Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

Universitatea Babeș-Bolyai,

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației,

Specializarea Psihologie

LUCRARE DE LICENȚĂ

2012

DISFUNCȚIONALITĂȚI MARITALE ȘI COGNITIVE

ÎN RELAȚIA DE CUPLU PENTRU

INDIVIZII CU MAME CU STIL PARENTAL AUTORITAR

Coordonator Științific:

Conf. Univ. Dr. ALINA S. RUSU

Absolvent:

CHIOIBAȘU IRINA-ROXANA

i

CUPRINS

REZUMAT ................................................................................................................................... 1

SUMMARY .................................................................................................................................. 2

INTRODUCERE ......................................................................................................................... 3

CAPITOLUL I. FUNDAMENTE TEORETICE ...................................................................... 6

1.1. Relația de cuplu ..................................................................................................................... 6

1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu ......................................................................... 6

1.1.2. Formarea relației de cuplu ..................................................................................... 6

1.1.3. Menținerea relației de cuplu .................................................................................. 9

1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu .............................................................. 11

1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu ............................................................................... 14

1.2. Istoria individului ................................................................................................................ 17

1.3. Dezvoltarea atașamentului .................................................................................................. 18

1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu ............................................................................... 19

1.3.2. Stiluri de atașament la adulți ................................................................................ 21

1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți .............................................. 22

1.4. Stilul parental al mamei ...................................................................................................... 23

1.4.1. Stilul parental autoritar ........................................................................................ 24

1.4.2. Stilul parental permisiv ........................................................................................ 24

1.4.3. Stilul parental competent ..................................................................................... 25

1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat ..................................................................... 26

1.5. Percepția în stilul parental al mamei ................................................................................... 26

ii

CAPITOLUL II. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII .................................... 27

2.1. Obiectivele cercetării .......................................................................................................... 27

2.2. Ipotezele cercetării .............................................................................................................. 28

CAPITOLUL III. METODOLOGIA CERCETĂRII ............................................................ 29

3.1. Designul cercetării .............................................................................................................. 29

3.2. Participanți .......................................................................................................................... 29

3.3. Instrumente de cercetare ..................................................................................................... 30

3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI ………………………….……………. 30

3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES ………………..……………………… 32

3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, revised – MSI-R …………………….…… 32

3.4. Procedura de cercetare ........................................................................................................ 33

3.4.1. Analiza statistică a datelor …………………..……………….………………… 34

CAPITOLUL IV. REZULTATE AȘTEPTATE ..................................................................... 37

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI DISCUȚII ......................................................................... 38

5.1. Concluzii generale și aplicații practice .............................................................................. 38

5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare .................................................................... 39

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ............................................................................................ 40

1

REZUMAT

Satisfacția maritală este un factor important în funcționalitatea și menținerea relației de

cuplu. Există multiple cercetări destinate identificării factorilor determinanți ai satisfacției

maritale, printre care experiențele în familia de origine și procesele cognitive. Multitudinea de

informații validate științific pe marginea dezvoltării stadiale a individului, a formării și

dezvoltării atașamentului, a paternurilor relaționale, a factorilor determinanți în formarea și

menținerea unei relații, creează un cadru bogat pentru evaluarea satisfacției și așteptărilor

maritale.

Studiul își propune să investigheze în ce măsură corelează între ele stilul parental matern

perceput, tipul de așteptări maritale și nivelul satisfacției maritale. Aceste corelații vor fi studiate

pe baza a nouă ipoteze.

În realizarea studiului au fost luate în considerare trei stiluri parentale: autoritar, permisiv

și competent, trei tipuri de așteptări maritale: pesimiste, idealiste și realiste, precum și trei

niveluri ale satisfacției maritale: scăzută, medie și ridicată.

Studiul are un design corelațional și folosește trei instrumente de măsurare. Primul se

referă la stilul parental matern perceput, al doilea la așteptările maritale individuale, iar al treilea

la evaluarea satisfacției maritale percepute.

Rezultatele pe care ne așteptăm să le obținem se referă la găsirea unor corelații pozitive

semnificative între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar, așteptări pesimiste și

satisfacție maritală scăzută, precum și între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv,

așteptări idealiste și satisfacție maritală medie, dar și între indivizii cu stil parental matern

perceput competent, așteptări realiste și satisfacție maritală ridicată.

2

SUMMARY

Marital satisfaction is an important factor in the functionality and maintenance of a

couple relationship. There are many studies designed to identify determinants of marital

satisfaction, including family-of-origin experiences and cognitive processes. The multitude of

scientifically validated information on stadial development of the individual, on attachment

formation and development, on relationship patterns, on determinants of relationship formation

and maintenance, creates a rich framework for assessing marital satisfaction and expectations.

The study aims to investigate correlations between perceived maternal parenting style,

type of marital expectations and marital satisfaction. These correlations will be studied across

nine hypotheses.

The study takes into account three parenting styles: authoritarian, permissive and

competent, three types of marital expectations: pessimistic, idealistic and realistic, and three

levels of marital satisfaction: low, medium and high.

The study has a correlational design and uses three measuring instruments. The first

refers to perceived maternal parenting style, the second to individual marital expectations, and

the third to perceived marital satisfaction.

The results that we expect to obtain refer to finding significant positive correlations

between individuals with perceived maternal authoritarian parenting style, pessimistic

expectations and low marital satisfaction, between individuals with perceived maternal

permissive parenting style, idealistic expectations and medium marital satisfaction, and between

individuals with perceived maternal competent parenting style, realistic expectations and high

marital satisfaction.

3

INTRODUCERE

Cercetarea psihologică manifestă un interes ridicat față de relația de cuplu, fiind una

dintre cele mai importante relații pe care o persoană o dezvoltă pe parcursul vieții. Relația de

cuplu deține un rol semnificativ cu privire la nivelul perceput al satisfacției/ insatisfacției din

viața unei persoane. Totodată, nivelul perceput al satisfacției în relația de cuplu are un rol

relevant în funcționalitatea și menținerea acesteia.

Studiul factorilor determinanți în formarea și menținerea unei relații de cuplu a dezvăluit

o pleiadă de factori interpersonali sau contextuali relevanți: istoria personală a relațiilor (Johnson

& Denton, 2002); cognițiile (Baucom, Epstein, Sayers, & Sher, 1989); comunicarea intimă

(Fowers & Olson, 1989; Cupach & Comstock, 1990; Byers & Demmons, 1999); timpul acordat

relației (Cavanaugh, 1993); calitatea vieții sexuale (Haavio-Mannila & Kontula, 1997; Purnine &

Carey, 1997); rezolvarea problemelor de cuplu; exprimarea atașamentului; nivelul de educație;

statutul socioeconomic; similaritatea partenerilor la nivel de interese, de inteligență, de

personalitate; dinamica familiei de origine; stadiul din ciclul de viață familial; prezența copiilor;

compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă (Halford, Kelly, & Markman, 1997).

Satisfacția maritală a devenit un factor extrem de important nu doar în autoevaluarea

satisfacției personale, ci și în luarea unor decizii importante. În ziua de azi, oamenii decid cu

mult mai multă ușurință și rapiditate încheierea unei relații de cuplu nesatisfăcătoare. Acest fapt

se reflectă, pe de o parte, în statisticile naționale și internaționale ce indică o tendință crescătoare

a divorțurilor (http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate), pe de altă

parte, în modificările la nivel legislativ cu privire la facilitarea procedurii de divorț (legea

4

202/2010 actualizată cu prevederile Noului Cod Civil, de la 1 octombrie 2011). Astfel că,

rămâne de interes actual investigarea satisfacției maritale în relație cu factori asociați.

Un rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom,

Epstein, Sayers, și Sher (1989) au identificat cinci tipuri de cogniții care contribuie la

funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile, standardele, percepția selectivă,

atribuirile și expectanțele.

Cercetările anterioare indică faptul că stilul de atașament dobândit în copilărie rămâne

relativ stabil pe parcursul întregii vieți și constituie tiparul durabil de raportare la partenerul de

relație (Shulman, Elicker, & Sroufe, 1994). Explicația acestui fenomen constă în faptul că

modelele interne de lucru (despre sine, despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt) tind să

funcționeze automat și inconștient, să direcționeze atenția și să organizeze și filtreze informația

nouă (Bowlby, 1988; Bretherton, 1987; Collins & Read 1994; Shaver, Collins, & Clark 1996).

Mai multe cercetări (Bowlby, 1973; Crittenden & Ainsworth, 1989; Egeland & Farber, 1984;

Kochanska, Kuczynski, & Radke-Yarrow, 1989) susțin perspectiva conform căreia modelele

interne de lucru, consolidate prin experiețele trăite zi cu zi în relație cu principala figură de

atașament, acționează ca șabloane în dezvoltarea tuturor relațiilor apropiate ale individiului,

permițându-i acestuia să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în

cadrul relațiilor.

Deși studiile longitudinale au rezultate mixte și au fost aduse puține dovezi pentru

susținerea continuității directe a stilului de atașament de la copil la adult (Feeney, 1999; Allen &

Land, 1999; Crowell, Fraley, & Shaver, 1999), cercetătorii atașamentului nu au încetat să

investigheze continuitatea paternurilor de atașament în timp. În prezent se consideră că, în

legăturile de atașament funcționale, partenerii adulți ar trebui să fie capabili să se sprijine

5

reciproc în momente de nevoie, oferind sau primind ajutor, asistență, comfort, reasigurare, sprijin

față de activitățile autonome sau de dezvoltare personală ale partenerului (Collins & Feeney,

2000; Kunce & Shaver 1994).

Alte cercetări (Hazan & Shaver, 1987; Mikulincer & Florian, 1998) au indicat că există o

reciprocitate între stilul parental perceput și stilul de atașament la adult, fără a reuși să clarifice

modalitățile prin care acești factori influențează stilul de atașament al adultului.

Majoritatea cercetărilor accentuează importanța rolului pe care îl joacă stilul parental

perceput în dezvoltarea individului de la naștere până la vârsta adultă (Aunola & Nurmi, 2005;

Baumrind, 1996; Smith, 1988; Hoffman, Levy-Shiff, Sohlberg, & Zarizki, 1992).

Pornind de la rezultatele cercetărilor prezentate anterior, am proiectat un design de

investigare a corelațiilor între satisfacția maritală, stilul parental perceput și așteptările

individuale.

6

CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE

1.1. Relația de cuplu

1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu

În sens comun, cuplul reprezintă un parteneriat între două persoane, bazat pe o legătură

constantă sau datorată unei apropieri accidentale (http://dexonline.ro/definitie/cuplu).

Din punct de vedere psihologic, cuplul constituie o structură bilopară de tip

biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se

susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin

intermediul celuilalt (http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei).

1.1.2. Formarea relației de cuplu

Abordarea teoretică a formării relației de cuplu are ca principale repere teoriile atracției

interpersonale și perspectiva dezvoltării stadiale a ciclului de viață familial.

O primă abordare urmează variabila similarității. Conform ipotezei potrivirii (the

matching hypothesis), (Hatfield, Aronson, Abrahams, & Rottman, 1966), indivizii tind să

formeze o relație de cuplu cu cineva similar ca dezirabilitate socială, calitățile fizice ale

celuilalt fiind un prim criteriu semnificativ în acest sens. O meta-analiză facută de Kalick și

Hamilton (1986) a surpins sub-ipoteze ale modelului cu privire la preferințe, alegeri realiste și

ce se întâmplă de fapt. Deși cu puțină susținere experimentală, ipoteza potrivirii afirmă

preferința indivizilor pentru parteneri cu nivel similar de atractivitate fizică. Alegerea rațională

a partenerului constă în tendința de a alege pe cineva cu un nivel de atractivitate apropiat cu al

7

propriei persoane, ca urmare a estimării șanselor de a fi acceptat/ respins de celălalt. Cea mai

mare susținere experimentală revine ipotezei că majoritatea indivizilor, după analizarea

alternativelor dezirabile cu cele accesibile, optează în final pentru o relație realizabilă,

indiferent dacă o preferă sau nu. Revizuirile aduse teoriei (Hatfield & Sprecher, 2009) au dus la

formularea ipotezei potrivirii complexe, aplicabilă situațiilor în care indivizii pot atrage

parteneri mult mai atractivi fizic decât ei înșiși, prin oferirea de beneficii compensatorii sub

formă de caracteristici dezirabile precum statut, putere, stabilitate financiară, personalitate etc.

O altă abordare urmărește complementaritatea nevoilor. Teoria recompenselor (the

reward/ need satisfaction model) (Byrne & Clore, 1970) a fost reconfirmată prin cercetările lui

Lott și Lott (1974) (as cited in Brehm, Brehm, Kassin, & Fein, 2005). Rezultatele acestora au

sugerat că indivizii sunt atrași de persoanele a căror prezență le furnizează recompense, prin care sunt

satisfăcute diverse nevoi ale acestora. O persoană ne poate recompensa prin susținerea oferită, prin

atenția acordată, prin trăsăturile sale agreabile – frumusețe, inteligență, umor – sau prin recompense externe

persoanei – bani, statut, informații.

Modelul condiționării afective sau modelul întărire - afect (the reinforcement affect

model) dezvoltat de Clore și Byrne (1974) (as cited in Martin, Buskist, & Carlson, 2009),

propune că atracția interpersonală depinde de propriile reacții afective. Modelul permite

explicarea atracției interpersonale prin asociațiile de asemănare, de contiguitate sau contrast. Dacă un

eveniment sau o situație specifică creează sentimente pozitive (afect), persoana care este asociată

cu acel eveniment sau situație care recompensează (întărire) va fi plăcută automat, indiferent

dacă este sau nu sursa afectelor. Indivizii sunt atrași și formează relații de cuplu cu persoane a

căror prezență o asociază direct sau indirect cu experiențe pozitive, chiar și în lipsa

recompenselor directe.

8

Teoria echilibrului (the balance theory) propusă de Heider (1958) susține că indivizii

doresc consistența și sunt motivați să mențină echilibrul dintre credințele, gândurile și

sentimentele lor. Formarea unei relații este posibilă dacă între doi parteneri există un schimb de

recompense echilibrat, care este perceput ca fiind atractiv și plăcut.

Cercetările inițiate de Darley și Berscheid (1967) (as cited in Gavreliuc, 2007), au indicat

că sporirea atracției interpersonale este influențată de proximitatea rezidențială pe baza căreia

individul anticipează interacțiunea cu celălalt.

Deși teoria filtrelor este aplicabilă îndeosebi prieteniilor, cercetători precum Kerckhoff

și Davis (1962) sau Murstein (1970) (as cited in Dwyer, 2000), au încercat prin cercetările

inițiate să explice selectarea partenerului în vederea unei relații de cuplu de lungă durată sau

căsnicii, în termenii unei serii de etape, pe parcursul cărora alegerile se îngustează. În etapa

inițială de curtare și formare a relației similaritatea opiniilor și atitudinilor este filtrul activ,

urmând ca în stadiile următoare compatibilitatea psihologică să devină filtrul decisiv.

Conform modelului propus de McGoldrick și Carter (2001), ciclul extins al vieții de

familie (the expanded family life cycle) cuprinde experiențele din cadrul familiei de origine (1),

plecarea de acasă (2), stadiul premarital (3), stadiul cuplului fără copii (4), stadiul familiei cu

copii mici (5), stadiul familiei cu adolescenți (6), stadiul lansării copiilor (7) și ultimii ani din

viață (8). Modelul ciclului extins al vieții de familie asumă că dezvoltarea anterioară formării

unei relații de cuplu implică menținerea unor relații cu părinții, frații și colegii, terminarea

școlii, diferențierea sinelui de familia de origine, dezvoltarea unei relații cu părinții ca între

adulți, dezvoltarea unor relații intime, începerea unei cariere. Tiparul formării relației de cuplu îl

constituie, cel mai adesea, modalitatea de relaționare cu celălalt dobândită în socializarea

primară – stilul de atașament. În acest ciclu, formarea unei relații de cuplu, caracteristică celui

9

de-al treilea stadiu de dezvoltare, constă în selectarea unui partener și decizia de a se căsători sau

cohabita pe termen lung. În viziunea lui Adams (1995) (as cited in Carr, 2006), alegerea

partenerului este un proces complex care implică patru etape. În prima fază, partenerul este

ales dintre cei disponibili pentru interacțiune, pe baza similarității atractivității fizice și a

intereselor, inteligenței, personalității și a altor comportamente și caracteristici apreciate. În etapa

următoare are loc o comparare a valorilor. Mai întâi, sunt revelate identitățile partenerilor, prin

intermediul conversațiilor de auto-dezvăluire. Mai apoi, dacă acestea produc o creștere a

atractivității inițiale, atunci relația se menține. În al treilea stadiu, se explorează compatibilitatea

rolurilor; se descoperă măsura în care este posibilă empatia reciprocă; se analizează costurile

despărțirii, dificultățile și tensiunile asociate menținerii relației. Relația se consolidează dacă

atracția s-a adâncit suficient și dacă barierele separării sunt suficient de puternice. În faza finală

este luată decizia compatibilității și angajamentului pe termen lung. Dacă decizia privitoare la

compatibilitate și angajament este pozitivă, atunci poate să apară cohabitarea pe termen lung sau

căsătoria între parteneri.

În modelul familial sistemic al lui Olson (1991), un rol determinant în formarea relației

este deținut de un nivel echilibrat de coeziune și adaptabilitate. Coeziunea relației este

dependentă de legătura emoțională dintre parteneri. Adaptabilitatea este dependentă de

abilitatea partenerilor de a schimba structura, rolul și regulile relației ca răspuns la stresul

situațional și de dezvoltare.

1.1.3. Menținerea relației de cuplu

Într-o relație de cuplu, partenerii aduc laolaltă două tradiții de familie diferite și

stabilesc cadrul pentru integrarea acestor tradiții, cu normele, valorile, regulile, rolurile și

10

rutinele lor, într-un nou ritual. Luarea deciziilor cu privire la acest proces este adesea o

problemă complexă, de care depinde menținerea sau terminarea relației de cuplu. (Carr, 2006).

Una dintre teoriile majore care caută să explice dezvoltarea, menținerea și declinul

relației de cuplu este teoria schimbului social (social exchange theory), avansată de Thibaut și

Kelley (1959) (as cited in Nakonezny & Denton, 2008). Explicația oferită de teoria schimbului

social este în termenii echilibrului între recompensele obținute de cei doi parteneri – precum a

fi îngrijit, companie, sex – și între costurile îndurate prin implicarea în relație – precum

cheltuirea de bani sau ratarea unor oportunități. Cadrul teoretic al schimbului social afirmă că

indivizii maximizează recompensele și minimizează costurile, prin urmare obțin un profit din

relație, satisfacția. În cântărirea recompenselor într-o relație, indivizii fac două comparații:

prima, între recompensele așteptate și cele obținute, a doua, între relația actuală și o relație

alternativă. Etichetarea recompenselor și costurilor este urmată de o negociere, în care partenerii

stabilesc sursele de profit și pierdere. Pentru ca o relație de cuplu să se mențină este necesar să

fie stabilite rutine, norme și așteptări reciproce, odată cu luarea angajamentului și

instituționalizarea relației. Relațiile funcționează optim și se mențin atunci când indivizii percep

un schimb echitabil și că ceea ce au primit este satisfăcător în comparație cu ceea ce au oferit.

Teoria schimbului social accentuează perspectiva individuală a unei relații mai mult

decât aspectele sale sociale, precum comunicarea dintre parteneri și interpretarea unor

evenimente comune, și este totodată aplicabilă oricărui tip de relație. Complexitatea unei relații

depășește descrierea oferită de teoria schimbului social; atât definirea recompenselor și a

costurilor, cât și măsurarea satisfacției sau a profitului sunt oarecum dificile. (Nakonezny &

Denton, 2008)

11

Un alt model teoretic axat pe factorii implicați în menținerea unei relații îl reprezintă

modelul investiției relaționale (the investment model of relationship) (Rusbult, 1980; Rusbult,

Johnson, & Morrow, 1986). Modelul face distincția între satisfacție, prin aceasta înțelegându-se

pozitivitate sau atracție față de propria relație, și angajament, prin acesta fiind definită tendința

de a menține relația și a se simți atașat psihologic de aceasta. Modelul investiției asumă că

indivizii ar trebui să se simtă mai satisfăcuți în propriile relații de cuplu, în măsura în care

acestea le oferă recompense ridicate (precum un partener inteligent sau atrăgător, similaritate cu

partenerul), implică costuri scăzute (precum argumente ocazionale, proximitate fizică) și exced

propriilor nivele de comparație sau expectanțe referitoare la calitatea relației intime.

Angajamentul de a menține relația ar trebui să fie afectat de trei factori. În primul rând,

angajamentul ar trebui să fie mai puternic în măsura în care relația este satisfăcătoare. În al

doilea rând, partenerii ar trebui să se simtă mai implicați în relație în măsura în care au puține

alternative la angajamentul actual. În al treilea rând, angajamentul ar trebui să fie mai mare în

măsura în care individul a investit în relația de cuplu resurse numeroase, fie intrinsec (timp, efort,

auto-dezvăluire), fie extrinsec (prieteni comuni, amintiri sau posesiuni materiale comune).

1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu

Funcționalitatea cuplului este legată îndeosebi de asigurarea satisfacției maritale.

Majoritatea studiilor existente sunt conceptualizate într-o paradigmă patogenică, accentuând

factorii care erodează satisfacția maritală. Mai multe cercetări (Halford et al., 1997; Bradbury,

Fincham, & Beach, 2000; Liu, Shono, & Kitamura, 2008) au identificat drept posibili

determinanți ai satisfacției maritale, combinații între factori interpersonali – precum rezolvarea

problemelor maritale și exprimarea afecțiunii – și între factori contextuali – precum nivel ridicat

12

de educație, statut socioeconomic ridicat, similaritatea partenerilor la nivel de interese, de

inteligență, de personalitate, dinamica familiei de origine, stadiul din ciclul de viață familial,

prezența copiilor, compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă.

Funcționalitatea cuplului poate fi urmărită din perspectiva factorilor interpersonali pe

baza unor paternuri relaționale diferite. Aceste paternuri sunt consolidate de-a lungul istoriei

personale a relațiilor cu figurile semnificative, când individul dezvoltă modele de lucru

interne, modele de comportament față de alte persoane semnificative, inclusiv modalități de

răspuns la conflict și nemulțumire. Referitor la modelele interne despre sine în relație cu alții,

Johnson și Denton (2002) (as cited in Dattilio, 2010), au remarcat că par a fi tipuri de scheme

care afectează gândurile automate și răspunsurile emoționale față de persoane semnificative.

Un alt rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom

et al. (1989) (as cited in Epstein, Baucom, Hunt, & La Taillade, 2002) au identificat cinci tipuri

de cogniții care contribuie la funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile,

standardele, percepția selectivă, atribuirile și expectanțele.

Asumpțiile sunt credințe centrale pe care fiecare persoană le deține cu privire la

caracteristicile relațiilor intime și ale partenerilor care le compun. Asumpțiile sunt derivate dintr-

o varietate de experiențe de viață, de observare și participare în relațiile altora. Indivizii care

dețin asumpții nerealiste despre relațiile de cuplu tind să experimenteze mai mult distres într-o

relație. (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).

Standardele sunt credințe pe care indivizii le dețin cu privire la ceea ce ar trebui să facă

partenerii dintr-o relație apropiată sau intimă. Eidelson și Epstein (1982) (as cited in Dattilio,

2010; Epstein et al., 2002) au arătat că, deși este normal ca indivizii să aibă standarde personale,

anumite standarde pot fi asociate cu distresul dintr-o relație, dacă sunt nerealiste sau extreme.

13

Baucom, Epstein, Daiuto, Carels, Rankin și Burnett (1996) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et

al., 2002) au indicat că indivizii care nu sunt satisfăcuți de maniera în care standardele lor

personale sunt atinse într-o relație au un distres mai mare față de relație și se angajează în

comunicare mai negativă.

În modelul cognitiv al lui Beck (1976) (as cited in Dattilio, 2010), asumpțiile și

standardele reprezintă aspecte aflate la baza imaginii despre lume a individului, fiind considerate

scheme cognitive. Multe din schemele despre relații și natura interacțiunilor familiale se învață

timpuriu prin experiențele din familia de origine, tradiții culturale, experiențe din relații de cuplu

anterioare.

Atenția selectivă se referă la concentrarea individului asupra unui subset de informații

disponibile într-o situație, în timp ce ignoră sau nu este atent la alte informații. În timpul unei

interacțiuni între membrii unui cuplu, întâmplările se succed rapid, și există un potențial ridicat

ca fiecare persoană să perceapă selectiv doar anumite aspecte specifice ale interacțiunii. Acest

lucru poate fi problematic pentru cuplu atunci când apar biasări perceptive. (as cited in Dattilio,

2010; Epstein et al., 2002). Cercetările efectuate de Epstein et al. (2002) au indicat că partenerii

care resimt distres remarcă selectiv comportamentul negativ al celuilalt și trec cu vederea actele

pozitive ale acestuia.

Atribuirile sunt inferențe pe care partenerii le fac pentru a-și explica comportamentul

celuilalt și evenimentele care se produc. Deși atribuirile pot varia în exactitatea lor, indivizii

asumă de obicei că inferențele lor sunt valide, fără a căuta informații suplimentare. Când

indivizii atribuie problemele din relație caracteristicilor globale și stabile ale partenerilor, aceștia

comunică în moduri mai negative și sunt mai nemulțumiți de relațiile lor, conform cercetărilor

lui Bradbury și Fincham (1990) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).

14

Expectanțele sunt predicții pe care indivizii le fac cu privire la întâmplări viitoare în

relație și la comportamentele partenerului. Deși expectanțele pot îndeplini o funcție utilă pentru

un cuplu, ajutând partenerii să anticipeze comportamentele acestora în timp, acestea pot deveni

problematice dacă sunt bazate pe informații sau asumpții inexacte. Pretzer, Epstein și Fleming

(1991) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002) au găsit că indivizii cu un nivel scăzut al

așteptărilor de a rezolva problemele din relație au un nivel mai mare al distresului în

relație.

1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu

Constructul satisfacție maritală a fost conceptualizat și măsurat în modalități variate,

făcând dificilă compararea rezultatelor și extragerea unor concluzii generale.

Atât terapeuții, cât și publicul general văd calitatea relației de cuplu strâns legată de

calitatea vieții sexuale. Multiple cercetări, precum cele efectuate de Haavio-Mannila și Kontula

(1997) sau de Purnine și Carey (1997) (as cited in Byers, 2005), au arătat faptul că există o

puternică asociere pozitivă între satisfacția relației de cuplu în general și satisfacția sexuală,

acestea având o relație bidirecțională. O relație maritală percepută ca ridicată conduce către o

relație sexuală satisfăcătoare. Când calitatea vieții de cuplu este ridicată și percepută ca un

beneficiu în relația de cuplu, este de așteptat ca nivelul perceput de satisfacție sexuală să fie

pozitiv și ridicat. Când calitatea vieții maritale este scăzută și percepută ca un cost, se așteaptă

perceperea unui nivel scăzut al satisfacție sexuale.

Rezultatele cercetării realizate de MacNeil și Byers (2005) au indicat că satisfacția în

relația de cuplu ar fi mediată și de nivelul auto-dezvăluirii. Prin studiile inițiate, Byers și

15

Demmons (1999), Cupach și Comstock (1990), Fowers și Olson (1989) (as cited in Byers, 2005),

au arătat că în satisfacția relației de cuplu un rol important îl deține calitatea comunicării intime.

După cum am precizat în descrierea factorilor determinanți ai relației de cuplu, Halford et

al. (1997) au identificat ca potențiali determinanți ai satisfacției maritale combinații între factori

interpersonali, precum rezolvarea problemelor de cuplu și exprimarea atașamentului, și între

procese contextuale mai largi, precum factori legați de familia de origine sau de ciclul familial,

stresori economici sau relaționați cu munca.

Satisfacția în relația de cuplu ar depinde și de aspectul existenței copiilor în relația

maritală. O cercetare desfășurată de Waite și Lillard (1991) a indicat că cuplurile care au copii

tind să aibă un risc mai mare de nesatisfacție maritală. Cavanaugh (1993) (as cited in Botha, Van

de Berg, & Venter, 2009) a explicat că influența se datorează timpului acordat relației de

cuplu, rezultatele arătând că aceste cupluri au mai puțin timp la dispoziție pentru relație.

Multiple cercetări au indicat că factorii legați de familia de origine constituie o arie de

exploatat în relație cu satisfacția maritală (Botha et al., 2009). Majoritatea acestor studii au la

bază Modelul McMaster (Epstein, Bishop, & Levin, 1978), care include următoarele șase

dimensiuni ale structurii și interacțiunii familiale: comunicare, rezolvare de probleme, roluri,

responsivitate afectivă, implicare emoțională și control comportamental. Sabatelli și Bartle-

Haring (2003) asumă că atunci când un cuplu experimentează o lipsă a satisfacției maritale,

adesea unul sau ambii parteneri se luptă să depășească o problemă originată în familia de

origine. De Wet (1985) și Naude (1990) (as cited in Botha et al. 2009), au raportat studii sud-

africane care au confirmat impactul negativ al familiei de origine asupra abilității de

asumare efectivă a rolurilor și responsabilităților în relații intime la vârsta adultă.

Cercetările lui Larson și Hofman (1994) (as cited in Botha et al. 2009) au confirmat că procesele

16

și interacțiunile din familia de origine sunt un bun predictor pentru satisfacția maritală. Există

multipli factori care influențează satisfacția în relația de cuplu. Doucet și Aseline (2003) (as cited

in Botha et al. 2009) identifică conflictele din familia de origine. Sanders, Halford și Behrens

(1999) (as cited in Botha et al. 2009) indică măsura în care abilitățile de comunicare sunt

achiziționate în familia de origine. Cercetările lui Conger și Conger (2002), Kaslow și Robison

(1996), Sanders et al. (1999) (as cited in Botha et al. 2009) au arătat că în determinarea

satisfacției maritale un rol important aparține abilităților de comunicare și de rezolvare a

problemelor. Du Rand (1991) (as cited in Botha et al. 2009) se referă la diferențele dintre

parteneri raportate la istoricul personal în cadrul propriei familii de origine, de care depinde

capacitatea de adaptare a fiecăruia. În conformitate cu rezultatele obținute de Sabatelli și

Bartle-Haring (2003), Botha et al. (2009) au găsit corelații pozitive între roluri din familia de

origine și satisfacția maritală: cu cât rolurile sunt mai clar definite și cu cât responsivitatea

emoțională este mai adecvată în familia de origine, cu atât mai mare va fi nivelul de

satisfacție maritală pe care persoana respectivă o va experimenta. Epstein și Bishop (1991) (as

cited in Botha et al. 2009) au remarcat că aceste roluri în familia de origine includ oferirea de

resurse, suport și îngrijire, satisfacția sexuală a părinților, managementul sistemului

familial și achiziția de abilități. Copiii crescuți în familii în care există o clară definire și

împărțire a rolurilor experimentează un mediu sigur, în care nevoile lor sunt îndeplinite și în care

dezvoltă abilități care le vor permite să se orienteze către parteneri maritali adecvați. Acești copii

învață totodată de la o vârstă fragedă că fiecare membru al familiei are anumite responsabilități și

funcții de îndeplinit, lucru care îi va pregăti în vederea asumării responsabilității de a satisface

nevoile partenerului de relație și de a contribui la crearea satisfacției maritale. Epstein, Baldwin

și Bishop (1983) (as cited in Botha et al. 2009) au validat relația dintre responsivitate

17

emoțională și satisfacție maritală, arătând că dacă individul învață în familia de origine să își

exprime emoțiile într-o manieră adecvată, atunci va raporta o satisfacție maritală ridicată.

Exprimarea adecvată a emoțiilor încurajează de asemenea comunicarea, partenerii reafirmând

continuu iubirea și aprecierea unul față de altul, lucru care facilitează clarificarea

neînțelegerilor și rezolvarea problemelor.

Multiple alte cercetări au identificat importanța unor factori biografici în satisfacția

maritală, mai exact caracterisici personale precum personalitatea partenerilor, atitudini, starea

de sănătate fizică și psihică, status socioeconomic, relații de cuplu anterioare, asupra cărora nu

vom insista aici.

1.2. Istoria individului

Într-o abordare sistemică, familia este văzută ca o entitate dinamică compusă din membri

individuali și relațiile interpersonale dintre aceștia. Dezvoltarea individului pornește de la

dezvoltarea copilului, care are loc în contextul relațiilor interpersonale, întâlnite în primul

rând în cadrul familiei. Cercetările sugerează că funcționarea familială este determinată de

calitatea relațiilor interpersonale, care determină adaptarea copilului, și nu de structura

familială tradițională sau non-tradițională. Relațiile oferă contextul în care copiii își dezvoltă

toate funcțiile psihologice, în care întâlnesc pentru prima dată lumea externă, în care învață ce

aspecte sunt semnificative și merită atenție, în care dobândesc etichetele și modalitățile de

comunicare, în care dezvoltă modalități de a se vedea pe sine în relație cu această lume.

(Schaffer, 2007).

În general, prima experiență a copiilor cu relațiile are loc în familie, care constituie

cadrul de bază în care cei mai mulți copii sunt introduși în viața socială, unde sunt dobândite

18

regulile comportamentului interpersonal. Familia va continua să le servească drept bază de

securitate atunci când întâlnesc lumea din afară. (Schaffer, 2007).

1.3. Dezvoltarea atașamentului

Teoria atașamentului, conceptualizată de Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in

Strongman, 2003), susține dintr-o perspectivă evolutiv-etologică că, încă de la naștere, copiii

sunt preadaptați să formeze relații cu alți oameni. Relația de atașament este o legătura naturală,

reciprocă, care emerge din primele săptămâni de viață dintr-un proces de interacțiune între copil

și principala persoană care îl îngrijește. Atașamentul este un fenomen întâlnit pe tot parcursul

vieții. Acesta se dezvoltă gradual de la paternuri comportamentale de tip reflex la sisteme de

răspuns foarte selective, planificate și flexibile, și se extinde față de alți îngrijitori, furnizând

modelul pentru toate relațiile personale apropiate ulterioare. (Schaffer, 2007).

Teoreticienii atașamentului susțin că, în condiții normale, prin procesul de separare,

puterea legăturii de atașament slăbește după copilăria timpurie, pe măsură ce individul se

maturizează într-un adult autonom. Însă, atât eșecul mecanismului de atașament, cât și eșecul

supra-atașamentului persistent la vârsta adultă pot avea consecințe psihopatologice variate.

(Richards, 2009).

Atașamentul este compus dintr-o rețea de acțiuni, cogniții și emoții. În stadiile inițiale,

atașamentul constă în răspunsuri externe activate și terminate de anumite condiții; mai târziu,

devine tot mai ghidat de sentimente și așteptări interne. Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in

Schaffer, 2007) a atribuit această dezvoltare formării modelelor interne de lucru despre sine,

despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt. Aceste modele sunt structuri mentale

consolidate de interacțiunile și emoțiile trăite zi de zi în relația cu figurile de atașament, care îl

19

vor ajuta să își reprezinte intern atributele pertinente ale fiecărei figuri de atașament și tipul

relației dezvoltate cu acea persoană. Odată formate, modelele interne de lucru acționează ca

șabloane în dezvoltarea tuturor viitoarelor relații apropiate ale individului, permițându-i acestuia

să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în cadrul relațiilor.

Cercetările efectuate de Bowlby (1973), Crittenden și Ainsworth (1989), Egeland și Farber

(1984), Kochanska et al. (1989) (as cited in Liu et al., 2008; Schaffer, 2007) au adus dovezi în

susținerea acestei perspective. Modelul copilului despre sine însuși va reflecta relația

construită cu mama. Dacă relația este trăită ca una satisfăcătoare și mama arată afecțiune,

sprijin și înțelegere față de nevoile lui, atunci copilul se va simți acceptat și în siguranță, având o

probabilitate mai mare să își formeze o imagine de sine pozitivă. Dacă relația este trăită negativ

și mama respinge în mod constant cererile de afecțiune, sprijin și încurajare ale copilului, atunci

acesta va tinde să aibă o imagine de sine negativă. Dacă relația trăită implică un comportament

inconsistent și imprevizibil al mamei și retragerea afecțiunii ca pedeapsă, atunci copilul va

dezvolta o imagine de sine negativă, care poate să aibă repercursiuni negative pentru

comportamentul său viitor. Modelele inițiale pot să se generalizeze apoi la alți oameni și la alte

relații: copiii care se văd ca fiind demni de a fi iubiți au o probabilitate mai mare de a aștepta

interacțiuni pozitive cu ceilalți; cei care se consideră respinși vor aborda probabil orice nouă

relație cu așteptări negative.

1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu

Cercetări empirice cu mame și copii, desfășurate cu ajutorul instrumentului standardizat

„Situația străină”, au indicat că relația de atașament timpuriu pe care copilul o formează cu

mama (principalul îngrijitor ințial) poate fi clasificată în patru categorii distincte: securizant,

20

evitativ, rezistent, dezorganizat. Cele patru paternuri de atașament de bază indică gradul de

securitate inerent modelului intern de lucru format în legătura primară. Aceste paternuri au un rol

predictiv pentru o gamă întreagă de funcții psihologice din anii următori, inclusiv pentru

imaginea de sine și variate aspecte ale dezvoltării emoționale. Acceptarea ideii că experiențele

timpurii așază fundația nu trebuie să omită faptul că evenimentele ulterioare pot modifica cursul

dezvoltării individului. (Schaffer, 2007).

De la copiii din categoria atașamentului securizant, ca rezultat al experiențelor inițiale

pozitive ale copiilor, ne putem aștepta să formeze relații de încredere cu adulții și cu alți copii, și

să dezvolte o imagine de sine confientă. Celelalte trei grupuri de atașament non-securizant

(evitativ, rezistent, dezorganizat), nu au acest avantaj: relațiile viitoare ale acestor copii sunt în

pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieții nu are aceeași bază sigură ca în cazul celor

cu atașament securizant. (Schaffer, 2007).

Revizuind influența atașamentului timpuriu asupra dezvoltării emoționale ulterioare,

Thompson (1999) (as cited in Strongman, 2003) aduce în discuție faptul că tipul de atașament

timpuriu ar contribui la formarea și menținerea relațiilor apropiate, alături de alți factori

determinanți precum contextul familial și statusul social. Thompson conturează succint influența

experiențelor timpurii cu figura principală de atașament, considerând că dezvoltarea

sentimentului de securitate sau insecuritate al copilului ar rezulta din raportarea copilului la

răspunsurile pe care și le-ar da unor întrebări precum: Ce fac ceilalți când exprim emoții negative

puternice? Ce trebuie să fac să mențin relații bune cu ceilalți?

Cercetarea realizată de Shulman et al. (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a indicat că

stilurile de atașament dobândite în copilărie se conservă pe parcursul întregii vieți și constituie

tipare durabile de raportare la partenerul de relație. Studiul lui Hazan și Shaver (1990) (as cited

21

in Gavreliuc, 2007) a relevat că modelul relațional dobândit în copilărie se impregnează adânc

în personalitatea individului, stilurile de atașament având continuitate în evoluția ontogenetică.

Cercetarea efectuată de Brennan și Shaver (1996) (as cited in Gavreliuc, 2007) a sugerat că stilul

de atașament învățat în copilărie se reflectă în conduita de cuplu la vârsta adultă, indivizii

exprimând preferința pentru partenerul care validează propriul concept despre sine. Studiul

longitudinal desfășurat de Keelan, Dion și Dion (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a evidențiat

că indivizii cu stil de atașament securizant beneficiază de mai multă satisfacție, se consideră mai

impliniți, se angajează mai intens în relație și au mai multă încredere în partener în relația de

cuplu în raport cu cei cu stil de atașament insecurizant.

1.3.2. Stiluri de atașament la adulți

În ceea ce privește natura atașamentului adulților, Bartholomew și Horowitz (1991) (as

cited in Liu et al., 2008) au conceptualizat patru stiluri de atașament la adulți și ale așteptărilor pe

care aceștia le construiesc, pornind de la modelele interne de lucru (pozitive vs negative) despre

sine și ceilalți, de la stima de sine și de la respectul față de celălalt. Stilurile de atașament au fost

catalogate drept securizant și insecurizant (preocupant, evitativ, temător). Indivizii cu

atașament securizant au modele pozitive despre sine și despre ceilalți; cei cu atașament

preocupant au un model negativ despre sine și unul pozitiv despre ceilalți; cei cu atașament

evitativ au un model pozitiv despre sine și un model negativ despre ceilalți; iar cei cu atașament

temător au modele negative atât despre sine cât și despre ceilalți.

22

1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți

Byng-Hall (1995) atrage atenția asupra paternurilor de organizare familială, făcând o

paralelă între copiii și partenerii maritali care prezintă stiluri similare de atașament.

Copiii și partenerii maritali cu atașament securizant reacționează față de părinți,

respectiv parteneri, ca și cum aceștia ar fi o bază sigură de la care să exploreze lumea; sunt

caracterizați de anxietate scăzută, neevitarea celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine

pozitivă, sensibilitate la nevoile celuilalt, adaptabilitate și flexibilitate (Byng-Hall, 1995).

Asemenea copiilor care caută proximitatea părinților, incapabili să atingă confort la

separarea de aceștia, partenerii maritali cu stil de atașament preocupant tind să aibă anxietate

ridicată, fiind prea apropiați de partener și totodată nesatisfăcuți; sunt caracterizați de neevitarea

celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine negativă. (Byng-Hall, 1995).

În vreme ce copiii evită contactul cu părinții după separare, partenerii maritali cu

atașament evitativ tind să fie distanți și nesatisfăcuți față de parteneri; îl evită pe celălalt, ezită în

implicarea în relație și au o anxietatea scăzută (Byng-Hall, 1995).

Paternul stilului de atașament dezorganizat ar implica un tipar anxios și evitativ.

Atașamentul dezorganizat la copii este frecvent asociat cu abuzul, neglijența, absența sau

pierderea parentală. La partenerii maritali, atașamentul dezorganizat implică dezorientare și

abordare de evitare a conflictelor, care aduc un nivel ridicat de anxietate, evitarea celuilalt,

ezitarea în implicarea în relație, alternate cu apropierea de partener (Byng-Hall, 1995).

Sperling și Berman (1994) au sugerat, prin cercetările cu privire la stilurile de atașament

ale adulților, că anumiți indivizi intră în relații de cuplu având un stil de atașament nesigur

dezvoltat mai devreme în viață, constând în expectanțe negative și distres emoțional cu privire la

disponibilitatea fizică sau emoțională a partenerului.

23

1.4. Stil parental al mamei

De obicei, stilul parental este conceptualizat pe două dimensiuni: cererea parentală (sau

control parental) și răspunsul parental (sau îngrijire parentală) (Elias & Yee, 2009). Stilurile

parentale au fost abordate de cercetători fie prin referire la stilul parental matern sau patern,

generalizat de aici la stil parental, fie prin referire la combinația ambelor stiluri într-o categorie

generalizată. În ultima perioadă, interesul cercetătorilor (Shek, Lee, & Chan, 1998; Milevsky,

Schlechter, Netter, & Keehn, 2006) (as cited in Elias & Yee, 2009) s-a mutat în zona analizei

separate a stilului parental matern, respectiv patern, fără a lua în considerare combinația unică

dintre cele două stiluri.

Această direcție a fost favorizată de faptul că, în general, relația mamă-copil este prima

relație pe care o formează copilul. Semnificația particulară a acestei relații derivă din importanța

pentru starea de bine a individului față de orice altă relație următoare, deoarece determină

protecție, iubire și securitate și se răspândește astfel asupra întregii funcționări, fizice și psihice, a

copilului. În plus, relația mamă-copil este o legătură durabilă, care joacă un rol central de-a

lungul copilăriei și care rămâne o sursă de confort după adolescență. În plus, este considerată ca

fiind un prototip pentru toate celelalte relații apropiate pe care le va forma individul, chiar și

în perioada adultă (Schaffer, 2007).

Având în vedere că relația de atașament se produce natural și nu solicită procese de

socializare specifice, Bowlby (1969, 1973, 1980) a semnalat că această relație influențează

modul de interpretare de către copil al stărilor emoționale ale celorlalți. Thompson (1999)

consideră că de aici derivă importanța particulară în dezvoltarea emoțională copilului a unor

aspecte precum sensibilitatea, acceptarea sau respingerea, cooperarea sau imixtiunea maternă.

24

Impactul stilurilor parentale asupra dezvoltării copiilor și al competențelor acestora în

adaptarea la lume este documentat de numeroase cercetări empirice (Talib, Mohamad, & Mamat,

2011). Cele patru stiluri parentale – stilul autoritar, stilul permisiv, stilul competent (Baumrind,

1967) și stilul neglijent sau neimplicat (Maccoby & Martin, 1983) – au fost asociate cu seturi

comportamentale specifice ale copiilor.

1.4.1. Stilul parental autoritar (authoritarian parenting), urmând caracterizarea făcută

de Papalia, Olds și Feldman, (2008) accentuează controlul și obediența indiscutabilă. Părinții cu

stil autoritar încearcă să își determine copiii să se conformeze unui set de conduite și îi pedepsesc

puternic și absolut pentru încălcarea acestuia. Astfel de părinți sunt mai detașați, mai puțin calzi

și mai puțin toleranți față de copiii lor decât alți părinți. Copiii acestora tind să fie mai

nemulțumiți, retrași în sine și neîncrezători. Copiii crescuți de părinți cu stil autoritar sunt

controlați atât de strict încât uneori nu pot face alegeri independente în ceea ce privește propriul

comportament. Ginsburg și Bronstein (1993) arată că, împiedicându-și copiii să exercite control

asupra propriilor comportamente și să învețe din propriile greșeli, părinții cu stil autoritar își

împing copiii în mod inadvertent să creadă că nu sunt responsabili de ceea ce li se întâmplă.

Copiii și adolescenții care provin din familii cu stil parental autoritar tind să aibă abilități sociale

slab dezvoltate, stimă de sine scăzută, sentimente de nemulțumire, motivație extrinsecă și nivele

ridicate ale depresiei față de copiii ai căror părinți au un stil competent. (Marsiglia, Walczyk,

Buboltz, & Griffith-Ross, 2007).

1.4.2. Stilul parental permisiv (permissive parenting) valorizează, la cealaltă extremă,

autoexprimarea și autoreglarea. Părinții cu stil permisiv solicită puține copiilor, le permit să își

25

controleze propriile activități cât mai mult posibil, explică motivele pentru care impun anumite

reguli, își consultă copiii în luarea deciziilor și îi pedepsesc foarte rar. Acești părinți sunt calzi,

nu comandă și nu sunt exigenți, comportamente prin care eșuează să își învețe copiii să fie

responsabili pentru propriul comportament. Copiii lor tind să fie imaturi – cu cel mai mic

autocontrol și cel mai puțin exploratori – și primesc atât de puțină îndrumare încât pot deveni

nesiguri și anxioși în a decide dacă fac sau nu ce e mai bine. (Papalia et al., 2008; Marsiglia et

al., 2007).

1.4.3. Stilul parental competent (authoritative parenting) aduce o balanță optimă între

respectul față de individualitatea copilului și efortul de a insufla valorile sociale constrângătoare.

Părinții cu stil competent au încredere în abilitățile lor de a ghida copilul; respectă deciziile,

interesele, opiniile și personalitățile independente ale copilului; sunt iubitori și toleranți; solicită

un comportament bun copiilor; sunt fermi în menținerea standardelor; dacă este necesar, sunt

dispuși să impună limite și pedepse judicioase în contextul unei relații calde și încurajatoare;

când apar conflicte, explică motivele atitudinii lor și favorizează compromisurile verbale,

arătându-le copiilor căi pozitive de comunicare a punctelor de vedere și negociere a

alternativelor acceptabile. Aparent, copiii acestora se simt în siguranță știind că sunt iubiți și

îndrumați ferm, tind să fie cei mai încrezători în sine, cei mai stăpâni pe sine, cei mai exploratori

și mulțumiți, caută să se impună mai mult. Stilul parental competent pare să amplifice

competențele sociale ale copiilor, probabil deoarece părinții stabilesc așteptări și standarde

realiste. În aceste familii, copiii știu când se ridică la așteptări, pot decide dacă merită să își

asume riscul de a-și nemulțumi părinții în atingerea unui obiectiv, cunosc satisfacția asumării

responsabilității și atingerii succesului. Se așteaptă de la acești copii să obțină performanțe bune,

26

să își îndeplinească angajamentele, să participe activ la îndatoririle și la distracțiile familiale.

(Papalia et al., 2008).

1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat (neglectful/ uninvolved parenting)

caracterizează părinții care se concentrează mai mult pe nevoile lor personale decât pe ale

copiilor, uneori datorită stresului sau depresiei. Acest stil parental a fost asociat cu o varietate de

tulburări comportamentale în copilărie și adolescență (Papalia et al., 2008).

1.5. Percepția în stilul parental al mamei.

Olson și DeFrain (2000) au integrat teoretic conceptele de funcționalitate familială și stil

parental. Cercetarea acestora a arătat că tipul familial echilibrat este asociat pozitiv cu stilul

parental competent, și este asociat negativ cu stilul parental autoritar.

Alte cercetări au indicat că percepția stilului parental al mamei este un bun predictor

pentru stilul de atașament al adultului și pentru funcționalitatea în cadrul familiei (Liu et al.,

2008). Pentru măsurarea percepției în stilul parental al mamei, cel mai folosit instrument este cel

dezvoltat de Parker, Tupling și Brown (1979), The Parental Bonding Instrument (PBI).

27

CAPITOLUL II

OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Deoarece relația dintre distorsiunile cognitive și satisfacția maritală a fost investigată cu

succes în multiple studii iar importanța experiențelor în cadrul familiei de origine în formarea

relațiilor ulterioare a fost dovedită, studiul de față își propune să investigheze în ce măsură stilul

parental matern perceput al unuia dintre parteneri corelează cu satisfacția în relația de cuplu prin

expectanțele individuale în relația de cuplu. Prin urmare, se va investiga dacă există diferențe la

nivel de așteptări în relația de cuplu între indivizii cu mame al căror stil parental perceput este

autoritar, permisiv sau competent, în raport cu satisfacția maritală. Stilul parental neimplicat va fi

exclus în cercetarea de față datorită asocierii frecvente a acestuia cu psihopatologia (Papalia,

2008).

28

2.2. Ipotezele cercetării

Pornind de la rezultatele studiilor anterioare menționate în capitolul anterior am formulat

următoarele ipoteze:

1. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu expectanțele

pesimiste ale individului în relația de cuplu.

2. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu expectanțele

idealiste ale individului în relația de cuplu.

3. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu expectanțele

realiste ale individului în relația de cuplu.

4. Expectanțele pesimiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală scăzută.

5. Expectanțele idealiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală medie.

6. Expectanțele realiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală ridicată.

7. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

scăzută.

8. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

medie.

9. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

ridicată.

29

CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Designul cercetării

Studiul are la bază un design corelațional. Se urmărește determinarea relațiilor dintre cele

trei variabile date.

Pentru variabila stilul parental matern perceput vor fi luate în considerare trei valori:

autoritar, permisiv și competent. Pentru a măsura aceste valori ale variabilei se utilizează

instrumentul The Parental Bonding Instrument.

Variabila expectanțele individului în relația de cuplu va fi măsurată pe trei niveluri:

așteptări pesimiste, realiste și idealiste. Se va apela la instrumentul de măsurare The Marriage

Expectation Scale (Jones & Nelson, 1996).

Variabila satisfacție maritală resimțită de partener în relația de cuplu va fi măsurată pe

trei niveluri: scăzut, mediu și ridicat. Operaționalizarea acestei variabile se realizează prin scorul

obținut la chestionarul The Marital Satisfaction Inventory, Revised (Snyder, 1997).

3.2. Participanți

Întrucât acest studiu vizează relația dintre stilul parental matern, expectanțele individului

în relația de cuplu și satisfacția maritală, este necesar ca participanții să fie persoane căsătorite.

Pentru a controla diferențele posibile la nivelul satisfacției maritale a participanților datorate

duratei relației de cuplu, în eșantion vor fi incluse persoane care cohabitează cu partenerul

marital de minim 1 an și 6 luni și maxim 2 ani și 6 luni. Alegerea acestui interval este

insipirată de faptul că se consideră că doar după 6 luni o relație poate fi văzută ca una stabilă,

aceasta fiind durată minimă de cohabitare pe care o recomandă studiile de psihologia sexualității,

30

în general. Vor fi selectare 300 persoane de sex feminim și masculin din rândul persoanelor

căsătorite. Vârsta participanților va fi cuprinsă între 25 și 40 ani. Vor fi selectați participanți cu

nivel minim de educație studii medii și care locuiesc în mediul urban. În plus, pentru a putea

măsura stilul parental matern perceput, se impune condiția ca participanții să fi crescut și

alături de mamă în primii 16 ani de viață.

Cei 300 de participanți la studiu vor fi selectați din rândul populației nonclinice.

3.3. Instrumente de cercetare

Pentru realizarea studiului se vor utiliza trei scale de autoevaluare standardizate: The

Parental Bonding Instrument – dezvoltat de Parker et al. în 1979 –, The Marriage Expectation

Scale – conceput de Jones și Nelson în 1996 – și The Marital Satisfaction Inventory, Revised –

dezvoltat de Snyder în 1981 și revizuit în 1997.

3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI (Parker et al., 1979)

PBI este o scală scurtă de autoevaluare formată din 25 de itemi, care măsoară stilurile

parentale fundamentale percepute. Măsurarea este retrospectivă, ceea ce înseamnă că persoana

adultă completează bazat pe modul în care își amintește atitudini și comportamente parentale din

primii 16 ani de viață. Instrumentul este constituit din două dimensiuni: „Îngrijire”, care

cuprinde 12 itemi (1, 5, 6, 11, 12, 17, 2, 4, 14, 16, 18, 24) respectiv „Protecție exagerată sau

Control”, alcătuită din 13 itemi (8, 9, 10, 13, 19, 20, 23, 3, 7, 15, 21, 22, 25).

Fiecărui participant i se cere să bifeze un răspuns pentru fiecare item, folosind o scală

ordinală bidirecțională simetrică de 4 puncte. Itemii 1, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 17, 19, 20, 23

31

sunt cotați foarte probabil=3, destul de probabil=2, destul de puțin probabil=1, foarte puțin

probabil=0, în vreme ce itemii 2, 3, 4, 7, 14, 15, 16, 18, 21, 22, 24, 25 sunt cotați invers.

Exemple de itemi pentru dimensiunea îngrijire: ”Imi vorbea cu o voce caldă și

prietenoasă”, ”Părea că înțelege problemele și îngrijorările mele”, ”Putea să mă facă să mă

simt mai bine când eram supărat”, respectiv pentru dimensiunea control: ”Încerca să controleze

orice făceam”, ”Mă lăsa să iau singur decizii”, ”Mă lăsa să mă îmbrac cum îmi plăcea”.

Instrumentul include două formulare cu itemi identici, pentru culegerea separată a datelor

despre ambii părinți. În studiul de față se va folosi doar formularul pentru stilul parental al

mamei. Pe baza scorurilor obținute la cele două dimensiuni, Îngrijire și Protecție Exagerată/

Control, stilul parental matern poate fi încadrat într-unul din cele patru cadrane. Fiecare din cele

patru stiluri parentale fundamentale poate fi identificat pe baza combinației dintre tipul

predominant de îngrijire (îngrijire scăzută/ îngrijire ridicată) respectiv de control (control scăzut/

control ridicat). Pe dimensiunea îngrijire, un scor mai mare de 27 va fi încadrat ca îngrijire

ridicată, iar un scor mai mic de 27 va fi încadrat drept îngrijire scăzută. Pe dimensiunea control,

scorul de delimitare este 13.5, un scor peste această valoare va indica un control matern ridicat,

un scor sub această valoare, un control scăzut.

Stilul parental matern perceput va fi încadrat pe baza combinației dintre tipul de îngrijire

și de control. Cadranul control lipsit de afecțiune (”affectionless control”) revine combinației

dintre îngrijire scăzută și control ridicat, aspecte specifice stilului parental autoritar. Cadranul

constrângere afectuoasă (”affectionate constraint”) corespunde combinației dintre îngrijire

ridicată și control ridicat, caracteristici definitorii pentru stilul parental competent. Cadranul stil

parental optim (”optimal parenting”) corespunde combinației dintre îngrijire ridicată și control

scăzut, asemenea stilului parental permisiv. Cadranul stil parental neglijent (”neglectful

32

parenting”) cuprinde combinația dintre îngrijire scăzută și control scăzut, asemenea stilului

parental neglijent.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach pentru scala

Îngrijire = 0.88, respectiv α cronbach pentru scala Protecție exagerată sau Control = 0.74) și o

bună validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea celor patru stiluri parentale

fundamentale percepute.

3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES (Jones & Nelson, 1996)

The Marriage Expectation Scale este un instrument multidimensional, aplicabil prin

autoadministrare, destinat să măsoare nivelul de așteptări individuale în relația maritală. Pe baza

scorurilor obținute, indivizii sunt categorizați într-unul din cele trei niveluri distincte: expectanțe

realiste, expectanțe pesimiste și expectanțe idealiste.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.88) și o bună

validitate discriminativă, scala fiind un instrument adecvat și de încredere pentru discriminarea

expectanțelor maritale.

3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, Revised – MSI-R (Snyder, 1997)

MSI-R este un instrument de măsură a conflictelor și a satisfacției maritale, aplicabil prin

autoadministrare. MSI-R este folosit cu ușurință pentru culegerea de informații referitoare la

satisfacția vizavi de aspecte importante din relația de cuplu. Administrarea și determinarea

scorului final se pot realiza utilizând formularul MSI-R AutoScore™ Answer Form.

Determinarea și interpretarea scorului cu ajutorul calculatorului este posibilă cu ajutorul WPS

33

TEST REPORT. Deși folosit pentru a determina mulțumirea ambilor parteneri, instrumentul

poate fi utilizat și pentru determinarea satisfacției unui singur partener.

Inventarul cuprinde 150 de itemi (129 dacă respectivul cuplu nu are copii), grupați în

următoarele dimensiuni ale interacțiunii maritale: comunicare afectivă, determinarea rolului,

comunicare în rezolvarea de probleme, agresiune, istoria de distres a familiei, timpul petrecut

împreună, nemulțumirea față de copii, dezacordul în privința finanțelor, conflictul cu privire la

creșterea copilului, nemulțumirea sexuală, distresul general. Pentru a răspunde la fiecare item,

respondentul va folosi o scală ordinală binară, bifând adevărat sau fals.

Vârsta minimă de la care poate fi aplicat MSI-R este de 18 ani, fără a avea o limită de

vârstă maximă. Durata de administrare este estimată la 20-25 de minute.

Exemple de itemi: ”Când eu și partenerul meu avem diferențe de opinie ne așezăm și le

discutăm”, ”Sunt destul de mulțumită de modul în care eu și partenerul meu ne petrecem timpul

liber”, ”Partenerul meu răspunde aproape întotdeauna cu înțelegere la starea mea de spirit de

la un moment dat”.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.82) și o bună

validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea cuplurilor și partenerilor cu

probleme de satisfacție maritală sau conflictuale.

3.4. Procedura de cercetare

Participanții vor fi recrutați cu ajutorul internetului, prin metoda bulgărelui de zăpadă.

Posibilii participanți vor fi invitați să facă parte dintr-un studiu legat de viața de cuplu. Fiecare

participant va fi asigurat de confidențialitatea datelor și va primi un cod unic pe care îl va folosi

pe parcursul studiului. Într-o primă fază, acestora li se va trimite un link către un chestionar cu

34

întrebările de selecție (vârstă, sex, stare civiă, durată de cohabitare, nivel de studii, mediu de

rezidență, cohabitare cu mama în primii 16 ani de viață, diagnostic clinic). În funcție de

răspunsurile date la acest chestionar, vor fi eliminate persoanele care nu îndeplinesc criteriile

stabilite, iar indivizii eligibili vor fi invitați în faza următoare pentru a autocompleta formularele

PBI-Mother Form, MES și MSI-R.

Participanților li se va solicita să vină în locația de culegere a datelor. Se va proceda

astfel pentru a evita biasarea răspunsurilor care ar putea apărea în momentul în care partenerul

participantului ar avea contact cu sau acces la răspunsurile acestuia.

Participanților li se va oferi câte un exemplar din fiecare formular și li se va cere să

autocompleteze cele trei instrumente, cu limitele de timp specifice. Înainte de a începe

completarea, participanților li se va reaminti că răspunsurile sunt confidențiale, li se va explica

faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite, li se va solicita să răspundă cu maximă

sinceritate, să noteze codul unic pe fiecare formular, să citească cu atenție cerințele și vor fi

încurajați să solicite lămuriri dacă au neclarități.

După completarea formularelor, participanții le vor restitui cercetătorului, care se va

asigura că aceștia au trecut corect codul unic pe fiecare formular. La plecare, participanții vor

primi o scrisoare informativă cu privire la obiectivele studiului și modalitățile de a obține acces

la rezultatele acestuia.

3.4.1. Analiza statistică a datelor

În procesul de prelucrare a datelor se va urmări în ce măsură corelează stilul parental

matern, expectanțele individului în relația de cuplu și satisfacția maritală. Pentru a realiza

prelucrarea datelor se va utiliza softul SPSS.

35

Se va porni de la o analiză descriptivă a rezultatelor. Paramentrii descriptivi urmăriți în

această etapă sunt media și abaterea standard. Se vor utiliza variabile date pentru a grupa

participanții în numărul de intervale specificate. Variabila ordinală stil parental perceput va

include categoriile: stil autoritar, stil permisiv, stil competent. Variabila ordinală expectanțe în

relația de cuplu va cuprinde categoriile: expectanțe pesimiste, expectanțe idealiste, expectanțe

realiste. Variabila binară satisfacție maritală – care prin codificare permite să fie utilizată în

proceduri dedicate nivelului de măsurare ordinal – va cuprinde categoriile: satisfacție scăzută,

satisfacție medie, satisfacție ridicată. Mediile și abaterile standard se vor calcula pentru fiecare

categorie a fiecărei variabile. Se va realiza o distribuție a frecvențelor categoriilor pentru fiecare

variabilă dată, pentru a urmări procentul de participanți care se încadrează în fiecare categorie.

Se va realiza un tabel asemănător cu Tabelul 1., care va conține mediile, abaterile

standard și frecvențele cu privire la stilul parental matern perceput, expectanțele în relația

maritală și satisfacție maritală, în cele trei grupe aferente fiecărei categorii. Acestea se vor afla

utilizând opțiunea analizei descriptive din softul SPSS.

Tabel 1. Media, abaterea standard și frecvența.

Stil parental matern perceput

autoritar

N=

permisiv

N=

competent

N=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

Expectanțe în relația maritală

pesimiste

N=

idealiste

N=

realiste

N=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

Satisfacție maritală

scăzută

N=

medie

N=

ridicată

N=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

m=

SD=

f=

36

În următoarea etapă se va continua cu inferențele statistice, pentru a stabili dacă între

participanți există corelații semnificative, pozitive sau negative, în ceea ce privește stilul parental

matern perceput, nivelul expectanțelor și al satisfacției în relația de cuplu. Prin urmare, se va

determina coeficientul de corelație, r, Pearson, pentru un prag de încredere mai mic de 0.05.

Pentru a calcula coeficienţii de corelaţie dintre variabile ordinale se dă comanda Analyze >

Correlate > Bivariate. În dialogul afișat, Bivariate Correlations, se fixează variabilele care sunt

analizate, tipul de coeficient de corelaţie calculat (Pearson) precum şi testul de semnificaţie dorit.

Corelaţiile semnificative pot fi marcate automat cu (α=0,05) prin selectarea opţiunii Flag

significant correlations din dialogul principal. Se va obține ca rezultat matricea de corelaţie între

variabilele selectate două câte două pentru analiză. O celulă a tabelului va conţine valoarea

coeficientului de corelaţie, probabilitatea critică a testului de semnificaţie şi numărul de valori

reţinute pentru calcul după tratarea cazurilor lipsă. Conform procedurii de decizie într-un test

statistic, se va respinge ipoteza unei corelaţii nule dacă probabilitatea critică va fi mai mică sau

egală cu pragul de semnificaţie ales.

37

CAPITOLUL IV

REZULTATE AȘTEPTATE

Considerând literatura de specialitate și rezultatele studiilor realizate anterior, ne

așteptăm ca studiul să conducă la următoarele rezultate:

Să existe o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern autoritar

perceput și expectanțele pesimiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele pesimiste în relația

de cuplu și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu, precum și între stilul

parental matern autoritar perceput și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu.

Să se înregistreze o corelație pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern

permisiv perceput și expectanțele idealiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele idealiste în

relația de cuplu și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu, precum și între stilul

parental matern permisiv perceput și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu.

Să rezulte o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern competent

perceput și expectanțele realiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele realiste în relația de

cuplu și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu, precum și între stilul parental

matern competent perceput și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu.

38

CAPITOLUL V

CONCLUZII ȘI DISCUȚII

5.1. Concluzii generale și aplicații practice

Studiul de față și-a propus investigarea măsurii în care corelează între ele stilul parental

matern perceput, așteptările maritale și satisfacția maritală. Mai precis, prin intermediul a nouă

ipoteze, s-a dorit observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar,

cu așteptări maritale pesimiste și cu satisfacție maritală scăzută. În același timp, s-a urmărit

observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv, cu așteptări

maritale idealiste și cu satisfacție maritală medie. Totodată, s-a vrut observarea corelațiilor între

indivizii cu stil parental matern perceput competent, cu așteptări maritale realiste și cu satisfacție

maritală ridicată.

Pentru realizarea studiului au fost luate în considerare trei variabile: stilul parental matern

perceput, variabilă reprezentată de trei din cele patru niveluri identificate (autoritar, permisiv și

competent; nivelul neglijent nefiiind luat în considerare), așteptările maritale, variabilă care are

trei niveluri (pesimiste, idealiste, realiste), și satisfacția maritală, variabilă reprezentată de trei

niveluri (scăzută, medie, ridicată).

Prin acest studiu se continuă un subiect de analiză și cercetare legat de influența pe

termen lung a stilulului parental matern la nivelul așteptărilor individuale și al relațiilor de cuplu.

Din punct de vedere practic, rezultatele studiului ar putea fi utilizate pentru desfășurarea

unor workshopuri adresate cuplurilor aflate în primii ani de relație. În cadrul acestora, ar putea fi

discutate modalitățile de înțelegere și acceptare a partenerului, pornind de la caracteristicile

legate de familia de origine și așteptările maritale, în vederea facilitării atingerii și menținerii

unui nivel cât mai ridicat de satisfacție în relația de cuplu.

39

5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare

O primă limită a studiului ar putea fi faptul că datele sunt colectate doar pe baza unor

scale de autoevaluare, lucru care poate duce la biasări la nivelul completării. Participanții pot fie

să nu răspundă sincer, dând răspunsuri dezirabile, fie să aibă o percepție distorsionată asupra

propriei persoane, asupra partenerului, asupra figurii materne. O altă limită a studiului ar putea fi

aspectul că unitatea de analiză o reprezintă individul. Fiind o cercetare pe marginea relației de

cuplu în care este luată în considerare doar părerea unui partener, participanții pot să nu răspundă

sincer, dând răspunsuri dezirabile sau distorsionate, în măsura în care celălalt partener nu are

posibilitatea de a confirma sau infirma cele declarate. Așadar, într-un studiu viitor ar fi

recomandat să se utilizeze și chestionare completate de către partener (eventual și mamă) sau să

se apeleze la tehnici de observare a comportamentului individului în relația maritală.

O altă critică poate fi adusă studiului datorită centrării pe stilul parental perceput al unui

singur părinte, în contextul în care multiplelor cercetări anterioare le-a fost reproșată ignorarea

combinației unice dintre stilul matern și stilul patern. Experiențele în familia de origine includ

interacțiuni frecvente și semnificative cu ambii părinți, iar ignorarea stilului parental al tatălui

poate conduce la biasări la nivelul analizei. În acord cu tendințele actuale de cercetare, într-o

cercetare viitoare ar trebui să se țină cont de combinația stilului matern și patern perceput, mai

ales că în România rolul tatălui în creșterea și educarea copilului este limitat.

Într-un viitor studiu ar trebui să se țină cont de o variabilă importantă, și anume dacă

participanții au sau nu copii în relația maritală.

40

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Adams, B. N. (1995). The Family: A Sociological Interpretation (5th

ed.), San Diego: Harcourt

Brace.

Allen, J. P., & Land, D. (1999). Attachment in Adolescence. In J. Cassidy & P. Shaver (Eds.),

Handbook of Attachment Theory and Research: Theory, Research, and Clinical

Applications, New York: Guilford Press.

Aunola, K., & Nurmi, J. E. (2005). The role of parenting styles in children's problem behavior.

Child Development, 76(6), 1144-1159.

Bartholomew, K., & Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a

four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61(2), 226-244.

Baucom, D.H., Epstein, N., Sayers, S., & Sher, T.G. (1989). The role of cognitions in marital

relationships: Definitional, methodological and conceptual issues. Journal of Consulting

and Clinical Psychology, 57, 3-38.

Baucom, D.H., Epstein, B.B., Daiuto, A.D., Carels, R.A., Rankin, L., & Burnett, K. (1996).

Cognitions in marriage: The relationship between standards and attributions. Journal of

Family Psychology, 10, 209-222.

Baumrind, D. (1967). Child-care practices antecedings: Three patterns of preschool behavior.

Genetic Psychology, Monograph, 75, 43-88.

Baumrind, D. (1996). The discipline controversy revisited. Family Relations, 45, 405-414.

Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders, New York , NY:

International Universities Press.

41

Botha, A., Van de Berg, H.S., & Venter, C.A.V. (2009). The relationship between family-of-

origin and marital satisfaction. Health SA Gesondheid, 14(1), 1-7. doi:

10.4102/hsag.v14i1.441

Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and loss. Vol 1: Attachement (1st and 2

nd edns). London:

Hogarth Press.

Bowlby, J. (1973). Attachment and loss. Vol 2: Separation: Anxiety and Anger. London: Hogarth

Press.

Bowlby, J. (1980). Attachment and loss. Vol 3: Loss, sadness and Depression. London: Hogarth

Press.

Bradbury, T.N., & Fincham, F.D. (1990). Attributions in marriage: Review and critique.

Psychological Bulletin, 107, 3-33.

Bradbury, T.N., Fincham, F.D., & Beach, S.R.B. (2000). Research on the Nature and

Determinants of Marital Satisfaction: A decade in Review. Journal of Mariage and

Family, 62, 964-973.

Brehm, S.S., Kassin, S.M., & Fein, S. (2005). Social psychology (6th

ed.), Boston, MA:

Houghton Mifflin, 311-312.

Brennan, K.A., & Shaver, P.R. (1995). Dimensions of adult attachment, after regulation, and

romantic relationship functioning. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 267-

283.

Bretherton, I. (1987). New Perspectives on Attachment Relations: Security, Communication, and

Internal Working Models. In J. Osofsky (Ed.), Handbook of Infant Development (2nd ed.)

New York: Wiley.

42

Byers, S. (2005). Relationship satisfaction and sexual satisfaction: a longitudinal study of

individuals in long-term relationships. Journal of Sex Research, May. Retrieved from

http://findarticles.com/p/articles/mi_m2372/is_2_42/ai_n13822487/

Byers, E. S., & Demmons, S. (1999). Sexual satisfaction and sexual self-disclosure within dating

relationships. The Journal of Sex Research, 36, 1-10.

Byng-Hall, J. (1995). Rewriting Family Scripts. Improvisation and Change. New York: Guilford

Press, 41-57.

Byrne, D., & Clore, G.L. (1970). A reinforcement model of evaluative responses. Personality:

An International Journal, 12, 193-196.

Carr, A. (2006). Family Therapy. Concepts, Proccess and Practice (2nd

ed.), Chichester: John

Wiley & Sons, 167-172.

Cavanaugh, J.C. (1993). Adult development and aging (2nd

ed.), Victoria: Wadsworth, 345.

Clore, G. L., & Byrne, D. (1974). The reinforcement affect model of attraction. In T. L. Huston

(Ed.), Foundations of interpersonal attraction (143-170). New York, NY: Academic

Press.

Clore, G.L., Wyer, R.S., Dienes, B., Gasper, K., Gohm, C., & Isbell, L. (2009). Affective

Feelings as Feedback: Some Cognitive Consecquences. In L.L. Martin & G.L. Clore,

Theories of Mood and Cognition: a User`s Guidebook (Eds.) (pp. 29-31). New Jersey:

Lawrence Erlbaum Associates.

Collins, N. L., & Feeney, B. C. (2000). A Safe Haven: An Attachment Theory Perspective on

Support Seeking and Caregiving in Intimate Relationships. Journal of Personality and

Social Psychology, 78, 1053–1073.

43

Collins, N. L., & Read, S. J. (1994). Cognitive Representations of Attachment: The Structure and

Function of Working Models. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in

Personal Relationships, Vol 5: Attachment Processes in Adulthood, London: Jessica

Kingsley.

Conger, R.D., & Conger, K.J.(2002). Resilience in Midwestern families: Selected findings from

the first decade of a prospective, longitudinal study. Journal of Marriage and the Family,

64(2), 361–373.

Crittenden, P. M., & Ainsworth, M. D. S. (1989). Child maltreatment and attachment theory. In

D. Cicchetti & V. Carlson (Eds.), Clinical maltreatment: Theory and research on the

causes and consequences of child abuse and neglect (pp. 432-463). Cambridge, England:

Cambridge University Press.

Crowell, J. A., Fraley, R. C., & Shaver, P. R. (1999). Measurement of Individual Differences in

Adolescent and Adult Attachment. In J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds.) Handbook of

Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications, New York, NY: Guilford

Press.

Cupach, W. R., & Comstock, J. (1990). Satisfaction with sexual communication in marriage:

Links to sexual satisfaction and dyadic adjustment. Journal of Social and Personal

Relationships, 7, 179-186.

Darley, J.M., & Berscheid, E. (1967). Increased liking as a result of the anticipation of a personal

contact. Human Relations, 20, 29-40.

Dattilio, F. (2010). Cognitive Behavioral Therapy with Couples and Families. A comprehensive

Guide for Clinicians, New York, NY: The Guildford Press, 1-34.

44

De Wet, C.F. (1985). Huweliksterapie met verwysing na gesinne van oorsprong, ongepubliseerde

Meestersgraadverhandeling, Potchefstroomse Universiteit vir Christelike Hoër

Onderwys.

Doucet, J., & Aseltine, R.H. (2003). Childhood family adversity and the quality of marital

relationships in young adulthood. Journal of Social and Personal Relationships, 20, 818-

842.

Du Rand, P. (1991). Die rol van kommunikasie-opleiding as hulpmiddel in huweliksterapie,

ongepubliseerde proefskrif, Universiteit van die Oranje Vrystaat.

Dwyer, D. (2000). Interpersonal Relationships, London: Routledge, 61-67.

Egeland, B., & Farber, E. A. (1984). Infant-mother attachment: Factors related to its

development and changes over time. Child Development, 55(3), 753-771.

Eidelson, F.I., & Epstein, N. (1982). Cognition and relationship maladjustment: Development of

a measure of dysfunctional relationship beliefs. Journal of Consulting and Clinical

Psychology, 50, 715-720.

Elias, H., & Yee, T.H. (2009). Relationship between Perceived Paternal and Maternal Parenting

Styles and Student Academic Achievement in Selected Secondary Schools. European

Journal of Social Sciences, 2(9), 182.

Epstein, N.B., Baldwin, L.M. & Bishop, D.S. (1983). The McMaster family assessment device.

Journal of Marital and Family Therapy, 9, 171–182.

Epstein, N.B., Baucom, D.H., Hunt, W., & La Taillade, J.J. (2002). Brief Cognitive-Behavioral

Therapy with Couples. In F.W. Bond & W. Dryden (Eds.), Handbook of brief cognitive

behaviour therapy (pp.187-206). Chichester: John Wiley & Sons.

45

Epstein, N. B., Bishop, D. S., & Levin, S. (1978). The McMaster Model of Family Functioning.

Journal of Marital and Family Therapy, 4: 19–31. doi: 10.1111/j.1752-

0606.1978.tb00537.x

Epstein, N.B., & Bishop, D.S. (1991). Problem-centred systems therapy of the family. In A.S.

Gurman & D.P. Kniskern (Eds.), Handbook of family therapy (pp. 444-482). New York,

NY: Brunner/ Mazel.

Feeney, J. A. (1999). Adult Romantic Attachment and Couple Relationships. In J. Cassidy & P.

R. Shaver (Eds.), Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications,

New York: Guilford Press.

Fowers, B. J., & Olson, D. H. (1989). Enrich Marital Inventory: A discriminant validity and

cross-validation assessment. Journal of Marital and Family Therapy, 15, 65-79.

Gavreliuc, A. (2007). De la relații interpersonale la comunicarea socială, Iași: Polirom, 101-

125.

Ginsburg, G.S., & Bronstein, P. (1993). Family factors related to children`s intrinsic/ extrinsic

motivational orientation and academic performance. Child development, 64, 1461-1474.

Haavio-Mannila, E., & Kontula, O. (1997). Correlates of increased sexual satisfaction. Archives

of Sexual Behavior, 26, 399-419.

Halford, W. K., Kelly, A., & Markman, H. J. (1997). The concept of a healthy marriage. In W.

K. Halford & H. J. Markman (Eds.), Clinical handbook of marriage and couples

interventions (pp. 3-12). New York, NY: Wiley.

Hatfield, E., Aronson, V., Abrahams, D., & Rottman, L. (1966). The importance of physical

attractiveness in dating behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 4, 508-

516.

46

Hatfield, E., & Sprecher, S. (2009). Matching Hypothesis. In H.T. Reis & S. Spreacher (Eds.),

Encyclopedia of Human Relationships (pp.1065-1067). New York, NY: Sage

Publications.

Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process.

Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511-524.

Hazan, C., & Shaver, P.R. (1990). Love and work: An attachment-theoretical perspective.

Journal of Personality and Social Psychology, 59, 270-280.

Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations, New York, NY: Wiley, 180-210.

Hoffman, M. A., Levy-Shiff, R., Sohlberg, S., & Zarizki, J. (1992). The impact of stress

and coping: developmental changes in the transition to adolescence. Journal of Youth and

Adolescence, 21, 451–469.

Johnson, S.M., & Denton, W. (2002). Emotionally focused couple therapy: Creating secure

connections. In A.S. Gurman & N.S. Jacobson (Eds.), Clinical handbook of couple

therapy (3rd

ed., pp. 221-250). New York, NY: Guildford Press.

Jones, G. D., & Nelson, E. S. (1996). Expectations of marriage among college students from

intact and non-intact homes. Journal of Divorce and Remarriage, 26, 171-189.

Kalick, S. M., & Hamilton, T. E. (1986). The matching hypothesis reexamined. Journal of

Personality and Social Psychology, 51, 673-682.

Keelan, J.P.R., Dion, K.L., & Dion, K.K. (1994). Attachment style and heterosexual

relationships among young adults: A short-term panel study. Journal of Social and

Personal Relationships, 11, 201-214.

Kerckhoff, A.C., & Davis, K.E. (1962). Value consensus and needcomplementarity in mate

selection. American Sociological Review, 27(3), 295-303.

47

Kochanska, G., Kuczynski, L., & Radke-Yarrow, M. (1989). Correspondence between mothers'

self-reported and observed child-rearing practices. Child Development, 60(1), 56-63.

Kunce, L. J., & Shaver, P. R. (1994). An Attachment-Theoretical Approach to Caregiving in

Romantic Relationships. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in Personal

Relationships, Vol. 5. London: Jessica Kingsley.

Larson, J.H., & Holman, T.B. (1994). Premarital predictors of marital quality and stability.

Family Relations, 43, 228–237.

Liu, Q., Shono, M., & Kitamura, T. (2008). The Effects of Perceived Parenting and Family

Functioning on Adult Attachment. The Open Family Studies Journal, 1, 1-6.

Lott, A.J., & Lott, B.E. (1974). The Role of Reward in the Formation of Positive Interpersonal

Relationships. In T.L. Hudson (Ed.), Foundations of Intepersonal Attraction (pp.171-

189). New York, NY: Academy Press.

MacNeil, S., & Byers, E. S. (2005). Dyadic assessment of sexual self-disclosure and sexual

satisfaction. Journal of Personal and Social Relationships, 22, 193-205.

Maccoby, E., & Martin, J.A. (1983). Socialization in the context of family. Parent-child

interaction. In P.H. Mussen and E.M. Hetherington (Eds.), Handbook of Child

Psychology. Socialisation, Personality, and Social Development (pp. 1-101). New York,

NY: Wiley

Marsiglia, C.S., Walczyk, J.J., Buboltz, W.C., & Griffith-Ross, D.A. (2007). Impact of Parenting

Styles and Locus of Control on Emerging Adults' Psychosocial Success. Journal of

Education and Human Development, 1, 1.

Martin, G. N., Buskist, W., & Carlson, N.R. (2009). Psychology (4th

ed.), Harlow: Pearson

Education, 716-719.

48

McGoldrick, M., & Carter, B. (2001). Advances in coaching: Family therapy with one person.

Journal of Marital and Family Therapy, 27, 281–300.

Mikulincer, M., & Florian, V. (1998). The relationship between adult attachment styles and

emotional and cognitive reactions to stressful events. In J. A. Simpson & W. S. Rholes

(Eds.), Attachment theory and close relationships (pp. 143–165). New York: Guilford

Publications.

Milevsky, A., Schlechter, M., Netter, S., & Keehn, D. (2006). Maternal and paternal parenting

styles in adolescents: Associations with self-esteem, depression, and life satisfaction.

Journal of Child and Family Studies, 16, 39-47.

Murstein, B.I. (1970). Stimulus-value role: a theory of marital choice. Journal of Marriage and

the Family, 32, 465-481.

Nakonezny, P.A., & Denton, W.H. (2008). Marital Relationship: A Social Exchange Theory

Perspective. The American Journal of Family Therapy, 36, 402-404.

Naude, A. (1990). Indikatore vir huwelikstevredenheid met die oog op die bevordering van

huweliksverhoudings, ongepubliseerde Meestersgraadverhandeling, Randse Afrikaanse

Universiteit.

Olson, D. H. (1991). Three-dimensional Circumplex Model and revised scoring of FACES III.

Family Process, 30(1), 74-79.

Papalia, D.E., Olds, S.W., & Feldman, R.D. (2008). Human Development (10th

ed.), New York,

NY: McGraw-Hill, 300-302.

Parker, G., Tupling, H., & Brown, L.B. (1979). A Parental Bonding Instrument. British Journal

of Medical Psychology, 52, 1-10.

49

Pretzer, J., Epstein, N.B., & Fleming, B. (1991). Marital Attitude Survey: A measure of

dysfunctional attributions and expectancies. Journal of Cognitive Psychotherapy: An

international Quarterly, 5, 131-148.

Purnine, D. M., & Carey, M. P. (1997). Interpersonal communication and sexual adjustment: The

roles of understanding and agreement. Journal of Consulting and Clinical Psychology,

65(1), 1017-1025.

Richards, G. (2009). Psychology. The key concepts, New York, NY: Routledge, 25-26.

Rusbult, C.E. (1980). Commitment and satisfaction in romantic associations: A test of the

investment model. Journal of Experimental Social Psychology, 16, 172-186.

Rusbult, C.E., Johnson, D.J., & Morrow, G.D. (1986). Predicting Satisfaction and Commitment

in Adult Romantic Involvements: An Assessment of the Generalizability of the

Investment Model. Social Psychology Quarterly, 49(1), 81-82.

Sabatelli, R.M., & Bartle-Haring, S. (2003). Family-of-origin experiences and adjustment in

married couples. Journal of Marriage and the Family, 65, 159–169.

Sanders, M.R., Halford, W.K., & Behrens, B.C. (1999). Parental divorce and premarital couple

communication. Journal of Family Psychology, 13, 60–74.

Schaffer, R.H. (2007). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR, 99-120.

Shaver, P. R.; Collins, N. L.; & Clark, C. L. (1996). Attachment Styles and Internal Working

Models of Self and Relationship Partners. In G. J. O. Fletcher & J. Fitness (Eds.).

Knowledge Structures in Close Relationships: A Social Psychological Approach,

Mahwah, NJ: Erlbaum.

50

Shek, D. T. L., Lee, T. Y., & Chan, L. K. (1998). Perceptions of parenting styles and

parentadolescent conflict in adolescents with low-academic achievement in Hong Kong.

Social Behavior and Personality, 26, 89-98.

Shulman, S., Elicker, J., & Sroufe, L.A. (1994). Stages of friendship growth in preadolescence as

related to attachment history. Journal of Social and Personal Relationships, 11, 341-361.

Smith, T. E. (1988). Parental control techniques: Relative frequencies and relationships with

situational factors. Journal of Family Issues, 9, 155-176.

Snyder, D.K. (1997). Marital satisfaction inventory, revised. Los Angeles, CA: Western

Psychological Services.

Sperling, M., & Berman, W. (1994). The structure and function of adult attachment. In M.

Sperling & W. Berman (Eds.), Attachment in adults: clinical and developmental

perspectives (pp. 1-31). New York, NY: Guilford Press.

Strongman, K.T. (2003). The psychology of emotions (5th

ed.), Chichester: John Wiley & Sons,

156-157.

Talib, J., Mohamad, Z., & Mamat, M. (2011). Effects of Parenting Style on Children

Development. World Journal of Social Sciences, 2(1), 18.

Thibaut, J.W., & Kelley, H.H. (1959). The social psychology of groups, New York, NY: John

Wiley & Sons, 50.

Thompson, R. A. (1999). Early attachment and later development. In J. Cassidy & P. R. Shaver

(Eds.), Handbook of Attachment Theory and Research (pp. 265-286). New York, NY:

Guilford Press.

Waite, L.J., & Lillard, L.A. (1991). Children and marital disruption. American Journal of

Sociology, 96, 930–953.

51

Wolfradt, U., Hempel, S., & Miles, J.N.V. (2003). Perceived parenting styles, depersonalisation,

anxiety and coping behaviour in adolescents. Personality and Individual Differences, 34,

521.

http://dexonline.ro/definitie/cuplu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei

http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate