Japoniadupă cutremurul din 11 martie:

Mărturia unui român despre cea mai grea săptămână de după Al Doilea Război Mondial

Florin Grancea

CUTREMUR, TSUNAMI, RADIAŢII

SALVARE ŞI RECONSTRUCŢIE

După marele dezastru, orașul Rikuzentakata este amenințat de un nou tsunami.Salvatorii, care caută supravițuitori printre dărâmături, se refugiază spre cel maiînalt punct din localitate. Foto: AP

E un fapt: Optzeci la sută dintre cutremurele de pe pământau loc pe centura de foc a Pacificului. În Japonia se înre -gistrează, în fiecare zi, aproximativ 300 de cutremure.

Ora 14,46. inzai, lângă Tokio. De vină a fost televizorul, care nu s-adeschis. Dacă aş fi avut un model mai scump, ar fi pornit singur,la câteva secunde după ce falia Pacificului s-a rupt, cu multînainte de a fi zguduit. În alte apartamente, televizoarele îşifăceau deja treaba. După un zgomot strident de sirenă, o vocede bărbat anunţa deja: “Cutremur. Cutremur. Pregătiţi-vă pentruzguduituri puternice! Pregătiţi-vă pentru zguduituri puternice!”.Cei care au auzit această avertizare au avut timp să facă celpuţin patru lucruri: să deschidă uşa de la intrare, să deschidă fe -restrele, să oprească focul sau plita electrică şi să se bage submasă ori să intre în toaletă. Cei bolnavi de inimă au avut, poate,prezenţa de spirit să-şi pună o pastilă sub limbă, iar bolnavii dediabet şi-ar fi împachetat deja pastilele sau seringa cu insulină.Eu doar am dat pagina şi am continuat să citesc. 11 martie eraprima mea zi de concediu din primăvara lui 2011. Lucram ca pro-fesor, şi anul şcolar aproape se terminase. Nu se mai făceau ore,urmau ceremoniile de absolvire şi pregătirile pentru noul an şco-lar care începea din 1 aprilie. Dimineaţa mi-o petrecusem spălândcearşafuri şi haine şi împingând aspiratorul prin casă. Prânzul îl

lua sem cu o oră înainte: pâine proaspătă franţuzească, înmuiatăîn ulei extravirgin de măsline. Cu o săptămână înainte, fusesemdiagnosticat cu fibrilaţii atriale, o boală de inimă, aşa că uleiul demăsline era pentru scăderea colesterolului. ideea era simplă: tre-buia să mănânc mai multe grasimi nesaturate, mai puţine satu-rate, să renunţ la margarină, adică la uleiuri hidrogenate, să facsport şi tot aşa. “The girl with a dragon tatoo” (“Fata cu tatuaj de dragon”), deStieg Larsson, era o alegere perfectă pentru vacanţă, însă nuneapărat pentru a mă relaxa. Eram încordat ca un arc şi nerăbdă-tor să ştiu ce urmează.atunci a fost momentul în care am simţit că se clatină casa cumine. “Să fie de la inimă?”.Primul gând care mi-a trecut prin cap m-a panicat, pentru că înultimul an am ajuns de două ori la spital, vânăt, cu tahicardie şiincapabil să mă ţin pe picioare. Însă, uitându-mă în sus, m-am li -niştit instantaneu. “a, doar cutremur!”, am zis şi am trecut la pa -gina următoare.Din păcate, televizorul meu nu s-a aprins. Dacă s-ar fi aprinsatunci, aş fi făcut şi eu, mai târziu ce e drept- tot ceea ce fă-cuseră deja japonezii cu televizoare scumpe. Însă, mintea meaera încă în Suedia, pe urmele lui Salander şi ale lui MikaelBlomkvist.

Vineri, 11 martie 2011: Timpul se opreşte

În ziua fără înmormântări au murit peste 20 de mii de oameni! 11 martie era, în calendarul japonez,ziua de Tomobiki, şi cuptoarele caselor funerare erau reci! Nu se făceau înmormântări, pentru căTomobiki înseamnă “a atrage prietenii”, or nimeni nu vrea să-i cheme în mormânt pe cei dragi. 11martie era prielnică, după calendarul lunar, pentru semnarea unor contracte avantajoase sau pen-tru odihnă. Un cutremur de 1000 de ani într-o astfel de zi, urmat de un accident nuclear, nuînsemna decât că li se va întâmpla şi altora nenorociri. Ultimul lucru pe care şi-l doreau, totuşi,japonezii. Pe 11 martie, confruntat cu dezastrul, nu m-am gândit, aşa cum nu s-au gândit nici alţii,la semnificaţia zilei în calendarul lunar. Totuşi, în zilele următoare nu am putut să nu remarc straniicoincidenţe între semnificaţia zilelor şi eforturile pe care oamenii le făceau să rămână în viaţă.Până în acel moment, cercetasem calendarul doar pentru a stabili data nunţii mele, într-o zi fastă,de Taian, şi de două ori pentru a verifica dacă nu cumva înmormântarea bunicilor lui Mayo eraprogramată pe Tomobiki. De Tomobiki nu se fac înmormântări, dar natura nu este interesată deobiceiurile oamenilor!

PagiNa 3

Mesaj pentru cititori:

Povestea mea nu este extraordinară. Nu sunt un erou şi nu m-am remarcat cu nimic în timpulcutremurului. Sunt doar unul dintre milioanele de oameni din Japonia care a refuzat să se lasecuprins de panică şi care a decis că e mai bine să ajute. Sper din tot sufletul ca noi toţi, prin raportarea critică la textul de faţă, să fim mai bine pregătiţi în faţa dezastrelor dar şi să putem con-strui în România o societate civilă la fel de puternică ca şi cea din Japonia. Puterea Japoniei nu stă înguvernul ei, ci în oameni, dar oamenii au putere doar în măsura în care toţi construiesc acelaşi viitor.Florin Grancea

2 aprilie 2011, într-un autobuz pe ruta Osaka-Tokushima

Este un fapt: Majoritatea victimelor cutremurelor mor dupăseism, în incendii, valuri seismice sau în centrele unde serefugiază pentru ajutor. În ultimul caz, mulţi nu mor ca ur-mare a lipsei apei sau a hranei ci a sindromului clasei eco-nomice. Alţii mor pentru că nu mai au acces lamedicamentele cu care îşi tratează bolile cronice.

am adormit și eu. greu. pentru cel puțin două ore, m-am uitat latavan rememorând ziua care tocmai trecuse. Copiii dormeaulângă mine și asta era o victorie, însă replicile foarte puternicemă făceau să fiu pesimist și să mă gândesc la ce-i mai rău. Mayoera la birou încă, fără șanse să plece spre casă prea repede, iar unreactor nuclear nu putea fi răcit. Oare putea fi mai rău?nu știu ce m-a trezit: zguduiturile puternice și scrâșnetul bloculuicare se mișca sau telefonul?“Copiii? Sunt bine?”părea speriată. Încă dezorientat, am întrebat ce oră este.“patru!”“S-a întâmplat ceva?”“E o replică mare. Se zgâlțâie casa?”“Bineînțeles. Dar nu contează, nu atât de tare ca înainte. Haiacasă!”“O să vin, aveți grijă de voi.”Discuția a continuat încă cinci-șase minute, iar când am închistelefonul, nu se mai auzea chiar nimic, blocul își oprise balansul.pentru doar 10 minute!

“am scăpat situaţia de sub control!”nu numai eu am fost trezit la patru dimineața. prim-ministrulKan, care și așa dormise doar două ore, a fost scuturat deaghiotant. acesta se dovedise mai eficient decât replica seismicăextrem de puternică care lovise Tokio cu câteva minute înainte.O delegație de la Toden, prescurtarea în japoneză a numeluiTokyo Electric, venise să anunțe că echipa de 50 de oameni carerămăsese să asigure închidererea în siguranță a reactoarelor nu-cleare va fi retrasă.“am scăpat situația de sub control”, i-au spus oamenii de laToden. L-au înfuriat. Cu nici 24 de ore înainte, era pregătit sădemisioneze. Își asuma răspunderea penrtu o greșeală comisă desubordonați, iar acum Toden se spăla pe mâini de dezastrul pecare îl aveau în curte.a urlat la ei și a ordonat ca nimeni să nu părăsească Centrala. Vafi format un comitet de criză pe care adjunctul său îl va con-

duce. Militarii din Forțele de autoapărare vor interveni, însă nusinguri. Doar Toden cunoaște Centrala în amănunt și are oamenicare să-i ajute pe militari, așa că cei 50 vor rămâne acolo.Dimineață, militarii erau deja lângă Centrală, dar nu singuri. Maiveniseră 80 de voluntari, foști sau actuali angajați ai Centralei.Unii, mai bătrâni, erau chiar cei care o proiectaseră. Era o datoriede onoare să fie acolo, așa că au plecat de acasă fără a lungi preamult momentul de rămas bun. Dacă lucrurile erau așa de proastecum se așteptau, probabil că în zile sau săptămâni, toți vor fimorți, însă era important că ar fi murit făcându-și datoria. Cen-trala, ca de altfel toate centralele japoneze, avea mari probleme,or aceste probleme le cunoșteau toți.Erau eroi, însă la acea oră nimeni nu-i cunoștea. nimeni nu auzisede ei și aproape toți japonezii nici măcar nu se îngrijoraseră deveștile de la Fukushima 1. În Japonia nu se strică niciodată nimic,iar când se strică, se repară rapid. punct.

pantofii sub cap şi sacul de evacuare la uşă!Deși și eu știam asta, faptul că veneam dintr-o țară în careaproape totul se strică, iar când se strică nu se mai repară, m-afăcut să țin în zilele următoare o ureche ciulită spre știrile de laFukushima. n-am auzit lucruri care să mă bucure. am reţinut, înschimb, cum Toden a dezmințit că a vrut să abandoneze centrala.nu mai puteam dormi, așa că am sunat-o pe Mayo. M-a întrebatdacă am pregătit pantofii, în caz că va veni o replică devasta-toare, și i-am spus că nu!am dezamăgit-o! După ce am închis telefonul, am întins un ziarpe jos lângă camera în care dormisem până la ora 4 și jumătatecu copiii, și le-am adus de la intrare încălțările. apoi, pentru că nuaveam stare, am scos și hainele din dulap și rucsacul de urgență,pe care l-am pus la ușă.Rucsacul respectiv este un bagaj care se găsește în casa tuturorjaponezilor. În nouă ani, l-am despachetat și împachetat de 18ori, de două ori pe an, așa că îi știam conţinutul pe de rost.Totuși, era ciudat că abia după 15 ore de la cutremur măgândisem să îl pregătesc. pesemne că încă nu sunt suficient dejaponez.“Rucsacul ăsta este viața ta!”, îmi spusese Mayo de fiecare datăcând i-am pus la îndoială utilitatea lui. “O pierdere de timp şi debani”, am gândit, nu o dată.Totuși, peste câteva zile, văzând sutele de mii de refugiați, îmischimbasem deja poziția. Să-l ai era într-adevăr diferența întreviață și moarte.

Sâmbătă, 12 martie 2011: Japonia paralizată!

12 martie era, conform calendarului lunii, ziua de Senmake. Ziuacând trebuie să te recunoşti înfrânt! În filozofia japoneză, ca săcâştigi, trebuie întâi să pierzi! Cu acest sentiment s-au trezit peste100 de milioane de japonezi. Deşi erau pregătiţi sufleteşte de “BigOne”, marele cutremur, într-o primă etapă acest seism i-a înge-nuncheat! Totuşi, nimeni nu şi-a propus să rămână în genunchitoată viaţa. În calendarul lunar există şi o zi a victoriei, iar japoneziiştiau acest lucru!

pagina 16

După cutremur și tsunami, zonele sinistrate au fost lovite deninsoare. Casa acestui bărbat a fost distrusă complet, iar sub

dărâmături se află mama sa. Foto: AFP

Este un fapt: În cazul catastrofelor majore, primii care potinterveni sunt cei rămaşi în viaţă. Urmează autorităţile lo-cale, serviciile de ambulanţă, de pompieri. Ajutorul oferit dela guvern vine întotdeauna ultimul şi este cel mai puţin im-portant. Cei care fac diferenţa sunt întotdeauna cei care seorganizează şi care organizează comunităţile desupravieţuitori!

avea să fie o zi a veștilor proaste. O zi cu ghinion, însă, totuşi, ozi însorită. Dimineața ne-am trezit doar pentru a ne ascunde încamera japoneză (unde, pentru că nu există mobilă, riscurile suntmai mici) și a ne strânge în brațe. Replicile foarte puternice pecare ne străduiam să le luăm drept normale se adăugau picăturăcu picătură în paharul cu stres. Când am dat drumul la televizor, mi-a atras atenţia ştirea căechipele de salvare şi-au intensificat eforturile! În curând aveausă se împlinească 48 de ore de la cutremur! pentru oricinetrăieşte într-o ţară afectată de cutremure este clar! 48 de oreeste o barieră psihologică deoarece cam atât poţi rămâne înviaţă dacă eşti prins sub dărâmături!La două săptămâni de la cutremur, când scriu aceste rânduri, nuvreau să mă gândesc câţi oameni au murit, deşi puteau fi salvaţi.Vreau să cred că nici unul, însă ca fost jurnalist ştiu că în caz dedezastre există o statistică făcută de medicii legişti care aratădata şi cauza morţii victimelor, or niciodată, în caz de cutremuremajore cu mii de victime, nu mor toţi în acelaşi timp.

La micul dejun am mâncat clătite cu brânză sau miere. De obiceifăceam clătite, pentru micul dejun de duminică dimineața, întigaia dreptunghiulară pe care o foloseam pentru omletajaponeză. nu foloseam ulei.Din televizor, imaginile catastrofei se prăvăleau peste noi la focautomat. Clădiri care sigur erau școli elementare sau gimnazialeerau devastate.“Sper că au avut timp să se salveze”, am spus, și Mayo a încuvi-ințat uşor din cap. Era vizibil afectată și, de fiecare dată cândauzea ceva despre copii care suferă, începea să plângă. probabilcă un astfel de dezastru lasă răni adânci în sufletul tuturor, nudoar al celor care suferă din cauza pierderilor personale.

Totuși, unii suferă mult prea multÎn ishinomaki, școala elementară a fost lovită de tsunami lacâteva minute după seism. 108 copii nu au avut timp să fugă. 77au murit sau sunt dați dispăruți. După ce apele s-au retras, tațiiau săpat cu mâinile goale în noroi să-și găsească pruncii. Dupădouă săptămâni, unii încă săpau.Miku și Reina, de 8 și 11 ani, au fost printre copiii care au scăpatcu viață. Miku doar pentru că sora ei mai mare a fost acolo și aavut grijă de ea. nu vor să vorbească despre tsunami. pretind cănu a existat. În aceeași sală de sport în care s-au refugiat, Ran, uncopil de 6 ani care nu mergea încă la școală, pretinde și el cătotul e normal. Fratele lui, în vârstă de 8 ani, a fost luat detsunami. Știe că nu va mai veni niciodată înapoi! asta pentru căalergau spre școală când valul a venit cu bărci, mașini și case in-cendiate! Erau aproape de un loc mai înalt, așa că mama l-a trasde mână și l-a salvat. acum, amândoi se prefac că totul e normal,însă știu că nu e așa.“probabil ca Ran se joacă și pare bucuros tocmai pentru că nuvrea să îmi fac griji pentru el”, spune mama lui.. Se preface destulde bine că tsumani nu a existat, însă mărturisește că soțul sapăzece ore pe zi în școala devastată. L-a rugat să-i aducă băiatulacasă!

Încredere sau suspiciune?“acasă” este un cuvânt care provoacă frustrări. nu numai în rân-dul celor care au pierdut totul din cauza valului seismic, ci șiprintre cei care au avut neșansa să se nască sau să se mute înFukushima.printre alerte de seism, am aflat că răcirea reactorului nuclearcare crease probleme cu o zi înainte eșuase.

După nouă zileÎntr-una dintre puţinele întâmplări cu final fericit din zonaMyiagi, devastată la 11 martie, Sumi Abe, o bunică de 80de ani şi Jin, nepotul ei, de 16, din oraşul Ishinomaki, aufost scoşi dintre dărâmăturile casei după nouă zile. Au fostblocaţi mai multe zile în bucătărie, însă Jin s-a putut urcape acoperiş, de unde a alertat echipele de salvare. În timpce bătrâna a avut picioarele prinse sub frigider, adolescen-tul suferea de hipotermie; ambii au scăpat, totuşi, fărăprobleme grave de sănătate. Cei doi au povestit că ausupravieţuit învelindu-se în prosoape şi hrănindu-se cuiaurt şi bând apă potabilă şi Cola din frigider. „Nu re-nunţaţi! Nu renunţaţi niciodată”, i-a încurajat tatăl adoles-centului pe membrii familiilor celor dispăruţi. În Miyagi, 15mii de oameni au fost declaraţi morţi sau dispăruţi.

Duminică, 13 martie 2011: Cei care suferă cu adevărat

În ziua ghinionului nu se fac nunţi, nu se cumpără case sau maşinişi nu se cer iubitele de soţii! 13 martie era, conform calendaruluilunar, o zi cu ghinion profund! Bineînţeles, nu avea nici o legăturăcu faptul că era data de 13. În Japonia, cifra nefastă este 4, care seciteşte “şi”. Or “şi” mai înseamnă şi “moarte”. Totuşi nu trebuie să fiimare specialist în numerologie ca să observi că 1+3 este 4!

pagina 29

Japonia după cutremurul din 11 martie

Reactorul 3 al centralei nucleare de la Fukushima,

fotografiat de o dronă imediat după explozie. Foto: AP

Este un fapt: La dezastre naturale, în mai puţin de 24 de ore,guverne, prefecturi, oameni simpli donează bani, alimente,pături şi alte obiecte care pot să acopere nevoile sinistraţilorpe o perioadă determinată. Totuşi, de multe ori ajutoarelenu pot ajunge la cei care au nevoie de ele şi zac prin de-pozite. La trei zile de la dezastru, în Japonia, 100 de mii devoluntari sprijineau deja operaţiunile logistice prin sortareaobiectelor donate. În felul acesta, ei s-au asigurat căpuţinele transporturi care se puteau efectua spre regiunilesinistrate vor conţine doar lucruri necesare şi în cantităţinecesare. De exemplu, nu trimiţi un camion de pături pentruo sută de sinistraţi. Trimiţi mai mult de 100 de pături, apă,mâncare, medicamente, jucării pentru vârsta exactă a copi-ilor sinistraţi, haine care să se potrivească. Pentru ca totul sămeargă bine, e nevoie de COMUNICARE!

a doua mea zi de concediu. Deşi nu realizasem încă, era o zi per-fectă pentru reînceperea lucrului pentru că toată Japonia s-areîntors la muncă. ne-am trezit ca de obicei cu un cutremur, însănu i-am dat importanţă. M-am gândit că o să duc copiii la grădiniţă, să uite de pro -blemele de zi cu zi şi să se îndepărteze de ecranul televizoruluipentru câteva ore. Mayo era stresată, că poate nu va reuşi săajungă la serviciu. Trenurile circulaseră cu întreruperi în zilele desâmbătă şi duminică, ori era foarte probabil că vor circula cu în-târzieri şi în ziua de luni.a plecat cu inima strânsă spre Tokio. Îi era frică de o replică ma-joră, îi era frică de toate podurile peste care trenul urma sătreacă în drumul spre centrul capitalei nipone. avea să audă petren şi avea să i se facă rău de la conversaţii de genul:Ce bine ca a venit cutremurul vineri! am avut două zile să nepunem pe picioare şi acum putem să mergem la serviciu! puteau pentru că trenurile îşi reluaseră mersul, iar clădirile debirouri fuseseră declarate sigure. Japonezii s-ar fi simţit fără în-doială ca la sfârşitul lumii dacă lunea nu ar fi putut să meargă laserviciu.a făcut călătoria de o oră - pe care o petrecea de obicei stândjos şi citind - într-o înghesuială infernală. Dacă ar fi durat o oră arfi fost bine, însă de data asta Mayo a ajuns la birou de abia la ora11 şi jumătate!

Mulţumind educatoarelor Fără să am nici cea mai mică bănuială prin ce trece ea, eu ampregătit sacii pentru grădiniţă. Lunea de obicei era stresant. Tre-buia să duc aşternuturi de pat, pentru saltelele pe care dormeauMihai şi angela, să îmbrac saltelele şi să le pun la locul lor în dula-pul de la grădiniţă, să pun haine curate în genţile lor, să le agăţca în fiecare dimineaţă prosoape curate în sala de mese şi în faţauşii de la toaletă, să pun sacii cu pijamalele în care se schimbau laprânz la locurile lor, cănile, periuţele de dinţi... Totuşi, luni, spre deosebire de alte dăţi, nu am grăbit copiii, ca sănu-i stresez şi mai mult, aşa că am ajuns cu ei la grădiniţă înaintede 9. Întârziasem o oră! am pus totul la loc, aşa cum trebuia şi i-am lăsat apoi pe fiecare la clasele lor, nu înainte să mă înclinpână la pământ în faţa educatoarelor şi să le mulţumesc încă odată pentru ziua de vineri. De multe ori, în Japonia te înclini pro-tocolar şi mulţumeşti cuiva fără să fie neapărat nevoie. De multeori, acel gest este total lipsit de conţinut, însă în acea dimineaţăam pus mult suflet în plecăciunea pe care am făcut-o. La douăzile de la cutremur, îmi duceam copiii la grădiniţă pentru căaveam încredere în educatoare, pentru că ştiam că Mihai şi an-gela vor fi în siguranţă. Dacă aş fi putut să mă înclin mai adânc înfaţa acelor femei extraordinare, aş fi făcut-o! Ziua de vineri nufusese decât o confirmare a unei conduite exemplare pe care oobservasem deja vreme de patru ani. Văzusem şi înainte cumeducatoarele stau peste program până la 8 sau 9 seara pentru aaştepta părinţii care n-au putut să plece de la serviciu, deşi şi peele le aşteptau copii acasă, văzusem cum, cu doar o săptămânăînainte de cutremur, fără să fie neapărat nevoie, au curăţat, culopeţile, zăpada din parcare, văzusem răbdarea cu care comu-nică cu părinţii în scris, într-un mic writing pad pe care îl laşi lagrădiniţă dimineaţa şi îl iei seara, în fiecare zi, despre dezvoltareacopilului. aceste dialoguri strânse într-o broşură îmi vor spune peste anice a făcut Mihai sau angela pe 11 martie, 2011, ce au mâncat laprânz sau cum s-au jucat, ce probleme ori bucurii au avut. Tot înacest caiet este şi răspunsul lui Mayo sau sunt părerile ei desprecopii, un dialog nesfârşit început când Mihai şi angela au împlinitun an şi au intrat la grădiniţă. aceasta este partea utilă şi plăcutăa birocraţiei japoneze, dar şi o parte a secretului care îi face atâtde eficienţi.

Luni, 14 martie 2011: Încurajaţi de cei care nu mai sunt

14 martie era ziua cu cele mai bune auspicii din calendarul lunar.Ziua în care e de preferat să te căsătoreşti sau să faci orice altcevapentru stabilitate! De Taian, japonezii se înghesuie la ghişeuri saupleacă în excursii mai des decât în oricare altă zi. Dacă începi o con-strucţie de Taian, vei obţine stabilitate, or baza reconstrucţieiJaponiei era deja aşezată! Comunicarea cu regiunile sinistrate serestabilise, iar nevoile lor aveau să fie luate în seamă.

pagina 34

Tokio, gest fără precedent: împăratul Akihito și împărăteasaMichiko discută cu sinistrații la un centru de primire a celor rămași fără adăpost. Foto: AP

Este un fapt: Mulţi bătrâni sinistraţi nu ştiu cum se numeau

medicamentele pe care le luau pentru bolile lor cronice,

înaintea dezastrului. Pentru că s-au salvat dar nu au avut laei pastilele, timp de câteva zile au fost în pericol de moarte.

Nici când doctorii de la Crucea Roşie i-au putut consulta,

pericolul nu a trecut. Medicii s-au văzut constrânşi să pre-

scrie, în cazuri severe, cocktailuri de pastile pe care bolnavii

de multe ori nu le puteau tolera. Unii bătrâni mor după ceprimesc ajutor medical!

La 6 şi un sfert dimineaţă, s-a auzit o explozie din interiorulclădirii reactorului numărul 2 de la Fukushima! Câteva minute maidevreme, mai fusese o explozie în clădirea reactorului numărul 4!Un prezentator calm făcea anunţul fără încetare, adăugând, gra -dual, frânturi de informaţie, însă, ca un făcut, se întorcea la infor-maţia iniţială, pe care o repeta:“În jurul orei 6 şi un sfert, din clădirea reactorului 2 de laFukushima s-a auzit o explozie puternică. Repet, o explozie pu -ternică!”aceasta a fost ştirea pe care am auzit-o când am deschis televi-zorul şi fără să ştiu că este Sekiguchi, m-am gândit la moarte. Mi-am înnoit pagina de Facebook scriind: “Dezastru nuclear înFukushima. De data aceasta este real! Încă o dată, radiaţiile ucidjaponezi!”Când am scris asta, mă gândeam doar la cei 50 rămaşi în centrală.Cei 50 probabil că se gândeau la cum să controleze ceea cepărea că nu mai poate fi controlat şi, bineînţeles, la moarte! nu aveam de unde să ştiu, dar la ora respectivă nu mai erau 50de muncitori, ci peste 200. În câteva zile, numărul lor avea săcrească la 400. guvernul şi Tokyo Electric vor interzice accesulaltora în perimetru. nu era în interesul nimănui să măreascănumărul eventualilor morţi. Deşi luni fusese o zi însorită, marţi se făcuse brusc frig.

“Unde eşti, mami?”Cu ochii la televizor, încercând să reţin toate informaţiile vitalepentru familia mea, am pregătit micul dejun. Mayo pregătea şi eacopiii pentru grădiniţă. Şi Mihai şi angela erau mai mămoşi ca deobicei, semn că erau stresaţi de evenimente. nici nu vroiam sămă gândesc la cât de mult suferă copiii din zonele sinistrate, dareram nevoit. Ca părinte, simţeam nevoia să fac ceva.Eram toţi la masă, când Mayo a spus că o să se intereseze cum îiputem ajuta efectiv pe copiii sinistraţi. Mulţi erau, probabil, or-fani şi aveau să fie instituţionalizaţi.“poate e mai bine ca înainte de asta să petreacă un timp într-un

mediu familial”, a spus ea, fără să ştie câtă dreptate avea.nanami, în vârstă de 4 ani, era deja aproape instituţionalizată. Îipieriseră părinţii, sora mai mare şi bunicii, iar autorităţile căutaurude dispuse să o crească. până atunci, a fost plasată într-ungrup de copii de care se ocupau mame care, la rândul lor, îşipierduseră copiii, dar şi angajaţi ai primăriei şi ai serviciilor sociale.În fiecare zi, nanami îi scria mamei câte o scrisoare. La început,ca racterele hiragana, scrierea japoneză inventată pentru femei întimpul în care acestea nu erau instruite în caractere chinezeşti,erau strâmbe, dar cu trecerea zilelor au devenit puternice,hotărâte.“Mami, unde eşti? Eu mă rog să fii bine şi să ne vedem în curând”,se citea pe fotografia de pe prima pagină a Yomiuri Shimbun, celmai mare ziar japonez. Fetiţa adormise cu capul pe masa de scris.La trei săptămâni de la dezastru, nici urmă de părinţii ei.Mayo a plecat mai repede la serviciu. Trenurile circulau cu în-târziere şi nu dorea să repete experienţa din urmă cu o zi, aşa căeu am rămas cu copiii. am ieşit cu ei pe uşă înainte de ora nouă.Mihai trebuia, conform regulilor de la grădiniţă, să meargă cu bo-saizukin pe cap, însă refuza cu obstinaţie. am ajuns fără pro -bleme la grădiniţă, mai ales că străzile erau aproape goale. Mi-amdat seama că era din cauza lipsei de benzină şi m-am uitat la indi-catorul rezervorului, dar am decis că nu trebuie să mă îngrijorez.La grădiniţă m-a izbit liniştea. Erau zgomote de copii care sejoacă, dar nu ca de obicei. În câteva minute, după ce am intratpe uşă, am înţeles: mulţi copii lipseau! Mulţi părinţi lucrau îndomeniul serviciilor ori la magazine închise pe termen nedeter-minat, aşa că probabil mamele au profitat pentru a petrece maimult timp cu copiii lor, am gândit.Magazinele, băncile şi birourile de turism, precum şi multerestaurante, s-au redeschis, cu program normal, abia pe 19 martie,a doua sâmbătă după cutremur, însă nici după aceea numărulcopiilor care mergeau la grădiniţă nu a crescut. părinţii care aveaurude la distanţe mari de Fukushima au preferat să-i trimită pe ceimici în siguranţă, cât mai departe. Şi eu aveam să mă numărprintre ei, însă, în acea dimineaţă de 15, optimist, îmi făceam încăplanuri pentru week-end.

Când mama din România plângeÎntors acasă, am alergat să raspund la telefon. Era mama, plângea!În România se anunţase un dezastru nuclear în Japonia şi probabilcă îşi închipuia că suntem deja iradiaţi şi pe moarte. am încercatsă o liniştesc cum puteam şi i-am spus “noapte bună”. În Româ-nia era aproape 4 dimineaţa! Înainte să închidă, mi-a spus că osă-mi trimită pastile de iod.

Marţi, 15 martie 2011: Fukushima pare din ce în ce mai aproape

pe 15 martie, conform calendarului lunar, era Sekiguci, o zi în caretrebuie să te gândeşti la moarte. probabil că imaginile cu valultsunami care mătura totul în cale, dar şi cele cu ceea ce a rămasdupă retragerea apelor, ne-au făcut pe toţi să ne gândim, mai multsau mai puţin, la sfârşit.

pagina 40

O femeie este copleșită de durere în fața numărului imens declădiri căzute la pământ în orașul ei natal, Rikuzentakata,Prefectura Iwate. Foto: AFP