Anul IV, nr. 4/2014

Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

LUMINA CREDINŢEI

„Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat.” (Mc. 10,28)

Preşedinte: PSS Vasile BizăuRedactor-şef: Octavian FrincGrafică şi Tehnoredactare: Dumitru OrzaColaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Ioan Balea Pr. dr. Ioan TÎmbuş Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Emil Ember Drd. Marian Susa

Cuvântul Păstorului 1 - 2Fragmente liturgice 2 - 4

Privind spre chipul îngerescCuvântul scripturii 4 - 5

Chemarea Domnului În lumina icoanei 5 - 7

Despre icoana Sf. Vasile cel MareInterferenţe biblice 7 - 9

Viaţa consacrată, o dăruire totală lui Dumnezeu

Viaţa Spirituală 9 - 10Vocaţia: Cine eşti tu?Cine sunt eu?

Învăţătura bisericii 11-12Cele trei voturi călugăreşti: curăţia, sărăcia şi ascultarea

Sfinţii părinţi 12-15Scopul şi menirea monahului

legea bisericii 15-16Călugării în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene

In Memoriam! 16-18Părintele Sălăgean Gavril-Vasile

Crâmpeie istorice 19-21Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (I)

Evanghelia în artă 21-23Doamne îndură-te! sau spiritul unei promisiuni de viaţă

Etica Creştină 23-25Biserica şi familia - o relaţie complexă... revigorată azi

Prezentarea Parohiilor 25-26Parohia Greco-Catolică Siret

Prezentare Carte 27Monahismul bizantin

Viața Consacrată 28-29Congregaţia surorilor Sfântului Iosif al apariţiei

Viața Eparhiei 29-32

Lumina CredinţeiPublicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma,

Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia:str. Vasile Lucaciu nr. 50

430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretanestr. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare

e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

DIN SuMar:

1

Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat vieții consacrate tocmai a început. În întreaga Biserică Catolică ultima duminică a lunii noiembrie a anului în curs a marcat prin celebrările liturgice solemne deschiderea oficială a anului pastoral care se va încheia în 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului, anul 2016. În tot acest timp de har care ne stă înainte, suntem invitați să ne îndreptăm atenția asupra darului pe care Biserica îl are: viața consacrată.

Darul, atât în dimensiunea lui de conținut cât și cea de simbol, ne vorbește explicit de cel puțin două caracteristici: gratuitatea ca semn al iubirii și dăruirea de sine a Donatorului împreună cu darul oferit. În general oamenii iubesc darurile, mai ales atunci când ele au aceste caracteristici, pentru că mișcă sufletul, înălțându-l înspre natura lui spiri-tuală și mai departe înspre Dumnezeu, autorul a tot binele. Primul răspuns spontan al primitorului este acel mulțumesc care exprimă în același cu-vânt atât mulțumirea cât și recunoștința. Prin te-matica anului pastoral, Biserica dorește în primul rând să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru acest dar al stării vieții consacrate care îmbogățește viața creștină și îi determină sensul prin chema-rea înspre înalt și sublim. Apoi, dorește de ase-menea să se adreseze persoanelor purtătoare ale acestui dar: călugărilor, călugărițelor, persoanelor consacrate, pentru a le încuraja și în același timp pentru a le invita la reflecție pentru a aprofunda

înțelegerea propriei lor misiuni. Societatea de azi are nevoie de acest semn pro-

fetic, de acești fii și fiice ale veacului acestuia care au ochii ațintiți și sunt în drum spre veacul viitor. Materialismul socializează facil și face casă bună cu imanentismul, iar consumismul cu egoismul, obturând privirea și simțirea sufletului uman în aspirațiile sale după Creatorul și Împlinitorul „destinului” său. Veacul acesta stă sub mirajul cli-pei și este constituit din nestatornicie și fragilita-tea prezentului, veacul viitor însă, mai mult decât expresia poate să exprime, vine să dea sens clipei și prezentului, umple de speranță ceea ce e nesta-tornic, aruncă o lumină nouă asupra vieții însăși care trăiește din prezent, dar mai ales din viitor.

Prezența persoanelor consacrate în Biserică și în societate sunt purtătoare de acest mesaj non verbal care interpelează interlocutorul: „Ce i-a de-terminat pe acești oameni să renunțe la tot pentru a urma această cale?”. Răspunsul îl poate oferi fi-ecare persoană consacrată atât prin cuvânt, des-tăinuind chemarea dintru început, acel ceva sau mai degrabă Cineva care oarecând i-a atins sufle-tul, promițându-i o cale diferită, nouă, în sclipirea unui înțeles nou, pentru o viață nouă îmbrăcată în frumos, dar mai ales aceiași explicație o poate da prin vorbă, atitudine, gest și faptă. Asupra acestui din urmă tip de răspuns ne conștientizează Papa Francisc prin mesajul său adresat persoanelor consacrate cu ocazia anunțului și pregătirii anu-lui pastoral. În scrisoarea circulară Bucurați-vă, păstorul Bisericii Universale spune: „Voiam să vă spun un cuvânt și acel cuvânt este bucurie. Tot-deauna, acolo unde sunt persoanele consacrate, seminariștii, călugării și călugărițele, acolo este bucurie. Este bucuria prospețimii, este bucuria urmării lui Isus. Este bucuria pe care ne-o dă Spi-ritul Sfânt iar nu bucuria lumii. Dar unde începe bucuria?”

Începem așadar, anul pastoral și cu acest gând și intenție, de a căuta răspuns la această întreba-re, întrucât ea ne privește pe toți. Cei care cunosc deja răspunsul să împărtășească și altora din experiența parcursului pentru a înmulți bucuria în familie și în comunitatea bisericească.

De asemenea, acest an pastoral ne sugerează gândul bun al rugăciunii atât pentru perseverența și statornicia în mărturisire a persoanelor con-sacrate, cât și pentru descoperirea noilor vocații. Părinții credincioși se bucură mult atunci când unul din fiii sau fiicele lor urmează calea slujirii totale și cel mai adesea ea este chiar rodul sau răs-punsul Domnului la rugăciunile lor. Comunitățile

2

Fragmente liturgice

În cartea „La luz apacible”, Luis de Whol redă un dialog interesant dintre Sfântul Toma de Aquino şi sora lui Marotta... La un moment dat, ea spune:

„- Trebuie să fie foarte greu să fii călugăr sau călugăriţă.

El i-a zâmbit:

- Crezi? Multe tinere caută să apară frumoase pe dinafară şi, încercând aceasta, renunţă la a fi pe dinăuntru. Călugăriţele, în schimb, caută să fie frumoase pe dinăuntru şi, încercând aceasta, se înfrumuseţează în toate aspectele.

Ea scutură din cap a îndoială:

- A fi călugăriţă presupune a căuta sfinţenia şi trebuie să ai multe virtuţi pentru a fi sfânt.

- Este tocmai invers, Marotta – a spus Sfântul Toma foarte serios. A fi sfânt înseamnă să iubeşti mult. Virtuţile sunt doar consecinţa acestei iubiri.

Sfințenia omului este o participare din sfințenia lui Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8). Defectele sunt pecetea creaturii. Iubirea este pecetea lui Dumnezeu”.

M-am străduit să identific un semn material al acestei peceţi a lui Dumnezeu și cred că am reușit să îl găsesc, cu specificul său, în fiecare treaptă vocațională: este vorba de tunderea părului, ca rit sacru. Cei mai puțin familiarizați cu ceremoniile și simbolistica liturgică, probabil se vor scandaliza și vor replica ironic: Despre ce vorbim acum, despre o vizită la frizer? Nu, dragii mei, vorbim despre vocație și jerfă, ritualul propriu-zis fiind semnul acestei jertfe.

Copii ai lui Dumnezeu: aceasta este prima treaptă, prima vocație, și se împlinește în Taina Sfântului Botez, când se aplică și prima tundere rituală, care conferă noilor membri ai Bisericii lui Hristos binecuvântare, lumina înțelepciunii Spiritului Sfânt, deschidere spre

Privind spre chipul îngeresc

parohiale care sprijină și recunosc viața consacra-tă ca și dar vor cere mereu Domnului acest dar și își vor aduce contribuția la trăirea vieții creștine în această dinamică a dăruirii de sine ca răspuns dat Domnului la darul pe care ni-L face în Isus Hristos.

Vă dorim tuturor Sărbători binecuvântate și un An nou îmbelșugat în daruri!

†Vasile

3

Fragmente liturgicegândul cel bun și spre împlinirea poruncilor, cu alte cuvinte un prețios bagaj spiritual care să îi ajute să dobândească viața veșnică, precum rostește preotul în rugăciunile care însoțesc acest ceremonial cuprins în Euhologhion:

„[...] Însuţi, Stăpâne, cel ce prin vasul alegerii tale Pavel Apostolul, ne-ai poruncit ca toate spre mărirea ta să le facem, pe robul tău (N) care a venit să facă începutul în a-şi tunde părul capului său, binecuvântează-l, împreună cu naşul lui şi le dă lor ca totdeauna să gândească întru legea ta şi să facă cele bine plăcute ţie. [...] Precum prin proorocul Samuel ai binecuvântat pe împăratul David, binecuvântează şi capul robului tău acestuia (N) prin mâna mea a păcătosului, luminându-l cu Spiritul tău cel sfânt; ca sporind cu creşterea şi cărunteţile bătrâneţelor, ţie mărire să-ţi înalţe, şi să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii sale.”

Oameni în slujba Altarului: este a doua treaptă, despre care pot să vorbesc în deplină cunoștință de cauză, pentru că marchează momentul intrării candidatului la viața consacrată în rândul clericilor, numită îndeobște și tunsură clericală. În Biserica noastră această tundere se aplică înainte de prima hirotesie, cea a citețului și a cântărețului, chiar la începutul oficiului, iar originea ei o găsim în Vechiul Testament, unde citim că se administra leviților din serviciul Cortului Mărturiei (Numeri 8,7), simbolizând consacrarea în slujirea Domnului. Rugăciunea rostită de arhiereu în acel moment se referă la alegerea divină și se cere ajutor ceresc pentru ca noul cleric să corespundă înaltei chemări: „Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, alege pe robul tău acesta (N) şi-l sfinţeşte pe el, şi-i dă lui să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-l pe dânsul în viaţă curată...”

Chipul îngeresc: tunderea în monahism este a treia treaptă și apogeul desăvârșirii. Calea se îngustează, este un tărâm rezervat celor care – primind ca porunci sfaturile evanghelice – lasă lumea pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu, așa cum se spune în rugăciunea din Rânduiala tunderii în monahism prezentată în Evhologhiul Barberini gr. 336 (sec. VIII):

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit a fi vrednici de Tine pe cei care au părăsit toate cele lumeşti, rudenii şi prieteni, şi au urmat Ţie, primeşte şi pe robul Tău (N), care s‑a lepădat de toate

acestea, după sfintele Tale porunci, şi‑l povăţuieşte în adevărul Tău pe dânsul, care cade la Tine cu ne‑abatere. Îngrădeşte‑l pe dânsul cu puterea Sfântului Tău Spirit, ca să nu poată lucra împotriva lui toată meşteşugirea cea potrivnică, dăruindu‑i răbdare, ca bine să‑Ţi placă Ţie totdeauna. Cu ajutorul Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie.”

Prima descriere a Rânduielii este atribuită lui Dionisie Areopagitul. Redactarea acestei lucrări fiind situată de specialiști în secolul V, este considerată cel mai vechi izvor cu privire la tunderea în monahism și descrie ritualul cu destulă claritate: „Preotul stă înaintea sfântului altar, săvârşind invocarea sfinţirii monahale. Iar cel ce se introduce în starea desăvârşirii stă înapoia preotului, neîngenunchind cu amândouă picioarele şi nici cu unul din picioare şi neavând pe cap Scriptura de Dumnezeu dăruită. Ci stă simplu, lângă preotul ce săvârşeşte sfânta lucrare a invocării tainice asupra lui. După ce a săvârşit aceasta, preotul, venind, cel ce se sfinţeşte, îl întreabă întâi dacă renunţă nu numai la toată viaţa împărţită, ci şi la închipuiri. Apoi îi descrie lui viaţa atotdesăvârşită, arătându-i că trebuie să se ridice peste cea mijlocie. Acestea toate mărturisindu-le cel ce se sfinţeşte, preotul îl pecetluieşte pe el cu semnul crucii, apoi îl tunde, pomenind ipostasul întreit al dumnezeieştii Fericiri. După aceea îl îmbracă cu altă îmbrăcăminte şi, sărutându-l împreună cu alţi sfinţi bărbaţi câţi sunt de faţă, îl împărtăşeşte cu Tainele dumnezeieşti.”

Observăm că, din textul areopagitic, putem identifica momentele importante ale oficiului:

- rugăciunea de invocare, făcută de către preot;

- ispitirea publică, constând într-un șir de întrebări și răspunsuri care să-i convingă pe cei prezenți cu privire la vocația monahală a candidatului,

- rostirea făgăduinţelor;

- tunderea propriu-zisă, cu invocarea Preasfintei Treimi;

- îmbrăcarea în haina monahală;

- sărutarea frăţească, exprimând comuniunea de credință și de viețuire după aceleași principii;

- împărtăşirea cu Sfintele Taine.

4

Cuvântul Scripturii

Lc. 9,57-62: „Pe când erau pe drum, un om i-a zis: «Doamne, Te voi urma oriunde vei merge”. Isus i-a răspuns: «Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi: dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul».

Altuia i-a zis: «Vino după MINE!». «Doamne, i-a răspuns el, lasă mai întâi să mă duc să îngrop pe tatăl meu». Dar Isus i-a zis: «Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu».

Un altul a zis: «Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă» întâi să mă duc să-mi i-au rămas bun de la ai mei». Isus i-a răspuns: «Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu».

Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru sufletele care au ales chipul îngeresc, îl rugăm ca – în Anul Vieţii Consacrate – să cheme la slujire cât mai multe persoane alese, dispuse să se ofere Domnului cu generozitate, după cuvântul

Apostolului Petru: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat” (Matei 19, 27).

Pr. can. Emil GÎrboan Protopop

Chemarea Domnului

Din primul verset al pericopei citite, aflăm că „Isus era pe drum…”. Evanghelistul Luca ne spune și încotro se ducea Isus: „Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă spre Ierusalim” (Lc. 9,51), adică, drumul patimilor, drumul spre Jertfa Supremă pentru mântuirea lumii.

În acest context, un om plin de entuziasm s-a adresat lui Isus cu cuvintele: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge”. Iată, ce cutezanță grozavă! Teribilă angajare, să optezi pentru o ucenicie totală. Se pare că omul

acesta n-a cunoscut prețul uceniciei de pe Via Dolorosa, că drumul spre Ierusalim duce la suferinţă.

Tocmai de aceea Isus ține să-l avertizeze că pentru a-L urma nu-i suficient entuziasmul. Iată ce-i zice: „Vulpile au vizuini…”, adică au un loc al lor, au un adăpost unde să se adăpostească de prea marea fierbințeală a verii și unde să se ferească de intemperiile iernii. Şi Isus continuă: „Păsările cerului au cuiburi…”, adică au o casă a lor, au un cămin a lor. În schimb

„Fiul omului n-are unde-şi odihni capul”.

Acestea sunt condițiile și prețul uceniciei îi spune Isus. Ești pregătit, ești gata să vii cu Mine la cruce? Ești gata să renunți la o viață comodă, la dragostea de confort? Ești gata să renunți la dreptul de a avea un cămin? Ești gata să renunți la bucuriile pe care le generează viața de familie?

Dar se pare că dragostea de a-L urma pe Isus s-a stins, s-a topit în fața dragostei de confort și de bucuriile pe care le

5

În Lumina Icoaneigenerează un domiciliu stabil.

M-am străduit să-l caut pe acest om pe paginile Sfintei Scripturi și să găsesc ce s-a petrecut cu el. Nu l-am mai găsit. Viața lui s-a stins în anonimat. Entuziasmul nu-i suficient atunci când te socotești să-L urmezi pe Isus. Urmarea lui Isus presupune un cost.

Al doilea caz din pericopa citită este legat de inițiativa lui Isus de a-i propune unuia să-L urmeze: „Vino după mine”. Într-un fel oarecare omul era dispus să-L urmeze pe Isus, dar pe lista de priorități el avea altceva de făcut, căci zice: „Lasă mai întâi să îngrop pe tata”. Dacă tatăl său murise sau dacă avea de gând să aștepte acasă până când acesta va muri, nu are nici o însemnătate. Este firesc și justificat să dăm dovadă de respect pentru un tată decedat sau aflat pe moarte, dar atunci când permitem unei persoane sau lucru să primeze în raport

cu Domnul, acest lucru devine păcat.

Apoi, Isus i-a spus că vestirea Împărăției lui Dumnezeu constituie o urgență și că lucrul acesta trebuie acceptat imediat. Domnul l-a mustrat cu cuvintele: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi predică Împărăţia lui Dumnezeu”. Împărăţia lui Dumnezeu constituie Împărăţia adevăratei vieţi. În slujba ei nu poate intra oricine. În slujba ei intră numai cei vii şi eliberaţi de tot ce este mort: fapte moarte, lucruri moarte și căi care duc la moarte. Când suntem eliberați de tot ce este mort, putem deveni slujitorii vieții.

Un al treilea om dorea să-L urmeze pe Isus dar avea și acesta ceva de făcut „mai întâi”; dorea să meargă acasă și să-și ia rămas bun de la ai săi. El nu s-a desprins încă de familia, de casa și de trecutul lui. Mântuitorul îi spune că n-are „stofă”, că nu-i

destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu. Unul care se uită înapoi trage brazde strâmbe. Cel ce se uită înapoi la casă, la familie, la profesie, atunci nu-i destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu, adică nu-i vrednic pentru slujire.

Iată, că din pericopa prezentată, am putut identifica trei piedici în calea uceniciei, așa cum am văzut că sunt exemplificate în cele trei persoane pe care evanghelistul Luca ni le descrie:

1. dragostea de confort material;

2. profesia şi locul de muncă.3. legăturile de familie şi de

prieteni.În inima noastră se află doar

un singur tron, iar pe locul acela trebuie să domnească fără nici un alt pretext Isus.

Pr. Dr. Simion VOICU

Despre icoana Sfâtului Vasile cel Mare

Adeseori suntem acuzați că ne creăm idoli din imaginile sfinte, că folosim icoane ca semn de carte, că agățăm Rozariu sau diferite metanii şi novene pe retrovizorul maşinii, aplicăm pe telefoanele mobile ca imagine de fond o icoană.

Pe lângă faptul că cunoaștem punctul de vedere a Bisericii, avem la rândul nostru o concepție mai mult ca părere. Le avem pe acestea ca amintire și nu numai ca obiecte ce ne ajută în viață. Biserica ne spune cu claritate cum cultul creștin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi care proscrie idolii. Într-adevăr, cinstirea adusă unei icoane e adresată de fapt celui reprezentat și oricine cinstește o icoană cinstește persoana pictată acolo. Icoanele – după cum știm – nu sunt simple decorațiuni și nu s-au realizat numai pentru primii creștinni care nu cunoșteau scrisul sau cititul. Nu este „Biblia săracilor”, ci înfățișarea trecutului și a viitorului.

6

În Lumina IcoaneiScopul icoanelor nu este ca să împodobească pereții, ci ca să umple spațiul cu prezența sfinților. “Ceea ce cuvântul împărtășește prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine” – spune Vasile cel Mare.

Tema revistei prezente ne îndeamnă la a privi icoana unuia dintre fondatorii vieții monahale. Am ales a prezenta chipul Sfântului Vasile cel Mare pornind de la simbolurile, semnele, culorile și canoanele iconografice. În icoane Sf. Vasile cel Mare apare în general singur, în veșminte episcopale, așezat pe tron sau în picioare. Îl întâlnim și în icoana care îi reprezintă pe Sfinții Trei Ierarhi. În alte icoane Sfântul Vasile cel Mare apare ca monah, fiind ilustrat ca exemplu celor care caută desăvârșirea urmând calea vieții consacrate.

Chipul Sfântului, pictat în icoane, exprimă har și înțelepciune, blândețe și bunătate. Icoanele sale - zugrăvite pe pereții bisericilor, pe zid, pe lemn sau pe vitralii – ne vorbesc în mod tăcut cum marele teolog a apărat dreapta credința, a făurit Sfânta Liturghie, a compus regula monahală. Icoana lui apare de multe ori la intrarea în biserică, chiar lângă ușa de la intrare sau se pictează în altar, în primul registru, alături de ceilalți ierarhi. Dacă o biserică îl are drept ocrotitor, prima icoană din partea dreaptă a iconostasului este dedicată Sf. Vasile. Uneori, apare pictat împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur pe sfintele uși (ușile împărătești), lângă Buna Vestire și/sau lângă cei patru Evangheliști, ținând în mână Liturghiile scrise de ei. În unele biserici, este așezat împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur în șirul icoanei Deisis, înainte de chipurile Sfântului Gheorghe și a Sfântului Dumitru.

Marele Sfânt Ierarh este pictat având drept un trup foarte înalt, drept și slab, cu o față smerită, uscățivă; cu tâmplele adâncite, cu fruntea puțin încrețită, cu umerii obrazului prelungi, cu sprâncene rotunde, ridicate și încrețite, asemenea omului îngrijorat, cu barba lungă și pe jumătate căruntă și pleșuv. Fondul icoanei este întotdeauna auriu. Înfățișând momente din viața sfântului, culoarea devine închisă pentru ca să reiasă mai bine chipul reprezentat.

Culorile ca limbaj simbolic au și rolul de a ajuta ca lumina să poată fi cât mai prezentă în icoane. Este important ca aceste elemente să fie folosite numai după reguli și canoane, oferindu-ne azi posibilitatea de a identifica originea și datarea

sfintelor icoane. Astfel, albastrul este asociat cerului, tainei și vieții spirituale. Culoarea albastră a început a fi prezentă încă din epoca primară. Când în icoane Sfântul Vasile cel Mare nu poartă felonul alb, este îmbrăcat în veșminte episopale de culoarea albastră cu dungi și cruci violete. Aici observăm o referință la pasajul din Sfânta Scriptură în care Moise primește instrucțiuni cum să fie confecționate veșmintele sfinte. (Ieșire 28,5-33). Barba neagră și lungă se referă la viața sa de monah căci în calitatea sa de îndreptar al credinței, al evlaviei și al viețuirii creștinești i-a organizat pe monahi și a redactat reguli pentru ca oricine dorește să trăiască pe deplin viața monahală să o poată face. Culoarea neagră a bărbii și forma îngustă, purtată cu grijă, semnalează faptul că nu a avut o viață pământească lungă (doar 49 de ani).

Fața sfântului pare puțin tristă, severă, cu ochii deschiși și îndreptați spre privitori îndemnându-i a înțelege învățătura sa, plină de dragostea față de Hristos, arătând ce mare importanță are atenția într-un dialog, atât din partea dascălului cât și a ucenicului. Din ochii lui strălucește pe de-o parte măreția științei, iar pe de altă parte o blândețe enormă, dragostea lui Dumnezeu revărsată prin el se spre noi cu fiecare rugăciune compusă de el și rostită de noi. Când Vasile cel Mare apare singur în icoană, ridică mâna dreaptă pentru a binecuvânta, iar când este împreună cu alți sfinți, ne indică Evanghelia, drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a trăi dreapta credință, „cuvântul cunoștinței” și „cuvântul înțelepciunii” (1Cor 12,7). Semnul binecuvântării respectă tradiția, degetele mâinii fiind astfel poziționate încât redau cu fidelitate literele grecești IΣXΣ. Dacă ne gândim la faptul că binecuvântarea este o ierurgie care presupune focalizarea rugăciunii către anumite persoane, acțiuni sau obiecte, binecuvântarea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare vine peste cel care se roagă în fața icoanei, izvorând totdeauna de la Dumnezeu.

Tâmplele adâncite și fruntea puțin încrețită ne indică faptul că Dumnezeu i-a oferit o inteligență mare datorită căreia a devenit un mare și bun învățător al tuturor creștinilor, al întregii Biserici. Sfânta Evanghelie pe care o poartă în mâna stângă nu este o simplă carte, și nu simbolizează doar învățătura. Are pictată pe ea mai multe semne amănunțite care ne dezvăluie și alte lucruri. Bulinele albe sau roz îngrupate în trei reprezintă învățătura despre Preasfânta Treime și lupta lui

7

Interferenţe Biblice

Anul dedicat vieții consacrate intenționează să ne facă pe fiecare dintre noi să reflectăm asupra modului nostru de viață şi mai ales asupra felului cum Îl slujim pe Dumnezeu şi cât timp oferim slujirii aproapelui şi celui sărman cu care se identifică Hristos. Este un timp de har pentru persoanele consacrate, pentru Biserică şi pentru fiecare creştin în parte.

Chiar de la începutul misiunii Sale publice, mesajul lui Hristos are în vedere înnoirea minții spre descoperirea Împărăției lui Dumnezeu care este în noi. Mesajul cristologic se adresează tuturor

oamenilor, indiferent de clasa socială, rasă sau epocă. Este mesajul unui Dumnezeu înveșmântat în milostivire, smerenie și blândețe. De aceea Hristos putea afirma despre Sine: „Luaţi exemplu de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). El predica trăind și practicând aceste virtuți. Prin opera și misiunea Sa, El devine consacratul lui Dumnezeu trimis în lume, după cum ne amintește Sfântul Evanghelist Ioan: „Dumnezeu L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In 10, 36). În El,

subliniază Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1121), se rezumă toate consacrările, în El orice botezat este sfințit și consacrat cu un caracter permanent. Sfântul Luca face o primă referire la consacrarea

Viața consacrată, o dăruire totală lui Dumnezeu

pentru clarificarea acesteia împotriva ereziilor, în special a arianismului. Bulinele verzi și roșii/smarald de pe coperta cărții arată legătura strânsă și învățătura sa privitoare la Spirit Sfânt.

În primele secole ale Bisericii nu s-au folosit imagini pentru a-L reprezenta pe Hristos. Sfânta Scriptură nu ne oferă un portret fidel, dar sfinții, cei care L-au urmat și L-au trăit în ființa lor,

ne înfățișează într-un oarecare fel persoana Mântuitorului. Tot sfinții ne oferă un exemplu viu de cum poate fi trăit Hristos în zilele noastre, în lume sau în viața consacrată.

Pr. Béla PALLAI

8

Interferenţe Biblicelui Hristos prin aducerea Sa la Templu de către Maria și Iosif îndeplinind astfel preceptele Legii Vechi, „ca orice născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului” (Lc. 2, 23). Această prezentare în Templu devine o icoană, o prefigurare a oferirii propriei vieți lui Dumnezeu de către cei ce răspund afirmativ chemării lui Dumnezeu și vocației de a-L mărturisi în Biserică și în lume.

Rămânând la tema și mesajul ce se vrea a fi transmis prin acest număr al revistei, ne vom opri asupra câtorva pasaje biblice rostite de Mântuitorul și transmise de evangheliști. Acestea îi călăuzes pe cei ce au ales să-i slujească lui Dumnezeu fără niciun compromis, pe deplin și în mod liber, promițând Domnului fidelitate și statornicie în trăirea fecioriei, a sărăciei și a ascultării.

Pentru cei care trăiesc aceste promisiuni făcute înaintea lui Dumnezeu, Hristos devine modelul viu și de căpătâi, viața Lui fiind o pildă vie și de urmat. El însuși nu deținea niciun bun material, ba chiar nu avea unde să-și plece capul, după cum afirmă Evanghelia: „Vulpile au vizuini, şi păsările cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul” (Lc. 9. 58). Propovăduiește această dezlipire de bunurile lumești, promițând ceva veșnic, Împărăția lui Dumnezeu: „Și oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată, sau mamă sau femeie sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19.29). Iar această detașare și renunțare la bunurile materiale aduce cu sine o mai mare disponibilitate pentru propovăduirea Evangheliei, într-o lume a urii, a violenței și a persecuției: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi nici traistă, nici îmbrăcăminte nici încălţăminte” (Lc. 10. 2.3). Valoarea acestei virtuți, a sărăciei o arată Isus și prin diferite parabole, în Fericiri, și mai ales prin viața și moartea Sa pe Cruce. În această invitație biblică Dumnezeu ne arată drumul vieții, care vindecă veșnica tendință a lăcomiei. Ne amintește, că dacă vrem să-L urmăm, trebuie să acceptăm cu umilință planul mântuirii.

Trăirea fecioriei constă într-o totală dăruire a trupului și a sufletului în mod liber, pentru a intra în Împărăția Cerurilor în deplină curăție trupească și sufletească. Mântuitorul arată importanța acestei virtuți pentru Împărăția lui Dumnezeu: „...Sunt fameni care s-au făcut fameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu, Cine poate înţelege să înţeleagă” (Mt. 19. 12). Sfântul Pavel, în prima scrisoare adresată

corintenilor, reia și amintește acest mod de slujire al lui Hristos arătând totodată prioritățile celui feciorelnic: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (1 Cor. 7. 32)

Ascultarea își are obârșia în însăși opera mântuitoare a lui Hristos. El îndeplinește această virtute prin întruparea Sa și supunerea față de voința Tatălui: „M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia celui ce M-a trimis pe Mine” (In. 6. 38). Evanghelistul Luca accentuează faptul că Mântuitorul Hristos, copil fiind, era ascultător față de părinții Săi pământești: Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus (Luca 2, 51). Această stare de ascultare înaintea Tatălui Ceresc, Hristos o păstrează până la moarte după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „...ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2, 8). Fiul lui Dumnezeu este prin urmare exemplul absolut de ascultare. Ascultarea rămâne o acțiune a noastră, dar în același timp este un dar de la Domnul primit prin credință.

Dintre numeroasele figuri ale vieții călugărești să amintim doar câteva reprezentative atât în Răsărit cât și în Apus, care indiferent de carisma cu care i-a învrednicit Dumnezeu, aveau ca punct de referință Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Evanghelie și trăit prin cele trei voturi.

Antonie cel Mare, originar din Egipt, cugeta mereu la cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Mt. 19,21). Acestea devin o normă fundamentală pentru el și pentru orice persoană consacrată. Sfântul Francisc din Assisi, fondatorul ordinului franciscan, mărturisea în testamentul său că Dumnezeu a fost cel care i-a descoperit că trebuie să trăiască după învățăturile Sfintei Evanghelii. Într-adevăr sărăcuțul di Assisi, cum era denumit de mulți, avea mereu în minte cuvintele Domnului adresate ucenicilor: „Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale, ci numai toiag. Nici pâine, nici traista, nici bani. Ci să fie încălcaţi cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine” (Mc. 6, 1-2). Sfânta Clara din Assisi spunea că forma de viață al „Ordinului Surorilor Sărace” este aceea de a observa în totalitate Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Hristos. În același spirit, Sfântul Benedict întemeietorul monahismului în Apus, considera Sfânta Scriptură ca și norma dată pentru viața omului.

Consacrarea propriei vieți lui Dumnezeu

9

Viaţa Spirituală

„Ia-mi, Doamne şi primeşte toată liber-tatea mea, memoria, mintea şi voinţa mea toată. Tot ce am sau ce posed e din darul tău. Ţie, Doamne, ţi le înapoiez, toate ale tale sunt, dispune de ele după bunul tău plac, dă-mi nu-mai iubirea şi harul tău şi mi-e de ajuns.”

(Sf. Ignațiu de Loyola)M-am întrebat adesea: Ce este vocaţia? Am pri-

vit în jurul meu încercând să găsesc răspunsuri, am privit atentă la oameni, căutând semnificații pro-funde ale acțiunilor lor, ale expresivității gânduri-lor și sentimentelor, am căutat înțelesurile ascunse din spatele cuvintelor și ges-turilor. Căutam răspunsuri în cele mai ascunse lo-curi deși toate erau „la vede-re”, căci ochii noștri nu sunt e d u c a ț i în a privi adevărata lumină și a-i per-cepe cu adevărat strălucirea.

Vocația! Acel „ceva” primit din mărinimia și iu-birea Creatorului, picătura de încredere pe care ne-a oferit-o când ne-a trimis în lume, flacăra iubirii pe care ne-a oferit-o spre păstrare și împărtășire. Este darul care ne face uni-ci, irepetabili și care ne clădește adevărata ferici-re. Trebuie doar să o descoperim, să o acceptăm

și să o înțelegem. Şi astfel, citind rugăciunea Sfântului Ignațiu de Loyola înțeleg mai bine cine suntem cu adevărat! Suntem oameni liberi, creați cu iubire și încredere, îmbogățiți cu haruri și călăuziți cu blândețe. Suntem înzestrați cu toate calitățile necesare pentru a ne îndeplini misiunea încredințată, avem nevoie doar să ascultăm și să înțelegem corect chemarea. Şi chemarea este una simplă, este chemarea la iubire, căci am primit atât de multe și ni se cere doar puțin.

Dumnezeu nu a căutat oa-meni speciali, nu a ales calități umane pe care noi căutăm cu atât de multă înverșunare să le dobândim în această viață!

Tatăl Ceresc a căutat doar inimi care

să iubească și să își ofere necondiționat disponibilitatea.

S f â n t a Fecioară Maria

este exemplul cel mai elocvent de disponibilitate, de

iubire și de apos-tolat asumat prin acel

răspuns simplu la che-marea adresată de Creator,

dar atât de important pentru în-treaga umanitate: „Fie mie după cuvântul tău!”

M-am gândit de multe ori la înţelesurile pe care le-a dat omenirea dramelor sale: pe copiii

Vocația: Cine ești tu? Cine sunt eu?

devine așadar o icoană vie, o prefigurare a Împărăției lui Dumnezeu, când toți vor fi ca îngerii. Persoanele consacrate sunt la dispoziția tuturor, țin braţele larg deschise pentru toţi, însă îmbrățișarea acestei stări nu este pentru a munci mai mult sau mai puțin, ci pentru a trăi mai profund credința și iubirea pentru aproapele. Concluzionând cu rugăciunea Sfântului Francisc, putem vedea misiunea persoanei consacrate în lume, misiunea creștinului de rând, misiunea mea personală, aceea de a face cunoscută în lume Evanghelia lui Dumnezeu care este o Evanghelie a păcii, a iubirii, a iertării și a speranței:

„Doamne, fă din mine unealta Păcii TaleAcolo unde este ură, s-aduc iubire,

Acolo unde este ofensă, s-aduc iertare,Acolo unde este dezbinare, s-aduc unire,Acolo unde este greşeală, s-aduc adevăr,

Acolo unde este neîncredere, s-aduc credinţă,Acolo unde este disperare, s-aduc speranţă,Acolo unde este întuneric, s-aduc lumina ta,

Acolo unde este tristeţe, s-aduc bucurie”

Drd. Marian SUSA

10

Viaţa Spiritualăcărora le mor părinţii i-a numit orfani, pe soţul care şi-a pierdut soţia l-a numit văduv, soţiei care şi-a pierdut soţul i-a pus numele de văduvă. Dar oare cum se numeşte o mamă care îşi pierde fiul sau fiica? În nici o limbă a pământului nu găsim o descriere sau o noţiune care să cuprindă înţelesul atât de dramatic al acestei pierderi. Şi am înţeles... ea, femeia care şi-a pierdut copilul poartă un sin-gur nume... Maria. Ea, exemplul dăruirii depline, a devenit mama noastră prin asumarea rolului în planul divin al mântuirii noastre.

Au urmat apostolii chemați și aleși nu pentru strălucirea straielor, nici pentru istețimea minții, ci pentru inima lor deschisă și dornică să fie umplută cu iubirea pentru Cristos: „...A aflat pe Fi-lip şi i-a zis lui: Vino după mine” (Ioan 1,44)

Apostolii nu au fost perfecți, nu au conștientizat cu adevărat importanța și semnificația momentu-lui istoric. Să ne amintim doar momentul în care Petru se dezice de învățătorul său –momentul slăbiciunii omenești, căderea omului în păcat, teama care uneori ne limitează speranțele, min-ciuna care ne desfigurează caracterul – cele trei momente în care Petru neagă apartenența sa, neagă evidența. Însă momentul când întâlnește privirea lui Isus, acea privire care nu dojenește, nu reproșează, nu cere și nu se plânge, dar care emană o iubire dătătoare de viață, este clipa dra-mei sale sufletești – examenul de conștiință – care este cel mai mare judecător al propriilor fap-te și gânduri. Şi pentru Petru este „lecția” care îl definește ulterior.

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Bise-rica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezle-ga pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16,18-19). Aceasta este recunoașterea și aprecierea iubirii lui Petru, iubire care șterge neîncrederea, slăbiciunea și lașitatea.

Când inima ascultă șoapta chemării la iubire a lui Isus, ea cunoaște cu adevărat bucuria de a oferi. Apostolatul începe cu ascultarea, continuă cu recunoașterea chemării și se definitivează cu disponibilitatea în împlinirea planului divin. Lian-tul acestor etape este unul singur: iubirea pentru Cristos și pentru semeni.

Ascultarea – ce simplu pare acest prim pas în recunoașterea vocației! Dar nu este! O minte subjugată de gânduri, frământată de căutări și răspunsuri existențiale palpabile, devine neatentă

la subtilitatea de dincolo de cuvinte. Dumnezeu ne dorește ascultători, cooperanți și disponibili în relația noastră cu el și cu întreaga creație și ast-fel, ascultarea este esența celor trei virtuți teolo-gale: credinţa, speranţa şi iubirea. Credința este ascultarea de Dumnezeu, speranţa creştină este învierea lui Isus Cristos, care învinge cel mai mare duşman al omului: moartea. Iubirea este virtutea prin care se realizează unirea deplină cu Dumne-zeu şi prin Dumnezeu cu celelate făpturi: „Dumne-zeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (Ioan 4,16)

Recunoașterea chemării. A recunoaște ceva înseamnă că acel „ceva” este deja cunoscut per-ceperii și înțelegerii noastre. Așa cum copilul recunoaște glasul mamei sale și când îl aude își linștește plânsul, așa și sufletul celui care își caută vocația recunoaște șoapta divină, redobândește pacea și mintea își domolește exuberanța. Este momentul în care dispare orice tulburare, când se găsesc răspunsurile la toate întrebările nerostite, este clipa de regăsire și de armonizare a ceea ce eram, ceea ce ne doream și ceea ce vom fi pe mai departe – „Ne cunoaştem doar când ne aflăm în faţa propriilor noastre limite.” (Paulo Coelho – 11 Minute).

Disponibilitatea – este dăruirea necondiționată, este recunoașterea proprii-lor limite și asumarea lor, este sentimentul de recunoștință și mulțumire pentru darurile primi-te – „Tot ce am sau ce posed e din darul tău” – este măsura credinței și a iubirii noastre. Disponibili-tate fără iubire și empatie nu există! A renunța la tine ca individ, la propriile tale nevoi umane pen-tru a te dărui cu toate harurile primite semenilor tăi, este cel mai complet mijloc de împlinire a po-runcii iubirii.

Omul este precum pasărea colibri: pare mic, pierdut în imensitatea văzduhului, dar inima sa și aripile speranțelor sale bat cu o viteză amețitoare. Măreția sufletului se naște nu din puterea și stăpâ-nirea lucrurilor, ci din iubirea pe care o dăruiește.

adriana GÎrboan

11

Învăţătura Bisericii

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că toți credincioşii sunt egali „în demnitate și în acțiune, egalitate în virtutea cărei toți colaborează la zidirea Trupului lui Hristos după condiția și funcția proprie fiecăruia” (nr. 872). Chiar dacă există slujiri şi vocații diferite, credincioşii sunt egali între ei. acest aspect este foarte importat deoarece ne ajută să înțelegem că în Biserică există o singură categorie de creştini şi indiferent de statutul fiecăruia, cu toții sunt chemați la sfințenie şi la o iubire desăvârşită.

Tema acestui articol abordează cele trei voturi specifice acelor creștini care își consacră pe deplin viața lui Dumnezeu. Există persoane botezate care primesc de la Dumnezeu chemarea de a intra în mănăstire sau într-un ordin religios. În cadrul ceremoniei, de îmbrăţişare a vieţii consacrate, candidatul promite în mod solemn respectarea cu sfinţenie pe durata întregi vieţi a celor trei voturi: curăția, sărăcia și ascultarea.

CurăţiaCurăția călugărilor presupune păstrarea

castității pe durata întregii vieți. Decretul Conciliului Vatican al II-lea (1962-1965) referitor la viața călugărească (Perfectae Caritatis), vorbind despre curăție, afirmă că aceasta „trebuie prețuită ca un dar ales al harului” . Mi se pare foarte important să reținem acest lucru: este un dar de sus care nu este mereu înțeles de toată lumea! Din acest motiv Isus spune că cei care aleg curăția pentru Împărăţia cerurilor nu sunt mereu înțeleși (Cf. Mt 19, 12). Nu este de mirare, așadar, că unii nu înțeleg această vocație. Pentru cei care îmbrățișează viață călugărească însă, păstrarea fecioriei este ceva sublim, înălțător. Tocmai acest dar al curăției conferă călugărilor o puternică libertate interioară care îi ajută să se dedice în totalitate slujirii lui Dumnezeu.

Este de la sine înțeles că promisiunea de a duce o viață feciorelnică nu elimină existența problemelor. Decretul Conciliului îndeamnă persoanele consacrate să se străduiască a trăi cu fidelitate promisiunile făcute cu toate dificultățile care apar, să-și pună toată încrederea în Dumnezeu, să-I ceară ajutor prin rugăciune, să nu se lase influențați de diversele teorii care afirmă că fecioria veșnică este dăunătoare sănătății

(nr. 12). Același decret îndeamnă superiorii

Cele trei voturi călugărești: curăția, sărăcia și ascultarea

12

Sfinţii Părinţiinstitutelor religioase să implementeze iubirea frățească între persoanele consacrate pentru a-i ajuta în păstrarea acestei virtuți4. Cred că prietenia, comunicarea, umorul și buna dispoziție pot fi utile în acest sens.

SărăciaCălugării își asumă sărăcia în mod liber,

renunțând la orice fel de proprietate personală pentru a se putea dărui în totalitate lui Dumnezeu, pentru a-L putea urma oriunde. Sărăcia trebuie să-i conducă pe călugări spre o relație mai profundă cu Hristos. Prin practicarea sărăciei, călugării „participă la sărăcia lui Hristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui să fim îmbogățiți” (nr. 13).

Comoara lor nu este din această lume, ei trebuind să dea o mărturie vie în practicarea concretă a sărăciei, să împartă cu bucurie celor care au mai puțin, să nu trăiască în lux și să evite câștigul exagerat (nr.13).

AscultareaPrin votul ascultării, persoanele consacrate

îi oferă lui Dumnezeu propria voinţă. Cei care se străduiesc să-şi asume pe deplin virtutea ascultării, văd în ascultarea față de superiori ascultarea față de Dumnezeu. Superiorii, prin îndatoririle care le revin față de cei care le-au fost încredințați, trebuie să fie docili Spiritului Sfânt exercitându-și autoritatea în spirit de iubire frățească.

Decretul Conciliului ne ajută să înțelegem de ce ascultarea trebuie situată în contextul misiunii Bisericii (nr. 14). O misiune se primește atunci când ești trimis. În acest fel, Dumnezeu Tatăl a dat

o misiune Fiului trimițându-L pe pământ să facă voia Lui (Cf. In 4, 34; Cf. Evr 10, 7 etc). Mai târziu, Isus îi trimite pe apostoli și ucenici spunându-le să meargă și să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile. Trimițându-i, le dă și harul Său în misiunea pe care trebuie să o îndeplinească. Şi în zilele noastre ascultarea trebuie înțeleasă la fel.

Privită în această perspectivă, ascultarea este ceva măreț, nobil și ușor de urmat deoarece porunca lui Hristos este dată prin intermediul superiorilor. Hristos este Cel care trimite! Dacă cel care ascultă de superiori este conștient că cel care trimite cu adevărat este Hristos, își va pune toată încrederea în harul Lui care îl va ajuta în îndeplinirea misiunii primite. Această încredere este însoțită de o profundă bucurie deoarece a ascultat de porunca Mântuitorului. Ascultarea este și un indiciu al apartenenței la Biserică. Aparținem în mod autentic Bisericii atunci când ascultăm și facem ceea ce ne spune.

Aceste trei voturi au menirea de a le face pe persoanele consacrate să fie cât mai asemănătoare lui Hristos. El este modelul lor. Cu ajutorul acestor voturi, persoanele consacrate își propun a trăi o viață unită cu Hristos, dorind să-L urmeze într-un mod cât mai autentic posibil pe Cel care feciorelnic și sărac (Cf. Mt 8, 20; Cf. Lc 9, 58), i-a mântuit și sfințit pe oameni prin ascultarea sa până la moartea pe Cruce (Cf. Fil 2, 8). Prin dăruirea totală a libertății, voinței și talanților proprii Creatorului și a „golirii” de sine, ei devin instrumente privilegiate prin intermediul cărora Dumnezeu acționează și-și face simțită prezența în această lume.

Pr. Vasile TRIFOI

Scopul și menirea monahului- După învățătura Părinților deșertului -

Fenomenul monahis-mului sau al călugăriei creştine apare pe scena istoriei bisericii nu mai devreme de secolele III-IV, în deşertul Egiptului. Cuvântul monah (gr. mo-nachos) are sensul eti-mologic de „unul”, „sin-gur”, „persoană izolată”,

dar şi sensul spiritual de persoană „unificată” în sine însăşi şi „unită” cu Dumnezeu. Cuvântul călugăr are o accepțiune diferită, cea etimologi-că de „bătrân frumos” (gr. kalos-geron), dar şi cea de maturitate spi-rituală (starea bărba-

tului desăvârşit cf. Ef 4, 13), prin asemănarea cu Hristos.

Apariția primilor monahi a avut loc în contextul unei Bi-serici ce număra circa 7 mili-oane de adepți, dintr-un total de 50 de milioane de locuitori ai imperiului roman. Deși încă

13

Sfinţii Părinţi

minoritară, Biserica era destul de bine organizată, cu ierarhie suficient de răspândită, cu cult, cu disciplină, cu o literatură în plină dezvoltare, iar odată cu edictul de la Milano, din 313, cu libertate religioasă și de evan-ghelizare a păgânilor. În ciuda acestui context optimist-expan-siv pentru Biserică, ia naștere monahismul, ca mișcare inver-să, caracterizată prin „fuga de lume”, ca o reafirmare a faptului că „Împărăția cerurilor nu e din lumea aceasta”. Câțiva creștini egipteni părăsesc marile orașe și sate și merg în pustiu pentrua

împlini în mod desăvârșit un răspuns adecvat, plin de iubire, al omului față de revelarea dra-gostei mântuitoarea Domnului.

Această alegere este cea care îi deosebește îndeobște pe călugări de mireni sau de credincioșii care au rămas să-și trăiască credința în lume.„Fuga de lume” este expresia unei de-cizii interioare, care se articu-lează pe mai multe paliere de sens. Constă într-o îndepărtare fizică șimai ales morală de tot ceea ce este lumesc, nu pentru că creația ar fi rea, ci pentru a ocoli acele realități marca-

te structural de păcat. Fuga de lume nu este echivalentul pără-sirii realităților fizice din care omul prin însăși ființa lui face parte integrantă, ci este o pre-gustare mistică a realităţilor vieţii de apoi (zôê), încă din viața acesta trecătoare (bíos). Călugării fug de lume pentru ca să trăiască contemplativ în sfe-ra spiritului, printr-o continuă detașare de trupescul corupt de păcat; fug de lume pentru ca să ducă o viață solitară, în liniște, departe de preocupările lumeşti și de viața publică în particu-lar „a oamenilor vanitoși și desfrânați”; fug de lume pentru că refuză mentalităţile lumeşti, și încearcă să se convertească (metánoia)la logica evangheli-că; fug de lume pentru ca să as-culte glasul dulce al lui Dumne-zeu, și de aceea renunță cu drag la toate conversațiile omenești și la tot ceea ce-i poate distrage de la rugăciunea neîncetată. În fine, fug de lume pentru a ajun-ge la asemănarea chipului după care am fost creați, „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărba-tului desăvârşit, la măsura vâr-stei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13).

Sfântul Ioan Casian (360-435) intreprinde, împreună cu prietenul său Gherman, ceea ce noi astăzi am numi un de-mers jurnalistic, cu scopul de a afla mai multe despre viața și învățăturile călugărilor din pus-tiul Egiptului. Notele dialoguri-lor purtate cu diverși pustnici se găsesc în lucrarea „Convor-biri duhovniceşti”, unde printr-un limbaj direct înfățișează me-nirea călugărului. Prima dintre

14

Sfinţii Părinţiconvorbiri are ca temă tocmai „scopul și menirea monahului”. Avva Moise, cel cu care poartă acest dialog, subliniază cât de important este ca monahul să-și cunoască motivul și țelul pen-tru care a venit în pustie:

„Toate meseriile sau profesii-le își au un scop, adică un plan și un țel, un punct final către care privind cel ce se îndeletnicește [...] trebuie să depună toate eforturile […] ca să ajungă la acel punct final. Agricultorul își muncește neobosit ogorul,[…] neținând seamă de cheltuielile făcute, pentru că are în vedere recolta viitoare[...]. Așadar, și viața monahală își are un scop propriu un țel al său,[...] pentru care posturile nu ne descura-jează, ceasurile de priveghere nu ne obosesc, meditarea și citi-rea cărților sfinte ne desfătează, iar munca neîncetată, îmbrăcă-mintea sărăcăcioasă, lipsurile și frica de această întinsă pustie-tate nu ne dezarmează. [...]Țelul vieții monahale este Împărăția lui Dumnezeu[...] iar calea, adi-că mijlocul, este inima curată, fără de care îi este peste putință cuiva să ajungă la acel ultim țel urmărit. Așadar, există un scop final [Împărăția lui Dumnezeu], și un scop apropiat [inimacura-tă], adică planul de care trebuie să ne ținem ca să putem ajunge până la punctul final. [...] Țelul nostru este viața veșnică, potri-vit cuvintelor Apostolului care spune: aveţi ca roadă a voastră sfinţenia, iar ca ţel, viaţa veşnică (Romani 6, 22). Mijlocul este deci curăția inimii, sfințenia, fără de care nu putem ajunge la țelul ultim propus, adică la viața veșnică”.

Putem spune că Sfântul Ioan Casian descrie monahismul ca o cale spreviața veşnică, ca dar necondiționat al iubirii dumnezeiești căruia omul îi răs-punde printr-un efort sinergic de curăţire a inimii, a cărei ex-presie concretă este dragostea. Dacă viața veșnică este darul „iubirii nebune a lui Dumnezeu”, călugărul înțelege să răspun-dă crescând în dragostea,prin curățirea ascetică a inimii de gândurile răutății.

„Așadar, se cade să practicăm cele ce urmează, adică postul, veghea, singurătatea, meditația asupra cărților sfinte, pentru scopul principal, adică pentru curățirea inimii, pentru dragos-te [...]. Nu ar fi de nici un folos să le practicăm pe toate acestea, dacă am pierdut ceea ce consti-tuie câștigul principal [dragos-tea], pentru obținerea căruia le-am împlinit”.

Casian subliniază, astfel, un lucru important de reținut pentru o mai bună înțelegere a efortului ascetic, anume că postul, rugăciunea, înfrânarea, lectura Sfintelor Scripturi și alte asemenea nu sunt scopuri în sine, ci mijloace prin care se ajunge la desăvârșirea dragostei, scop imediat al vieții de credință, cât timp „trupul pofteşte împotriva spiritului” (Galateni 5, 17). Scopul final, Împărăția lui Dumnezeu, este darul oferit celor ce au ales să desăvârșească în propria persoană iubirea jertfelnică: „Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8).

Despre modul concret al tră-irii iubirii de către acești Părinți

ai deșertului, mărturie stau nu-meroasele povestioare despre faptele și spusele lor, numite și apoftegme. Una dintre acestea astfel ni-l înfățișează pe același avva Moise:

„Odată, un frate de la Sket-is a greșit. S-a întrunit aduna-rea bătrânilor și l-au chemat pe avva Moise, dar el nu voia să vină. Preotul a trimis după el zicându-i: «Vino, oamenii te așteaptă». El s-a sculat atunci și a venit, cărând în spate un coș găurit plin cu nisip. Uimiți de apariția lui frații l-au între-bat: «Ce înseamnă aceasta, pă-rinte?».Bătrânul le-a răspuns: «Păcatele mele sunt multe ca nisipul de dau pe dinafară și eu nu le văd, dar vin astăzi ca să judec păcatele altuia!». Auzind acestea, nu i-au mai spus nimic fratelui, ci i-au cerut iertare”.

Sau o altă povestire asemă-nătoare ne vorbește despre „câțiva bătrâni care s-au dus la avva Pimen și l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe frați ațipiți la Liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ținem treji?» el le zice: «Eu, când văd un frate ațipind îi pun capul pe genunchii mei și-l odihnesc».

Aceste apoftegme ilustrea-ză nejudecarea aproapelui ca primă expresie a dragostei și constituie unul dintre cele mai des întâlnite îndemnuri ale Părinților deșertului, arătând că iubirea este semnul distinctiv al monahului. Dacă Dumnzeu ne-a iubit primul, în mod gratuit, pare să ne spună Părinții deșertului, se cuvine să răspundem acestei iubiri intrând în aceași Alianță a dragostei, în casa nunții Mi-relui, cu toți frații noștri, mă-dularele sfințite ale Bisericii,

15

Legea Bisericii

„Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se consacre nazireu Domnului, să se ferească de vin şi de bautură tare... În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului” (Numeri 6, 2.8).

Monahismul (din termenul grec μοναχος - persoană singură/însingurată) este o veche practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Isus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă θέωσις), lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Théōsis înseamnă „a deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură” (Sf. Athanasie cel Mare, Cuvant despre intruparea Logosului, I). Un monah (călugăr sau călugăriță) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității și ascultării).

Monahismul creștin apare în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un mod alternativ de a trăi mucenicia. Adesea apariția monahismului în această perioadă este explicată prin schimbările care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului; astfel se pune capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei

care doreau să păstreze intensitatea vieții și trăirii spirituale a creștinismului primelor secole s-au refugiat în deșert pentru a-și petrece zilele în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare, asumându-și asceza ca mod de viață.

Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Israel. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special. Proorocii lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință; proorocii dinainte de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Eliseu, sunt importanți pentru tradiția monastică creștină.

Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict vor pune bazele regulilor monahale în cele două tradiții, cea orientală respectiv cea apuseană, urmând exemplul Părinților deșertului. Biserica s-a îngrijit întotdeauna de susținerea și organizarea vieții monahale, conștientă fiind de bogăția harică revărsată asupra ei prin intermediul celor care o trăiesc.

Conciliul Vatican II, în Decretul despre ecumenism („Unitatis redintegratio 15”), recomandă catolicilor să se folosească cât mai des posibil de bogăția oferită, de către Sfinții Părinți orientali, în acest domeniu; această invitație este adresată mai ales Bisericilor catolice orientale, în care viața monastică înfloritoare de la început s-a transformat ulterior în viață consacrată, angajată în viața apostolică. Legislația canonică în vigoare, pornind de la modul în care viața monastică este percepută în izvoarele canonice ale Bisericii răsăritene, tratează acest argument punând

Călugării în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene

Mireasa Sa. Existența unui mo-nahism autentic poate fi mărtu-ria vie a faptului că Evanghelia nu este nici literă moartă, nici iluzie, nici utopie, ci pregustare a Împărăției ce va să vie cu pu-tere multă.

Există convingerea că viața monastică autentică ar trebui să fie vârful de lance al Noii Evanghelizări a civilizației

noastre, așa cum rezultă din acest Testament al unui călu-găr: „Păcatul urii dezintegrează mai mult decât bomba atomică; dăruirea de sine construiește mai mult decât energia termo-nucleară [...]. Biserica are azi mai multă nevoie de mănăstiri decât de universități. Avem mai mare nevoie de călugări care să repare decât de maeștrii care să

predea.[...] Dați-mi douăzeci de mănăstiri, cum sunt cele fonda-te de Sfântui Sergiu, și vă aduc Rusia la Roma. Dați-mi douăzeci de sfinți ca Francisc de Assisi și vă aduc Anglia în confesional”.

Pr. Florin FODORUŢ

16

In Memoriam!

Una dintre personalitățile reprezentative ale mănăstirii Bixadului, dar şi a rezistenței religioase anti-comuniste este părintele Sălăgean Gavril-Vasile, pe numele său anterior Vasile Fogaşi.

Acesta se naște pe 29 martie 1905 (după alții 20 mai) în localitatea Hotoan, pe atunci jud. Sălaj (azi jud. Satu Mare), în familia lui Vasile Fogași și Terezia. Această familie va oferii Bisericii Române Unite trei călugări: pe Gavril la Bixad, Mihai la Moisei și Bazil la Beiuș. Despre fratele Bazil ajuns la Beiuș știm doar că reușește să se stabilească în Franța unde moare fiind înhumat lângă Paris la Le

Părintele Sălăgean Gavril-Vasile1905-1989

împreună în mod constant perspectiva juridică și cea teologică; actuala normativă se integrează în linia canoanelor (sacri canones) din vechime, care reglementează în mod amplu viața monahilor precum și funcționarea mănăstirilor.

În Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene (CCEO) un număr de 162 de canoane (cann. 410-572), organizate în Titlul XII, tratează Despre monahi şi ceilalţi călugări şi membri ai altor institute de viaţă consacrată; titlul este împărțit în patru capitole: Despre monahi şi ceilalţi călugări; Despre societăţile de viaţă comună după modelul călugăresc; Despre institutele seculare; Despre alte forme de viaţă consacrată şi despre societăţile de viaţă apostolică. Legislatorul păstrează, în linii mari, terminologia folosită de către Papa Pius al XII-lea în Motu Proprio „Postquam Apostolicis Litteris” (1949), evitându-se totuși folosirea unor noțiuni prea puțin conforme cu tradiția orientală (religio, religiosus, religiosa) și preferând termeni mult mai specifici – mănăstire, ordin, congregație.

Codul Oriental consideră viața călugărească ca și o stare proprie de viață, distinctă de cea clericală (tratată în Titlul X, Despre clerici) și cea laică (Titlul XI, Despre laici). În schimb Codul Latin (CIC-can. 573 §2) tratează doar două categorii de credincioși ai Bisericii – clericii și laicii, în timp ce călugării nu formează o categorie aparte în Biserică, starea lor aparținând în mod esențial vieții și sfințeniei Bisericii. În Orient, în ceea ce privește modul de trăire al vieții călugărești, sunt percepute cinci forme de institute de viață consacrată: mănăstiri, ordine, congregații, societăți de drept comun și institute seculare. CCEO preia ideea conform căreia, pentru orientali, la baza vieții consacrate stă viața monahală. De aceea reafirmă și subliniază necesitatea ca monahismul să fie exemplul după care se organizează toate celelalte forme de

viață religioasă. În CCEO, viața consacrată este fie contemplativă fie apostolică; dacă este trăită într-o mănăstire este monahală, dacă este trăită într-un ordin sau într-o congregație religioasă este călugărească.

Întrucât viața monahală trebuie să fie exemplul celorlalte moduri de viața călugărească, Codul Oriental insistă mult asupra dimensiunii comunitare a vieții consacrate, dimensiunea comunitară fiind o caracteristică importantă a vieții monahale. Un institut religios este un loc de comuniune, de trăire în comunitate. CCEO garantează caracterul specific al fiecărui tip de instituție de viață consacrată din Bisericile orientale lăsând la latitudinea lor organizarea specifică prin intermediul statutelor proprii fiecărui institut, în care să se regăsească dispozițiile conforme cu carisma proprie și care să asigure îndeplinirea activităților specifice puse în slujba Bisericii. Termenul grecesc κοινωνία, tradus de obicei ca și „comuniune, participare”, reprezintă esența și sensul creștinismului perceput ca un întreg.

Comuniunea primilor creștini a devenit principiul de ghidare pentru monahismul cenobitic; comunitățile monahale ale Sf. Pahomie și ale Sf. Vasile erau adesea cunoscute sub numele de cenobium sau koinonium, reflectând spiritul unității, comuniunii și slujirii; astăzi, fiecare mănăstire, ordin, etc, se organizează conform dispozițiilor legale generale conținute în CCEO, integrând normele din statutele proprii, astfel încât să participe într-un mod cât mai potrivit la viața Bisericii locale și universale, în spiritul koinoniei.

Pr. Ioan BALEA

17

In Memoriam!

Mesnil Saint-Denis. Celălalt frate mai mare Mihai, născut pe 8 aprilie 1903 devine călugăr la Moisei, dar în 1946 îl găsim la Bixad alături de Gavril, iar în 1948 la Nicula unde, după ancheta Securității și o perioadă de arest, este eliberat și se adăpostește în satul natal la sora lor Florica. Aici călugărul Mihai desfășoară o activitate pastorală intensă în satele din împrejurimi: Pir, Andrid și Dindești, dar se îmbolnăvește grav și moare fiind înmormântat în șura casei părintești pentru a nu trezi bănuiala Securității. Abia în 1991 este deshumat și așezat în capela călugărilor de la mănăstirea Nicula din Cluj.

Cât despre părintele Gavril acesta urmează studiile primare la Hotoan, cele gimnaziale cu probabilitate la Carei, iar cele liceale și teologice la Oradea. Pe data de 21 noiembrie 1931 este admis la călugărie împreună cu fratele său Mihai și va desfășura o activitate pastorală bogată la Bixad. În 4 iulie 1933 depune voturile simple, pe 11 iulie 1937 voturile definitive, iar în 5 aprilie 1931 este hirotonit preot împreună cu fratele său Mihai. În anul 1936 își schimbă numele din Vasile Fogași în Gavril Sălăgean, iar fratele său din Valer Fogași în Mihail Sălăgean.

Până în 1948 părintele Gavril activează în cadrul mănăstirii Bixadului la tipografie, fiind

redactorul a numeroase publicații apărute aici. Traduce cărți, scrie poezie religioasă, articole cu caracter teologic, moral, dogmatic și pe teme de tipic bisericesc. Se ocupă de organizarea pelerinajelor de la mănăstirea Bixadului, este formator și orator deosebit, ține exerciții spirituale și misiuni în parohiile din eparhia Maramureșului pe cuprinsul județelor Satu Mare, Maramureș și Sălaj. Parte din activitatea sa scriitoricească o publică în Calendarul de la Bixad până în 1948 și în revista Cuvântul Adevărului. O altă parte a rămas manuscrisă în posesia familiei nepoatei sale din Baia Mare.

Părintele Gavril rămâne ferm în credință și își intensifică activitatea misionară după cedarea Ardealului de nord, iar după 1946, simțind pericolul comunist, contribuie la trezirea conștiințelor. Pe data de 26 octombrie 1948 părintele Sălăgean Gavril este acuzat că a organizat rezistența împotriva desființării mănăstirii Bixadului și a ocupării acesteia de către Securitate. La cererea expresă a colonelului Czeller Ludovic, căpitanul Retezar Ioan de la Securitatea Oradea și sublocotenentul Földesi Francisc de la Securitatea Satu Mare încep o anchetă dură asuprea câtorva greco-catolici din Bixad bănuiți a fi fost alături de mișcarea de rezistență greco-catolică din

Părintele Gavril Sălăgean (al patrulea pe rândul al doilea de la stânga spre dreapta) alături de părinții și frații călugări în anul 1947

18

In Memoriam!jurul părintelui Sălăgean. Documentele ne permit să reconstituim faptul că locuitorii din regiune erau convinși că trecerea la ortodoxie și acceptarea comunismului însemna trădare. Părintele Sălăgean în mai multe predici avertizase asupra pericolului, iar Securitatea întâmpinase o opoziție fermă din partea credincioșilor de a semna trecerea. Refuzul trecerii îi determină pe cei de la Securitate, într-un proces ținut la Tribunalul Militar Cluj, să condamne la închisoare pe părintele Sălăgean și alți 17 opozanți ai trecerii la ortodoxie. Din sentința Tribunalului Militar Cluj, nr. 2987/948 din 12 ianuarie 1949 reiese că părintele Sălăgean a primit cea mai mare pedeapsă (2 ani pentru instigare publică și 1 an pentru instigare la rebeliune). Din grupul de rezistență au făcut parte în acest proces călugării: Leon Bob, Lelea Dumitru, Vicențiu Vasile, precum și credincioșii: Bumb Alexa, Tătaru Vasile, Bercea Gheorghe, Doda Vasile, Şomlea Gheorghe, Ştefuţ Dumitru, Pop Simion, Mare Maria, Finta Tatsia, Tătaru Floarea, Conta Irina, Cuc Irina, Finta Maria. Părintele Sălăgean și Leon Bob sunt obligați să plătească cheltuieli de judecată de 5000 lei iar ceilalți câte 1000 de lei. Părintele Gavril este judecat în lipsă pentru că, în toamna anului 1948, înștiințat de un credincios din Oaș că urmează să fie arestat, părăsește mănăstirea la îndemnul călugărului Leon Man și se refugiază în munți unde, timp de 2 ani, reușește să scape de urmărirea Securității. Nu o dată, a fost pe punctul de a fi prins în timp ce celebra liturghia în diverse parohii din Oaș. Se pare că agenții Securității, infiltrați printre credincioși, s-au temut să-l aresteze în timpul liturghiei pentru a nu provoca revolta acestora. După 2 ani este prins și întemnițat la Satu Mare. Este eliberat dar, după numai câțiva ani, este rearestat pe data de 13 august 1956 și condamnat de Tribunalul Militar Cluj, Regiunea III, la 10 ani închisoare corecțională pentru activitatea sa de apostolat, prin sentința nr. 1202/1957. Tribunalul reține în seama sa delictul de instigare publică. În sentință mai sunt prevăzuți doi ani de închisoare corecțională și doi ani interdicție corecțională pentru delictul prevăzut de art. 256 al. 1 și 11, combinat cu art. 58 Codul Penal. Părintele Gavril înaintează recurs la sentința de 10 ani, dar acesta va fi judecat abia în august 1957 când, în baza Deciziei nr. 467/29 august 1957 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem, recursul este respins, rămânând în vigoare pedeapsa de 10 ani

dată de Tribunalul Militar Cluj. Din mărturiile pe care le deținem a fost închis la Gherla, Aiud, dar după unele mărturii și la Pitești și în alte centre de detenție. Este eliberat din Penitenciarul Gherla pe data de 22 iunie în 1964 împreună cu toți deținuții politici în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 310/16 aprilie 1964. După eliberare rămâne un timp la Cluj, apoi se stabilește la Baia Mare la nepoata sa. Aici desfășoară o bogată activitate pastorală clandestină, legată de credincioșii greco-catolici dar și de călugării de la Bixad.

Activitatea sa pastorală a fost atent urmărită de Securitate, în acest sens exemplificăm doar cu un document „strict secret”, din 27 aprilie 1973, când Securitatea Baia Mare prin lt. col. Ardelean A., adjunctul șefului Securității Maramureș și maiorul Ghișa T., adjunct șef serviciu, solicită Securității din Satu Mare să fie verificați călugării Sălăgean și Marina pentru difuzarea de materiale greco-catolice dactilografiate. Din document rezultă că părintele Sălăgean refuzase, cu toate intimidările, să spună de cine a fost ajutat în dactilografierea și difuzarea copiilor materialelor amintite, iar securiștii băimăreni bănuiau o colaborare cu părintele Gheorghe Marina de la Pomi cum reiese din dosarul CNSAS nr I 151675 vol. II. fila 35 (Dosar de Urmărire Informativă - DUI - „Egumenul”).

Moare în 1989 cu puțin timp înainte primirea libertății Bisericii Române Unite. Actul său de deces datat 16.10.1989 poartă numărul 299/1989 și a fost eliberat de IPJ Maramureș.

Părintele Sălăgean lasă în conștiința credincioșilor o serie de poezii precum: Astăzi toţi săltăm de bucurie; Azi Măicuţa ni se duce; Consacrare la Maria; Din splendorile de Sus; Dorul inimii divine; După groaznica furtună; Isus cel răstignit; În grija Tatălui; Modestia floare rară; Naşterea Ta, Preacurată; Noapte sfântă; O, de trei ori fericită Cruce!; O, Marie, Maică Sfântă; O, Măicuţă Sfântă (Fiii lacrimilor tale); Ochii Maicii Domnului; Răsună clopotele-n sat; Toate pentru Tine; Tu cine eşti?...; Veşnicia fericită; Vii. O! Prunc Preascump Isus, pe-un pământ de plângeri...; etc., majoritatea poeziilor fiind puse pe note muzicale de părintele și prietenul său Gheorghe Marina (1908-1989) şi cântate și azi de credincioșii greco-catolici români și nu numai atât din țară cât şi din străinătate.

Pr. Ioan TÎMBUş

19

Crâmpeie Istorice

Politica de îngrădire a drepturilor fundamen-tale ale omului este o componentă a fiecărui regim totalitar. Este pri-oritar acest lucru în in-ocularea unor concepții noi potrivite cu doctrina şi aspirațiile fiecărui re-gim. În România, instala-rea comunismului s-a re-alizat folosind teroarea şi minciuna ca instru-ment în eliminarea ad-versarilor. După instala-rea regimului comunist la 6 martie 1945, pentru o mai bună absorbție a noii ideologii şi corecta-rea indivizilor oponenți, a fost inventat concep-tul de ,,reeducare” prin tortură, a celor care nu se puteau adapta noilor realități.

În acest proces de schimbare a societății în ,,democrație populară”, România a fost transformată într-un imens penitenciar, un gulag după modelul sovietic, în care s-au aflat nu numai oameni politici sau oponenți ai regimului ci și personalități religioase; episcopi, preoți, călugări, persoane care prin refuzul lor de ași trăda convingerile religioase au fost catalogați reacţionari sau duşmani ai poporului. Închi-soarea sau penitenciarul, sunt în esență locuri în care sunt reeducați infractorii, însă odată cu noul regim, au devenit locuri de teroare fizică și psihică pen-tru cei care nu agreau noua so-cietate.

Acest sistem concentraționar putem sa-l grupăm în trei cate-gorii, având drept criteriu sco-pul urmărit. În prima categorie putem amintii spațiile de an-chetă și ,,depozit” folosite de Se-curitate, Ministerul de interne, sau sediile acestora din întreaga țară. Al doilea grup îl reprezin-tă penitenciarele de tranzit sau ,,centrele de triere”. În această categorie intră Jilava, Rahova, Buzău, etc. Din a treia categorie fac parte cele în care se ispășea pedeapsa politică, cum ar fi: Aiud, Gherla, Pitești sau Sighet.49 Pentru prelații Bisericii Catolice arestați și întemnițați, au fost folosite am putea spune un al patrulea grup concentraționar, însă cu un specific aparte; mă-năstirile ortodoxe, Căldărușani, Dragoslavele sau Cocoș, trans-formate peste noapte în lagăre. După aceste locuri de extermi-nare urmează altele ,,la lumina zilei”, lagărele de muncă forțată sau domiciliile obligatorii. Între aceste locuri de exterminare, penitenciarul Sighet denumit în limbajul codificat al Minis-terului de Interne ,,colonia de muncă Dunărea”, a avut un rol aparte. Aici, în intervalul mai 1950 – iulie 1955, a fost izola-tă și în mare parte extermina-tă, elita societății românești din perioada interbelică. Printre cei încarcerați și morți aici se nu-mără și cei patru episcopi ca-tolici; trei greco-catolici și unul romano catolic, care așteaptă în-vierea, împreună cu mulți alții, în același Cimitir al Săracilor.

Biserica, dincolo de factorul ideologic, pentru acțiunile ei sociale și umanitare, se bucura de prestigiu în societatea ro-mânească, de aceea eliminarea sau subordonarea ei necesita

o politică abilă, bine plănuită. Dacă în 1945, războiul mondi-al se termina, pentru Biserică războiul era la început. Urmând modelul sovietic guvernul de la București, un satelit al celui de la Moscova, va începe campania de denigrare a Bisericii Catoli-ce de ambele rituri, proliferând diverse acuze la adresa Vatica-nului, a Papei și celor în comu-niune cu el. Trebuie să precizăm că interzicerea Bisericii Catolice în România, a fost o directivă so-vietică, aplicată fără crâcnire de guvernul român, așa cum cereau cei de la Moscova. Spre sfârșitul anului 1946, în cadrul Consi-liului pentru Biserica Ortodoxă Rusă, Kremlinul a formulat pro-gramul de lichidare a Bisericii Greco Catolice din Uniunea So-vietică. Acest program cuprin-dea lupta contra Vaticanului iar aplicarea lui, în mare parte a fost folosit și în țările satelit ale Moscovei; România, Cehoslova-cia sau Iugoslavia. În executarea acestui ordin, în România s-au implicat comuniștii locali; Ghe-orghe Gheorghiu - Dej , Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș.

III. 1. Anul 1945 sau ,, începu-tul sfârșitului ”

Pentru poporul român, sfârșitul războiului în 1945 n-a coincis cu instalare în țară a unui climat de pace și liniște. După suferințele și mizeriile rămase în urma conflictului armat, româ-nii se vor confrunta cu mizeriile și suferințele ,,războiului ideo-logic”, odată cu instalarea la 6 martie a regimului comunist. În-tre atacurile pregătite și lansate de comuniști împotriva tuturor opozanților, s-a aflat și Biserica Catolică. Atacurile împotriva ei

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco–Catolice (I)

20

Crâmpeie Istoriceîncep odată cu reorganizarea Ministerului Cultelor, în fruntea căruia se afla preotul Constantin Burducea (poreclit când cu stea-ua când cu crucea). În noua sche-mă a ministerului, Biserica Cato-lică era divizată în mod arbitrar după rituri și naționalități; gre-co-catolică și romano-catolică. Acest lucru era în dezacord cu legile în vigoare ale statului și cu Concordatul semnat de sta-tul român. Prelații catolici de ambele rituri adresează minis-trului Burducea un memoriu, în care cer reînființarea Direcţiei Cultului Catolic, argumentând că împărțirea pe criterii de rit sau naționalitate contravine le-gilor și realității; și în cazul cul-tului ortodox sunt naționalități și rituri (armean-gregorian) dar ei nu sunt divizați ci stau sub aceeași Direcţie Ortodoxă. Memoriul este semnat de doi episcopi romano-catolici, unul greco-catolic și alți clerici. Nu cunoaștem exact reacția celor de la minister, însă ne putem da seama de rezolvarea unor astfel de cereri, din ansamblul proble-melor legate de Biserică în acele timpuri, adică orice demers care nu corespundea noii politici, era fără nici un răspuns sau rezolva-re.

Un alt episod, consumat în în-cercările tot mai grele prin care trecea Biserica Greco –Catolică, a fost alegerea unui nou mitro-polit. După moartea Mitropoli-tului Alexandru Nicolescu la 5 iunie 1941, scaunul mitropo-litan de la Blaj a rămas vacant. Din cauza războiului și la suges-tiile Sfântului Scaun, data ale-gerii unui nou mitropolit a fost amânată. În cursul lunii martie 1945, electorii Bisericii Româ-ne Unite au fost convocați pen-tru alegerea noului mitropolit, și a fost ales Alexandru Rusu,

episcopul Maramureșului. Con-form canoanelor, rezultatul este comunicat Sfântului Scaun, care confirmă noul mitropolit și cere recunoașterea lui de către Gu-vernul României. Dar guvernul proaspăt instalat la București în 6 martie, refuză numirea noului mitropolit. În tratativele pur-tate între Vatican și București în această chestiune, guvernul

Groza s-a arătat intransigent. Refuzarea numirii noului mitro-polit nu se făcea doar pentru a lăsa vacant scaunul de la Blaj, ci în desfășurarea evenimentelor, guvernul avea clar intenția de a suprima Biserica. De altfel însuși Petru Groza, fiu de preot orto-

dox, era adeptul ,,reîntregirii” Bisericii Ortodoxe prin îngloba-rea silită a Bisericii Române Uni-te.53 Față de guvernul lui Groza, Sfântul Scaun a practicat o po-litică de ,,prudență”, solicitând Nunțiaturii din București, pe cât posibil, limitarea contactelor cu membrii executivului. Un mo-ment delicat al relațiilor diplo-matice cu Sfântu Scaun s-a de-

rulat în primăvara anului 1946. Atunci guvernul a demarat așa numitul Proces al marii trădări, intentat lui Antonescu și colabo-ratorilor săi. S-a încercat atunci implicarea nunțiului Andeea Cassulo și implicit a Sfântului Scaun, despre care se spunea că

PS RUSU în timpul unei celebrări arhierești

21

Evanghelia în Artă

Mulți dintre Sfinții Părinți îi invitau pe mi-reni să se alăture călu-gărilor pentru a învăța de la ei cum să se roage. Mai mult decât prin cu-vinte, călugării vorbeau aproapelui prin atitu-dinea lor de viață. De asemenea, pentru că oa-menii aşteaptau de la ei sfaturi, cum să rămână într-o stăpânire de sine în chiar mijlocul furtu-nilor, monahii au făcut din răspunsul la aceas-tă întrebare țelul vieții lor. Să ne gândim numai la viața cuviosului Anto-nie cel Mare, părinte al deşertului, care până să ajungă la ajutorarea su-fletelor a purtat o luptă cumplită împotriva ispi-titorului.

Doamne îndură-te! sau spiritul unei promisiuni de viațăConsiderații pornind de la Retablul de la Issenheim

Ispitele Cuv. Antonie cel Mare, 1512 – 1516, detaliu din Retablul dedicat Sf. Antonie cel Mare, Muzeul Unterlinden, Colmar.

ar fi susținut moral regimul fas-cist a lui Antonescu. Însă foarte diplomatic Vaticanul a numit un alt nunțiu, la 21 mai 1946, în per-soana lui Gerald Patrick O’Hara, aplanând tensiunile pentru un timp. Una din caracteristicile tu-turor sistemelor totalitare este aceea de a suprima orice fel de cultură sau manifestare colec-tivă, care nu intră sub controlul statului. Se contura astfel pre-ludiul persecuțiilor și ideea că norii negrii peste Biserică vin de la Răsărit, și nu lumina așa cum Evanghelia pronunța de aproa-pe două milenii.

După cele petrecute în Uniu-nea Sovietică că Bisericile Greco

Catolice, era tot mai clar ce avea să urmeze în România. În 1947, anul marcat de vizita în România a Patriarhului Alexei al Mosco-vei, se vor înteții atacurile și inti-midările la adresa preoților gre-co-catolici. Unii dintre ei vor fi arestați în cursul acestui an, însă nu pe considerente religioase în această perioadă, ci politice. În luna iulie 1947, are loc dizolva-rea P.N.Ț. – ului, cu urmări ne-gative și pentru Biserica Greco Catolică, deoarece mulți dintre preoți erau implicați în politi-ca de partid, activând în diver-se organizații locale. Tot în vara anului 1947, ierarhia greco-ca-tolică simțind pericolul care se apropie, își pregătește slujitorii

prin întâlniri de rugăciune, aver-tizând în același timp pericolul persecuțiilor care ar putea avea loc. Episcopul de Cluj - Gherla Iuliu Hossu, a cerut preoților săi să apere Biserica, deoarece regi-mul comunist, prin unele acțiuni caută să o desființeze, reîntre-gindu-o cu cea ortodoxă.

Pr. Dr. Vasile IUSCO

22

Evanghelia în ArtăFaimosul retablu renascentist

de la Issenheim, actualmente în Muzeul Unterlinden (Colmar), opera lui Matthias Grünewald (1475cca. – 1528) prezintă în unul din panourile sale sale asaltul demonilor asupra cuvi-osului Antonie cel Mare (fig.1). Mesajul pictorului german este acela că nimeni nu scapă teafăr din această înfruntare și lup-tă crâncenă, din toată aceas-tă dezordine, fără rugăciune. Dezordinea cumplită este însuși iadul. Fețele monștrilor sunt de fapt niște chipuri umane schi-monosite fără voia lor. Şi totuși, în toiul acestei violențe teribile Antonie rămâne un om, imagi-ne a lui Dumnezeu, dincolo de orice schimonoseală. Acea carte veche din colțul din stânga jos, din care un diavol cu picioare de gâscă smulge paginile arată că tot ceea ce facem, orice acti-vitate umană, Biblia însăși poate fi terfelită însă când Scriptura pătrunde în interiorul omului, și ea are nevoie de acest pământ, ea nu mai poate fi lepădată.

Pe un alt volet al aceluiași retablu, o intimitate deosebită învăluie scena Nașterii Mântu-itorului când pruncul venit pe pământ este reprezentat de pic-tor în veșminte zdrențuroase ținut în brațele Fecioarei Maria așezată pe un pat la fel de să-rac. În această atmosferă simplă și intimă Fecioara are un chip aproape țărănesc ea neavând ni-mic în comun cu alura fină a Ma-donnelor contemporanului său Peurgino. Lipsa din compoziție a sfântului Iosif este mai degra-bă o alegere a lui Grünewald el voind să sugereze că totul în această scenă se consmă între mamă și fiu. Retablul este domi-nat de Hristosul devenit pentru om Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul. El, despuiat în pro-

pria sa umanitate pe cruce este același fiu al Mariei în trupul firav din scena Nașterii.

Accentuarea trupescului se vede cel mai bine în panoul Răstignirii din același retablu. Grünewald este preocupat ca imaginile sale să aibă o aderență la istorie deoarece „orice re-prezentare nu este niciodată în afara timpului, pentru că me-reu ea este acolo unde se află trupescul” (M. Merleau-Ponty L’œil et l’esprit, Gallimard, p. 81). Înțepenind pentr o cli-pă personajele sale în mijlocul vârtejului, pictorul obține prin monumentalitatea personajului central perfecțiunea unei icoa-ne. Paradoxal, imaginii îi revine și o funcție vindecătoare, senti-mentul tihnei fiindu-i comunicat privitorului, de altfel retablul însuși a fost destinat unui spital mănăstiresc cu menirea de a re-conforta și de a susține.

Multe dintre compozițiile lui Grünewald sunt învăluite într-o atmosferă de nocturnă. Noap-tea pe care el o înfățișează în compozițiile sale este noaptea cunoscătorilor, a lui Ioan Bote-zătorul care-l indică cu indexul negreșit pe Hristos, a Mariei, a în-gerilor, a celor câțiva, a lui Anto-nie bineînțeles. Privind la noap-tea acestor personaje înțelegem sensul citirii profețiilor nu ca pe o carte ca oricare alta ci ca pe o carte plină de înțeles pă-trunsă de spiritul unei promi-siuni. Numai în această lumină se înțelege perseveranța cuvi-osului Antonie de a merge îna-inte, în pofida curselor tot mai înverșunate ale vrăjmașului, spre biruința în Hristos. Marele poet francez H. Michaux arăta importanța acestui drum către neclintire în mijlocul furtunii spunând că: „există două feluri

de « dincolo-de-noi», iar acolo nu ajungem decât printr-un vâr-tej puternic, ajungând într-o altă lume care este ea însăși un vâr-tej, dar în chiar mijlocul acestei furtuni, acolo se poate respira și viața se găsește în plinătatea ei.” (Les grandes épreuves de l’esprit, Tome III, p. 422). Chemarea la viața călugărească este așadar chemarea la descoperirea unei plinătăți iar Ava Poemen spunea și el: „Voi merge acolo unde este multă trudă, numai acolo mă voi odhini”.

Dar ce este toată această tru-dă dacă nu tocmai angajamen-tul dârz al monahului pentru contemplație? Rugăciunea stă-ruitoare umple timpul călugă-rului și arată înspre liturghie ca înspre izvorul ei. Timpul mona-hilor este prin excelență unul euharistic, el nu se măsoară în ore, în minute și secunde ci, așa cum citim în prima regulă de viață monastică a Avei Paho-mie din Egipt, în coșul cu pâine pe care călugărul îl avea cu sine în deșert și care atunci când se termina era semnul că trebuie să se întoarcă la obște pentru a participa la sinaxă. El mergea pentru a trăi împreună cu comu-nitatea euharistia duminicală și se întoarcea înapoi cu merinde trupești și sufletești. Tot restul timpului era umplut de o rugă-ciune de așteptare pentru a se întoarce la izvor.

Viața consacrată are și astăzi menirea de a arăta Bisericii că li-turghia nu este doar prefacerea darurilor, altfel n-ar fi decât un ritual ca atâtea altele în societa-tea noastră, dar că ea este locul prin excelență în care ne putem umple în mod tainic coșul de me-rinde spirituale pentru a înfrun-ta cotidianul. Cu cât rugăciunea unei comunități este mai stă-

23

Etica Creştină

De puțin timp s-a înche-iat Sinodul episcopilor catolici de la roma pri-vind problemele strin-gente ale vieții de fami-lie şi noile pericole care o pasc in lumea de azi. S-au lansat multe acuze, s-au pretins multe de la acest Sinod.

Deocamdată, nu ne intere-sează acest amănunt, măcar în privința acestui articol. Biserica are grijă de familie și este apără-toarea înfocată a acesteia, în toa-

Biserica și familia – o relație complexă… revigorată azi

ruitoare cu atât pâinile din acel coș se sfârșesc atât de repede încât avem nevoie să alergăm în comunitate pentru a-l umple din nou. Poate că astăzi ni se pare monoton să fim întâmpinați de la ușa bisericii și până la ieșirea din ea de refrenul continuu al liturghiei: Doamne îndură-te. Numai dacă-l privim nu ca pe un refren, ci ca pe o chemare și ca pe un răspuns, departe de orice automatism, el va deveni pen-tru noi un fir roșu al liturghiei, o rugăciune în adevăratul sens al cuvântului care ne va însoți și după ieșirea din biserică. În alta-rul care este însăși inima omului Doamne îndura-te poate deveni o sămânță a veșniciei, o rugă-ciune curată și scurtă, repetitivă dar gata să ne întâmpine în orice situație din viață, în chiar vârte-jul acestei lumi. Marcu Ascetul spunea: „Biserica este – sufletul și trupul fiecăruia, în virtutea faptului de a fi creaturi ale lui Dumnezeu. Altarul are în centru

masa speranței. Pe această masă se aduce către mintea noastră orice gând, întâiul născut, al fi-ecărui eveniment. Această bise-rică are o parte tainică, dincolo de iconostas, o parte care dacă nu se deschide cu ajutorul lui Dumnezeu și printr-o speranță plină de rațiune, nu se poate ști vreodată dacă gândurile și jertfele noastre au fost primi-te de Dumnezeu”. Călugărilor și călugărițelor le revine astăzi mai mult ca oricând misiunea de a arăta lumii că acea masă a speranței este o realitate și că în inima omului focul nemistui-tor al rugăciunii curate se poate aprinde. Persoanele consacrate vor edifica în măsura în care în prealabil vor zidi prin tăcerea lor căci așa cum spunea Ava Pambone „dacă o persoană nu este pe deplin zidită de tăcerea mea, ea nu va putea fi lămurită nici de cuvintele mele.”

Pr. Lucian LECHINŢAN s.j.

PS: În cartea sa Monahismul Oriental, T. Spidlik,s.j. a sintetizat foarte bine eta-pele vieții cuviosului Antonie (cca. 251 – cca. 356) așa cum rezultă ele din Viaţa scrisă de sfântul Atanasie cel Mare. Fi-ecărei etape din războiul împotriva de-monilor îi corespunde la sfârșit, drept încoronare a biruinței, un dar special. Sfântul își începe viața în afara orașului prin posturi aspre și rugăciuni neînce-tate la doar 18 ani iar rodul acestei pri-me lupte cu diavolul este învingerea is-pitelor trupești. A doua etapă din viața cuviosului, la 35 de ani, se petrece în locuri izolate și în morminte având în centru războiul dezlănțuit de cel rău iar rodul pe care îl dobândește Antonie este discernământul gândurilor, cele care sunt de la Dumnezeu și cele care vin de la cel rău. Cea de a treia etapă este viețuirea în pustie și uneltirea diavolului de a-l pierde, ea sfârșindu-se cu o nouă biruință: Antonie câștigă darul paternității spirituale. Ultima etapă a vieții sale cuviosul o trăiește pe un munte izolat, în sălbăticie, unde împlinește deja multe minuni fiind totuși ispitit de a se mândri pentru victoriile sale, în acest moment toate ispitele de mai înainte se întorc fără însă ca aceastea să-i mai aducă vreo tulburare.

24

Etica Creştinăte timpurile. Uneori, înțelegem mai greu cum se poate aceasta, din moment ce vocațiile la viața consacrată presupun abandona-rea planurilor de familie. În ritul latin, preoții sunt chemați la ce-libat, pretutindeni în lume, călu-gării și călugărițele se angajează la o viață de celibat, în comuni-tate. În același timp, în ritul bi-zantin, tradiția păstrează posibi-litatea căsătoriei aspirantului la preoție. Sunt lucruri cunoscute, generalități banale, pe care cei care se opun valorilor familiei nu mai vor să le accepte și pre-tind că nu le mai înțeleg.

Oare viața consacrată în-seamnă o viață de izolare, de singurătate? De aceasta are ne-voie Biserica? De ce se impune păstrarea celibatului în anumi-te stări de viață? Sunt întrebări parcă ale unui neștiutor și ne codim să facem parte din echipa lui, deși sunt, sub o formă sau alta, și pe buzele noastre… fiind-că nu vrem să fim luați în râs sau doar pentru că vrem să avem dreptate când acuzăm Biserica pentru că împiedică formarea de noi familii…

Deși această cerință obligato-rie privind celibatul se regăsește și în alte religii, doar Biserica ca-tolică este pusă la zid.

În altă ordine de idei, consta-tăm că, de ceva timp, mănăstiri-le sau bisericile romano-catolice nu prea mai au candidați, au îm-bătrânit și se golesc încet și sigur. Iată realitatea dură! Şi atunci, soluția ar fi ca să se permită căsătoria preoților romano-ca-tolici și să nu mai existe celibat impus? Această idee până și pe buzele noastre, ale celor refrac-tari, are un iz de blasfemie, pen-tru că ne-am învățat cu preoții celibatari, mai ușor de întreținut

de comunitatea parohială ori dimpotrivă nu ne putem obișnui cu preoții celibatari, care ni se par incapabili să înțeleagă ce în-seamnă problemele din viața de familie…

Cum poate Biserica să susțină familia și în același timp să im-pună celibatul preoților și că-lugărilor ei? Nu este oare o contradicție? Întrebările sunt pertinente, deoarece cei care condamnă Biserica în legătură cu celibatul nu pot înțelege ros-tul acestuia pentru familie, Bi-serică și societate. Pare forțată exprimarea: rostul celibatului pentru familie?!

Iată o mulțime de direcții care ar merita aprofundate, însă noi, refractarii, am vrea să punem în încurcătură susținătorii vieții consacrate și, într-un fel, impli-cit și ai celibatului, prin atacuri subtile sau fățișe, fără să aban-donăm cu una cu două.

Să încercăm să facem lumină între atâtea întrebări și nedume-riri! Mai întâi, trebuie reținut că Dumnezeu, când cheamă, vrea o investiție completă, desăvârșită. Biserica a ținut să sublinieze acest amănunt de-a lungul tim-pului, nu pentru a nega valoarea familiei, nu pentru a suprima viitorul familiei, ci pentru mai mare mărirea lui Dumnezeu.

Şi preotul căsătorit nu este la fel de bun? Oare nu se poate să devii călugăr numai după ce ți-ai făcut o familie și copii s-au așezat la casa lor și nu mai au nevoie de sprijinul tău?! Sunt gânduri puerile, de aceea, bine ascunse în mintea celor care cred că celibatul este un dușman notoriu al familiei. Sau să o în-dulcim puțin: celibatul este opus vieții de familie.

Biserica nu a devenit un duşman al familiei. Biserica nu se opune vieţii de familie. Aces-tea le știm prea bine, însă ni se pare o aberație, din moment ce nu înțelegem rostul vieții consa-crate în lumea de astăzi.

Oamenii au nevoie să fie sprijiniți, nu lăsați, uitaţi în singurătate. Izolarea este boa-la timpului nostru, care, para-doxal, supra-tehnologizează comunicația. Iar a alege celibatul pentru Biserică, credem noi, re-fractarii, favorizează și întreține singurătatea, care nu este nici pe placul lui Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur” (Gene-ză 2, 18). Răspunsul pertinent al Bisericii este: celibatul nu presupune însingurarea, ci este chemarea la o iubire superioară, care presupune îmbrățișarea în-tregii umanități, pentru a servi comunității familiale, parohiale și implicit societății. Mai sim-plu, modul de viață celibatar nu înseamnă izolare și nu mai este stigmatizat când este întâlnit în afara Bisericii.

Rugăciunea este bună, dar fără bani nu se poate trăi. Deci trebuie să rămânem fideli realității materiale! Şi, din acest punct de vedere, din exterior, ajungem să credem că Biserica vrea oameni ai rugăciunii, care să nu lucreze… Nimic mai fals! Nu poți fi dedicat rugăciunii dacă nu îți aduci aportul pentru pâinea de toate zilele, potrivit măsurii tale. Principiul vieții monastice benedictine este: „Roagă-te și muncește!”. Isus când a chemat la apostolat nu a transformat pescarii în leneși sau în cerșetori, nici nu le-a pro-mis o viață de huzur… dimpotri-vă!

Cu o ultimă suflare, mai aprig, atacul decisiv este lan-

25

Prezentarea Parohiilor

Parohia greco-catolică Siret

sat prin: familiile trebuie să se înmulțească și Biserica este o piedică atunci când impune celi-batul. Mai devreme, menționam că întâlnim persoane necăsă-torite care nu sunt investite în viața consacrată. În majorita-tea cazurilor, alegerea acestora de a amâna / evita întemeierea unei familii nu are nimic de-a face cu Biserica sau cu exigența vieții consacrate. Deci problema nu este la Biserică și în moftul Tradiției de a include celibatul în viața consacrată.

Ar părea hazardantă afirmația că și prin celibatul persoanelor consacrate, Bise-rica vrea să încurajeze viața de familie? Cum ar putea fi expli-citată această idee? Ce vrea să spună Biserica? Pe de altă parte, cum am accepta-o noi, refracta-

rii, altfel decât ca pe o aberație? Când este ordine în familie, este ordine și în Biserică; și recipro-ca este valabilă. Dacă ordinea nu poate fi menținută în familie, Biserica impune măsuri mai re-strictive pentru a întreține ordi-nea din sânul ei. Celibatul este conceput și ca o abnegație, un sacrificiu pentru a prezerva or-dinea și normalitatea din sânul Bisericii și al societății, implicit al familiei.

Ar trebui Biserica să renunțe astăzi la a păstra și promova, și prin celibatul inclus în viața consacrată, ordinea în familie și în lume? Nu, poate mai mult ca oricând trebuie ca Biserica să rămână farul care luminează puternic și indică calea de urmat familiei și societății.

Ce se întâmplă în continuare cu noi, refractarii, de ieri și de azi? Cât timp ar putea refractarii rezista, căci Isus a promis Bise-ricii: „Porţile iadului nu o vor bi-rui” (Matei 16, 18)? Deci este un război deja pierdut pentru noi, refractarii? În esență, da, dar aparențele promovate de mass-media ne demonstrează contra-riul.

În consecință, trebuie să recunoaștem că relația dintre Biserică și familie este complexă și necesită o reflecție continuă pentru a o perfecționa și valori-fica în lumea noastră.

Pr. Emil-Marian EMBER

Parohia greco-catolică din Siret a trecut printr-o perioadă de înflorire în timpul păstoririi pre-otului Clemente Zlepko (1868-1934), paroh al comunității siretene timp de 40 de ani (1894-1934).

Ca urmare a eforturilor sale, credincioșii greco-catolici ruteni din Siret au reușit în anul 1908 să-și construiască o biserică din piatră, cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului” sau „Preo-brajenia”. Lăcașul de cult a fost sfințit la 14 iunie 1908 de către episcopul Hryhorij Chomyszyn de Stanislav.

În perioada păstoririi preo-tului Zlepko, a fost construită o bisericuță greco-catolică ucrai-

neană în filiala Gropeni.

După Unirea Bucovinei cu România (1918), greco-cato-licii ruteni s-au aflat pe terito-riul României. În anul 1922 a fost înființată o administratură apostolică cu sediul în orașul

Siret (astăzi în județul Suceava), cu rol de a-și exercita jurisdicția asupra parohiilor greco-catoli-ce rutene din Regatul României. Administratura era subordona-tă direct Nunțiaturii Apostolice din București. Preotul Clemen-te Zlepko, parohul greco-catolic

26

Prezentarea Parohiilor

de Siret, a îndeplinit între anii 1923-1930 funcția de adminis-trator apostolic al parohiilor greco-catolice rutene din Româ-nia.

Preotului Clemente Zlepko i-a succedat parohul Vladimir Vorobchievici, care a păstorit parohia timp de 48 de ani, păs-trând credința greco-catolică ucraineană până în anul 1990.

A urmat la slujire preotul Va-sile Popovics, Vicar al greco-ca-tolicilor ucraineni din România. Între anii 1992-1996 Sf. Biseri-că a fost restaurată complet de către pictori profesioniști aduși din Ternopyl, Ucraina1. În anul 1998 Sf.Biserică a fost resfințită după restaurare de Preasfințitul Ioan Şișeștean.

În primii 20 de ani de după Revoluție, recensăminte-le au arătat o scădere atât a

comunității ucrainene, cât și a celei greco-catolice. Astfel, dacă în 1992 trăiau în oraș 451 de ucraineni (4,18% din populația orașului) și 402 credincioși gre-co-catolici (4%), peste zece ani mai erau doar 208 ucraineni (2,98%) și 403 credincioși gre-co-catolici (4,31%), pentru ca la recensământul din 20 octom-brie 2011 să se mai declare doar 185 de ucraineni (2,39%) și 208 greco-catolici (2,69%). Se re-marcă o scădere a numărului de locuitori care se declară de etnie ucraineană, iar căsătoriile mixte determină o problemă legată de schimbarea limbii liturgice în biserică.

În perioada 30 iulie - 1 au-gust 2012, actualul arhiereual Eparhie greco-catolice de Ma-ramureș, a efectuat prima vizită canonică în calitate de episcop a bisericilor greco-catolice ucrai-nene din Bucovina. În cea de-a

doua zi, el a vizitat parohiile Clit și Rădăuți (păstorite de preotul Ioan Voloșciuc), precum și cele de la Siret și Gropeni (păstori-te de părintele Vitali Popovics). Episcopul a oficiat diferite oficii religioase în fiecare parohie.

Biserica comunității parohi-

ale din Siret deservește 897 de credincioși greco-catolici ucrai-neni. De aceasta parohie apar-tine și filiala Gropeni aflată la 9 km de orașul Siret, având bise-rică de lemn din anul 1910 cu hramul ,,Nașterea Maicii Dom-nului”, în care se roagă 142 de credincioși.

În cele două secole de existență (1812-2012), asistența spirituală a comunității greco-catolice din Siret a fost asigurată de 2 capelani și 8 parohi.

Pr. Daniel PoP

27

Prezentare Carte

Pentru mulți cititori români Maciej Bielawski, fostul preşedinte al Institutu-lui monastic Sfântul Anselm din Roma, este cunoscut prin lucrarea sa de doctorat Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filoca-lică despre lume (Sibiu, 1988); lucrare de referință pentru introducerea în studiul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae. La sfârşitul anului 2007 editura Galaxia Gu-tenberg propunea în limba română o altă operă a autorului polonez: Monahismul bizantin.

În lucrarea de faţă Maciej Bielawski nu își mai propune să redescopere în mod coerent și unitar rădăcinile gândirii unei singure persoane, ci dim-potrivă încearcă să traseze liniile principale care ar putea descrie viața pe care au trăit-o atâția mo-nahi din Imperiul Bizantin.

Fiind conștient de vastitatea temei pe care și-o propune spre studiu, atât din punct de vedere ge-ografic sau istorico-temporar, cât şi a influenţei în viaţa Bisericii şi a societății, autorul sintetizează în primul capitol opt concepte ce caracterizează, monahismul bizantin. Concepte pe care le va ana-liza și dezvolta pe parcursul lucrării.

Elementele specifice monahismului bizantin pe care autorul le ia în calcul îi permit diferite pa-ralele cu monahismul care se dezvoltă în Occiden-tul creștin. Paralele acestea îl atenționează pe citi-tor de diferențele de mentalitate care există între Răsărit și Apus, chiar dacă în amândouă tradițiile monastice se regăsesc elementele comune cum ar fi existența unor „Munții Sfinții” (Muntele Athos, Muntele Sinai, Muntele Olim).

Pe parcursul lucrării autorul polonez punc-tează diferite elemente care marchează istoria monahismului din răsăritul creștin până în zilele noastre și care ne par străine mentalității de azi, intrigându-ne. Un exemplu putem găsi în acest sens în cel de al treilea capitol, Origini monasti-ce de la Muntele Athos, unde cu multă reverență ridică vălul misterului legat de interdicția persoa-nelor și a animalelor de parte feminină pe Sfântul Munte.

Poate că mulți s-ar fi așteptat ca o astfel de temă să fie abordată într-un mod mult mai exha-ustiv și nu doar în ceva mai mult de o sută de pa-gini. Lucrarea de față însă nu se vrea a fi un studiu complet sau un manual sintetic al monahismului bizantin, chiar dacă cel puțin pentru moment um-ple o astfel de lacună, ci dorește să fie un punct de plecare în care se regăsesc indicate locurile, per-sonajele, textele și tematicile care constituie lini-ile principale ale monahismului bizantin. Biblio-grafia de la sfârșitul lucrării poate fi o bună bază spre un studiu mai articulat; multe dintre titlurile enumerate existând și în versiune românească.

Şi de această dată Maciej Bielawki se face emi-sarul Occidentul care știe să recepteze pozitiv lumina ce vine din Răsărit, Orientale lumen, pu-nându-i în valoare acele elemente care îi redau trăsăturile cele mai fine.

Pr. Andrei MĂRCUş

Monahismul bizantin - Maciej Bielawski

28

Viaţa Consacrată

CONGREGAŢIA SURORILOR SFÂNTULUI IOSIF AL APARIŢIEI

Congregaţia „Surorilor Sfântului Iosif al Apariţiei” a fost fondată în seara de Crăciun a anului 1832, la Gaillac, în sud-vestul Franței, de către Sfânta Emilia de Vialar. Născută într-o perioadă de mari transformări social-culturale, economice şi religioase, cea a Revoluției Franceze, Emilia învață de la mama ei să citească, dar şi să se roage. După moartea mamei sale, este încredințată la o vârstă fragedă bunicului şi mătuşii, mergând la Paris unde va studia câțiva ani la un colegiu condus de călugărițe. Acolo face şi Prima Împărtăşanie, iar legătura cu Dumnezeu devine tot mai strânsă.

Chiar dacă provine dintr-o familie înstărită, își dă seama de suferințele celor din jurul său, mai ales ale celor săraci, vede copiii care cerșesc pe străzi în loc să meargă la școală, bolnavii lipsiți de îngrijire, mamele care nu au cele necesare pentru a-și hrăni familia. La început încearcă să-i

ajute cu posibilitățile pe care le are și formează un grup împreună cu prietenele sale. Întâmpină împotrivirea tatălui său și a guvernantei care nu erau de acord ca săracii să-i deranjeze și să le aducă mizerie în casă. Simte tot mai mult chemarea lui Dumnezeu de a fonda o operă prin care s-ar putea dedica în întregime slujirii celor nevoiași. După câțiva ani de așteptare, Providența Divină îi trimite semne prin care vocația sa este confirmată. Primind moștenirea de la bunicul său, întemeiază chiar în satul său natal Congregația care va purta numele Sfântului Iosif al Apariției. Contemplarea Misterului Întrupării, așa cum este prezentat în Evanghelia după Matei (1, 18 -21) a inspirat-o pe Sfânta Emilia să întemeieze Congregația și să-i pună numele pe care îl poartă.

Având un puternic spirit misionar, încă de la început, Sfânta Emilia a fost deschisă pentru a răspunde apelurilor venite de pe diferite continente. „Prin «operele de caritate» cărora li se consacră surorile, Congregația este prin vocație astăzi un semn viu al iubirii lui Dumnezeu care se întrupează și care atinge oamenii prin gesturi omenești. Oriunde este prezentă, ea mărturisește marea gingășie a lui Dumnezeu față de umanitate, astfel încât, prin această iubire manifestată, oamenii să poată recunoaște măreția extraordinară a vocației la care sunt chemați cu toții” (Constituţii nr. 4).

Astăzi, Surorile Sfântului Iosif al Apariției sunt prezente în 29 de țări de pe toate continentele, iar în România misiunea a fost deschisă în 1992, fiind prezente în Cluj-Napoca și Negrești-Oaș.

Misiunea surorilor se concretizează prin diferite activități grupate în:

1. Evanghelizare prin cateheză pe diferite categorii de vârstă: cateheză la grupuri de copii și adolescenți; predarea religiei în școli; diferite activități pastorale la nivel local și eparhial: pregătirea copiilor pentru Prima Împărtășanie și a părinților acestora; întâlniri lunare cu adulții pentru aprofundarea credinței, punând accent pe Cuvântul lui Dumnezeu care luminează și conduce viața fiecăruia dintre noi;

2. Promovare umană: însoțirea și ajutorul copiilor și a familiilor aflate în dificultate, ajutor

29

pentru copii cu risc de abandon școlar, vizite în familii și în spital, primirea și ascultarea persoanelor care ne vizitează

3. Ecumenism: cu gesturi simple încercăm să fim o punte de comuniune între diferite confesiuni.

Cuvintele Sfintei Emilia răsună și astăzi în inimile celor care doresc să-i urmeze exemplul: „Mergeţi, şi cu tot ceea ce aveţi şi veţi primi, faceţi tot binele care vă stă în putinţă!”

Viaţa Eparhiei

La împlinirea a 20 de ani de la ridicarea zidurilor bisericii din Lăpușel (MM), Preasfinția Sa Vasile s-a aflat în mijocul comunității parohiale. Prezența Ierarhului a fost ocazionată de binecuvântarea lu-crărilor de renovare a bisericii precum și de sfințirea casei parohiale și a centrului social.

RugăciuneSfântă Emilia, tu ai fost o femeie

total dăruită Lui Dumnezeu şiai adus alinare şi fericire multor oameni.

Îţi încredinţăm familiile noastre.Ajută-ne să trăim în iubire, înţelegere şi răbdare

cu cei din jurul nostru şi să ne păstrăm încrederea deplinăîn iubirea nemărginită a lui Hristos.

Amin.Comunitatea Surorilor

Sfântului Iosif al Apariției din Negreşti Oaş

Evenimente din viaţa Eparhie

Menirea unor ziduri

30

Viaţa EparhieiZidurile au prins viață prin rugăciunea credincioșilor uniți în jurul Arhiereului și a preoților, în

cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii și a rânduielilor prevăzute. Cuvântul lui Dumnezeu și Sfânta Împărtășanie întăresc sufletele care dau viață zidirilor omenești.

Este aceasta o etapă din drumul de credință parcurs de o comunitate de credință vie și trăitoare a chemării la slujirea aproapelui.

Arătându-se cu preamărire în cinstită biserica lui, marele Arhistrateg împreună cu toate căpeteniile cetelor îngerești a luat sub acoperământul aripilor sale pe un nou slujitor în via Domnului. Eveni-mentul a avut loc sâmbătă, 8 noiembrie, în biserica „Sfinții Arhanglei Mihail și Gavril” din Satu Mare prin punerea mâinilor și prin invocarea lucrării Spiritului Sfânt de către Preasfinția Sa Vasile asupra diaconului Lucian Lechințan, membru al Societății lui Isus. S-au alăturat în rugăciune preoți din proto-popiatul de Satu Mare, pr. Marius Taloș – Superiorul general al iezuiților din România, alți membrii ai Ordinului precum și credincioși de la parohiile din oraș.

Născut la 28 iunie 1979 în Cluj Napoca într-o familie cu o bogată prezență în Congregați Maicii Dom-nului, pr. Lucian Lechințan a fost admis în anul 1998 la Seminarul major eparhial „ Sf. Ioan Evanghe-listul” din Cluj Napoca, din care s-a retars ulterior pentru a intra în Societatea lui Isus (Ordinul iezuit). Formarea a început-o la Cluj cu Noviciatul, apoi la Iași cu junioratul și a continuat studiile de filozofie în Italia și în Franța. Tot ca iezuit a studiat timp de trei ani Istoria Artei la București. În anul 2011 a fost hirotonit diacon în biserica comunității greco-catolice din Paris, iar întors în țară și-a desfășurat misiunea în favoarea comunității rrome din Mădăraș (SM), slujind în același timp ca diacon în biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare.

Un nou slujitor în via Domnului

31

Viaţa Eparhiei

În organizarea Episcopiei de Maramureş, a avut loc la Baia Mare, în perioada 11-13 noiembrie 2014, cel de-al treilea modul din cele patru prevăzute în vederea alcătuirii unui Plan integrat de dezvoltare (PID) pentru fiecare eparhie, pentru perioada 01/2015 - 12/2019.

Având binecuvântarea și aprobarea Sinodului Episcopilor, întregul proces se desfășoară sub directa îndrumare a domnului dr. Willi Kawohl, numit de organizația Renovabis în calitate de consultant și expert.

Desfășurat sub forma de ateliere de lucru, cel de-al treilea modul s-a axat în mod principal pe mo-duri de finanțare și de documentare a Planului. După rugăciunea de binecuvântare și salutul adresat participanților de către Preasfinția Sa Vasile, un reprezentant al fiecărei eparhii a prezentat partea deja realizată din Plan referitoare la viziune, misiune, valori, priorități strategice, obiective strategice cu indicatori, strategii și bugetul general.

Pentru constituirea unui buget financiar, este însă nevoie de un planul financiar bine gândit, dom-nul Kawohl prezentând pașii planului financiar, tipuri de bugete, structura bugetului, tehnici de bu-getare, procesul bugetării, bune practici în bugetare. În urma oferirii unui exemplu, participanții au exersat în grupuri de lucru construirea unui plan financiar la nivel eparhial.

Necesitatea unei strategii de finanțare a fost o altă temă a atelierelor de lucru fiind prezentate opțiunile strategice de finanțare, principiile cheie de strângere de fonduri precum și un exemplu de document de strategie asupra căruia s-a lucrat în grupuri.

Participanții au avut ocazia într-una din zile de a discuta, via SKYPE, cu d-na Monika Kleck, respon-sabilă pentru România din partea organizației Renovabis, problemele întâlnite în procesul de redacta-re a Planului.

Următorul modul va avea loc la Cluj, între 9-11 decembrie, când fiecare eparhie va prezenta prima formă a Planului care evaluat și discutat în cadrul unui grup de experți.

Spre un Plan integrat de dezvoltare a eparhiilor

32

Viaţa Eparhiei

Găzduită de biserica parohială „Sf. Maria” din Baia Mare, întâlnirea preoților din Eparhia de Maramureș s-a desfășurat, în ziua în care biserica o sărbătoreşte pe Sfânta Ecaterina, sub semnul memoriei unui popor, a unei Biserici și a unui lucrător în via Domnului.

După cum la baza oricărei lucrări a Bisericii stă rugăciunea, întâlnirea a început cu celebrarea slujbei de TE-DEUM de către Preasfinția Sa Vasile, ca semn de mulțumire pentru libertatea dăruită de Dumnezeu poporului și Bisericii noastre în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Lecturile biblice, invocațiile și cântările liturgice sunt o invi-tație continuă a pune istoria omenirii în mâinile Providenței dătătoare de „ceruri noi și pământ nou” (2 Pt 3,13).

S-au împlinit anul acesta cincizeci de ani (21 noiembrie 1964) de la publicarea de către Părinții participanți la Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) a două decrete de importanță capitală pentru Bisericile orientale afla-te în comuniune cu Biserica Romei. Este vorba de Decretul despre Bisericile orientale („Orientalium Ecclesia-rum”) și de Decretul despre ecumenism („Unitatis redintegratio”). I-a revenit pr. conf. dr. Mircea Manu prezenta-rea celor documente care își păstrează în continuare prospețimea teologică şi invitaţia de a preţui ca Biserică orientală catolică propriul patrimoniu teologic, liturgic, spiritual și canonic.

În virtutea acestui patrimoniu şi privind spre viitor, pr. Florin Fodoruț a prezentat AMIN. Carte de rugă-ciuni greco-catolică pentru copii. Îngrijită de Comisia eparhială de liturgică şi artă sacră, cartea cuprinde ima-gini colorate sugestiv și scurte descrieri ale principalelor momente ale Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, saluturi creștinești, sărbătorile importante din calendarul nostru, cele șapte Sfinte Taine, diferite rugăciuni.

Dată fiind apropiata deschidere a anului pastoral dedicat vieții consacrate (29 noiembrie), pr. Angel Zareczki, Vicar cu laicii, a prezentat principalele evenimente la nivel eparhial care vor avea loc în decursul anului. Sfinția Sa a prezentat totodată celor prezenți un proiect de susținere a amenajării spațiului exterior a școlii eparhiale prin dăruirea unui copac.

Întâlnirea s-a încheiat printr-o reflecţie a Preasfinţiei Sale Vasile asupra vocaţiei la Preoţie şi la trăirea acesteia în aceste timpuri şi locuri, într-o Biserică chemată a da mărturie peste secole despre frumuseţea unităţii Bisericii lui Hristos.

Întâlnirea eparhială a preoţilor

De la librăria eparhială “ECUMENICA“, precum şi din parohii, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2015.

O nouă apariţie editorială: AMIN – carte de rugăciuni pentru copii

Semnalăm cu bucurie sufletească apariția unei cărți de rugăciuni greco-catolice pentru copii, intitulată AMIN, redactată de către Comisia eparhială liturgică și de artă sacră (CELAS) a Eparhiei de Maramureș, cu binecuvântarea Preasfinției Sale Vasile.

Cartea se adresează copiilor preșcolari și din clasele primare și se vrea a fi un mijloc de catehizare pentru o cunoaștere de bază a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, a principalelor rugăciuni, a sărbătorilor mai importante din calendarul Bisericii noastre și a celor șapte Sfinte Taine.

Cartea folosește imagini color desenate sugestiv, însoțite de scurte explicații privitoare la principalele momente ale Sfintei Liturghii, la sărbători și la Sfintele Taine.

Sperăm ca apariția acestei cărți să fie de un real folos sufletesc micilor creștini greco-catolici, părinților, cateheților, preoților și Bisericii lui Hristos.

Anul IV, nr. 4/2014

Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

Preţ 5 RONComemorarea Părintelui Vasile Lucaciu (Şişeşti 01.12.2014)

Deschiderea anului pastoral al vieţii consacrate (Baia Mare 30.11.2014)

Hirotonirea Părintelui Lucian Lechinţan s.j. (Satu Mare 08.11.2014)