Anul II, nr. 4/2012

Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

LUMINA CREDINŢEI

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1)

Lumina CredinţeiPublicaţie trimestrială a

Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

- Baia Mare -

Preşedinte: PSS Vasile Bizău

Redactor-şef: Octavian Frinc

Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza

Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Daniel Pop Pr. Remus Ghiran Diacon Lucian Lechinţan s.j. Sr. Rodica Martin Marian Susa Lucian Turcu Mihai Şimon Sebastian Bersan

Redacţia şi administraţia:str. Vasile Lucaciu nr. 50

430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR:Cuvântul Păstorului 1 - 2Fragmente liturgice 2 - 4

Timpul sacru al Naşterii DomnuluiCuvântul Scripturii 5 - 6

Sfântul Ştefan - primul martir al Bisericii lui Hristos

Interferenţe biblice 7 - 8Actul de a crede în Sfânta Scriptură

Spiritualitate 8-10Icoana Botezului Domnului

Învăţătura bisericii 11-12Despre Magisteriul Bisericii Catolice

Anul Credinţei 13Cateheză

Sfinţii părinţi 14-15Sf. Ambrozie şi Sf. Augustin, sau cum să mărturisim credinţa

legea bisericii 16-17Biserica - păstrătoare credinţei

Crâmpeie istorice 17-18Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş?

in memoriam ! 19Pr. Simion Man

Evanghelia în artă 20-22Când teologia, arhitectura şi decoraţia sunt una: cazul bisericii „Sfinţilor Arhangheli” din Satu Mare

Rugăciune 23Mărturisitorii Credinţei

Doctrina Socială 24Credinţa trăită în contextul societăţii contemporane

Prezentarea Parohiilor 25-26Parohia Greco-Catolică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare

Prezentare de carte 27Timpul Domnului, timpul omului

Viața Consacrată 28-29Surorile lui Isus Răscumpărătorul

Viața Eparhiei 30 - 32

1

Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat credinței, început în luna octombrie, ne conduce în această perioadă a postului Crăciunului, ca un ghid bun și generos, spre sărbătoarea mult așteptată a Nașterii Domnului nostru Isus Hristos. Acest număr al revistei noastre își propune să surprindă în diferitele ei aspecte constitutive și în varietatea abordărilor posibile, specifice fizionomiei periodicului nostru, tema credinței.

Scopul principal al acestui demers eclezial, care implică întreaga Biserică Catolică și pe fiecare credincios în parte, în măsura disponibilității și participării lui, este de a aprofunda și a redescoperii frumusețea și fervoarea credinței creștine. Aprofundarea este specifică și se potrivește celui care are un parcurs spiritual constant, credinciosului practicant, care pune în prim planul preocupărilor sale grija de a căuta, de a înțelege și a împlini voința lui Dumnezeu. A căuta, presupune o dorință interioară care se naște din conștientizarea finitudinii și a condiției proprii de ființă creată chemată la sfințenie și perfecționare, la creștere și desăvârșire. Opusă acestei stări sufletești, este indiferența față de dimensiunea spirituală sau obișnuința formală care se limitează la trăirea credinței doar în aspectul ei celebrativ, cultic.

Redescoperirea frumuseții și a fervorii credinței, presupune angajamentul constant al omului de a cunoaște conținutul credinței creștine, atât în dimensiunea ei de doctrina, învățătură, cât mai ales în aspectul ei etic, faptic, existențial și de a-l pune pe Hristos în centrul căutărilor sale, ca o căutare care dă sens vieții și unește sensul ultim al existenței de fiecare moment și acțiune a prezentului.

Anul dedicat credinței, vine ca o chemare și invitație, ca un semnal în acest context economico-socio-cultural mondial în care creștinii trăiesc, în realitățile diferențiate ale diferitelor continente și țări, dar care se prezintă cu un profil și conținut ce are în comun spiritul secular, sau al veacului, cu tot mai puține referințe la sacru și la manifestările lui, la Domnul timpului și al istoriei.

Credința ca dar al lui Dumnezeu sădit în profunzimea sufletului, în structura psihologică a omului și răspuns al acestuia în libertatea conștiinței sale, se prezintă în aspectul ei dialogic, comunicativ, celebrativ. De aceea, Biserica își propune pentru acest an pastoral să intensifice rugăciunea, ca modalitatea cea mai potrivită de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru darul primit și pentru a rămâne deschisă la suflul Spiritului Sfânt care inspiră, luminează și deslușește sensul semnelor timpului. Alături de timpii dedicați rugăciunii personale și lecturarea Sfintei Scripturi, de programe de cateheză și de acțiuni caritabile, rugăciunea comună în familie se cere a fi redescoperită și practicată, ca suport și liant al părinților și copiilor care se hrănesc cu valorile născute din credință, făcându-se purtători de valori nepieritoare. O vizibilitate mai mare și o implicare sporită a credincioșilor în spațiul public atunci când în discuție sunt teme și subiecte contrare crezului Bisericii, este de asemenea de dorit, pentru a nu circumscrie sau transfera viața de credință doar spațiului privat, dimensiunii interioare personale.

Dorim tuturor fiilor Bisericii un parcurs rodnic al Anului Credinței cu un reînnoit elan de a împărtăși și altora din bogăția darurilor pe care le descoperă în suflet, în unire cu toți creștinii.

† Vasile

2

Lumina CredinţeiFragmente liturgiCe

Se apropie cu pași repezi timpul și bucuria Nașterii Domnului. Vă invit să ne oprim cu atenție asupra acestui timp liturgic pentru a ne bucura de DAR și pentru a deprinde BUNĂTATEA ce izvorăște din acest praznic luminat. Darul oferit omenirii este Pruncul Dumnezeiesc care vine în lume, așa cum atât de frumos spune colindul popular, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Şi pentru că celebrăm această minunată sărbătoare a darului, ca niște buni copii ai Tatălui ceresc e important să creștem sufletește, învățând și practicând bunătatea...

Era Crăciunul și într-un sat urma să se organizeze o reprezentație despre Nașterea Domnului. Toți erau foarte entuziasmați, doreau ca spectacolul să fie o reușită. Actorii erau copii, dar între ei era unul cu probleme; nu știa nimeni de ce, dar era mult mai lent decât ceilalți la învățătură. Voia și el să aibă un rol, iar profesoarei i s-a făcut milă văzându-l atât de dornic și i-a dat un rol mic: el trebuia să fie hangiul care-i refuza pe Maica Domnului și pe Sfântul Iosif să intre în hanul lui, pentru că nu mai era loc. În ziua punerii în scenă, teatrul era neîncăpător, erau oameni chiar și în picioare. Când au ajuns la momentul în care Iosif și Fecioara Maria se aflau în fața hanului și venise rândul copilului să-și spună replica, s-a întâmplat ceva neașteptat. Iosif a bătut la poartă, a ieșit hangiul care trebuia să-i gonească, dar când a văzut perechea tânără și, mai ales – pe femeia însărcinată cu cel ce avea să fie Mântuirea noastră – copilului i s-au umplut ochii de lacrimi și le-a zis: „Poftiți, intrați, doamna poate dormi în patul meu, iar eu voi dormi pe jos”. S-a așternut o liniște profundă în sală și multora li s-au umplut ochii de lacrimi. Spectacolul a fost un succes, în ciuda faptului că nu a fost fidel realității din noaptea de Crăciun și toți au simțit că ceva s-a schimbat în viața lor. Acel copil le-a dat o lecție de dragoste, de bunătate; în inocența lui i-a învățat pe membrii comunității sale că trebuie să-i iubim și să-i ajutăm pe ceilalți indiferent cine sunt ei, pentru că toți suntem copiii lui Dumnezeu și suntem pe această lume ca să facem bine, fără a cere nimic în schimb...

Să reflectăm acum și asupra detaliilor acestei perioade liturgice. Nașterea cu trup a Domnului Isus Hristos1 – dacă considerăm ordinea cronologică a vieții Mântuitorului – poate fi considerată cea dintâi sărbătoare împărătească cu dată fixă, deși nu este tot atât de veche ca sărbătoarea Paștilor sau Rusaliile, care își au originea în raport cu sărbătorile iudaice care le

corespund. În practica religioasă, mentalitatea primitivă a omenirii a pus inițial accentul pe ziua morții și învierii divinităților și nicidecum pe ziua nașterii lor, iar calendarele creștine, de asemenea, amintesc ziua morții sfinților. Vedem aici motivul pentru care în Biserica primară cultul Mântuitorului s-a concentrat mai ales în jurul morții și al învierii Sale; de aceea și Nașterea Domnului este considerată ca fiind o sărbătoare mai nouă decât Paștile. Putem urmări vechimea ei în documente până la sfârșitul secolului al III-lea, când - după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Dioclețian și Maximian, o mare mulțime de creștini au murit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului2.

Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că, la început, data acestei sărbători era diferită pentru creștinii din Apus și cei din Răsărit. Astfel, în Apus, cel puțin de la începutul secolului III, Nașterea Domnului se sărbătorea ca și astăzi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții conform căreia recensământul lui Cezar August – în timpul căruia Sfântul Luca ne spune că s-a născut Isus – a avut loc la 25 decembrie, în anul 754 de la fondarea Romei. Sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă că aceasta este o tradiție foarte veche și că, la Roma, Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie: „Este evident că (Domnul) S-a născut în timpul primului recensământ. Şi cel care vrea să afle timpul în care s-a făcut recensământul, are putința să ştie exact acest lucru, cetind codicii care se păstrează de obşte în arhivele Romei... Noi am primit ziua de la cei care ştiu bine acestea şi locuiesc în oraşul acela (Roma). Cei care locuiesc acolo o prăznuiesc de la început şi dintr-o veche predanie, iar ei ne-au transmis acum cunoştința acesteia”3. Același lucru îl va susține și Sfântul Ieronim mai târziu, într-o predică ținută la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie: „Convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spunea el, este veche şi universală.”

În Răsărit, până în secolul IV, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Boboteaza, adică la 6 ianuarie, această dublă sărbătoare fiind numită Sărbătoarea Arătării Domnului. Această practică își are justificarea în cuvântul Evangheliei care spune că atunci când a venit la Iordan pentru botez Isus avea cam 30 de ani4, prin urmare Mântuitorul S-a botezat în aceeași zi în care S-a născut. De fapt, atât în Răsărit cât și în Apus, Nașterea Domnului a fost serbată de

Timpul sacru al Naşterii Domnului

3

Fragmente liturgiCe

la început la aceeași dată, fixată în funcție de solstițiul de iarnă, numai că orientalii au stabilit-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, în timp ce apusenii au recalculat-o în funcție de data exactă la care a fost atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

În ceea ce privește momentul separării celor două sărbători, liturgiștii sunt de acord că sărbătoarea Nașterii s-a celebrat pentru prima dată la 25 decembrie în Biserica din Antiohia5 în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în 379, când Sfântul Grigore de Nazianz a rostit cuvântul de învățătură care îl va inspira pe imnograful Cosma de Maiuma să compună Canonul Nașterii Domnului. Din prima jumătate a secolului V,

sărbătorirea în ziua de 25 decembrie a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, și apoi s-a generalizat în toată creștinătatea răsăriteană, doar armenii serbând încă și astăzi Nașterea Domnului la 6 ianuarie, odată cu Boboteaza.

Desigur, după stabilirea datei celebrării la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine fixarea datelor altor sărbători, strict legate cronologic de ea, și anume: Tăierea împrejur a Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, în calendarul răsăritean s-a adoptat prăznuirea unor sfinți importanți din Vechiul și Noul Testament, aceste sărbători fiind grupate înainte și după data Nașterii Domnului, a căror vechime este atestată încă din secolul IV. Astfel, sărbătoarea Nașterii a devenit al doilea punct cardinal al anului bisericesc după Sfintele Paști, pentru că, așa cum data Paștilor ghidează

ciclul sărbătorilor mobile, tot astfel Crăciunul reglementează ciclul sărbătorilor importante, cu date fixe.

În ceea ce privește celebrarea, fiind considerată una dintre cele mai mari sărbători creștine, ziua Nașterii Domnului s-a prăznuit întotdeauna cu mare solemnitate. În primul rând, liturgiștii din toate generațiile s-au preocupat ca credincioșii să cunoască bine simbolurile liturgice din cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii care se referă la Nașterea Mântuitorului6. Să ni le amintim și noi.

Referindu-ne la pregătirea darurilor de pâine și vin pentru Liturghie, prima prescură, din care se scoate Sfântul Agneț, simbolizează pe Sfânta Fecioară, din care s-a născut Domnul cu trup,

iar scoaterea Sfântului Agneț din prescură î n s e a m n ă î n t r u p a r e a și nașterea Domnului din P r e a c u r a t a Fecioară, căci Sfântul Agneț, adică pecetea scoasă din p r e s c u r ă , semnifică trupul omenesc al Mântuitorului. Se numește astfel de la cuvântul latin „agnus”, adică „miel”, pentru că Mântuitorul, prin analogie cu mielul pascal al evreilor,

a fost văzut dinainte de Isaia proorocul,ca un miel de jertfă, iar Sfântul Ioan Botezătorul l-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”7.

Proscomidiarul, adică locul din Altar unde se pregătesc darurile, semnifică locul Nașterii, Betleemul, iar Discul pe care se așează Sfântul Agneț este peștera sau ieslea în care s-a născut Domnul.

Asteriscul sau Steluța, care se așează peste Disc, ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Naștere și a călăuzit pașii magilor: „Şi venind steaua, a stat deasupra locului unde era Pruncul născut”8.

Acoperămintele care se pun peste Daruri simbolizează scutecele cu care a fost înfășat dumnezeiescul Prunc, iar tămâierea lor înseamnă ofranda omagială de smirnă și tămâie, adusă de magii de la răsărit Pruncului Divin. Acoperirea

4

Lumina CredinţeiDarurilor și lăsarea lor la Proscomidiar până la Ieșirea cea Mare, simbolizează viața ascunsă a lui Isus, petrecută în Nazaret și Capernaum, înainte de începerea activității Sale publice.

Referitor la celebrările propriu-zise cu ocazia sărbătorii, constatăm o serie de oficii care s-au format și practicat din vechime, s-au dezvoltat pe parcursul istoriei ritului bizantin și, în mare parte, se regăsesc și înfrumusețează cultul public al Bisericii și astăzi. Astfel, în ziua precedentă Nașterii Domnului se ajuna, în cadrul oficiului din Ajun se administra catehumenilor Sfântul Botez, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile împărătești, numite astfel pentru că în Bizanț participau la celebrarea lor și împărații, iar la noi domnitorii, cu toată curtea lor. Tot în Ajun, slujitorii Bisericii umblau cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. În timp, s-a instituit și Postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Însăși ziua sărbătorii era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de muncile obișnuite. Prin legi civile erau interzise spectacolele, jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. De asemenea, în cultul extern era interzisă îngenunchierea din ziua Nașterii până în ajunul Bobotezei, regulă păstrată până astăzi de cărțile noastre bisericești.

Totuși, bucuria Crăciunului nu ar fi desăvârșită dacă nu ne-am strădui să învățăm cum să trăim Nașterea Domnului și din spiritualitatea marilor noștri ierarhi, închinarea noastră evlavioasă de astăzi fiind datorată, de fapt, pastorației și jertfei lor. De aceea, în încheierea cuvântului meu, vreau să amintesc cuvintele de suflet cuprinse în Scrisoarea Pastorală de Crăciun a Cardinalului Iuliu Hossu, din anul 19329:

„Cât este de adevărat cuvântul Domnului: «Căutați înainte de toate împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate celelalte se vor adăuga vouă.» Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui. Sufletul lui Dumnezeu, care însuflețește toate. Dreptatea, temelia împărăției lui Dumnezeu și temelia a toată clădirea sănătoasă, a toată împărăția și pe pământ. Din acest suflet vor izvorî toate: pacea și bucuria sufletească.

«Hristos se naşte. Să ne luminăm popoare». «Ca fiii luminii să umblăm... căci zilele rele sunt.» Să urmăm calea deschisă de Domnul. Să lepădăm pe omul cel vechi și să îmbrăcăm pe omul cel nou, zidit întru sfințenie și dreptate. Sufletul vieții noastre creștinești să fie sufletul Domnului: inimă curată și spirit drept. Din acest suflet să izvorască faptele dragostei creștinești. În această lumină să îmbrățișăm, cu dragoste, pe toți. Cu mai mare căldură pe cei ce Domnul i-a chemat frații săi mai mici. Pe cei lipsiți, pe cei slabi, pe cei goi, pe cei

bolnavi, pe cei asupriți, pe toți cei în suferință, cu care Domnul s-a identificat. Împăratul cerurilor pe pământ s-a arătat și cu oamenii a petrecut și de bună voie a luat asupra sa toată sărăcia, toată durerea și suferința. Așa a plecat pe cărarea dumnezeeștii sale evanghelizări de la ieslea Viflaimului.

Ne cheamă Domnul să-L urmăm, să facem binele. Să iubim cu fapta. În numele Domnului nostru Isus Hristos, vă rog pe toți și vă îndemn, ajutați pe cei săraci, îmbrăcați pe cei goi, hrăniți pe cei flămânzi. Sunt frații cei mici ai Domnului. Cu dragoste dumnezească i-a numit așa. Sunt frații noștri. Orice le veți fi făcut, Domnului i-ați făcut. Pliniți bucuria sufletului creștinesc, faceți bine nu numai din milă, ci pentru dreptate. Pliniți dreptatea Domnului.”

O sărbătoare binecuvântată tuturor! Nașterea lui Hristos să vă fie de folos!

Pr. can. Emil GÎRBOAN

BIBLIOGRAFIE

Documente ale Magisteriului BisericiiBiblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului

Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

LucrăriSFÂNTUL IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la

praznicele împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1942

CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul creştin, nr. 24, 1932

BRANIŞTE, Ene, Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002

GÎRBOAN, Emil, Naşterea Domnului în simbolurile Liturghiei bizantine, revista „Suflete curate”, Remeți pe Someș, nr. 2, 2003

1 Luca 2, 1-212 E. BRANIŞTE, Liturgica generală, Editura

Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 1313 SF. IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la

praznicele împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 5

4 Luca 3, 235 E. BRANIŞTE, op.cit., p. 1326 E. GÎRBOAN, Naşterea Domnului în

simbolurile Liturghiei bizantine, revista „SUFLETE CURATE”, Remeţi pe Someş, nr. 2, 2003

7 Ioan 1, 298 Matei 2, 99 CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul

creştin, nr. 24, 1932

Fragmente liturgiCe

5

În ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut tânăra Biserică din Ierusalim, numărul celor credincioși se înmulțea. Așa a fost atunci, așa este și astăzi, orice încercare îngăduită de Dumnezeu să vină asupra a lor Lui, este o pricină de creștere spirituală, de întărire și de roadă spre gloria lui Dumnezeu.

În adunarea credincioșilor Bisericii din Ierusalim, s-a ivit o nemulțumire legată de împărțirea ajutoarelor la mese: „…evrei care vorbeau grecește, cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute

cu vederea la împărțirea ajutoarelor…” (Fapte 6,1). Lucrarea de împărțire a acestor ajutoare era făcută până atunci de către apostoli, fapt ce frâna vestirea Evangheliei. Constatarea aceasta au făcut-o și apostolii, căci au zis: „… Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu și să slujim la mese.” (Fapte 6,2)

Apostoli au decis să facă o întrunire generală a Bisericii şi au luat această hotărâre: „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Spirit Sfânt şi înţelepciune, pe care ii vom pune în slujba aceasta”. (Fapte 6,3). Vedem că Sfinții Apostoli au pus condiții legate de calitățile celor ce urmau a fi aleși pentru a sluji la mese în locul apostolilor: „…iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în p r o p o v ă d u i r e a cuvântului”. (Fapte 6,4). Iată cât de bine își cunoșteau chemarea lor apostolii, tocmai de

aceea, dădeau la o parte orice piedică care ar fi încurcat chemarea lor.

Propunerea făcută de apostoli adunării a fost găsită ca fiind bună și „… au ales pe Ştefan, bărbat plin de credință și de Spirit Sfânt, pe

Cuvântul sCriPturii

Sfântul Ștefan - primul martir al Bisericii lui Hristos„Ştefan era plin de har, şi de putere,

şi făcea minuni şi semne mari în norod.” (Fapte 6,8)

6

Lumina CredinţeiNicanor, pe Timon, pe Tamena și pe Nicolae, un prozelit din Antiohia”. (Fapte 6,5). „I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei”. (Fapte 6,6)

După cum am văzut Ştefan a fost ales şi rânduit de către apostoli să fie unul dintre cei ce urmau să servească la mese. Cartea Faptelor Apostolilor ne face cunoscut faptul că Ştefan pe lângă lucrarea de împărțitor la mese, în timpul ce-i mai rămânea vestea Evanghelia prin sinagogile din Ierusalim și în orice loc unde poporul se aduna. Propovăduirea lui Ştefan era așa de puternică încât nimeni nu-i putea face față. Întrucât, iudeii nu puteau ţine faţă discuţiilor cu Ştefan, datorită înţelepciunii sale, au căutat nişte martori mincinoşi ca să aducă calomnii despre el.

Pentru că iudeii îl urau pe Ştefan, nu doreau să asculte sau să cerceteze adevărul mărturisit de el, aveau o singură dorință, să scape de acest om care le strica interesele religioase și naționale. „Au întărâtat norodul, pe bătrâni și pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el, și l-au dus în sobor” (Fapte 6,12). Aici, în fața Soborului, martorii mincinoși l-au acuzat că rostește hulă împotriva sfântului locaș și împotriva Legii. (Fapte 6,13). Toți participanții din Sobor – fără excepţie – priveau pe Ştefan şi toţi au remarcat un lucru „că faţa lui arăta ca faţă de înger”. Aşa a lucrat Dumnezeu încât a lăsat să se vadă starea lăuntrică în afară prin strălucirea feței lui.

A urmat cuvântul de apărare al credinței pe care Ştefan l-a susținut cu argumente biblice și dovezi din istoria poporului evreu. În cel mai lung cuvânt rostit de un urmaș a lui Isus și început cu Avraam, titanul credinței îi îndreaptă pe toți cei prezenți spre Domnul Isus, aducând dovezi din toate evenimentele Vechiului Testament până ce a ajuns la Isus.

În finalul cuvântului de apărare îi acuză pe iudei că ei au primit Legea pe care n-au ținut-o, că au prigonit pe prooroci, iar pe unii i-a ucis pentru că vesteau mai dinainte venirea „Celui Neprihănit” pe care voi L-ați vândut acum și L-ați omorât. (Fapte 7,52). La auzul acestor acuze „L-au târât afară din cetate, și l-au ucis

cu pietre”. (Fapte 7,58)De mare semnificație rămâne pentru noi

moartea lui Ştefan primul martir al credinței în Domnul Isus. Înainte de a fi omorât cu pietre „Ştefan plin de Spiritul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, și a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte 7,55). Ca omul să aibă ochii pironiți spre cer, trebuie să îndeplinească o condiție, să fie în „stare de har”, să fie plin de Spirit Sfânt. Numai starea de har îl poate ține cu fața spre cer. Ştefan a văzut cerurile deschise pentru că el s-a uitat într-acolo cu credință, și a văzut lucruri pe care cei de lângă el nu le-au văzut: a văzut slava lui Dumnezeu.

Apoi a văzut pe Isus „stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Cartea de glorie, Biblia, ni-l prezintă de obicei pe Isus șezând la dreapta lui Dumnezeu (Mc. 14,62; Lc. 22,69) dar la moartea lui Ştefan, Biruitorul de pe Golgota „stă în picioare” pentru a primi la sine pe primul Său martir, care mărturisise pe Hristos înaintea oamenilor și apărase credința. Poziția lui „stând în picioare” ne arată respectul și cinstea pe care Isus o are față de Ştefan. Isus mai arată prin această poziție și participarea Sa la suferințele lui Ştefan. Ori de câte ori vreun creștin adevărat se află într-o situație grea, dificilă să fie încredințat că Domnul Isus „stă în picioare” să-l întărească.

Ştefan a fost ucis cu pietre în afara cetății pentru ca sângele lui să n-o întineze. Când cei din Sobor aruncau cu pietre Ştefan se ruga și zicea: „Doamne Isuse, primește spiritul meu”.

Pentru el s-a rugat în picioare.Pentru ucigașii lui s-a rugat în genunchi.După aceste vorbe, Ştefan, martirul a

adormit. Lângă hainele ucigașilor stătea un tânăr Saul.

Iată două persoane ne stau în față, Ştefan și Saul, unul care își încheie drumul, celălalt care-și va începe drumul.

Nu am putea încheia privind moartea lui Ştefan decât a repeta cuvintele psalmistului: „Plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioșilor lui”.

Pr. dr. Simion VOICU

Cuvântul sCriPturii

7

Sensul credinței în Sfânta Scriptură reflectă pe deplin dinamica relației omului (poporului) cu Dumnezeu, a dialogului purtat în mod neîntrerupt de către Dumnezeu cu creatura făcută după chipul și asemănarea Sa. Este vorba de o relație ce se desfășoară într-un anumit spațiu geografic și cultural precum și într-o anumită epocă istorică marcată de toate dimensiunile vieții pământești. De aici întreaga varietate de înțelesuri pe care le îmbracă actul de credință în paginile Sfintei Scripturi.

În concepția biblică a Vechiului Testament, termenul „credință” indică sensul relației dintre Dumnezeu și om, în care Dumnezeu este cel stabilește alianța cu cel care crede, Israel. Aria semantică în interiorul căreia este descris raportul lui Israel cu Dumnezeu, prezintă o varietate de verbe: ‹aman (a fi sigur, a fi fidel); batah (încrezător); hasah (a găsi refugiu); qawah (a spera); hakah (a aștepta), care exprimă de fapt raportul lui Israel cu Dumnezeul său, uneori un raport care variază de la teamă la venerație și iubire; de la confuzie la ascultare și abandon, de la recunoașterea semnelor mântuitoare ale lui YHWH la ascultarea poruncilor Lui. În Vechiul Testmanet, termenul «credință» (‚emuna, πίστις, credere), este de fapt o încrederea totală în Dumnezeu. Un exemplu în acest sens este Patriarhul Avram. El se încrede în Dumnezeu, „și aceasta i s-a socotit ca dreptate”(cf. Gn. 15,6), chiar în momentul în care i se părea imposibilă împlinirea promisiunii Lui în viața sa, aceea de a avea descendenți. Împotriva oricărei speranțe însă, Avram crede în Dumnezeu, are încredere în El și în cuvântul Său, iar în ziua când Dumnezeu îl pune la încercare, este dispus să își sacrifice unicul fiu, prin care era deja realizată promisiunea lui Dumnezeu (cf. Gn. 22). Sensul fundamental al credinței ilustrat în Vechiul Testament arată stabilitatea și siguranța celui care se încrede în Dumnezeu, El fiind piatra solidă pe care omul poate să construiască (cf. Is. 30,15; 7,9; Gn. 12,1-4; 15,6).

În Noul Testament, opera mântuitoare a lui Dumnezeu se arată și se actualizează în Fiul Său, Isus Hristos. Credința neo-testamentară se prezintă așadar ca și o primire a lui Dumnezeu-Mântuitor în Isus Hristos, sau mai precis a-L recunoaște pe Isus Hristos ca pe unicul Mântuitor al oamenilor1. El, Fiul lui Dumnezeu, în misterul pascal, se prezintă ca și Unul născut din Tatăl, care a venit în lume să le ofere oamenilor posibilitatea

de a deveni fiii lui Dumnezeu (cf. In. 1,12) și ca și noul Adam care dă un nou început lumii (cf. Rm. 5,12). Într-o oarecare măsură, aceasta este de fapt credința nou-testamentară, credința omului nou, răscumpărat de Dumnezeu prin Fiul Său, recunoașterea lui Isus Hristos ca și Dumnezeu, ca fiind singura cale de mântuire, acceptându-i învățătura și mesajul.

Prin misterul pascal se definitivează explicit caracterul cristologic al credinței, a crede în acest mister înseamnă a crede în Fiul lui Dumnezeu, a crede că «a ieșit de la Tatăl și a venit în lume» (cf. In. 16,28), a ieșit ca și Cuvântul creator prin

intermediul căruia toate lucrurile au fost făcute (cf. In. 1,3), Cuvânt care înainte era la Dumnezeu și care era Dumnezeu. În sinoptici, deși predomină semnificația Vechiului Testament a credinței ca și încredere, ea este prezentată ca primă exigență cerută de Mântuitorul. Când își începe misiunea publică predicând Vestea cea Bună, cuvântul care sintetizează totul este următorul: «...timpul s-a împlinit, și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat... credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). În același timp, atunci când Mântuitorul săvârșește vreo minune, înainte de toate cere credință celor care se prezintă pentru o vindecare. Credința este așadar o condiție indispensabilă atât în vindecarea trupească cât și în cea sufletească. Isus nu acționează altfel, iar când în interlocutorii

interFerenţe BiBliCe

Actul de a crede în Sfânta Scriptură

8

Lumina CredinţeisPiritualitate

săi găsește credință, El oferă mântuirea, oferă vindecarea. De aceea, credința este actul cu totul liber prin care omul primește în sufletul său Cuvântul lui Dumnezeu care își manifestă dorința de a-l mântui2.

Pentru Sfântul Apostol Pavel, care trăiește și propovăduiește Vestea cea Bună după misterul pascal, credința reprezintă acceptarea învierii lui Isus. În centrul atenției sale stă Hristos cel înviat, iar credința este îndreptată către Domnul cel înviat și mărit. La originile credinței stă inițiativa dumnezeiască, pe care Sfântul Pavel o descrie în următorii termeni: «...iar pe cei pe care mai dinainte i-a rânduit, pe aceia i-a și chemat...»(Rm 8,20-30; Rm. 10,14-17). Fiind însă o inițiativă dumnezeiască, nu înseamnă că inițiatica umană este sufocată sau chiar disprețuită, ci dimpotrivă, este necesară deoarece primirea credinței implică responsabilitatea omului și voința lui de a se mântui sau nu.

În scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, credința este drumul omului, cunoașterea și preocuparea sa față de Isus Hristos. Credința văzută de Sf. Ioan constă de fapt în acceptarea persoanei și a misiunii lui Isus Hristos. Mai concret, credința pentru Sfântul Ioan, este de fapt a crede că Isus este trimisul Tatălui (cf. In. 11,42; 17,3.8.21), Mesia (In. 11,27; 1In. 5,1) și Fiul lui Dumnezeu (1 In. 5,5). Sfântul Ioan prezintă credința ca și un dar a lui Dumnezeu făcut omului.

Fiind un dar gratuit oferit omului de către Dumnezeu, credința are și un caracter comunitar. Credința reprezintă, înainte de toate, ieșirea omului din sine însuși, din izolarea propriei existențe, pentru a deveni un singur «corp» unit cu Hristos, o unitate prin care individualitatea este înlăturată în favoarea comunității. Credinciosul nu mai este singur, el este membrul unei comunități vii, al unei comunități eclesiastice puse mereu în slujba aproapelui pentru a-l ajuta să-l descopere pe Dumnezeu revelat în Isus Hristos, Fiul Său. De aceea, mesajul revelației, fiind unul universal, poate să-l primească oricine, prin intermediul credinței în Dumnezeu, dacă se abandonează cu totul în El 3

Marian SUSA

1 Cf. W GEERLINGS., Riflessione sulla teologia fondamentale, in W. KERN – H.J.POTMEYER – M.SECKLER, Corso di teologia fondamentale, IV, Trattato di gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1990.

2 Cf. C. CALTAGIRONE, Teologia della fede e antropologia fondamentale, op. cit.

3 Cf. DV. 5.

Printre criteriile referitoare la prezentarea scenelor din viața lui Isus, manualul pictării icoanelor conține și modul în care trebuie pictată icoana Botezul Domnului: Hristos stă dezbrăcat în apa Iordanului; Înaintemergătorul pe malul râului, în partea dreaptă a lui Hristos, privește în sus, ținând mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă o are înălțată; Spiritul Sfânt coboară din cer sub forma unei raze pe capul lui Hristos; în raze citim următoarele cuvinte: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”; în stânga îngeri, într-o atitudine de mărire, cu aripile deschise; în partea de jos, mai exact în apa Iordanului, sub chipul Înaintemergătorului, stă un om bătrân dezbrăcat care privește cu teamă către Hristos, ținând în mâini un vas din care toarnă apă; în jurul lui Hristos, mulțime de pești.”2

Reprezentarea iconografică a Bobotezei s-a dezvoltat începând cu secolul al IX-lea, după sfârșitul luptei împotriva icoanelor. Aceasta este strâns legată de pregătirea catehumenilor pentru botez prin învățături mistagogice în secolul IV și de compozițiile poetice din secolele VI-VIII. Din secolul al XII-lea, găsim prezentări și mai detaliate ale Epifaniei. Prezentarea cea mai veche în Biserica occidentală o găsim în catacomba Sf. Calixt din Roma.3 Modul de prezentare nu s-a schimbat foarte mult, nefiind influențat de textele apocrife, iar tematica nu lăsa prea mare spațiu din punct de vedere poetic sau sentimental. Baza principală rămâne Evanghelia, iar ulterioare completări provin din textele liturgice.4

Argument teologicAtât sărbătoarea Nașterii cât și cea a Botezului

Domnului au aceleași rădăcini străvechi; ba mai mult, Epifania a existat mai devreme, fiind a doua sărbătoare a Bisericii, după prăznuirea morții și învierii lui Hristos. La mijlocul secolului al III-lea, Origen nu pomenește încă sărbătoarea Botezului în Alexandria. Doar în secolul al IV-lea găsim dovezi clare despre această sărbătoare printre creștinii din Palestina, Siria sau din Asia Mică.5

Vorbind despre Naşterea Domnului, Sf. Grigore din Nazianz folosește denumirea „Teofanie”, iar Sf. Ioan Gură de Aur numește Botezul Domnului ca „Epifanie”. Acestor denumiri se mai adaugă încă una: „Sărbătoarea Luminii”.6 Simbolul Credinței (Crez) conține formula „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”,

Icoana Botezul Domnului1

9

sPiritualitate

căci în Iordan ne-a fost revelată Lumina, Sfânta Treime. Când Isus s-a botezat, „în clipa aceea o lumină imensă a luminat locul”7. La litie, Biserica noastră cântă: „Astăzi făptura se luminează; astăzi se veselesc toate cele cerești, împreună cu cele pământești.” Aceasta coincide cu vestea bucuriei de Paști: „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt” (Canonul Învierii)8. Mesajul principal al acestui eveniment este prezent în textul troparului sărbătorii: „închinarea Treimii s-a arătat”.

Personajele icoaneiÎn centrul icoanei se află Hristos înconjurat

de valurile Iordanului care nu-l udă; pare că se plimbă pe suprafața apei. Râul are forma unei peșteri întunecoase sau a unui mormânt curgător. Regăsim aici motivul peșterii care apare în icoana Naşterii Domnului, a Răstignirii, a Cincizecimii, la

fel și în icoana Pogorârii la iad. Înfățișarea sub această formă ne trimite cu gândul la motivul renașterii (In 3,1-4). De ce trebuie comparat Hristos cu Adam? Fiindcă Adam este omul cel care era făcut „după chipul și după asemănarea” lui Dumnezeu (Gen 1,26). Hristos a devenit om, fiu al lui Adam, pentru a mântui întreaga lume. În „creația inversă”, Hristos devine om, reface și reînnoiește ceea ce s-a stricat: „S-a îmbrăcat în goliciunea lui Adam și astfel redă întregii omeniri veșmântul raiului glorios”9, al nestricăciunii.

Hristos dă binecuvântare cu dreapta Sa, sfințește apa și ne aduce aminte totodată de crearea apelor. Apa, cândva semnul morții la potop, devine acum apa vieții (In 4,14). Trupul lui Isus stă în mijlocul apei, ca într-un mormânt curgător ce-I înconjoară trupul din toate părțile. Nu doar o parte, ci întreg trupul Mântuitorului s-a scufundat ca semn al îngropării Lui (Col 2,12). Botezul prin scufundare folosit în Biserica Bizantină reprezintă în fiecare creștin botezat moartea și învierea lui Hristos (Rom 6,4).

Semicercul din partea de sus a icoanei simbolizează sfera dumnezeiască și raiul (vezi icoana Naşterii Domnului). Razele pornind din acest semicerc se unesc într-un cerc, în mijlocul căruia se află un porumbel. Cele trei raze care pornesc din acest cerc întruchipează prezența Sfintei Treimi, împreună lucrătoare la opera mântuirii. Rostim în Crez: „Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”. Prezența

Spiritului Sfânt la Iordan ne amintește și de arca lui Noe: „Sfântul Spirit coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor și milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru”10. Avem de-a face în același timp și cu o readucere aminte a faptului cum corabia vieții

10

Lumina CredinţeisPiritualitate

noastre se confruntă și azi cu greutățile lumești.În partea stângă a icoanei, se găsește Ioan

Botezătorul. Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă cele întâmplate precum și figura Înaintemergătorului (Mt 3,1-6; 11,7-11.13; 17,10-12). În icoană ne este înfățișat purtând o haină din păr de cămilă care îi acoperă trupul, reamintind chipul lui Adam, imaginea omului vechi, pe care Hristos, Adam cel nou, vine să-l mântuiască. Sfântul Ioan Botezătorul stă în picioare pe malul râului, dar face un pas spre Hristos, ilustrând dinamism și mișcare. Rămâne totuși aplecat, ca semn de supunere față de Hristos căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălțămintei nici ca servitor. Cu mâna stângă arată către cer, refuzând astfel această sarcină. „La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit” (Utrenia, Condacul Înainteprăznuirii). El stă cel mai aproape de Mântuitor și el este cel care aude cel mai clar glasul Tatălui (Mt 3,17). El este primul care mărturisește despre toate acestea lumii. De altfel, el este și „prietenul Mirelui, care stă și ascultă pe Mire, se bucură cu bucurie de glasul Lui” (In 3,29).

Pe malul celălalt al râului, se află trei îngeri care prezintă Celui întrupat omagiul oștirilor cerești. În unele icoane, unul dintre îngeri privește în sus sau are aripile ridicate în sus, semnificând faptul că au venit din cer, la fel cum apare Arhanghelul Gavril în icoana Buneivestiri.11 Aplecarea lor respectuoasă în fața lui Hristos ilustrează atitudinea lor de mărire, de rugăciune și de slujire. Mâinile lor sunt acoperite și ascunse în mantii, ca semn de cinstire și de respect deosebit față de Dumnezeu. La curtea din Bizanț, obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ținute cu mâinile acoperite. Acești îngeri au uneori în mâinile lor câte un ștergar pregătit pentru a înveșmânta Trupul Domnului la ieșirea din apă, semnificând slujirea.

Alte elemente importanteLa picioarele Mântuitorului, sunt înfățișate

adesea siluetele a două personaje: un bărbat și o femeie. Figura bărbătească ne amintește de cuvintele Psalmului: „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. ... Ce-ți este ție, mare, că ai fugit? Şi ție Iordane, că te-ai întors înapoi?” (Ps 113,3). Textul liturgic ne oferă și o explicație: „S-au despărțit apele într-o parte și într-alta și i s-a făcut lui uscată calea care era udă, spre chipul Botezului cu adevărat, prin carele noi curgerea vieții cea

trecătoare o trecem” (Tropar, Duminica dinaintea praznicului). Figura femeiască reprezintă marea; poartă coroană pe cap și sceptru în mână; stă pe un animal care asemănător unui delfin ce vrea să scapă de ea. Este o alegorie a trecerii prin Marea Roșie. În jurul picioarelor lui Isus înoată niște pești. Ei sunt semnele oamenilor botezați, cei care de acum înainte pot înota liber în apa vieții. Elementele acvatice rămân întotdeauna în plan secund pentru a nu distrage atenția privitorului de la componentele principale ale icoanei.

Sfântul Ioan Botezătorul a vestit pocăința înaintea apariției publice a lui Isus. Hristos, când a venit la râul Iordan, nu a venit ca un păcătos. El n-are nevoie de curățire: „Soarele să se curățească, cine din pământeni a văzut?” (Stihoavnă, 6 Ianuarie).

Pr. Béla PALLAI

1 Articolul de față se bazează pe traducerea cărții Icoana şi liturghia – Boboteaza, scrisă de părintele Dr. Ivancsó István, profesor universitar de teologie orientală, membru al Comisiei Teologice Internaționale din Roma.

2 D. FURNÀ, da, Ermeneutica della pittura, (Grasso, G. D., a cura di), (Collana di studi e testi per la storia dell’arte 2), Firenze, 1971, 119.

3 Vezi: K. ONASCH, , Liturgie und Kunst der Ostkirche in Stichworten, Leipzig 1981, 355.

4 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, (Ikon és liturgia 4), Nyíregyháza 1997, 3-4.

5 G. PASSARELLI, , L’icona della Teofania, (Iconostasi 6), Milano 1990, 6.

6 NAZIANZI GERGELY, „Beszéd Vízkeresztre” 1, in Vanyó, Az egyházatyák beszádei, 36.

7 P. EVDOKIMOV, , La teologia della bellezza, Roma 21981, 274.

8 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, 7-13.9 P. EVDOKIMOV, op. cit., 276.10 După mărturia Sfântului Ioan Damaschinul,

opt sunt botezurile: potopul (Gen 7,17-24); trecerea evreilor prin mare și prin nor (Ieș 13,22; I Cor 10,2); botezul Legii Vechi (Gen 17,10-14); botezul pocăinței (Mt 3,1-11); botezul creștin prin apă și prin foc (Matei 28,19); botezul prin pocăință și prin lacrimi (spovedania); focul cel veșnic de după judecată obștească.

11 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, 36-37.

11

Cuvântul Magister derivă din termenul latin magisterium și poate fi tradus în limba română cu termenul maestru sau profesor înțeles, însă, într-un sens foarte larg. Astfel se poate numi maestru o persoană pregătită într-un anumit domeniu1. Termenul latin magister a avut mereu conotația unei autorități ce provine de la magis (mai mult), în contrapoziție cu minister, minus (mai puțin)2. În vocabularul teologic al Părinților Bisericii și al teologiei medievale magisterium însemna funcția deținută de către o persoană care are autoritate și competență într-un sector determinat.

În scrierile Sfântului Toma de Aquino (1225-1274) simbolul Magisteriului era catedra. Doctorul angelic – cum era numit Sf. Toma datorită gândirii sale teologice – vorbește despre două tipuri de catedre: cea a episcopului în catedrala sa (magisterium cathedrae pastoralis) și catedra profesorului de la universitate (magisterium cathedrae magistralis)3. Termenul Magister folosit pentru a indica corpul ierarhic al păstorilor care în Biserică au rolul de a învăța și a spune ce anume aparține credinței a început să fie folosit începând cu secolul XVIII. Abatele de Sankt Blasein, Martin Gerbet (1720-1793) a fost cel care a folosit pentru prima data expresia Magisteriul Bisericii (Ecclesiae magisterium)4. Începând cu secolul XIX termenul latin magister a ajuns să însemne aproape exclusiv oficiul, îndatorirea de a învăța care îi revine episcopului chiar dacă nu este negat rolul teologilor5. În zilele noastre, în momentul în care vorbim despre Magisteriul Bisericii, se face referință la colegiul episcopilor împreună cu capul său episcopul Romei6.

Doresc să subliniez câteva aspecte ale Magisteriului Bisericii din perspectiva Conciliului Vatican II, deoarece documentele elaborate de acest conciliu reprezintă obiectul de studiu pentru cei care își dedică munca studierii acestei teme în zilele noastre. Unul dintre cele mai comentate texte se află în Constituția dogmatică despre revelația divină (Dei Verbum7) care afirmă: „Misiunea

de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Hristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu , ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece prin porunca dumnezeiască și cu asistența Spiritului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu” (DV 10). Singurul aspect al acestui citat pe care doresc să-l subliniez este acela că Magisteriul nu își exercită autoritatea de a interpreta Sfânta Scriptură în nume propriu ci în numele lui Hristos și sub asistența Spiritului Sfânt. Acest lucru constituie garanția că revelația lui Dumnezeu este păstrată nealterată, că tot ceea ce Magisteriul propune ca adevăr de credință este revelat de Dumnezeu și trebuie urmat.

Magisteriul Bisericii își poate exercita datoria în două moduri: ordinar și extraordinar. Avem de a face cu o învățătură a

Magisteriului exprimată în mod extraordinar în momentul când o doctrină este definită de un Conciliu ecumenic sau de Papa când

Învăţătura BiseriCii

Despre Magisteriul Bisericii Catolice

12

Lumina Credinţeivorbește ex cathedra. Este posibil, însă, ca învățătura unui Conciliu ecumenic să nu fie exprimată mereu în mod extraordinar, ci în mod ordinar așa cum a fost cu Conciliul Vatican II care nu a ales să definească o nouă dogmă a Bisericii catolice8.Orice alt exercițiu al Magisteriului, fie al episcopilor, fie al Papei este numit ordinar9

Dintre aceste două feluri în care Magisteriul își poate îndeplini misiunea doresc să spun câteva lucruri despre magisteriul ordinar al episcopilor deoarece Conciliul Vatican II subliniază mult mai mult decât în trecut raportul între episcop și eparhia sa10. În acest sens voi face referire la mai multe texte din Constituția dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium - LG)11. Episcopii în eparhiile lor, respectând primatul Papei, „își exercită puterea proprie spre binele credincioșilor lor” (LG 22). De asemenea fiecare episcop „este principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica lui particulară” (LG 23), exercitându-și „conducerea pastorală asupra acelei părți a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredințată”( LG 23).

Constituția LG vorbește despre trei îndatoriri pe care le au episcopii. Prima este aceea de a învăța. În momentul în care un episcop învață în comuniune cu Episcopul Romei, „credincioșii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui Hristos” (LG 25) să-l îndrăgească și să-l pună în practică. A doua îndatorire este aceea de a sfinți. Episcopii prin slujirea pastorală pe care o fac pentru credincioși „revarsă, în diverse forme și cu îmbelșugare, din plinătatea sfințeniei lui Hristos” (LG 26). A treia îndatorire este aceea de a conduce. Episcopii prin puterea sacră pe care au primit-o conduc Bisericile locale care le-au fost încredințate exercitându-și puterea în numele lui Hristos și „lor le este încredințată pe deplin îndatorirea de Păstori, adică grija obișnuită și zilnică pentru Turmă”(LG 27), fiind „numiți întâistătători ai popoarelor pe care le conduc” (LG 27).

Este plăcut atunci când credincioșii din fiecare eparhie își urmează păstorii lor care în calitate de „reprezentanți ai lui Hristos” (LG

37) propun învățăturile pe care le consideră cele mai potrivite în bisericile lor particulare. În momentul în care creștinii ascultă vocea episcopilor lor sunt în comuniune cu întreaga Biserică, deoarece așa cum am amintit mai sus episcopul este ”fundamentul unității în Biserica lui”(LG 23), iar din aceste biserici particulare este „constituită Biserica Catolică, una și unică” (LG 23).

În concluzie se poate spune că Magisteriul prin misiunea pe care o are trebuie să însoțească Biserica în istoria sa, trebuie să se situeze în interiorul tradiției Bisericii și să fie mereu supus Cuvântului inspirat al Sfintei Scripturi. Așa cum Conciliul Vatican II constituie un punct de cotitură în istoria Magisteriului, acestuia (magisteriului) îi revine sarcina de a fi atent la pașii ce trebuie să fie făcuți pentru viitorul Bisericii12.

Pr. Vasile TRIFOI

1Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero nella Chiesa Cattolica (seconda edizione), Cittadella Editrice, Assisi, 1993, 33.

2 Cf. ibidem, 33.3 Cf. ibidem, 33-34.4 Cf F ARDUSSO-G. COLOMBO, Magistero, în

Dizionari di San Paolo, TEOLOGIA, a cura di G. BARBAGLIO, G. BOF, S. DIANICH, Cinisello Balsamo (Milano), 2002, 865.

5 Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero, 34.6 Cf. ibidem, 93.7 CONCILIUL VATICAN II, Constituția

dogmatică despre revelația divină Dei Verbum (DV), București 2000.

8 Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero, 139.9 ibidem.10Cf.W. HENN, La Chiesa di Cristo: Magistero

e Proprietà, Dispense pentru uzul studenților de la Universitatea Pontificală Gregoriană, 2001-2002, 35.

11 CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium ( LG), București 2000.

12 Cf. F. ARDUSSO-G. COLOMBO, Magistero, 890.

Învăţătura BiseriCii

13

În acest an pastoral, în care Biserica cheamă pe fii săi să-și cunoască mai bine credința, ne propunem și noi, la nivelul eparhiei noastre, să răspundem acestei invitații. Unde întâlnim tainele credinței noastre, sună întrebarea oricui dorește să aprofundeze credința Bisericii? În locul în care Biserica însăși devine vizibilă, răspunde aceasta din urmă, adică în celebrările liturgice. Acestea sunt, de fapt, celebrări ale faptelor minunate făcute de Dumnezeu pentru noi. Rememorări și retrăiri, întru credință, ale istoriei mântuirii noastre. Slujbele sunt modalitatea privilegiată prin care Biserica păstrează și transmite lumii credința ei. Nu face aceasta folosindu-se de tratate dogmatice, ci prin rugăciuni, simboluri, ritualuri, gesturi și imagini. Slujbele Bisericii se prezintă, astfel, ca un „cod al credinței”. În fiecare duminica, sărbătoare sau timp liturgic special, acest „cod” interpelează ochii, mintea și simțurile noastre, încercând să comunice omului lăuntric credința Bisericii. De aceea este important să descifrăm acest cod, prin care Biserica de mii de ani a înțeles să comunice fiilor săi credința în Hristos cel înviat.

Catehezele lunare, pe care Biroul pastoral eparhial le va propune lunar, vor încerca să aprofundeze credința pornind de la slujbele Bisericii noastre. În cateheza din luna noiembrie am fost invitați să vedem cum Sfânta Liturghie însăși ne revelează spiritul cu care s-ar cuveni să venim în adunarea euharistică.

Prin simpla venire la Sfânta Liturghie mărturisim că Hristos a venit pentru ca „pe fiii împrăştiați ai lui Dumnezeu să-i adune într-una” (In 11, 54). Ne adunăm în biserică, nu doar pentru rugăciunile individuală (pace, pază, iertare, milă, cele bune și de folos sufletului și trupului etc), ci mai ales pentru ca, în Euharistie, să se facă vizibilă Biserica ca și Trup a lui Hristos, a cărui membre fiecare botezat este: „Voi sunteți Trupul lui Hristos şi în parte mădulare!” (1Cor.12, 27). Şi iarăși ”Pe noi pe toți, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Spirit” (Anafora Sf. Vasile cel Mare). În vechime cel ce lipsea fără un motiv întemeiat de la adunarea liturgică era

înlăturat din Biserică, drept unul care se separă singur de unitatea Trupului lui Hristos, ce se descoperă în liturghie. Şi aceasta pentru că Sf. Liturghie nu e una dintre slujbele Bisericii, ci este descoperirea și înfăptuirea Bisericii în toată plinătatea și sfințenia ei, și numai participând la această Taină creștinul se sfințește și poate deveni ceea ce deja este prin Botez, mădular sfințit Trupului.

„Încă îți aducem această slujbă cuvântătoare pentru toată lumea...” rostește preotul în taină la momentul dipticilor (pomenirilor) rugăciunii euharistice. Prin aceasta vedem că creștinismul nu este o religie a „mântuirii personale”, ci, înainte de toate, ne este poruncit să fim Biserica (eklesia=adunare) – „popor sfânt, preoție împărătească, neam sfânt” (1Pt 2, 9); „Să vă iubiți unul pe altul...”; „Să fiți una precum şi Eu cu Tatăl meu una suntem”. Biserica, asemenea lui Hristos, a cărui Trup mistic este, se îndreaptă către lume, către întreaga creație; Hristos s-a adus jertfă „pentru voi şi pentru mulți (=toți)”. El este Mântuitorul lumii! Iar la Liturghie ectenia mare, prin cererile sale universale, subliniază vocația cosmică a credinței creștine.

Pe de altă parte vocația cosmică nu anulează vocația personală în Biserică. Aceasta se îngrijește de fiecare om în parte. Păstorul cel bun din Evanghelie, lasă cele 99 de oi în câmpie și o caută pe cea pierdută. În Liturghie, spre deosebire de ectenia mare, la ectenia cererilor, de după citirea Evangheliei, se observă o preocupare pentru nevoile personale ale membrilor comunității: pentru cei întru Hristos frații noştri; pentru ctitorii

şi binefăcătorii sfintei biserici acesteia.. pentru cei ce se ostenesc şi pentru cei ce cântă. Iar la rugăciunea în taină de la plecarea capetelor, rostim: „Tu însuți Stăpâne, cele puse înainte tuturor nouă spre bine le tocmeşte, după a fiecărui trebuință...”.

Liturghia, la fiecare celebrare a ei, ne descoperă sensul celebrării și echilibrul dintre vocația cosmică și particulară a credinței creștine, mai ales când împreună ne propunem ca: „pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu s-o dăm”.

anul Credinţei

Cateheză

14

Lumina Credinţei

Despre „credință”, Catehismul Bisericii Catolice (CBC) afirmă că, întâi de toate, este un act personal: „un răspuns liber din partea omului în fața inițiativei lui Dumnezeu, care se revelează” (nr. 166). Dar atunci ne putem întreba: dacă credința este o decizie personală, poate fi ea „transmisă”? Fiind credința un act lăuntric, deci incomunicabil, ce înțelegem prin „mărturia de credință”? Este o simplă reproducere a conținutului de credință (enunțuri, ritualuri, comportamente), care însoțește orice eveniment revelator a lui Dumnezeu, sau mai mult decât un act formal?

Pentru un posibil răspuns ne vom folosi de povestea relației dintre Sfântul Augustin de Hipona și Sfântul Ambrozie de Milano, așa cum reiese din celebra operă „Confesiuni”; vom vedea cum „mărturia de credință” a Sfântului Ambrozie a avut un rol determinant în convertirea tânărului Augustin!

Tulburat de o neliniștită căutare a adevărului, dezamăgit de doctrinele maniheilor, frustrat de neseriozitatea și indisciplina studenților săi de retorică, Augustin lasă Cartagina (383) pentru Roma. Avea 29 de ani, dar această decizie dură pentru mama sa, Sfânta Monica, va fi decisivă în dinamica pocăinței și a botezului său.

Deși se îndrepta spre Roma cu mult entuziasm, impactul lui Augustin cu Cetatea Eternă a fost foarte dur. Acesta își imagina că studenții romani vor fi mai disciplinați decât cei africani. În schimb îi descrie ca fiind neserioși, neplătindu-și profesorii; el însuși fiind înșelat de către unii dintre aceștia.

În timp ce suferea această dezamăgire, Augustin primește o ofertă de muncă din partea prefectului Romei, Simahus. Era vorba de postul de orator oficial al curții imperiale, care pe atunci își avea sediu la Milano. Augustin acceptă și în toamna anului 384 părăsește Roma.

Imediat ce a fost instalat – așa cum cerea obiceiul – face vizitele de curtoazie la diferitele autorități cetățenești, întâlnind astfel și pe episcopul Ambrozie.

În „Confesiuni”, Augustin spune că Ambrozie l-a primit cu satis episcopaliter. Chiar dacă nu este foarte clar ce voia să spună Augustin cu această expresie, foarte probabil Ambrozie l-a primit cu o anumită demnitate episcopală care putea fi percepută ca fiind distantă. Cu toate acestea Augustin a fost fascinat de personalitatea lui Ambrozie, astfel încât l-a căutat de mai multe ori

cu intenția de a discuta problemele sufletești care îl frământau. Ambrozie, însă, evita orice discuție pe chestiuni particulare, preferând să vorbească cu Augustin generalități. Când venea în audiență la Ambrozie, îl găsea prins cu problemele de tot felul ale credincioșilor săi, pe care încerca să le rezolve personal. Când nu se ocupa de aceste lucruri, îl găsea fie odihnindu-se, fie hrănindu-și sufletul cu lecturi.

Augustin stătea adesea deoparte, cu discreție, pentru a observa comportamentul lui Ambrozie;

apoi neîndrăznind să-l deranjeze, pleca. „Astfel – concluzionează Augustin – niciodată nu reuşeam să întâlnesc inima acelui sfânt prooroc şi să-i vorbesc despre ceea ce mă interesa cu adevărat, ci numai despre treburi frugale. Neliniştile mele interioare l-ar fi vrut disponibil mai mult timp pentru a se putea revărsa asupră-i; dar asta nu se

sFinţii Părinţi

Sf. Ambrozie şi Sf. Augustin, sau cum să mărturiseşti credința?

15

întâmpla niciodată” (Confesiuni, 6, 3).Aceste cuvinte grave i-au făcut pe unii patrologi

să minimalizeze rolul pe care Ambrozie l-ar fi avut în dinamica convertirii lui Augustin; ba chiar au făcut să planeze suspiciuni în legătură cu faimoasa sa grijă față de semeni. Însă, pentru cei mai mulți teologi atitudinea distantă a lui Ambrozie făcea parte dintr-o strategie specială de transmitere a credinței acestui tânăr excepțional, Augustin.

Ambrozie cunoștea frământările sufletești ale lui Augustin din corespondența avută cu mama sa, Sf. Monica. Apoi, e cu neputință ca Ambrozie să nu își dea seama că Augustin, oratorul curții imperiale, venea să-i observe comportamentul. Episcopul, însă, nu considera oportună intrarea într-o dialectică contradictorie cu Augustin, a cărei unic rezultat n-ar fi fost altul decât acela de a ațâța spiritele.

Astfel Ambrozie pune sub tăcere cuvintele și lasă să vorbească faptele, dând de înțeles că mărturia de credință nu se realizează doar prin cuvinte, ci trebuie să devină mărturie de viață.

Un prim fapt ar fi acela că Ambrozie mărturisește credința printr-o viață de rugăciune și prin grijă față de semeni. Augustin se declară atins de faptul că Ambrozie se arată a fi un „om a lui Dumnezeu”, dăruit în totalitate în slujirea fraților, mai ales a celor săraci. Rugăciunea și milostenia, mărturisite de acest sfânt episcop, fac credibile cuvintele predicilor sale.

Un alt fapt revelator pentru Augustin este mărturia Bisericii din Milano. O Biserică tare în credință, adunată precum un singur trup la slujbele animate de Ambrozie însuși; o Biserică capabilă să reziste împăratului Valentinian și mamei sale Iustina, care în primele zile ale anului 386 au cerut ca o biserică să fie cedată spre folosință arienilor.

În biserica ce trebuia cedată, mărturisește Augustin, „poporul veghea cu devotament, gata să moară pentru episcopul lor. La fel şi eu...”. Această afirmație lasă să se întrevadă faptul că ceva, în sufletul lui începea să se schimbe, „chiar dacă duhovniceşte eram căldicel, eram părtaş la neliniştea întregului popor”. (Confesiuni 9, 7)

Chiar dacă Augustin nu reușește să aibă un dialog intim cu Ambrozie, rămâne influențat de mărturia vieții sale, de spiritul de rugăciune, de grija milostivă față de semeni și de faptul că Ambrozie este un om al Bisericii: animează slujbele și se implică în zidirea unei Biserici de suflete unită și matură.

Astfel Augustin devine un pământ bun pentru sămânța credinței.

Actualizarea acestei povestiri nu este dificilă. De multe ori întâlnim preoți descurajați,

care constată cu amărăciune slaba incisivitate a

mesajului lor. Ceea ce se constată nu privește doar convertirile de genul Sf. Augustin, ci o alarmantă delăsare în ceea ce privește angajamentul pentru valorile creștine. Pornind, însă, de la exemplul de mai sus ar trebui să ne întrebăm mai degrabă:

Tu cel care îi educi pe oameni la rugăciune, te văd ei rugându-te? Văd în tine un om a lui Dumnezeu, un slujitor al Cuvântului? Altfel spus, cum arată latura contemplativă a vieții tale?

Tu cel care propovăduiești dragostea evanghelică, știi să primești pe sărac, pe cel nevoiaș, pe cel mai puțin simpatic, pe acea persoană pusă de toți la o parte pentru că deranjează? Ştii să te faci aproapele celui căzut în păcat, sau preferi compania celor „de neam bun” (cf. 1Cor 1, 26-29)? Ești dispus să stai împreună cu cei cărora le ești păstor, fără a fi întotdeauna distant și grăbit, având impresia că pierzi timpul?

Tu cel care spui că iubești Biserica, te angajezi cu toate puterile să o zidești împodobind-o frumos și celebrându-i slujbele cu demnitate și respect? Te îngrijești ca membrii ei să devină creștini cu o credință adultă bazată pe Evanghelie și pe Tradiție, sau preferi să îi alimentezi cu superstiții?

Figura păstorului, care derivă din povestea relației dintre Sf. Augustin și Sf. Ambrozie, este cea a unei persoane a cărei cuvinte și fapte sunt una.

Noi, creștinii, suntem chemați să mărturisim înaintea oamenilor pe Cuvântul (cf. Mt 10, 32), vestea cea bună (eu-angelos), Crezul apostolic, Biserica și învățătura ei de credință. Dar această Evanghelie – luând exemplul celor doi Sfinți Părinți – nu poate fi transmisă decât prin mărturia vieții...

Astfel, Sf. Ambrozie și Sf Augustin ne învață că transmiterea credinței nu se poate realiza decât ținând cont de cele două elemente fundamentale: conținutul obiectiv (datul de credință) și mărturia personală, care trebuie armonizate între ele într-o sinteză vitală.

Pr. Florin FODORUȚBIBLIOGRAFIESANT` AGOSTINO, Le Confessioni, BUR, Milano

1998;A. PINCHERLE, „Ambrogio ed Agostino”,

«Augustinianum» 14 (1974), pp. 385-407; Cfr. G. BIFFI, Conversione di Agostino e vita di

una Chiesa, in A. CAPRIOLI - L. VACCARO (curr.), Agostino e la conversione cristiana, Palermo 1987, pp. 23-34;

E. DAL COVOLO, „Il pastore, ministro della Parola e della carità. L’esempio del vescovo Ambrogio”, în M. CARDINALI (cur.), Pastori dinanzi all’emergenza educativa. Per la formazione dei formatori, Città del Vaticano 2011, pp. 33-58.

sFinţii Părinţi

16

Lumina Credinţei

Ceea ce apostolii și primii discipoli ai lui Hristos au auzit, văzut și trăit în preajma Sa, constituie primele elemente ale credinței creștine. Acestora li se adaugă tot ceea ce ei la rândul lor au transmis și învățat, în mod special prin scrierile Sfintelor Evanghelii și Epistole, în care este cuprinsă învățătura fundamentală asupra lucrărilor și învățăturilor lui Isus, reflecții asupra persoanei Sale și a primilor pași din viața Bisericii. Aceste scrieri încearcă să clarifice puncte ale mesajului de mântuire precum și modul în care era primit și trăit în primele comunități creștine. Astfel, elemente de învățătură erau strâns legate de cele privitoare la moravuri și la practica credinței, patrimoniul apostolic transmis Bisericii fiind mai mult decât un corp doctrinal izvorât din Revelație.

Destul de curând însă, noua învățătură se confruntă cu atacuri atât din interiorul comunităților creștine cât și cu cele provenite din partea mediului cultural și politeist al vremii. Încetul cu încetul, bărbați trăitori în sfințenie, iubitori de Hristos și buni cunoscători ai doctrinelor filosofice și religioase dominante, ies întru apărarea credinței adevărate, formulându-o în scrierile lor. Pe măsură însă ce Biserica lui Hristos se răspândește în întreaga lume, cunoscută la acea vreme, primind libertatea de viață publică, atacurile împotriva învățăturii creștine devin din ce în ce mai numeroase și mai înverșunate. Se impunea răspunsul comun al întregii Biserici și care să fie unanim acceptat la nivelul întregii Biserici născându-se astfel practica sănătoasă a conciliilor ce fixează odată pentru totdeauna în Simbolul credinței niceno-constantinopolitan nucleul de credință al Bisericii.

Începând cu secolul al XVI-lea, terminologia teologică și canonică catolică folosește în mod definitiv expresia depozitul credinței (depositum fidei) prin care înțelegem totalitatea adevărurilor pe care Domnul Isus Hristos, în urma revelației Vechiului Testament, le-a revelat și le-a făcut cunoscut omului pentru mântuirea acestuia. Întreg poporul lui Dumnezeu are acces nemijlocit la acest depozit prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție după cum ne învață Constituția dogmatică despre revelația divină a Conciliului Vatican II: „Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele căci amândouă, curgând din același izvor divin , devin, într-un fel o unitate și tind

spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Spiritului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiție transmite integral urmașilor Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat Apostolilor de Hristos Domnul și de Spiritul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Spiritului adevărului să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea atât Scriptura cât și Tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație ” .

Ambele aspecte sunt fundamentale întru transmiterea continuă a credinței care primește un răspuns diferit de la fiecare generație. Toți credincioșii sunt chemați primi, a trăi și a transmite și celorlalți învățătura despre credință. Nu toți însă se bucură de darurile și puterea sacră de a garanta interpretarea realității de credință mai cu seamă când apar crize majore ce pun în pericol integritatea conținutului de credință.

Totalitatea învățăturilor de credință însă nu este un corp amorf, un obiect muzeal, ci o realitate

legea BiseriCii

Biserica – păstrătoarea credinței

17

vie ce trebuie păzită, iar nu schimbată; transmisă cu fidelitate generațiilor viitoare, iar nu creată. „Biserica, căreia Hristos Domnul i-a încredințat depozitul credinței astfel încât, asistată de Spiritul Sfânt, să păstreze cu sfințenie adevărul revelat, să-l pătrundă în profunzime, să-l anunțe și să-l expună cu fidelitate” (CCEO, c. 595 §1).

Ajunși la acest punct trebuie să facem o distincție între misiunea comună întregii Biserici și realizarea acestei misiuni care implică anumite haruri specifice. Acestea se primesc odată cu Taina Sfintei Preoții: episcopii și preoții primesc misiunea și facultatea de a acționa in persona Christi1, iar diaconii facultatea de a sluji poporul lui Dumnezeu în cadrul celebrărilor liturgice, a proclamării Evangheliei și a-i servi aproapelui. Responsabilitatea directă și imediată asupra păstrării nealterate a adevărului de credință îi revine episcopului – la nivel eparhial –, iar la nivelul universal al Bisericii Colegiului episcopilor în deplină comuniune între ei și cu urmașul Sfântului Petru. Autoritatea magisteriului se extinde doar la interpretarea cuvântului lui Dumnezeu, exercitându-se doar în cadrul comunității de credință și în serviciul unității Bisericii pentru a mărturisi credința cea dreaptă.

Se cuvine a sublinia cu tărie și fără vreo urmă de dubiu cum întreg poporul lui Dumnezeu, în virtutea Sfintei Taine a Botezului, este chemat la slujirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserică și în lume, fiecare după talanții primiți și acolo unde își îndeplinește slujirea2 prin vestirea lui Hristos, prin mărturia vieții și prin cuvânt. Este o obligație și un drept al fiecărui creștin pentru ca mesajul mântuirii să fie cunoscut și primit de toți oamenii și pe tot pământul.

Octavian FRINC

1 Dei verbum 7.10: „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, Apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le «propria lor misiune de a învăța»… întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fapte 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise se creează o deosebită unitate între Episcopi și credincioși”.2 CCEO, c. 7 § 1: „Credincioșii creștini sunt aceia care, fiind încorporați lui Hristos prin botez, sunt constituiți ca popor al lui Dumnezeu și de aceea, participând în modul specific lor la funcția sacerdotală, profetică și regală a lui Hristos, sunt chemați să exercite fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiției proprii”.

Când i se solicita ministrului de resort, Constantin Banu, să accepte înființarea unei noi eparhii pentru credincioșii greco-catolici din nordul Regatului, corul episcopal își dăduse deja aprobarea unanimă, în cadrul conferinței desfășurată la Blaj în zilele de 25 și 26 iulie 1923. Epistola expediată înaltului demnitar sublinia cu apăsare interesul pe care Biserica l-a manifestat „îndată după fericita unire a tuturor provinciilor românești” în vederea atingerii respectivului țel.

Dar ideea creării unei dieceze cu centrul în acea regiune avea rădăcini mult mai adânci, care urcau în istorie până în veacul al XVIII-lea. Apărut pentru prima dată într-un context în care interesele modernizatoare ale Curții de la Viena se intersectau, pe alocuri, cu preocuparea unor cercuri bisericești de a spori funcționalitatea unor structuri ecleziastice extinse teritorial și amalgamate din perspectiva profilului etno-cultural al credincioșilor (așa cum se prezenta în Ungaria Superioară dieceza de Muncaci), planul a primit permanent soluționări parțiale, departe de rezultatul scontat. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, în contextul discuțiilor referitoare la crearea eparhiei de Oradea-Mare, când propunerea de a înființa o dieceză intermediară între cea de Muncaci și cea de Făgăraș s-a soldat cu constituirea, în 1776, doar a unui vicariat cu centrul inițial la Carei, apoi la Satu Mare, pentru românii care trăiau în Maramureș, Sătmar și în alte districte ale diecezei rutene. Însă, această soluție nu a fost în măsură să satisfacă doleanțele, tot mai curajos exprimate, ale preoțimii române din zonă.

Așa se face că acțiunile revendicative ale acesteia au continuat și în perioada următoare. În evantaiul proiectelor formulate, ideea organizării comunităților parohiale majoritar românești într-o structură de tip episcopal, distinctă de dieceza ruteană, deși a îmbrăcat forme variate, a fost constant susținută. Aceste diligențe s-au lovit de opoziția vehementă a centrului episcopal de la Ujgorod, care a fost totuși nevoit să accepte transferul, în 1824, a 72 de comunități de la sud de cursul superior al Someșului sub autoritatea

CrâmPeie istoriCe

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei

greco-catolice de Maramureş?

18

Lumina Credinţeiepiscopului de Oradea-Mare.

La mijlocul veacului al XIX-lea, când Biserica greco-catolică românească a cunoscut o serie de transformări fundamentale de ordin instituțional și canonic, ideea de a fixa reședința uneia din cele două dieceze în curs de formare in terra Maramorosiensis nu a avut câștig de cauză în fața argumentului care promova menținerea unui echilibru între eparhiile din afara Transilvaniei (de Oradea-Mare și de Lugoj) și cele dispuse în interiorul Principatului (de Făgăraș–Alba Iulia și de Gherla). Potrivit principiilor care au ghidat reorganizarea spațiului confesional ardelean la acea dată, eparhia armenopolitană avea să joace același rol care fusese atribuit un sfert de veac în urmă diecezei orădene, anume de a cuprinde în interiorul granițelor sale parohii cu populație preponderent românească, aflate până atunci sub ascultarea episcopului de Muncaci. 94 a fost numărul acelor enorii, care, adăugate la cele peste 500 de comunități transferate de la arhidieceză sub autoritatea aceluiași centru episcopal transilvan, făceau ca dieceza Gherlei să fie structura instituțională cu cel mai mare număr de parohii și de credincioși per ansamblul Bisericii greco-catolice românești.

Dacă doar atât a fost cu putință în trecut, acum când Biserica greco-catolică ajunsese să funcționeze pentru prima dată de la crearea sa în cadrele unui stat român, era de neimaginat ca proiectul să nu-și găsească finalitatea, era convingerea pe care petenții o transmiteau înaltului funcționar al țării. Distanța apreciabilă care îi despărțea pe credincioșii din nordul Regatului, o zonă masat greco-catolică, de păstorul lor sufletesc de la Gherla a continuat să reprezinte un argument valabil și după 1918. Alte motive, nu mai puțin importante, brodau convingător pledoaria dezvoltată în paginile misivei expediate ministrului. Unul dintre ele ținea de misiunea primordială a Bisericii: grija sufletească a credincioșilor și punerea lor la adăpost în fața tot mai pronunțatelor curente heterodoxe: „în timpul nostru nu mai este de ajuns pastorațiunea mediată prin ordonanțe, circulare ori chiar epistole pastorale, ci se cere îndrumarea poporului pe calea adevărului și a virtuții de către arhipăstori prin graiul viu. Numai pe calea aceasta se pot împiedica și combate mai cu succes învățăturile contrare credinței...”.

Reclamând, conform principiilor pe care Constituția doar de câteva luni adoptată le conținea, egalitatea de tratament cu confesiunea majoritară, care reușise într-un interval restrâns

o spectaculoasă dezvoltare instituțională, prin înființarea a două noi eparhii, cu centre la Oradea și Cluj, și prin luarea în vizor a unei a treia, la Timișoara, ierarhii Bisericii greco-catolice își exprimau convingerea că „nime[ni] nu va putea pune la îndoială necesitatea de a înmulți pe aceleași teritorii și episcopiile române unite”.

Dar înființarea diecezei maramureșene nu era privită doar din prisma beneficiilor de ordin bisericesc pe care era capabilă să le aducă. Pe lângă argumentele de natură ecleziastică deja evocate, avantajele de ordin național nu scăpau nici ele din vizorul episcopatului român. Îndeosebi Sătmarul și Maramureșul, datorită prezenței semnificative a maghiarilor și a populației rutene, erau indicate ca verigi fragile în jumătatea dinspre vest a graniței septentrionale a țării. La fel, învecinarea Maramureșului cu Bucovina, altă provincie multietnică, cu prezență considerabilă greco-catolică, putea facilita includerea acelor credincioși sub ascultarea viitorului episcop.

Scrisoarea nu ezita să traseze un contur preliminar al viitoarei dieceze maramureșene. Astfel, cele „vreo 250” de parohii planificate a se atribui noii eparhii urmau să provină din județele Maramureș, Ugocea, Sătmar, Sălaj, „dar și din Bistrița-Năsăud și eventual Solnoc-Dăbâca”, cu circa 300.000 de credincioși, toate dependente la acea dată de episcopul de la Gherla. Pentru a compensa pierderile suferite, eparhia armenopolitană urma să primească spre administrare din partea arhidiecezei „cam 130 de parohii, cu 90-100.000 de suflete din județele Sălaj, Cojocna și Solnoc-Dăbâca”. Astfel reechilibrată, harta confesională urma să arate aproximativ astfel: arhidieceza, cu reședința la Blaj, urma să gestioneze un număr de 570 de parohii, cu 340.000 suflete, iar dieceza armenopolitană, al cărei sediu se intenționa să fie transferat la Cluj, urma să răspundă de păstorirea a 320.000 de credincioși din 360 de enorii.

Dar pentru a transpune în practică întreg acest amplu program de reașezare în teritoriu a Bisericii greco-catolice era nevoie nu numai de acceptul, ci și de susținerea implicată a statului. Motiv pentru care i se cerea aceluiași ministru al Cultelor și Artelor să facă demersurile pentru ca guvernul Regatului „să binevoiască a lua în bugetul țării sumele necesare pentru dotațiunea cuvenincioasă a noii eparhii și a instituțiilor necesare la o episcopie”.

Lucian TURCU

CrâmPeie istoriCe

19

Sălajul, străveche vatră românească și-a adus precum era firesc și el „ofranda” sa pe altarul Bisericii lui Hristos și al neamului nostru românesc.

Bădăcinul „patriarhului” Iuliu MANIU, Bobota seniorului Cornelui COPOSU și Băseștiul marelui tribun Gheorghe POP (azi în Maramureș), sunt localități care nu numai că au trăit iureșul istoriei, ci au făurit și istoria poporului român, prin clerul Bisericii Unite și fiii acesteia, politicieni de vază, repere morale și politice, atât de absente în societatea contemporană pe care o parcurgem.

Între aceștia, un loc aparte îl ocupă și preotul mărturisitor al prigoanei comuniste Simion MAN, născut la data de 8 mai 1910, în satul Bădăcin, fiind

unul din cei 10 copii ai familiei lui Gheorghe MAN (participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918) și a Tereziei MAN (descendentă din familia ilustrului Simion BĂRNUȚIU).

După absolvirea Liceului „Simion BĂRNUȚIU” din Şimleul Silvaniei se înscrie la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj, iar pe parcurs se transferă la cea din Oradea al cărei absolvent este. Se căsătorește la data de 21 mai 1936 cu învățătoarea Maria COSTIN din Baia Mare, căsătorie binecuvântata în timp cu trei copii.

După hirotonire este numit preot în satul natal unde va desfășura o intensă muncă preoțească, dar și de susținere a conștiinței naționale. Prima sa liturghie o celebrează in capela din “Dealul Țarinii”, proprietatea familiei lui Iuliu MANIU, unchiul tânărului preot care

avea sa-l sprijine foarte mult.În anul 1940, începe calvarul. Tribunalul Militar al

ocupanților hortiști din Zalău emite o sentință prin care îl condamna la moarte datorită implicării în lupta de rezistență națională. Totuși sentința nu s-a executat datorită intervenției lui Iuliu MANIU, care reușește ca, în schimbul eliberării unui militant hortist maghiar, arestat de Armata Română, sa obțină eliberarea preotului Simion MAN. În anul 1944, este arestat din nou de către ocupanții hortiști, dar și de data aceasta reușește să scape cu ajutorului lui Dumnezeu. Urmează o perioadă grea la finalul celui de-al doilea război mondial, cu foamete și alte necazuri, iar mai apoi „marea încercare” din toamna anului 1948 ce avea să culmineze cu intrarea în ilegalitate a Bisericii Române Unite.

Părintele Simion MAN, în ciuda multelor greutăți și presiuni la care este supus, nu renunță la convingerile sale strămoșești, în special la credință și înfruntă alături de alte sute de preoți sistemul ateo-comunist. Datorita persecuțiilor la care este supus, este nevoit sa părăsească parohia încredințată spre păstorire și satul natal, mutându-se la Baia Mare. Aici supraviețuiește cu greu marginalizării din partea sistemului ateu, ocupând diferite posturi administrative din care reușește să-și întrețină familia greu încercată.

În această perioadă i-a vizitat pe episcopii greco-catolici surghiuniți la Căldărușani, iar după eliberarea acestora din temnițele comuniste va găzdui în casa sa de pe strada Vasile Alecsandri din Baia Mare, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, pe episcopii Ioan DRAGOMIR, Ioan PLOSCARU și Alexandru TODEA. De asemenea pragul casei sale in aceste vremuri tulburi a fost trecut și de către seniorul Corneliu COPOSU. În toată această perioadă face parte din „rezistența băimăreană” din casa părintelui Gheorghe MARIAN (str. Vasile LUCACIU nr. 54), predicându-l pe Hristos semenilor, prin cuvânt si fapte.

Este învrednicit de Dumnezeu să participe la beatificarea Fericitului Ieremia Valahul care are loc la Roma în anul 1983, iar în anul 1987 pașii săi ajung pe Via Dolorosa, cu ocazia unui pelerinaj în Țara Sfântă, prilej cu care avea să mediteze la pătimirile Mântuitorului Hristos, dar și la pătimirile Bisericii Greco-Catolice din Romania încă în suferință.

Zorii libertății Bisericii Greco-Catolice aveau să sosească în anul 1989, iar părintele la cei circa 80 de ani, cu trupul măcinat de ani și suferință, dar cu mintea încă limpede, se implica după posibilități în viața Bisericii.

La data de 27 aprilie 1999, la venerabila vârstă de 89 de ani, inima părintelui Simion MAN încetează sa mai bata, spre regretul familiei și a celor care l-au cunoscut și prețuit. Trupul sau a fost înmormântat și își așteaptă Obșteasca Înviere la umbra Catedralei Greco-Catolice din Baia Mare, speram cât de curând întoarsă acasă.

Fie-I memoria binecuvântată în veci !Mihai ŞIMON

in memoriam!

IN MEMORIAM !Pr. Simion MAN

20

Lumina Credinţei

Vedere aeriană asupra bisericii

Arhitectura ecleziastică sătmăreană impresionează și astăzi prin diversitate și ținută. Reverberațiile barocului târziu se împletesc aici cu clasicismul sobru și cu ecourile romantismului cu tentă historicizantă. Așadar, unui peisaj urbanistic deja complex, în prima jumătate a secolului al XX-lea se adăugă și biserica Sfinților Arhangheli.

Ansamblul poate fi aliniat monumentelor concepute în stil neo-bizantin având un repertoriu de ornamente specifice arhitecturii tradiționale, mai precis, neo-românescului. Stilul național românesc este o variantă a secessionului, a acelei arhitecturi fin du siècle specifică Europei centrale, prezentă și la Satu Mare prin impunătorul hotel Dacia și caracterizată prin emfaza pe elementele de decor, în cazul de față pe acele ornamente de sorginte bizantină mai pronunțate în raport cu economia întregului. Contemplând edificiul suntem impresionați de puritatea liniilor, de profilarea puternică la exterior a volumelor, de jocul echilibrat al elementelor orizontale – brârurile care înconjoară biserica din funii împletite, cu frunze de acant sau de viță de vie, sau acelea cu motive caucaziene. De asemenea, succesiunea ritmică a panourilor decorative și a ocnițelor este sugestivă iar corespondența interior - exterior prin deschiderile care corespund traveelor navelor din interiorul bisericii este una reușită. Nu lipsesc nici accentele verticale, biserica fiind gândită într-o încordare dinamică prin succesiunea ascendentă a volumelor, în primul

rând prin cele două turnuri care încadrează fațada principală și culminând apoi cu cupola extrem de bine proporționată. Un al treilea turn adosat fațadei de vest a fost proiectat, dar nu a mai fost realizat. Elementele de decor sunt și ele de o ținută excepțională : coloane cu capiteluri compozite sau decorate cu vulturi bicefali, plutei cu grifoni, cu lei sau cu păuni.

Vedere dinspre latura de est a

bisericii

Plutei cu păuni, din interiorul

naosului, la nivelul

tribunelor

Am făcut așadar cunoștință cu una dintre creațiile arhitectului Victor Smigelschi (1901-1972), fiul cunoscutului pictor Octavian Smigelschi - cel care pregătise cartoanele pentru decorarea catedralei din Blaj, lucrare nerealizată. După ce și-a desăvârșit studiile la Institutul Politehnic din Torino între 1919 – 1924, obține tot aici și doctoratul. Proaspăt întors în țară participă la „Concursul pentru Catedrala Română Unită din Satu Mare” pe care îl și câștigă în 1927. În acea vreme, Smigelschi mai era încă arhitectul episcopiei ortodoxe a Clujului, devenind peste puțin arhitectul principal al mitropoliei Blajului. În această nouă calitate consolidează catedrala Blajului și întocmește concomitent planurile pentru mai multe biserici între care și biserica greco-catolică Acvila din București sau biserica Sf.

evanghelia În artă

Când teolgia, arhitectura și decorația sunt una : cazul Bisericii Sfinților Arhangheli din Satu Mare

21

Vasile din Brașov (neretrocedată). În Satu Mare tot lui îi revine întocmirea de planuri pentru alte câteva monumente importante de arhitectură civilă: palatul prefecturii, cinematograful Național, uzina electrică. O observație importantă privește acustica monumentelor realizate de Victor Smighelschi: în activitatea sa arhitectul a fost mereu preocupat de calitatea transmiterii sunetului, cele câteva studii de arhitectura acustică mărturisesc despre aceasta iar căutările sale practice s-au împletit adesea cu un studiu serios privind natura materialelor.

Piatra de temelie pentru biserica Arhanghelilor a fost așezată în 25 septembrie 1932 iar sfințirea bisericii a avut loc în toamna anului 1937. Biserica a fost gândită și din punct de vedere arhitectural în spiritul unui dialog dintre modelul bizantin și cel occidental. Cele două turnuri care încadrează în partea de sud fațada bisericii, precum și cel de-al treilea turn proiectat dar nerealizat, cele două nave laterale care încadrează naosul sunt elemente specifice arhitecturii occidentale. Opțiunea pentru tripartiția tradițională naos, pronaos și altar, pridvorul închis foarte scurt, sunt elementele care pledează totuși pentru încadrarea ei în lungul șir al creațiilor neo-bizantine de la noi, din perioada interbelică. În același spirit al dialogului cu modele occidentale au fost concepute și catedralele ortodoxe din Târgu Mureș, Cluj sau Sighișoara.

Prin efectul de perenitate pe care îl produce, detaliul de arhitectură care impresionează cel mai mult la biserica din Satu Mare este cupola ridicată pe pandantivi și având un diametru considerabil, de 14m. Sistemul de descărcare al greutății ei se face succesiv pe pereții pătratului naosului prevăzut cu deschideri pe toate cele

patru laturi și luminând astfel suficient interiorul bisericii. Prin urmare, lumina care pătrunde prin ferestrele tamburului cupolei a putut fi folosită cu multă ingeniozitate de arhitect, ea fiind reflectată în sus, printr-un inel circular curb situat imediat sub ferestre, către calota unde se află zugrăvit chipul lui Hristos Pantocrator.

Vedere spre cupolăLumina exterioară captată și astfel

direcționată către centru inundă la propriu chipul Mântuitorului efectul fiind unul taboric, anume de a-l percepe pe Hristos înveșmântat într-o haină de lumină. Așadar experiența celui care intră în biserică prin pridvorul întunecat și trecând apoi prin pronaosul luminat firav coincide cu un exercițiu spiritual a cărui finalitate

este adaptarea văzului la lumina care este Hristos însuși, lumină intensă și limpede. Până și urcarea impunătoarelor trepte de la intrare sugerează aceeași idee a unei necesare ascensiuni, dincolo de „grija cea lumească”. Urcușul începe la baza bisericii, dar se sfârșește în fața altarului, aici aflându-se ultimele două trepte de urcat înainte de cuminecarea cu Sfintele Taine.

evanghelia În artă

Perspectivă şi secțiune, desene aparținând arhitectului Victor

Smigelschi, elaborate în vederea concursului pentru construcția

bisericii

22

Lumina Credinţeievanghelia În artă

O reflexie asupra semnificației portalului de la intrarea în biserică nu este lipsită de sens, ea ne va revela și alte înțelesuri pe care biserica le transmite. Un arc semicircular cu frunze de acant și un altul cu motive în entre-lac încadrează, deasupra ușilor, un lintel mai dezvoltat cu șapte console și, deasupra, un timpan cu trei ferestre una centrală mai mare și două mai mici. Această aluzie fină la Sfânta Treime - cele trei deschideri,

Portalul de intrare în biserică

și probabil la cele șapte zile ale creației, este apoi întărită de prezența în ax a unei singure coloane : trei sunt unu.

Capitel, coloana de la intrarea în Biserică

Așa cum observa prof. dr. Marius Smigelschi în proiectul inițial mai erau prevăzute alte

două coloane de o parte și de alta a arcului semicircular, fapt care se poate constata la lectura perspectivei lăsate de arhitect, totuși ele nu au mai fost realizate, probabil pentru a nu îngreuna lizibilitatea fațadei cu înțelesurile ei teologice. Capitelul acestei coloane are reprezentate două săbii de foc încrucișate, care sunt o aluzie la cele două săbii de foc cu care serafimii păzesc poarta pardisului după ce Adam și Eva au fost izgoniți de acolo. Ciorchinele de strugure deasupra unui potir din care iese un vrej, este simbolul vieții abundente în Euharistie. Așadar intrarea în biserică este deja o intrare pe poarta paradisului iar cea care o deschide este Euharistia. La ieșire din biserică avem tot în ax o altă coloană căci așa cum spunea acum multe veacuri Sf. Grigore de Nyssa: „Nu numai Petru, Iacob și Ioan sunt coloanele Bisericii și nu numai Ioan Botezătorul este lumina care strălucește; ci toți aceia care cu propriile lor fapte susțin Biserica și o luminează prin propriile lor fapte, sunt numiți coloane și candele” (Viața lui Moise).

Trecerea anilor și-a pus inevitabil amprenta asupra zidurilor bisericii și asupra materialelor ei. Cu toate acestea, frumusețea decorului, acele subtilități izvorâte din dialogul constructiv cu tradiția, amplifică frumusețea locașului în loc de a o estompa. Precum am văzut, în Catedrala de la Satu Mare dialogul constructiv al arhitectului cu tradiția occidentală n-a creat nici un neajuns identității neo-bizantine a locașului, din contră, sinteza este una originală. De asemenea, prin alegerile la nivelul structurii sau a decorației, arhitectul a fost mereu conștient că menirea sa era și aceea de a comunica prin arhitectură un conținut de idei teologice. Acest aspect este rar întâlnit astăzi când de cele mai multe pentru monumentele bisericești se preiau în mod mecanicist planimetrii la modă, iar partea dialogului creativ cu tradiția este ignorată. În sfârșit, în umbra acestei zidiri am deslușit o prezență deosebită, aceea a arhitectului Victor Smigelschi căruia i se cuvine un omagiu acum la 30 de ani de la moartea sa și la 75 de ani de la zidirea bisericii.

Aducem mulțumiri dlui. Arh. Prof. Dr. Marius Smigelschi, fiul arhitectului Victor Smigelschi, pentru observațiile prețioase pe care ni le-a comunicat şi pentru materialul informativ pus la dispoziție cu multă generozitate.

Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j.

23

rugăCiune

Doamne Dumnezeul nostru,Dumnezeul Cerului și al pământului,care pe măritul prooroc Ilie l-ai trimis cu putere să vestească adevărul și dezrobirea de idoli,care pe cei trei Tineri și pe prooroculDaniel i-ai întărit cu harul mărturieiîn vremea prigoanei pentru credință,care pe Petru l-ai pus stâncă Bisericii, iar pe Pavel, Apostol al neamurilor,bine plăcându-ți Ție prin smerenia,dăruirea și dragostea lor pentru Tine, și i-ai dăruit Bisericii tale spre mărirea Ta și vestirea mântuirii la toată făptura, așa, vino și la noi, acum, și ascultăglasurile de rugăciune ale poporului Tău;privește cu milă spre noi,dăruiește-ne nouă și celor ce cautăsfântă voia Taarătarea lucrării Tale minunate în robii Tăi arhierei

Vasile (+1950), Valeriu Traian (+1952),

Ioan (+1953), Tit Liviu (+1955),

Ioan (+1959), Alexandru (+1963) și

Iuliu (+1970), care s-au nevoit pentru Împărăția Ta, scriind cu sânge dragostea lor pentru Tine și pentru Biserica Ta: Una, Sfântă, Catolică și Apostolică;și învrednicește-ne a-i vedea rânduițiîn ceata aleșilor și mucenicilor tăi.Că Tu ești Dumnezeul nostru și întru sfinți odihnești și ție mărire îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Mărturisitorii Credinţei

24

Lumina CredinţeidoCtrina soCială

Ne punem deseori întrebarea dacă omul zilelor noastre mai are nevoie de Dumnezeu în viața sa. Avem o idee clară asupra rolului credinței creștine în existența noastră lumească? Răspunsul dat lui Dumnezeu de către fiecare om se reflectă în evoluția societății actuale. Este posibil să se fi pierdut din credibilitatea mesajului evanghelic sau s-a pierdut sensul acestuia, promovându-se în schimb incapacitatea mărturisiri lui Hristos în această lume globalizată ce propune modele existențiale superficiale. Se încearcă oare

instrumentalizarea egoistă a adevărurilor și a conceptelor fundamentale ale credinței creștine? Cert este că multe valori religioase și umane au fost eclipsate de secularism și de o mentalitate individualistă specifică. Reușim să identificăm influența crizei morale și culturale în acest sens și realizăm că totul începe de la o schimbare a dispoziției interioare. Există un ansamblu de metode pe care Biserica le poate folosi pentru a proclama Vestea cea Bună? Ar fi un pas înainte dacă oamenii ar ști răspunsul la aceste întrebări ori măcar dacă ar recunoaște caracterul tragic al situației mondiale în care ne aflăm cu toții.

În acest context Biserica lui Hristos propune o nouă evanghelizare, însă pentru a înțelege semnificația eclezială a termenului trebuie să

cunoaștem ce presupune aceasta. Biserica, fiind conștientă de misiunea pe care o are față de fiii lui Dumnezeu, a propovăduit Vestea cea Bună în întreaga lume. Astfel, experiența dobândită i-a conferit o încredere în ceea ce privește mesajul transmis. Cuvântul evanghelizare derivă din verbul grecesc euangelizein/euangelizesthai ce semnifică în viziunea teologică a Noului Testament: proclamarea începutului Împărăției lui Dumnezeu în Persoana şi misiunea lui Isus Hristos prin invitarea la pocăință şi credință. Evanghelizarea se realizează prin fapte și cuvinte fiind în același timp mărturie și anunț (veste bună), cuvânt și sacrament, învățătură și obligație; dar nu putem neglija faptul că evanghelizarea înseamnă mărturisirea unei credințe vii ce umanizează și încreștinează toate dimensiunile vieții personale și sociale. Comunitatea creștină este cea care trebuie să fie conștientă de importanța unei noi evanghelizări îndreptate îndeosebi spre persoanele care, deși fiind botezate, s-au îndepărtat de Biserică și trăiesc fără a face vreo referire la practica creștină. Pentru ca Biserica să fie stâlp de susținere și garant al moralități, aceasta are datoria de a înțelege și a-i însoți pe credincioșii ei în dificultățile prin care trec pentru a-și trăi credința.

În marea învolburată a vremurilor, creștinii au prezentat mereu aceeași notă de optimism, punându-și speranța în Dumnezeul etern ce a intrat în dimensiunea temporală și este prezent în toate etapele istoriei de mântuire a omului. De aceea, creștinii recunosc intervenția dumnezeiască în fiecare perioadă ce își are începutul și sfârșitul în puterea Sa creatoare și veșnică. Credința presupune exigența mărturiei creștinului, iar a crede în Dumnezeu înseamnă a ne asuma responsabilitatea construirii vieții pe certitudinea existenței lui Dumnezeu și pe dorința de fericire pe care o regăsim înrădăcinată în adâncul ființei umane, ajungând la abandonarea încrezătoare a întregii vieți în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

Sebastian BERSAN

Credința trăită în contextul societăți contemporane

25

Prezentarea Parohiilor

Răsfoind documentele vechi din arhiva orașului Sătmar, Augustin Ferențiu descoperă că, pe la începutul secolului al XVII-lea, trăiau aici numeroși români, care și-au păstrat credința și caracterul național și care erau respectați de autoritatea comunală ca un element de ordine, un element „susținător al orașului”. Sub aspectul credinței lor, acești români erau greco-catolici, uniți cu Roma.

Au trecut mai bine de 250 de ani de la primele încercări ale românilor din Sătmar de a-și construi o biserică, afirmă Augustin Ferențiu în 1933. La acea vreme, în Sătmarul sec. al XVII-lea, exista o biserică și o parohie greco-catolică ruteană, situată în partea orașului numită „Nemeti” (Minteu). Rutenii din Minteu (Nemeti) erau descendenții ortodocșilor și ai sârbilor, refugiați de frica turcilor, din Oradea și din Boroșineu, care s-au unit cu Roma. La biserica ruteană au fost arondați de către autorități prin abuz și românii greco-catolici, în scopul deznaționalizării lor, deși ei locuiau în partea orașului numită Sătmar.

Neconvenindu-le distanța mare până la biserica din Nemeti și faptul de a fi păstoriți de parohul rutean, românii din Sătmar au început, pe la anul 1736, o mișcare pentru înființarea parohiei și a bisericii române independente. Primind de la oraș imobil-teren pentru biserică, școală, casă parohială și cantorală, acești credincioși s-au constituit în parohie independentă și au început să-și construiască biserică. Mișcarea românilor fiind încununată de succes, în anul 1799 a fost așezată piatra de temelie a bisericii greco-catolice, în centrul orașului Sătmar, pe terenul dăruit de oraș. Lucrările de construcție au durat 3 ani.

Construcțiile au costat 7000 de floreni (fără iconostas și fără clopote). Credincioșii au contribuit la edificarea bisericii cu munca mâinilor lor, dar și cu cărăușie, în valoare de 6000 de florini. Suma de 1000 de florini a fost oferită de comună. Consacrarea bisericii a avut loc în anul 1803, de către Demetriu Beothy, vicar și paroh de Sătmar. Iconostasul (făcut din daniile poporului sărac) a fost sfințit în anul 1822, de

către episcopul de Munkacs, Pecsi Alexa. Clopotul cel mare a fost dăruit de Maria Prunilă, văduva nobilului Toma Anderco, în 1827. În anul 1808, s-a construit casa parohială, iar cu puțin în urmă fuseseră construite școala și casa cantorală.

Parohii care au administrat parohia, de la înființarea ei au fost: Beothy Demetriu, vicar 1799-1805; Papp Ioan, vicar 1805-1806; Antal Ioan, vicar 1806-1808; Papp Grigore, vicar 1808-

1837; Gulovici Ioan, vicar 1837-1857. Din 1853, parohia greco-catolică Sătmar a trecut la Dieceza Gherlei, șirul parohilor continuând cu Petru Bran, protopop 1857-1871. (Profesorul protopop Petru Bran, născut în 1821 la Tohat, comuna Ulmeni – Sălaj, a fost inițiatorul și mentorul introducerii limbii și literaturii române ca obiect de studiu la Gimnaziul Catolic din Satu Mare (devenit în 1863 Liceul Regesc Catolic); Marcu Ioan 1871-

Parohia greco-catolică „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” Satu Mare

26

Lumina Credinţei1887; Cozmuța Baziliu 1888-1895; Pap Ludovic 1895-1905;Huban Iuliu 1905-1915; Gonczy Paul 1915-1919; Lucaciu Constantin 1919-1920; Dr. Vasile Lucaciu 1920-1922; Dr. Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, care l-a ajutat pe tatăl său, a administrat parohia până în 1923; Dragoș Aurel, protopop și arhidiacon onorariu, 1923 – 1932.

Noua biserică În anul 1900, istoria Bisericii Române Unite

cu Roma, Greco Catolice din Satu Mare a ajuns la o nouă etapă. Atunci, sub păstorirea parohului Ludovic Pop, s-a pus pentru prima dată în cadrul comunității românești unite, problema construirii unei alte biserici, cea existentă fiind neîncăpătoare pentru cei peste 12000 de credincioși ai parohiei. Au trecut însă 7 ani până la întocmirea unui plan și a unui deviz pentru lucrările de construcție. Conform acestui deviz, lucrările ar fi costat 301000 de coroane, dar, din lipsă de fonduri, realizarea planului s-a amânat.

În 1915, comunitatea având la dispoziție suma de 100000 de coroane, s-a decis contractarea unui împrumut de 200000 de coroane. Acest împrumut a fost însă compromis, pe de o parte din cauza declanșării războiului mondial, iar pe de alta, din cauza nemulțumirii intelectualității sătmărene față de intenția autorităților de atunci, interesate, de a atașa parohia lor la Dieceza Hajdudorog, înființată în 1913.

După alipirea Transilvaniei la Țara Mamă, condițiile pentru construirea bisericii ar fi fost mai prielnice, dacă fondurile disponibile și-ar fi menținut valoarea și s-ar mai fi complectat cu ceva. În condițiile războiului însă, suma de 100848 de coroane s-a înjumătățit, iar proprietățile imobiliare ale parohiei s-au devalorizat datorită inflației.

Soluția era acum adunarea de fonduri. În aceste condiții, în anul 1927, „Asociațiunea Româncelor Sătmărene” și-a fixat în statut, ca scop primordial, adunarea de fonduri pentru construirea noii biserici. Până la 7 februarie 1927, se adunase suma de peste un milion de lei. Sumele avute la dispoziție au fost întregite prin introducerea impozitului bisericesc și prin vânzarea imobilelor trecute în proprietatea bisericii de la fostul egumen din Bixad, Arcadiu Pastori.

Criza economică generală, amână însă lucrările,

până la 10 aprilie 1932. În ziua de 14 iunie 1932, după celebrarea ultimei liturghii la biserica veche, de pioasă amintire și după adăpostirea Sfintelor Taine, duse în procesiune la Biserica Iezuiților, „Calvaria”, încep lucrările de demolare a acestui sfânt lăcaș, în care în care s-a slujit timp de 133 de ani.

La 11 iulie încep săpăturile pentru fundație, iar la 22 iulie 1932, lucrările de construcție ale bisericii noi. După 8 săptămâni, în care lucrările au evoluat mult, la 25 septembrie 1932 a fost binecuvântată și așezată piatra de temelie a mărețului edificiu. Sfințirea monumentalei biserici a avut loc cu binecuvântarea arhiereilor: I.P.S.S. Mitropolitul Alexandru Niculescu, Episcopii: Dr. Iuliu Hossu, Dr. Ioan Bălan, Dr. Alexandru Rusu, Dr. Valeriu Traian Frențiu; precum și a unei înalte asistențe: Miniștrii Dr. Valeriu Pop și Valer Roman, dar și directorul general în Ministerul Cultelor, Zenovie Pâclișan. În această perioadă, cea interbelică, numărul credincioșilor greco-catolici români din orașul Satu Mare era de 15921, existând 5 parohii și o capelă (Capela Aurel Popp).

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, din România a fost desființată în anul 1948, prin interzicerea abuzivă și brutală a cultului nostru de către autoritățile ateo-comuniste. Prin Decretul nr.9 din 31 decembrie 1989, Biserica a fost repusă în drepturile sale legitime, anulându-se Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, care interzicea acest cult.

În baza Deciziei civile nr. 505 din 1 octombrie 1990 a Tribunalului Județean Satu Mare, s-a dispus „rectificarea înregistrărilor din C.F.949 Satu Mare, la foaia de proprietate, în sensul înlăturării notării încheierii nr. 3698/1982 prin care parohia ortodoxă Satu Mare și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor de la rubrica A, Foaia de avere...”, dar Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare a fost retrocedată abia după 16 ani, intrarea credincioșilor în lăcașul de cult, a avut loc la 19 februarie 2006.

Timp de 16 ani, oficiile religioase au avut loc în Piața Libertății, pe platoul din preajma statuii tribunului preot Dr. Vasile Lucaciu, în condiții grele, de intemperii și efort fizic greu de suportat de către credincioșii în vârstă.

Pr. Daniel POP

Prezentarea Parohiilor

27

A apărut recent, la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare, cartea Pr. Arhimandrit Manuel Nin, „Timpul Domnului Timpul Omului” în traducerea Pr. Dr. Mihai Tegzeș. Rector la Colegiul Pontifical Grec „Sf Atanasie” din Roma și profesor de liturgică în cadrul mai multor universități pontificale, pr. Nin ne ajută să descoperim frumusețea si înțelesul

profund al sărbătorilor din ciclul anului liturgic bizantin. Cartea de față este rodul unei munci asidue și manifestarea dragostei pe care autorul o are față de Sfinții Părinţi şi de tradiția Bisericii de tradiție constantinopolitană (bizantină).

Părintele profesor ne prezintă în lucrarea de faţă fiecare sărbătoare în parte, făcându-ne cunoscut mai întâi istoricul sărbătorii respective, iar apoi profunzimea ei teologică și liturgică, recurgând în acest sens la textele Sfintei Scripturi şi la cele liturgice specifice fiecărei sărbători în parte, precum și la icoana care reprezintă sărbătoarea. Cartea de față se dorește a fi – precum însuși

părintele menționează – „ un curs mistagogic despre ciclul anului liturgic bizantin”(p.17). Toate sărbătorile din timpul anului bisericesc subliniază anumite aspecte teologice: „Paștile și Adormirea Maicii Domnului evidențiază aspectul învierii și al glorificării, Nașterea Domnului și Bunavestire explică aspectul teandric al Întrupării, iar Botezul Domnului și Rusaliile sunt sărbători ale Sf. Treimi”(p.14). Autorul scoate în relief dimensiunea temporală a sărbătorilor care, nu doar comemorează un eveniment oarecare din istoria mântuirii, ci îl și actualizează deoarece Hristos „nu ne-a mântuit numai o singură dată, ci continuă să ne mântuiască” (p.14).

Deși anul liturgic îşi are originea şi centrul în Sărbătoarea Paștilor, autorul urmează în lucrarea de față sinaxarul bizantin care începe la întâi septembrie cu sărbătoarea Nașterea Maicii Domnului şi se încheie cu sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului. Observăm din această orânduire rolul însemnat pe care-l are Maica Domnului pentru întreaga Biserică și pentru fiecare credincios în parte, ea reprezentând calea care ne introduce în misterul mântuitor al lui Isus Hristos. Anul liturgic bizantin e împărțit într-un ciclu de sărbători fixe și unul cu sărbători mobile care are în centru sărbătoarea Învierii Domnului, iar ordinea textelor liturgice începe și se încheie cu această mare sărbătoare a creștinilor. Instituirea sărbătorilor din calendar nu se face la întâmplare „ ea se dezvoltă ca o totalitate în jurul misterului pascal al lui Isus Hristos, sărbătorile prin varietatea lor - sărbători săptămânale, anuale, ale Domnului, ale Maicii Domnului, ale sfinților - s-au născut și se dezvoltă în jurul misterului lui Isus Hristos” (p.14). Autorul subliniază caracterul cristocentric al sărbătorilor Maicii Domnului și arată deasemenea cum sărbătorile sfinților „evidențiază lucrarea lui Hristos in slujitorii Săi, asemănarea acestora cu Modelul lor” (p.15).

Considerăm de mare folos spiritual lecturarea acestei cărți, atât de către clerici cât și de către oricare credincios interesat să cunoască și să înțeleagă mai bine profunzimea teologică și liturgică a sărbătorilor din cursul anului bisericesc.

Pr. Remus GHIRAN

Prezentare de Carte

„Timpul Domnului, timpul Omului”

28

Lumina CredinţeiPrezentarea Parohiilor

La izvoarele unei carisme se află întotdeauna un dar special pe care Dumnezeu îl dăruiește prin Spiritul Sfânt unei persoane alese cu misiunea specifică de a răspunde nevoilor stringente ale unei determinate perioade istorice. În cazul de față, este vorba despre Victorine Le Dieu (1809-1884), o fiică a Franței și a Bisericii din această țară atât de greu și mult încercată. Vicisitudinile istorice și sociale ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea i-au arătat primele semne ale vocației sale, iar pelerinajul realizat la Sanctuarul Sfintei Fecioare din La Salette precum și întâlnirea cu Sfântul Paroh din Ars, Ioan Maria Vianney, îi confirmă drumul pe care urmează să-l înceapă în viața Bisericii.

Lunga așteptare, multiplele încercări, nu au slăbit chemarea Domnului în ea: a ispăşi, a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, a restaura unitatea în iubire, a-i sluji cu suflet umil pe semeni, în special pe cei ruinați de păcat, de marginalizare, de sărăcie, devin marile valori pentru care îşi dedică întreaga existență. Această carismă, acest dar specific pe care Dumnezeu i l-a făcut nu se poate restrânge doar la dânsa; sunt necesare alte persoane care împreună cu ea și asemenea ei să-l trăiască de-a lungul istoriei.

Pentru a obține aprobarea și a cunoaște voința lui Dumnezeu cu privire la ea, Victorine merge la Roma. Este 15 ianuarie 1863, zi neuitată care marchează răsăritul Operei reparatoare. Fericitul Papă Pius al IX-lea citește cu multă atenție cererea scrisă de Victorine și semnează aprobarea.

Revenită în Franța, în 1864 se unesc cu ea câteva tinere și încep viața călugărească cu formarea primei comunități la Avranches. De aici comunitatea se extinde la Muntele Saint Michel și Aulnay. Multiple au fost dificultățile și suferințele, eșecurile umane pe care Victorine împreună cu surorile le-au îndurat dând dovadă de multă tărie, abnegație și răbdare.

La 31 mai 1881 Victorine părăsește pentru totdeauna Franța și se stabilește la Roma. Credința ei neclintită învinge: la Roma succesele se multiplică, copiii sunt primiți în casa ei și numaidecât se unesc cu această sărmană și trudită Maică, tinere pline de entuziasm. În testamentul spiritual se adresa succesoarei ei, tânăra Maică Rafaela, cu aceste cuvinte: „Fiică, eu sfârşesc, iar tu începi...”

De atunci... acel început... s-a continuat cu alte noi începuturi acolo unde surorile au deschis comunități respectând dorința amplă a Maicii Fondatoare ca misiunea să fie întruchipată în funcție de „ locuri, timpuri şi necesități”. Congregația Surorilor lui Isus Răscumpărătorul și-a extins misiunea din Franța și Italia în Spania, Columbia, România și Nigeria.

În România sosesc primele două surori misionare, Sr. Michela și Sr. Elenita, la Onești, în anul 1992. Pentru început au locuit cu chirie într-un bloc unde și-au desfășurat misiunea prin adorație și animația liturgică, vizitele la spital, grija față de copiii defavorizați, vizite în diferite parohii și ajutorarea familiilor sărace, cantină pentru copiii săraci și copiii străzii. În același timp s-au dedicat primirii tinerelor cărora le-au oferit posibilitatea completării studiilor și formarea la viața călugărească.

În prezent casa din Oneşti constituie sediul central din România unde misiunea se desfășoară

SURORILE LUI ISUS RĂSCUMPĂRĂTORUL

29

Prezentare de Carte

pe două domenii principale: spiritual - casă de rugăciune și formare, și social – centru maternal și centru de formare profesională pentru adolescenți.

Anul jubiliar 2000 a marcat și deschiderea altei comunități în zonă, mai exact la Slănic Moldova – localitate turistică și de tratament - unde s-au stabilit copiii aflați deja în îngrijirea surorilor, împreună cu o mică comunitate de surori. Este denumită „Casa pentru copii – Victorine” și este un centru de plasament pentru copiii defavorizați. Treptat numărul lor a crescut fiind îngrijiți permanent un număr de 25-30 copii.

Prin harul și bunăvoința Domnului, în urma cererii stăruitoare adresată de Pr. Paroh Codrea Ioan din Bârsana, Sr. Monica și Sr. Rodica au venit în Maramureș unde și-au început misiunea din decembrie 2008. În anul următor, luna noiembrie, s-a întregit comunitatea prin prezența celei de-a treia surori, în persoana Sorei Elena.

Misiunea surorilor aici se axează în principal pe rugăciune, zilnic are loc adorația euharistică

cu scop reparator, celebrată fie în mod personal, fie comunitar. Animația liturgică se extinde din parohia Bârsana și spre alte parohii: Călinești, Dragomirești, Ieud. Acolo unde au fost solicitări și a fost posibil s-a înființat un cor condus de surori: Bârsana și Dragomirești. În lunile mariane, mai și

octombrie, surorile se roagă Sf. Rozariu în familii împreună cu alți credincioși.

Pastorația copiilor și a tinerilor este de asemenea o prioritate în misiunea surorilor. Săptămânal organizează activități specifice cu copiii și tinerii din Bârsana precum și din parohiile enumerate mai sus. Programe specifice de formare pentru copii, tineri și adulți sunt organizate în vacanțe sau perioade liturgice speciale. Orele de religie predate în Şcoala din

Bârsana și Strâmtura fac parte din misiunea surorilor.

Categoria de credincioși care necesită o atenție aparte sunt persoanele în vârstă aflate în continuă creștere. Surorile îi vizitează pe vârstnici mai multe zile pe săptămână oferindu-le timp pentru a fi ascultați, îngrijiți și asistați în nevoile lor spirituale și umane.

În oricare dintre activitățile prezentate, la care se pot adăuga și altele, slujirea este îndreptată spre toți credincioșii, fără deosebire de apartenență confesională.

Pe urmele Fondatoarei, Victorine Le Dieu, surorile se străduiesc să își trăiască vocația lor pentru mântuirea lumii împreună cu Hristos Răscumpărătorul și Preasfânta Fecioară Maria.

Mărire numai lui Dumnezeu!Sr. Rodica MARTIN

30

Lumina Credinţeiviaţa eParhiei

Simpozion „Arestarea Episcopilor 1948” ediția a VIII-aSărbătoarea Sfântului Dumitru este o sărbătoare de toamnă. Toamna prin excelență este anotimpul recoltelor

și al bogăției. Viața de martir a Sfântului Dumitru poate fi socotită ca o recoltă spirituală foarte bogată. Evanghelia pe care Biserica o propune pentru această sărbătoare se înscrie în același context al bogăției spirituale chiar dacă, este străbătută de un bilanț aspru, chiar de un rechizitoriu, pe care Isus îl face la adresa acelora care au ignorat învățătura Sa ori chiar au respins-o: „De n-aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni nu le-a făcut, păcat n-ar avea; dar acum le-au și văzut, și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească cuvântul scris în legea lor: «M-au urât fără temei»” (In. 15,24-25)

În urmă cu 64 de ani, mai exact la două zile după această sărbătoare, Biserica Greco-Catolică din România a fost lovită de către regimul comunist, demers la care a subscris și ierarhia BOR, într-un mod cumplit : în 24 de ore toți episcopii, canonicii, protopopii, profesorii de teologie au fost arestați.

Evenimentele cumplite petrecute atunci erau binecunoscute nu numai de cei care le-au provocat dar și de cei care au supraviețuit după 16 ani de închisoare în lagărele de exterminare și care le-au consemnat. Cea mai completă mărturie dar și cea mai elocventă o avem în „Memoriile” scrise ale primului Cardinal român – Episcop dr. Iuliu Hossu. Aceste memorii au văzut lumina tiparului abia în anul 2003. În anul imediat următor apariției memoriilor Cardinalului Iuliu Hossu (2004) am organizat primul simpozion comemorativ al arestării episcopilor în zilele de 28-29 octombrie 1948. Unii poate își amintesc cum a fost organizat simpozionul atunci în biserica Sf. Anton aflată în construcție. S-a ajuns anul acesta, cu sprijinul Episcopiei, la cea de a VIII-a ediție.

Biserica, prin excelență, se identifică cu Trupul mistic al lui Hristos. În paginile Evangheliei sărbătorii această identificare apare mai clar decât oriunde: „ De vă urăște pe voi lumea să știți că pe Mine m-a urât mai înainte decât pe voi; dacă pe Mine m-au prigonit și pe voi vă vor prigoni. De ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăște pe voi lumea” (In 15, 18-19).

Cuvintele Mântuitorului sunt cât se poate de clare. Aici apele se despart: lumea de o parte, iar cei aleși din lume, de către El, de partea cealaltă.

Cine erau cei care își exprimau ura lor infernală și cine erau cei pe care această lume infernală îi ura ?Lumea infernală era puterea comunistă instalată în țară cu ajutorul primului stat comunist din lume –

Rusia – transformată în Uniunea Sovietică. Aceștia reprezentau lumea. Aceștia își manifestau ura despre care Mântuitorul vorbește în Evanghelia de astăzi.

Biserica Greco-Catolică în frunte cu cei 12 episcopi ai săi, împreună cu elita acestei Biserici – cei mai de seamă slujitori ai săi -, aceștia erau cei care nu erau din lume, aceștia erau cei aleși din lume de către Isus – Fiul lui Dumnezeu.

Comemorând evenimentele petrecute în urmă cu 64 de ani trebuie să spunem lucrurilor pe nume, măcar acum. Statul ateu oficializat nu le-a cerut episcopilor greco-catolici să se lapede de credința în Dumnezeu, în Isus Hristos, deși, firesc aceasta trebuia să le ceară, așa cum în primele veacuri păgânii le cereau creștinilor să se lepede de Hristos și să aducă jertfă idolilor.

Între cei care îi persecutau pe creștini în primele veacuri, printre care poate fi enumerat și Saul din Tars, mai târziu Apostolul Paul, și cei care îi martirizau pe episcopii greco-catolici începând din 1948, există o diferență ca de la cer la pământ.

Primii persecutori, cei de la începuturile creștinismului, aveau convingeri religioase greșite. Aceștia aveau convingeri sincere într-o credință falsă. Conform moralei , în general, culpabilizarea acestor persecutori, ori este mult diminuată ori pur și simplu nu există, pentru că ei aveau o credință greșită. Ei credeau în idoli, ei nu auziseră încă de Hristos Mântuitorul lumii.

Nu la fel s-au petrecut lucrurile în urmă cu 64 de ani. În 1948 greco-catolicilor nu li s-a cerut din partea statului ateu să aducă jertfă idolilor, ci li s-a cerut să treacă la Biserica Ortodoxă, să întrerupă legătura de comuniune și de credință cu succesorul Sfântului Petru în scaunul Romei. Aveau de ales deci greco-catolicii între condamnarea la munca silnică pe viață în închisorile comuniste sau renunțarea la legătura cu Episcopul Romei. Toți episcopii greco-catolici au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Prin conținutul lucrărilor expuse cu ocazia acestui Simpozion, ajuns iată la cea de-a opta ediție, dorim să facem cât mai cunoscute și cât mai clar înțelese aceste adevăruri. Cum trebuie să decriptăm faptul că în 1948 un sistem comunist ateu declarat, obligă prin constrângere până la a fi martirizați, o categorie de creștini să renunțe la credința lor?

Singurii care deja au răspuns la această întrebare fără echivoc sunt cei 12 episcopi ai Bisericii Greco-Catolice care, începând cu anul 1948, au adus jertfa supremă, iar răspunsul lor a fost sintetizat în patru cuvinte care se constituie, în tot ceea ce națiunea română a putut rosti mai înalt până acum, cuvinte formulate de primul Cardinal român, Episcopul dr. Iuliu Hossu în numele tuturor: „Credința noastră este viața noastră”.

31

viaţa eParhiei

Deschiderea „Anului Credinței” în Eparhia de Maramureş

Concomitent cu celebrarea euharistică din Bazilica „Sf. Petru” din Vatican a Părinţilor Sinodali,”, a avut loc la Baia Mare, în biserica „Sfânta Maria”, deschiderea „Anului Credințeiˮ în Eparhia de Maramureș. Precum orice lucrare a Bisericii, noul an pastoral a început cu celebrarea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii de către Preasfinția Sa Vasile, alături de întreg clerul eparhial, de reprezentanți ai comunităților de viață consacrată precum și de credincioși laici.

„Oare de ce un an pastoral dedicat credinței când toate slujbele și activitățile Bisericii sunt manifestări ale credinței?” s-a întrebat retoric Arhiereul la începutul cuvântului său de învățătură. Se împlinesc în această lună 50 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea, 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, iar în prezent se desfășoară la Roma Sinodul Episcopilor, având drept temă „Noua Evanghelizare”. Dincolo de citirea acestor evenimente bisericești prin prisma istoriei mântuirii, Sfântul Părinte ne cheamă la o reflecție personală și comunitară asupra a ceea ce este credința și roadele ei. Plecând de la credința primilor apostoli în învierea lui Hristos, destinul final al omului, și traversând cele douăzeci de secole de realizări spirituale și culturale ale Bisericii, ajungem în secolul

XXI, un secol al scăderii fervorii b i s e r i c e ș t i . S c h i m b ă r i l e radicale ce au avut loc în societatea umană, în cultură, în știință, au dus la schimbări în modul de a trăi si de a simți al omului, exprimate prin i n d i fe re n t i s m religios, ateism și hedonism. Într-un asemenea context, Biserica

este chemată la a reflecta asupra credinței și de a o propune într-un mod înnoit, de a-L vesti pe Hristos cu cuvântul și cu fapta.

Două sunt pasajele biblice propuse de Ierarh spre a fi ținute înaintea minții și a inimii în acest an pastoral: Potolirea furtunii de pe mare (Mc 4,35-41) și Pescuirea minunată (Lc. 5, 4-9). În timp ce prima pericopă evanghelică ne invită la o conștientizare a prezenței reale a lui Dumnezeu în inimile noastre, în comunitățile noastre de credință, în celebrările liturgice, în lume, cea de-a doua ne îndeamnă la a arunca mrejele pornind și înrădăcinându-ne mai profund în Cuvântul lui Dumnezeu, înrădăcinare ce provoacă o schimbare a vieții noastre.

Celebrării liturgice i-a urmat conferința părintelui Vicar General, Vasile Tofană S.J, pe marginea celor două decrete ale Conciliului Vatican al II-lea ce privesc îndeaproape fizionomia Bisericilor orientale catolice în comuniunea catolică precum și raportul acestora cu Bisericile orientale neunite cu Scaunul Romei. Este vorba de Decretul despre Bisericile orientale „Orientalium Ecclesiarum” (1964), respectiv de Decretul despre ecumenism „Unitatis Redintegratio” (1964).

La final, părintele Vicar cu laicii Angel Zarezcki a prezentat structura și conținutul anului pastoral, având ca puncte de reper instrucțiunile dicasterelor romane adresate întregii Biserici referitoare la Anul Credinței și aplicându-le la realitățile pastorale eparhiale și parohiale.

32

Lumina Credinţeiviaţa eParhiei

În ziua de 25 septembrie a anului 1932 a fost binecuvântată și așezată piatra de temelie a măreței biserici Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare a cărei construcție a durat cinci ani. Proiectul bisericii a dorit îmbinarea de elemente arhitectonice provenite din arhitectura bizantină cu cele specifice spațiului occidental.

Sfințirea acestei biserici monumentale a avut loc în ziua de 7 noiembrie 1937 de către arhiereii Bisericii Române Unite: I.P.S.S. Mitropolitul Alexandru Niculescu; P.S. Dr. Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla; P.S. Dr. Ioan Bălan, Episcop de Lugoj; P.S. Dr. Alexandru Rusu, Episcop de Baia Mare; P.S. Dr. Valeriu Traian Frențiu, Episcop de Oradea. Au participat de asemenea înalți reprezentanți ai statului român miniștrii Dr. Valeriu Pop și Valer Roman, dar și directorul general în Ministerul Cultelor, Zenovie Pâclișanu.

Duminică, 18 noiembrie, a sosit momentul pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile sale și a marca împlinirea a 75 de ani de la sfințirea bisericii prin celebrarea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii de către PS Vasile alături de pr. Vicar General, Vasile Tofană SJ, de pr. protopop Dumitru Roman și de un sobor de preoți din protopopiatul de Satu Mare. S-au unit în rugăciune alături de comunitatea greco-catolică sătmăreană înalte oficialități guvernamentale și locale. La sfârșitul Sfintei Liturghii, PS Vasile a conferit diplome de merit celor care și-au adus un aport substanțial la viața Bisericii locale.

În după amiaza aceleiași duminici, începând cu orele 15.00, s-a desfășurat un simpozion organizat de Protopopiatul de Satu Mare împreună cu Centrul Județean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiționale propunând celor prezenți următoarele intervenții: Felician Pop – Scurt istoric al bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril; Robert Laszlo – Personalitatea părintelui profesor Petru Bran, primul profesor de limba română din Satu Mare; prof.dr. Claudiu Porumbăcean – Câteva personalități din Biserica şi societatea sătmăreană; prof. Doina Lazin – Pr. dr. Vasile Lucaciu şi satul natal Apa; Diacon Lucian Lechințan – Arhitectura bisericii şi personalitatea arhitectului Victor Smigelschi; pr. drd. Alexandru Dragoș – Personalitatea protopopului Aurel Dragoş. Un moment deosebit de emoționant a fost mărturia adusă de către domnul Şter Nicolae care a văzut cu ochii săi ridicarea bisericii și a trăit pe viu bucuria sfințirii sfântului lăcaș readucând în actualitate o remarcă a credincioșilor sătmăreni din acea vreme considerau că datorită cupolei aveau un al doilea soare în orașul lor.

Tocmai cupola este elemental architectural care impresionează cel mai mult prin diametrul de 14m, ridicată pe pandantivi. Sistemul de descărcare a greutății se face succesiv pe pereții naosului și intermediar spre altar și pronaos și pe pereții navelor colaterale. Impresia pe care o degaja ansamblul este una de echilibru și perenitate. Această Biserică nu este doar o reușită formal, ci ascunde în interior și înțelesuri teologice ce trebuiesc deslușite sau aprofundate.

75 de ani de la sfințirea bisericiiSf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare

Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioşilor din Eparhia de Maramureş, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri:

Pr. Vasile TRIFOI, Vicar parohial al parohiei „Bunavestire” Baia Mare, începând cu data de 30 septembrie 2012;

Pr. Ioan VOLOSCIUC, Paroh al parohiei Clit, protopopiatul Bucovinean, începând cu data de 1 octombrie 2012;

Pr. Mihai DUBOVICI, Vicar episcopal (Sincel) pentru Vicariatul General Special al Rutenilor, începând cu data de 1 octombrie 2012;

Pr. Emil Grigore GÎRBOAN-RUSNEAC, Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice şi de Artă Sacră, începând cu data de 1 octombrie 2012;

Doamna arhitect Violeta IUORAȘ, Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice şi de Artă Sacră, începând cu data de 1 octombrie 2012;

Pr. Mihai DUBOVICI, Administrator parohial al parohiei rutene Sighetu Marmației, începând cu data de 9 octombrie 2012;

Pr. Vasile Codrea, Protopop al Protopopiatului Iza-Vișeu începând cu data de 17 octombrie 2012;Pr. Zsolt József STAN, Administrator parohial al parohiei de limbă maghiară „Sf. Ioan Botezătorul”

din Satu Mare, începând cu data de 1 noiembrie 2012;Pr. Gheorghe SIMION, Paroh al parohiei „Bunavestire” din Satu Mare, începând cu data de 1

noiembrie 2012;Pr. Florin Ștefan FODORUȚ, Administrator parohial al parohiei „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din

Satu Mare, începând cu data de 1 noiembrie 2012;Pr. Ioan BALEA, Administrator parohial al parohiei Traniș (SJ), începând cu data de 9 decembrie

2012.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretanestr. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare

e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ORARLUNI - VINERI

800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim:- cărţi, obiecte de cult- literatură religioasă- devoționale şi cărţi de religie

vizitați:Libraria eparhiaLa

”ecumenica”

,,

CALENDAR CREŞTIN GRECO-CATOLIC2013

IANUARIE

IULIE AUGUST SEPTEMBRIE OCTOMBRIE NOIEMBRIE DECEMBRIE

FEBRUARIE MARTIE APRILIE MAI IUNIE 1 M Tăierea împrejur a Domnului nostru

Isus Hristos. Sf Vasile cel Mare. Ev Ut In 10,9-16 Ap Col 2,8-12 Ev Lc 2,20-21; 40-52. Anul Nou civil

2 M Înainteserbarea Botezului Domnului; Sf pp Silvestru. Hârţi

3 J Sf pf Malahia; Sf m Gordiu 4 V Adunarea celor 70 Apostoli; Cuv Teoctist. Hârţi 5 S Ajunul Botezului Domnului; Sf m Teopempt şi Teona; Cuv Sinclitica. Ajun 6 D Botezul Domnului (Boboteaza). Ev Ut Mc 1,9-

11 Ap Tit 2,11-14; 3,4-7 Ev Mt 3,13-17. 7 L Sf Ioan Botezătorul, Ev Ut Mc 1,9-11 Ap Fap

19,1-8 Ev In 1,29-34. Sf Nichita de Remesiana, Apostolul daco-romanilor

8 M Cuv Gheorghe Hozevitul; Cuv Domnica 9 M Sf m Polieuct 10 J Sf Grigore de Nissa; Cuv pr Marcian; Sf ep

Domeţian11 V Cuv Teodosie cel Mare12 S Sf m Tatiana13 D DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI. G 7 Ev

Înv X Ap Ef 4,7-13 Ev Mt 4,12-17. Sf m Ermil şi Stratonic

14 L Cuv m din Sinai şi Rait15 M Cuv Pavel din Teba; Ioan Colibaşul16 M Cinstirea lanţului sf ap Petru17 J Cuv Antonie cel Mare18 V Sf aep Atanasie şi Chiril. Începe octava de

rugăciune pentru unirea creştinilor 19 S Cuv Macarie Egipteanul, Sf aep Arsenie de la

Cercirei 20 D DUMINICA 29 d Rusalii (Zece leproşi). G 8 Ev Înv

XI Ap Col 3,4-11 Ev Lc 17,12-19. Sf Eftimie cel Mare21 L Cuv Maxim Mărturisitorul; Sf m Neofit; [Sf m

Agneza]22 M Sf ap Timotei; Cuv m Atanasie Persanul23 M Sf m Clement şi Agatanghel24 J Cuv Xenia; [Sf ep Francisc de Sales]25 V Sf aep Grigore din Nazianz; Sf ep m Bretanion

din Tomis. Se încheie octava de rugăciune pentru unirea creştinilor

26 S Cuv Xenofon şi familia sa 27 D DUMINICA 31 d Rusalii (Orbul din Ierihon). G 1 Ev

Înv I Ap I Tim 1,15-17 Ev Lc 18,35-43. Aducerea moaştelor Sf Ioan Gură de Aur

28 L Cuv Efrem Sirul; [Sf Toma de Aquino]29 M Aducerea moaştelor Sf ep Ignaţiu Teoforul30 M Sf Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore

Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ev Ut In 10,9-16 Ap Evr 13,7-16 Ev Mt 5,14-19. Sf m pp Hipolit. Hârţi

31 J Sf m Chir şi Ioan doctori fără plată; [Sf Ioan Bosco]

1 V Sf m Trifon 2 S Întâmpinarea Domnului în Templu, Ev Ut

Lc 2,25-32 Ap Evr 7,7-17 Ev Lc 2,22-40. Ziua vieţii consacrate

3 D DUMINICA 32 d Rusalii (Zaheu). G 2 Ev Înv II Ap I Tim 4,9-15 Ev Lc 19,1-10. Dreptul Simeon şi profetesa Ana

4 L Cuv Isidor Pelusiotul 5 M Sf m Agata 6 M Sf ep Vucol al Smirnei; Sf m Iulian 7 J Sf ep Partenie; Cuv Luca 8 V Sf m Teodor Stratilat; Pf Zaharia 9 S Sf m Nichifor10 D DUMINICA 16 d Rusalii (Pilda Talanţilor). G 3

Ev Înv III Ap II Cor 6,1-10 Ev Mt 25,14-30. Sf m Haralambie; [Sf Scolastica]

11 L Sf ep m Vlasie; [Prima apariţie a Sf Fecioare Maria la Lourdes - 1858]

12 M Sf aep Meletie al Antiohiei13 M Cuv Martinian14 J Cuv Auxenţiu; [Chiril şi Metodiu - patronii Europei]15 V Sf ap Onisim16 S Sf m Pamfil şi cei împreună cu el17 D DUMINICA 17 d Rusalii (Femeia cananeeancă). G 4 Ev Înv IV Ap II Cor 6,16-18; 7,1 Ev Mt 15,21-28.

Sf m Teodor Tiron18 L Sf pp Leon; [Sf Bernadeta Soubirou]19 M Sf ap Arhip, Filimon şi Apfia20 M Sf ep Leon al Cataniei21 J Cuv Timotei; Sf Eustaţiu al Antiohiei22 V Aflarea moaştelor martirilor din Eugenion23 S Sf ep m Policarp al Smirnei24 D DUMINICA 33 d Rusalii (Vameşul şi Fariseul). G 5

Ev Înv V Ap II Tim 3,10 -15 Ev Lc 18,10-14. Întâia şi a doua găsire a capului Sf Ioan Botezătorul

25 L Sf aepTarasie al C-polului26 M Sf ep Porfirie al Gazei27 M Cuv Procopie Decapolitul. Hârţi28 J Cuv m Vasile

1 V Cuv m Eudochia. Hârţi 2 S Sf m Teodot al Cirenei 3 D DUMINICA 34 d Rusalii (Fiul risipitor). G 6 Ev Înv

VI Ap I Cor 6,12 -20 Ev Lc 15,11-32. Sf m Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc

4 L Cuv Gherasim de la Iordan 5 M Cuv m Conon 6 M Cei 42 de martiri din Amoreea 7 J Sf ep m Efrem, Vasile, Eugen, Agatodor, Capiton,

Eterin şi Elpidiu din Cherson 8 V Cuv ep Teofilact al Nicomidiei 9 S Sf 40 martiri din Lacul Sebaste. Pomenirea morţilor10 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

(Înfricoşătoarea Judecată). G 7 Ev Înv VII Ap I Cor 8, 8-13; 9,1-2 Ev Mt 25,31-46. Sf m Quadrat, Ciprian şi Dionisie

11 L Sf aep Sofronie al Ierusalimului12 M Cuv Teofan; Sf pp Grigorie Dialogul 13 M Aducerea moaştelor Sf aep Nichifor14 J Cuv Benedict de Nursia, patronul Europei; Sf pr m

Alexandru15 V Sf m Agapie şi cei împreună cu el 16 S Sf m Sabin Egipteanul. Pomenirea tuturor cuvioşi

sihaştri şi călugări17 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

(Alungarea lui Adam din Rai). G 8 Ev Înv VIII Ap Rom 13,11-14; 14,1-4 Ev Mt 6,14-21. Sf Alexie „Omul lui Dumnezeu”

18 L Sf aep Chiril al Ierusalimului. Începe Postul Paştilor 19 M Sf m Hrisant şi Daria; [Sf Iosif, patronul Bisericii

Universale]20 M Cuv mucenici ucişi în Mânăstirea Sf Sava21 J Cuv ep Iacob Mărturisitorul 22 V Sf pr m Vasile 23 S Cuv m Nicon şi cei 199 învăţăcei. Pomenirea

morţilor 24 D DUMINICA 1 din Post (a Dreptei Credinţe). G 1 Ev

Înv IX Ap Evr 11,24-26.32-40 Ev In 1,43-51. Cuv Zaharia

25 L Bunavestire. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Litie Ap Evr 2,11-18 Ev Lc 1,24-38. Dezlegare la peşte. Hârţi

26 M Serbarea Sf Arhanghel Gavril27 M Cuv m Matrona din Tesalonic28 J Cuv Ştefan Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 29 V Sf ep Marcu al Aretusei; Diac Chiril şi cei împreună

cu ei30 S Cuv Ioan Scărarul. Pomenirea morţilor31 D DUMINICA 2 din Post (Sf. Grigore Palama; a

Paraliticului). G 2 Ev Înv X Ap Evr 1,10-14; 2,1-3 Ev Mc 2,1-12 şi In 10,9-16. Sf ep m Ipatie al Gangrei

1 L Cuv Maria Egipteanca 2 M Cuv Tit Taumaturgul 3 M Cuv Nichita Mărturisitorul 4 J Sf m Teodul şi Agatopod, Cuv Gheorghe şi Iosif

Imnograful 5 V Sf m Claudiu, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Nichifor

şi Serapion 6 S Sf aep Eutichie; Sf ep m Irineu de Sirmium.

Pomenirea morţilor 7 D DUMINICA 3 din Post (a Sf Cruci). G 3 Ev Înv XI

Ap Evr 4,14-16; 5,1-6 Ev Mc 8,34-9,1. Cuv ep Gheorghe Mărturisitorul şi m Caliopie

8 L Sf ap Irodion, Agat, Ruf, Asincrit, Flegon şi Hermas - apostoli din cei 70; Sf pp Celestin

9 M Sf m Eupsihie din Cezareea10 M Sf m Terentie, Maxim, Macarie, Pompei, African şi

cei împreună cu ei; [Sf Gemma Galgani]11 J Sf ep m Antipa al Pergamului12 V Sf ep Vasile de Parion şi Sf Sava de la Buzău13 S Sf pp m Martin. Pomenirea morţilor14 D DUMINICA 4 din Post (Sf Ioan Scărarul; a Surdo-

mutului) G 4 Ev Înv I Ap Evr 6,13-20 si Ef 5,8-19 Ev Mc 9,17-32 şi Mt 4,25-5,12. Sf ap Aristarh, Pud şi Trofim - apostoli din cei 70

15 L Sf m Crescent 16 M Sf m Agapia, Irina şi Hionia17 M Sf ep m Simeon şi cei împreună cu el; Cuv ep

Acachie; Sf pp Agapet18 J Cuv Ioan19 V Sf pr m Pafnutie; Cuv Ioan Paleolavritul20 S Cuv Teodor Trihina; Sf Teotim de Tomis. Pomenirea

morţilor 21 D DUMINICA 5 din Post (Cuv Maria Egipteanca;

Cererea fiilor lui Zevedeu) G 5 Ev Înv II Ap Evr 9,11-14 Ev Mc 10,33-45 şi Lc 7,36-50. Sf ep m Ianuarie şi cei împreună cu el; Sf pr m Teodor din Perga Pamfiliei

22 L Cuv Teodor 23 M Sf Mare Mucenic Gheorghe. Ev Ut Lc

21,12-19 Ap Fap 12,1-11 Ev In 15,17-16,2. Hârţi24 M Sf m Sava Stratilat; Cuv Elisabeta Taumaturga25 J Sf ap şi ev Marcu26 V Sf ep m Vasile al Amasiei27 S Sf ep m Simeon, rudenia Domnului. Pomenirea

morţilor. Sâmbăta lui Lazăr28 D INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (Floriile).

Ev Ut Mt 21,1-11.15-17 Ap Flp 4,4-9 Ev In 12,1-18. Sfinţirea stâlpărilor. Dezlegare la peşte. Sf ap Iason şi Sosipatru, din cei 70; Sf m Dada, Maxim şi Quintilian

29 L LUNEA MARE. Sf 9 Mucenici din Cizic; Cuv Memnon Taumaturgul; [Sf Ecaterina de Siena - patroana Europei]

30 M MARŢEA MARE. Sf ap m Iacob cel Mare

1 M MIERCUREA MARE. Pf Ieremia; [Sf Iosif Muncitorul]. Ziua Internaţională a Muncii

2 J JOIA MARE. Spălarea picioarelor. Denia celor 12 Evanghelii ale Patimilor. Aducerea la C-pol a moaştelor Sf Atanasie cel Mare

3 V VINEREA MARE. Denia Prohodului Domnului. Sf m Timotei şi Maura. Ajun

4 S SÂMBĂTA MARE. Slujba Învierii. Sf m Pelaghia 5 D ÎNVIEREA DOMNULUI (Sfintele Paşti). Ap

Fap 1,1-8 Ev In 1,1-17 Ev Vecerniei In 20,19-25. Sf m Irina

6 L Luni a II-a zi de Paşti. Ev Ut Lc 21,12-19 Ap Fap 1,12-17. 21-26 Ev In 1,18-28. Dreptul Iov, mult-răbdătorul

7 M Marţi a III-a zi de Paşti. Ap Fap 2,14-21 Ev Lc 24,12-35. Arătarea pe cer a Sf Cruci la Ierusalim; Sf m Acachie

8 M Sf ap şi ev Ioan; Cuv Arsenie cel Mare; [Fericitul Ieremia Valahul]

9 J Pf Isaia; Sf M Cristofor10 V Sf ap Simon Zelotul. Izvorul tămăduirii11 S Sf m Mochie. Pelerinaj la Cimitirul

Săracilor - Sighetu Marmaţiei12 D DUMINICA 2 d Paşti (a Tomii) G 1 Ev Înv I Ap Fap

5,12-20 Ev In 20,19-31. Sf ep Epifanie; Sf Gherman al C-polului.

13 L Sf m Glicheria; [Apariţia Maicii Domnului Maria la Fatima 1917]

14 M Sf m Isidor din Chios 15 M Cuv Pahomie cel Mare; Sf aep Ahile Larissei,

Taumaturgul16 J Cuv Teodor cel sfinţit; [Sf Ioan Nepomuk]17 V Sf ap Andronic şi cei împreună cu el; Sf Iunia18 S Sf Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel, Benedim,

Paulin şi Heraclie19 D DUMINICA 3 d Paşti (a Mironosiţelor). G 2 Ev Înv IV

Ap Fap 6,1-7 Ev Mc 15,43-16,8. Sf ep Patriciu şi cei împreună cu el

20 L Sf m Talaleu 21 M Sf împăraţi Constantin şi Elena. Ev Ut In

10.9-16 Ap Fap 26,1.12-20 Ev In 10,1-922 M Sf m Vasilisc; [Sf Rita de Cascia]23 J Cuv ep m Mihail24 V Cuv Simeon din Muntele Minunat25 S A treia aflare a capului Sf Ioan Botezătorul26 D DUMINICA 4 d Paşti (a Slăbănogului). G 3 Ev Înv

V Ap Fap 9,32-42 Ev In 15,1-15. Sf ap Carp din cei 70; [Sf Filip Neri]

27 L Sf m Eladie; Sf Iuliu Veteranul28 M Sf ep m Eutichie29 M Cuv m Teodosia 30 J Cuv Isachie31 V Sf m Ermie

1 S Sf m Iustin Filosoful şi cei împreună cu el 2 D DUMINICA 5 d Paşti (a Samarinencei). G 4 Ev Înv

VII Ap Fap 11,19-30 Ev In 4,5-42. Sf aep Nichifor al Constantinopolului

3 L Sf m Lucilian şi Paula cu fiii lor 4 M Sf aep Mitrofan; Sf m Zoticos, Attalos, Camasis şi

Filipos din Niculiţel 5 M Sf ep m Dorotei al Tirului 6 J Cuv Visarion Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 7 V Sf ep m Teodot al Ancirei 8 S Aducerea moaştelor Sf Teodor Stratilat 9 D DUMINICA 6 d Paşti (a Orbului). G 5 Ev Înv VIII

Ap Fap 16,16-34 Ev In 9,1-38. Sf aep Chiril al Alexandriei

10 L Sf m Alexandru şi Antonin; Sf ep m Timotei11 M Sf ap Bartolomeu şi Barnaba12 M Cuv Onofrei; Cuv Petru Atonitul 13 J Înălţarea Domnului (Ispasul). Ev Ut a Înv III

Ap Fap 1,1-12 Ev Lc 24,36-53. Sf m Achilina; Sf ep Trifilie; [Sf Anton de Padova]. Ziua Eroilor

14 V Pf Eliseu; Sf aep Metodie15 S Pf Amos; Sf Ieronim16 D DUMINICA 7 d Paşti (a Sf Părinţi de la Niceea 325).

G 6 Ev Înv X Ap Fap 20,16-18.28-36 Ev In 17,1-13. Sf ep Tihon Taumaturgul

17 L Sf m Manuel, Sabel şi Ismael 18 M Sf m Leontie19 M Sf ap Iuda Tadeul20 J Sf ep m Metodie 21 V Sf m Iulian din Tars22 S Sf ep m Eusebiu; [Sf Paulin de Nola]. Pomenirea

morţilor23 D DUMINICA RUSALIILOR - Coborârea Sfântului

Spirit. Ev Ut In 20,19-23 Litie Ap Fap 2,1-11 Ev In 7,37-53; 8,12. Vecernia plecării genunchilor. Sf m Agripina

24 L Lunea Rusaliilor - Serbarea Sfintei Treimi. Ev Ut In 20,19-23 Ap Ef 5,8-19; Ev Mt 18,10-20.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Ev Ut Lc 1,24-25.57-68.76.80 Ap Rom 13,11-14,4 Ev Lc 1,1-25.57-68.76.80

25 M Cuv m Febronia26 M Cuv David. Începe postul Sfinţilor Apostoli Petru şi

Pavel27 J Cuv Samson primitorul de străini 28 V Aducerea la Roma a moaştelor Sf Chir şi Ioan,

doctori fără arginţi29 S Sf Apostoli Petru şi Pavel. Ev Ut In 21,1-14

Ap II Cor 11,21-12,9 Ev Mt 16,13-1930 D DUMINICA 1 d RUSALII (a Tuturor Sfinţilor). G 8

Ev Înv I Ap Evr 11,33-12,2 Ev Mt 10,32-35,37-38; 19,27-30. Serbarea celor 12 Apostoli

1 L Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 M Aşezarea veşmântului Maicii Domnului în Vlaherne 3 M Sf m Iacint; Sf aep Anatolie 4 J Sf aep Andrei Cretanul 5 V Sf Marta, mama Sf Simeon; Atanasie Atonitul; Cuv

Lampadie Taumaturgul 6 S Cuv Sisoe cel Mare; [ Sf m Maria Goretti] 7 D DUMINICA 2 d RUSALII (Chemarea Apostolilor).

G 1 Ev Înv II Ap Rom 2,10-16 Ev Mt 4,18-23. Cuv Toma; Cuv Acachie; Sf m Chiriachi

8 L Sf m Procopie 9 M Sf ep m Pancraţiu10 M Sf m ucişi la Nicopole, Armenia 11 J Sf m Eufemia12 V Sf m Proclu şi Ilarie13 S Sf Arhanghel Gavril; Cuv Ştefan Savaitul14 D DUMINICA 3 d RUSALII (Luminătorul trupului). G 2 Ev Înv III Ap Rom 5,1-10 Ev Mt 6,22-33. Sf ap

Aquila, din cei 70; Sf aep Iosif Mărturisitorul15 L Sf m Chiriac şi mama sa Iulita16 M Sf m Antinoghen şi cei 10 discipoli; [Sf Fecioară

Maria, Regina Carmelului]17 M Sf m Marina 18 J Sf m Emilian din Durostorum19 V Cuv Macrina; Cuv Die20 S Sf pf Ilie Tesviteanul. Ev Ut Lc 4,22-30 Ap Iac

5,10-20 Ev Lc 4,22-3021 D DUMINICA 4 d RUSALII (Servul sutaşului). G 3 Ev

Înv IV Ap Rom 6,18-23 Ev Mt 8,5-13. Cuv Simion şi Ioan

22 L Sf Maria Magdalena23 M Aducerea moaştelor în Constantinopol a Sf m Foca;

Pf Ezechiel; [Sf Brigitta, patroana Europei]24 M Sf m Cristina25 J Adormirea Sf Ana, mama Maicii Domnului; Cuv

Olimpiada şi Eupraxia 26 V Sf m Ermolau, Ermip şi Ermocrat; Sf m Paraschiva27 S Sf m Pantelimon, doctor fără plată28 D DUMINICA 5 d RUSALII (Demonizaţii ghergheseni).

G 4 Ev Înv V Ap Rom 10,1-10 Ev Mt 8,28-9,1. Sf diac ap Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena

29 L Sf m Calinic şi Teodota30 M Sf ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic din

cei 7031 M Sf Evdochim; [Sf Ignaţiu de Loyola]. Începe postul

Sfintei Marii

1 J Scoaterea Sf Cruci; Cei 7 prunci m Macabei, mama lor Salomoni şi învăţătorul lor Eliazar; [Sf ep Alfons Maria de Liguori]

2 V Aducerea moaştelor Sf m arhid Ştefan la Ierusalim 3 S Sf Isachie; Sf Dalmat; Sf Faust 4 D DUMINICA 6 d RUSALII (Paraliticul din Capernaum;

a Sf. Părinţi de la Conciliul IV). G 5 Ev Înv VI Ap Rom 12,6-14; Tit 8, 3-15 Ev Mt 9,1-8; In 17,1-13. Cei 7 tineri m din Efes; Cuv m Evdochia; [Sf pr Ioan Maria Vianney]

5 L Sf m Eusignie; Sf pp Fabian 6 M Schimbarea la faţă a Domnului nostru

Isus Hristos. Ev Ut Lc 9,28-36 Ap II P 1,10-19 Ev Mt 17,1-9. Hârţi

7 M Cuv m Dometie Persu 8 J Sf ep m Emilian; [Sf Dominic] 9 V Sf ap Matia; [Sf Tereza Benedicta a Crucii (Edith

Stein), patroana Europei] 10 S Sf arhid m Laurenţiu 11 D DUMINICA 7 d Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a

unui mut). G 6 Ev Înv VII Ap Rom 15,1-7 Ev Mt 9,27-35. Sf m Euplu; [Sf Clara de Assisi]

12 L Sf m Fotie şi Anicet13 M Aducerea moaştelor Sf Maxim Mărturisitorul la

C-pol14 M Pf Micheia; [Sf Maximilian Kolbe]15 J Adormirea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,39-

49.56 Ap Fil 2,5-11 Ev Lc 10,38-42; 11,27-2816 V Aducerea de la Edesa la C-pol a icoanei nefăcute

de mână a Domnului nostru Isus Hristos; Sf m Diomid

17 S Sf m Miron 18 D DUMINICA 8 d RUSALII (Înmulţirea pâinilor). G 7

Ev Înv VIII Ap I Cor 1,10-17 Ev Mt 14,14-22. Sf m Flor şi Laur

19 L Sf m Andrei Stratilat şi cei împreună cu el20 M Pf Samuil; [Sf Bernard]21 M Sf ap Tadeul; Sf m Vassa şi fiii ei; [Sf pp Pius X]22 J Sf m Agatonic şi cei împreună cu el; [Sf Fecioară

Maria Regină]23 V Sf m Lup; Sf ep m Irineu de Lyon24 S Sf ep m Eutihie25 D DUMINICA 9 d RUSALII (Umblarea pe mare). G 8

Ev Înv IX Ap I Cor 3,9-17 Ev Mt 14,22-34. Aducerea în Veneţia a moaştelor Sf ap Bartolomeu; Amintirea Sf ap Tit

26 L Sf m Adrian şi Natalia27 M Cuv Pimen; [Sf Monica, mama Sf Augustin]28 M Cuv Moise Etiopianul; [Sf ep Augustin]29 J Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul. Ev

Ut Mt 14,1-13 Ap Fap 13,25-33; Ev Mc 6,14-30. Ajun

30 V Sf patr Alexandru; Ioan şi Pavel cel Nou ai C-polului31 S Aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului

1 D DUMINICA 10 d RUSALII (Vindecarea lunaticului). G 1 Ev Înv X Ap I Cor 4,9-16 Ev Mt 17,14-23. Cuv Simeon Stilitul; Serbarea Preasfintei Născătoare din Miasine; Sf m Aitala; Sf 40 Femei m; Sf diac Ammun; Sf m Calist, Evod, Ermoghen; Amintirea lui Isus fiul lui Navi. Începutul Anului Nou Bisericesc

2 L Sf m Mamant; Sf patr Ioan Postitorul al C-polului 3 M Sf ep Antim; Cuv Teoctist 4 M Sf ep m Vavila; Pf Moise 5 J Pf Zaharia, tatăl Înaintemergătorului 6 V Amintirea minunii din Colose a Sf Arhanghel Mihail 7 S Sf m Sozont 8 D DUMINICA ÎNAINTE DE ÎNĂLŢAREA SFINTEI

CRUCI. G 2 Ev Înv XI Gal 6,11-18 Ev In 3,13-17. Naşterea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Ap Fil 2,5-11; Lc 10,38-42; 11,27-28

9 L Drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului; Sf m Severian

10 M Sf m Minodora, Mitrodora şi Nimfodora11 M Cuv Teodora din Alexandria12 J Sf m Autonom13 V Sfinţirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf m

Corneliu Sutaşul14 S Înălţarea Sfintei Cruci. Ev Ut In 12,28-36 Ap

I Cor 1,18-24 Ev In 19,6-11; 13-20; 25-28; 31-35. Ajun

15 D DUMINICA DUPĂ ÎNALŢAREA SFINTEI CRUCI. G 3 Ev Înv I Ap Gal 2,16-20 Ev Mc 8,34-9,1. Sf m Nichita Gotul; [Sf Fecioară Maria Îndurerată]

16 L Sf m Eufemia17 M Sf m Sofia şi fiicele ei Pistis, Elpis şi Agapis18 M Sf ep m Eumenie al Gortinei19 J Sf m Trofim, Savatie şi Dorimedont20 V Sf m Eustaţiu şi Teopista cu fiii lor Agapiu şi Teopist21 S Sf ap Quadrat din Magnesia; Sf pf Iona22 D DUMINICA 18 d RUSALII (Pescuirea minunată). G

4 Ev Înv II Ap II Cor 9,6-11 Ev Lc 5,1-11. Sf ep m Foca

23 L Conceperea Sf Ioan Botezătorul; [Sf Padre Pio]24 M Sf m Tecla25 M Cuv Eufrosina26 J Săvârşirea din viaţă a Sf ap şi ev Ioan 27 V Sf m Calistrat şi cei împreună cu el; [Sf Vincenţiu

de Paul]28 S Cuv Hariton Mărturisitorul29 D DUMINICA 19 d RUSALII (Iubirea vrăjmaşilor). G 5

Ev Înv III Ap II Cor 11,31-12,9 Ev Lc 6,31-36. Cuv Chiriac Sihastrul

30 L Sf ep m Grigore Luminătorul, apostolul armenilor

1 M Acoperământul Maicii Domnului; Sf ap Anania, din cei 70; Cuv Roman Melodul; [Sf Tereza a Pruncului Isus]

2 M Sf ep Ciprian; Sf m Iustina fecioara 3 J Sf ep Dionisie Areopagitul 4 V Sf ep Ieroteu; [Sf Francisc de Assisi] 5 S Sf Haritina 6 D DUMINICA 20 d RUSALII (Învierea tânărului din

Nain). G 6 Ev Înv IV Ap Gal 1,11-19 Ev Lc 7,11-16. Sf ap Toma

7 L Sf m Sergiu şi Vach; [Preasfânta Fecioară Maria Regina Rozariului]

8 M Cuv Pelaghia 9 M Sf ap Iacob al lui Alfeu; Sf Andronic şi Atanasia10 J Sf m Eulampie şi sora sa Eulampia11 V Sf ap Filip, dintre cei 7 diaconi; Cuv Teofan

Mărturisitorul12 S Sf m Prob, Tarah şi Andronic13 D DUMINICA 21 d RUSALII (Pilda Semănătorului. Sf

Părinţi de la Conciliul VII Ecumenic, Niceea 787). G 7 Ev Înv V Ap Gal 2,16-20; Tit 3, 8-15 Ev Lc 8,5-15 In 17,1-13. Sf m Carp, Papil şi Agatonica

14 L Sf m Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Celsie; Cuv ep Cosma al Maiumei. Cuv Paraschiva

15 M Sf pr m Lucian din Antiohia; [Sf Tereza de Avila]16 M Sf Longin sutaşul; [Sf Maria Margareta Alacoque]17 J Pf Osea; Cuv m Andrei din Creta18 V Sf ap şi ev Luca19 S Pf Ioil; Sf m Var20 D DUMINICA 23 d RUSALII (demonizatul din

Gadara). G 8 Ev Înv VI Ap Ef 2,4-10 Ev Lc 8,26-39. Sf m Artemie

21 L Cuv Ilarion cel Mare; [Sf Ursula]22 M Sf ep Averchie; Cei 7 tineri mucenici din Efes23 M Sf ap Iacob, rudenia Domnului24 J Sf m Areta şi cei împreună cu el25 V Sf m Marcian şi Martiriu26 S Sf m Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Ev Ut Mt

10,16-22 Ap II Tim 2,1-10; Ev In 15,17- 16,227 D DUMINICA 24 d RUSALII (Învierea fiicei lui Iair).

G 1 Ev Înv VII Ap Ef 2,14-22 Ev Lc 8,41-56. Sf m Nestor

28 L Sf m Terenţiu şi Neonila; Cuv Ştefan Savaitul29 M Cuv m Anastasia Romana; Cuv Avramie30 M Sf m Zenovie şi sora sa Zenovia31 J Sf ap Stahie, Apelie, Amplie, Urban, Aristobul şi

Narcis, din cei 70; Sf m Epimah

1 V Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 S Sf m Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor şi

Anempodist 3 D DUMINICA 22 d RUSALII (Bogatul şi Lazăr). G 2

Ev Înv VIII Ap Gal 6,11-18 Ev Lc 16,19-31. Sf m Achepsima; Sf m Aitala şi Iosif

4 L Cuv Ioanichie cel Mare; Sf ep m Nicandru; Sf pr m Ermeu; [Sf Carol Borromeul]

5 M Sf Galaction şi Epistimia 6 M Sf aep Pavel Mărturisitorul 7 J Cei 33 sf m din Melitene; Cuv Lazăr Taumaturgul 8 V Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi

toate cetele Puterilor cereşti. Ap Evr 2,2-10 Ev Lc 10,16-21. Hârţi

9 S Sf m Onisifor şi Porfirie; Cuv Matroana şi Teoctista din Lesbos

10 D DUMINICA 25 d RUSALII (Samarineanul Milostiv). G 3 Ev Înv IX Ap Ef 4,1-7 Ev Lc 10,25-37. Sf ap Sosipatru, Erast şi cei împreună cu ei, din cei 70; Sf m Orest

11 L Sf m Mina, Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv Teodor Studitul

12 M Sf aep Ioan Milostivul; Cuv Nil Sinaitul; Sf aep m Iosafat OSBM

13 M Sf aep Ioan Gură de Aur al Constantinopolului14 J Sf ap Filip15 V Sf m Gurie, Samona şi Aviv. Începe Postul

Crăciunului16 S Sf ap şi ev Matei17 D DUMINICA 26 d RUSALII (Pilda bogatului nebun).

G 4 Ev Înv X Ap Ef 5,8-19, Ev Lc 12,16-21. Sf ep Grigorie Taumaturgul

18 L Sf m Platon şi Roman19 M Pf Avdie; Sf m Varlaam20 M Cuv Grigorie Decapolitul; Sf aep Proclu; Sf Darius

din Durostorum21 J Intrarea în Templu a Maicii Domnului. Ev

Ut Lc 1,39-49.56 Ap Evr 9,1-7 Ev Lc 10,38-42 şi 11,27-28. Hârţi

22 V Sf ap Filimon, Apfia, Onisim; Sf m Cecilia, Valerian şi Tiburţiu

23 S Sf ep Amfilochie; Sf ep Grigore24 D DUMINICA 30 d RUSALII (Tânărul bogat). G 5 Ev

Înv XI Ap Col 3, 12-16 Ev Lc 18,18-27. Sf pp m Clement; Sf Petru al Alexandriei

25 L Sf m Ecaterina din Sinai; Sf m Mercurie26 M Cuv Alipie Stâlpnicul; Sf Nicon Metanoitul27 M Sf m Iacob Persul28 J Cuv Ştefan cel Nou; Sf m Irinarh; [Sf Caterina

Labourè]29 V Sf m Paramon şi Filumen30 S Sf ap Andrei

1 D DUMINICA 15 d RUSALII (Porunca Iubirii). G 6 Ev Înv I Ap II Cor 4,6-15 Ev Mt 22,35-46. Pf Naum. Unirea Transilvaniei cu România. Sărbătoarea naţională a României

2 L Pf Avacum 3 M Pf Sofonie; [Sf Francisc Xaveriu] 4 M Sf m Varvara; Cuv Ioan Damaschinul 5 J Cuv Sava cel Sfinţit 6 V Sf aep Nicolae de la Mira Liciei,

făcătorul de minuni. Ap Evr 13,17-21 Ev Lc 6,17-23. Hârţi

7 S Sf aep Ambrozie al Milanului 8 D DUMINICA 27 d RUSALII (Femeia gârbovă). G 7 Ev

Înv II Ap Ef 6,10-17 Ev Lc 13,10-17. Cuv Patapie 9 L Conceperea Preasfintei Fecioare Maria

de către Sf Ana (Neprihănita Zămislire)10 M Sf m Mina, Ermoghen şi Eugraf11 M Cuv Daniel Stâlpnicul12 J Sf ep Spiridon al Trimitundei Taumaturgul 13 V Sf m Eustratie, Axentie, Eugen, Mardarie şi Orest;

Sf m Lucia 14 S Sf m Tirs, Leuchie, Calinic, Filimon, Apolloniu şi

Arian; [Sf Ioan al Crucii]15 D DUMINICA 28 d RUSALII (Cina profetică). G 8

Ev Înv III Ap Col 1,12-18 Ev Lc 14,16-24. Sf ep m Elefterie

16 L Pf Agheu17 M Pf Danie; Sf Anania, Azaria şi Misael18 M Sf m Sebastian şi cei împreună cu el19 J Sf m Bonifaciu20 V Sf ep m Ignaţiu Teoforul21 S Sf m Iuliana din Nicomidia22 D DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI

(Genealogia lui Isus). G 1 Ev Înv IV Ap Evr 11,9-10. 32-40 Ev Mt 1,1-25. Sf m Anastasia Romana

23 L Cei 10 sf m din Creta24 M Sf m Eugenia. Ajun25 M Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos

- Crăciunul. Ev Ut Mt 1,18-24 Ap Gal 4,4-7 Ev Mt 2,1-12. Hârţi

26 J A II-a zi de Crăciun - Serbarea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 6,17-23 Ap Evr 2,11-18 Ev Mt 2,13-23. Sf ep m Eftimie

27 V A III-a zi de Crăciun - Sf arhid m Ştefan. Ap Fap 6,8-15; 7,1-5. 47-60 Ev Mt 21,33-44. Cuv Teodor Mărturisitorul; Sf Iosif logodnicul Mariei, David împăratul şi Sf Iacob rudenia Domnului

28 S Sf 20.000 m arşi de vii în Nicomidia. Hârţi29 D DUMINICA DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI. G 2 Ev

Înv V Ap Gal 1,11-19; Ev Mt 2,13-23. Sf prunci ucişi de Irod; Cuv Marcel Achimitul

30 L Sf m Anisia; Cuv pr Zotic hrănitorul de orfani31 M Cuv Melania Romana

aep arhiepiscopap apostol/apostoliAp pericopă din Apostol sau Epistole (text)arhid arhidiaconcuv cuvios/cuvioasă // cuvioşi/cuvioaseC-pol ConstantinopolC-polului Constantinopoluluidiac diacon/diaconid dupăep episcop/episcopiev evanghelist

Ev pericopă din EvanghelieEv Ut pericopă din Evanghelia de la UtrenieEv Înv pericopă din Evanghelia ÎnvieriiG glasm martir/martiră // martiri/martirepatr patriarh/patriarhipf profetpp papăpr preotsf sfânt/sfântă // sfinţi/sfinte

lună nouă primul pătrar lună plină ultimul pătrar

POSTURIZilele de miercuri şi vineri de peste an, afară de cele dezlegate (Hârţi)Postul Paştilor: 18 martie - 4 maiPostul Sânpetrului: 26 iunie - 28 iuniePostul Sfintei Marii: 31 iulie - 14 augustPostul Crăciunului: 15 noiembrie - 24 decembrieAJUNURI Ajunul Bobotezei: 5 ianuarieVinerea Paştilor: 3 maiTăierea capului Sf. Ioan Botezătorul: 29 augustÎnălţarea Sf. Cruci: 14 septembrieAjunul Crăciunului: 24 decembrieNU SE FAC PARASTASEDe la Duminica Floriilor până la Duminica TomiiÎn Duminica Rusaliilor: 23 iunieDe la 20 decembrie până la 6 ianuarie

POMENIREA MORŢILORSâmbăta lăsatului de carne: 9 martieSâmbăta lăsatului de brânză: 16 martiePrima sâmbătă din Postul Paştilor: 23 martieA doua sâmbătă din Postul Paştilor: 30 martieA treia sâmbătă din Postul Paştilor: 6 aprilieA patra sâmbătă din Postul Paştilor: 13 aprilieA cincea sâmbătă din Postul Paştilor: 20 aprilieSâmbăta lui Lazăr: 27 aprilieSâmbăta Rusaliilor: 22 iunieZILE ÎN CARE NU SE FAC NUNŢIÎn nici o zi de post şi ajun Din 25 decembrie până în 7 ianuarieÎn săptămâna brânzei: 11 - 17 martieÎn ziua de Paşti şi în săptămâna luminată: 6 -12 maiÎn Sâmbăta Rusaliilor: 22 iunieDacă cineva ar fi silit să ţină nunta în acele zile, va cere prin preot dispensă de la Episcop

Abrevieri

RÂNDUIELI BISERICEŞTI

HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALU (ITALIA)(Icoana oficială pentru Anul Credinţei)

“Poarta credinţei” (cf. Fap 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Spiritului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22).

(Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio, Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu care se convocă Anul credinţei)

Editat de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş - Baia MarePREŢ DE VÂNZARE 3 LEI

„Credinţa noastră este viaţa noastră” (Cardinal Iuliu Hossu)

„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11,1)

Tipă

rit la

Tip

ogra

fia S

uror

ilor L

aure

tane

De la librăria eparhială “ECUMENICA“ precum şi din parohii se pot cumpăra calendarele de perete, calendarele cu file şi agenda liturgică, pentru anul 2013

CALENDAR CREŞTIN GRECO-CATOLIC

2013

HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALÚ (ITALIA)(Icoana oficială pentru Anul Credinţei)

HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALÚ (ITALIA)(Icoana oficială pentru Anul Credinţei)

AGENDĂ LITURGICĂ2013

“Poarta credinţei” (cf. Fap 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Spiritului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22).

(Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio, “Porta fidei”, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu

care se convocă Anul credinţei)

Logo-ul oficial pentru Anul Credinţei

Preţ 5 RON

Deschiderea “Anului Credinţei” 11 octombrie 2012

Ziua Națională a României și a românilor de pretutindeni la Şişeşti 1 decembrie 2012

Sărbătorirea Sfântului Nicolae în Parohia Budeşti 2 decembrie 2012