1917. XOIJ. 8 • Nr. 4.

^ ^ ^ Z/5',4 7/5Í/J; Sí/TVT LUMINA LUMII."

Cei părăsiţi. , Sunt mulţi, cari din minuta naşte- de mai târziu "i-a î

rei lor s'au împărtăşit în îngrjirea cea mai mare şi mai gingaşe. Nu au dus

întimpinat hogai J ajutor. liîf , -f

Aceştia ar trebui să fie ^pí^ii de o *> lipsă în bunurile trupeşti, că părinţii mulţămită cu adevărat sinceră 'hiat *r

lor au grijit, priveghiat asupra lor şi s'au îngrijit, ca să fie bine pro văzuţi cu nutreminte, îmbrăcăminte, odihnă şi în curăţenie. Şi şcoalele lor le-au absolvat cu uşor, şi in înaintarea lor

înainte către bunul Dumnezeu, dela care vine tot darul desăvârşit, iar apoi părinţilor lor, îngrijitorii lor, din par­tea cărora au fost împărtăşiţi în aşa multe servicii şi bunăvoinţă. Dară toc-

mai aşa oameni împărtăşiţi în aşa multe bunuri trupeşti devin nemulţă-mitori, eerbieioşi, încezuţi şi în gene­ra l egoişti.

La aceea ei nu gândesc, de câtă mizerie şi suferinţă au scăpat ei prin iubirea ce pre ei i-a încunjurat, şi dacă să schimbă împrejurările, ce fiinţe nefericite pot ei deveni.

Dară împrejurările se vor schimba, ia ziua lor cea lungă senină vor urma nopţi cu mult mai furtunoase, reci

JfPjX ei ajung în mulţimea cea mare V. jrpărăsiţilor, între cei plângători şi r vwetători. Nemulţămirea în încrederea j e păcat, care totdeauna atrage după I sine pedeapsa.

Dincontra mulţămita şi umilirea sub mânile^cele puternice alui Dumnezeu, totdeauna să răsplătesc cu înălţare.

In lume au fost totdeauna oameni săraci părăsiţi, mari şi mici, dară pe vremea noastră e numărul acelora cu milioanele, cari prin războiu şi-au pierdut toate • ale lor. Preste Galiţia, Polonia şi părţile răsăritene ale Ru-sieúa trecut vijelia gloanţelor şi ploaia de foc, care a ars toate. Mai multe mii de comune s'au pustiit şi în locul căsilor familiare de odinioară stau acum ruini întăciunate.

Mare, nespus de mare este numă­rul acelor copii, cari au rămas fără de tată, mamă, îngrijitori. Feţele zim-binde spre ei au dispărut, cuvintele cele ce-i grăiau cu dulce au amuţit, inimile cele iubitoare' au incetat a bate şi ei cei mici, neputincioşi, pă­răsiţi, deveniră acum copiii nimenui. Multe.mii s'au nimicit acum în frigul cel mare, de foame şi de boale mole-sitoare, dară au mai rămas mulţi, pre cari îi aşteaptă încă zile grele. De tot părăsiţi nu vor fi toţi, că şi dacă urlă glasul urgiei pe cât ţine războiul, «unt pentru aceea multe inime, în «ari locuieşte iubirea şi aceasta stră­bate spre cei părăsiţi, ca să le întinză locuinţă.

Oh, ce mulţămitori ar trebui să fie aceia, pre cari i-a încunjurat aceasta lovitură înfricoşată.

Dară nu numai copiii, ci şi oamenii

cei mari, mamele, bunicele, miresele, femeile credincioase au devenit pără­siţi. Şi dacă a şi rămas,, care să în­grijeşte de nutremintea lor, acela sân, în care a bătut inima cea iubi­toare pentru ei, nu o poate înlocui nici o fiinţă pământească, şi la aceş­tia apoi mai vine şi starea cea mai chinuitoare a părăsirei sufleteşti.

Sufletul părăsit nu găseşte pentru suferinţele sale spirituale liniştire. Fără de mângâiere trebue să se ni­micească credinţa şi speranţa. Pără­sirea sufletească să poate estinde în vecinicie, dacă mâna cea iubitoare, nu ajunge cuijînd.

Ştiţi cine-i omul cel mai părăsit? Acela, pre care Dumnezeu 1-a părăsit! Şi când părăseşte bunul Dumnezeu

pre om ? In aceasta privinţă am putea hotărî două cazuri.

Mai înainte, când satana ia pre omul pios la probă şi bunul Dumnezeu în­găduie, că puterea răutăţei să-1 îm-burde. Dară această părăsire e foarte scurtă, şi dacă ar ţinea câteva luni sau ani. La Iov a ţinut aceea o vreme binişoară, dară totuşi n'a fost lungă. Şi Iosif în Egipt s'a putut simţi o vreme ca părăsit în fântâna cea sacă şi între neguţătorii ismaeliţi, dară nu mult ţinu şi el simţi ajutorul Dom­nului.

Şi însăşi Domnul Iisus . a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumne­zeul meu, pentru ce mai părăsit?" (Mateiu 27, 46.) Intre chinurile sale sale înfricoşate aceasta poate fi simţă­mântul cel mai dureros. Dară nu mult a ţinut.

Dacă Mântuitorul aşa a strigat, alunei, să poate şi la tine întâmpla, oh tu suflet suferitor, care după multă aşteptare încă strigi: „Dumnezeul meu, prentruce m'ai părăsi t?"

Dară iacă respunsul stă gata pe sama ta, oh tu inimă sdrobită, umi­lită, respunsul aşa sună în cuvântul lui Dumnnezeu : „Pentru o clipă te-am părăs i t . . . " (Isaia 57, 7.)

„Nu te teme, că eu te-am rescum-părat, al meu eşti!" (Isaia 43, 1.)

Numai pe o clipă eşti părăsit!

Aceasta nu-i părăsire adevărată, numai părerea ei, deoarece nici aju­torul de din afară nu să poate observa, nici simţul cel lăuntric a scutului nu- i de faţă.

Al doilea caz însă e acela, când omul prin viaţa sa păcătoasă, uşu­ratică părăseşte pre Dumnezeu. Când fuge de sub scutul aripilor lui Dum­nezeu, îl caută, îl roagă pre păcă­tos, dară toate-s înzădar, inima cea nepocăi'ă să împietreşte în cerbicia ei şi păi t - . " Dumnezeu, şi pre

părăseşte Ä I V autorul cel mare. Ademenerile lumei alungă sufletul

în plăcerile trupeşti, în deşertăciune, în desfătări trecătoare sau în vânare după mărire deşartă, şi deoarece ace­stea dintr'odată ea beşicile de săpun să strică, ajunge în cea mai mare părăsire.

Atunci în fapt nu mai este nime­nea pe lângă el, ci toate sunt .contra lui. Şi aceasta părăsire trece in veci-nicie.

Dară părăsiţi pe pământ suni şi aceia deja, — deşi Mântuitorul îi caută, — înaintea cărora credinţa cea [ vie, speranţa cea vie e necunoscută I şi n'au gustat fericirea iubirei cereşti. | Au confesiune, dară nu au parte î n | credinţa cea vie. j

Cât de mulţămitori ar trebui să fiá dară aceia, pre cari i-a aflat Mântuit torul, i-a scos din stricăciunea lumii şi acum îi numeşte ca oile sale. Sa pot nutri pe păşunea cea bogată a cuvântului şi pot bea din apa cea limped« a vieţei vecinice. Stă lângă ei ca conducător şi-i mângâie în valea umbrelor morţei: „Nu te teme, al meu eşti, şi eu nu te voiu părăsi! 1 '

Oh, cât de mulţumitori ar trebui • să fie ei.

(Icoana noastră arată şapte copii părăsiţi polonezi. Pentru aceea zim-bese, că au ajuns înaintea maşinei de fotografat. Ei încă ştiu zimbi, şi oh, de ar şti să se bucure mai târ­ziu Aceluia, care este sprijinul vădu-duvelor şi tata orfanilor).

Credinţa în rugăciune. într'o odaie ticăloasă de pod locuia

o biată văduvă cu fetiţa e i ; mama zăcea greu bolnavă în pat, iar fetiţa îngenunchia înaintea patului, sa ruga astfel pentru pâne: ,„Dă-ne nouă as­tăzi pânea noastră cea de toate zilele". Apoi merse pe stradă şi să uită îm­prejur, că oare unde poate fi pânea bunului Dumnezeu. Intorcându-se la un unghiu a s.tradei, văzu înaintea sa o prăvălie plină de pâne.

„Aceasta-i", aşa gândi Anuţa, „acela loc" şi întră în prăvălie cu încredere,

_ cătră pitarul cel gras ' zise ea astfel: „am, venit, ca să duc".

„Pentru ce ai venit?" „Pentru pânea mea de toate zilele",

respunse fetiţa şi la aceasta arată ea la o pâne frumoasă, mare. „Două vreu să duc, una pentru mama, iar una

jfpentru mine". I „Bine-i", respunse pitarul, luŞnd Í cele două pâni şi punându-le în coşara I fetiţei, iar aceasta să gata a merge. • „Stai, tu netrebnico mică!" strigă

el cu cruzie, „d'apoi unde-s banii ?" „Banii, aceia nu-i am", zise fetiţa

cu simplitate. „Ce, nu ai bani?" repetă el mânios,

„tu hoţ mic, ce te-o adus dară aici ?" La cuvintele aspre să spăne fetiţa,

ochii ei să umplură de lacrime, şi ea zise: „Mama mi bolnavă, iar eu sunt foarte flămândă. M'am rugat şi am zis: „dă-ne astăzi pânea noastră cea de toate zilele" şi eu am crezut, că Dumnezeu aşa vrea, ca să merg după ea, pentru aceea am venit aici".

Pitarul cel brutal, dară bun de inimă fu mişcat de cuvintele prietenoase ale fetiţei şi o trimise la m a m a ei cu coşara plină de pâne.

Un verset de părete. Un ţăran drept, creştin din regiu­

nea Rinului ajungând în călătoria sa scurtă într'o comună a întrat într'o ospătărie, ca să prînzească acolo. Mâncând să uită el în jur în locali-

täte şi observă pe părete un verset frumos înrămat, pe care următoarele cuvinte îl decorau: „Eu cu casa mea voim a servi Domnului". Din cealaltă odaie nu numai larmă străbătu în aceea^unde călătorul nostru îşi con­sumă prânzul, ci încă şi vorbire urîtâ şi înjurări din gâtlejuri beţii. Ţăranul era cufundat în gânduri, necontenit să uită la versetul de pe părete. In urmă îl întrebă ospătăreasa:

„Pământene, d-ta de sigur nu ştii ceti acesta verset frumos?" . „Oh", respunse ţăranul, „încă foarte bine îl ştiu eu ceti. Dară acest ver­set frumos şi larma cea mare şi în­jurările nu să potrivesc la olaRă. Sau versetul sau larma tfebue îndepărtată din casa asta".

Uimită ascultă ospătăreasa aceste cnvinte-, -Ihtr'o odaie laterală zăcea fiica ospătăresei greu bolnavă. Şi| inima ei, care chinuitoaK scbís cuv%téfe~«limplului ţăran aşa adânc în 's ine , . că n'a fost în stare a

ea, când ţăranul să îndepărtă, „omul acesta^ am,od|ept: Ori v H ' s e O f g f l a i w u ^ ţ r ! JjTu» l a t ea..

i " f f lMrra lea din'casa.asta". jl omului, care trebuia

dela fiica ei, a mu-^ei, s'a hotărît în sine,

i ospătărie şi va căuta Ipă. mântuirea sufie-

fşi făcut din ea creş-îraţ credincioasă, aşa,

*ei întreagă s'a întors la

tarea de easă pe părete în ram fru­mos. Dară ce a folosit binecuvântarea, dacă locuitorii ei s'au certat ? Aşa o binecuvântare nu ajunge nimic, ci pre cine Domnul îl binecuvintează, ace-la-i binecuvântat în adevăr. Dară oare de unde este cearta cea multă ? Iţi voi spune/iubite cetitorule: „Alcoolul" naşte aceea. Unde să gândeşte min­tea trează, să lucrează şi unde Dom­nul locuieşte în inimă, acolo nu există ceartă, înjurare. Dară tu zici iubite cetitorule, că nu să poate fi fără de aceea. D'apöi la aceea iar spun, că da, să poate, dară numai aşa, dacă mergem la Regele cel mare a păeei, care voieşte a ne dărui pacea sa. Pen­tru aceea te provoc, vino la lisus, la Mântuitorul tău şi vei afla răpaus pentru sufletul tău.

B$gfívít .

trebue să^

să : Uauza' iut ~şi (tifj pa ; se Şm^ «uj seiŞ&s' ticlui 6ÎT tirî că şi Domnul.'

Cum e cu tine iubite cetitorule? Oare nu . sun t verseturile tale de pe părete în contrazicere cu faptele tale? •In multe căsi am văzut binecuvân-

ade

î n t r ' c tresură de poştă şedea o societate indiferentă faţă de Dumne­zeu şi religie şi 'şi băteau jocul de lucruri religioase. Şi Luther ajunse în asta trăsurlaţttri m^fl i fu a socie-

,4a4i+ îl ubo'CTVa, şi 'ca să facă celor­lalţi petrecere s'a întors către Luther u aceasta întrebare: „Ce a lucrat umnezeu nainte de a fi făcut lu-ea ?^JLut^M^.-| |^âhdi puţinei, că. re respuncre^i va, în sfârşit totuşi

respuns astfel: „A şezut în pădu­rea de plopi şi a tăiat nuiele pe sama unor_, oameni, cari întreabă după aşa lucruri nefolositoare."

Roşind au tăcut, le-a trecui pofta a continua vorbirea lor începută.

Redactor responsabil: V A S I L I U B E R B E C A R .

Tot omul e chiămat şi binevenit la adunare ! I A B O N A M E N T U L S A S E T R I M I T Ă L A W E L K E R f O Z S E F , B U D A P E S T , VII. , H A R S F A - U T C A 33. S Z .

P r e ţ u l l a „ R a z e l e J a u r o r e i " . I Pe fflrf tatreg: de la 1—2 exemplare 1.20 fll. de exemplar. Dela 3—10 exemplare —.80 Bl. de exemplar .

, 1 1 - 5 0 „ - . 6 0 . . . . 5 0 - 1 0 0 „ —.50 . .

în streinătate se socoteşte diferir ţa speselor trimetereî •UJJ 11 U U lJJöULi-CQ