabiei de Jos, regretatul arheolog VALERIU COJOCARU, de la SATU NOU,

RENI, face referire la provenienţa hidronimului CUVURLUI. El apelează la opinia fostului profesor şcolar din SATU NOU, ION MIHĂILESCU, care susţinea că denumirea lacului provine de la tătărescul „cugur” - “scoică”. Cândva fundul lacului era plin cu scoici, ceea ce vorbea despre starea bună a mediului acvatic. Activitatea economică şi factorii naturali au influenţat negativ asu-pra apelor CUVURLUIULUI. Ele au căzut pradă vegetaţiei acvatice, în special stufărişurilor. „A contribuit” la aceasta construcţia, cu mulţi ani în urmă, a şoselei ce leagă SATU NOU cu NEKRASOVKA NOUĂ şi duce mai departe spre ISMAIL. Şoseaua, făcută pe un baraj artificial, a separat CUVURLUIUL de alt lac - IALPUG. Azi ele comunică doar prin trecerea îngustă de sub un pod, iar stufărişurile, de ambele părţi ale şoselei, ocupă pe an ce trece spaţii tot mai largi.

60

IALPUG

Acesta este cel mai mare lac din sudul Basarabiei. El se întinde spre nord pe circa 30 de kilometri, culminând cu oraşul BOLGRAD, centru raional şi capitală neoficială a bulgărimii din Bugeac. Pe ma-lurile sale sunt situate vreo 7 loca-lităţi rurale din raioanele RENI, ISMAIL, BOLGRAD. Printre ele - sate cu populaţie românească majoritară: acelaşi SATU NOU şi BARTA (raionul RENI), iar pe malul opus - BABELE, despre care pomeneam mai sus şi care este azi cea mai mare comună româ-nească din sudul Basarabiei. Are peste 5 mii de locuitori şi o şcoa-lă medie generală cu circa o mie de elevi. La BABELE s-a născut Alexandru Averescu, mareşal, fost prim-ministru al României în pe-rioada interbelică. Până la cel de al doilea război mondial localitatea i-a purtat numele. ...Hidronimul IALPUG îl întâlnim în monumentala lucrare a lui Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei”, atunci când el vorbeşte despre „Basarabia, odinioară cea de a treia parte de frunte a Moldovei”. Cantemir se referă nu la lacul IAL-PUG, ci la râul cu acelaşi nume (el îi spune IALPUH). „...Şi numai un singur râu, care curge toată vre-mea, numit Ialpuh”. În continua-re, mai aflăm: „Pe râul Ialpuh, în apropiere de gura lui, se mai găsesc

urmele unei cetăţi şi mai vechi, numită îndeobşte Tint. Ştefan cel Mare a înălţat-o iar din ruine, dar turcii au făcut-o una cu pământul, încât acuma abea de i se mai cunoaşte locul”. „Acuma” - adică pe la 1714-1716, când Cantemir a scris „Descriptio Moldaviae”. IALPUGULUI am mai auzit spunându-i-se astăzi IALPUF (la SATU NOU, bunăoară). Hidronimul, şi el de origine turanică, în versiunea lui Ion Dron, ar însemna loc plat, şes, imaş. De când cu lacurile CAHUL, IALPUG, CATLABUGA, o atenţie aparte merită CHITAIUL, situat la hotarul dintre actualele raioane Ismail şi Chilia. Întinzându-se de la sud spre nord-est, el poartă pe malurile sale mai multe localităţi româneşti, trecute şi ele prin încercările timpului şi războtezate în perioada sovietică.

61

LACUL CHITAI

O istorie scrisă a acestui lac şi a locurilor ce-l înconjoară ne-a lăsat VASILE BURLACU, fost profesor de istorie şi director al şcolii medii in-complete din comuna CHITAI (azi CERVONYI IAR, raionul CHILIA). Şcoala cu pricina a fost rusificată prin 1997, iar istoria lăsată de dl. BURLA-CU îşi aşteaptă publicarea. Aceste locuri, ca şi întregul ţinut al CHILIEI, după 1484, s-au aflat secole la rând sub stăpânirea tătarilor, aduşi încoace de turci. Astfel încât hidronimul CHITAI pare să fie cu siguranţă de origine tătară. Pe malul răsăritean al lacului se mai găsesc două sate cu populaţie românofonă majo-ritară: FURMANCA (făcută de ruşi FURMANOVKA) şi CEAMAŞIR (ajuns PRIOZIORNOE). Pe malul apusean găsim localitatea HAGI-CUR-DA (azi CAMYŞOVCA), care mai păstrează tainele unor treceri subterane

- subiect aparte, aşteptându-şi rândul în paginile revistei noastre. De această aşezare, HAGI-CURDA, se preocupă în ultimii ani bravul român TUDOR IORDĂCHESCU, băştinaş al locului. ...Cam acestea sunt cele mai mari, veritabile, lacuri ale Bugeacului. Sunt încă altele mai mici, mai puţin importante spre răsărit, sunt limanuri ale Mării Negre, cum ar fi Sasâcul, ajunse lacuri, prin activitatea nesăbuită a omului, în perioada sovietică. Marile lacuri ale Bugeacului, aşa cum sunt ele, secole la rând, ocro-tesc pe malurile lor împădurite sate în care se vorbeşte şi se simte româneşte, sate populate de urmaşii lui Traian şi ai lui Ştefan cel Mare. Şi dacă, vorba zicalei, omul sfinţeşte locul, atunci să ştiţi că aceste locuri sunt sfinte pentru noi toţi.

62

ARHIVELE TRANSCENDENTE

MEMORIE ARHAICĂ ÎN CARPAŢII MERIDIONALI: MUNTELE PARÂNG

ŞI MUNTELE TĂRTĂRĂULConstantin 7 GIURGINCÃ CRAINA

Natura Daciei e leagănul pământului românesc, şi acest pământ românesc se

confundă cu o zonă naturală pre-cisă numită tainic de unii „Grădina Maicii Domnului”, este un pământ daco-get care include în el o forţă eternă, o putere în timp şi spaţiu acordată de o voinţă transcendentă care a zămislit şi un popor asemeni pământului creat de ea. Munţii daco-geţilor sunt măreţe catedrale de piatră ilumi-nate de un Duh lăuntric, Duhul muntelui, care rămâne să stea de strajă şi de veghe etern, învăţându-i pe slujitorii lui, retraşi în peşteri-le şi grotele sale, să-şi păstorească supuşii pe căile pildelor şi învăţă-turilor date de voinţa transcenden-tă la începutul timpurilor dintâi. Carpaţii au constituit nu numai o

cetate naturală care-a întreţinut şi apărat neamul românesc, ci şi o ce-tate spirituală în care s-a desfăşurat o existenţă statornică, cu întocmiri, ritualuri şi datini care treceau peste veacuri. La anumite date care con-sfinţeau mişcarea aştrilor în rotirea lor eternă în Crugul vremurilor, ori consfinţeau revoluţia anotimpuri-lor, cei binecuvântaţi şi ocrotiţi de munţii lor sublimi, munţii Daciei, săvârşeau după o memorie arhaică rituri şi datini care reiterau, reactu-alizau adevăruri şi evenimente dez-văluite pământenilor de acei eroi ci-vilizatori, acei zei sau profeţi, sosiţi între ei la începutul aşezării ordinei primordiale. Asupra credincioşilor

din Carpaţi se pogora Duhul mun-telui, mai ales la solstiţii şi echi-nocţiuri, la acele nedei săvârşite pe platourile înalte ale munţilor, când se dădea slavă Zeului Moş al mun-telui. Pentru daci, ca şi pentru gali, „munţii erau zei”, spre exem-plu vedeau în muntele Parâng pe însuşi Zeul Zamolxe. Şi aceşti munţi sublimi, sacri, ai dacilor îşi impuneau măreţia lor nebiruită, nu prin semeţia turnurilor şi „clăilor” lor de piatră, ci prin legenda şi sce-nariul mitic care le năştea numele lor inconfundabil: Parâng, Rete-zat, Omul, Ceahlău, Rodna etc. Muntele îngemănat cu Divinitatea

devenea locul de pelerinaj al mun-tenilor şi pământul sacru în care ascultau vrăjiţi povestea tainei Du-hului Muntelui. Lumina tainei se pogora asupra cărărilor lor zilnice, asupra aşezărilor lor, asupra cugetului lor, şi acea lumină o preamăreau prin aprinderea „focului viu” în aşezările lor, ca semn al luminii fără de înce-put şi fără de sfârşit hărăzită lor.

1. Muntele Tărtărăul din masivul Parâng

„Voi, munţilor mândri, moşnegi

cununaţi Cu stelele bolţii albastre,

În leagănul vostru de codri şi stânci

Dorm toate poveştile noastre. Alături de şoimii cu ochii

63

aprinşi, Din tainica voastră dumbravă,

Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer

Şi visele noastre de slavă”.

(O. Goga – „În munţi”)

Cărunt de atâta colb cer-nut peste el, cărunt şi de mărturia poveştii pe care a zidit-o în temelia lui de piatră, muntele Tărtărău, din raza Parângului, stă semeţ străjer la porţile unui hotar care pune vamă pentru trecerea în altă lume. El ar fi una din porţile prin care cei de din-coace puteam spera să trecem hota-rul spre rădăcinile lumii dintâi: cea care ne-a fost promisă de Fiul lui Dumnezeu, proorocul Iisus. Radicalul „Tartar” are im-plicaţii extraordinare în mitologia lumii antice. În mitologia greacă a fost consemnat sub formele: Tar-taros, Tartaro, Tartare, la singular şi Tartara, Tartaro, la plural. Fi-ind un cuvânt necunoscut în elină, lingviştii îl consideră cu etimologie incertă, în afara orizontului lumii greceşti, ceea ce ar fi o dovadă a apartenenţei lui la lumea pelasgă. La autorii antici, Tartaros a fost identic cu Kronos, a cărui etimologie este incertă şi adeseori a fost confundat cu numele comun Chronos „timp”. Numele zeului (teonimul) Kronos poate fi format în „manieră elină” de la Cerus

(Ceronos) „Cer” şi Cronos „Înco-ronatul” (şi aceste două cuvinte tot pelasge) şi din această cauză mul-tiplele atribuţii ale Zeului Timpu-lui. Sub numele de Pater Tartarus a fost considerat Domnul Suprem al „Lumii de dincolo”. Zeul Tartaros apare la ro-mani şi cu numele de MANUS, epitet al lui SATURN, în calitate de zeu al adâncurilor terestre as-cunse. Potrivit mitologiei bătrâ-nul Saturn (Kronos) după ce a fost detronat de fiul său Jupiter (Zeus) a fost adăpostit de Ianus în La-tium. Unii cercetători consideră macrotoponimul Latium ca având la bază verbul grec lathein = „a se ascunde”, comparabil cu verbul la-tin lateo, -ere, - ui = „a fi ascuns” şi cu adjectivul latin latens, -tis = „secret, misterios, tainic”. În daco-română îl regăsim în substantivul taină, greşit considerat împrumut din slavul tayna (când de fapt slavii l-au împrumutat din daco-română. Taină intră în vocabularul religios al românilor cu mult înainte de a se creştina slavii). Cu numele de Deus Manus şi Manes (echivalent al lui Tartaros) era onorat Zeul Saturn. La romani Mania era divinitatea feminină a „lumii de dincolo”. Din cele ară-tate se constată că Tartaros (Ta-tăl, Domnul „lumii de dincolo”) a fost un zeu arhaic pelasg, preluat

de panteonul grecesc şi adeseori asimilat lui Kronos, Apollo sau cu zeul roman Saturn. Tartaros a fost considerat şi ultimul nivel din Hades, locul unde erau aruncaţi duşmanii zei-lor (ciclopi, titani), în fapt infernul însuşi. În acest caz, Tartaros a fost identificat cu zeul Hades numit şi Haides sau Aidoneis, adică „Cel Nevăzut” (considerat a avea ca eti-mon radicalul aidis „nevăzutul” sau aeidis „„invizibilul”, după Platon). Dacă ne referim la anticul Tartaros (Tartar) acesta era consi-derat „o prăpastie obscură”, locul unde au fost închişi titanii. Intere-santă este şi părerea lui HESIOD care a considerat Tartarul un ulcior subpământean cu gât deschis din care ieşeau „rădăcinile lumii”, deci tot „un fel de groapă”. Rezultă că tartar ar avea accepţiunea de groapă, scobitură, prăpastie şi mormânt. Din cele dis-cutate se constată că tartar este un cuvânt arhaic, pelasg (valac), cu o vechime multimilenară cu accepţi-unea de groapă, scobitură, prăpas-tie, mormânt preluat din mitologia elină prin migraţia populaţiei dori-ene, plecată din nordul Dunării şi infiltrată în Peloponez. Aceşti dorieni, ca şi nea-murile lor ionienii şi acheenii, au plecat din spaţiul lor strămoşesc carpatin înspre Grecia, cu două milenii î.e.n. Aşadar dorienii sunt o mlădiţă a geto-dacilor care, mi-

grând înspre Grecia, au dus cu ei, pe lângă o cultură materială şi spirituală şi limba formată aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, limbă care spre norocul nostru se regăseşte scrisă într-o sumedenie de cuvinte - în lucrările antice gre-ceşti. Aceşti strămoşi ai grecilor, dorienii, au dus cu ei în Grecia şi cultul unei mari divinităţi nord-dunărene, Dionisos, care va face o serioasă concurenţă cultului lui Apollo la greci. Nu e de mirare că lingviştii consideră cuvântul Tartar în afara orizontului lumii greceşti, el este adus de dorieni din spaţiul carpato-danubian în Grecia. În Dacia Felix (a Prea Feri-ciţilor) toponimul e purtat de unul din munţii din masivul Parâng: Tărtărău, care face o şa largă care se cheamă Şaua Tărtărău, şi de sub el izvorăşte Izvorul Tărtărău (aproape de izvoarele Gilortului). Muchiei sudice a muntelui Tărtă-rău i se mai spune muntele Groapa. Există un munte cu pădure, păşuni şi fâneţe situat pe Valea Sebeşului. I. Iordan, în „Onomastica românească”, înregistrează Pârâul Tartarului (în jud. Sibiu) şi Tarta-ria. I.A. Condrea menţionează în Dicţionarul său substantivul tar-toriţă = drăcoaică, diavoliţă, femeie afurisită. Ea este femininul derivat din masculinul tartor = căpetenia zeilor, căpetenia dracilor, zmeilor,

64

mai marele peste o ceată de oameni răi, şi e,a tartoriţa, este nevasta tar-torului. Tartor este un supranume indicând supremaţia într-o castă de iniţiaţi, iar muntele Tărtărău are ca nume de naştere tocmai acest su-pranume, am putea spune un teo-nim. Munţii noştri sublimi, da-co-geţi, au fost la începuturi locaşul zeilor şi pe mulţi dintre ei s-au dat lupte între uriaşi şi pe mulţi dintre aceşti munţi au avut loc scaune de judecată. Muntele Retezat măr-turiseşte despre o asemenea luptă între uriaşi, munţii Cernei cunosc episoadele luptei voinicului Iovan Iorgovan cu Balaurul cu 9 ori 12

capete, etc. Împrejurimile Parângului parcă toate vorbesc de liniştea unor făpturi miraculoase, parcă dintr-un tipar al nefirescului ca frumuseţe şi al puterilor ascunse. Iată vârful Păpuşa, ori vârful Mândra Parân-gului, amândouă amintind de acele Măiestre, Doamnele, Ielele, vrăjind muritorii cu frumuseţea lor supra-firească. Deschizând intrarea spre rădăcinile lumii, Muntele Groapa, care în semeţia lui întru văzduhuri poartă cârjă sacerdotală emblema-tică, se cheamă Tărtărău (căpetenia zeilor, dar şi a zmeilor - uriaşilor). În partea apuseană a mun-telui Tărtărău, spre munţii Şurea-

nul, alte toponimice care amintesc de prezenţa unui tărâm superior între crestele munţilor noştri: Fru-moasa - Apa Frumoasei; râul Fetiţa (o fi numărat cineva câte cetăţi ale Fetei avem în Carpaţi?) râul Pri-goana şi fermecătoarele Lunci ale Prigoanei; Valea Miraşului, Pârâul cu dragoste, Poarta Raiului - chiar aşa! Poarta Raiului, deasupra Pri-goanei deschide zborului dintru înalt şi tihnei călătorului pămân-tean calea spre muntele sfânt al dacilor: Şureanu, munte al luminii şi al revelării ei, ce se întrupează în Vârful lui Pătru, geamănul solar al Şureanului. Sus pe vârful lui Pătru, au aşezat strămoşii noştri o ceta-

te, o davă, căreia urmaşii i-au spus Ocol, muntele Ocol, adică un loc care mărgineşte un loc făcut, con-struit, pentru vieţuire. Şi, în final, încheiem aceas-tă călătorie în memoria noastră ar-haică cu marea lumină din depăr-tări: ocolul sacru al Tărtăriei de pe Mureş. Tărtăria - miracolul Bunei Vestiri salvat de nişte tăbliţe de lut ce au întipărit chipul unei lumi pri-mordiale. Slavă ţie, munte cărunt - Tărtărău - care stai paznic şi măr-turisitor la horatul trecerii spre o ordine de dincolo de noi.