Lucrare+de+Licenta+Chioibasu+Irina Roxana
Transcript of Lucrare+de+Licenta+Chioibasu+Irina Roxana
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,
Universitatea Babeș-Bolyai,
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației,
Specializarea Psihologie
LUCRARE DE LICENȚĂ
2012
DISFUNCȚIONALITĂȚI MARITALE ȘI COGNITIVE
ÎN RELAȚIA DE CUPLU PENTRU
INDIVIZII CU MAME CU STIL PARENTAL AUTORITAR
Coordonator Științific:
Conf. Univ. Dr. ALINA S. RUSU
Absolvent:
CHIOIBAȘU IRINA-ROXANA
i
CUPRINS
REZUMAT ................................................................................................................................... 1
SUMMARY .................................................................................................................................. 2
INTRODUCERE ......................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I. FUNDAMENTE TEORETICE ...................................................................... 6
1.1. Relația de cuplu ..................................................................................................................... 6
1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu ......................................................................... 6
1.1.2. Formarea relației de cuplu ..................................................................................... 6
1.1.3. Menținerea relației de cuplu .................................................................................. 9
1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu .............................................................. 11
1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu ............................................................................... 14
1.2. Istoria individului ................................................................................................................ 17
1.3. Dezvoltarea atașamentului .................................................................................................. 18
1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu ............................................................................... 19
1.3.2. Stiluri de atașament la adulți ................................................................................ 21
1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți .............................................. 22
1.4. Stilul parental al mamei ...................................................................................................... 23
1.4.1. Stilul parental autoritar ........................................................................................ 24
1.4.2. Stilul parental permisiv ........................................................................................ 24
1.4.3. Stilul parental competent ..................................................................................... 25
1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat ..................................................................... 26
1.5. Percepția în stilul parental al mamei ................................................................................... 26
ii
CAPITOLUL II. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII .................................... 27
2.1. Obiectivele cercetării .......................................................................................................... 27
2.2. Ipotezele cercetării .............................................................................................................. 28
CAPITOLUL III. METODOLOGIA CERCETĂRII ............................................................ 29
3.1. Designul cercetării .............................................................................................................. 29
3.2. Participanți .......................................................................................................................... 29
3.3. Instrumente de cercetare ..................................................................................................... 30
3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI ………………………….……………. 30
3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES ………………..……………………… 32
3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, revised – MSI-R …………………….…… 32
3.4. Procedura de cercetare ........................................................................................................ 33
3.4.1. Analiza statistică a datelor …………………..……………….………………… 34
CAPITOLUL IV. REZULTATE AȘTEPTATE ..................................................................... 37
CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI DISCUȚII ......................................................................... 38
5.1. Concluzii generale și aplicații practice .............................................................................. 38
5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare .................................................................... 39
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ............................................................................................ 40
1
REZUMAT
Satisfacția maritală este un factor important în funcționalitatea și menținerea relației de
cuplu. Există multiple cercetări destinate identificării factorilor determinanți ai satisfacției
maritale, printre care experiențele în familia de origine și procesele cognitive. Multitudinea de
informații validate științific pe marginea dezvoltării stadiale a individului, a formării și
dezvoltării atașamentului, a paternurilor relaționale, a factorilor determinanți în formarea și
menținerea unei relații, creează un cadru bogat pentru evaluarea satisfacției și așteptărilor
maritale.
Studiul își propune să investigheze în ce măsură corelează între ele stilul parental matern
perceput, tipul de așteptări maritale și nivelul satisfacției maritale. Aceste corelații vor fi studiate
pe baza a nouă ipoteze.
În realizarea studiului au fost luate în considerare trei stiluri parentale: autoritar, permisiv
și competent, trei tipuri de așteptări maritale: pesimiste, idealiste și realiste, precum și trei
niveluri ale satisfacției maritale: scăzută, medie și ridicată.
Studiul are un design corelațional și folosește trei instrumente de măsurare. Primul se
referă la stilul parental matern perceput, al doilea la așteptările maritale individuale, iar al treilea
la evaluarea satisfacției maritale percepute.
Rezultatele pe care ne așteptăm să le obținem se referă la găsirea unor corelații pozitive
semnificative între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar, așteptări pesimiste și
satisfacție maritală scăzută, precum și între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv,
așteptări idealiste și satisfacție maritală medie, dar și între indivizii cu stil parental matern
perceput competent, așteptări realiste și satisfacție maritală ridicată.
2
SUMMARY
Marital satisfaction is an important factor in the functionality and maintenance of a
couple relationship. There are many studies designed to identify determinants of marital
satisfaction, including family-of-origin experiences and cognitive processes. The multitude of
scientifically validated information on stadial development of the individual, on attachment
formation and development, on relationship patterns, on determinants of relationship formation
and maintenance, creates a rich framework for assessing marital satisfaction and expectations.
The study aims to investigate correlations between perceived maternal parenting style,
type of marital expectations and marital satisfaction. These correlations will be studied across
nine hypotheses.
The study takes into account three parenting styles: authoritarian, permissive and
competent, three types of marital expectations: pessimistic, idealistic and realistic, and three
levels of marital satisfaction: low, medium and high.
The study has a correlational design and uses three measuring instruments. The first
refers to perceived maternal parenting style, the second to individual marital expectations, and
the third to perceived marital satisfaction.
The results that we expect to obtain refer to finding significant positive correlations
between individuals with perceived maternal authoritarian parenting style, pessimistic
expectations and low marital satisfaction, between individuals with perceived maternal
permissive parenting style, idealistic expectations and medium marital satisfaction, and between
individuals with perceived maternal competent parenting style, realistic expectations and high
marital satisfaction.
3
INTRODUCERE
Cercetarea psihologică manifestă un interes ridicat față de relația de cuplu, fiind una
dintre cele mai importante relații pe care o persoană o dezvoltă pe parcursul vieții. Relația de
cuplu deține un rol semnificativ cu privire la nivelul perceput al satisfacției/ insatisfacției din
viața unei persoane. Totodată, nivelul perceput al satisfacției în relația de cuplu are un rol
relevant în funcționalitatea și menținerea acesteia.
Studiul factorilor determinanți în formarea și menținerea unei relații de cuplu a dezvăluit
o pleiadă de factori interpersonali sau contextuali relevanți: istoria personală a relațiilor (Johnson
& Denton, 2002); cognițiile (Baucom, Epstein, Sayers, & Sher, 1989); comunicarea intimă
(Fowers & Olson, 1989; Cupach & Comstock, 1990; Byers & Demmons, 1999); timpul acordat
relației (Cavanaugh, 1993); calitatea vieții sexuale (Haavio-Mannila & Kontula, 1997; Purnine &
Carey, 1997); rezolvarea problemelor de cuplu; exprimarea atașamentului; nivelul de educație;
statutul socioeconomic; similaritatea partenerilor la nivel de interese, de inteligență, de
personalitate; dinamica familiei de origine; stadiul din ciclul de viață familial; prezența copiilor;
compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă (Halford, Kelly, & Markman, 1997).
Satisfacția maritală a devenit un factor extrem de important nu doar în autoevaluarea
satisfacției personale, ci și în luarea unor decizii importante. În ziua de azi, oamenii decid cu
mult mai multă ușurință și rapiditate încheierea unei relații de cuplu nesatisfăcătoare. Acest fapt
se reflectă, pe de o parte, în statisticile naționale și internaționale ce indică o tendință crescătoare
a divorțurilor (http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate), pe de altă
parte, în modificările la nivel legislativ cu privire la facilitarea procedurii de divorț (legea
4
202/2010 actualizată cu prevederile Noului Cod Civil, de la 1 octombrie 2011). Astfel că,
rămâne de interes actual investigarea satisfacției maritale în relație cu factori asociați.
Un rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom,
Epstein, Sayers, și Sher (1989) au identificat cinci tipuri de cogniții care contribuie la
funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile, standardele, percepția selectivă,
atribuirile și expectanțele.
Cercetările anterioare indică faptul că stilul de atașament dobândit în copilărie rămâne
relativ stabil pe parcursul întregii vieți și constituie tiparul durabil de raportare la partenerul de
relație (Shulman, Elicker, & Sroufe, 1994). Explicația acestui fenomen constă în faptul că
modelele interne de lucru (despre sine, despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt) tind să
funcționeze automat și inconștient, să direcționeze atenția și să organizeze și filtreze informația
nouă (Bowlby, 1988; Bretherton, 1987; Collins & Read 1994; Shaver, Collins, & Clark 1996).
Mai multe cercetări (Bowlby, 1973; Crittenden & Ainsworth, 1989; Egeland & Farber, 1984;
Kochanska, Kuczynski, & Radke-Yarrow, 1989) susțin perspectiva conform căreia modelele
interne de lucru, consolidate prin experiețele trăite zi cu zi în relație cu principala figură de
atașament, acționează ca șabloane în dezvoltarea tuturor relațiilor apropiate ale individiului,
permițându-i acestuia să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în
cadrul relațiilor.
Deși studiile longitudinale au rezultate mixte și au fost aduse puține dovezi pentru
susținerea continuității directe a stilului de atașament de la copil la adult (Feeney, 1999; Allen &
Land, 1999; Crowell, Fraley, & Shaver, 1999), cercetătorii atașamentului nu au încetat să
investigheze continuitatea paternurilor de atașament în timp. În prezent se consideră că, în
legăturile de atașament funcționale, partenerii adulți ar trebui să fie capabili să se sprijine
5
reciproc în momente de nevoie, oferind sau primind ajutor, asistență, comfort, reasigurare, sprijin
față de activitățile autonome sau de dezvoltare personală ale partenerului (Collins & Feeney,
2000; Kunce & Shaver 1994).
Alte cercetări (Hazan & Shaver, 1987; Mikulincer & Florian, 1998) au indicat că există o
reciprocitate între stilul parental perceput și stilul de atașament la adult, fără a reuși să clarifice
modalitățile prin care acești factori influențează stilul de atașament al adultului.
Majoritatea cercetărilor accentuează importanța rolului pe care îl joacă stilul parental
perceput în dezvoltarea individului de la naștere până la vârsta adultă (Aunola & Nurmi, 2005;
Baumrind, 1996; Smith, 1988; Hoffman, Levy-Shiff, Sohlberg, & Zarizki, 1992).
Pornind de la rezultatele cercetărilor prezentate anterior, am proiectat un design de
investigare a corelațiilor între satisfacția maritală, stilul parental perceput și așteptările
individuale.
6
CAPITOLUL I
FUNDAMENTE TEORETICE
1.1. Relația de cuplu
1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu
În sens comun, cuplul reprezintă un parteneriat între două persoane, bazat pe o legătură
constantă sau datorată unei apropieri accidentale (http://dexonline.ro/definitie/cuplu).
Din punct de vedere psihologic, cuplul constituie o structură bilopară de tip
biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se
susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin
intermediul celuilalt (http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei).
1.1.2. Formarea relației de cuplu
Abordarea teoretică a formării relației de cuplu are ca principale repere teoriile atracției
interpersonale și perspectiva dezvoltării stadiale a ciclului de viață familial.
O primă abordare urmează variabila similarității. Conform ipotezei potrivirii (the
matching hypothesis), (Hatfield, Aronson, Abrahams, & Rottman, 1966), indivizii tind să
formeze o relație de cuplu cu cineva similar ca dezirabilitate socială, calitățile fizice ale
celuilalt fiind un prim criteriu semnificativ în acest sens. O meta-analiză facută de Kalick și
Hamilton (1986) a surpins sub-ipoteze ale modelului cu privire la preferințe, alegeri realiste și
ce se întâmplă de fapt. Deși cu puțină susținere experimentală, ipoteza potrivirii afirmă
preferința indivizilor pentru parteneri cu nivel similar de atractivitate fizică. Alegerea rațională
a partenerului constă în tendința de a alege pe cineva cu un nivel de atractivitate apropiat cu al
7
propriei persoane, ca urmare a estimării șanselor de a fi acceptat/ respins de celălalt. Cea mai
mare susținere experimentală revine ipotezei că majoritatea indivizilor, după analizarea
alternativelor dezirabile cu cele accesibile, optează în final pentru o relație realizabilă,
indiferent dacă o preferă sau nu. Revizuirile aduse teoriei (Hatfield & Sprecher, 2009) au dus la
formularea ipotezei potrivirii complexe, aplicabilă situațiilor în care indivizii pot atrage
parteneri mult mai atractivi fizic decât ei înșiși, prin oferirea de beneficii compensatorii sub
formă de caracteristici dezirabile precum statut, putere, stabilitate financiară, personalitate etc.
O altă abordare urmărește complementaritatea nevoilor. Teoria recompenselor (the
reward/ need satisfaction model) (Byrne & Clore, 1970) a fost reconfirmată prin cercetările lui
Lott și Lott (1974) (as cited in Brehm, Brehm, Kassin, & Fein, 2005). Rezultatele acestora au
sugerat că indivizii sunt atrași de persoanele a căror prezență le furnizează recompense, prin care sunt
satisfăcute diverse nevoi ale acestora. O persoană ne poate recompensa prin susținerea oferită, prin
atenția acordată, prin trăsăturile sale agreabile – frumusețe, inteligență, umor – sau prin recompense externe
persoanei – bani, statut, informații.
Modelul condiționării afective sau modelul întărire - afect (the reinforcement affect
model) dezvoltat de Clore și Byrne (1974) (as cited in Martin, Buskist, & Carlson, 2009),
propune că atracția interpersonală depinde de propriile reacții afective. Modelul permite
explicarea atracției interpersonale prin asociațiile de asemănare, de contiguitate sau contrast. Dacă un
eveniment sau o situație specifică creează sentimente pozitive (afect), persoana care este asociată
cu acel eveniment sau situație care recompensează (întărire) va fi plăcută automat, indiferent
dacă este sau nu sursa afectelor. Indivizii sunt atrași și formează relații de cuplu cu persoane a
căror prezență o asociază direct sau indirect cu experiențe pozitive, chiar și în lipsa
recompenselor directe.
8
Teoria echilibrului (the balance theory) propusă de Heider (1958) susține că indivizii
doresc consistența și sunt motivați să mențină echilibrul dintre credințele, gândurile și
sentimentele lor. Formarea unei relații este posibilă dacă între doi parteneri există un schimb de
recompense echilibrat, care este perceput ca fiind atractiv și plăcut.
Cercetările inițiate de Darley și Berscheid (1967) (as cited in Gavreliuc, 2007), au indicat
că sporirea atracției interpersonale este influențată de proximitatea rezidențială pe baza căreia
individul anticipează interacțiunea cu celălalt.
Deși teoria filtrelor este aplicabilă îndeosebi prieteniilor, cercetători precum Kerckhoff
și Davis (1962) sau Murstein (1970) (as cited in Dwyer, 2000), au încercat prin cercetările
inițiate să explice selectarea partenerului în vederea unei relații de cuplu de lungă durată sau
căsnicii, în termenii unei serii de etape, pe parcursul cărora alegerile se îngustează. În etapa
inițială de curtare și formare a relației similaritatea opiniilor și atitudinilor este filtrul activ,
urmând ca în stadiile următoare compatibilitatea psihologică să devină filtrul decisiv.
Conform modelului propus de McGoldrick și Carter (2001), ciclul extins al vieții de
familie (the expanded family life cycle) cuprinde experiențele din cadrul familiei de origine (1),
plecarea de acasă (2), stadiul premarital (3), stadiul cuplului fără copii (4), stadiul familiei cu
copii mici (5), stadiul familiei cu adolescenți (6), stadiul lansării copiilor (7) și ultimii ani din
viață (8). Modelul ciclului extins al vieții de familie asumă că dezvoltarea anterioară formării
unei relații de cuplu implică menținerea unor relații cu părinții, frații și colegii, terminarea
școlii, diferențierea sinelui de familia de origine, dezvoltarea unei relații cu părinții ca între
adulți, dezvoltarea unor relații intime, începerea unei cariere. Tiparul formării relației de cuplu îl
constituie, cel mai adesea, modalitatea de relaționare cu celălalt dobândită în socializarea
primară – stilul de atașament. În acest ciclu, formarea unei relații de cuplu, caracteristică celui
9
de-al treilea stadiu de dezvoltare, constă în selectarea unui partener și decizia de a se căsători sau
cohabita pe termen lung. În viziunea lui Adams (1995) (as cited in Carr, 2006), alegerea
partenerului este un proces complex care implică patru etape. În prima fază, partenerul este
ales dintre cei disponibili pentru interacțiune, pe baza similarității atractivității fizice și a
intereselor, inteligenței, personalității și a altor comportamente și caracteristici apreciate. În etapa
următoare are loc o comparare a valorilor. Mai întâi, sunt revelate identitățile partenerilor, prin
intermediul conversațiilor de auto-dezvăluire. Mai apoi, dacă acestea produc o creștere a
atractivității inițiale, atunci relația se menține. În al treilea stadiu, se explorează compatibilitatea
rolurilor; se descoperă măsura în care este posibilă empatia reciprocă; se analizează costurile
despărțirii, dificultățile și tensiunile asociate menținerii relației. Relația se consolidează dacă
atracția s-a adâncit suficient și dacă barierele separării sunt suficient de puternice. În faza finală
este luată decizia compatibilității și angajamentului pe termen lung. Dacă decizia privitoare la
compatibilitate și angajament este pozitivă, atunci poate să apară cohabitarea pe termen lung sau
căsătoria între parteneri.
În modelul familial sistemic al lui Olson (1991), un rol determinant în formarea relației
este deținut de un nivel echilibrat de coeziune și adaptabilitate. Coeziunea relației este
dependentă de legătura emoțională dintre parteneri. Adaptabilitatea este dependentă de
abilitatea partenerilor de a schimba structura, rolul și regulile relației ca răspuns la stresul
situațional și de dezvoltare.
1.1.3. Menținerea relației de cuplu
Într-o relație de cuplu, partenerii aduc laolaltă două tradiții de familie diferite și
stabilesc cadrul pentru integrarea acestor tradiții, cu normele, valorile, regulile, rolurile și
10
rutinele lor, într-un nou ritual. Luarea deciziilor cu privire la acest proces este adesea o
problemă complexă, de care depinde menținerea sau terminarea relației de cuplu. (Carr, 2006).
Una dintre teoriile majore care caută să explice dezvoltarea, menținerea și declinul
relației de cuplu este teoria schimbului social (social exchange theory), avansată de Thibaut și
Kelley (1959) (as cited in Nakonezny & Denton, 2008). Explicația oferită de teoria schimbului
social este în termenii echilibrului între recompensele obținute de cei doi parteneri – precum a
fi îngrijit, companie, sex – și între costurile îndurate prin implicarea în relație – precum
cheltuirea de bani sau ratarea unor oportunități. Cadrul teoretic al schimbului social afirmă că
indivizii maximizează recompensele și minimizează costurile, prin urmare obțin un profit din
relație, satisfacția. În cântărirea recompenselor într-o relație, indivizii fac două comparații:
prima, între recompensele așteptate și cele obținute, a doua, între relația actuală și o relație
alternativă. Etichetarea recompenselor și costurilor este urmată de o negociere, în care partenerii
stabilesc sursele de profit și pierdere. Pentru ca o relație de cuplu să se mențină este necesar să
fie stabilite rutine, norme și așteptări reciproce, odată cu luarea angajamentului și
instituționalizarea relației. Relațiile funcționează optim și se mențin atunci când indivizii percep
un schimb echitabil și că ceea ce au primit este satisfăcător în comparație cu ceea ce au oferit.
Teoria schimbului social accentuează perspectiva individuală a unei relații mai mult
decât aspectele sale sociale, precum comunicarea dintre parteneri și interpretarea unor
evenimente comune, și este totodată aplicabilă oricărui tip de relație. Complexitatea unei relații
depășește descrierea oferită de teoria schimbului social; atât definirea recompenselor și a
costurilor, cât și măsurarea satisfacției sau a profitului sunt oarecum dificile. (Nakonezny &
Denton, 2008)
11
Un alt model teoretic axat pe factorii implicați în menținerea unei relații îl reprezintă
modelul investiției relaționale (the investment model of relationship) (Rusbult, 1980; Rusbult,
Johnson, & Morrow, 1986). Modelul face distincția între satisfacție, prin aceasta înțelegându-se
pozitivitate sau atracție față de propria relație, și angajament, prin acesta fiind definită tendința
de a menține relația și a se simți atașat psihologic de aceasta. Modelul investiției asumă că
indivizii ar trebui să se simtă mai satisfăcuți în propriile relații de cuplu, în măsura în care
acestea le oferă recompense ridicate (precum un partener inteligent sau atrăgător, similaritate cu
partenerul), implică costuri scăzute (precum argumente ocazionale, proximitate fizică) și exced
propriilor nivele de comparație sau expectanțe referitoare la calitatea relației intime.
Angajamentul de a menține relația ar trebui să fie afectat de trei factori. În primul rând,
angajamentul ar trebui să fie mai puternic în măsura în care relația este satisfăcătoare. În al
doilea rând, partenerii ar trebui să se simtă mai implicați în relație în măsura în care au puține
alternative la angajamentul actual. În al treilea rând, angajamentul ar trebui să fie mai mare în
măsura în care individul a investit în relația de cuplu resurse numeroase, fie intrinsec (timp, efort,
auto-dezvăluire), fie extrinsec (prieteni comuni, amintiri sau posesiuni materiale comune).
1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu
Funcționalitatea cuplului este legată îndeosebi de asigurarea satisfacției maritale.
Majoritatea studiilor existente sunt conceptualizate într-o paradigmă patogenică, accentuând
factorii care erodează satisfacția maritală. Mai multe cercetări (Halford et al., 1997; Bradbury,
Fincham, & Beach, 2000; Liu, Shono, & Kitamura, 2008) au identificat drept posibili
determinanți ai satisfacției maritale, combinații între factori interpersonali – precum rezolvarea
problemelor maritale și exprimarea afecțiunii – și între factori contextuali – precum nivel ridicat
12
de educație, statut socioeconomic ridicat, similaritatea partenerilor la nivel de interese, de
inteligență, de personalitate, dinamica familiei de origine, stadiul din ciclul de viață familial,
prezența copiilor, compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă.
Funcționalitatea cuplului poate fi urmărită din perspectiva factorilor interpersonali pe
baza unor paternuri relaționale diferite. Aceste paternuri sunt consolidate de-a lungul istoriei
personale a relațiilor cu figurile semnificative, când individul dezvoltă modele de lucru
interne, modele de comportament față de alte persoane semnificative, inclusiv modalități de
răspuns la conflict și nemulțumire. Referitor la modelele interne despre sine în relație cu alții,
Johnson și Denton (2002) (as cited in Dattilio, 2010), au remarcat că par a fi tipuri de scheme
care afectează gândurile automate și răspunsurile emoționale față de persoane semnificative.
Un alt rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom
et al. (1989) (as cited in Epstein, Baucom, Hunt, & La Taillade, 2002) au identificat cinci tipuri
de cogniții care contribuie la funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile,
standardele, percepția selectivă, atribuirile și expectanțele.
Asumpțiile sunt credințe centrale pe care fiecare persoană le deține cu privire la
caracteristicile relațiilor intime și ale partenerilor care le compun. Asumpțiile sunt derivate dintr-
o varietate de experiențe de viață, de observare și participare în relațiile altora. Indivizii care
dețin asumpții nerealiste despre relațiile de cuplu tind să experimenteze mai mult distres într-o
relație. (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).
Standardele sunt credințe pe care indivizii le dețin cu privire la ceea ce ar trebui să facă
partenerii dintr-o relație apropiată sau intimă. Eidelson și Epstein (1982) (as cited in Dattilio,
2010; Epstein et al., 2002) au arătat că, deși este normal ca indivizii să aibă standarde personale,
anumite standarde pot fi asociate cu distresul dintr-o relație, dacă sunt nerealiste sau extreme.
13
Baucom, Epstein, Daiuto, Carels, Rankin și Burnett (1996) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et
al., 2002) au indicat că indivizii care nu sunt satisfăcuți de maniera în care standardele lor
personale sunt atinse într-o relație au un distres mai mare față de relație și se angajează în
comunicare mai negativă.
În modelul cognitiv al lui Beck (1976) (as cited in Dattilio, 2010), asumpțiile și
standardele reprezintă aspecte aflate la baza imaginii despre lume a individului, fiind considerate
scheme cognitive. Multe din schemele despre relații și natura interacțiunilor familiale se învață
timpuriu prin experiențele din familia de origine, tradiții culturale, experiențe din relații de cuplu
anterioare.
Atenția selectivă se referă la concentrarea individului asupra unui subset de informații
disponibile într-o situație, în timp ce ignoră sau nu este atent la alte informații. În timpul unei
interacțiuni între membrii unui cuplu, întâmplările se succed rapid, și există un potențial ridicat
ca fiecare persoană să perceapă selectiv doar anumite aspecte specifice ale interacțiunii. Acest
lucru poate fi problematic pentru cuplu atunci când apar biasări perceptive. (as cited in Dattilio,
2010; Epstein et al., 2002). Cercetările efectuate de Epstein et al. (2002) au indicat că partenerii
care resimt distres remarcă selectiv comportamentul negativ al celuilalt și trec cu vederea actele
pozitive ale acestuia.
Atribuirile sunt inferențe pe care partenerii le fac pentru a-și explica comportamentul
celuilalt și evenimentele care se produc. Deși atribuirile pot varia în exactitatea lor, indivizii
asumă de obicei că inferențele lor sunt valide, fără a căuta informații suplimentare. Când
indivizii atribuie problemele din relație caracteristicilor globale și stabile ale partenerilor, aceștia
comunică în moduri mai negative și sunt mai nemulțumiți de relațiile lor, conform cercetărilor
lui Bradbury și Fincham (1990) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).
14
Expectanțele sunt predicții pe care indivizii le fac cu privire la întâmplări viitoare în
relație și la comportamentele partenerului. Deși expectanțele pot îndeplini o funcție utilă pentru
un cuplu, ajutând partenerii să anticipeze comportamentele acestora în timp, acestea pot deveni
problematice dacă sunt bazate pe informații sau asumpții inexacte. Pretzer, Epstein și Fleming
(1991) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002) au găsit că indivizii cu un nivel scăzut al
așteptărilor de a rezolva problemele din relație au un nivel mai mare al distresului în
relație.
1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu
Constructul satisfacție maritală a fost conceptualizat și măsurat în modalități variate,
făcând dificilă compararea rezultatelor și extragerea unor concluzii generale.
Atât terapeuții, cât și publicul general văd calitatea relației de cuplu strâns legată de
calitatea vieții sexuale. Multiple cercetări, precum cele efectuate de Haavio-Mannila și Kontula
(1997) sau de Purnine și Carey (1997) (as cited in Byers, 2005), au arătat faptul că există o
puternică asociere pozitivă între satisfacția relației de cuplu în general și satisfacția sexuală,
acestea având o relație bidirecțională. O relație maritală percepută ca ridicată conduce către o
relație sexuală satisfăcătoare. Când calitatea vieții de cuplu este ridicată și percepută ca un
beneficiu în relația de cuplu, este de așteptat ca nivelul perceput de satisfacție sexuală să fie
pozitiv și ridicat. Când calitatea vieții maritale este scăzută și percepută ca un cost, se așteaptă
perceperea unui nivel scăzut al satisfacție sexuale.
Rezultatele cercetării realizate de MacNeil și Byers (2005) au indicat că satisfacția în
relația de cuplu ar fi mediată și de nivelul auto-dezvăluirii. Prin studiile inițiate, Byers și
15
Demmons (1999), Cupach și Comstock (1990), Fowers și Olson (1989) (as cited in Byers, 2005),
au arătat că în satisfacția relației de cuplu un rol important îl deține calitatea comunicării intime.
După cum am precizat în descrierea factorilor determinanți ai relației de cuplu, Halford et
al. (1997) au identificat ca potențiali determinanți ai satisfacției maritale combinații între factori
interpersonali, precum rezolvarea problemelor de cuplu și exprimarea atașamentului, și între
procese contextuale mai largi, precum factori legați de familia de origine sau de ciclul familial,
stresori economici sau relaționați cu munca.
Satisfacția în relația de cuplu ar depinde și de aspectul existenței copiilor în relația
maritală. O cercetare desfășurată de Waite și Lillard (1991) a indicat că cuplurile care au copii
tind să aibă un risc mai mare de nesatisfacție maritală. Cavanaugh (1993) (as cited in Botha, Van
de Berg, & Venter, 2009) a explicat că influența se datorează timpului acordat relației de
cuplu, rezultatele arătând că aceste cupluri au mai puțin timp la dispoziție pentru relație.
Multiple cercetări au indicat că factorii legați de familia de origine constituie o arie de
exploatat în relație cu satisfacția maritală (Botha et al., 2009). Majoritatea acestor studii au la
bază Modelul McMaster (Epstein, Bishop, & Levin, 1978), care include următoarele șase
dimensiuni ale structurii și interacțiunii familiale: comunicare, rezolvare de probleme, roluri,
responsivitate afectivă, implicare emoțională și control comportamental. Sabatelli și Bartle-
Haring (2003) asumă că atunci când un cuplu experimentează o lipsă a satisfacției maritale,
adesea unul sau ambii parteneri se luptă să depășească o problemă originată în familia de
origine. De Wet (1985) și Naude (1990) (as cited in Botha et al. 2009), au raportat studii sud-
africane care au confirmat impactul negativ al familiei de origine asupra abilității de
asumare efectivă a rolurilor și responsabilităților în relații intime la vârsta adultă.
Cercetările lui Larson și Hofman (1994) (as cited in Botha et al. 2009) au confirmat că procesele
16
și interacțiunile din familia de origine sunt un bun predictor pentru satisfacția maritală. Există
multipli factori care influențează satisfacția în relația de cuplu. Doucet și Aseline (2003) (as cited
in Botha et al. 2009) identifică conflictele din familia de origine. Sanders, Halford și Behrens
(1999) (as cited in Botha et al. 2009) indică măsura în care abilitățile de comunicare sunt
achiziționate în familia de origine. Cercetările lui Conger și Conger (2002), Kaslow și Robison
(1996), Sanders et al. (1999) (as cited in Botha et al. 2009) au arătat că în determinarea
satisfacției maritale un rol important aparține abilităților de comunicare și de rezolvare a
problemelor. Du Rand (1991) (as cited in Botha et al. 2009) se referă la diferențele dintre
parteneri raportate la istoricul personal în cadrul propriei familii de origine, de care depinde
capacitatea de adaptare a fiecăruia. În conformitate cu rezultatele obținute de Sabatelli și
Bartle-Haring (2003), Botha et al. (2009) au găsit corelații pozitive între roluri din familia de
origine și satisfacția maritală: cu cât rolurile sunt mai clar definite și cu cât responsivitatea
emoțională este mai adecvată în familia de origine, cu atât mai mare va fi nivelul de
satisfacție maritală pe care persoana respectivă o va experimenta. Epstein și Bishop (1991) (as
cited in Botha et al. 2009) au remarcat că aceste roluri în familia de origine includ oferirea de
resurse, suport și îngrijire, satisfacția sexuală a părinților, managementul sistemului
familial și achiziția de abilități. Copiii crescuți în familii în care există o clară definire și
împărțire a rolurilor experimentează un mediu sigur, în care nevoile lor sunt îndeplinite și în care
dezvoltă abilități care le vor permite să se orienteze către parteneri maritali adecvați. Acești copii
învață totodată de la o vârstă fragedă că fiecare membru al familiei are anumite responsabilități și
funcții de îndeplinit, lucru care îi va pregăti în vederea asumării responsabilității de a satisface
nevoile partenerului de relație și de a contribui la crearea satisfacției maritale. Epstein, Baldwin
și Bishop (1983) (as cited in Botha et al. 2009) au validat relația dintre responsivitate
17
emoțională și satisfacție maritală, arătând că dacă individul învață în familia de origine să își
exprime emoțiile într-o manieră adecvată, atunci va raporta o satisfacție maritală ridicată.
Exprimarea adecvată a emoțiilor încurajează de asemenea comunicarea, partenerii reafirmând
continuu iubirea și aprecierea unul față de altul, lucru care facilitează clarificarea
neînțelegerilor și rezolvarea problemelor.
Multiple alte cercetări au identificat importanța unor factori biografici în satisfacția
maritală, mai exact caracterisici personale precum personalitatea partenerilor, atitudini, starea
de sănătate fizică și psihică, status socioeconomic, relații de cuplu anterioare, asupra cărora nu
vom insista aici.
1.2. Istoria individului
Într-o abordare sistemică, familia este văzută ca o entitate dinamică compusă din membri
individuali și relațiile interpersonale dintre aceștia. Dezvoltarea individului pornește de la
dezvoltarea copilului, care are loc în contextul relațiilor interpersonale, întâlnite în primul
rând în cadrul familiei. Cercetările sugerează că funcționarea familială este determinată de
calitatea relațiilor interpersonale, care determină adaptarea copilului, și nu de structura
familială tradițională sau non-tradițională. Relațiile oferă contextul în care copiii își dezvoltă
toate funcțiile psihologice, în care întâlnesc pentru prima dată lumea externă, în care învață ce
aspecte sunt semnificative și merită atenție, în care dobândesc etichetele și modalitățile de
comunicare, în care dezvoltă modalități de a se vedea pe sine în relație cu această lume.
(Schaffer, 2007).
În general, prima experiență a copiilor cu relațiile are loc în familie, care constituie
cadrul de bază în care cei mai mulți copii sunt introduși în viața socială, unde sunt dobândite
18
regulile comportamentului interpersonal. Familia va continua să le servească drept bază de
securitate atunci când întâlnesc lumea din afară. (Schaffer, 2007).
1.3. Dezvoltarea atașamentului
Teoria atașamentului, conceptualizată de Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in
Strongman, 2003), susține dintr-o perspectivă evolutiv-etologică că, încă de la naștere, copiii
sunt preadaptați să formeze relații cu alți oameni. Relația de atașament este o legătura naturală,
reciprocă, care emerge din primele săptămâni de viață dintr-un proces de interacțiune între copil
și principala persoană care îl îngrijește. Atașamentul este un fenomen întâlnit pe tot parcursul
vieții. Acesta se dezvoltă gradual de la paternuri comportamentale de tip reflex la sisteme de
răspuns foarte selective, planificate și flexibile, și se extinde față de alți îngrijitori, furnizând
modelul pentru toate relațiile personale apropiate ulterioare. (Schaffer, 2007).
Teoreticienii atașamentului susțin că, în condiții normale, prin procesul de separare,
puterea legăturii de atașament slăbește după copilăria timpurie, pe măsură ce individul se
maturizează într-un adult autonom. Însă, atât eșecul mecanismului de atașament, cât și eșecul
supra-atașamentului persistent la vârsta adultă pot avea consecințe psihopatologice variate.
(Richards, 2009).
Atașamentul este compus dintr-o rețea de acțiuni, cogniții și emoții. În stadiile inițiale,
atașamentul constă în răspunsuri externe activate și terminate de anumite condiții; mai târziu,
devine tot mai ghidat de sentimente și așteptări interne. Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in
Schaffer, 2007) a atribuit această dezvoltare formării modelelor interne de lucru despre sine,
despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt. Aceste modele sunt structuri mentale
consolidate de interacțiunile și emoțiile trăite zi de zi în relația cu figurile de atașament, care îl
19
vor ajuta să își reprezinte intern atributele pertinente ale fiecărei figuri de atașament și tipul
relației dezvoltate cu acea persoană. Odată formate, modelele interne de lucru acționează ca
șabloane în dezvoltarea tuturor viitoarelor relații apropiate ale individului, permițându-i acestuia
să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în cadrul relațiilor.
Cercetările efectuate de Bowlby (1973), Crittenden și Ainsworth (1989), Egeland și Farber
(1984), Kochanska et al. (1989) (as cited in Liu et al., 2008; Schaffer, 2007) au adus dovezi în
susținerea acestei perspective. Modelul copilului despre sine însuși va reflecta relația
construită cu mama. Dacă relația este trăită ca una satisfăcătoare și mama arată afecțiune,
sprijin și înțelegere față de nevoile lui, atunci copilul se va simți acceptat și în siguranță, având o
probabilitate mai mare să își formeze o imagine de sine pozitivă. Dacă relația este trăită negativ
și mama respinge în mod constant cererile de afecțiune, sprijin și încurajare ale copilului, atunci
acesta va tinde să aibă o imagine de sine negativă. Dacă relația trăită implică un comportament
inconsistent și imprevizibil al mamei și retragerea afecțiunii ca pedeapsă, atunci copilul va
dezvolta o imagine de sine negativă, care poate să aibă repercursiuni negative pentru
comportamentul său viitor. Modelele inițiale pot să se generalizeze apoi la alți oameni și la alte
relații: copiii care se văd ca fiind demni de a fi iubiți au o probabilitate mai mare de a aștepta
interacțiuni pozitive cu ceilalți; cei care se consideră respinși vor aborda probabil orice nouă
relație cu așteptări negative.
1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu
Cercetări empirice cu mame și copii, desfășurate cu ajutorul instrumentului standardizat
„Situația străină”, au indicat că relația de atașament timpuriu pe care copilul o formează cu
mama (principalul îngrijitor ințial) poate fi clasificată în patru categorii distincte: securizant,
20
evitativ, rezistent, dezorganizat. Cele patru paternuri de atașament de bază indică gradul de
securitate inerent modelului intern de lucru format în legătura primară. Aceste paternuri au un rol
predictiv pentru o gamă întreagă de funcții psihologice din anii următori, inclusiv pentru
imaginea de sine și variate aspecte ale dezvoltării emoționale. Acceptarea ideii că experiențele
timpurii așază fundația nu trebuie să omită faptul că evenimentele ulterioare pot modifica cursul
dezvoltării individului. (Schaffer, 2007).
De la copiii din categoria atașamentului securizant, ca rezultat al experiențelor inițiale
pozitive ale copiilor, ne putem aștepta să formeze relații de încredere cu adulții și cu alți copii, și
să dezvolte o imagine de sine confientă. Celelalte trei grupuri de atașament non-securizant
(evitativ, rezistent, dezorganizat), nu au acest avantaj: relațiile viitoare ale acestor copii sunt în
pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieții nu are aceeași bază sigură ca în cazul celor
cu atașament securizant. (Schaffer, 2007).
Revizuind influența atașamentului timpuriu asupra dezvoltării emoționale ulterioare,
Thompson (1999) (as cited in Strongman, 2003) aduce în discuție faptul că tipul de atașament
timpuriu ar contribui la formarea și menținerea relațiilor apropiate, alături de alți factori
determinanți precum contextul familial și statusul social. Thompson conturează succint influența
experiențelor timpurii cu figura principală de atașament, considerând că dezvoltarea
sentimentului de securitate sau insecuritate al copilului ar rezulta din raportarea copilului la
răspunsurile pe care și le-ar da unor întrebări precum: Ce fac ceilalți când exprim emoții negative
puternice? Ce trebuie să fac să mențin relații bune cu ceilalți?
Cercetarea realizată de Shulman et al. (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a indicat că
stilurile de atașament dobândite în copilărie se conservă pe parcursul întregii vieți și constituie
tipare durabile de raportare la partenerul de relație. Studiul lui Hazan și Shaver (1990) (as cited
21
in Gavreliuc, 2007) a relevat că modelul relațional dobândit în copilărie se impregnează adânc
în personalitatea individului, stilurile de atașament având continuitate în evoluția ontogenetică.
Cercetarea efectuată de Brennan și Shaver (1996) (as cited in Gavreliuc, 2007) a sugerat că stilul
de atașament învățat în copilărie se reflectă în conduita de cuplu la vârsta adultă, indivizii
exprimând preferința pentru partenerul care validează propriul concept despre sine. Studiul
longitudinal desfășurat de Keelan, Dion și Dion (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a evidențiat
că indivizii cu stil de atașament securizant beneficiază de mai multă satisfacție, se consideră mai
impliniți, se angajează mai intens în relație și au mai multă încredere în partener în relația de
cuplu în raport cu cei cu stil de atașament insecurizant.
1.3.2. Stiluri de atașament la adulți
În ceea ce privește natura atașamentului adulților, Bartholomew și Horowitz (1991) (as
cited in Liu et al., 2008) au conceptualizat patru stiluri de atașament la adulți și ale așteptărilor pe
care aceștia le construiesc, pornind de la modelele interne de lucru (pozitive vs negative) despre
sine și ceilalți, de la stima de sine și de la respectul față de celălalt. Stilurile de atașament au fost
catalogate drept securizant și insecurizant (preocupant, evitativ, temător). Indivizii cu
atașament securizant au modele pozitive despre sine și despre ceilalți; cei cu atașament
preocupant au un model negativ despre sine și unul pozitiv despre ceilalți; cei cu atașament
evitativ au un model pozitiv despre sine și un model negativ despre ceilalți; iar cei cu atașament
temător au modele negative atât despre sine cât și despre ceilalți.
22
1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți
Byng-Hall (1995) atrage atenția asupra paternurilor de organizare familială, făcând o
paralelă între copiii și partenerii maritali care prezintă stiluri similare de atașament.
Copiii și partenerii maritali cu atașament securizant reacționează față de părinți,
respectiv parteneri, ca și cum aceștia ar fi o bază sigură de la care să exploreze lumea; sunt
caracterizați de anxietate scăzută, neevitarea celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine
pozitivă, sensibilitate la nevoile celuilalt, adaptabilitate și flexibilitate (Byng-Hall, 1995).
Asemenea copiilor care caută proximitatea părinților, incapabili să atingă confort la
separarea de aceștia, partenerii maritali cu stil de atașament preocupant tind să aibă anxietate
ridicată, fiind prea apropiați de partener și totodată nesatisfăcuți; sunt caracterizați de neevitarea
celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine negativă. (Byng-Hall, 1995).
În vreme ce copiii evită contactul cu părinții după separare, partenerii maritali cu
atașament evitativ tind să fie distanți și nesatisfăcuți față de parteneri; îl evită pe celălalt, ezită în
implicarea în relație și au o anxietatea scăzută (Byng-Hall, 1995).
Paternul stilului de atașament dezorganizat ar implica un tipar anxios și evitativ.
Atașamentul dezorganizat la copii este frecvent asociat cu abuzul, neglijența, absența sau
pierderea parentală. La partenerii maritali, atașamentul dezorganizat implică dezorientare și
abordare de evitare a conflictelor, care aduc un nivel ridicat de anxietate, evitarea celuilalt,
ezitarea în implicarea în relație, alternate cu apropierea de partener (Byng-Hall, 1995).
Sperling și Berman (1994) au sugerat, prin cercetările cu privire la stilurile de atașament
ale adulților, că anumiți indivizi intră în relații de cuplu având un stil de atașament nesigur
dezvoltat mai devreme în viață, constând în expectanțe negative și distres emoțional cu privire la
disponibilitatea fizică sau emoțională a partenerului.
23
1.4. Stil parental al mamei
De obicei, stilul parental este conceptualizat pe două dimensiuni: cererea parentală (sau
control parental) și răspunsul parental (sau îngrijire parentală) (Elias & Yee, 2009). Stilurile
parentale au fost abordate de cercetători fie prin referire la stilul parental matern sau patern,
generalizat de aici la stil parental, fie prin referire la combinația ambelor stiluri într-o categorie
generalizată. În ultima perioadă, interesul cercetătorilor (Shek, Lee, & Chan, 1998; Milevsky,
Schlechter, Netter, & Keehn, 2006) (as cited in Elias & Yee, 2009) s-a mutat în zona analizei
separate a stilului parental matern, respectiv patern, fără a lua în considerare combinația unică
dintre cele două stiluri.
Această direcție a fost favorizată de faptul că, în general, relația mamă-copil este prima
relație pe care o formează copilul. Semnificația particulară a acestei relații derivă din importanța
pentru starea de bine a individului față de orice altă relație următoare, deoarece determină
protecție, iubire și securitate și se răspândește astfel asupra întregii funcționări, fizice și psihice, a
copilului. În plus, relația mamă-copil este o legătură durabilă, care joacă un rol central de-a
lungul copilăriei și care rămâne o sursă de confort după adolescență. În plus, este considerată ca
fiind un prototip pentru toate celelalte relații apropiate pe care le va forma individul, chiar și
în perioada adultă (Schaffer, 2007).
Având în vedere că relația de atașament se produce natural și nu solicită procese de
socializare specifice, Bowlby (1969, 1973, 1980) a semnalat că această relație influențează
modul de interpretare de către copil al stărilor emoționale ale celorlalți. Thompson (1999)
consideră că de aici derivă importanța particulară în dezvoltarea emoțională copilului a unor
aspecte precum sensibilitatea, acceptarea sau respingerea, cooperarea sau imixtiunea maternă.
24
Impactul stilurilor parentale asupra dezvoltării copiilor și al competențelor acestora în
adaptarea la lume este documentat de numeroase cercetări empirice (Talib, Mohamad, & Mamat,
2011). Cele patru stiluri parentale – stilul autoritar, stilul permisiv, stilul competent (Baumrind,
1967) și stilul neglijent sau neimplicat (Maccoby & Martin, 1983) – au fost asociate cu seturi
comportamentale specifice ale copiilor.
1.4.1. Stilul parental autoritar (authoritarian parenting), urmând caracterizarea făcută
de Papalia, Olds și Feldman, (2008) accentuează controlul și obediența indiscutabilă. Părinții cu
stil autoritar încearcă să își determine copiii să se conformeze unui set de conduite și îi pedepsesc
puternic și absolut pentru încălcarea acestuia. Astfel de părinți sunt mai detașați, mai puțin calzi
și mai puțin toleranți față de copiii lor decât alți părinți. Copiii acestora tind să fie mai
nemulțumiți, retrași în sine și neîncrezători. Copiii crescuți de părinți cu stil autoritar sunt
controlați atât de strict încât uneori nu pot face alegeri independente în ceea ce privește propriul
comportament. Ginsburg și Bronstein (1993) arată că, împiedicându-și copiii să exercite control
asupra propriilor comportamente și să învețe din propriile greșeli, părinții cu stil autoritar își
împing copiii în mod inadvertent să creadă că nu sunt responsabili de ceea ce li se întâmplă.
Copiii și adolescenții care provin din familii cu stil parental autoritar tind să aibă abilități sociale
slab dezvoltate, stimă de sine scăzută, sentimente de nemulțumire, motivație extrinsecă și nivele
ridicate ale depresiei față de copiii ai căror părinți au un stil competent. (Marsiglia, Walczyk,
Buboltz, & Griffith-Ross, 2007).
1.4.2. Stilul parental permisiv (permissive parenting) valorizează, la cealaltă extremă,
autoexprimarea și autoreglarea. Părinții cu stil permisiv solicită puține copiilor, le permit să își
25
controleze propriile activități cât mai mult posibil, explică motivele pentru care impun anumite
reguli, își consultă copiii în luarea deciziilor și îi pedepsesc foarte rar. Acești părinți sunt calzi,
nu comandă și nu sunt exigenți, comportamente prin care eșuează să își învețe copiii să fie
responsabili pentru propriul comportament. Copiii lor tind să fie imaturi – cu cel mai mic
autocontrol și cel mai puțin exploratori – și primesc atât de puțină îndrumare încât pot deveni
nesiguri și anxioși în a decide dacă fac sau nu ce e mai bine. (Papalia et al., 2008; Marsiglia et
al., 2007).
1.4.3. Stilul parental competent (authoritative parenting) aduce o balanță optimă între
respectul față de individualitatea copilului și efortul de a insufla valorile sociale constrângătoare.
Părinții cu stil competent au încredere în abilitățile lor de a ghida copilul; respectă deciziile,
interesele, opiniile și personalitățile independente ale copilului; sunt iubitori și toleranți; solicită
un comportament bun copiilor; sunt fermi în menținerea standardelor; dacă este necesar, sunt
dispuși să impună limite și pedepse judicioase în contextul unei relații calde și încurajatoare;
când apar conflicte, explică motivele atitudinii lor și favorizează compromisurile verbale,
arătându-le copiilor căi pozitive de comunicare a punctelor de vedere și negociere a
alternativelor acceptabile. Aparent, copiii acestora se simt în siguranță știind că sunt iubiți și
îndrumați ferm, tind să fie cei mai încrezători în sine, cei mai stăpâni pe sine, cei mai exploratori
și mulțumiți, caută să se impună mai mult. Stilul parental competent pare să amplifice
competențele sociale ale copiilor, probabil deoarece părinții stabilesc așteptări și standarde
realiste. În aceste familii, copiii știu când se ridică la așteptări, pot decide dacă merită să își
asume riscul de a-și nemulțumi părinții în atingerea unui obiectiv, cunosc satisfacția asumării
responsabilității și atingerii succesului. Se așteaptă de la acești copii să obțină performanțe bune,
26
să își îndeplinească angajamentele, să participe activ la îndatoririle și la distracțiile familiale.
(Papalia et al., 2008).
1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat (neglectful/ uninvolved parenting)
caracterizează părinții care se concentrează mai mult pe nevoile lor personale decât pe ale
copiilor, uneori datorită stresului sau depresiei. Acest stil parental a fost asociat cu o varietate de
tulburări comportamentale în copilărie și adolescență (Papalia et al., 2008).
1.5. Percepția în stilul parental al mamei.
Olson și DeFrain (2000) au integrat teoretic conceptele de funcționalitate familială și stil
parental. Cercetarea acestora a arătat că tipul familial echilibrat este asociat pozitiv cu stilul
parental competent, și este asociat negativ cu stilul parental autoritar.
Alte cercetări au indicat că percepția stilului parental al mamei este un bun predictor
pentru stilul de atașament al adultului și pentru funcționalitatea în cadrul familiei (Liu et al.,
2008). Pentru măsurarea percepției în stilul parental al mamei, cel mai folosit instrument este cel
dezvoltat de Parker, Tupling și Brown (1979), The Parental Bonding Instrument (PBI).
27
CAPITOLUL II
OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII
2.1. Obiectivele cercetării
Deoarece relația dintre distorsiunile cognitive și satisfacția maritală a fost investigată cu
succes în multiple studii iar importanța experiențelor în cadrul familiei de origine în formarea
relațiilor ulterioare a fost dovedită, studiul de față își propune să investigheze în ce măsură stilul
parental matern perceput al unuia dintre parteneri corelează cu satisfacția în relația de cuplu prin
expectanțele individuale în relația de cuplu. Prin urmare, se va investiga dacă există diferențe la
nivel de așteptări în relația de cuplu între indivizii cu mame al căror stil parental perceput este
autoritar, permisiv sau competent, în raport cu satisfacția maritală. Stilul parental neimplicat va fi
exclus în cercetarea de față datorită asocierii frecvente a acestuia cu psihopatologia (Papalia,
2008).
28
2.2. Ipotezele cercetării
Pornind de la rezultatele studiilor anterioare menționate în capitolul anterior am formulat
următoarele ipoteze:
1. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu expectanțele
pesimiste ale individului în relația de cuplu.
2. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu expectanțele
idealiste ale individului în relația de cuplu.
3. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu expectanțele
realiste ale individului în relația de cuplu.
4. Expectanțele pesimiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu
satisfacția maritală scăzută.
5. Expectanțele idealiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu
satisfacția maritală medie.
6. Expectanțele realiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu
satisfacția maritală ridicată.
7. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală
scăzută.
8. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală
medie.
9. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală
ridicată.
29
CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Designul cercetării
Studiul are la bază un design corelațional. Se urmărește determinarea relațiilor dintre cele
trei variabile date.
Pentru variabila stilul parental matern perceput vor fi luate în considerare trei valori:
autoritar, permisiv și competent. Pentru a măsura aceste valori ale variabilei se utilizează
instrumentul The Parental Bonding Instrument.
Variabila expectanțele individului în relația de cuplu va fi măsurată pe trei niveluri:
așteptări pesimiste, realiste și idealiste. Se va apela la instrumentul de măsurare The Marriage
Expectation Scale (Jones & Nelson, 1996).
Variabila satisfacție maritală resimțită de partener în relația de cuplu va fi măsurată pe
trei niveluri: scăzut, mediu și ridicat. Operaționalizarea acestei variabile se realizează prin scorul
obținut la chestionarul The Marital Satisfaction Inventory, Revised (Snyder, 1997).
3.2. Participanți
Întrucât acest studiu vizează relația dintre stilul parental matern, expectanțele individului
în relația de cuplu și satisfacția maritală, este necesar ca participanții să fie persoane căsătorite.
Pentru a controla diferențele posibile la nivelul satisfacției maritale a participanților datorate
duratei relației de cuplu, în eșantion vor fi incluse persoane care cohabitează cu partenerul
marital de minim 1 an și 6 luni și maxim 2 ani și 6 luni. Alegerea acestui interval este
insipirată de faptul că se consideră că doar după 6 luni o relație poate fi văzută ca una stabilă,
aceasta fiind durată minimă de cohabitare pe care o recomandă studiile de psihologia sexualității,
30
în general. Vor fi selectare 300 persoane de sex feminim și masculin din rândul persoanelor
căsătorite. Vârsta participanților va fi cuprinsă între 25 și 40 ani. Vor fi selectați participanți cu
nivel minim de educație studii medii și care locuiesc în mediul urban. În plus, pentru a putea
măsura stilul parental matern perceput, se impune condiția ca participanții să fi crescut și
alături de mamă în primii 16 ani de viață.
Cei 300 de participanți la studiu vor fi selectați din rândul populației nonclinice.
3.3. Instrumente de cercetare
Pentru realizarea studiului se vor utiliza trei scale de autoevaluare standardizate: The
Parental Bonding Instrument – dezvoltat de Parker et al. în 1979 –, The Marriage Expectation
Scale – conceput de Jones și Nelson în 1996 – și The Marital Satisfaction Inventory, Revised –
dezvoltat de Snyder în 1981 și revizuit în 1997.
3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI (Parker et al., 1979)
PBI este o scală scurtă de autoevaluare formată din 25 de itemi, care măsoară stilurile
parentale fundamentale percepute. Măsurarea este retrospectivă, ceea ce înseamnă că persoana
adultă completează bazat pe modul în care își amintește atitudini și comportamente parentale din
primii 16 ani de viață. Instrumentul este constituit din două dimensiuni: „Îngrijire”, care
cuprinde 12 itemi (1, 5, 6, 11, 12, 17, 2, 4, 14, 16, 18, 24) respectiv „Protecție exagerată sau
Control”, alcătuită din 13 itemi (8, 9, 10, 13, 19, 20, 23, 3, 7, 15, 21, 22, 25).
Fiecărui participant i se cere să bifeze un răspuns pentru fiecare item, folosind o scală
ordinală bidirecțională simetrică de 4 puncte. Itemii 1, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 17, 19, 20, 23
31
sunt cotați foarte probabil=3, destul de probabil=2, destul de puțin probabil=1, foarte puțin
probabil=0, în vreme ce itemii 2, 3, 4, 7, 14, 15, 16, 18, 21, 22, 24, 25 sunt cotați invers.
Exemple de itemi pentru dimensiunea îngrijire: ”Imi vorbea cu o voce caldă și
prietenoasă”, ”Părea că înțelege problemele și îngrijorările mele”, ”Putea să mă facă să mă
simt mai bine când eram supărat”, respectiv pentru dimensiunea control: ”Încerca să controleze
orice făceam”, ”Mă lăsa să iau singur decizii”, ”Mă lăsa să mă îmbrac cum îmi plăcea”.
Instrumentul include două formulare cu itemi identici, pentru culegerea separată a datelor
despre ambii părinți. În studiul de față se va folosi doar formularul pentru stilul parental al
mamei. Pe baza scorurilor obținute la cele două dimensiuni, Îngrijire și Protecție Exagerată/
Control, stilul parental matern poate fi încadrat într-unul din cele patru cadrane. Fiecare din cele
patru stiluri parentale fundamentale poate fi identificat pe baza combinației dintre tipul
predominant de îngrijire (îngrijire scăzută/ îngrijire ridicată) respectiv de control (control scăzut/
control ridicat). Pe dimensiunea îngrijire, un scor mai mare de 27 va fi încadrat ca îngrijire
ridicată, iar un scor mai mic de 27 va fi încadrat drept îngrijire scăzută. Pe dimensiunea control,
scorul de delimitare este 13.5, un scor peste această valoare va indica un control matern ridicat,
un scor sub această valoare, un control scăzut.
Stilul parental matern perceput va fi încadrat pe baza combinației dintre tipul de îngrijire
și de control. Cadranul control lipsit de afecțiune (”affectionless control”) revine combinației
dintre îngrijire scăzută și control ridicat, aspecte specifice stilului parental autoritar. Cadranul
constrângere afectuoasă (”affectionate constraint”) corespunde combinației dintre îngrijire
ridicată și control ridicat, caracteristici definitorii pentru stilul parental competent. Cadranul stil
parental optim (”optimal parenting”) corespunde combinației dintre îngrijire ridicată și control
scăzut, asemenea stilului parental permisiv. Cadranul stil parental neglijent (”neglectful
32
parenting”) cuprinde combinația dintre îngrijire scăzută și control scăzut, asemenea stilului
parental neglijent.
Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach pentru scala
Îngrijire = 0.88, respectiv α cronbach pentru scala Protecție exagerată sau Control = 0.74) și o
bună validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea celor patru stiluri parentale
fundamentale percepute.
3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES (Jones & Nelson, 1996)
The Marriage Expectation Scale este un instrument multidimensional, aplicabil prin
autoadministrare, destinat să măsoare nivelul de așteptări individuale în relația maritală. Pe baza
scorurilor obținute, indivizii sunt categorizați într-unul din cele trei niveluri distincte: expectanțe
realiste, expectanțe pesimiste și expectanțe idealiste.
Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.88) și o bună
validitate discriminativă, scala fiind un instrument adecvat și de încredere pentru discriminarea
expectanțelor maritale.
3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, Revised – MSI-R (Snyder, 1997)
MSI-R este un instrument de măsură a conflictelor și a satisfacției maritale, aplicabil prin
autoadministrare. MSI-R este folosit cu ușurință pentru culegerea de informații referitoare la
satisfacția vizavi de aspecte importante din relația de cuplu. Administrarea și determinarea
scorului final se pot realiza utilizând formularul MSI-R AutoScore™ Answer Form.
Determinarea și interpretarea scorului cu ajutorul calculatorului este posibilă cu ajutorul WPS
33
TEST REPORT. Deși folosit pentru a determina mulțumirea ambilor parteneri, instrumentul
poate fi utilizat și pentru determinarea satisfacției unui singur partener.
Inventarul cuprinde 150 de itemi (129 dacă respectivul cuplu nu are copii), grupați în
următoarele dimensiuni ale interacțiunii maritale: comunicare afectivă, determinarea rolului,
comunicare în rezolvarea de probleme, agresiune, istoria de distres a familiei, timpul petrecut
împreună, nemulțumirea față de copii, dezacordul în privința finanțelor, conflictul cu privire la
creșterea copilului, nemulțumirea sexuală, distresul general. Pentru a răspunde la fiecare item,
respondentul va folosi o scală ordinală binară, bifând adevărat sau fals.
Vârsta minimă de la care poate fi aplicat MSI-R este de 18 ani, fără a avea o limită de
vârstă maximă. Durata de administrare este estimată la 20-25 de minute.
Exemple de itemi: ”Când eu și partenerul meu avem diferențe de opinie ne așezăm și le
discutăm”, ”Sunt destul de mulțumită de modul în care eu și partenerul meu ne petrecem timpul
liber”, ”Partenerul meu răspunde aproape întotdeauna cu înțelegere la starea mea de spirit de
la un moment dat”.
Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.82) și o bună
validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea cuplurilor și partenerilor cu
probleme de satisfacție maritală sau conflictuale.
3.4. Procedura de cercetare
Participanții vor fi recrutați cu ajutorul internetului, prin metoda bulgărelui de zăpadă.
Posibilii participanți vor fi invitați să facă parte dintr-un studiu legat de viața de cuplu. Fiecare
participant va fi asigurat de confidențialitatea datelor și va primi un cod unic pe care îl va folosi
pe parcursul studiului. Într-o primă fază, acestora li se va trimite un link către un chestionar cu
34
întrebările de selecție (vârstă, sex, stare civiă, durată de cohabitare, nivel de studii, mediu de
rezidență, cohabitare cu mama în primii 16 ani de viață, diagnostic clinic). În funcție de
răspunsurile date la acest chestionar, vor fi eliminate persoanele care nu îndeplinesc criteriile
stabilite, iar indivizii eligibili vor fi invitați în faza următoare pentru a autocompleta formularele
PBI-Mother Form, MES și MSI-R.
Participanților li se va solicita să vină în locația de culegere a datelor. Se va proceda
astfel pentru a evita biasarea răspunsurilor care ar putea apărea în momentul în care partenerul
participantului ar avea contact cu sau acces la răspunsurile acestuia.
Participanților li se va oferi câte un exemplar din fiecare formular și li se va cere să
autocompleteze cele trei instrumente, cu limitele de timp specifice. Înainte de a începe
completarea, participanților li se va reaminti că răspunsurile sunt confidențiale, li se va explica
faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite, li se va solicita să răspundă cu maximă
sinceritate, să noteze codul unic pe fiecare formular, să citească cu atenție cerințele și vor fi
încurajați să solicite lămuriri dacă au neclarități.
După completarea formularelor, participanții le vor restitui cercetătorului, care se va
asigura că aceștia au trecut corect codul unic pe fiecare formular. La plecare, participanții vor
primi o scrisoare informativă cu privire la obiectivele studiului și modalitățile de a obține acces
la rezultatele acestuia.
3.4.1. Analiza statistică a datelor
În procesul de prelucrare a datelor se va urmări în ce măsură corelează stilul parental
matern, expectanțele individului în relația de cuplu și satisfacția maritală. Pentru a realiza
prelucrarea datelor se va utiliza softul SPSS.
35
Se va porni de la o analiză descriptivă a rezultatelor. Paramentrii descriptivi urmăriți în
această etapă sunt media și abaterea standard. Se vor utiliza variabile date pentru a grupa
participanții în numărul de intervale specificate. Variabila ordinală stil parental perceput va
include categoriile: stil autoritar, stil permisiv, stil competent. Variabila ordinală expectanțe în
relația de cuplu va cuprinde categoriile: expectanțe pesimiste, expectanțe idealiste, expectanțe
realiste. Variabila binară satisfacție maritală – care prin codificare permite să fie utilizată în
proceduri dedicate nivelului de măsurare ordinal – va cuprinde categoriile: satisfacție scăzută,
satisfacție medie, satisfacție ridicată. Mediile și abaterile standard se vor calcula pentru fiecare
categorie a fiecărei variabile. Se va realiza o distribuție a frecvențelor categoriilor pentru fiecare
variabilă dată, pentru a urmări procentul de participanți care se încadrează în fiecare categorie.
Se va realiza un tabel asemănător cu Tabelul 1., care va conține mediile, abaterile
standard și frecvențele cu privire la stilul parental matern perceput, expectanțele în relația
maritală și satisfacție maritală, în cele trei grupe aferente fiecărei categorii. Acestea se vor afla
utilizând opțiunea analizei descriptive din softul SPSS.
Tabel 1. Media, abaterea standard și frecvența.
Stil parental matern perceput
autoritar
N=
permisiv
N=
competent
N=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
Expectanțe în relația maritală
pesimiste
N=
idealiste
N=
realiste
N=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
Satisfacție maritală
scăzută
N=
medie
N=
ridicată
N=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
m=
SD=
f=
36
În următoarea etapă se va continua cu inferențele statistice, pentru a stabili dacă între
participanți există corelații semnificative, pozitive sau negative, în ceea ce privește stilul parental
matern perceput, nivelul expectanțelor și al satisfacției în relația de cuplu. Prin urmare, se va
determina coeficientul de corelație, r, Pearson, pentru un prag de încredere mai mic de 0.05.
Pentru a calcula coeficienţii de corelaţie dintre variabile ordinale se dă comanda Analyze >
Correlate > Bivariate. În dialogul afișat, Bivariate Correlations, se fixează variabilele care sunt
analizate, tipul de coeficient de corelaţie calculat (Pearson) precum şi testul de semnificaţie dorit.
Corelaţiile semnificative pot fi marcate automat cu (α=0,05) prin selectarea opţiunii Flag
significant correlations din dialogul principal. Se va obține ca rezultat matricea de corelaţie între
variabilele selectate două câte două pentru analiză. O celulă a tabelului va conţine valoarea
coeficientului de corelaţie, probabilitatea critică a testului de semnificaţie şi numărul de valori
reţinute pentru calcul după tratarea cazurilor lipsă. Conform procedurii de decizie într-un test
statistic, se va respinge ipoteza unei corelaţii nule dacă probabilitatea critică va fi mai mică sau
egală cu pragul de semnificaţie ales.
37
CAPITOLUL IV
REZULTATE AȘTEPTATE
Considerând literatura de specialitate și rezultatele studiilor realizate anterior, ne
așteptăm ca studiul să conducă la următoarele rezultate:
Să existe o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern autoritar
perceput și expectanțele pesimiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele pesimiste în relația
de cuplu și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu, precum și între stilul
parental matern autoritar perceput și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu.
Să se înregistreze o corelație pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern
permisiv perceput și expectanțele idealiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele idealiste în
relația de cuplu și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu, precum și între stilul
parental matern permisiv perceput și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu.
Să rezulte o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern competent
perceput și expectanțele realiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele realiste în relația de
cuplu și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu, precum și între stilul parental
matern competent perceput și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu.
38
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI DISCUȚII
5.1. Concluzii generale și aplicații practice
Studiul de față și-a propus investigarea măsurii în care corelează între ele stilul parental
matern perceput, așteptările maritale și satisfacția maritală. Mai precis, prin intermediul a nouă
ipoteze, s-a dorit observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar,
cu așteptări maritale pesimiste și cu satisfacție maritală scăzută. În același timp, s-a urmărit
observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv, cu așteptări
maritale idealiste și cu satisfacție maritală medie. Totodată, s-a vrut observarea corelațiilor între
indivizii cu stil parental matern perceput competent, cu așteptări maritale realiste și cu satisfacție
maritală ridicată.
Pentru realizarea studiului au fost luate în considerare trei variabile: stilul parental matern
perceput, variabilă reprezentată de trei din cele patru niveluri identificate (autoritar, permisiv și
competent; nivelul neglijent nefiiind luat în considerare), așteptările maritale, variabilă care are
trei niveluri (pesimiste, idealiste, realiste), și satisfacția maritală, variabilă reprezentată de trei
niveluri (scăzută, medie, ridicată).
Prin acest studiu se continuă un subiect de analiză și cercetare legat de influența pe
termen lung a stilulului parental matern la nivelul așteptărilor individuale și al relațiilor de cuplu.
Din punct de vedere practic, rezultatele studiului ar putea fi utilizate pentru desfășurarea
unor workshopuri adresate cuplurilor aflate în primii ani de relație. În cadrul acestora, ar putea fi
discutate modalitățile de înțelegere și acceptare a partenerului, pornind de la caracteristicile
legate de familia de origine și așteptările maritale, în vederea facilitării atingerii și menținerii
unui nivel cât mai ridicat de satisfacție în relația de cuplu.
39
5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare
O primă limită a studiului ar putea fi faptul că datele sunt colectate doar pe baza unor
scale de autoevaluare, lucru care poate duce la biasări la nivelul completării. Participanții pot fie
să nu răspundă sincer, dând răspunsuri dezirabile, fie să aibă o percepție distorsionată asupra
propriei persoane, asupra partenerului, asupra figurii materne. O altă limită a studiului ar putea fi
aspectul că unitatea de analiză o reprezintă individul. Fiind o cercetare pe marginea relației de
cuplu în care este luată în considerare doar părerea unui partener, participanții pot să nu răspundă
sincer, dând răspunsuri dezirabile sau distorsionate, în măsura în care celălalt partener nu are
posibilitatea de a confirma sau infirma cele declarate. Așadar, într-un studiu viitor ar fi
recomandat să se utilizeze și chestionare completate de către partener (eventual și mamă) sau să
se apeleze la tehnici de observare a comportamentului individului în relația maritală.
O altă critică poate fi adusă studiului datorită centrării pe stilul parental perceput al unui
singur părinte, în contextul în care multiplelor cercetări anterioare le-a fost reproșată ignorarea
combinației unice dintre stilul matern și stilul patern. Experiențele în familia de origine includ
interacțiuni frecvente și semnificative cu ambii părinți, iar ignorarea stilului parental al tatălui
poate conduce la biasări la nivelul analizei. În acord cu tendințele actuale de cercetare, într-o
cercetare viitoare ar trebui să se țină cont de combinația stilului matern și patern perceput, mai
ales că în România rolul tatălui în creșterea și educarea copilului este limitat.
Într-un viitor studiu ar trebui să se țină cont de o variabilă importantă, și anume dacă
participanții au sau nu copii în relația maritală.
40
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Adams, B. N. (1995). The Family: A Sociological Interpretation (5th
ed.), San Diego: Harcourt
Brace.
Allen, J. P., & Land, D. (1999). Attachment in Adolescence. In J. Cassidy & P. Shaver (Eds.),
Handbook of Attachment Theory and Research: Theory, Research, and Clinical
Applications, New York: Guilford Press.
Aunola, K., & Nurmi, J. E. (2005). The role of parenting styles in children's problem behavior.
Child Development, 76(6), 1144-1159.
Bartholomew, K., & Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a
four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61(2), 226-244.
Baucom, D.H., Epstein, N., Sayers, S., & Sher, T.G. (1989). The role of cognitions in marital
relationships: Definitional, methodological and conceptual issues. Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 57, 3-38.
Baucom, D.H., Epstein, B.B., Daiuto, A.D., Carels, R.A., Rankin, L., & Burnett, K. (1996).
Cognitions in marriage: The relationship between standards and attributions. Journal of
Family Psychology, 10, 209-222.
Baumrind, D. (1967). Child-care practices antecedings: Three patterns of preschool behavior.
Genetic Psychology, Monograph, 75, 43-88.
Baumrind, D. (1996). The discipline controversy revisited. Family Relations, 45, 405-414.
Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders, New York , NY:
International Universities Press.
41
Botha, A., Van de Berg, H.S., & Venter, C.A.V. (2009). The relationship between family-of-
origin and marital satisfaction. Health SA Gesondheid, 14(1), 1-7. doi:
10.4102/hsag.v14i1.441
Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and loss. Vol 1: Attachement (1st and 2
nd edns). London:
Hogarth Press.
Bowlby, J. (1973). Attachment and loss. Vol 2: Separation: Anxiety and Anger. London: Hogarth
Press.
Bowlby, J. (1980). Attachment and loss. Vol 3: Loss, sadness and Depression. London: Hogarth
Press.
Bradbury, T.N., & Fincham, F.D. (1990). Attributions in marriage: Review and critique.
Psychological Bulletin, 107, 3-33.
Bradbury, T.N., Fincham, F.D., & Beach, S.R.B. (2000). Research on the Nature and
Determinants of Marital Satisfaction: A decade in Review. Journal of Mariage and
Family, 62, 964-973.
Brehm, S.S., Kassin, S.M., & Fein, S. (2005). Social psychology (6th
ed.), Boston, MA:
Houghton Mifflin, 311-312.
Brennan, K.A., & Shaver, P.R. (1995). Dimensions of adult attachment, after regulation, and
romantic relationship functioning. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 267-
283.
Bretherton, I. (1987). New Perspectives on Attachment Relations: Security, Communication, and
Internal Working Models. In J. Osofsky (Ed.), Handbook of Infant Development (2nd ed.)
New York: Wiley.
42
Byers, S. (2005). Relationship satisfaction and sexual satisfaction: a longitudinal study of
individuals in long-term relationships. Journal of Sex Research, May. Retrieved from
http://findarticles.com/p/articles/mi_m2372/is_2_42/ai_n13822487/
Byers, E. S., & Demmons, S. (1999). Sexual satisfaction and sexual self-disclosure within dating
relationships. The Journal of Sex Research, 36, 1-10.
Byng-Hall, J. (1995). Rewriting Family Scripts. Improvisation and Change. New York: Guilford
Press, 41-57.
Byrne, D., & Clore, G.L. (1970). A reinforcement model of evaluative responses. Personality:
An International Journal, 12, 193-196.
Carr, A. (2006). Family Therapy. Concepts, Proccess and Practice (2nd
ed.), Chichester: John
Wiley & Sons, 167-172.
Cavanaugh, J.C. (1993). Adult development and aging (2nd
ed.), Victoria: Wadsworth, 345.
Clore, G. L., & Byrne, D. (1974). The reinforcement affect model of attraction. In T. L. Huston
(Ed.), Foundations of interpersonal attraction (143-170). New York, NY: Academic
Press.
Clore, G.L., Wyer, R.S., Dienes, B., Gasper, K., Gohm, C., & Isbell, L. (2009). Affective
Feelings as Feedback: Some Cognitive Consecquences. In L.L. Martin & G.L. Clore,
Theories of Mood and Cognition: a User`s Guidebook (Eds.) (pp. 29-31). New Jersey:
Lawrence Erlbaum Associates.
Collins, N. L., & Feeney, B. C. (2000). A Safe Haven: An Attachment Theory Perspective on
Support Seeking and Caregiving in Intimate Relationships. Journal of Personality and
Social Psychology, 78, 1053–1073.
43
Collins, N. L., & Read, S. J. (1994). Cognitive Representations of Attachment: The Structure and
Function of Working Models. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in
Personal Relationships, Vol 5: Attachment Processes in Adulthood, London: Jessica
Kingsley.
Conger, R.D., & Conger, K.J.(2002). Resilience in Midwestern families: Selected findings from
the first decade of a prospective, longitudinal study. Journal of Marriage and the Family,
64(2), 361–373.
Crittenden, P. M., & Ainsworth, M. D. S. (1989). Child maltreatment and attachment theory. In
D. Cicchetti & V. Carlson (Eds.), Clinical maltreatment: Theory and research on the
causes and consequences of child abuse and neglect (pp. 432-463). Cambridge, England:
Cambridge University Press.
Crowell, J. A., Fraley, R. C., & Shaver, P. R. (1999). Measurement of Individual Differences in
Adolescent and Adult Attachment. In J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds.) Handbook of
Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications, New York, NY: Guilford
Press.
Cupach, W. R., & Comstock, J. (1990). Satisfaction with sexual communication in marriage:
Links to sexual satisfaction and dyadic adjustment. Journal of Social and Personal
Relationships, 7, 179-186.
Darley, J.M., & Berscheid, E. (1967). Increased liking as a result of the anticipation of a personal
contact. Human Relations, 20, 29-40.
Dattilio, F. (2010). Cognitive Behavioral Therapy with Couples and Families. A comprehensive
Guide for Clinicians, New York, NY: The Guildford Press, 1-34.
44
De Wet, C.F. (1985). Huweliksterapie met verwysing na gesinne van oorsprong, ongepubliseerde
Meestersgraadverhandeling, Potchefstroomse Universiteit vir Christelike Hoër
Onderwys.
Doucet, J., & Aseltine, R.H. (2003). Childhood family adversity and the quality of marital
relationships in young adulthood. Journal of Social and Personal Relationships, 20, 818-
842.
Du Rand, P. (1991). Die rol van kommunikasie-opleiding as hulpmiddel in huweliksterapie,
ongepubliseerde proefskrif, Universiteit van die Oranje Vrystaat.
Dwyer, D. (2000). Interpersonal Relationships, London: Routledge, 61-67.
Egeland, B., & Farber, E. A. (1984). Infant-mother attachment: Factors related to its
development and changes over time. Child Development, 55(3), 753-771.
Eidelson, F.I., & Epstein, N. (1982). Cognition and relationship maladjustment: Development of
a measure of dysfunctional relationship beliefs. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 50, 715-720.
Elias, H., & Yee, T.H. (2009). Relationship between Perceived Paternal and Maternal Parenting
Styles and Student Academic Achievement in Selected Secondary Schools. European
Journal of Social Sciences, 2(9), 182.
Epstein, N.B., Baldwin, L.M. & Bishop, D.S. (1983). The McMaster family assessment device.
Journal of Marital and Family Therapy, 9, 171–182.
Epstein, N.B., Baucom, D.H., Hunt, W., & La Taillade, J.J. (2002). Brief Cognitive-Behavioral
Therapy with Couples. In F.W. Bond & W. Dryden (Eds.), Handbook of brief cognitive
behaviour therapy (pp.187-206). Chichester: John Wiley & Sons.
45
Epstein, N. B., Bishop, D. S., & Levin, S. (1978). The McMaster Model of Family Functioning.
Journal of Marital and Family Therapy, 4: 19–31. doi: 10.1111/j.1752-
0606.1978.tb00537.x
Epstein, N.B., & Bishop, D.S. (1991). Problem-centred systems therapy of the family. In A.S.
Gurman & D.P. Kniskern (Eds.), Handbook of family therapy (pp. 444-482). New York,
NY: Brunner/ Mazel.
Feeney, J. A. (1999). Adult Romantic Attachment and Couple Relationships. In J. Cassidy & P.
R. Shaver (Eds.), Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications,
New York: Guilford Press.
Fowers, B. J., & Olson, D. H. (1989). Enrich Marital Inventory: A discriminant validity and
cross-validation assessment. Journal of Marital and Family Therapy, 15, 65-79.
Gavreliuc, A. (2007). De la relații interpersonale la comunicarea socială, Iași: Polirom, 101-
125.
Ginsburg, G.S., & Bronstein, P. (1993). Family factors related to children`s intrinsic/ extrinsic
motivational orientation and academic performance. Child development, 64, 1461-1474.
Haavio-Mannila, E., & Kontula, O. (1997). Correlates of increased sexual satisfaction. Archives
of Sexual Behavior, 26, 399-419.
Halford, W. K., Kelly, A., & Markman, H. J. (1997). The concept of a healthy marriage. In W.
K. Halford & H. J. Markman (Eds.), Clinical handbook of marriage and couples
interventions (pp. 3-12). New York, NY: Wiley.
Hatfield, E., Aronson, V., Abrahams, D., & Rottman, L. (1966). The importance of physical
attractiveness in dating behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 4, 508-
516.
46
Hatfield, E., & Sprecher, S. (2009). Matching Hypothesis. In H.T. Reis & S. Spreacher (Eds.),
Encyclopedia of Human Relationships (pp.1065-1067). New York, NY: Sage
Publications.
Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process.
Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511-524.
Hazan, C., & Shaver, P.R. (1990). Love and work: An attachment-theoretical perspective.
Journal of Personality and Social Psychology, 59, 270-280.
Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations, New York, NY: Wiley, 180-210.
Hoffman, M. A., Levy-Shiff, R., Sohlberg, S., & Zarizki, J. (1992). The impact of stress
and coping: developmental changes in the transition to adolescence. Journal of Youth and
Adolescence, 21, 451–469.
Johnson, S.M., & Denton, W. (2002). Emotionally focused couple therapy: Creating secure
connections. In A.S. Gurman & N.S. Jacobson (Eds.), Clinical handbook of couple
therapy (3rd
ed., pp. 221-250). New York, NY: Guildford Press.
Jones, G. D., & Nelson, E. S. (1996). Expectations of marriage among college students from
intact and non-intact homes. Journal of Divorce and Remarriage, 26, 171-189.
Kalick, S. M., & Hamilton, T. E. (1986). The matching hypothesis reexamined. Journal of
Personality and Social Psychology, 51, 673-682.
Keelan, J.P.R., Dion, K.L., & Dion, K.K. (1994). Attachment style and heterosexual
relationships among young adults: A short-term panel study. Journal of Social and
Personal Relationships, 11, 201-214.
Kerckhoff, A.C., & Davis, K.E. (1962). Value consensus and needcomplementarity in mate
selection. American Sociological Review, 27(3), 295-303.
47
Kochanska, G., Kuczynski, L., & Radke-Yarrow, M. (1989). Correspondence between mothers'
self-reported and observed child-rearing practices. Child Development, 60(1), 56-63.
Kunce, L. J., & Shaver, P. R. (1994). An Attachment-Theoretical Approach to Caregiving in
Romantic Relationships. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in Personal
Relationships, Vol. 5. London: Jessica Kingsley.
Larson, J.H., & Holman, T.B. (1994). Premarital predictors of marital quality and stability.
Family Relations, 43, 228–237.
Liu, Q., Shono, M., & Kitamura, T. (2008). The Effects of Perceived Parenting and Family
Functioning on Adult Attachment. The Open Family Studies Journal, 1, 1-6.
Lott, A.J., & Lott, B.E. (1974). The Role of Reward in the Formation of Positive Interpersonal
Relationships. In T.L. Hudson (Ed.), Foundations of Intepersonal Attraction (pp.171-
189). New York, NY: Academy Press.
MacNeil, S., & Byers, E. S. (2005). Dyadic assessment of sexual self-disclosure and sexual
satisfaction. Journal of Personal and Social Relationships, 22, 193-205.
Maccoby, E., & Martin, J.A. (1983). Socialization in the context of family. Parent-child
interaction. In P.H. Mussen and E.M. Hetherington (Eds.), Handbook of Child
Psychology. Socialisation, Personality, and Social Development (pp. 1-101). New York,
NY: Wiley
Marsiglia, C.S., Walczyk, J.J., Buboltz, W.C., & Griffith-Ross, D.A. (2007). Impact of Parenting
Styles and Locus of Control on Emerging Adults' Psychosocial Success. Journal of
Education and Human Development, 1, 1.
Martin, G. N., Buskist, W., & Carlson, N.R. (2009). Psychology (4th
ed.), Harlow: Pearson
Education, 716-719.
48
McGoldrick, M., & Carter, B. (2001). Advances in coaching: Family therapy with one person.
Journal of Marital and Family Therapy, 27, 281–300.
Mikulincer, M., & Florian, V. (1998). The relationship between adult attachment styles and
emotional and cognitive reactions to stressful events. In J. A. Simpson & W. S. Rholes
(Eds.), Attachment theory and close relationships (pp. 143–165). New York: Guilford
Publications.
Milevsky, A., Schlechter, M., Netter, S., & Keehn, D. (2006). Maternal and paternal parenting
styles in adolescents: Associations with self-esteem, depression, and life satisfaction.
Journal of Child and Family Studies, 16, 39-47.
Murstein, B.I. (1970). Stimulus-value role: a theory of marital choice. Journal of Marriage and
the Family, 32, 465-481.
Nakonezny, P.A., & Denton, W.H. (2008). Marital Relationship: A Social Exchange Theory
Perspective. The American Journal of Family Therapy, 36, 402-404.
Naude, A. (1990). Indikatore vir huwelikstevredenheid met die oog op die bevordering van
huweliksverhoudings, ongepubliseerde Meestersgraadverhandeling, Randse Afrikaanse
Universiteit.
Olson, D. H. (1991). Three-dimensional Circumplex Model and revised scoring of FACES III.
Family Process, 30(1), 74-79.
Papalia, D.E., Olds, S.W., & Feldman, R.D. (2008). Human Development (10th
ed.), New York,
NY: McGraw-Hill, 300-302.
Parker, G., Tupling, H., & Brown, L.B. (1979). A Parental Bonding Instrument. British Journal
of Medical Psychology, 52, 1-10.
49
Pretzer, J., Epstein, N.B., & Fleming, B. (1991). Marital Attitude Survey: A measure of
dysfunctional attributions and expectancies. Journal of Cognitive Psychotherapy: An
international Quarterly, 5, 131-148.
Purnine, D. M., & Carey, M. P. (1997). Interpersonal communication and sexual adjustment: The
roles of understanding and agreement. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
65(1), 1017-1025.
Richards, G. (2009). Psychology. The key concepts, New York, NY: Routledge, 25-26.
Rusbult, C.E. (1980). Commitment and satisfaction in romantic associations: A test of the
investment model. Journal of Experimental Social Psychology, 16, 172-186.
Rusbult, C.E., Johnson, D.J., & Morrow, G.D. (1986). Predicting Satisfaction and Commitment
in Adult Romantic Involvements: An Assessment of the Generalizability of the
Investment Model. Social Psychology Quarterly, 49(1), 81-82.
Sabatelli, R.M., & Bartle-Haring, S. (2003). Family-of-origin experiences and adjustment in
married couples. Journal of Marriage and the Family, 65, 159–169.
Sanders, M.R., Halford, W.K., & Behrens, B.C. (1999). Parental divorce and premarital couple
communication. Journal of Family Psychology, 13, 60–74.
Schaffer, R.H. (2007). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR, 99-120.
Shaver, P. R.; Collins, N. L.; & Clark, C. L. (1996). Attachment Styles and Internal Working
Models of Self and Relationship Partners. In G. J. O. Fletcher & J. Fitness (Eds.).
Knowledge Structures in Close Relationships: A Social Psychological Approach,
Mahwah, NJ: Erlbaum.
50
Shek, D. T. L., Lee, T. Y., & Chan, L. K. (1998). Perceptions of parenting styles and
parentadolescent conflict in adolescents with low-academic achievement in Hong Kong.
Social Behavior and Personality, 26, 89-98.
Shulman, S., Elicker, J., & Sroufe, L.A. (1994). Stages of friendship growth in preadolescence as
related to attachment history. Journal of Social and Personal Relationships, 11, 341-361.
Smith, T. E. (1988). Parental control techniques: Relative frequencies and relationships with
situational factors. Journal of Family Issues, 9, 155-176.
Snyder, D.K. (1997). Marital satisfaction inventory, revised. Los Angeles, CA: Western
Psychological Services.
Sperling, M., & Berman, W. (1994). The structure and function of adult attachment. In M.
Sperling & W. Berman (Eds.), Attachment in adults: clinical and developmental
perspectives (pp. 1-31). New York, NY: Guilford Press.
Strongman, K.T. (2003). The psychology of emotions (5th
ed.), Chichester: John Wiley & Sons,
156-157.
Talib, J., Mohamad, Z., & Mamat, M. (2011). Effects of Parenting Style on Children
Development. World Journal of Social Sciences, 2(1), 18.
Thibaut, J.W., & Kelley, H.H. (1959). The social psychology of groups, New York, NY: John
Wiley & Sons, 50.
Thompson, R. A. (1999). Early attachment and later development. In J. Cassidy & P. R. Shaver
(Eds.), Handbook of Attachment Theory and Research (pp. 265-286). New York, NY:
Guilford Press.
Waite, L.J., & Lillard, L.A. (1991). Children and marital disruption. American Journal of
Sociology, 96, 930–953.
51
Wolfradt, U., Hempel, S., & Miles, J.N.V. (2003). Perceived parenting styles, depersonalisation,
anxiety and coping behaviour in adolescents. Personality and Individual Differences, 34,
521.
http://dexonline.ro/definitie/cuplu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei
http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate