Lucrare Terorism Mj

250
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA FACULTATEA DE STIINTE CATEDRA DE SOCIOLOGIE MASTER IN PSIHOSOCIOLOGIA NEGOCIERII LUCRARE DE DISERTATIE ASPECTE GENERALE PRIVIND FENOMENULUL TERORIST Studiu de caz Atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 Coordonator: conf.unif.dr Dorel Morandău Absolvent: Jianu Mihail

Transcript of Lucrare Terorism Mj

Page 1: Lucrare Terorism Mj

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE STIINTE

CATEDRA DE SOCIOLOGIE

MASTER IN PSIHOSOCIOLOGIA NEGOCIERII

LUCRARE DE DISERTATIE

ASPECTE GENERALE PRIVIND FENOMENULUL TERORIST

Studiu de caz

Atentatul terorist de la 11 septembrie 2001

Coordonator: conf.unif.dr

Dorel Morandău

Absolvent: Jianu Mihail

SIBIU

2008

Page 2: Lucrare Terorism Mj

CUPRINS

INTRODUCERE

I. GENERALITĂŢI PRIVIND FENOMENUL TERORIST

Delimitări conceptuale- definirea conceptul de negociere

Scurt istoric privind evoluţia terorismului

Moduri de manifestare a terorismului contemporan

Acţiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”

teoria controlului social in negociere

II. FORŢE ŞI MIJLOACE DESTINATE PROTECŢIEI PERSOANEI

Reglementări juridice privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu

competenţe în domeniul combaterii terorismului

Reglementări de drept internaţional cu privire la reprimarea terorismului

III. FORME, PROCEDEE ŞI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN COMITEREA DE

ACŢIUNI TERORISTE ŞI ANTITERORISTE

Forme, metode şi tehnici de luptă folosite în comiterea actelor teroriste

Forme şi procedee de luptă specifice acţiunilor antiteroriste

Cooperarea în plan internaţional

Studiu de caz pe baza observatiei indirecte –analiza din psihosocilogica a

atentetatului terorist de la 11 septembrie 2001

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

2

Page 3: Lucrare Terorism Mj

Trăim sub acelaşi cer, dar nici unul

nu avem acelaşi Orizont.

Konrad Adenauer

INTRODUCERE

Noţiunea de terrorism 1este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie

acest termen a apărut după revoluţia franceză din 1789. În secolul XX terorismul

internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebită. Principala caracteristică

a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de variate,

incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea

de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii

industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile

(a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase,

executarea de bombardamente etc. La metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi

forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state, atacurile misiunilor diplomatice şi a

diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane particulare

cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau întreprinderi comerciale,

a avioanelor, a forţelor de ordine etc.

În raport cu scopurile pe care şi le propun autorii actelor de terorism, precum şi de

obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să constituie o infracţiune de

drept comun când prin aceasta se urmăreşte realizarea unui avantaj material ori cu titlu

personal, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua şi forma unei crime

politice, când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor dintre state, să

înlăture anumiţi lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri

1 Terorismul provine din arabă – “consumator de haşiş”, sun influenţa drogurilor o grupare de musulmani sectanţi fanatici erau folosiţi de conducătorii ei pentru a răspândi prin violenţă şi crimă teroare în rândul

3

Page 4: Lucrare Terorism Mj

politice, să influenţeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziţia pe care

acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună o doctrină

politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie

încadrându-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi agresiune exercitată de

un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un stat împotriva membrilor propriei

societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva mişcărilor de eliberare naţională a unor

popoare subjugate.2

S-a intensificat terorismul de stat, respectiv implicarea în comiterea de acţiuni

violente de către unele state şi guverne, fie direct, fie prin organele lor specializate, prin

punerea la cale a unor atentate ori prin manevrarea din umbră a manifestărilor teroriste, în

scopul anihilării adversarilor şi promovărilor prin aceste mijloace a unor interese politice

sau economice.

Acţiunile teroriste sunt motivate politic, iar teroriştii – fie în interes propriu, fie

făcând jocul unor centre de putere sau servicii de informaţii – prin folosirea de mijloace ce

implică violenţa, comit acte deosebit de grave.

Una din cele mai importante laturi ale terorismului o reprezintă şi executarea

minuţioasă şi din timp planificată unor atentate îndreptate împotriva unor înalţi demnitari

având drept scop, fie răsturnarea unei politici statale cum ar fi : asasinarea preşedintelui

unui stat, fie subminarea siguranţei naţionale a unui stat prin întreprinderea unor acte

teroriste îndreptate împotriva populaţiei civile (aşa numitele „atentate cu bombă” –

amplasarea acestora în anumite instituţii de stat), fie prin orice alt mijloc prin care s-ar

aduce atingere siguranţei naţionale a unui stat.

Terorismul nu este un fenomen recent. Atentatele din 11septembrie 2001 din

S.U.A. au declanşat o adevărată campanie împotriva terorismului. Cu toate acestea,

terorismul a fost folosit pe scară largă ca şi o formă de rebeliune, o formă de protest politic

împotriva regimurilor extreme sau o formă de iraţionalitate de tip individual chiar de la

începutul apariţiei societăţii organizate.

Societatea civilă este aceea în care preponderenţa o deţine nu statul (societatea

politică, puterea constituită), ci cetăţeanul sau individul.

Fiecare din noi are propria libertate de gândire şi exprimare, un drept

constituţional pe care nu îl poate îngrădi nimeni. Astfel, putem caracteriza teroriştii drept

2 Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.245.

4

Page 5: Lucrare Terorism Mj

persoane care se cred măreţe prin ceea ce fac, dar pe care lumea contemporană le

consideră „nenorocite” prin prisma acţiunilor lor.

Zilnic, mass-media abundă de cuvântul „Terorism”. A devenit aproape cotidian

să aflăm că a mai avut loc un nou atac terorist, urmat imediat de represalii. Riposta anti şi

contrateroristă nu trebuie să capete valenţe represive sau să se caracterizeze prin eludări de

la litera şi spiritul legii, deoarece o astfel de ripostă poate ameninţa în aceeaşi măsură

statul de drept la fel ca şi fenomenul terorist.

Proiectarea unei strategii de combatere a fenomenului terorist prin mijloace

penale şi extrapenale nu se reduce doar la eficientizarea palierelor de ripostă antiteroristă,

ci şi prin elaborarea unui sistem juridic, clar şi coerent, în consonanţă cu spiritul

principiilor statului de drept în care cetăţeanul îşi asumă responsabilităţile faţă de stat şi

societate, iar statul dezvoltă prin pârghiile sale acţionale liniştea cetăţenilor, asigură

colmatarea oricărui tip de ameninţare de natură extremist-teroristă care ar putea impieta

ordinea şi liniştea publică.

Dispreţul faţă de om a devenit o atitudine tot mai răspândită în practicile politice

contemporane. Exterminarea pe criterii de rasă (Holocaustul nazist) sau pe criterii de clasă

(Holocaustul comunist) a însemnat transformarea uciderii în masă într-o politică deliberată

şi premeditată de stat. Încercările de a crea arianul pur sau comunistul devotat s-au

încheiat cu sute de milioane de victime. Toate aceste distorsiuni sociale au afectat profund

fenomenul statal-juridic.

Majoritatea analiştilor militari, politologilor sunt de acord cu faptul ca fenomenul

terorist, la toate cele patru paliere acţionale (sub-statal, naţional, transnaţional, şi

internaţional) va reprezenta şi în secolul XXI o gravă ameninţare la pacea şi securitatea

mondială.

Fenomenul terorist este tratat ca formă de război psihologic, ca strategie şi tactică

neconvenţională. Din acest motiv, principala dificultate a documentării o constituie

supraoferta de informaţii, cantitatea enormă de materiale scrise, televizate sau aflate în

băncile informatizate de specialitate, fenomen ce va continua şi se va amplifica, graţie

evenimentelor din 11 septembrie 2001 de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

TEORIA FUNCŢIONALISTĂ

5

Page 6: Lucrare Terorism Mj

Potrivit teoriei funcţionaliste societatea „este un sistem lacătuit dintr-un număr de

elemente interrelate şi interdependente, fiecare realizând o funcţie care contribuie la

acţiunea întregului”3.

Sociologul care s-a implicat în dezvoltarea acestei teorii a fost Emile Durkheim, iar

printre cei mai influenţi teoreticieni funcţionalişti moderni se numără sociologii americani

Talcott Parsons şi Robert Merton. Premisa fundamentală explicativa de la care pleacă

funcţionaliştii constă în aceea că orice societate ia forma ei particulară de existenţă

deoarece acea formă funcţionează bine pentru societate în situaţia ei dată.

Pentru orice societate perspectiva funcţionalistă impune un argument fundamental:

oricare ar fi caracteristicile societăţii acestea au apărut şi s-au dezvoltat deoarece ele au

corespuns nevoilor acelei societăţi în situaţi aei particulară. Societăţile există şi se

dezvoltă sub diferite şi variate forme; formele şi condiţiile geografice diferă de la o

soceitate la alta, nivelurile tehnologice sunt diferite, existe, de asemenea, diferenţe în ceea

ce priveşte interacţiunea lor cu alte societăţi.

Unul dintre cele mai importante principii ale teoriei funcţionaliste evidenţiază că

societatea este alcptuită din părţi interdependente. Aceasta înseamna că fiecare parte a

societăţii este dependentă, într-o oarecare măsură, de alte părţi ale societăţii. Strâns legată

de interdependenţă este ideea că fiecare parte a sistemului social există deoarece el

serveşte unor funcţii. Fiecare dintre elementele structurii sociale execută o funcţie pentru

societate. Însă Robert Merton a argumentat faptul că uneori acele aranjamente sociale care

sunt folositoare societăţii pot avea dsifunţii sau consecinţe mai puţin favorabile pentru

societatea respectiva, sau în relaţia cu alte soceităţi. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu

societăţile care au un sistem bine dezvoltat în domeniul apărării naţionale (societăţile

musulmane), asigurând o pregătire continuă şi asiduă a membrilor societăţii, încă de la

vârste fragede, ceea ce se transpune în atacuri teroriste de mare amploare pentru societăţile

cu care respectiva societate intră în conflict.

Aşadar principiul consensului şi cooperării funcţionează, în acest caz, numai în

interiorul societăţii, acesta neaplicându-se şi în relaţia cu alte societăţi. Un element

funcţional pentru o societate poate fi disfuncţional pentru alte societăţi, sau chiar şi pentru

respectiva societate, după o anumită perioadă de timp.

3 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 73

6

Page 7: Lucrare Terorism Mj

TEORIA CONFLICTULUI

Promovată şi susţinută de Karl Marx, teoria conflictului a fost mai târziu rafinată şi

de teoreticianul Ralf Dahrendorf şi sociologii americani C. Wright Mills şi Randall

Collins. Pespectiva conflictualistă are la bază ideea conform căreia „societatea este

alcătuită din grupuri diferite care luptă unul cu altul ca să dobândească o parte mai mare

din resursele limitate ale societăţii considerate valoroase, fie că sunt bani, putere sau

prestigiu”4.

Cauzele conflictului pot fi de diferite tipuri: inegalităţi şi discriminări sociale,

incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziţia lor ăn

societate, competiţia pentru controlul resurselor finite, acces competiţional la la

oportunităţi crescute, dorinşa de dominare, de putere, de prestigiu.

La fel ca şi perspectiva funcţionalistă, perspectiva conflictualistă este una de tip

macrosocial care pleacă de la întrebarea : „de ce o societate ia forma pe care o are?”.

Astfel că teoreticienii care au studiat această problematică susţin faptul că în societate

există grupuri care au conflicte de interese, iar natura societăţii este deeterminată de

rezultatul conflictului dintre aceste grupuri. Pentru reprezentanţii acestei teorii, conflictul

de interese dintre diferitele grupuri din societate este forţa cea mai importantă care

formează societatea. Conflictul este conderat nu numai ca natural şi normal, dar şi

folositor pentru societate. În general, conflictul atrage după sine schimbarea socială, care

fie oferă grupurilor dezavantajate o oporturnitate să-şi îmbunătăţească poziţia lor în

societate printr-o distribuţie mai echitabilă a resurselor limitate, fie oferă societăţii şansa să

fucnţioneze mai bine, deoarece conflictul creează posibilitatea eliminării aranjamentelor

sociale care sunt incorecte pentru societate ca ăntreg şi care servesc numai intereselor

grupului dominant.

Conflictul poate exista nu numai în cadrul unei societăţi, ci şi între mai multe

societăţi. Aici intervine interesul unei societăţi de a deţine puterea la nivel global, de unde

pleacă şi ideea de acte teroriste între societăţi care au importante resurse armate şi de luptă

dar nu au resurse economice. Astfel, aceste societăţi, deficiente din punct de vedere

financiar, se angajează într-un conflict, iar acel conflict produce schimbarea. Fiecare

societate urmăreşte să cântige, în acest mod, putere, să domine un anumit domeniu sau un

anumit teritoriu.

4 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 76

7

Page 8: Lucrare Terorism Mj

TEORIA INTERACŢIONIST - SIMBOLICĂ

Pentru a înţelege pattern-urile comportării umane nu este suficient să cercetezi

numai caracteristicile societăţii la dimensiuni mari, ci este important să studiezi procesele

prin care se produc interacţiunile umane. Perspectiva interacţionistă se concentrează pe

„interacţiunile sociale zilnice dintre indivizi mai mult decât pe structurile societale de

dimensiuni largi ca politica, educaţia şi altele de acest fel” 5.

Societatea, în mod continuu, oferă indivizilor situaţii, mesaje şi reguli. Toate aceste

elemente definesc experianţa individului despre realitatea socială. Fiecare dintre noi

recepţionăm în mod diferit mesajele provenite din societate. Astfel că indivizii au seturi

diferite ale experienţei trecute şi interpretează frecvent în mod diferit acelaşi mesaj sau

situaţie. Prin urmare, înţelegerea individuală a realităţii sociale depinde, în cea mai mare

parte, de conţinutul mesajelor şi a situaţiilor pe care aceştia le întâlnesc, dar şi de modul în

care noi interpretăm aceste mesaje şi situaţii. De aceea perspectiva interacţionistă se

concentrează mai întâi asupra felului în care mesajele sunt transmise şi recepţionate în

situaţiile sociale pe care indivizii le întâlnesc, apoi asupra modalităţii în care oamenii

interpretează înţelesul acestor mesaje şi situaţii şi, în final, asupra felului în care aceste

procese formează comportamentul oamenilor şi societatea în ansamblul ei.

Realitaea pe care cineva o experimentează nu este determinată de ceea ce se

desfăşoară în sens obiectiv, ci de înţelegerea pe care individul o dă semnificaţiei celor

întâmplate. În cazul unui atentat terorist, de exemplu, mesajul este perceput în mod diferit

de cetăţenii societăţii atentate. Într-un fel este aceste perceput de liderii societăţii, atentatul

determinând, în cazul lor, o reacţie de apărare, întocmirea unor strategii de prevenire a

acestor atentate pe viitor, sau o negociere cu cei care au săvârşit atentatul; şi în cu totul alt

mod este perceput de pătura de mijloc sau cea de jos a societăţii, în cazul cărora atentatul

produce teamă, frică, panică, neputinţa de a reacţiona, sau de cele mai multe ori,

neînţelegerea celor petrecute. Este un comportament conform rolurilor sociale pe care

indivizii le au, în general oamenii încercând să se comporte într-un mod care va satisface

aşteptările rolurilor aşa cum ei le înţeleg. Deopotrivă, lideri şi oameni simpli, vor să

convingă pe alţii că ei reuşesc să corespundă aşteptărilor rolurilor pe care încearcă să le

îndeplinească.

Aşa cum oamneii răspund la aşteptările şi mesajele pe care le obţin de la alţii, tot

aşa aceştia încearcă să transmită mesaje referitoare la propria comportare şi la calităţile pe

care le posedă.

5 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 79

8

Page 9: Lucrare Terorism Mj

#########################################

1. Teorii sociologice referitoare la conflict

Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opozitie deschisã, o luptã

între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãti, state cu interese economice,

politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive

asupra interactiunii sociale.

Din definitie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui

adversar extern sau intern, în acest din urmã caz împotriva unei organizatii, grupãri, clase

etc. existã ºi posibilitatea conflictului.

Definitia sugereazã, de asemenea, ºi posibilele cauze:

– inegalitãti ºi discriminãri sociale, rasiale, economice etc;

– incapacitatea pãrtilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele pãrti;

– acces prin competitie la posibilitãti crescute;

– dorinta de dominare, putere, prestigiu.

Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atentia

sociologiei, teoriile elaborate încercând sã explice:

– cauzele potentiale ºi manifeste ale conflictului;

– cãile de evolutie ºi posibilitãtile de solutionare;

– efectele directe ºi indirecte, functiile ºi disfunctiile sale în procesul de

desfãºurare a vietii sociale ºi în schimbarea socialã

– tipurile de conflict ºi aria lor de cuprindere;

– institutionalizarea conflictului;

– managementul conflictului, procesele de negociere ºi atingerea pãcii sociale,

mentinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalitãti dintre pãrti ºi a

deosebirilor de interese etc.

HOBBES, într-o abordare cvasisociologicã, pune problema fundamentelor

ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specificã societãtilor naturale, în care forta se

exprimã fãrã retinere pentru satisfacerea dorintelor fiecãruia. Ordinea socialã ar presupune

9

Page 10: Lucrare Terorism Mj

dominatia absolutã ºi controlul social strict, permitând astfel disparitia conflictelor în

societatea modernã (putere politicã absolutã).

DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrãrii, lasã mai putin loc pentru

conflict. El luptã pentru “disciplina socialã”, pentru întãrirea unor norme colective în

mãsurã sã asigure unitatea socialã (criza moralã a societãtii provine din deficientele grave

ale functiei de reglare pe care o exercitã normele colective).

SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evolutie. În

societatea modernã conflictul se desfãºoarã paºnic, în cadrul individualismului liberal.

MARX, initiatorul abordãrii conflictualiste a fenomenelor sociale, considerã cã în

orice societate bazatã pe proprietatea privatã existã, latent, germenele “rãzboiului” social.

Existenta conflictului este întemeiatã pe un determinism structural ce dã o micã atentie

intentionalitãtii actorilor sociali (“pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii lor fortele de

productie materiale ale societãtii intrã în contradictie cu relatiile de productie existente”).

Karl Marx – originalitatea concepţiei lui Marx despre societate rezidă în ideea

conflictului ca motor al dezvoltării sociale. Pentru Marx, la baza socialului stă nivelul

economic (doctrina sa este materialistă); de aceea, el prefera să folosească termenul de

formaţiune social-economică în locul celui de societate. Formaţiunile social-economice

diferă între ele prin modul în care se produc bunurile – istoria societăţilor ar fi, deci, istoria

modurilor de producţie. Conflictul social are în centru proprietatea asupra mijloacelor de

producţie specifice fiecărei epoci, deci confruntarea dintre două clase fundamentale, una

fiind cea a proprietarilor mijloacelor de producţie, cealaltă a neproprietarilor, furnizori ai

forţei de muncă. Această structură socială esenţială ar fi, pe epoci, următoarea: sclavagism

– stăpâni vs. sclavi; feudalism – nobili vs. iobagi; capitalism – burghezia vs. clasa

muncitoare. Finalul traseului ar fi comunismul, în care mijloacele de producţie sunt atât de

dezvoltate în care i se poate da „fiecăruia după nevoi” iar relaţiile de muncă sunt similare

celor din comunismul primitiv, neexistând exploatare. Controversele legate de modelul lui

Marx sunt imense. Putem spune însă că până şi comunismul practicat, 70 de ani în Rusia şi

50 în celelalte ţări est-europene a fost o supralicitare, o aberaţie chiar şi în raport cu tezele

marxiste reale.

WEBER, un critic vehement al lui Marx, evitã determinismul structural ºi pune

accent pe actiune, întemeiatã pe valori ce nu pot fi deduse numai din functia ocupatã în

societate; este o luptã între indivizi ce încearcã sã-ºi impunã propria vointã.

Max Weber opune sociologiei pozitiviste, explicative, înţelegerea, metoda

comprehensiunii empatice. O altă contribuţie fundamentală a sa este metodologia

10

Page 11: Lucrare Terorism Mj

comprehensiunii empatice. O altă contribuţie fundamentală a sa este metodologia ideal-

tipurilor. Astfel, atunci când studiază birocraţia, capitalismul occidental, el arată că

sociologul nu poate opera cu aceste realităţi decât folosind „exagerări mentale”, modele

ale lor care le accentuează trăsăturile specifice, realizând o purificare conceptuală fără de

care un obiect de studiu atât de complex nu ar putea fi abordat. Modul său de a explica

geneza capitalismului modern, occidental, punându-i la bază, nu factorul economic,

precum Marx, ci ascetismul şi spiritul achizitiv derivate din etica protestantă este, pe

direcţia sa de studiu, o realizare ştiinţifică exemplară. Dacă ideile lui Marx reprezintă

culminaţia paradigmei materialiste în gândirea clasică despre societate, Etica protestantă

şi spiritul capitalismului , a lui Weber, formulează, alături de propria construcţie teoretică,

şi cea mai coerentă şi întemeiată semnalizare a crizei materialismului în perioada în cauză.

SIMMEL, într-o abordare interactionistã, elaboreazã o teorie sociologicã propriu-

zisã a conflictului, devenitã clasicã. La Simmel este importantã confruntarea dintre actori,

nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, ºi nu “patologic”, ca la Marx.

Conflictul, unul din formele cele mai vii de interactiune, nu poate fi realizat de un singur

individ; presupune confruntarea a cel putin douã entitãti.

Factorii de disociere – ura, invidia, nevoia, dorinta – sunt cauzele izbucnirii

conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintã

o modalitate de a reconstrui o anumitã unitate, chiar cu pretul “distrugerii” complete a

uneia din pãrtile aflate în conflict.

Schema de tratare a conflictelor este validã, începând cu cele interpersonale ºi

terminând cu cele “obiective” (ce implicã reprezentanti ai unor interese colective). Astfel,

Simmel elaboreazã o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere,

refuzul definitiv al oricãrei solutionãri pentru a permite o nouã coexistentã.

La nivel social, în afara posibilitãtii de a reconstrui o nouã unitate, conflictul are ºi

o altã valentã, denumitã “functia pozitivã a inamicului” ºi care ajutã la creºterea coeziunii

interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate).

Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul “diadã - triadã”.

Diada opune ºi uneºte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creeazã

premisele formãrii unor aliante. Al treilea poate rãmâne obiectiv ºi poate actiona ca

mediator – interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însã legat de una din pãrti ºi

medierea sa este ambiguã, dupã cum poate profita de conflict pentru a-ºi realiza propriile

interese (al treilea câºtigãtor – “tertius gaudens”). Modelul lui Simmel, cu douã pãrti aflate

11

Page 12: Lucrare Terorism Mj

în conflict ºi un mediator, este foarte adecvat pentru analiza ºi rezolvarea oricãrui tip de

conflict.

PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizãrii rolurilor ºi al deceptiilor care o

însotesc.

El tinde sã analizeze o societate occidentalã consensualã ce ar respinge orice formã

de conflict; echilibrul sistemului social se bazeazã pe caracterul functional al sistemului de

roluri, a cãror distributie este legitimatã de un sistem de valori ce controleazã la cel mai

înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasã nu are ºanse de a

se manifesta în societatea modernã, industrialã; singura sursã plauzibilã ar fi deceptia (ºi

fenomenele asociate) generatã de accesul la rolurile sociale.

Societãtile industriale, care se bazeazã tocmai pe o distributie din ce în ce mai

inegalã a rolurilor de autoritate ar cunoaºte deci conflicte numeroase ºi inevitabile, în

mãsura în care indivizii ce ocupã o pozitie de supunere ar deveni din ce în ce mai

conºtientã de apartenenta lor la un grup identic. Pentru a contracara aceastã tendintã au

apãrut institutii de reglare a conflictelor, partenerii întelegându-se tot mai mult asupra

regulilor jocului ºi acceptând sã recurgã la medieri, arbitraje ºi/sau alte forme de conciliere.

Institutionalizarea conflictelor le limiteazã caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic

democratic ºi pluralist, ce asigurã o rotatie paºnicã a elitelor ºi o reprezentare pânã ºi a

grupurilor foarte defavorizate, contribuie siel la scãderea accentuatã a intensitãtii

conflictelor.

2. Analiza sociologicã a conflictelor

Abordãrile teoretice siempirice au identificat o serie de caracteristici ale

conflictelor. Astfel:

conflictele variazã în functie de gradul de conºtientizare al actorilor sociali

participanti. Poate exista însã sio falsã conºtiintã a conflictului, functie de

realitatea intereselor puse în joc);

intensitatea participãrii actorilor sociali depinde de valorile/ frustrãrile puse în

joc;

orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului

conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv siinteresant:

dilema prizonierului – Rapoport, Schelling);

12

Page 13: Lucrare Terorism Mj

acceptã sã participe la actiunea conflictualã doar actorii ce pot spera într-o

redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei – Olson);

existã sientitãti (indivizi, grupuri) care urmãresc avantajul “gratuit” – sã

beneficieze de rezultatul colectiv fãrã a se angaja în conflictul respectiv

(fundamentul rational al inactiunii colective). Acest punct de vedere nu explicã

de ce totusiexistã numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obtinute decât

prin actiune colectivã;

confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsã de

interactiunile sociale (rezistenta îndârjitã a soldatilor germani în fata trupelor

americane, în al doilea rãzboi mondial, se explicã mai putin prin adeziunea lor

la valorile nazismului simai mult prin adeziunea la grupul din care fãceau parte,

prin solidaritatea de grup – Shils, Janowitz);

natura sidesfãsurarea conflictului variazã siîn functie de:

– resurse;

– accesul la structuri de constrângere;

– institutionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;

– numãrul sicalitatea simpatizantilor;

– natura autoritarã sau democraticã a relatiilor din cadrul grupurilor aflate

în conflict;

– nivelul la care se desfãşoarã (local, zonal etc.);

3. Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor

a) Existã o tipologie diversã a conflictelor, tipuri ce urmeazã a fi analizate ulterior:

conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revolutiile, miºcãrile sociale ce

adoptã confruntarea etc.

b) Dinamica manifestãrilor conflictuale este diversã. Un model complet al

desfãºurãrii conflictului cuprinde cinci etape:

1. dezacordul;

2. confruntarea

3. escaladarea

4. de-escaladarea;

5. rezolvarea (Forsyth).

13

Page 14: Lucrare Terorism Mj

Dezacordul debuteazã prin simple neîntelegeri, diferentierea indivizilor sau

grupurilor prin modul lor de a fi sia gândi (uneori pot fi sipseudo-neîntelegeri), divergente

minore, nesemnificative pentru interactiunea socialã, de grup, dar care, necontrolate la

timp, pot evolua în conflicte reale.

Confruntarea adânceºte diferentele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea

fiind percepute de cãtre pãrti ca importante pentru interactiunea de grup, ca amenintând

unitatea grupului; în aceastã fazã fiecare parte îsisustine pozitia sa, accentuând-o pe baza

unei ideologii justificative (se intensificã angajarea pãrtilor pe linia dezacordului initial;

fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se

convinge pe ea însãsicã trebuie sã convingã adversarul sã-sischimbe pãrerea, sã renunte la

pozitia lui, acceptând argumentele sale; actiunea de persuasiune devine exageratã, poate

degenera în actiuni de fortã, de coercitie, cu efect de “boomerang” asupra pãrtilor;

expresia emotionalã dominã asupra argumentelor logice; rata comunicãrii în grup scade;

sunt antrenate mecanisme psihologice siinterpersonale ale luptei care duc la stress crescut,

atmosferã tensionatã, frustrãri succesive ce antreneazã în lant ostilitãti, forme de violentã,

agresivitate în limbaj (vezi celebra ipotezã frustrare/ agresiune); lipsa de încredere creºte;

apare necesitatea unei solutii.

Escaladarea conflictului distruge normele reciprocitãtii pozitive, înlocuindu-le cu

unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care sustin un comportament

concurential exagerat; tensiunile siostilitãtile din grup sunt scãpate de sub control; reactia

de autoapãrare a fiecãrei pãrti stârneºte violente fizice sisimbolice, agresivitate maximã; în

aceastã etapã conflictul atinge punctul culminant, “de vârf” care poate distruge total

interactiunea de grup, ajungând uneori chiar pânã la distrugerea fizicã a pãrtilor

De-escaladarea sirezolvarea conflictului presupun orientarea spre solutie

rationale, spre interventii legale de tip institutional, prin negocieri sicompromisuri treptate,

prin stimularea posibilitãtilor de comunicare deschisã între pãrti, prin captarea bunãvointei

pãrtii adverse, prin aparitia “celei de a treia pãrti” în calitate de mediator, moderator,

facilitator, diplomat, sfãtuitor, conºtientizator, judecãtor, expert etc. (Pruitt), toate având ca

scop integrativ, de refacere a interactiunii sociale normale. Pentru a avea reuºitã în timp

sieficientã în procesul interactiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea

conflictului nu trebuie sã fie privit de nici una din pãrti ca un semn al slãbiciunii sale, nu

trebuie sã fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin functia lui

pozitiv-integrativã pentru unitatea sipacea socialã. Incapacitatea adoptãrii unor solutii

14

Page 15: Lucrare Terorism Mj

constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui

echilibru precar siprovizoriu, fundat de fortã.

Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi

indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui

set comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.

Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăşoară cele mai

multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni

etc.

Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să facem distincţia

dintre un grup statistic şi un grup social. Aşa, de exemplu, oamenii care stau împreună

într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social.

Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun, aşteptări

comune pe baza cărora îşi organizează activitatea, interacţiunea. Dacă lipsesc aceste

caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile în care

navetiştii dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se autoperceapă

ca “navetişti chinuiţi”, ei devin un grup social.

Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Acestea de pe

urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună, un statut similar

(clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie (spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din

aceeaşi categorie socială nu formează cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că

ei reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei

identităţi împărtăşite şi le poate organiza interrelaţionarea. Categoriile sociale sunt

modalităţi confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de

grupurile sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu sunt forţe

sociale coercitive sau “de acces”.

Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod

complementar, rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor.

15

Page 16: Lucrare Terorism Mj

În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor

sociale. Din această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre

ele.

Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de

relaţii care se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale, contractuale. În

conformitate cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau

secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfăşoară

relaţii personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”, ce sunt foarte importante

pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună,

desfăşoară activităţi comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul

faţă de altul, cu alte cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective, intime. Grupurile

secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie pentru un scop

precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia afectivă a

membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra

activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii grupului au puţine

cunoştinţe unii despre alţii.

Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie

absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de

muncă), pot dobândi caractersticile unui grup primar.

Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei

dintre grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază pe

tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt

instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparţin de

regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie etc.). Grupurile nonformale se

constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puţin

normativizate (grup de petiţionari).

Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în

afara unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de

prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).

După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile), mijlocii şi

mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri şcolare, de muncă, politice, de

creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri formale, secundare, care dispun

de o mare stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru

comportamentele de la nivel microstructural.

16

Page 17: Lucrare Terorism Mj

Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce analiza psihologică

este orientată spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se fac în

antropologie, sociologia clasică a comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel) şi psihologia

colectivităţilor (Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înţelege de aici să sociologia nu

ar fi interesată de grupurile mici.

Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă.

Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de

prieteni), grupuri permanente (familia).

După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi

închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).

Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de

referinţă.

Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru

competent”. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează şi ale cărui

valori, credinţe, comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează

situaţia şi atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.

Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor

privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau

simpatizanţi.

M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se

ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul

de studenţi este grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul

de referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive, şi grupul de

referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu, în SUA pentru

militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi, prea confuzi)constituie un grup

de referinţă negativ.

Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee

abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc

despre ei înşişi ). Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri

în sensul sociologic al termenului.

Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton susţine

că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele şi modurile de a gândi ale

grupurilor de referinţă, decât cele ale grupurilor de apartenenţă.

17

Page 18: Lucrare Terorism Mj

Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. Funcţia

comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat, un

standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită

limbajul profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui caracteristici

sunt diferite de cele ale individului. . Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă

pentru că ele definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie

să facă individul. Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui comportamente, norme,

valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de

referinţă : familia, tovarăşii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă diferă de

cele de apartenenţă.

Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor, conflictelor resimţite

mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) şi

care sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt

gata să-l părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de loialitate.

Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la

alegerea lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem, deci naţiunea, familia

din care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă şi grupuri la care

aderăm cu bună ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii

factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi

asemănarea.

Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ea să formeze

un grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a

desfăşurării unor activităţi comune. Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării

grupurilor. Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se

aseamănă. Ei se simt mai confortabil în prezenţa persoanelor cu care au interese, valori,

idei comune, care au caracteristici sociale comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau

caracteristici personale comune (vârstă, nivel de inteligenţă).

Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme.

Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele

operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii grupului,

se nasc din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup,

celilalţi îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).

18

Page 19: Lucrare Terorism Mj

Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de

nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor este

mai mare în grupurile mici.

Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează

concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest proces

este complex, subtil şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali

(suport social, dimensiunea divergenţelor existente în grup, ambiguitatea şi nesiguranţa

indivizilor etc.), cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine

autoritară, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).

Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza tendinţa de respingere a acelor

membri care se abat de la valorile şi credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi

credinţe considerate a fi fundamentale, esenţiale). Presiunea spre conformitate poate

îmbrăca forma unei uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea

valorilor şi credinţelor.

Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor

grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică.

Deseori, membrii grupului au poziţii diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite

şi trebuie să se angajeze în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri diferite

(de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit faţă de copii, desfăşoară activităţi

diferite de ale acestora). Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se

împletesc cu rolurile corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale

scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În cadrul grupului se

constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai

imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept urmare li se acordă mai multă

putere şi respect (de exemplu, preşedinte, şef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este

definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei, subalternii la baza

acesteia).

În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul)

persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de

ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă

influenţă unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor,

pentru performanţele, realizările lor în cadrul grupului.

Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are

două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe

19

Page 20: Lucrare Terorism Mj

orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală

influenţează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare

pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus, stratificarea pe

orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că potenţează reciprocitatea

dependenţelor.

Procesele grupului

Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta

ş.a. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de

realizare a sarcinii, de comunitate, de influenţă şi afectiv-axiologice.

În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman

Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese

fundamentale ale interacţiunii, respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.

Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei.

Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele

comunicaţiei în grupurile mici se află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.

Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează,

calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini.

Ei pot comunica sau recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc.

Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale (prin

limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).

Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga

reţea este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau, dimpotrivă,

de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală,

directă, nefiltrată şi necentrată.

Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas, poate lua diferite

forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficienţa

comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit,

precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.

S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor

centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. În cadrul

sarcinilor complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare

centralizată poate fi copleşit de bombardamentul informaţional, fapt ce creează

20

Page 21: Lucrare Terorism Mj

posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea sarcinilor

complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate, iar satisfacţia membrilor grupului este

mare, datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la comunicaţie.

Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează

modelele de comunicare între membrii. Aşa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de

lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi

inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degrabă între persoane

cu acelaşi statut.

Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl constituie

coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu

care indivizii sunt atraşi de grup), spiritul de grup, moralul grupului.

Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al

grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotrivă,

tensionat, ostil, rece, formal, reţinut. Ea influenţează realizarea obiectivelor generale şi

realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei,

valori, norme şi desfăşurării anumitor activităţi.

L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează

asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.

Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între ameninţare şi

creşterea coeziuniii grupului . Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de

anxietate. Cercetările lui L. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de

S. Schachter. Weller, în urma experimentelor sale, conchide că grupurile alcătuite din

persoane cu un grad înalt de anxietate sunt mai coezive şi resping cu mai multă fermitate

membrii devianţi decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate.

Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală şi existenţa unor proporţii

mai mari de reacţii active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive, în care

predomină acceptarea pasivă a opiniilor interlocutorului.

Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea membrilor grupului.

Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor

personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare şi

respectare a prescripţiilor normative. Orice grup deţine mecanisme de promovare a

conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări. R. Lippitt a

constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive,

vine în îmtâmpinarea dorinţelor de afiliere, afecţiune, securitate şi face posibilă acţiunea

21

Page 22: Lucrare Terorism Mj

grupului sau negative, acţionând în direcţia uniformizării, a supunerii necondiţionate a

diminuării creativităţii.

Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea este o

componentă a vieţii umane. a vieţii de grup şi au examinat efectele consensului disensului

asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat că atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor

grupului au coincis (consens potenţial), incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul

comunicării. Şi, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere inţiale au fost diferite (dissens

potenţial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la soluţii comune, incertitduinea

asociată cu aceste soluţii a tins să crească în raport cu cea din faza iniţială. Luarea în

consideraţie, deci, prin comunicare, a diversităţii punctelor de vedere, este de natură a

duce la creşterea incertitudinii.

Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile grupului,

cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă), permeabilitatea (măsura

în care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate şi

informalitate în grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi),

participarea (investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). Competiţia şi

cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice grup. Competiţia

constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care

este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare.

Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau

conştientă.

K. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul creşterii eficienţei

activităţii grupului. În acelaşi timp, ea este însă şi o sursă de frustrare, anxietate sau de

conflicte nevrotice.

Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu presupune

întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu

presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze

acţiunile celorlalţi competitori.

Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup, care presupune

acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun,

pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii.

Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia în calcul atât

specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim.

22

Page 23: Lucrare Terorism Mj

Conflictul este definit în sociologie ca : opoziţie deschisă, luptă între indivizi,

grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase,

etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii

sociale.

Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în

familie, au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua

conflictele. În raport cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt.

Într-un conflict cu rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un

conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige sau să

piardă totul.

Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele

situaţionale. După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt

generate de diferenţele personale dintre indivizii implicaţi, în timp ce celelalte,

situaţionale, sunt cauzate de contextul social, de situaţia socială concretă în care se află

membrii grupului .

Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. Scanzoni include

conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele

fundamentale ale situaţiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliştilor care să intre

în echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăşte

din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de caz, îl constituie

alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele situaţionale,

nefundamentale şi cu motiv mixt, sunt soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece,

deseori, este posibilă găsirea unei formule de compromis.

Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate

ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi, dacă este tratat cum trebuie, poate

chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a

conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil

stabilite şi acceptate.

Conducerea şi luarea deciziei în grup

Legat de problema conducerii în grup, o primă întrebare care se ridică este : “Cine

este şi cine poate deveni lider înr-un grup mic?” Dacă iniţial s-a crezut că un individ

23

Page 24: Lucrare Terorism Mj

ajunge lider în mod aproape exclusiv în virtutea trăsăturilor personalităţii lui, mai târziu

forţa explicativă a acestei idei a scăzut considerabil. C. A. Gibbs a sesizat că liderul nu

poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său.

În acelaşi context, H.H. Jennings susţine că leadership-ul nu este rodul unor

trăsături personale, ci un fapt funcţional : cine anume devine lider, aceasta depinde de

anumite circumstanţe concrete. Liderul este dependent de relaţiile interpersonale existente

în grupurile mici şi, totodată, el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea

sarcinilor grupului din care face parte).

C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate, arătând că

“leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale, cât şi o funcţie a personalităţii”. Putem

spune, deci, că trăsăturile personalităţii sunt importante în accederea la leadership, în

măsura în care ele sunt corelate cu o situaţie socială specifică. Individul care devine leader

îi depăşeşte pe ceillaţi în unele calităţi solicitate de problemele sau ţelurile grupurilor din

care fac parte, aflate într-o situaţie particulară (M. Sherif şi C. W. Sherif).

Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de leader în cadrul

grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de Katz şi Khon are drept criteriu

centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relaţiile umane. Conform acestui

criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun

grupul în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează asupra

problemei imediate, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor. Ei structurează situaţia,

definesc cu claritate obiectivele de urmărit, formulează metode de acţiune. Liderii

expresivi sunt preocupaţi mai mult de crearea armoniei, a solidarităţii de grup, de

promovarea moralei grupului.

S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează un

anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare a

acestora în rezolvarea responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină

neplăcut, antipatic chiar.

Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de

conducere (instrumentală şi expresivă).

Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a

autorităţii în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt şi White, pornind de la acest

criteriu, au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat, autoritar şi laissez-faire.

Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în privinţa deciziilor pe

care le ia, acordă membrilor grupului şansa de a participa la coordonarea activităţii de

24

Page 25: Lucrare Terorism Mj

grup, stimulează autoconducerea, este jovial şi confident, încurajează sugestiile valoroase,

creativitatea în muncă.

Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate.

Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau organiza

activităţile grupului ; este cel mai ineficient.

Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacităţile sale şi care,

fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face şi desface tot felul de situaţii inutile), fie

se izolează de membrii grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este incapabil să ia

decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are iniţiativă, oferă informaţii

membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia.

Alţi sociologi (Rogers, Show, Blum) susţin că după raportarea la norme, stilurile de

conducere pot fi directive şi nondirective. De asemenea, în funcţie de considerarea

afectivităţii, sociologii au distins între tipul de conducere distanţat, bazat pe control şi

dirijare şi tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.

În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma rezolvării unei

probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente, şi anume :

problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului.

Legat de problema cunoştineţlor necesare, dificultatea care apare în procesul

decizional derivă din incertitudine. Deţinerea tuturor cunoştinţelor necesare de către

decident este o situaţie extrem de rară, este un fapt de excepţie. De cele mai multe ori,

cunoştinţele de care dispune decidentul sunt nesigure şi incomplete. “Incertitudinea

persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei) ridică două tipuri

de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul decizional în condiţiile unei

cunoaşteri incomplete şi incerte şi 2) găsirea unor modalităţi de a contracare, de a face faţă

consecinţelor dezorganizatoare distructive ale incertitudinii asupra sistemului decident.

H. A. Simon arată că în astfel de condiţii, sistemul social uman recurge la o strategie

decizională simplificată : adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşeşte să o

formuleze. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele social-umane folosesc

pentru soluţionarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip cibernetic spontan :

decidentul experimentează mai mult sau mai puţin întâmplător, diferite tipuri de acţiuni,

care satisfac în grade diferite necesităţile existente în grup, de care este vag conştient.

Acţiunile pe care experimentul le dovedeşte a fi satisfăcătoare sunt fixate şi consolidate iar

cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.

25

Page 26: Lucrare Terorism Mj

Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul decizional în grup este

consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul este un produs natural, decât consensul. Din

acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.

În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie

democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare a autorităţii decizionale unei

persoane, respectiv liderului grupului.

Se constată că în societăţile democratice actuale, există o puternică înclinaţie spre

promovarea deciziilor colective (democratice).

Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este legată şi de mai marea

probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Grupul este compus din

indivizi cu statute, cunoştinţe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai mari decât individul

(liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime.

În consecinţă, grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai riscante decât

individul.

De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului, indivizii

care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate, care ar dori să le supună unei mai

atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstrucţionaţi. Pe de altă parte, subliniază

Callaway şi Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la conformare limitează

creativitatea deciziilor. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile personale care sunt în

dissens cu cele ale majorităţii , pierzându-se valoarea perspectivelor ce pot contribui la

rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor necesare. Este ceea ce se cheamă “group

think” (“gândire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o accentuată tendinţă de

căutare a acordului între membrii. El are efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate

în grup.

Conceptul sociologic de organizaţie. Natura organizaţiei.

Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează

activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective.

Întreprinderile economice, partidele politice, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt

exemple de organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este un tip de grup, care este

anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care are o structură formală

prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină. Organizaţia este un grup secundar ce

conţine o structură formală de statute, roluri şi grupuri mai mici.

26

Page 27: Lucrare Terorism Mj

Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizaţii de toate

dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club şcolar).

Prin ele însele, organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai

eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul întreprinderilor

economice). În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde mai multe etape. La

începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor,

Henri Fayol, Luther Galick ), al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor

unei organizări eficiente, raţionale a organizaţiei. Problemele examinate se refereau mai

ales la diviziunea muncii şi a responsabilităţilor, organizarea ierarhică a conducerii

activităţii, modalităţile de realizare a controlului etc.

Tot în această perioadă, în paralel cu această mişcare, Max Weber elaborează

cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921).

El intenţiona ca, prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt

caracteristicile unei organizaţii raţionale, care să asigure realizarea scopurilor propuse?

Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale,

disciplina strictă în aplicarea regulilor şi procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a

autorităţii cu competenţe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe

vechime şi merit, salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.

Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la faptul

că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme, regulamente

(cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să constituie baza

majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept scop inducerea

unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei.

Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia (birocraţii)

trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană.

Interacţiunea cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale

organizaţiei, pe rolul oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale.

În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început, trebuie să specificăm

faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu numai că au sarcini precise dar sunt şi

organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare departament este

supravegheat de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizaţii

îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la vârf, în mâinile

unei elite restrânse şi diluându-se treptat, treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei

mulţi). Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru

27

Page 28: Lucrare Terorism Mj

a îşi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de

autoritate : Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul, când

meseriile depindeau în cea mai mare parte de relaţiile familiale, personale şi nu de

competenţa tehnică a individului. Organizaţiile consideră că eficienţa activităţii, succesul

profesional nu au nici o legătură cu familia de origine, cu relaţiile personale ale indivizilor

şi, de aceea, corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul (competenţele

tehnice). Cu toate că, în multe organizaţii, relaţiile joacă încă un rol important, aprecierea

competenţei tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea şi promovarea personalului.

Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în

diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt.

În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod raţional

de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a

obiectiveilor organizaţiei. Pentru a numi acet mod raţional de organizare, el a întrebuinţat

termenul de birocraţie.

Michel Crozier (1964) dezvoltă, pe baza noţiunii de cerc vicios birocratic, o teză

mai subtilă în legătură cu rigidităţile organizaţionale. Numărul mare de reguli duce la

apariţia unor zone de incertitudine de care membrii organizaţiei profită pentru a dezvolta

relaţii de putere paralele ; acestea produc frustrări care îi determină să ceară introducerea

unor reguli impersonale menite să limiteze respectivele puteri paralele şi arbitrariul cel le

însoţeşte. Michel Crozier este de părere că rutina şi numărul mare de reglementări sau

presiunile exercitate în favoarea acestora pot fi interpretate ca mijloace de protecţie

împotriva dificultăţilor generate de raporturile umane. Rigiditatea organizaţională şi

centralizarea care o produce reprezintă o modalitate de a elimina arbitrarul şi favoritismul

atât din raporturile ierarhice, cât şi din relaţiile dintre colegii de serviciu. În acelaşi timp,

regulile fac întotdeauna obiectul unor “târguieli” şi tratative între actorii preocupaţi să

dezvolte relaţii de putere paralele. “Punctul de pornire al demonstraţiei îl constituie

administraţia prefectorală. François Dupy şi J.C.Thoening constată că tocmai într-un

univers ca prefectura, din care orice relaţie directă cu publicul este, în principiu eliminată,

această relaţie apare ca esenţială şi pe ea se pune cel mai mare preţ.

Funcţionarii care au contacte cu exteriorul se bucură de o mai mare autonomie în

raport cu colegii sau cu superiorii ierarhici. Cu cât au mai multe contacte, cu atât se arată

mai receptivi faţă de aranjamente. François Dupuy şi J.C.Thoening au recurs la expresia

“angajamente negociate” pentru a desemna negocierile şi aranjamentele menite să

flexibilizeze reglementările ce se stabilesc la toate nivelurile ierarhiei. Într-un fel,

28

Page 29: Lucrare Terorism Mj

funcţionarii aflaţi în contact cu exteriorul se transformă în “mijlocitori”. Şi invers, orice

public îşi stabileşte, în interiorul organizaţiei, un fel de corespondent, un mediator, adică

îşi găseşte pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile.

Aceste contacte cu exteriorul şi aranjamentele pe care le prilejuiesc nu sunt, însă,

atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele, arată autorii, produc mai curând o anumită

ambivalenţă în cazul funcţionarilor. Pe de altă parte, apar ca o sursă a eficienţei şi

dovedesc latura umană a administraţiei, care ştie să se deschidă către cazurile particulare.

Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să

se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate

aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente

neaşteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele

vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul

său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor

socio-culturale care reglementează, orientează, modifică sau influenţează

comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea conformării lor la sistemul valoric-

normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.

Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în

interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică

constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul interiorizării

normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le

au faţă de tine.

S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcţionează ca

şi conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea de

control social să fie inventată şi uilizată în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de

către Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis,

O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin

diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. Faptele necesare, indispensabile

desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o

29

Page 30: Lucrare Terorism Mj

importanţă individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un

director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de modul în care el îşi petrece

sfârşitul de săptămână.

Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică

individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi

orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea

mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează

unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat

internalizării valorilor sociale.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două

mari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi

coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative, care tratează controlul social

sistemic, ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimularea

reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “.

Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul

devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la

cauzele devianţei.

Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe

modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa este

înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza

abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care se

manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare,

urbanizare.

O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E.

Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul

socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea

individului cu valorile şi normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor,

simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente

30

Page 31: Lucrare Terorism Mj

deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul

deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul

procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant.

Se constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi

vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu

grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta

individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.

Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţii

sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor,

făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le

ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile

sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau

sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.

Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la

care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în zonele

cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”

Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control

intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către

societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din

mediul înconjurător.

Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când

controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu

societatea şi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru

ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele,

preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în

anumite relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se

află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se

conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii

deviante.

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante

relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind

31

Page 32: Lucrare Terorism Mj

cu ei aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de

acţiunile deviante.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a

indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci

controlul social, conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile

deviante întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine

integraţi în comunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor

integraţi în subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt

condamnate de majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în

comunitate ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza,

iar în altele efectul comportamentului deviant.

Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală.

Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa

cum arătam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care

perturbă câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să

adopte comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre

scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de

societate în vederea atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai

eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau

financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este

numită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de

educaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de

“succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea

unor modalităţi deviante de adaptare.

Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă

scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru

atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii

“confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.

32

Page 33: Lucrare Terorism Mj

Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg

scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este

tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de

rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea

exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile

cât şi mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa

mijloacelor, respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul

social, abandonând societatea. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind

să accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este

cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în

structura socială.

Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk,

Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu

privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private

asupra mijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit,

competiţia acerbă între agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii

sociale şi al competiţiei nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte

mijloace deviante de supravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control

social să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor

deviante

Negocierea

Negocierea nu este un proces căruia să-i putem atribui un început şi un sfârşit

perfect determinabile în timp, dar ceea ce e cert este că negocierea nu se limitează la

întâlnirea faţă-n faţă. De aceea este necesar ca înaintea acestei faze să se înceapă culegerea

de informaţii. Acest lucru e facil de argumentat atât prin faptul că “prezentarea începe cu

mult timp înainte”, cât şi prin motivaţie că în afara etapei faţă-n faţă, oamenii sunt în

general deschişi şi pregătiţi să dezvăluie o mulţime de lucruri, în timp ce odată angajaţi în

discuţiile propriu-zise, ei sunt mai atenţi, mai vigilenţi, temându-se că tot ceea ce vor

comunica ar putea fi folosit împotriva lor.

33

Page 34: Lucrare Terorism Mj

Comunicarea presupune un schimb, trebuie să oferi informaţii pentru a primi în

schimb: să dai minimul posibil, pentru a nu te implica prea mult, dar să iei totuşi suficient.

Este un exemplu de echilibru în care uneori există puţine deosebiri între o propunere şi o

informaţie, iar atunci când evocă obiective sau dorinţe, o informaţie se poate transforma

într-o propunere pe neaşteptate.

În etapa pregătirilor negocierilor este necesară stabilirea cât mai exactă a

obiectivelor proprii şi anticiparea pe cât posibil pe cele ale partenerului.

Obiectivele proprii trebuie să fie cât mai clare şi cât mai detaliate, fiind necesar ca

negociatorul să ştie în mod cât mai complet ce vizează afacerea negociată, care va fi sfera

de cuprindere, ce acţiuni concrete de colaborare urmează să fie stimulate, ce consecinţe va

avea asupra volumului şi conţinutului schimburilor economice între parteneri etc.

Întrucât rezultatul cel mai probabil este un compromis, acest lucru nu înseamnă că

acordul final trebuie să se situeze la “mijlocul” obiectivelor ţintă ale celor doi negociatori.

De fapt o pregătire superioară, o negociere mai diplomatică sau o putere sporită înseamnă

că una dintre părţi va încheia negocierea situându-se mai aproape de obiectivul ţintă.

Pe măsură ce stabilim obiectivele, trebuie să nu ne pierdem prea mult în

contemplarea avantajelor ce le putem obţine pentru a nu uita să calculăm ce putem şi ce nu

putem pierde.Acest lucru este cea mai bună alternativă de a nu ajunge la un acord

nefavorabil nouă (întâlnită deseori sub acronimul BATNA – “best alternative to no

agreement”) şi ne va ajuta să definim şi să decidem într-un mod realist obiectivul ţintă.

Atunci când stabilim BATNA trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

Cât de departe pot merge? Când ar trebui să mă opresc din negociere? Ce se va

întâmpla dacă mă opresc din negocieri?

În mod normal cu cât este mai bună BATNA noastră, cu atât va fi mai puternică

poziţia de pe care negociem şi ne vom permite să solicităm mai mult. Totuşi, pentru a ne

evalua puterea de negociere, trebuie să luăm în considerare şi cea mai bună alternativă de

a nu ajunge la acord (BATNA) a celeilalte părţi.

În context, trebuie să determinăm punctele tari şi cele slabe ale noastre şi cele ale

partenerului. Punctele tari se traduc prin puterea sau influenţa pe care o putem exercita pe

parcursul discuţiilor asupra celeilaltei părţi. Când se evaluează punctele tari şi cele slabe

trebuie să se ia în considerare cel puţin următoarele elemente:

- puterea nu are întrebuinţare dacă ambele părţi o cunosc şi au un punct de

vedere similar despre existenţa ei;

34

Page 35: Lucrare Terorism Mj

- dacă suntem mai puternici decât alţii, dar ei nu cunosc acest lucru, atunci

puterea noastră nu este efectivă. Dacă suntem slabi, iar adversarii nu ştiu, suntem mai

puternici decât ne-am închipuit;

- dacă suntem puternici şi adversarii ştiu acest lucru, atunci modalitata de bază în

care putem folosi acest avantaj în negociere este să le reamintim părţilor consecinţele

posibile în cazul neacceptării sugestiilor noastre;

- negociatorul priceput foloseşte sau ameninţă mai degrabă cu folosirea puterii

sale de influenţă şi de convingere asupra celeilalte părţi, decât în scop de apărare;

- putem fi cel mai slab dintre două părţi negociatoare, dar acest lucru nu

înseamnă că suntem total lipsiţi de putere;

- atunci când cazul nostru este totalmente lipsit de speranţă, să ne gândim cum să

minimizăm pierderile, în loc de a ne apăra în mod rigid cazul în discuţie;

- negociatorii experimentaţi se vor gândi cu grijă înainte de a profita de

slăbiciunile celeilalte părţi.

Recunoaşterea nevoii de “a trăi împreună”, chiar într-o situaţie mai puţin, convenabilă,

oferă fiecărei părţi o şansă în cadrul negocierii;

- aptitudinile de negociator nu ţin, în esenţă, locul punctelor tari într-o negociere,

ele pot oferi numai avantaje pe termen scurt, dar mai devreme sau mai târziu slăbiciunile

obiective ale ofertei sau, în general.

Indiferent de metodele folosite, scopul ca atare de anticipare a obiectivelor

viitorilor parteneri de negociere şi de afaceri, reprezintă una dintre cele mai dificile şi

delicate componente ale pregătirii tratativelor.

O parte integrantă a procesului de pregătire a negocierii o constituie organizarea şi

funcţionarea echipei de negociere. Practica negocierilor în echipă s-a extins aproape în

toate domeniile, dar, cu precădere, ea se regăseşte în negocierile economice, precum şi

cele dintre sindicate şi patronate. Astfel de negocieri includ o multitudine de activităţi ce

presupun discuţii, evaluări, argumentaţii, contraargumentaţii, explicaţii, fiind imposibil ca

un singur om să răsundă, în bune condiţii, tuturor acestor cerinţe.Iată de ce participarea a

mai multor persoane care formează o echipă, specialişti în diverse domenii, este nu numai

recomandabilă, ci şi obligatorie.

Pentru pregătirea echipei de negociere, lucru care se face în timp, în linişte, fără

grabă, este necesar de abordat şi rezolvat un studiu al problemelor. Toţi membrii echipei

trebuie să cunoască şi mai ales să se implice în rezolvarea problemelor specifice, potrivit

locului care-l ocupă în ierarhia organizaţiei de la care provin, cât şi în cadrul echipei

35

Page 36: Lucrare Terorism Mj

propriu-zise. În acelaşi timp, în cadrul echipei de negociere, importantă este sincronizarea

activităţilor desfăşurate de fiecare membru al acesteia, precum şi o coordonare adecvată.

Este de preferat ca echipa de negociere să aibă continuitate, deoarece, astfel,

componenţii ei au posibilitatea să se cunoască reciproc, să existe o coeziune, evitându-se

eventualele tentative ale partenerilor de a utiliza divergenţele de păreri care pot apărea în

echipă.

O caracteristică de seamă a echipei trebuie să fie elasticitatea acesteia, o elasticitate

care să permită creşterea sau reducerea numărului de membri, o elasticitate în care

conducătorul să aibă, pe de o parte, posibilitatea, dar şi abilitatea de a conduce eficient,

indiferent de afacerea negociată, de structura echipei , iar pe de altă parte, să-şi asume

resposabilitatea în cazul unor eventuale eşecuri.

Reuşita în negocieri depinde în mare măsură de negociator, de calităţile şi de

trăsăturile acestuia. Un bun negociator trebuie să fie posesorul unor însuşiri, fie native, fie

dobândite printr-o temeinică pregătire, ce se potenţează prin experienţa proprie şi

observarea atentă a altora.

De fapt, negocierea nu este altceva decât o evaluare nescrisă a caracterului şi

calităţilor celor care negociază. Oricât de fructuos ar fi pregătite negocierile, succesul la

masa tratativelor este determinat, în cea mai mare măsură, de personalitatea

negociatorului, implicit de dimensiunea cumulului de calităţi ale acestuia, selectate, în

principal, din următoarele:

- cultură generală vastă, uşurinţă de exprimare, minte clară şi mari rezerve de

energie;

- o profundă şi solidă pregătire profesională, cunoaştera tehnicilor de negociere,

a regulilor şi alternativelor acestora;

- cunoaşterea perfectă şi în detaliu a tematicii şi problematicii puse în discuţie;

- claritate în gândire, mobilitate în spirit, adaptabilitate la situaţii complexe;

- capacitate de analiză, de a asculta şi reţine esenţialul, de a judeca problemele în

spirit practic;

- trezorier de informaţii sub toate aspectele: de la general la particular, de la

imediat la perspective, de la formal la informal;

- încredere în sine, puterea de a-şi păstra calmul în condiţii de stări emoţionale,

sau de stres, disponibilitatea de a se descurca în situaţii limită;

36

Page 37: Lucrare Terorism Mj

- capacitatea de a şti să negocieze sub presiunea timpului, iar, în situaţii dificile,

de a şti să câştige timp util, necesar primirii unor noi instrucţiuni şi luării unor decizii

eficiente;

- capacitatea de a se integra într-o echipă, de a fi un bun coleg şi colaborator

înzestrat cu talentul de a observa şi colabora cu alţii, având măiestria de a se înţelege cu

persoane situate la toate nivelurile;

- să fie înzestrat cu bun simţ, diplomat şi convingător, sincer şi perseverent,

calm, temperat, să aibă simţul oportunităţii şi al momentului;

- să fie ferm dar şi flexibil în analiza argumentelor partenerului;

- să ştie să se transpună în situaţia partenerului, să înţeleagă modul de gândire al

acestuia;

- să poată să se autocontroleze în permanenţă, să fie abil atunci când este pus în

situaţii de ambiguitate;

Pregătirea negocierilor presupune, pe lângă cele anterior menţionate şi o serie de

tehnici şi procedee, care sunt de regulă deosebit de utile acestea intrând de regulă în ceea

ce se defineşte ca protonegociere.

Protonegocierea este o etapă sau mai bine zis componenta distinctă a negocierii

care trebuie să funcţioneze pe parcursul tuturor celorlalte etape. Prin protonegociere, aşa

cum s-a menţionat, se realizează diferite acţiuni menite să creeze şi să întreţină un climat

promoţional, favorabil negocierii. Aceste acţiuni trebuie să înceapă încă din faza pregătirii

negocierii.

Astfel de acţiuni organizate pe teme specializate, au printre altele rolul de a

permite acumularea de informaţii brute, informaţii ce ulterior vor fi selecţionate şi

prelucrate de specialişti în scopul folosirii lor în negocieri.

Conferinţele, la rândul lor, au o anumită semnificaţie în prenegociere şi chiar în

timpul tratativelor, ele având rol de instrument de pregătire cât şi de protonegociere. Ele

au atât rolul de sursă de informaţii, cât şi de promovare a unor idei favorabile pentru

partenerii de afaceri care le iniţiază.

Mijloacele tradiţionale de publicitate: presă, radio, televiziune etc. sunt, de

asemenea, acţiuni promoţionale în vederea pregătirii climatului favorabil desfăşurării

tratativelor, contribuind deci la pregătirea acestora.

Pregătirea negocierii presupune întocmirea unor documente în care se stipulează

elementele concrete necesare în tratative, cum ar fi: planul de negociere, diferitele dosare

tehnico-economice, agenda de desfăşurare a întâlnirilor.

37

Page 38: Lucrare Terorism Mj

Planificarea sau programarea este o cerinţă frecvent întâlnită în pregătirea

negocierilor contemporane şi ca atare, informaţiile culese sunt prelucrate, analizate şi pe

această bază se trece la elaborarea unui plan sau a unui program de negociere.

Acest plan conduce la creşterea şanselor de succes, prezentând următoarele

avantaje:

- în primul rând, planul va permite concretizarea corectă a obiectivelor proprii,

iar pe parcursul negocierilor devine posibil să se urmărească devierile de la gândirea

originală şi reorientarea în structura acesteia pentru rundele următoare de tratative;

- în al doilea rând, negocierea pe echipe presupune ca întregul grup să urmeze

planul elaborat armonizându-şi astfel poziţiile astfel încât să nu apară fisuri datorate unor

divergenţe ce pot fi speculate de adversari;

- în al treilea rând, scrierea gândurilor pe hârtie permite sintetizarea

problematicii şi evitarea unor contradicţii în exprimare.

Planul de negociere trebuie să conţină, în principiu, următoarele elemente:

definirea scopului negocierii şi susţinerea acestuia, ca urmare a concluziilor obţinute prin

studiu şi prospectare; obiectivele minimale şi maximale ale negocierii; modul şi poziţiile

de tratare desfăşurate pe momente de interes reciproc şi, de asemenea, pe momente de

divergenţă a acestora; posibilităţile iniţiale, variante de ofertă în negociere; variante de

formulări, argumente, contraargumente; posibilităţile de compromis; resposabilităţi şi

limite ale echipei de negociere în totalitate şi individual; stabilirea limitelor proprii;

pregătirea raţionamentului.

Pregătirea negocierii presupune existenţa unor dosare cu documentaţii necesare

tratativelor. Evident, conţinutul, forma şi volumul acestor materiale documentare depind

de natura afacerii de negociat, de sursele de informaţii folosite pentru constituirea lor, de

scopurile urmărite şi nu în ultimul rând ca importanţă, de competenţa celor care le

întocmesc.

Informaţiile sunt selecţionate, prelucrate, sistematizate şi completate cu calcule de

analiză şi transpuse în următoarele dosare: dosarul cu specificaţia tehnică; cel cu

specificaţia comercială; cel cu situaţia conjuncturală a pieţei; dosarul privind concurenţa

pe piaţă; cel cu resursele de finanţare. Se vor elabora şi: agenda de lucru, calendarul

negocierii şi se va întocmi bugetul negocierii.

Dosarul tehnic reprezintă o componentă deosebit de importantă pentru

fundamentarea afacerilor economice, ca atare şi pentru negocieri. Dosarul privind

concurenţa trebuie să cuprindă elemente tehno-economice semnificative ale concurenţei

38

Page 39: Lucrare Terorism Mj

pentru a putea să ne stabilim o poziţie proprie. Informaţiile despre concurenţi au devenit

deosebit de necesare şi importante, dacă avem în vedere că, pe un mare segment al pieţei

mondiale, oferta depăşeşte cu regularitate cererea de mărfuri.

Pregătirea negocierii se înscrie deci ca o etapă necesară care contribuie la

performanţe ridicate în tratative. Eşecurile în negocieri, datorate unei slabe pregătiri a

acestora, unor gafe de comportament şi comunicare, mai ales când sunt repetate la scurte

perioade de timp, pe lângă efectele economice imediate, pot avea urmări nefavorabile de

durată asupra prestigiului firmei, a căror înlăturare necesită eforturi materiale mult mai

mari decât cele care sunt necesare printr-o pregătire corectă a fiecărei negocieri.

NEGOCIEREA IN ORGANIZAŢIA MILITARA

Comunicarea umana este de tip tranzactional, prin care oamenii transfera energii,

emotii, sentimente si schimba semnificatii. Ea are intotdeauna un scop, acela de a-l face pe

interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anumit fel.

In sens larg negocierea apare ca o forma concentrata si interactiva de

comunicare interumana in care doua sau mai multe parti aflate in dezacord urmaresc sa

ajunga la o intelegere care rezolva o problema comuna. Intelegerea partilor poate fi un

simplu acord verbal, consolidat printr-o strangere de mana, poate fi un consens tacit, o

minuta, o scrisoare de intentie sau un protocol, redactate in graba, poate fi o conventie sau

un contract, redactate cu respectarea unor proceduri si uzante comune, dar mai poate

insemna un armistitiu, un pact sau un tratat international, redactate cu respectarea unor

proceduri si uzante speciale.

Prin negociere intelegem orice forma de confruntare nearmata prin care

doua sau mai multe parti cu interese si pozitii contradictorii, dar complementare, urmaresc

sa ajunga la un angajament reciproc avantajos ai carui termeni nu sunt cunoscuti de la

inceput.

In aceasta confruntare in mod principial si loial sunt aduse argumente si probe,

sunt formulate pretentii si obiectii, sunt facute concesii si compromisuri pentru a evita atat

ruperea relatiilor cat si conflictul armat.

Negocierea permite crearea, mentinerea sau dezvoltarea unei relatii interumane sau

sociale, in general, ca si a unei relatii de afaceri, de munca sau diplomatice in particular.

Negocierile nu urmaresc totdeauna, cu necesitate, rezultate manifestate in directia unei

intelegeri.

39

Page 40: Lucrare Terorism Mj

Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea

contactului, castigarea de timp, impiedicarea deteriorarii situatiei in conflict. In afara de

acestea, intalnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente

in situatii de criza.

Consideram că toate formele de negocieri, indiferent de gradul lor de explicitate, au ca

nota comuna – comunicarea.

Absenta comunicarii poate fi considerata ca un semn alarmant al imposibilitatii de

desfasurare a negocierii, dupa cum prezenta sa este un indiciu al sanselor ca negocierea sa

se produca. In acelasi timp trebuie sa acordam suficienta grija climatului de discretie si de

constructie graduala temeinica.

In procesul negocierilor, pozitia negociatorului reprezinta o valoare subiectiva, in chip

substantial importanta. In domeniul militar valoarea subiectiva a negociatorului joaca un

rol capital.

In domeniul militar exista un ritm propriu al negocierilor. Tratatele, intelegerile,

aliantele, stabilirea conditiilor de participare la activitati militare multinationale nu se

desfasoara la voia intamplarii. De aceea o calitate specifica a negociatorului militar este

simtul oportunitatii sau al momentului. Neconcordanta dintre ritmul negocierilor si acela

al evenimentelor poate duce la esec. Unele negocieri sunt lente fiindca asa cere procesul

de maturizare a conditiilor de reusita. Nu numai momentul deschiderii negocierilor si al

inceperii fiecarei fraze reclama o pricepere si o experienta deosebita din partea

negociatorului militar, dar si ritmul in care ei introduc si gradeaza pana la faza finala

argumentele sau construiesc treptat schema evolutiei.

Negociatorul este pus in situatia de a face rapid insumari de fapte, argumente si elemente

fundamentale si de a fi obligat sa integreze cu aceeasi rapiditate, in cursul discutiilor, parti

fragmentare de date si informatii. El trebuie sa cunoasca problema asupra careia se poarta

discutia si pentru aceasta este nevoie de ani multi de pregatire pentru cunoasterea profunda

a fenomenului militar in general si a problemelor de aliante, tratate, tehnica militara, etc.

In concluzie, insumand aceste calitati, negociatorul militar poate sa ajunga la ceea ce

este esential in tehnica negocierilor, la capacitatea de a manui si valorifica strategiile partii

sale, astfel incat sa obtina maximum de beneficiu.

Luarea de ostatici este cea mai rentabila metoda de şantajare pentru atingerea scopurilor.

Cei care au rolul de a negocia viata ostaticilor au o responsabilitate impresionanta ţinând

cont de situaţia limita.

40

Page 41: Lucrare Terorism Mj

Aspectele definitorii ale negocierii

Negocierea reprezinta procesul prin care doua sau mai multe parti între care exista

interdependenta dar si divergente opteaza în mod voluntar pentru conlucrare în vederea

ajungerii la un acord reciproc avantajos.

1.1.1 Partile angajate în negociere

Partile la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere.În functie de

numarul partilor, negocierea poate fi:

bilaterala, când se desfasoara între doua parti, fie negociatori individuali, fie

echipe de negociere.

multilaterala –sau în grup – când sunt mai mult de doua parti distincte care

participa la negociere.

O negociere în grup este urmatoarea: sefii mai multor departamente din cadrulorganizatiei

stabilesc cum sa-si repartizeze spatiul într-un nou sediu astfel ca solutia gasita sa

corespunda exigentelor fiecaruia.

PRINCIPII DE BAZĂ ALE NEGOCIERII

Atâta timp cât negocierea este purtată cu participarea conştientă şi deliberată a

părţilor care caută împreună o soluţie la o problemă comună, abordarea implică o anumită

etică şi principialitate.

Avantajul reciproc

În principiu, în cadrul negocierilor, fiecare dintre părţi îşi ajustează pretenţiile şi

revizuieşte obiectivele iniţiale. Astfel, în una sau mai multe runde succesive, se

construieşte acordul final, care reprezintă un compromis satisfăcător pentru toate părţile:

negocierea funcţionează, deci, după principiul avantajului reciproc.

Conform acestui principiu, acordul este bun atunci când toate părţile negociatoare

au ceva de câştigat şi nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obţine victoria, fără ca nimeni

să fie înfrânt. Important este faptul că, atunci, când toate părţile câştigă, toate susţin soluţia

aleasă şi respectă acordul încheiat.

Principiul avantajul reciproc (WIN-WIN) nu exclude, însă, faptul că avantajele

obţinute de una dintre părţi să fie mai mari sau mai mici decât avantajele obţinute de

cealaltă sau celelalte părţi aflate în negocieri.

41

Page 42: Lucrare Terorism Mj

Do ut des

În psihologia comunicării, se vorbeşte de o aşa-numită Lege psihologică a

reciprocităţii, lege conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimţi

automat dorinţa de a-i da sau, respectiv, de a-i lua altceva în schimb6.

Chiar dacă nu dăm ceva în schimb, în mod efectiv, rămânem oricum cu sentimentul

că suntem datori, că ar trebui să dăm.

Urmare a acţiunii subtile a acestei legi psihologice, orice formă de negociere este

guvernată de principiul acţiunilor compensatorii. Consecinţa este reciprocitatea

concesiilor, a obiecţiilor, a ameninţărilor, a represaliilor etc. Expresiile latineşti ale acestui

principiu sunt: „Do ut des” şi „Facio ut facio”. În româneşte principiul poate fi regăsi în

expresii de genul: „Dau dacă dai”, „Fac dacă faci”, „Dau ca să dai”, „Fac ca să faci”,

„Dacă mai dai tu mai las şi eu” sau „Dacă faci concesii, voi face şi eu”, „Dacă ridici

pretenţii, voi ridica şi eu” etc.

Moralitatea şi legalitatea

Legea este lege şi cei mai mulţi o respectă şi dincolo de principii. Pentru a evita

neplăcerile, moralitatea înţelegerilor comerciale, acolo unde legea nu o apără, rămâne

adesea o chestiune de principiu, de deontologie.

Respectarea riguroasă a acestui principiu nu este cu adevărat posibilă. Controlul

eticii comunicării este relativ.

Aspectele juridice ale tranzacţiilor fac excepţie, dar şi din acest punct de vedere, în

negocierile internaţionale, părţile trebuie să convină din start asupra normelor de drept

comercial pe care le vor respecta.

Atunci când acestea diferă de la o ţară la alta, fiecare dintre părţi încearcă să rămână

sub incidenţa normelor juridice din ţara sa. Acest fapt poate genera situaţii conflictuale, ce

pot fi depăşite prin adoptarea normelor de drept comercial şi a uzanţelor internaţionale.

TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE

Analiza tipului de negociere în care ne angajăm este întotdeauna importantă.

A-l cunoaşte şi a-l evalua înseamnă, deja, a prevedea în linii mari comportamentul

pe care îl va adopta partenerul şi a pregăti propriul comportament, în întâmpinare. În acest

fel, riscul unei rupturi de a încheia un acord dezavantajos scade.

După cum sunt tratate în literatura de specialitate, se poate face distincţie între trei

tipuri fundamentale de negociere:

6 Bruno Medicina, Manipulaţi şi evitaţi să fiţi manipulaţi, Idei de afaceri, anii 1996 şi 1997, editor: Rentrop &Straton, Bucuresti

42

Page 43: Lucrare Terorism Mj

a) negociere distributivă (câştigător/perdant sau victorie/înfrângere)

b) negociere integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie)

c) negociere raţională (un tip de negociere care nu pune în cauză opoziţia părţilor

sau intereselor subiective ale acestora).

Negocierea distributivă este cea de tip ori/ori, care optează între victorie/înfrângere.

Este cea care corespunde unui joc cu sumă nulă şi ia forma unei tranzacţii în care nu este

posibil ca o parte să câştige fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută

partenerului vine îm dauna concedentului şi reciproc.

În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse şi

devine o confruntare de forţe, în care una din părţi trebuie să câştige. Orice concesie apare

ca un semn de slăbiciune. Orice atac reuşit apare ca un semn de putere. Obiectul negocierii

va fi un acord care nu va ţine seama de interesele partenerului şi care va fi cu atât mai bun

cu cât va lovi mai dur partea adversă.

Tacticile şi tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice

pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure şi tensionate.

Între tacticile uzuale, pot fi amintite:

polemica purtată prin contre permanente şi prin deviere sistematică de la

subiect;

atacul în forţă şi intimidarea;

manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor, ascunderea

intenţiilor, ascunderea adevărului şi pe culpabilizarea adversarului;

descalificarea prin rea-credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în

derizoriu.

Acest tip de negociere este posibil atunci când opoziţia de interese este puternică, iar

dezechilibrul de forţe este semnificativ.

Negocirea integrativă (victorie/victorie) este aceea în care sunt respectate aspiraţiile

şi interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul

reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii.

Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la soluţii mai bune, mai

durabile, părţile se simt mai bine, iar relaţiile dintre părţi se consolidează. Ambele câştigă

şi ambele susţin soluţia şi acordul încheiat. Negocierea interactivă creează, salvează şi

consolidează relaţiile interumane şi de afaceri pe termen lung. Ea determină pe fiecare

dintre părţile negociatoare să-şi modifice obiectivele şi să-şi ajusteze pretenţiile în sensul

rezolvării intereselor comune.

43

Page 44: Lucrare Terorism Mj

Această optică de negociere ocoleşte şi evită stările conflictuale. Climatul

negocierilor este caracterizat de încredere şi optimism, iar acordul, o dată obţinut, are toate

şansele să fie respectate.

Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai

scurte contra unor părţi imediate, spre exemplu).

Negocierea raţională este aceea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau să

obţină concesii, consimţăminte de pe poziţii de negociere subiective, ci încearcă să rezolve

litigii de fond de pe o poziţie obiectivă, alta decât poziţia uneia sau alteia dintre ele.

Pentru aceasta, trebuie definite clar interesele mutuale în cadrul unei transparenţe şi

sincerităţi totale, fără apelul la cea mai mică disimulare sau suspiciune.

Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu răspunsuri la

întrebări de genul: Ce nu merge? Unde se află răul? Cum se manifestă acesta? Care sunt

faptele care contravin situaţiei dorite.

Se continuă cu un diagnostic al situaţiei existente insistându-se asupra cauzelor care

împiedică rezolvarea problemelor. Apoi, se caută soluţiile teoretice şi se stabilesc de

comun acord măsurile prin care, cel puţin unele din acestea, pot fi puse în practică.

Algoritmul raţionalităţii înseamnă deci:

definirea problemelor;

diagnosticarea cauzelor;

căutarea soluţiilor.

Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de partener, să cunoască

sentimentele acestuia, motivaţiile şi preocupările sale.

Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective,

precum şi referinţele ştiinţifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la

oficiile unui arbitru neutru.

Evaluarea comparativă a acestor tipuri de negocieri este prezentată în Anexa nr.1.

7.4. MARJA DE NEGOCIERE

Orice început de negociere presupune definirea obiectivelor. Acestea ne oferă simţul

direcţiei, o definiţie a ceea ce plănuim să realizăm şi o senzaţie de împlinire, odată ce au

fost atinse.

În principiu, negociatorul se prezintă la masa tratativelor atunci când are deja în

minte trei poziţii de negociere, conştientizate mai mult sau mai puţin precis.

44

Page 45: Lucrare Terorism Mj

Poziţia declarată deschis (PD), numită şi poziţie de plecare. Această poziţie este

astfel formulată încât să-i asigure o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului.

Ca regulă generală, de exemplu într-o negociere comercială, vânzătorul va declara mai

mult, iar cumpărătorul mai puţin decât spera să obţină, fiecare în parte. Sfatul

negociatorilor experimentaţi este acela ca, atunci când cumperi, să începi de jos, iar atunci

când vinzi, să începi de sus.

Aproape întotdeauna are importanţă ordinea în care se fac declaraţiile. De regulă, cel

care declară primul este dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior.

Poziţia de ruptură (PR), numită şi poziţie limită minimală/maximală. Sub, sau după

caz, peste nivelul acesteia negociatorul nu mai este dispus să angajeze nici o discuţie.

Poziţia de ruptură nu este desconspirată de parteneri (adversar), dar fiecare dintre ei

trebuie să intuiască şi să evalueze cu grijă şi delicateţe poziţia secretă a celuilalt. Dincolo

de interesele strict tehnice şi financiare, orice declaraţie făcută în afara poziţiei de ruptură

a partenerului antrenează, de regulă, şi o anumită doză de orgoliu şi frustrare.

Poziţia obiectiv (PO), numită şi poziţie aşteptată. Este poziţia realistă la care se pot

întâlni şi echilibra pretenţiile contradictorii ale partenerilor (adversarilor). Aceasta

reprezintă ceea ce negociatorul speră că va putea obţine sau smulge de la partener, fără a

leza inacceptabil interesele acestuia.

Prin suprapunerea celor trei poziţii de negociere ale ambilor parteneri, va rezult

a o zonă în care ei se pot înţelege. Această zonă de acord posibil poartă numele de

marjă de negociere şi este delimitată de poziţia de ruptură ale părţilor negociatoare.

Cheia succesului o constituie estimarea corectă a poziţiei de ruptură.

FUNDAMENTE TEORETICE ALE NEGOCIERII. ANALIZA TRANZACŢIONALĂ

În cadrul fundamentelor teoretice ale negociatorilor menţionăm că, în stadiul

empiric, totul era bazat pe calităţile personale ale negociatorului.

Politologia prezintă fundamente multidisciplinare ale studiului negocierii. Este o

ştiinţă care sugerează adâncirea studiului prin folosirea metodelor la care sociologia

apelează astăzi. Este interesată de funcţionarea mecanismelor şi de elaborarea unui model

folosind mai ales instrumentul matematic.

Un fundament interesant îl reprezintă analiza tranzacţională.

Oamenii au nevoie să facă tranzacţii, adică să comunice unii cu alţii. Cuvântul

tranzacţie presupune un schimb de stimul-răspuns, în sens „dus-întors” şi, totodată, un

schimb în sens contractual: „eu dau dacă şi tu dai” şi „fac pentru ca şi tu să faci”.

45

Page 46: Lucrare Terorism Mj

Tranzacţia este unitatea de bază a relaţiilor umane. După cele arătate, înţelegem că,

atunci când două persoane se află împreună, avem de-a face cu 6 stări ale eului, câte 3 de

fiecare interlocutor. Cum stările eului (Eric Berne: Părinte, Adult şi Copil) diferă atât între

ele, cât şi de la o persoană la alta, ar fi important să ştim care stări ale eului sunt acţionate,

la fiecare dintre parteneri, atunci când ei îşi spun ceva anume. Orice tranzacţie trebuie

privită ca o relaţie între cele două stări ale eului la care sunt branşaţi, în respectivul

moment, cei doi interlocutori.

O relaţie interumană reprezintă un lanţ de tranzacţii, în care stările eului

interlocutorilor se succed şi se resping ca şi polii unui magnet. Practic se poate face

distincţie între câteva tipuri de tranzacţii uzuale: simplă, paralelă, încrucişată, unghiulară şi

dublă. Fără a încerca o analiză a fiecărui tip în parte, vom concluziona câteva reguli ale

comunicării, astfel:

- atâta timp cât tranzacţiile rămân paralele (complementare),

comunicarea poate continua nestingherit, indefinit de mult;

- când o tranzacţie este încrucişată, rezultă o ruptură a comunicării

care impune, cu necesitate, ca unul dintre parteneri – sau amândoi partenerii – să-

şi schimbe starea eului, pentru restaurarea comunicării fluente, complementare;

- comportamentul care rezultă dintr-o tranzacţie dublă este determinat

la nivelul psihologic al comunicării şi nu la nivelul social al acesteia.

În concluzie, analiza distinctă a fiecărei tranzacţii, dintr-un şir oricât de lung, se

numeşte analiza tranzacţională.

TACTICI, TEHNICI, SCHEME ŞI TRUCURI DE NEGOCIERE

În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că, în orice formă de

interacţiune umană, este pusă în joc o anumită strategie şi tactică. Orice formă de

negociere implică o confruntare de voinţe, sentimente şi interese.

Considerăm că principiul fundamental în negociere este folosirea de tactici, tehnici

în măsură de a stăpâni interacţiunea voinţelor care se înfruntă la masa tratativelor şi nu le

lasă să treacă la conflict deschis.

În acelaşi timp, a stăpâni interacţiunea voinţelor implicate în negociere înseamnă a

nu cădea pradă unor reacţii spontane, fără o determinare logică şi raţională. Deseori se

întâmplă ca o acţiune spontană, o reacţie impulsivă a adversarului să ducă la „alegerea”

tacticii de negociere. Asta înseamnă cu totul altceva decât o linie de acţiune raţională.

46

Page 47: Lucrare Terorism Mj

Tactica premeditată poate fi o tehnică de comunicare eficace, o capcană retorică sau

un truc psihologic. Ea ne ajută să păstrăm controlul, să preluăm iniţiativa.

Tactica lui DA…DAR

Este genul de tactică care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu

costă nimic. Diplomaţii nu spun niciodată NU. Ca şi negociatorii buni din toată lumea, ei

au învăţat acest lucru de la asiatici. Prezintă riscul de a ofensa partenerul şi de a bloca

discuţia. „NU” irită şi înverşunează. Este lipsit de delicateţe. Oamenii cu tact îl evită cu

multă grijă. Exprimată simplu, clar şi fără echivoc , negaţia „NU” rămâne fără variante de

opţiune ulterioară. Nu lasă loc de întors. Rupe negocierea. În schimb, o formulare de genul

„DA…DAR” poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând şi alte două variante de

opţiune.

Ea are trei nuanţe posibile: una care înseamnă „DA”, una care înseamnă „poate” şi

încă una care înseamnă chiar „NU”. Oricând se poate continua pe varianta dorită.

Secretul lui „da…dar” este acela că permite formularea opiniei proprii ca pe o

continuare a ceea ce a spus partenerul şi nu ca pe o contrazicere directă a opiniei acestuia.

Tactica falsei oferte

Pe scurt, se poate caracteriza ca „un truc de negociere cu… puţin teatru”.

Negocierea preţului este mai întotdeauna un joc cu sumă nulă, în care unul nu poate

câştiga fără ca celălalt să piardă. Pe cât posibil, adversarii se manipulează între ei, măcar

până la limita loialităţii şi moralităţii.

Una dintre tacticile oarecum neloiale, întâlnită rar în manuale şi des în practică, este

acela în care cumpărătorul face vânzătorului o ofertă de preţ atrăgătoare pentru a elimina

concurenţa şi a-l motiva în derularea tranzacţiei . Odată ce a obţinut acest lucru, el găseşte

un motiv pentru a-şi modifica oferta iniţială. Apoi începe „târguiala” prin care convinge

vânzătorul să accepte noua ofertă, de regulă mult mai moderată. Pe cât posibil, vânzătorul

este pus în situaţia să nu prea mai aibă de ales.

Tactica stresării şi tracasării

Într-un cuvânt slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului.

Ca excepţie şi cât mai rar posibil, atunci când negociem cu un adversar dificil,

neprincipial şi dezagreabil, dispus să se angajeze inutil în tratative dure şi prelungite, se

recomandă folosirea unor tertipuri şi tactici de stresare şi tracasare. În cadrul acestora se

recomandă o contraaglomeraţie insistentă şi vicioasă.

47

Page 48: Lucrare Terorism Mj

Pot fi folosite fel de fel de manevre laterale, care, deşi nu sunt, în mod direct,

ofensatoare şi umilitoare, au rolul de a sâcâi şi deranja adversarul, punându-l în situaţia de

a grăbi finalul negocierilor.

Adversarul poate fi purtat insistent prin halele de fabricaţie şi depozitele firmei.

Poate fi cazat într-o încăpere expusă unor zgomote infernale care să-l împiedice să

doarmă. La masa tratativelor, poate fi aşezat cu ochii în soare sau o altă sursă de lumină

iritantă. Poate fi aşezat cu spatele la o uşă care scârţâie şi pe care cineva o închide şi o

deschide insistent, ca din întâmplare.

Poate fi aşezat în apropierea unei surse puternice de căldură (se folosesc şi surse

direcţionale de căldură radiantă) sau într-un curent de aer umed şi rece.

Poate fi invitat la o masă la care i se oferă, cu multă generozitate, exact ceea ce nu-i

place sau nu poate mânca. Se pot oferi băuturi tari peste limita rezistenţei sale psihice.

Când relaţia pe termen lung nu ne interesează şi ne propunem folosirea unor astfel

de mijloace de presiune, trebuie să facem acest lucru sub masca celei mai desăvârşite

nevinovăţii şi amabilităţi, cerându-ne scuze şi prefăcându-ne victime alături de adversar.

Tactica mituiri

Apreciem că este o tactică total neloială care se bazează pe slăbirea rezistenţei

psihologice a adversarului pus în situaţia să accepte daruri mai mici sau mai mari.

Deşi rar întâlnită în manuale, fie că cerem, fie că nu şi oricât am condamna-o de

(ne)sincer, această tactică este posibilă, în practica negocierilor, oriunde în lume. Tactica

mituirii este favorizată atunci când negocierile sunt purtate prin intermediari insuficient

motivaţi de pe partea pe care o reprezintă.

Desigur, există o diferenţă majoră între protocol şi cadou, pe de o parte, şi mită, pe

de altă parte. Există însă şi asemănări majore. Rolul protocolului şi cadoului oferit

clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică şi un

comportament favorabil celui care oferă. În afaceri, funcţia cadoului şi protocolului este

una pragmatică şi nu una filantropică. Micile atenţii plasate pe masa tratativelor (pixuri,

calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut

fireşti şi au rolul de a crea o ambianţă favorabilă negocierilor.

Uzanţele diplomatice ale unor state limitează protocolul şi atenţia la cel mult un

prânz (sau dineu) acceptat pe cheltuiala gazdei.

Adevărata mituire începe de la pragul valoric peste care „atenţia” reîncepe să fie

acceptată. Pragul depinde de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia, şi gradul de risc la

48

Page 49: Lucrare Terorism Mj

care se pretează negociatorul. Din acest punct de vedere, prudenţa poate lua în considerare

şi faptul că orice negociator are preţul lui. Nu se va compromite pentru mai puţin decât

acest preţ.

Relaţiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar

favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică şi

strategică.

Legea rămâne neputincioasă atâta timp cât dai sau primeşti într-un cadru

confidenţial.

Tactica presiunii timpului

Această tactică se bazează pe ideea simplă după care, mai întotdeauna, există un

program de negocieri şi o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi

organizate şi manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării

timpului alocat procesului de negociere.

În acest scop, se pot folosi orice tertipuri şi manevre de tergiversare, ocolire

amânare. Spre sfârşitul negocierilor, de obicei, lucrurile încep să se precipite. Unul dintre

partenerii de discuţie trebuie să prindă avionul sau trenul, o grevă este pe cale să

izbucnească etc.

În atare condiţii, ritmul negocierilor trebuie grăbit şi adversarul poate comite uşor

erori.

Una din manevrele simple, dar eficace pentru întârzierea finalului, este recapitularea

şi desprinderea de concluzii intermediare.

Alte manevre de tergiversare pot fi bazate pe invocarea lipsei unor documente, pe

starea sănătăţii cuiva, plecarea în concediu, pe nevoia de deplasări urgente etc.

Tactica „feliei de salam”

Numită şi tehnica „paşilor mici” sau tactica „salami”, aceasta se bazează pe ideea

simplă că este mai uşor a obţine salamul feliuţă cu feliuţă decât tot deodată. Când cerem

prea mult, prea repede, adversarul poate fi copleşit pentru moment şi are tendinţa de a se

împotrivi. I se pare mult mai uşor să răspundă printr-un refuz. Pentru el devine tot mai

dificil să continue jocul, sub stare de presiune. În schimb, prin obţinerea de avantaje

parţiale repetate, cu un consum mai mare de timp şi răbdare, se poate ajunge mai uşor la o

victorie totală, în final. Succesele mărunte pot trece neobservate, dar se pot cumula mai

49

Page 50: Lucrare Terorism Mj

multe succese mici şi fără răsunet, pentru consolidarea poziţiei şi obţinerea marilor

realizări. Nu trebuie să ne aflăm în posesia întregului salam ca să ne înfruptăm din el.

Tactica „pas cu pas” este tocmai opusul înţelegerilor făcute „cu banii jos”.

Tactica alternării negociatorilor

Ideea de bază este că, atunci când partenerul schimbă negociatorul, eşti nevoit să iei

totul de la capăt.

O primă versiune a acestei tactici face ca şeful echipei de negociere să pară cu

adevărat blând şi rezonabil, dar cu totul neputincios în faţa presiunilor făcute de

specialiştii din echipa sa. În mod deliberat şi îndelung premeditat şi simulat, restul

oamenilor de echipă sunt duri, încăpăţânaţi şi, aparent, iresponsabili.

Pe parcursul procesului de negociere sunt introduşi, pe rând, ingineri, merceologi,

jurişti, contabili etc. care afişează o poziţie dură şi intransigentă . În acest fel, ei creează o

presiune psihologică faţă de care partenerul preferă să lucreze doar cu şeful echipei şi să

accepte propunerile mai rezonabile ale acestuia.

El, chipurile, nu este de acord întru totul cu coechipierii săi, dar nici nu poate trece

prea mult peste ei.

O a doua versiune constă în schimbarea efectivă a negociatorului. Asta înseamnă că,

pe parcursul negocierilor, tocmai atunci când te aştepţi mai puţin , partea adversă

înlocuieşte negociatorul. Poate fi o lovitură dură, căreia i se face faţă cu dificultate, pentru

că este mai puţin plăcut să iei totul de la capăt. Noul negociator are posibilitatea să invoce

noi argumente, să revoce unele din înţelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din

înţelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din concesiile acordate de predecesorul

său. Noul negociator este, de regulă, omul de vârf, care te ia de odihnit când predecesorul

său te-a extenuat deja. Totuşi, nu trebuie să te pierzi cu firea. Este bine să nu te oboseşti

repetând vechile argumente şi să-ţi modifici atitudinea dacă partenerul o face. În

diplomaţie, tactica dă rezultate excelente.

50

Page 51: Lucrare Terorism Mj

MODELUL EFABIL

Un lider ce posedă carismă - arată Gustave le Bon - poate face ca masele să

acţioneze hipnotic - inconştientul sintal determină individul să ignore raţiunea

propriului Eu în favoarea şi sub tutela comportamentului meta-personal. Mulţimea este

alcătuită din mai mulţi indivizi care îşi pierd sau ratează în mare obiectul conştiinţei

de sine. Membrii unei astfel de comunităţi se supun Legii Unităţii Mentale a mulţimilor,

care spune că toţi indivizii din grup au tendinţa de a-şi ignora propriile sisteme de

valori şi încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv. Între

membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor - Legea Pantasării.

Grupul gestionează un sentiment de siguranţă la care individul accede inaleatoriu.

Masele sunt impulsive, versatile şi iritabile. Prin urmare ele pot trece de la o stare sau

emoţie la una antagonică într-o penurie explicativă foarte pertinentă pentru aceasta.

Deoarece sunt impulsive se poate motiva şi atitudinea lor profund non-rascibilă.

Masele sunt foarte credule - sentimentele pot fi uşor induse. Faptele reale sunt permutate

cu halucinaţii şi reprezentări ecto-veridice şi care tind să se se pună în acord şi esenţă

cu sistemul grupului. Violenţa unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori

agabaritică din cauza lacunei de responsabilitate la nivel individual. Grupul este intolerant,

autoritar şi de cele mai multe ori conservator în convingerile sale. Moralitatea este şi ea -

în asemenea circumstanţe - decrementată. Mulţimile sunt capabile să facă

însă şi acte de sacrificiu, mai mari decât cele pe care le-ar putea realiza un individ izolat

dar aceste exerciţii de Ethos nu sunt vectorul unui proces evaluativ personal, ci al

impulsivităţii / sentimentului de siguranţă pe care îl remite under-liminal grupul.

Teoria instaurată pe relaţia Stimul - Contagiune Mentală aduce în atenţie

liderul care trebuie să hipnotizeze masele pentru ca acestea să ajungă automat

la Fereastra conştiinţei colective unde fiecare poate cădea de la înălţimea

aşteptărilor într-un anonimat sinergic - Sindromul lui Elpenor. Individul şi

persoana lui nu mai se reprezintă în aceeaşi identitate. Subiectul îşi catapultează

autoritatea Supra-Eu-ului în imaginea de Sine a liderului.

Atunci când masele au puterea intervine haosul din cauza entropiei de sistem

pe care ele însele sunt clădite. Criteriul scopului unic nu e complet şi deci se enunţă infirm

pentru definiţia dată. Sintal oamenii sunt mai degrabă convocaţi decât uniţi prin modul

comun de-a specula realizarea unor interese adesea antagonice - instigatorii / naivii.

51

Page 52: Lucrare Terorism Mj

Mecanismul influenţei de grup bazat pe sugestie şi-a găsit fundamentarea în

psihologia Stimul - Răspuns.

Conformismul e generat de presiunile normative de grup ce produc influenţă

publică dar nu şi o schimbare privată a atitudinii.

Taumaturgia normelor de grup - observă Sherif - califică existenţa socială.

Influenţa socială este percutată - constată Kiesler - la nivel manifest iar

persuasiunea determină influenţa privată.

Liderul - în concepţia lui Freud - reprezintă pentru fiecare idealul Eu-lui ce

capătă astfel o identitate unică şi irevocabilă la nivel sintal - indivizii se identifică

unii cu alţii prin raportare coezivă la Idem-Magister.

Majorităţile - crede Moscovici - obţin în general influenţă manifestă sau

superficială în vreme ce minorităţile generează prevalent efecte profunde sau

latente.

În procesul de schimbare a atitudinii, cei inteligenţi pot înţelege mesajul şi ca atare

pot fi influenţi. Persoanele-n cauză ţin la propriile opinii găsind facil argumente

şi-n general sunt predispuse să respingă mesajele emise de sursa de influenţă. Indivizii

puţin inteligenţi pot fi lesne influenţaţi din cauza capacităţii reduse de a-şi apăra

punctul de vedere dar nivelul anemic de comprehensiune - paradoxal - explică

magistral - ineficienţa mesajului. Cumulate aceste procese pot crea / gestiona impresia

că indivizi cu niveluri diferite de inteligenţă îşi schimbă atitudinile izonim.

Deşi teoriile asociaţioniste - remarcă Bandura - dau seama în mod

adecvat de iterarea propriului comportament de către imitator, ele nu pot explica

mecanismele psihologice ce guvernează emergenţa noilor răspunsuri generate de

relaţia dintre model şi observator.

Imitaţia ca şi condiţionare operantă - observă Dollard - poate fi controlată prin

întărire selectivă. Observatorii devin condiţionaţi la comportamentul modelelor mai

degrabă decât la indicii din mediu la care răspund modelele. Aceşti indici sociali

constituie esenţa imitaţiei fiind indispensabili în procesul de învăţare.

Condiţiile anumitor răspunsuri ale modelului - arată Scherman - generalizează

comportamentul imitativ (stimulii sunt similari în raport cu cel original), iar ranforsarea

actelor conduitale poate avea drept consecinţă indirectă similaritatea de-a răspunde mai

degrabă decât imitarea unei performanţe specifice.

Reacţiile modelelor sunt speculate din raţiuni ce privesc facilitarea învăţării unor

comportamente sociale. Primatele dar şi alte mamifere pot achiziţiona comportamente

52

Page 53: Lucrare Terorism Mj

dacă li se oferă modele. Răspunsurile imitative se generalizează la situaţii noi când

modelul este absent. Decalajul dintre faza de expunere şi faza de performanţă are o

importanţă capitală.

Concepţia behavioristă este combătută - prin teoria lui Bandura - de vreme ce

imitaţia pare să excludă întărirea - cea mai mare parte a proceselor de imitare

se produce fără intervenţia vreunei recompensări.

Noul concept de Vicariant impus de Lewis se descoperă în proximitatea celui

de Empatie vehiculat de Mowrer - datorită asocierii repetate între răspunsurile

modelului şi întăririle pozitive, comportamentul modelului devine chiar el întăritor

adjutant.

Instigarea vicariantă - empatia / invidia / sadismul atestă - pentru Berger - gradul

în care parametrii comportamentului modelului par să se substituie parametrilor

comportamentului observatorului. Eficienţa ranforsării prin strategia vicariantă a

primit confirmarea empirică - minorii martori la întărirea pozitivă a modelului agresiv

au arătat mai multă ostilitate decât cei care asistaseră la pedepsirea modelului.

Atunci când un model e pedepsit în prezenţa unui observator acesta din urmă

achiziţionează un răspuns emoţional condiţionat chiar dacă el nu a fost ţinta directă

a stimulării inhedonice impuse modelului.

Întăririle administrate modelului influenţează - crede Bandura - performanţa

observatorului fără a influenţa însă şi achiziţia răspunsurilor acordate. Codarea

simbolică a activităţilor modelului ameliorează / califică imitaţia. Rezultatul codării nu

ajută actualizarea / imitaţia comportamentală dacă individul uită criptemul.

Contrazicând teoria behavioristă admitem că în timpul desfăşurării conduitei

imitative răspunsurile modelului sunt integrate la nivelul central şi nu la cel

periferic.

Modelul de gândire şi de acţiune explică de ce subiectul e capabil să răspundă

la noii stimuli într-o manieră consistentă cu dispoziţiile inferate ale modelului chiar

dacă el nu văzuse regentul replicând la aceşti stimuli.

Impactul întăririi vicariante deoarece rămâne constant în prezenţa sau absenţa

conjugării lui cu ranforsarea directă arată importanţa expunerii la modele.

Concepţia lui Piaget - judecata morală e determinată de vârsta biologică şi

nu social - e depăşită pentru că judecăţile morale ale unui copil pot fi modificate

prin imitarea unui adult.

53

Page 54: Lucrare Terorism Mj

Dezvoltarea rolurilor de sex e prevalent un fenomen psiho-social. Imitarea

unui model impasibil în relaţia cu obiectul potenţial anxiogen raportat / deferit la

sentimentele observatorului se dovedeşte mai eficientă faţă de contactul direct cu

acest obiect. O dată ce comportamentul de abordare a fost restaurat prin modelare,

menţinerea şi generalizarea lui pot fi controlate eficient prin întăriri aplicate de

astă-dată direct subiectului.

Învăţarea imitării modelelor competente - constată Rossenbaum - se produce

mai repede decât învăţarea imitării modelelor incompetente.

Emulaţia - după O`Connell - inhibă imitaţia. Similaritatea dintre observator

şi model facilitează imitaţia după cum similaritatea dintre sursă şi ţintă - arată

Zander - ameliorează influenţa.

Phillips infirmă teoria lui Durkheim ce susţinea că imitaţia nu afectează

semnificativ actele sociale şi - implicit - sinuciderea. Monroe şi-a curmat viaţa la

6 august 1962. Gestul ei a cauzat atrocizarea rating-ului sinuciderilor cu peste 8 %.

Cu cât sinuciderea personalităţii a fost mai în amănunt relatată cu atât consecinţele

au fost mai devastatoare.

Efectul Werther - accidentele de automobil petrecute în zilele

de după sinuciderea mediatizată pe prima pagină a ziarelor se soldează prevalent

cu morţi şi nu cu răniţi. Atunci când presa a relatat despre sinuciderea unei

persoane senescente victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de aceeaşi

etate şi invers - când mass-media a relatat despre sinuciderea unei persoane tinere

victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de vârstă similară. Sinuciderile

faimoase precedate de crime au declanşat prin imitaţie acelaşi gen

de acte.

Genul de relatare a unui episod agresiv ce dispune de toate şansele să

declanşeze agresivitate din partea destinatarului mesajului - după Phillips - este

acela în care agresivitatea apare ca recompensată / excitantă / reală / justificată.

Cele mai mediatizate Meet-uri pugilistice au determinat - în primele 240 de ore -

cele mai spectaculoase creşteri ale numărului de crime. Atunci când învinsul a fost un

negru a crescut semnificativ rata omuciderilor având ca victime negri. Din contră -

dacă învinsul era alb atunci albii reprezentau majoritatea noilor victime.

54

Page 55: Lucrare Terorism Mj

Durkheim deşi ori tocmai fiind contrazis a fost de fapt şi confirmat de

vreme ce rata sinuciderilor variază invers proporţional cu gradul de integrare

socială.

Impulsurile se transmit în creier cu mai mult de 400 km / h, dând viaţă

unei energii electrice suficiente pentru a aprinde un bec de 40 W. Prin Experimentul

Auschwitz naziştii au fluorizat izocron şi excesiv apa potabilă

livrată deţinuţilor pentru a sabota Rating-ul sinaptic.

Modelul care iniţial dezvoltă relaţia cu obiectul - anxiogen pentru observator

- în termeni de iminentă evitare adaptându-se ezitant situaţiei favorizează - după

exegeza Meichenbaum - imitaţia.

Chiar dacă modelul iterează comportamentul reprimat de subiect, sancţiunile

sociale aplicate prim-actantului menţin inhibiţiile subiectului generate de grup

/ acţiunea normei autorităţii. Inhibiţiile ipsogene nu sunt inevitabil auto-impuse

conştient. Ele sunt remise de Super_Ego. Conflictul prezent atât în conformism cât

şi-n contagiune nu apropie formele de influenţă amintite ci - din contră - le separă.

Conformismul arată cum individul nu trăieşte conflictul decât după ce ia doza de

cunoştinţă administrată în opinia celorlalţi. Contagiunea - dimpotrivă - implică pe

celălalt sau modelul în rezolvarea conflictului interior ce apare înaintea observării

de către subiect a unui model decompensator. Agresivitatea - variabilă dependentă

naturală pentru cercetările asupra contagiunii - e unul dintre comportamentele

pe care individul şi le reprimă indiferent de contextul social. Subiecţii contagiaţi

nu ţin seama de reacţia ţintei la agresiunea modelului.

Contagiunea depinde infim de ceea ce face ţinta agresivităţii după ce-a

provocat subiecţilor conflictul Abordare-Evitare.

Contagiunea isterică - arată Kerckoff -se declanşează din cauză că subiecţii

se află / descoperă în imposibilitatea de a-şi reduce inhibiţiile. Comportamentul modelului

nu-l dezinhibă pe subiect ci dimpotrivă îi amplifică tensiunea psihică deportată într-o

formă de reacţie patogenă. Contagiunea se traduce prin colportarea unei emoţii sau

forme de comportament de la un model către unul sau mai mulţi observatori în absenţa

oricărei intenţii de influenţare.

Impactul modelului percutează imitaţia pe când cel atribuit normei de grup

ţinteşte conformismul.

55

Page 56: Lucrare Terorism Mj

MODELUL HIPSOGEN

Psihologia socială şi conflictul prima dată apar în relaţie din raţiuni de

categorializare impuse de către Carlo Cattaneo la 1864.

S-a dovedit că violenţa nu e nativă ci apare în socializarea individului.

Civilizaţia - constata Kwame Nantambu - poate fi confiscată dar niciodată

adusă / impusă prin invazie şi cucerire.

Sclavia prin contingentul a 50 milioane de africani dispăruţi de-a lungul şi

de-a latul timpului e cea care a propulsat economic America.

E curios - doar la prima şi eventual următoarea vedere - cum fostele colonii

- independente - au fost luate prin surprindere de ceea ce au provocat - valul

emigraţiei orientat spre ţărmul geo-politic arondat chiar autorităţii imperialiste atât

de mult blamate.

Tarde a văzut psihologia socială explicată prin imitaţie - dinamică

non-conflictuală. Spre deosebire de Festinger pentru care dinamica influenţei

sociale se revendică în căutarea consensului şi-n raport cu teoria lui

Deutsch & Gerard unde principiul izonim rezidă-n dependenţa normativă

/ informaţională, Moscovici aşază la baza oricărei influenţe conflictul de vreme

ce raporturile dintre entităţile sociale - sursă şi ţintă - sunt mai importante

decât raporturile fiecăreia dintre acestea cu obiectul iar dinamicele

inter-individuale au o însemnătate mai mare decât cele intra-individuale.

Interacţiunea sursă-ţintă se caracterizează prin divergenţă şi antagonism.

Bogdanoff demonstrează faptul că membrii grupurilor cu subiecţi alogeni

etalează o proporţie hematogenă mai mare de acizi graşi în raport cu alte enclave

sintale. Etiogen fenomenul priveşte / acuză sentimentul insecurităţii afective ori

- după caz - emulaţia.

Moscovici e convins că majorităţile obţin mai curând complezenţă în vreme ce

minorităţile revendică preponderent conversiunea - acceptare privată sau influenţă latentă.

Conformismul nu e altceva decât o formă de negociere între individ şi grup

56

Page 57: Lucrare Terorism Mj

ce survine în urma unui conflict cu privire la definirea realităţii în termeni care deşi

privesc contextul de fapt îl depăşesc sau contrazic.

Conflictul - arată Pérez - emerge din asumarea variată a sarcinilor :

- obiective sau non-ambigue (răspunsul este evident iar subiectul aşteaptă

sau revendică un consens general)

- de aptitudini (răspunsul corect nu e cunoscut de subiect şi ca atare

capacitatea de-al repera redă nivelul aptitudinii subiectului)

- de opinie (subiectul intuieşte o pluralitate de opinii)

- non-implicante din punct de vedere social (consensul este probabil dar

nu iminent iar conflictul e inapt să reprezinte mecanismul schimbării)

Nu pauperitatea ci tranziţia asumată provoacă - observa Huntington - frustrare

şi violenţă. Moscovici aminteşte că orice sursă aflată-n penurie de putere / autoritate

/ prestigiu / credibilitate poate obţine influenţă bazată însă nu pe dependenţa

informaţională sau normativă ci pe un conflict social apărut între sursă şi ţintă din

cauza diferenţei de opinie. Conflictul exogen aduce cu sine unul endogen iar ţinta e

motivată să le rezolve pe ambele în intenţia de-a instaura consensul social şi pentru a

obţine reconfortare la nivel psihic. Influenţa devine astfel un proces de negociere

depinzând de stilul de creare a conflictului şi de reducere a lui adoptat de sursă.

Efectul mărimii grupului asupra conformismului priveşte - după Gerard - percepţia

subiectului asupra gradului de dependenţă dintre membrii majorităţii.

Indivizii ce compun un grup obţin - după Wilder - mai multă influenţă dacă sunt

percepuţi drept surse diferite decât dacă ţinta îi priveşte ca pe membri ai aceluiaşi grup

menţinând unanim opinia solitară. Ţinta categorizează sau distinge entităţi sociale în

aria de responsabilitate a majorităţii iar influenţa variază în raport cu ponderea acestor

entităţi şi nu funcţie de numărul membrilor majorităţii. Relaţia dintre mărimea grupului

şi conformism este una lineară, de proporţionalitate directă exclusiv atunci când ţinta

percepe membrii majorităţii ca independenţi în elaborarea / gestionarea / adoptarea unei

poziţii comune. Membrii altui grup sunt percepuţi ca fiind asemănători între ei iar cei

ai grupului de apartenenţă - ca diferiţi. Un Out-Group cu acelaşi număr de membri

ca şi In-Group-ul va fi perceput ca incluzând mai puţine surse de influenţă şi va

avea un impact anemic.

Forţa de constrângere, ecartul spaţio-temporal, numărul surselor afectează

influenţa. Conformismul e direct proporţional cu gabaritul grupului - experimentul Latané

- dar fiecare individ adăugat majorităţii are un impact mai redus decât cel dinaintea lui.

57

Page 58: Lucrare Terorism Mj

Violenţa simbolică disimulând raporturile de forţă care stau la baza forţei sale

adaugă - observă Passeron - propria ei forţă la aceste raporturi de forţă.

Modelul Latané nu poate explica datele lui Asch confirmate prin exegeza Tenford

- influenţa minimă apare atunci când sursa e individul şi nu grupul.

Contextul de grup printează nivelul ipso-prosexiei. Cu cât under-grupul de

apartenenţă e mai redus numeric - exegeza Műllen - pe atât individul îşi va concentra

atenţia asupra propriului Eu şi prin urmare va fi mai motivat să respecte

/ promoveze normele sociale - NickName pentru Super_Ego.

Harkins acreditează empiric faptul că schimbarea maximă de atitudine se

revendică / obţine prin condiţia ante-liminară 3 Surse - 3 Argumente.

Asch admite că suporterul social e favorizat de reducerea presiunii normative

prin compromiterea unanimităţii şi ca urmare a livrării de informaţie validă cu privire

la stimuli. Shaw demonstrează că nu doar răspunsul diferit al majorităţii dar şi

non-răspunsul unuia dintre membrii ei poate avea drept consecinţă independenţa

subiectului.

Oamenii se aşteaptă la unanimitate în sarcinile obiective nu însă şi

atunci când se confruntă cu o sarcină de opinie - exegeza Allen - şi prin urmare

concluziile lui Asch sunt valabile pentru itemii perceptuali şi nu pentru cei de cultură

holistică respectiv de opinie. A preceda consensul de grup eronat cu un răspuns licit -

experimentul Morris - stimulează independenţa subiectului naiv în raport cu faptul de-a

rupe un consens de grup în prealabil conştientizat.

Similaritatea de credinţe creată de răspunsurile suporterului produce acord -

rezistenţă la opinia majorităţii în probleme ce percutează realitatea fizică / socială

- exegeza Boyanovsky - dar similaritatea de rasă se impune ca determinant al

comportamentului în chestiuni de identitate. Subiectul naiv - constata Nemeth - arată

simpatie şi deci propensiune către influenţă mai mare faţă de primul suporter social -

indiferent de tipul răspunsurilor remise de acesta - în raport cu membrii majorităţii.

Kiesler demonstrează că angajamentul e ceea ce leagă individul de

actele prea puţin susceptibile la schimbare. Dacă o persoană e definită printr-un

comportament anterior atribuit ei libertatea de-a accepta o nouă informaţie este

limitată. Orice constrângere ce operează contra schimbării comportamentului

- crede Gerard - angajează persoana faţă de comportamentul respectiv.

Schlenker arată cum individul se interesează de imaginea lui publică pe care

o construieşte ţinând cont de valorile grupului amfitrion.

58

Page 59: Lucrare Terorism Mj

Consistenţa e un indice de valorizare socială pentru şi-n toate grupurile. Prin

urmare revenirea individului asupra comportamentului iniţial percutează sau

influenţează negativ aprecierile celorlalţi despre el. Psihologul social se ocupă de

caracterul conformismului în vreme ce specialistul în psihologia personalităţii se

interesează de conformismul caracterului.

Expertiza ori incompetenţa percepute într-o sarcină informaţională se

generalizează - admite Endler - într-o sarcină perceptuală. Pentru a se comporta într-o

manieră conformistă subiecţii trebuie să se perceapă incompetenţi în raport cu grupul.

Nemeth amendează experimentul Kiesler fiindcă o discrepanţă exagerată - în

sarcina obiectivă - a dus nu la conformism public ci la afirmarea independenţei.

Nu liderii ci vice-liderii - constată Harvey - sunt cei mai conformişti.

Kiesler demonstrează empiric faptul că indivizii cel mai mult atraşi de grup

sunt hiper-conformişti / hipo-conformişti. Stima de sine a oricărei persoane e suma

algebrică a Status-urilor ei sociometrice în varii grupuri de apartenenţă.

Indivizii care se simt atraşi de grup îşi iau raţia de libertate pentru a-şi valida ferm

dezacordul cu norma de grup prevalent în mod public. Subiecţii care aveau sentimentul că

nu sunt acceptaţi de grup s-au arătat conformişti la nivel meta-personal

dar s-au conformat extrem de puţin la nivel privat. Aşadar - remarcă Dittes - aprecierea

grupului influenţează conduita la nivel manifest dar şi latent.

Influenţa exercitată prin comunicare socială e mai mare - observă Back - în

grupurile coezive raportată la cele non-coezive.

Sakurai e convins că relaţia dintre persoană şi grup poate fi predominant

emoţională (coeziunea sociometrică e regentă) sau prevalent raţională (coeziunea grupului

se bazează pe satisfacţia socială). Pentru condiţia de inter-dependenţă

frapantă nu apare conformism decât dacă e util grupului iar în cea de atracţie

flagrantă subiecţii se arată conformişti indiferent dacă acest exerciţiu sintal

compromite realizarea sarcinii. Experimentul Deutsch atestă cum - paradoxal -

în grupurile inter-dependente subiecţii au tendinţa de a-şi declara acordul cu

judecăţile evident eronate ale celorlalţi membri ai grupului şi aceasta chiar în

condiţia-n care se precizează faptul că premiul revine grupului care va dovedi cea

mai bună capacitate de apreciere. Inter-dependenţa favorizează coeziunea de grup

în detrimentul simţului realităţii.

Non-conformismul ranforsat al bărbaţilor sucombă atunci când aceştia nu se mai

ştiu monitorizaţi. Doar contextul public stimulează independenţa membrilor grupului

59

Page 60: Lucrare Terorism Mj

masculin. Non-conformismul salient mediatizează atributele dezirabile specifice

persoanei în cauză.

Comunicarea - experimentul Festinger - a variat direct proporţional cu extremismul

poziţiei deviantului iar actele de comunicare adresate devianţilor cu

poziţii extreme prevalează la presiune mare spre uniformitate. Grupurile omogene au

faultat apariţia under-grupurilor în timp ce intensitatea comunicării cu devianţii

extremişti nu s-a modificat funcţie de presiunea grupului. Condiţia de eterogenitate

permite apariţia under-grupului iar comunicarea orientată spre cei care se situau pe

poziţii extreme staţiona valoric doar la presiuni mari.

Ostilitatea deschisă - afirmă Israel - antamează o sancţiune folosită de ceilalţi

în tentativele de-a schimba opinia deviantului. Respingerea corespunde însă unui

răspuns ce apare când tentativele de influenţare ale grupului au capitulat ori au fost

abandonate.

Dezacordul ţintei urmat de acord poate conduce - crede Sigall - la o simpatie

mai mare din partea sursei decât acordul consistent tasat / uniform.

Spre devianţii extremi şi cel mai puţin agreaţi e focalizată majoritatea actelor

de comunicare. Necesitatea locomoţiei grupului - experimentul Festinger - determină

apariţia presiunilor spre uniformitate.

Indivizii - arată Walker - percep relaţiile cu ceilalţi în termeni de costuri / beneficii.

Prin urmare se pune / licitează preţ mare pe cuvântul de onoare dat sau remis în situaţii

limită.

Dacă linguşirea înseamnă a exprima aprecieri pozitive exagerate la adresa

calităţilor ţintei, gudurarea - precizează Jones - se referă la modificarea strategică a

judecăţilor proprii pentru a le pune-n acord cu judecăţile publice ale celuilalt. Ca să devină

atrăgători în ochii celui de care depindeau subiecţii au practicat un

non-conformism pe care l-au denunţat ei înşişi. Au refuzat consensul dar şi-au

exprimat public penuria de încredere raportată la propriile opinii. Această strategie

atrage simpatia celuilalt şi-n acelaşi timp duce la un exod al suspiciunilor cu

privire la tentativele de manipulare. Indivizii ce optează pentru comportamentul de

gudurare pot evita să se arate conformişti cu părerile persoanei dominante dar se

declară de-acord cu argumentele ce susţin aceste păreri.

Dorinţa de-a fi simpatizat şi cea de-a câştiga respect pentru competenţă

privesc - după Godfrey - strategia conversaţională ca o reactivitate asumată respectiv

eludată.

60

Page 61: Lucrare Terorism Mj

Conformismul - spune Jones - apare ca investiţie a individului în relaţiile inter-

personale, tolerabile - constată Moscovici - prin ipocrizie / reverenţă.

Grupul nu iniţiază posologia sancţiunilor ce privesc individul şalant fără a raporta

preţul remis de palmaresul respectivului membru în economia

sintală la costurile imputate în opinia comună actului deviant.

Psihologia socială americană din perioada clasică a identificat eronat influenţa

socială drept şi exclusiv majoritară. Mecanismul influenţei are la bază dependenţa dintre

sursă şi ţintă. Nici o sursă - precizează Moscovici - nu poate exercita influenţă dacă

nu-şi domină dintr-un anumit punct de vedere ţinta.

Merton admite că orice comportament menit să declanşeze o schimbare

reprezintă o formă de comportament deviant.

Orice entitate socială participantă în interacţiunile sociale poate fi atât sursă

a influenţei cât şi ţintă a ei. Teoria dependenţei care prezintă influenţa în aspectul

ei privat drept proces informaţional de inaugmentare a incertitudinii este deci atacată

din raţiuni combatante pe frontul validării conflictului ca mecanism principal al

influenţei sociale holistice. Nu ambiguitatea stimulului generează incertitudinea

strategic dispusă - conform teoriei dependenţei - la baza influenţei sociale. Funcţie de

contextul social, individul poate fi sigur de adevărul judecăţilor sale atunci când

realitatea este confuză şi poate fi asaltat de îndoieli atunci când Frames-Stage-ul

apare - ca şi-n experimentul Asch - structurat / pedant.

Certitudinea subiectivă nu reflectă indubitabil non-ambiguitatea din lumea reală.

Ea e determinată prevalent de consensul social decât de proprietăţile lumii reale. Potrivit

modelului genetic încrederea individului arondată judecăţilor proprii este bruiată de

conflictul acestor judecăţi cu altele şi nu de inadecvarea lor la realitatea obiectivă.

Dependenţa ca mecanism al influenţei e substituită prin conflict. Dacă puterea se bazează

pe dependenţă (A aplică pedepse / recompense lui B), influenţa mizează pe nevoile

indivizilor de-a aplana conflictele de opinii şi de-a defini prin negocieri colective o

realitate coerentă / stabilă. Influenţa e diferită de putere şi nu se bazează pe reducerea

incertitudinii cognitive. Mecanismul ei principal îl reprezintă conflictul. Influenţa - crede

Moscovici - se înrădăcinează-n conflict şi tinde spre consens. Raporturile nu cu

obiectele ci cu ceilalţi primează şi dinamicele inter-individuale prevalează în raport

cu cele intra-individuale.

61

Page 62: Lucrare Terorism Mj

Influenţa socială interesează 2 entităţi sociale actante - sursa / ţinta - ce

negociază prin normalizare / conformism / inovaţie obiectul judecăţilor dispuse în

relaţii contextuale din perspectiva unei abordări meta-personale sau la nivel sintal.

Taxonomia Moscovici priveşte Minorităţile Anomice care ignoră normele

grupului dar nu propun alternative respectiv Minorităţile Nomice care dispun de o

normă curentă afirmată fără excepţie - ele singure pot exercita o influenţă ce

conduce la inovaţie / schimbare socială. Minorităţile sociale - observă Kruglanski - pot fi

majorităţi numerice.

Wood a surprins empiric meta-analiza ce relevă că minoritatea dispusă-n raport

cu alte lagune sociale ce cunosc / promovează şi ele opinii deviante (experţi / lideri

politici) nu are Status sau competenţă.

Indivizii - constată Lorenzi - exploatează prevalent tendinţa de-a considera

membrii propriului grup drept mai puţin asemănători între ei decât sunt membrii

Out-Group-ului.

In-Group-ul minoritar - exegeza Brown - se percepe omogen iar Out-Group-ul

majoritar şi regent e văzut ca eterogen. Hamilton arată că oamenii au tendinţa de-a

supra-licita frecvenţa comportamentelor negative ale minorităţii chiar dacă proporţional ea

acuză o colportare similar numerică a diverselor acte ce constituie obiectul acuzării

în raport cu cele atribuite majorităţii.

Comportamentul se traduce - după Moscovci - prin investiţie / autonomie / echitate

/ rigiditate şi consistenţă. Poziţia minoritară e percepută drept salientă. Consistenţa

Sincronică se enunţă inter-individual - toţi minoritarii susţin aceeaşi poziţie. Consistenţa

Diacronică se declară intra-individual - membrii minorităţii promovează o poziţie solitară.

Minoritatea obţine incomparabil mai multă influenţă atunci când îşi menţine poziţia

iniţială. Schimbarea răspunsurilor majoritare sub influenţa minorităţii nu reprezintă doar

un acord verbal ci corespunde unei schimbări veritabile în codul perceptiv. Minoritatea

consistentă exercită tot atâta influenţă cât o majoritate inconsistentă. Dacă minoritatea

influenţează opinia majorităţii, aceasta nu se datorează competenţei indivizilor care

alcătuiesc minoritatea şi nici poziţiei lor de lider ci doar convingerii / coerenţei lor.

Levine arată că deviantul nu trebuie să se arate consistent pentru a obţine influenţă.

Stilul de comportament consistent / inconsistent se raportează - după Mugny - la stilul de

negociere transigent / intransigent. Puterea şi minoritatea îşi dispută populaţia. Minoritatea

trebuie să adopte strategii de influenţă. În relaţia cu puterea ea trebuie

62

Page 63: Lucrare Terorism Mj

să se arate consistentă iar în raport cu populaţia - flexibilă. Minoritatea conflictuală în

raport cu cea rascibilă obţine exclusiv influenţă privată / latentă.

Conversiunea şi complezenţa sunt procese opuse care se exclud unul pe altul.

Subiecţii expuşi la o informaţie discrepantă furnizată de o majoritate

- experimentul Avermaet - au promis / validat o performanţă mai bună într-o sarcină

de discriminare decât subiecţii din grupul de control.

Focalizarea atenţiei asupra obiectului judecăţii e mai probabilă - după

Moscovici - în prezenţa minorităţii. Subiecţii expuşi la influenţa minoritară în contextul de

originalitate au abandonat mai des răspunsurile indicate de realitate în raport cu cele

arondate unui context de obiectivitate. Sursele puţin credibile au la început un impact slab

care însă creşte peste timp iar sursele credibile generează un impact imediat semnificativ

ce scade o dată cu vremea. Sleeper-Efect a fost detectat în privinţa minorităţii consistente

iniţial de Hovland.

Complezenţa arată că sursa dispune de posibilitatea exercitării unei puteri

coercitive asupra subiectului. Interiorizarea implică prin influenţa privată o sursă

considerată de ţintă drept expertă. Identificarea - precizează Kelman - apare ca resort

al influenţei când ţinta găseşte că sursa e atractivă sau ineludabilă şi prin urmare

decide să-i semene.

Taxonomia Turner - Eul unic / intermediar / depersonalizat - se convoacă prin

influenţa socială în concepţia despre sine.

Moscovici precizează că nu resursele pe care le deţine minoritatea determină

influenţa ci conflictul pe care îl creează prin stilul ei de comportament.

Moscovici - Criptomnezia atestă faptul că sub presiunea minorităţii majoritatea

sfârşeşte prin a-şi însuşi / revendica ideile promovate de aceasta. Majorităţile obţin

complezenţă fără conversiune iar minorităţile - conversiune în absenţa

complezenţei.

Majoritatea - observă Mugny - disociază compararea socială de validare.

Procesul de comparare duce la discriminarea minorităţii. Apoi se amorsează şi explică

analizarea demersului minoritar din punctul de vedere al argumentelor şi care e făcut

responsabil de schimbare. Prin urmare - clivarea e un mecanism identitar

criptomneziei sociale. Confiscarea ideilor de către majoritate - sursa devine ea însăşi

ţintă - nu implică evident din partea acesteia o apreciere dezirabilă pentru minoritate.

63

Page 64: Lucrare Terorism Mj

Decentrarea cognitivă se traduce printr-o legitimare a mesajului remis de subiect

unui Alter.

Pérez arată cum manipularea bazată confortabil pe efectul Zeigarnik

(informaţiile cu privire la o sarcină abandonată se reţin mai bine în raport cu cea absolvită)

poate să menţină prosexia centrată pe conţinutul mesajului emis de surse variate dar nu

amplifică decât influenţa sursei minoritare. Experimentul Asch demonstrează cum noua

definiţie propusă de subiect ţine cont de judecăţile contradictorii - obiectul rămâne unic

dar e admis că poate fi văzut din unghiuri diferite. Sursa majoritară exercită influenţă

în virtutea Status-ului ei în vreme ce sursa minoritară

se bazează pe mesajul pasat celorlalţi. Minoritatea are un impact nul atunci când

subiecţii instituie / speculează o corespondenţă licită sau clandestină între trăsăturile

sursei şi demersul ei de influenţă (psihologizare) dar este influentă atunci când îi este

criticat mesajul (negare).

Influenţa minoritară latentă emerge - după Branstätter - exclusiv din situaţiile

în care alternativa nu poate constitui o sursă de informaţie validă. Din cauza

inferiorităţii lor numerice minorităţile - constată Wolf - revendică fără să poată

institui o dependenţă normativă a ţintelor dar creează / gestionează una

informaţională.

Majorităţile - observă Nemeth - stimulează gândirea convergentă / algoritmică

iar minorităţile pe cea divergentă / euristică.

Milgram a făcut apel la paradigma Asch care implică presiunea grupului asupra

unui subiect naiv dar a înlocuit segmentele de dreaptă cu fonotemi.

Suma indicilor care-l ajută pe individ să prelimineze ipoteza devin determinanţi

semnificativi ai comportamentului său. Fiindcă nu s-au monitorizat / interpretat decât

reacţiile unor subiecţi conştienţi că actele lor nu au urmări infaste pentru victimă

e clar de ce modelul Milgram nu are - pentru Orne - corespondenţe legitime în

cotidian. Atunci când experimentatorul apare frustrat de competenţă subiecţii

speculează penuria de responsabilitate atribuită autorităţii prin incomplezenţa

remisă acesteia de către ei.

Personalitatea autoritară corespunde - la Adorno - tipului de individ ce

aplică defense represive pentru a-şi controla impulsurile sexuale / agresive şi care

dezvoltă Pattern-uri de comportament conformist / convenţional în inter-acţiunea cu

ceilalţi. Penuria de educaţie stă - după Elms - la baza obedienţei / autoritarismului.

64

Page 65: Lucrare Terorism Mj

Milgram a iniţiat exemplar Debriefing-ul sau metoda de post-experiment în

virtutea căruia diverse informaţii privind mobilul demersului empiric absolvit sunt

pasate subiecţilor vizaţi de el.

SCURTĂ CLASIFICARE A MOTIVELOR UMANE

Individul acţionează, de regulă, sub influenţa unei constelaţii motivaţionale. Aceste

motive se compun, ca într-un paralelogram al forţelor, dând o rezultantă care capătă

expresie într-un anumit nivel de activare sau mobilizare energetică. În constelaţie

motivaţională putem distinge factori de moment şi vectori de durată.

Pentru că acţiunile umane sunt, de regulă, plurimotivaţe motivele acţiunilor umane

alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări interne şi externe. Motivele nu

acţionează izolat, ci în strânsă interacţiune, apariţia lor fiind diferită de la un individ la

altul şi de la o situaţie la alta. Existenţa mai multor motive generează raporturi de

convergenţă, divergenţă sau de subordonare. În cazul convergenţei motivele se întăresc

reciproc, iar luarea unei decizii va fi foarte uşoară. Invers, în cazul divergenţei, apare

conflictul dintre motive care se rezolvă prin inhibarea ambelor motive şi apariţia unui al

treilea motiv cu caracter intermediar sau substitutiv.

Gama motivaţiilor umane poate fi descrisă în suita de noţiuni: trebuinţă, impuls sau

propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.

Rămânând la conceptul generic de motiv sau trebuinţă voi trece în revistă

principalele clasificări cunoscute în acest domeniu. O primă distincţie (curentă în

psihologie) se face între trebuinţele primare, care sunt înnăscute fiind nemijlocit legate

de menţinerea organismului, şi trebuinţele secundare apărute pe parcursul vieţii sub

influenţa factorilor socio-culturali. Din categoria trebuinţelor primare fac parte: trebuinţele

de hrană, odihnă la care se adaugă unele trebuinţe de ordin psihologic constituite probabil

în antropogeneză: nevoia de securitate, de afecţiune, de afiliere şi de investigaţie. Din

grupul trebuinţelor secundare fac parte trebuinţa de comunicare, de succes, de aprobare

socială, de autorealizare şi de autodepăşire.

Motive ca trebuinţa de explorare, de activitate, de variaţie, de alternanţă se mai

numesc trebuinţe funcţionale, pe baza cărora se formează numeroase alte trebuinţe

secundare. De la o etapă la alta, aceleaşi trebuinţe sunt satisfăcute de obiecte şi modalităţi

din ce în ce mai variate, odată cu lărgirea experienţei de viaţă a fiecăruia şi în funcţie de

65

Page 66: Lucrare Terorism Mj

condiţiile socio-culturale în care trăieşte. Numeroase trebuinţe umane au o origine socială.

S-a pus întrebarea de unde îşi iau motivele derivate forţa lor de determinare a acţiunii.

Freud susţine că motivele derivate sunt forme travestite, manifestări sublimate ale

pulsiunilor biologice primare, întreaga motivaţie rămânând în fond infantilă. McDougall

arată că motivele derivate îşi trag seva din sursele primare native. În contrast cu aceştia,

Allport susţinea autonomia funcţională a motivelor derivate7.

Psihologul român Fl.Ştefănescu-Goangă va încerca să concilieze cele două poziţii:

între reducţia la motivele primare şi autonomia funcţională a motivelor derivate, el va

admite că motivele secundare sunt amplificări, complicări graduale ale celor primare.

Allport arată că mecanismul formării unor motive secundare, citând următorul exemplu:

un elev învaţă la început pentru a face plăcere părinţilor, apoi treptat, absorbit de material.

Ceea ce era mijloc devine un scop în sine. Activitatea care ulterior devine motivaţională,

era la început instrumentală.

O altă distincţie, curentă în literatura de specialitate, este aceea dintre motivaţia

intrinsecă şi cea extrinsecă. Motivele extrinseci sunt exterioare acţiunii în cauză, iar

desfăşurarea activităţii este susţinută de o recompensă din afara activităţii. Forma

superioară a motivaţiei este cea intrinsecă. În acest caz este vorba despre motive care nu

depind de vreo recompensă din afara activităţii, iar recompensa rezidă în terminarea cu

succes a acţiunii sau activităţii. Prin urmare intrinsecă este motivaţia care se satisface prin

însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate. Motivaţia intrinsecă nu cunoaşte saturaţie.

În practică, activitatea umană este motivată atât intrinsec cât şi extrinsec.

O specie particulară a motivaţiei intrinseci este motivaţia cognitivă sau epistemică.

Forma ei iniţială este curiozitatea, privită ca trebuinţă de a obţine informaţie fără a avea

nevoie de adaptare imediată. Berlyne face distincţie între curiozitatea perceptivă, care

este o simplă prelungire a reflexului înnăscut de orientare şi curiozitatea epistemică,

nevoia devenită automată de a şti, de a cunoaşte, proprie numai omului. Curiozitatea

perceptivă este un impuls spontan, o reacţie la proprietăţile stimulilor, care se relevă din

compararea informaţiei. Berlyne a numit “colative” aceste proprietăţi ce se relevă, graţie

relaţionării cu alte informaţii. Curiozitatea epistemică presupune şi ea conflict, disonanţă

dar pe plan intelectual: elementul problematic, conştiinţa unei lacune, a unei cote de

nefamilial. Nevoia de cunoaştere devine în acest caz independentă şi se satisface graţie

activităţii însăşi.

7 Allport susţine că motivele adultului se dezvoltă din cele infantile, dar se susţin singure, sunt funcţional autonome, (”Structura şi dezvoltarea personalităţii”, 1991, pag.35).

66

Page 67: Lucrare Terorism Mj

TEORII ALE MOTIVAŢIEI

Gradul înalt de complexitate pe care îl prezintă motivaţia umană şi dificultatea

unor criterii suficient de generale şi obiective de definire şi interpretare au favorizat

formularea unui număr mare de teorii. Ca şi alte probleme ale psihologiei, deosebirile

dintre aceste teorii sunt determinate de aspectele prioritare şi de importanţa care li se

conferă în cadrul ansamblului. Desprinderea elementelor centrale a componentelor

biologice a dus la teoriile biologizate: teoria hormistă (Mc. Dongall) şi teoria

instinctualistă (Freud), iar axarea pe comportamentele dobândite a generat teoriile socio-

culturale (M. Mead, R. Liton). Alte teorii s-au centrat asupra funcţiei de orientare a

motivului, teoria vectorială a lui Berlyne (1951, 1968) în vreme ce axarea pe conţinutul

motivului a dus la teoria constelaţional-morală a lui Murray sau cea a lui Maslow.

O sintetizare a teoriilor motivaţiei este oferită de E. Deci (1992). El grupează

teoriile în cinci clase specifice:

1. Teorii centrate pe răspunsuri sau pe comportamente de satisfacere în categoria

cărora pot fi enumerate: teoria conducerii ştiinţifice a lui Taylor (1911); teoria

operantă a lui Skinner (1953) derivată din legea efectului a lui Thorndinke.

2. Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice (impulsuri,instincte) în categoria cărora

pot fi incluse: teoria psihologică a instinctului; teoria impulsului a lui Hull (1941);

3. Teorii centrate asupra scopului. Aceasta categorie este mult mai cuprinzătoare

incluzând: teoria învăţării a lui Tolman (1935), teoria tensiunii a lui K. Lewin (1937);

teoria controlului de întărire la construirea căreia au lucrat Rotter (1966) şi mai târziu

Bandura (1977); teoria expectanţă-valenţă având ca reprezentanţi pe Mohoney şi Jones

(1975), Vroom (1964), House (1971); teoriile fixării scopului ale lui Lucke (1968),

Ryan (1970), Bandura şi Schunck (1981); teoria conducerii prin obiective la

construirea cărora au contribuit Drucke (1980) Tosi şi Carol (1970).

4. Teoriile centrate pe nevoi psihologice, categorie în care sunt incluse şi paradigmele

cercetării, sunt mult mai numeroase. Între principalele teorii se numără: teoria lui

Murray (1938), teoria lui Maslow (1943), teoria lui Alderfrer (1972), teoriile

autorealizării elaborate de Goldstein (1938) şi Rogers (1963); teoria motivaţiei de

realizare la construire căreia a contribuit Mc Clelland, Atkinson, Clark si Lowell

67

Page 68: Lucrare Terorism Mj

(1953); teoriile motivaţiei intrinseci, un recunoscut aport datorându-se psihologilor:

Whrite, E. Deci.

5. Teorii centrate pe influenţarea comportamentului de către factori sociali. Ca

reprezentanţi ai acestei categorii de teorii pot fi amintiţi: Festinger (1957), Asch

(1958), Heider (1958), Milligram (1974), Mc.Graw (1978), Mamali C. (1981), Ryan

(1983).

Dată fiind multitudinea teoriilor motivaţiei, în subcapitolul fundamentarea

teoretică a cercetării (1.4) vor fi prezentate numai paradigmele acestei cercetări: (1.4.1.)

modelul lui A. Maslow, (1.4.2.) teoria lui C. Mamali.

MODELUL “PIRAMIDAL” AL LUI MASLOW A.

Fără a exagera, se poate spune că progresele sau eşecurile produse în studiul

motivaţiei constituie atâtea puncte câştigate în procesul înţelegerii sistemelor umane, în

general, şi a personalităţii, în special.

Un nume reprezentant în studiul structurilor motivaţionale este cel al lui Abraham

Maslow, a cărui muncă impresionantă se centrează în jurul teoriei de autorealizare sau

realizare de sine. Maslow a elaborat o ierarhizare a motivelor care are la baza ei motivele

fiziologice, iar spre partea superioară motivele de autorealizare.

De remarcat este faptul că această ierarhizare a motivelor nu este observabilă

numai în studiul structurilor motivaţionale, ci, în esenţă sunt convergente cu modelele

altor structuri care ţin seama de structurarea întregii personalităţi pe niveluri diferite de

complexitate.

Obiectivul principal al teoriei lui Maslow a fost stabilirea unui sistem de valori.

Referitor la “piramida trebuinţelor”, Maslow menţionează că, deşi există excepţii de la

această ierarhie, în general construirea nevoilor se realizează după acest model.

Totalitatea trebuinţelor şi nevoilor oamenilor au fost împărţite în două mari

categorii :

1. Trebuinţe de deficit sau bazale corespunzătoare celor de tip homeostazic;

2. Trebuinţe de creştere cunoscute sub mai multe denumiri 8.

8 Maslow foloseşte următorii termeni ca sinonimi pentru aceste tipuri de trebuinţe : metamotivaţie, autoactualizare şi chiar nemotivaţie. Autoactualizarea este ceea ce un om poate să fie şi ceea ce trebuie să fie (1970, pag.45). Termenul de autoactualizare are însă o istorie mult mai lungă fiind utilizat pentru prima dată de K. Goldstein (1930) iar încercările de a explica tendinţa persoanei de a-şi dezvolta potenţialul apar şi la alţi autori Cabot (1933) “nevoi centrale şi de creştere”; Rogers (1942) “impulsul de creştere”; A. Sutich (1948) “atitudinea centrală spre creştere”; Frankl (1969) “autotranscedere”.

68

Page 69: Lucrare Terorism Mj

Faţă de trebuinţele bazale, trebuinţele de creştere sunt dispuse ierarhic superior.

În general ele sunt la fel de puternice şi pot fi uşor substituite unele de altele.

Scara motivaţională a lui Maslow, în forma ei iniţială, cuprindea următoarele

niveluri ale nevoilor: 1- nevoi fiziologice;

2- nevoi de siguranţă;

3- nevoi de dragoste şi apartenenţă;

4- nevoi de afirmare şi recunoaştere socială;

5- nevoi de actualizare;

Ulterior această scară a fost completată spre etajele ei superioare cu alte nevoi

cognitive şi estetice care culminează cu o sinergie între dimensiunile conative, cognitive,

afectiv motorii.

Când nevoile unui anumit stadiu sunt satisfăcute, atunci “imediat alte nevoi mai

înalte emerg şi acestea mai curând decât nevoile fiziologice domină organismul. Când la

rândul lor sunt satisfăcute din nou, noi nevoi merg şi aşa mai departe”9.

Deşi autorul s-a referit la autonomia funcţională a nevoilor din această ierarhie

admite că sub presiunea unor situaţii intrarea în funcţiune a unor niveluri superioare nu

este precedată de satisfacerea tuturor nevoilor motivaţionale inferioare, totuşi nu reuşeşte

să sintetizeze consecinţele acestor salturi asupra întregii piramide a motivelor.

Ierarhia trebuinţelor propusă de Maslow are un caracter static, iar trecerea de la

un model la altul este unideterminantă. În acest sens apariţia unor nevoi superioare lasă

neschimbate nevoile inferioare, atât sub raportul lor de satisfacere, cât şi a relaţiilor dintre

ele.

Oricât ar părea de paradoxal trebuie admis faptul că teoria lui Maslow, deşi utilă

în cercetările asupra motivaţiei prin simplul fapt că trecerea de la un nivel inferior spre un

nivel superior nu conduce la o restructurare a relaţiilor dintre toate nivelurile piramidei,

deci la o evoluţie a structurii motivaţionale.

Trecerea de la un nivel la altul de realizare depinde total de satisfacerea motivelor

anterioare (inferioare) şi deloc de presiunea exercitată din vârful piramidei. Sistemul

trebuinţelor umane nu evoluează doar prin condiţionări determinante de satisfacerea

9Richard Rychman “Teories of Personality” apud Maslow,” Motivation and Personality” 1970, pag.47.

69

Page 70: Lucrare Terorism Mj

nevoilor imediat inferioare ci prin cele determinante de trebuinţele aflate în vârful

piramidei.

Dificultăţile de clasificare a nevoilor şi construirea unei ierarhii plasează teoria

“piramidei trebuinţelor” într-o sferă utilă şi apreciată de cei mai mulţi dintre cercetători,

teoria fiind punctul de plecare a multora din investigaţiile psihologice.

Pentru studiul motivaţiei de autorealizare modelul ierarhizârii trebuinţelor este cel

mai potrivit. De aceea este necesară delimitarea clară a principalelor tipuri de

nevoi, insistând mai mult asupra trebuinţelor secundare, specific umane.

Nevoile bazale sunt căi care impulsionează, conduc spre restabilirea unui

dezechilibru. Piramida trebuinţelor situează aceste nevoi la un nivel inferior. Cerinţele

necesare pentru satisfacerea acestor nevoi includ : “libertatea de a vorbi, de a satisface

propriile dorinţe atâta timp cât nu afectează celelalte persoane, libertatea de exprimare,

libertatea de a cerceta şi a deţine informaţii, libertatea unui comportament conform cu

normele grupului”10.

Satisfacerea trebuinţelor fiziologice generează satisfacerea trebuinţelor ierarhic

superioare acestora, a celor de securitate. În viziunea lui Maslow trebuinţele de securitate

se manifestă la copil unde sunt uşor detectabile, dar şi la adulţi, fiind totuşi subtile şi greu

de detectat. Nevoile de apartenenţă apar numai după ce nevoile fiziologice şi cele de

securitate au fost satisfăcute.

Trebuinţa bazală sau de deficit manifestată prin nevoia de dragoste este explicată

prin nevoia de a primi şi de a oferi dragoste.

Trebuinţele de stimă sunt ultimele care se cer satisfăcute ca trebuinţe bazale.

Acestea au fost împărţite, la rândul lor în: stima bazată pe respectul propriei persoane şi

stima bazată pe evaluarea făcută de ceilalţi, în care au fost incluse: faima, importanţa,

statusul sigur şi aprecierea în societate.

Trebuinţele de creştere metanevoile (growth motivation) includ nevoile de

autorealizare, cele cognitive şi cele estetice. Acestea ţin de descoperirea propriilor abilităţi,

10 Op. cit., pag.450-451.

70

Page 71: Lucrare Terorism Mj

care de cele mai multe ori generează satisfacţie, dar aduce şi teama unor responsabilităţi

noi, teama de necunoscut. Această teama este argumentată pentru sexul feminin de

opoziţia dintre abilităţile lor intelectuale pentru că realizările sunt considerate nefeminine

şi se justifică prin respingerea de către societate.

Motivele care generează teama de succes sunt diferite pentru sexul feminin şi

masculin cauza fiind considerată comportamentul fiecăruia. Conceptul de “teamă de

succes” a fost criticat în literatura de specialitate. Acum este folosit pentru a explica

realizările şi performanţele feminine deficitare, concept care generează ideea că femeile ar

acţiona împotriva intereselor lor majore. În realitate oamenii nu renunţă la anumite ţeluri şi

idealuri în schimbul altora, iar varietatea ţelurilor le valorifica pe cele mai înalte. Aceste

diferenţe existente în stabilirea valorilor generează dificultăţi în stabilirea nevoilor de

autorealizare, conform concepţiei lui Maslow. Teama că femeile vor părea mai puţin

feminine pentru că există idealuri masculine la care acestea aspiră, începe să fie redusă

gradual pe măsură ce rolurile devin mai puţin restrictive. În viziunea lui Maslow practicile

sociale contribuie de asemenea la scăderea atitudinilor tinerilor care au efect şi asupra

comportamentului de autorealizare.

Maslow crede că aceste atitudini sunt cauzate de faptul că mulţi adolescenţi au

părinţi care se confruntă ei înşişi cu probleme şi sunt însuşi confuzi în ceea ce îi priveşte.

Maslow consideră că autorealizarea este posibilă numai pentru cei care au învăţat să-şi

redirecţioneze credinţele, pentru cei care au scăpat de sentimentul de neîncredere şi văd

atât slăbiciunile cât şi convingerile adulţilor.

Procesul de autorealizare depinde de condiţia de socializare a individului care se

sprijină pe relaţii de egalitate şi adevăr, asociate cu dreptul de a lua singur hotărâri. În

schema lui Maslow trebuinţele cognitive implică comportamente de aprobare,

dezaprobare, judecată a propriei valori. Nevoile cognitive, de cunoaştere propriu-zisă, au

propria lor validitate şi sunt temporare. În această ierarhie se exprimă fenomene ale

experienţei în simplitatea lor ca: bunătate, frumuseţe, neînsoţite însă de prezenţa

conştiinţei spaţiului şi timpului, şi totuşi, însoţite de emoţii puternice ca teama şi

admiraţia.

Pentru a stabili caracteristicile nevoii de autorealizare Maslow a selectat câteva

figuri publice şi istorice, la care a depistat lipsa tendinţelor nevrotice, psihopatice sau

psihotice, doar prezenţa tendinţelor de autorealizare. După analize aprofundate Maslow a

concluzionat că: persoanele realizate au o percepţie asupra realităţii mult mai reală decât

71

Page 72: Lucrare Terorism Mj

cele nerealizate. Ele percep adevărul în multe situaţii diferite fiind ghidaţi mai puţin de

prejudecăţi şi stereotipii. De asemenea Maslow a descoperit că persoanele care au ajuns la

autorealizare mai greu tind să dezvolte comportamente de regres şi ruşine.

Nevoia de autorealizare corespunde, după Maslow unei structuri democratice a

caracterului. Nevoia de autorealizare apare la persoanele care îşi cunosc propriile limite,

deşi au propriile lor slăbiciuni.

Ca sprijin al teoriei lui Maslow Bordages (1989) a demonstrat că trebuinţa de

autorealizare a individului devine independentă de expectaţii cercetând abilităţile şi

judecăţile în rezolvarea problemelor.

Pentru identificarea nevoii de autorealizare Maslow a utilizat o gama variată de

tehnici de cercetare. Pentru validarea empirică a conceptului de “nevoie de autorealizare”

s-a impus o corectare a definirii iniţiale. Pe baza nevoilor date cele vechi au fost restudiate.

Teoria lui Maslow poate fi înţeleasă în sensul că încorporează modelele freudiene

de patologie adresându-se originii trebuinţelor de creştere, dar din punct de vedere

ştiinţific teoria este mai degrabă explicită şi limitată ca diversitate. Dincolo de limitările

acestei teorii, aceasta a generat interesul pentru tot mai mulţi cercetători în discipline

foarte variate. Teoria îşi găseşte aplicaţii în arii diverse, un domeniu foarte important fiind

cel educaţional, modelul ajutând la crearea unor programe de luare a deciziilor, de

dezvoltare a carierei.

TEORIA CONCENTRATĂ PE CONCEPTELE “BALANŢĂ

MOTIVAŢIONALĂ” ŞI “COEVOLUŢIE”

Pentru că, în comportamentul cotidian oamenii îşi satisfac anumite nevoi şi în

acelaşi timp satisfac şi anumite nevoi ale mediului, există mai multe posibilităţi ale unei

persoane de a-şi satisface propriile trebuinţe, posibilităţi condiţionate de capacitatea

persoanei de a satisface trebuinţele celorlalţi.

Spre deosebire de alte teorii ale motivaţiei care postulează existenţa unei ierarhii a

motivaţiei, dar care încearcă să explice evoluţia motivaţională doar prin procesele ce se

72

Page 73: Lucrare Terorism Mj

petrec la nivelul persoanei, aceasta teorie consideră evoluţia structurilor motivaţionale ca

parte integranta a procesului de interacţiune cu alte persoane, grupuri, aflate la niveluri

diferite de satisfacere a motivelor.

Dezvoltarea motivaţională a unei persoane este condiţionata de nivelul dezvoltării

motivaţionale a celorlalte persoane. Urmând aceasta perspectivă se realizează o trecere de

la dezvoltarea motivaţională la codezvoltarea motivaţională, de la evoluţia motivaţională

la coevoluţia motivaţională. Rezultă că nu este suficient să se recunoască faptul că

satisfacerea nevoilor se realizează în cadrul interacţiunii mediului social ci trebuie analizat

şi modul în care evoluţiile motivaţionale sunt în acelaşi timp condiţii şi efecte ale unui

proces de coevoluţie interumană.

Studiul motivaţiei al lui C. Mamali nu încearcă să se apropie de conţinutul

motivaţional al interacţiunilor pozitive cum este altruismul ci să elaboreze un model unitar

asupra dinamicii raporturilor între doi sau mai mulţi actori şi a valorii evolutive a acestor

relaţii.

Problematica teoretică a acestei teorii este elaborarea unui model care să permită

descrierea, sistematizarea şi explicarea raporturilor interindividuale, tocmai pentru a

facilita geneza acţiunilor forţelor coevolutive în cadrul unei interacţiuni.

Abordarea “balanţei motivaţionale şi coevoluţiei” impune precizarea unor

sistematizări a principalelor puncte critice ale modului de ierarhizare a nevoilor şi

explicaţia evoluţiei motivaţionale. Acestea privesc: 1) caracterul atemporal şi aspaţial al

ierarhizării motivaţionale; 2) ruperea piramidei motivaţionale din contextul sociocultural;

3) scara realizată de Maslow are caracter static iar trecerea de la un nivel la altul este

unideterminantă; 4) evoluţia motivaţională, datorită modului de concepere a scării, devine

identică pentru personalităţi diferite; 5) izolarea nivelurilor motivaţionale face posibilă

explicarea situaţiilor de viaţă ce presupun interacţiunea; 6) autoactualizarea reduce

întreaga evoluţie a personalităţii şi refuză posibilitatea dezvoltării acesteia; 7) analiza

evoluţiei motivaţionale face abstracţie de relaţiile sociale; 8) modelul lui Mamali încearcă

o valorificare a elementelor care s-au dovedit a fi viabile din gândirea orientală veche; 9)

modelul ierarhizării conduce la falsa impresie a creşterii liniare a aspiraţiilor umane şi prin

aceasta la posibilitatea prognozei riguroase a acestora.

Realizarea unei noi perspective asupra modului în care se ierarhizează şi asupra

dinamicii diferitelor niveluri motivaţionale include revederea premiselor fundamentale ale

modului de ierarhizare a nevoilor. În acest sens Mamali a redefinit conceptele utilizate de

73

Page 74: Lucrare Terorism Mj

Maslow, şi, unde a fost nevoie, a realizat o nouă conceptualizare. În încercarea de a depăşi

modelul ierarhizării statice a trebuinţelor Mamali nu izolează sistemul trebuinţelor de

condiţiile concrete. Din această perspectivă sistemul trebuinţelor îşi poate dezvălui

semnificaţiile numai prin raportare continuă la : 1) condiţiile concret istorice; 2) sistemul

activităţilor; 3) relaţiile sociale; 4) procesul extinderii şi dezvoltării interacţiunii cu mediul

natural.

Structura ierarhică a trebuinţelor este dinamică şi evoluează în funcţie de: ordinea

apariţiei filogenetice a nevoilor, rolul pe care nevoile nou apărute îl au, rolul nevoilor în

evoluţia globală a sistemului.

În cadrul interarcţiunii trebuinţelor Mamali distinge următoarele caracteristici care

fac posibilă studierea modului în care evoluţia trebuinţelor poate fi simulată: izomorfismul

sistemelor de trebuinţe, interacţiunea sistemelor, autonomia relativă a structurii şi evoluţiei

diferitelor sisteme, sinergismul.

Coevoluţia apare ca o rezultantă complexă generată de acel proces în care evoluţia

sistemului motivaţional al fiecărei părţi aflată în interacţiune este facilitată şi facilitează la

rândul ei evoluţia sistemelor motivaţionale ale celorlalte părţi. Devenirea personalităţii

este, în acest sens rezultatul coevoluţiei.

Rezultatele cercetărilor lui Mamali au condus la concluzia că nu există o identitate

deplină între nivelul ierarhic al motivelor care determină un comportament şi nivelul

motivelor care sunt cel mai mult satisfăcute în comportamentul actual, identificând însă o

creştere clară a ponderii subiecţilor care prezintă o identitate clară între nivelul motivelor

prioritar determinante şi nivelul motivelor satisfăcute odată cu trecerea de la niveluri

motivaţionale inferioare spre cele superioare. Şansele realizării unei identităţi cresc o dată

cu evoluţia motivaţională a personalităţii. În acelaşi timp ele indica şi coexistenţa unor

motive de rang diferit.

Studiul evoluţiei diferitelor ierarhii motivaţionale aflate în interacţiune necesită

determinarea raporturilor dintre acestea. Fiecare participant în cadrul interacţiunii are un

dublu status motivaţional:

1. producător de factor de satisfacţie pentru nevoile celor cu care se afla în interacţiune;

2. beneficiar al factorilor de satisfacţie.

Dublul status al interacţiunilor este punctul de plecare în evaluarea raporturilor

motivaţionale.

74

Page 75: Lucrare Terorism Mj

Balanţa motivaţională a fost definită ca fiind raportul dinamic existent între

nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac

şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlaţi11.

Balanţa motivaţională este sursa generatoare de noi motive şi interacţiuni specifice

şi se defineşte prin câmpul de forţe motivaţionale care apar între două sau mai multe părţi,

şi are ca punct de plecare nivelul în care scara motivaţională proprie la care a ajuns fiecare

din părţile implicate în interacţiune, dar şi modul în care s-a ajuns la acest nivel.

Prin intermediul balanţei motivaţionale evoluţia motivaţională a unei persoane este

conectată cu evoluţia motivaţională a celorlalte persoane. În principal aceasta este

determinată de raportul existent între modul specific în care sunt ierarhizate motivele de

fiecare parte şi de nivelul motivaţional prioritar al părţilor în momentul interacţiunii.

Din studiul unor cazuri a reieşit că procesul de conştientizare al balanţei

motivaţionale este cu atât mai accentuat cu cât părţile aflate în interacţiune se află la un

nivel motivaţional mai ridicat. Configuraţiile dublului status se asociază cu o anumită stare

a balanţei motivaţionale. Sub aspect temporal stările balanţei nu sunt altceva decât stadii

ale codezvoltării, sub raport motivaţional, a părţilor aflate în interacţiune.

În esenţă balanţa motivaţională este determinată de raportul existent între calitatea

şi intensitatea motivelor pe care fiecare şi le satisface în cadrul interacţiunii motivelor pe

care este capabilă să le satisfacă, fiind un mecanism generator de noi forţe motivaţionale

care pot favoriza deplasarea interacţiunilor spre polul “coevoluţiei” sau spre polul

“regresiunii motivaţionale reciproce”. Sub raportul evoluţiei motivaţionale se poate

considera că deplasarea interacţiunilor spre polul coevolutiv al balanţei semnifică

îmbogăţirea reală a condiţiei interumane a oricărei activităţi.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Când un subiect îndeplineşte o sarcină, oricare ar fi ea, poate avea un sentiment de

reuşită sau de nereuşită, conduitele sale fiind afectate ulterior de acest lucru. Sentimentul

respectiv pare să rezulte din compararea informaţiei actuale, rezultatul obţinut, cu

informaţia anterioară, aici “aspiraţie”.

11 Mamali C. “Balanţa motivaţională şi coevoluţie”, 1970, pag.76.

75

Page 76: Lucrare Terorism Mj

Conceptul de “aspiraţie” are rădăcini adânci în cultură şi reflectă efortul diferitelor

sisteme filozofice de a explica “esenţa umană” şi de a propune un tip “ideal” de

personalitate.

Problematica aspiraţiilor debutează cu cercetările echipei conduse de Kurt Lewin12.

Definirea conceptului s-a realizat, de la început prin raportarea la scopuri şi sarcini. Astfel,

nivelul rezultatelor pe care subiectul îl vizează şi crede că îl va atinge, spre care tinde şi

care este dorit constituie nivelul său de aspiraţie13.

Prima definiţie este dată de F.Hoppe (1930), arătând că nivelul de aspiraţie priveşte

scopurile, aşteptările, revendicările unei persoane privind comportarea sa pentru o sarcină

viitoare dată. Termenul a fost introdus în acelaşi an de către T.Dembo şi semnifică

nivelurile pe care subiecţii sperau să le atingă în executarea unei activităţi specifice şi

standardizate. Studiul lui F.Hoppe a evidenţiat diferenţe individuale şi strategii în fixarea

nivelului de aspiraţie. J.D.Frank (1935) propune o definiţie operaţională: ”nivelul de

aspiraţie este nivelul performanţelor viitoare, într-o activitate familiară, pe care individul

în mod explicit consideră că o va realiza, cunoscând nivelul performanţelor anterioare în

aceeaşi activitate”14.

Încercările ulterioare de definire a conceptului se referă la relaţia între scop şi

tendinţa atingerii scopului. P.Fraisse consideră că nivelul de aspiraţie este “rezultatul

scontat de o persoană înainte de execuţia unei activităţi”, iar R.Lafon “comportamentul de

tensiune către un scop situat de subiect la un nivel mai mult sau mai puţin înalt. Pentru

C.Morgan “nivelul la care o persoană stabileşte anumite scopuri” şi P.P.Neveanu îl

defineşte ca “nivelul pe care subiectul doreşte şi voieşte să-l atingă, dimensiunea

scopurilor şi revendicărilor sale, considerate într-o accepţiune foarte generală”, iar I.Radu

“nivelul de aspiraţie se defineşte prin scopul pe care subiectul apreciază că îl poate

atinge”. Aceste definiţii nu diferă prea mult de cele propuse de F.Hoppe şi J.D.Frank.

Complexitatea fenomenului aspiraţional este relevată de următoarea definiţie:

“Aspiraţie, năzuinţă, structură motivaţional finalistă, tendinţă conştientizată cu o cotă

valorică crescută de performanţă şi autorealizare, angajare afectiv-voluntară focalizată

12 K.Lewin consideră că scopurile unei persoane se structurează astfel: 1)scopul ideal, care reflectă ce ar dori să obţină un individ; este vorba despre scopurile de perspectivă; 2)scopul activităţii-nivelul aspiraţional-ceea ce îşi propune persoana efectiv să realizeze; 3)încrederea în sine ceea ce aşteaptă sau aperă un individ să obţină într-o activitate (nivelul de expectaţie).13 Anspruchsniveanu- nivel de pretenţie, exigenţă, tradus prin nivel de aspiraţie-lovel of aspiration-niveau d’aspiration.14 Predescu Mihai “Personalitate si vocatie”,pag. 53- apud Frank, J.D.,”Individual differences in certain aspects of level aspiration”-American Journal of Psychology,nr 1/1935

76

Page 77: Lucrare Terorism Mj

valoric, prezentând aspect de proiectare ideală” (Neveanu, P.P, pag 67-68). Rezultă că

aspiraţiile au rol hotărâtor în formarea personalităţii.

Din perspectiva acţiunilor umane, scopurile omului vizează anumite rezultate, care

îi confirmă sau nu capacităţile. Cercetările au pus în evidenţă diferenţe specifice în ceea ce

priveşte câmpul de afirmare al aspiraţiilor, deoarece aspiraţia este implicată peste tot unde

este vorba de viitorul profesional al omului de “mişcarea” sa în sistemul sarcinilor,

funcţiilor şi posibilităţilor sociale.

În sens larg termenul de aspiraţie se foloseşte pentru a descrie ţelurile sau

speranţele individului. Experienţa din trecut poate determina preocuparea lui ca

probabilitate a succesului. În ultimii ani atenţia s-a concentrat şi asupra testelor de nivel de

aspiraţii ca indici de ajustare a personalităţii. S-a constat că indivizii anxioşi şi deprimaţi

au nivel de aspiraţie neobişnuit de ridicat.

Aspiraţia este un ansamblu de forţe sau tendinţe ce izvorăsc din motivaţia de

creştere (A.Maslow) şi exercită presiuni asupra deciziilor permiţând o schimbare de stare,

generatoare de progres, autorizând subiectul să se situeze pe o poziţie superioară într-o

scară verticală de valori (P.Bize). În legătură cu această ierarhie de valori se defineşte

nivelul de aspiraţie.

Nivelul de aspiraţie, fiind influenţat de factori motivaţionali cum ar fi trebuinţa de

performanţă15, trebuinţa realizării este indicatorul şi totodată efectul trebuinţei sau

motivaţiei de performanţă. De fapt, aspiraţiile se includ în structura generală a

comportamentului motivat ca o componentă primordială legată de trebuinţa de

performanţă.

După unii autori, motivaţia de reuşită, de performanţă, ar putea fi socotită un

“generalizat şi pozitiv nivel de aspiraţie”, iar după alţii nivelul de aspiraţie este considerat

o expresie directă a motivaţiei.

În genere noţiunea de nevoi nu poate fi utilizată independent de noţiunea de

aspiraţie, care la rândul ei este legată de altele: dorinţe, interese, valori, proiecte, scopuri,

finalităţi.

Definite ca “ansamblul interfuncţional de tendinţe interogene socializate, care

impulsionează subiectul spre realizarea modelului ales”16. Aspiraţiile profesionale se

15 Definită ca tendinţa de a efectua ceva, de a face tot ceea ce stă în putinţă pentru a obţine o performanţă tot mau bună.16 Chircev,A –“Educatia moral politica a tineretului scolar “1974, cercetare sub egida M.E.I.,E.D.P.,pag. 177

77

Page 78: Lucrare Terorism Mj

reflectă şi se întemeiază pe studiul atent al diferitelor aspecte care conduc la integrarea

socială eficientă prin profesiune. Probleme ca: statutul social al profesiunii, nivelul de

pregătire profesională, condiţiile concrete de lucru, regimul de muncă sunt factori

importanţi deoarece “aspiraţiile profesionale sunt legate de diverse variabile economice,

culturale şi sociale”17.

Interesul, competenţa, randamentul, sunt factori ce exprimă gradul implicării

persoanei în activitate şi impun sentimente de satisfacţie-insatisfacţie.

Recunoaşterea tot mai largă a rolului pe care îl joacă scopurile, reflectate prin

aspiraţii, a determinat, în ultimii ani, intensificarea şi diversificarea preocupărilor asupra

condiţiilor constituirii aspiraţiei. Pentru a ilustra varietatea modului de abordare a

problemei sunt suficiente câteva concluzii ale cercetătorilor în acest domeniu.

Ocupându-se de atitudinea faţă de risc, J.W.Atkinson distinge în structura acesteia

doi factori motivaţionali: dorinţa de succes şi tendinţa de a evita eşecul, intensitatea

acestora prezentând ample diferenţe individuale. Astfel, acceptarea sau neacceptarea

riscului ar depinde de intensitatea trebuinţelor.

K.Lewin afirmă că nivelul aspiraţiilor este dependent în mod direct de succesele şi

eşecurile înregistrate în trecut, precum şi de rezultatele obţinute de cei care depun o

activitate asemănătoare. Succesele din trecut pot ridica nivelul aspiraţiilor în timp ce

eşecurile atrag coborârea acestora. Oamenii apreciază succesul şi eşecul, nu prin termenii

rezultatelor în sine, ci prin raportarea la nivelul momentan al aspiraţiilor lor.

Fie că este examinat în planul activităţii, fie în planul conduitei interpersonale,

drumul spre constituirea nivelului de aspiraţie traversează în mod obligatoriu “lumea”

internă a persoanei, în funcţie de trăsăturile de personalitate. Un exemplu ar fi cel al unui

fenomen foarte cunoscut, şi anume atitudinea studentului faţă de învăţătură, faţă de

facultate; se constată că reacţia acestuia este determinată nu numai de justeţea sau

injusteţea obiectivă a acţiunii profesorilor, dar şi de o particularitate psihică internă cum

este autoaprecierea şi atitudinea faţă de sine.

Prin repetiţie, elementele aspiraţiei se acumulează creând fondul

experienţei anterioare a subiectului în raport cu atingerea anumitor obiective. Experienţa

anterioară joacă un rol deosebit în dinamica conştiinţei de sine. Cu cât este mai

17Opera citată, pag.174

78

Page 79: Lucrare Terorism Mj

sedimentată ca şi performanţa individuală cu atât devine mai inflexibil gradientul valorii

succesului şi insuccesului.

Aspiraţia subiectului spre sarcini mai dificile este dată de dorinţa de a depăşi

regiunea accesibilă persoanei. Este vorba despre apariţia idealurilor, care au în structura

lor elemente reale îmbinate în mod diferit, este ceea ce se ridică deasupra individului, deci

este ceva impersonal care planează deasupra individului, ceea ce încă nu există dar poate fi

cel puţin parţial realizat întrucât reprezintă motivul central şi suprem pentru un subiect.

Idealul îşi are originea în sistemul de valori al persoanei sau grupului din care aceasta face

parte, în cunoaşterea marilor personalităţi. Ca idee perfectă a ceea ce trebuie să fie idealul

este o ipostază asupra viitorului, un “adevăr la distanţă” cu o structură complexă.

GENERALITĂŢI PRIVIND FENOMENUL TERORIST

1.1. Delimitări conceptuale

Pentru a înţelege fenomenul pe care îl reprezintă terorismul, după părerea noastră,

trebuie evaluate mai întâi diferite puncte de vedere asupra terorismului propriu-zis şi ce

reprezintă acesta în mod exact. Încercarea de a se ajunge la consens asupra unei definiţii a

terorismului a generat multe dezbateri în ştiinţele sociale. Nici o definiţie nu poate să

satisfacă vasta interpretare asupra specificităţii terorismului.

Cele mai cunoscute tipuri de definiţii folosite pentru descrierea terorismului sunt:

simplu : violenţa sau ameninţarea cu scopul de a produce teama, panică sau

schimbare;

legal: violenţa criminală ce încalcă normele legale şi care este pedepsită de

către stat;

analitic: factori politici şi sociali specifici care stau la baza actelor teroriste

individuale;

sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mai mici şi de blocul

comunist pentru a ataca interesele occidentale;

statal: puterea guvernului folosită în scopul de a teroriza propria populaţie

pentru a o supune.

79

Page 80: Lucrare Terorism Mj

De asemenea, prin distingerea teroriştilor de criminali şi a terorismului de alte

forme de manifestarea violenţei, se poate aprecia că terorismul este:

legat de politică prin scopuri şi motive;

violent sau, la fel de important, manifestându-se prin ameninţare cu

violenţa;

proiectat să aibă puternice efecte psihologice, în timp şi spaţiu, dincolo de

victima imediată;

condus de o organizaţie cu un lanţ decizional şi de comandă identificabil

sau cu o structură celulară conspirativă, ai cărei membri nu poartă

uniformă sau insigne şi ale cărei acte sunt săvârşite de către un grup

subnaţional sau o entitate nonstatală.

Analiştii americani au definit fenomenul terorist prin „folosirea calculată a

violenţei sau ameninţării cu violenţa pentru a inocula teama, cu intenţia constrângerii sau

intimidării guvernelor sau societăţilor, în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase

sau ideologice”18

Definiţia permite să se facă o distincţie clară între terorism şi alte forme de

manifestare a violenţei. Actul terorist a fost definit independent de motivaţiile care stau la

baza acestuia. Persoanele care se angajează în acte de terorism o fac în numele multor

cauze. Este greşită tendinţa de ase eticheta orice acţiune violentă, care nu este aprobată de

societate , ca fiind un act terorist deoarece terorismul este o formă specifică de violenţă.

Acţiunile teroriste sunt calculate pentru că, în general, teroriştii sunt conştienţi de

ceea ce fac. Selectarea ţintelor este o activitate planificată şi raţională, prin care se

urmăreşte obţinerea unui efect bine determinat. Violenţa prin care se manifestă teroriştii

nu este niciodată spontană sau întâmplătoare. Teroriştii intenţionează să producă teamă;

aceasta este îndreptată asupra altor persoane şi nu asupra victimelor. Cu alte cuvinte,

terorismul este un act psihologic cu impact asupra maselor.

Teroriştii pot fi motivaţi de realizarea unor obiective politice, religioase sau

ideologice. Într-un anumit sens, obiectivele teroriştilor sunt întotdeauna politice, deoarece

chiar şi extremiştii, conduşi de convingeri religioase sau ideologice, caută să obţină

puterea politică pentru a modela societatea conform credinţei lor.

18 Paterns of Global Terrorism, 1997, Department of State, USA, august 19

80

Page 81: Lucrare Terorism Mj

Obiectivele terorismului îl disting de celelalte tipuri de violenţă, cum este

violenţa criminală, care are ca scop câştigul personal. Totuşi, definiţia permite includerea

în categoria acţiunilor teroriste şi a violenţei practicate de organizaţiile criminale, atunci

când acestea urmăresc să influenţeze politica guvernului.

Sunt cunoscute cazurile unor carteluri ale drogurilor şi organizaţii internaţionale

de tip mafiot, care se implică în politică atunci când activităţile lor influenţează

funcţionarea guvernelor şi în rândul maselor pentru a determina guvernul sau societatea

să-şi schimbe linia politică.

Terorismul este o practică întâlnită frecvent în revolte dar, în general, rebelii nu

sunt neapărat terorişti, dacă respectă regulile războiului şi nu se angajează în acele forme

de violenţă, care pot fi identificate cu actele teroriste.

Pe tot parcursul istoriei, extremiştii au practicat terorismul pentru a genera şi a

impune o schimbare a comportamentului social. Frecvent, terorismul s-a intersectat cu alte

forme de manifestare a violenţei, cum sunt războiul şi revolta.

Terorismul modern oferă practicanţilor lui multe avantaje. Fără a recunoaşte

inocenţii, teroriştii au un număr infinit de ţinte. Ei sunt cei care stabilesc ţinta şi determină

când şi unde atacă. Marea posibilitate de alegere conferă teroriştilor o mare posibilitate de

succes, cu minimul de risc. În cazul unui eşec, dacă atacul nu reuşeşte să producă

rezultatele intenţionate, teroriştii pot nega responsabilitatea.

Paradoxal , într-o societate liberă şi democratică, teroriştii pot să acţioneze uşor,

aşa cum s-a demonstrat în cazul detonării bombelor la World Trade Center din New York

şi Oklahoma City Federal Building.

1.2.Scurt istoric privind evoluţia terorismului

1.2.1. Apariţia terorismului

Ca modalitate de impunere a voinţei, de manifestare a puterii asupra celor ce

trebuiau supuşi şi stăpâniţi, a apărut, încă din zorii civilizaţiei omeneşti , conştiinţa

„terorii”, violenţă utilizată pentru realizarea scopurilor, în special politice, care, odată

atinse, conferă putere.

Natura relaţiei dintre „teroare” şi „terorism” în antichitate sau feudalism este

controversată în mediul istoricilor, dar nu se poate nega faptul că teroarea este cheia care

declanşează terorismul.

Scopul actului de terorism a fost întotdeauna de descurajare generală şi,

bazându-se pe teroare, de a reuşi să impună voinţa unei minorităţi prin victime individuale,

81

Page 82: Lucrare Terorism Mj

a căror sacrificare reprezintă explorarea conştientă a unui fenomen natural cum este

teroarea.

De la prototerorismul antichităţii au fost transmise, prin generaţii de căpetenii

tribale, şefi de clanuri războinice, satrapi, faraoni sau strategi, învăţăminte, care au devenit

fundamente ale acţiunilor de grup ulterioare, intimidare, ameninţări, acte violente

periodice, ce şi-au menţinut eficienţa indiferent de epocă.

Relaţia complot-atentat a dat specificitate terorismului discriminatoriu practic în

epocă. De-a lungul anilor, teroriştii au ales diferite forme de a-şi manifesta opoziţia faţă de

diverse regimuri politice sau conducători de stat , dar nicăieri în lume adepţii terorismului

clasic nu şi-au văzut atinse obiectivele propuse.

Teroarea promovată contra instituţiilor statului a dat naştere unui val de teroare

instituţionalizată din partea statului vizat, materializată prin represiuni sălbatice,

condamnări la moarte sau suspendarea drepturilor cetăţeneşti. Anarhiştii epocii moderne

au crezut că folosirea violenţei împotriva conducătorilor politici ai vremii constituie o

soluţie la problemele sociale reale cu care se confruntau. Tactica terorizării

reprezentanţilor claselor dominante s-a dovedit falimentară, capabilă doar să potenţeze şi

să motiveze represiunea şi terorismul de stat , atribute ale tuturor guvernărilor absolutiste

ale vremii.

Moduri de manifestare a terorismului contemporan

Dificultăţile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendinţa de

cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel , George Levasseur

folosind drept criteriu autorii şi scopurile urmărite, distingea următoarele categorii de

manifestare a terorismului:

a) terorismul ordinar sau banditismul , fenomene ce acoperă actele de

violenţă ce urmăresc obţinerea unor foloase materiale sau a unor

avantaje, acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective

politice;

b) terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor

„organizate şi sistematice” cu finalitate evidentă;

c) terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat

la acte de natură teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane

considerate subversive. În această categorie se mai înscriu exercitarea

82

Page 83: Lucrare Terorism Mj

sistematică a actelor de coerciţie bazate pe utilizarea la scară largă a

forţei şi printr-un larg evantai de mijloace violente: menţinerea unor

grupuri sociale, etnice sau religioase, în condiţii de inferioritate prin

oprimare şi represiune; politica de segregare rasială şi de apartheid.

George Levasseur consideră totodată că se poate vorbi şi de terorismul

internaţional, care ar exista la nivele diferite şi anume:

a) individual – în cazul actelor de terorism internaţional (individual sau

în grup ) la care se adaugă un element de extraneitate referitor la

autori, victimă sau loc de executare a actului de producere a efectelor

sale;

b) statal – atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui

stat.

Terorismul internaţional poate fi de două feluri: terorism de drept comun sau

banditism internaţional (atunci când vizează foloase materiale) şi terorism politic. Această

clasificare apărută în urmă cu câteva decenii este din ce în ce mai acceptabilă astăzi,

deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit complexă, necesitând un efort de

cuantificare mult mai amănunţit.

Mai apropiată de realitatea anilor ’90-’99 este tipologia acceptată de

Departamentul de Stat S.U.A. după care terorismul se poate materializa sub următoarele

forme:

a) Terorismul organizaţional: întotdeauna mici, strâns unite şi

omogene politic, aceste grupări sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea

poziţiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câştiga influenţă.

Exemplele sunt numeroase , în această categorie înscriindu-se grupul „17 Noiembrie” din

Grecia, Grapo, IRAULTZA şi ETA din Spania, Action Direct din Franţa, RAF în Germania,

ASALA în Armenia, Celulele Comuniste Combatante din Belgia etc.

Unele din aceste grupări teroriste au devenit transnaţionale – adică dispun de

potenţialul necesar pentru a lovi oriunde în lume.

Un exemplu cunoscut de grup terorist transnaţional – ce poate fi inclus ca tip de

manifestare – în grupa organizaţională este gruparea palestiniană a lui Abu Nidal.

b) Terorismul practicat în contextul insurgenţelor. Insurgenţii pot fi

separatişti etnici sau rebeli politici. Rebeliunile se caracterizează prin scara largă de acţiune

(uneori la nivel naţional sau regional), luptând contra guvernului existent. Acţiunile

insurgenţilor sunt de natură paramilitară sau de gherilă, operând în limitele graniţelor

83

Page 84: Lucrare Terorism Mj

naţionale. Forţele insurgente au adeseori o componentă teroristă menită să erodeze

credibilitatea guvernului, legitimitatea şi sprijinul politic prin terorizarea civililor. „Noua

Armată Populară”, aripa militară a Partidului Comunist din Filipine, recurge la terorism –

în afară de acţiunile insurgente – pentru a demonstra că guvernul legal din Filipine nu este

capabil să asigure protecţia populaţiei.

c) Terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a

acţiunilor de către state suverane. Iran ,Afganistan, Libia, Coreea de Nord şi Irak au fost

cele mai cunoscute state-sponsor ale terorismului. Siria a fost şi ea inclusă în această

categorie până la izbucnirea crizei din Golf, când preşedintele Assad a optat pentru o

politică de deschidere spre Vest. Ultimul incident cunoscut privind implicarea Siriei în

terorism a avut loc în 1986 . de la acea dată, Siria a sprijinit grupări teroriste independente,

inclusiv P.K.K. Alte grupări teroriste (Jihad-ul Islamic Palestinian, Hamas) îşi au cartierul

general pe teritoriul Siriei. Pentru aceasta, Siria a fost sancţionată cu embargo-ul asupra

armelor din partea Statelor Unite ale Americii, fiind restricţionat, de asemenea exportul

unor produse de înaltă tehnologie.

După întinderea efectelor sale, terorismul poate fi:

a) terorismul naţional sau intern, ale cărui efecte se restrâng la nivelul

statului. Pentru atingerea scopului urmărit autorul va alege mijloace ca : atentatele contra

vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii, în activitatea sa fiind acceptată şi distrugerea

unor bunuri materiale.

Terorismul naţional sau intern a căpătat azi noi dimensiuni şi forme, el fiind

definit ca folosirea nelegitimă a forţei sau violenţei, comise de un grup, de doi sau mai

mulţi indivizi împotriva persoanelor ori proprietăţii, pentru a intimida sau coercita un

guvern, populaţia civilă sau orice segment al acesteia, pentru a-şi realiza obiectivele

politice şi sociale.

b) terorismul internaţional este folosirea nelegală a forţei sau a violenţei

comisă de un grup sau de indivizi care se află în străinătate şi/sau sunt conduşi de ţări sau

grupări din afară sau a căror activitate transcede hotarele naţionale, împotriva persoanelor

sau a proprietăţii, pentru a intimida sau exercita presiuni asupra unui guvern, populaţiei

civile sau unui segment al acesteia, ca să-şi realizeze obiectivele politice sau sociale.

Între formele de manifestare a acestuia se pot aminti: pirateria aeriană, luarea de

ostateci, răpirea de demnităţi şi solicitarea în schimbul eliberării lor ca statul sau o altă

organizaţie să dea, să facă sau să nu facă ceva.

84

Page 85: Lucrare Terorism Mj

c) terorismul transnaţional se confundă din multe puncte de vedere cu

cel internaţional, diferenţierea între ele făcându-se prin aceea că autorii actelor teroriste

sunt autonomi faţă de orice stat.

După cauzele care îl generează se poate vorbi despre următoarele forme de

terorism:

a) terorismul rasist, care a apărut în S.U.A. în a doua jumătate a secolului XIX şi

avea ca reprezentant organizaţia Ku-Klux-Klan. Apogeul acestui ntip de terorism a fost

însă atins în Republica Sud-Africană, unde politica de apartheid a fost ridicată la rang de

lege;

b) terorismul extremist-naţionalist are, de obicei, aria de acţiune limitată la o

singură ţară. O parte dintre manifestările de violenţă de acest tip este inspirată de concepţii

naţionaliste, aşa cum este cazul organizaţiei separatiste E.T.A.;

c) terorismul neofascist sau neonazist care este o formă de manifestare

a extremei drepte şi care încearcă să reactualizeze cultul violenţei prin îndemnul de a

nesocoti drepturile unor popoare;

d) terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă este cel în cadrul

căruia sub acoperiri sunt executate acte de terorism în numele Creştinismului, Iudaismului

sau Budismului. Terorismul religios nu este o formă curioasă de terorism avându-se în

vedere că asocierea dintre religie şi violenţă nu este un concept nou în istorie, chiar dacă

statisticile spun că din 13 grupări teroriste recunoscute în 1968, nici una dintre ele nu a fost

catalogată drept religioasă.

După modalităţile de executare terorismul poate fi:

terorism direct în cazul căruia atacul vizează în mod direct obiectivul fixat;

terorismul indirect în cadrul căruia metodele folosite sunt dintre cele care

afectează indirect obiectivul atacului – plasarea de explozivi, scrisori capcană, infestarea

mediului etc.

În literatura de specialitate au fost identificate şi alte tipuri (forme) de terorism ,

precum:

Terorismul patopolitic. În 1973 în New York, doi poliţişti au fost împuşcaţi

într-un mod brutal şi aparent fără motiv. Două zile mai târziu, United Press International a

primit o scrisoare de explicaţie care avertiza asupra faptului „că lucrurile vor continua”.

Scrisoarea era semnată de „Armata Neagră de eliberare” ( ANE), un grup violent ce

descindea din „Panterele Negre”, o organizaţie teroristă ce lupta contra „ordinii albe”.

85

Page 86: Lucrare Terorism Mj

Pentru aceşti indivizi, cel mai vizibil stâlp al susţinerii societăţii îl constituia

poliţia. Fără să aibă pretenţia că înţeleg mecanismele sociale, membrii acestei organizaţii –

conduse de un evadat negru de 30 de ani – autointitulat „feldmareşal” – urmăreau

eliminarea fizică a tuturor celor ce „uneltesc” contra poporului.

Terorismul psihic ( psihopatic ) . Termenul de „comportament anormal” pus în

legătură cu teroarea şi violenţa, nu şi-a găsit încă o definiţie satisfăcătoare. Este clar că

persoanele care acţionează bizar, fără motiv sau motivaţie vădit iraţională, o fac din motive

de ordin intern, personal. Societatea a fost martora mai multor exemple de comportare

deviată a unor asasini psihopaţi.

Terorismul şi violenţa criminală. Atracţia către terorismul criminal îşi are

explicaţia în simplitatea sa. Un individ cu pistol poate captura un avion extrem de scump,

poate cere o recompensă importantă după care se retrage sub protecţia ostaticilor. Măsurile

internaţionale în combaterea pirateriei aeriene au limitat posibilităţile de operare a acestui

tip de criminali. Cu toate acestea, terorismul criminal se manifestă în continuare cu

virulenţă în lume. Răpirile de persoane au devenit ocupaţii lucrative în întreaga lume,

teama de răpiri asigurând câştiguri imense „gărzilor de corp”.

Sechestrările de nave, confiscarea de bunuri, răpirea sau asasinarea unor

persoane primesc de multe ori motivaţii politice, dar determinate sunt interesele pecuniare

ale criminalilor care le organizează. Natura teroristă a acestor fenomene este dată de

caracterul premeditat al folosirii violenţei în scop de intimidare.

Terorismul şi violenţa endemică. Există locuri în lume în care singura lege

valabilă este cea a bâtei.

Terorismul autorizat. Timp de ani de zile, î lume a apărut un set de convenţii

privind folosirea forţei de către un stat, în scopuri coercitive.

Aceste convenţii se referă în special la situaţiile de război între două state sau

de război civil. Legile războiului (Convenţia de la Geneva din anul 1937) au fost dezvoltate

deoarece sunt universal avantajoase pentru părţile aflate în conflict. Aceste legi nu au putut

însă şi nu pot să prevină eventualele violuri ale reglementărilor existente, ele sunt însă

flexibile şi deschise la ajustări. Unele regimuri politice folosesc tehnici de menţinere a

ordinii interne care pot fi catalogate ca acte de terorism autorizat (epuraţii, procese publice,

tortură, internări masive etc.).

Terorismul organizaţional. Pentru statul sau instituţia ameninţată toţi cei ce se

fac vinovaţi sunt catalogaţi ca terorişti. Membrii organizaţiilor revoluţionare sau a celor

criminale de tip Mafia, nu acceptă această definire, dar acceptă ideea că toate aceste

86

Page 87: Lucrare Terorism Mj

organizaţii sunt confruntate cu problema menţinerii disciplinei interne, inhibării oricărei

tentative de infiltrare şi a pedepsirii membrilor feloni. Asemenea activităţi sunt clasate ca

terorist-organizaţionale. Asasinatele Mafiei sau a altor organizaţii teroriste sau criminale

poartă în cazul pedepsirii unor membrii feloni, semne distincte şi evidente pentru

atenţionare.

Terorismul pragmatic. Acesta constă în folosirea violenţei în vederea creării

unui sprijin de masă. Acest „sprijin” se poate materializa în extorcarea de fonduri sau

obţinerea de sprijin în organizarea de greve, manifestaţii, boicoturi etc. populaţia este

ameninţată cu răzbunarea în cazul neparticipării (stigmatizare, asasinate etc.).

Terorismul funcţional. Această formă de terorism este folosită în cazul în care o

organizaţie poate dobândi un avantaj strategic prin mijloacele specific teroriste. Ţintele

terorismului de acest gen sunt, în general, militarii, poliţiştii, jandarmii sau şi unele

categorii de civili. Astfel, pentru fedainii palestinieni orice călător ce zboară spre Israel

devine o ţintă potenţială. Mitralierea unei săli de aşteptare dintr-un aeroport nu mai

urmăreşte în acest caz eliminarea victimelor surprinse acolo, ci intimidarea generală a

tuturor potenţialilor vizitatori ai Israelului.

Terorismul simbolic. Se deosebeşte de celelalte forme de terorism prin faptul că

victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul „duşmanului”. Atentatul, în acst caz,

reprezintă mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod.

În concluzie, psihoza terorismului imaginează noi pericole care ar putea

ameninţa pacea şi chiar existenţa omenirii. Proliferarea armelor nucleare, chimice şi

bacteriologice pe aproape toate continentele globului reprezintă un pericol major pentru

omenire ce trebuie luat în seamă.

Terorismul contemporan posedă, la ora actuală, sisteme de înaltă tehnologie,

observându-se o deplasare a centrului de interes al acestuia către inteligenţa artificială.

Lupta care se desfăşoară în acest moment la nivelul planetei contra terorismului

are la bază o strategie de anihilare a statelor care sponsorizează acest flagel internaţional,

ceea ce va conduce potrivit analiştilor la un nou model de război, model care va îmbina

acţiunea militară cu cea economică, acţiunea informatică cu cea spaţială şi geofizică.

Acţiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”.

Pe plan internaţional.

87

Page 88: Lucrare Terorism Mj

Reprezintă una din practicile teroriste cele mai periculoase prin proporţiile atinse

şi gravitatea deosebită ce o generează.

Atentatul este formă de acţiune folosită de terorişti în scopul suprimării fizice,

intimidării sau schimbării unor personalităţi marcante ale vieţii politice, economice,

militare sau diplomatice, dintr-un stat. Asasinatul este considerat de terorişti ca o măsură

„exemplară”.

Din cazuistică reiese că au fost mai des folosite următoarele metode:

a) Atacul armat în forţă – executat cu rapiditate şi prin surprindere

în scopul capturării sau nimicirii personalităţii vizate şi, ulterior, al retragerii sau

dispariţiei din zona respectivă. Uneori această metodă poate căpăta aspectul de

ambuscadă realizată într-un loc favorabil, folosind diferite variante: blocarea circulaţiei

concomitent cu atacul armat; derutarea organelor de protecţie prin crearea unor

diversiuni şi executarea atacului în locul convenabil; deghizarea teroriştilor în scopul

distragerii atenţiei şi slăbirii vigilenţei.

b) Atacul armat izolat – este un alt procedeu folosit de organizaţiile

teroriste şi presupune acţiunea unor elemente mai puţine (unul- doi terorişti) având

acelaşi scop: asasinare, răpire sau sechestrare de persoane.

c) Acţiunea armată specială –este un procedeu ce se adoptă pe baza unor date şi

informaţii sigure (despre persoane, mijlocul de transport, trasee, program)şi care constă

din asasinarea sau răpirea unor personalităţi, luându-se toate măsurile de conspirare şi

dispariţie din zona de acţiune, fără alertarea forţelor de securitate.

De regulă, în aceste operaţiuni se folosesc arme „mute”(cu amortizor, cele albe,

otrăvuri, substanţe tranchilizante) şi, mai rar, mijloacele de transport. Pentru aceasta,

elementele asasine îşi creează căi viabile de pătrundere în zona demnitarului , înlătură

urmele de la locul faptei şi chiar lasă indicii false pentru a duce în eroare forţele. Uneori,

asasinii se folosesc de autoturisme sau se strecoară în rândul pietonilor sau vizitatorilor,

după care dispar din zonă cu ajutorul complicilor.

Concluzionând ,se poate observa că în acţiunile întreprinse teroriştii, au folosit, cu

predilecţie, armament automat şi semiautomat de diferite calibre cu grad sporit de precizie,

precum şi dispozitive clasice sau artizanale plasate în locurile unde urmau să fie prezente

personalităţile vizate.

88

Page 89: Lucrare Terorism Mj

II. FORŢE ŞI MIJLOACE DESTINATE PROTECŢIEI PRESOANEI

Reglementări de drept internaţional cu privire la reprimarea terorismului

Recrudescenţa, extinderea şi intensificarea actelor de terorism care pun în pericol

sau suprimă nu numai vieţile unor persoane inocente, dar ameninţă chiar pacea şi

securitatea internaţională, provoacă îngrijorarea şi protestul lumii întregi. Pericolul

reprezentat de terorismul internaţional pentru relaţiile de cooperare dintre state face ca

această problemă să preocupe în mod deosebit comunitatea mondială şi implicit dreptul

internaţional.

În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convenţiilor internaţionale, actele

teroriste devin crime universale pe baza legislaţiei acceptate de toate părţile.

Primul stat care a introdus măsuri de combatere a terorismului a fost Belgia. În

anul 1856 Belgia a prevăzut în dreptul penal „clauza atentatului” prin care asasinatele

politice au fost considerate extrădabile. În 1927, la Varşovia, a avut loc prima conferinţă

internaţională de unificare a dreptului penal în cadrul căreia fără a fi fost utilizat termenul

„terorism” s-a încercat o definire a fenomenului.

2.2.2. Documente adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite

Conform unei statistici recente, de la înfiinţarea acestei organizaţii şi până în

prezent au fost elaborate sub egida sa peste 1600 de rezoluţii, convenţii şi protocoale

privind combaterea actelor de terorism. Astfel, nu de puţine ori atacurile şi ţintele au vizat

aeronavele, pasagerii acestora sau instalaţiile aeroportuare, iar actele respective au avut ca

afect mari pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale. Problematica securităţii

transporturilor aeriene internaţionale a căpătat o nouă dimensiune în ultima perioadă ca

urmare a amplificării terorismului internaţional.

Sub egida O.N.U. au fost adoptate trei convenţii internaţionale referitoare la:

a) infracţiuni şi alte acte care se pot produce la bordul aeronavelor

( Tokyo, 14 septembrie 1963);

b) reprimarea capturării ilicite de aeronave ( Haga, 16 decembrie

1970);

c) reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei

civile (Montreal, 23 septembrie 1971);

89

Page 90: Lucrare Terorism Mj

Şi cu precizarea că acestea pot intra sub jurisdicţia acestui organ numai cu

consimţământul părţilor în litigiu, pentru fiecare caz în parte .

S-ar putea spune că teroriştii poartă un război psihologic; ei încearcă să

discrediteze guvernele confruntate cu o alegere imposibilă.

Exploatând tot ceea ce înseamnă un stat democratic (libertatea presei, pluralismul

politic, alegerile libere), elemente pe care ei le consideră un lux inutil şi decadent, aceşti

terorişti moderni reuşesc să îşi aleagă ţintele bazându-se pe atracţia complice a mass-

media către violenţă. Statele democratice se simt mult mai vulnerabile, întrucât aceşti noi

duşmani au pus capăt respectului acordat ambasadelor şi ministerelor diplomatice. În urma

asediului Ambasadei Statelor Unite de la Teheran din 1979 „studenţii islamişti” afirmau că

„nu se conformează nici unei reguli impuse în străinătate”.

Contrar principiilor afirmate, Israelul nu a exclus niciodată negocierea.

Statele Unite care vor să creeze o imagine de stat intransigent în privinţa

negocierilor cu teroriştii, nu au ezitat să bombardeze Libia ca represalii pentru actele de

terorism. Cu toate acestea şi-au recuperat ostaticii furnizând arme Iranului.

Singura justificare a acestor „aranjamente” o constituie punerea în pericol vieţii

umane.

Negocierile nu au statut oficial întrucât nu se poate admite „trocul dintre crimă şi

inocenţă”, după expresia lui Francoise Mitterand.

Grupurile şi mişcările islamiste au reuşit în ultimele trei decenii să instituie în

societăţile arabe şi musulmane conceptul unui fel de război cultural global, în cadrul

căruia sunt nevoiţi să se confrunte cu o conspiraţie mondială împotriva Islamului ca

religie, cultură şi mod de viaţă. De aici şi până la considerarea terorismului şi violenţei

politice drept „datorii religioase islamice” nu a mai fost decât un singur pas. Pentru adepţii

conceptului mai sus amintit, confruntarea cu valorile culturii politice occidentale se poate

întemeia pe orice mijloace, mai ales când acestor mijloace li se acordă o legitimitate

religioasă.

Este de reţinut că aceste grupuri teroriste au caracter religios, lucrând pozitiv într-o

societate în care islamul este adânc înrădăcinat, iar această componentă religioasă este

extrem de importantă în cazul finanţării grupurilor teroriste.

90

Page 91: Lucrare Terorism Mj

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, strângerea de fonduri de la persoane fizice

constituie sursa principală de finanţare a multor instituţii, asociaţii şi organizaţii politice.

La aceasta se adaugă contribuţia importantă a statelor arabe la finanţarea activităţilor nu

doar sociale şi culturale, ci şi a activităţilor de terorism şi violenţă politică.

Pentru ca infracţiunea de finanţare a terorismului să existe nu este nevoie ca

fondurile strânse să fi fost folosite, ci este suficient ca ele să fi fost adunate în scopul

finanţării unui act terorist. La fel este pedepsită şi tentativa acestei infracţiuni.

Rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate privind cooperarea internaţională în

combaterea ameninţării provocate de actele teroriste la adresa păcii şi securităţii a fost

adoptată la 28 septembrie 2001 ca urmare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001

de la New York, Washington şi Pennsylvania.

Recunoscând drepturile inalienabile de apărare individuală şi colectivă proclamate

de Carta ONU cheamă toate statele lumii pentru a colabora împreună la prevenirea şi

surprinderea actelor teroriste, inclusiv prin creşterea nivelului de cooperare şi

implementare completă a convenţiilor internaţionale referitoare la terorism.

În art.1 al Rezoluţiei se arată faptul că statele lumii trebuie:

a) să prevină şi să suprime finanţarea actelor teroriste;

b) să condamne, prin orice mijloc, toate preocupările directe sau indirecte, precum

şi colectările premeditate de fonduri, realizate de cetăţenii propriei ţări sau de

alte persoane aflate pe teritoriul statului, cu intenţia de a fi utilizate sau despre

care se cunoaşte că vor fi utilizate pentru comiterea de acte teroriste;

c) c)să îngheţe fără întârziere fondurile, alte bunuri patrimoniale sau resursele

economice ale persoanelor care comit sau intenţionează să comită acte teroriste,

care participă la desfăşurarea acestora sau facilitează comiterea unor asemenea

acte;

d) să interzică oricăror persoane sau unor grupuri de persoane aflate pe teritoriul

statului să obţină sau să ofere fonduri, bunuri patrimoniale şi resurse economice

sau să servicii, direct sau indirect persoanelor care comit sau intenţionează să

comită, care facilitează sau participă la comiterea de acte teroriste, grupuri

conduse sau controlate, direct sau indirect, de asemenea persoane precum şi a

persoanelor sau grupurilor care acţionează în numele sau sub îndrumarea

acestor persoane.

91

Page 92: Lucrare Terorism Mj

FORME, METODE ŞI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN

ACŢIUNI TERORISTE ŞI ACŢIUNI ANTITERORISTE

Formele, metodele, pregătirea şi mijloacele utilizate în acţiuni teroriste

Terorismul a fost, este şi va fi o problemă care va continua să frământe omenirea

încă multă vreme, poate chiar în secolul următor. Problematica nu este nouă, ci are rădăcini

care datează de la apariţia comunităţilor omeneşti, dar terorismul prezintă nişte complicaţii

nemaiîntâlnite.

Acesta, poate, şi datorită mobilurilor diversificare care variază de la caz la caz:

realizarea unui ţel politic;

atragerea atenţiei opiniei publice faţă de un ţel anume;

subminarea autorităţilor statale sau politice;

eliberarea unor compatrioţi aflaţi în închisoare;

obţinerea unor sume de bani;

intimidarea sau influenţarea deciziilor unor personalităţi sau guverne;

răzbunarea.

În ceea ce priveşte formele de desfăşurare a unui atac terorist, problematica este

mai simplă, deoarece cele mai evidente forme pot fi clasificate în trei categorii:

represaliile militare duse de unele state, împotriva altora, cunoscute sub

denumirea de „terorism de stat”;

atacul direct sau indirect împotriva obiectivelor fixe sau mobile;

atentatul împotriva înaltelor personalităţi.

Metodele de realizare a actelor teroriste ce prezintă o complexitate deosebită, pot

fi clasificate în :

răpirea, luarea de ostateci şi sechestrarea de persoane;

ocuparea sediilor unor instituţii politice, economice, militare, sociale;

atacul armat asupra persoanelor sau obiectivelor;

acţiuni militare de diversiune tip „comando”;

provocarea de incendii, explozii şi avarii;

contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe, medii,

bunuri de larg consum, precum şi a persoanelor sau grupurilor umane;

provocarea de cate de dezordine, tulburarea ordinii şi liniştii publice în

scop terorist;

92

Page 93: Lucrare Terorism Mj

deturnarea mijloacelor de transport: aeriene, navale sau rutiere;

atacul de la distanţă prin propulsarea unor mijloace şi declanşarea de

explozii;

folosirea teroriştilor sinucigaşi;

expedierea de colete şi scrisori capcană;

perturbarea şi dereglarea unor sisteme electronice în scop terorist;

ameninţări şi alarme false;

sabotarea în scop terorist.

Desigur, orice acţiune teroristă implică şi o anumită pregătire care se poate

realiza prin:

culegerea şi obţinerea de date şi informaţii despre obiectiv (agenţii,

emisari, simpatizanţi etc.);

documentarea asupra obiectivelor vizate (planuri, schiţe, hărţi, fotografii,

filme );

folosiri de acoperiri şi legende (calităţi oficiale, uniforme, documente,

profesii );

deghizarea şi mascarea;

substituirea de persoane, falsificarea documentelor de identitate, călătorie

etc ;

racolarea, selecţionarea şi pregătirea de noi membrii folosind metode

specifice (îndoctrinarea ideologică sau religioasă, şantajul, traficul de

influenţă, mituirea);

infiltrarea de agenţi;

disimularea şi plasarea dispozitivelor explozive;

cooperarea cu alte organizaţii teroriste.

În săvârşirea actelor teroriste, teroriştii se folosesc de o sumedenie de mijloace

specifice fiecărei metode, precum:

armament şi muniţie clasică de infanterie;

armament artizanal;

arme albe sau alte obiecte speciale de atac;

explozivi clasici şi improvizaţi;

substanţe incendiare, toxice sau radioactive;

detonatori speciali;

substanţe şi compuşi biologici;

93

Page 94: Lucrare Terorism Mj

dispozitive şi instalaţii de atac de la distanţă;

plicuri, colete şi maşini-capcană;

folosirea miniarmelor nucleare sau atomice;

„viruşi electronici” împotriva marilor reţele de calculatoare.

Obiective fixe ce pot fi atacate de terorişti sunt următoarele:

sediile (reşedinţele) de lucru permanente sau temporare;

reşedinţele oficiale sau casele de oaspeţi pentru cei ce vizitează ţara (când

au rang de demnitari);

aeroporturi sau porturi (când sunt prezente personalităţile protejate);

obiective culturale, turistice sau de cult – pe timpul prezenţei demnitarilor;

obiective industriale, sisteme de comunicaţii (atunci când se execută vizite

de lucru sau oficiale).

Scopul principal urmărit de terorişti este distrugerea acestora, urmată de

victime omeneşti sau de grave implicaţii internaţionale între state.

Dintre cele mai semnificative metode folosite în comiterea de atacuri asupra

obiectivelor fixe, mai des vizate în ultimii ani, pot fi amintite următoarele:

Obiectivele fixe asupra cărora se acţionează, în principal, de către organizaţiile

teroriste sunt:

sediile de lucru ale unor instituţii de stat sau ale unor personalităţi,

reşedinţele acestora, agenţii sau birouri ale unor organisme internaţionale;

obiective care reprezintă un interes naţional din punct de vedere economic;

obiective ale aviaţiei civile (aeroporturi, aeronave, agenţii).

c) Atacul obiectivelor mobile

Deturnarea, ca metodă de acţiune, reprezintă actul premeditat de capturare a unui

mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a echipajului şi pasagerilor. Deturnarea se

execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutier şi feroviar. Pentru a

acţiona în vederea deturnării unui mijloc de transport, în funcţie de măsurile de securitate

ale acestuia, membrii comandoului nu depăşesc numărul de 3-4 indivizi, fiecare din aceştia

având sarcini exacte în acţiune (atacul asupra echipajului, ţinerea sub control a pasagerilor,

percheziţionarea pasagerilor, ţinerea „legăturii” cu forţele de ordine în vederea expunerii

motivelor acţiunii lor etc.)

Ca mijloc rapid de deplasare, dar şi vulnerabil la acţiunile teroriste, avionul a

constituit ţinta deturnării în aer sau la sol.

94

Page 95: Lucrare Terorism Mj

Declanşarea acţiunii de deturnare se face, de regulă, imediat după decolarea

aeronavei, când echipajul este încă ocupat cu manevrele de zbor, iar pasagerii sun legaţi cu

centurile de siguranţă. Pătrunderea la bord a teroriştilor se face pe căi legale pentru a nu

trezi suspiciuni. Armamentul necesar se află la bord, introdus de complici sau chiar de ei

prin ascunderea lui în:

bagajele de mână, obiectele personale sau diferite ambalaje;

aparate portabile de radio, casetofoane, de fotografiat etc.

Actele de terorism aerian pot fi comise nu numai de elemente teroriste, ci şi de

autorii unor infracţiuni de drept comun care vor să scape de urmărire, de protestatari sau

chiar dezechilibraţi mintal.

Nu sunt lipsite de interes şi alte aspecte ce rezultă din cazuistica internaţională cu

privire la deturnări:

uneori deturnările sunt numai aparente urmărindu-se în realitate răpirea

unor personalităţi;

unele deturnări au fost făcute de indivizi care nu au folosit arme reale,

simulând că sunt înarmaţi;

utilizarea unor staţii radio - pirat, pe care le folosesc pentru dirijarea greşită

a aeronavei.

Organizaţiile teroriste cunosc faptul că este destul de important pentru o ţară să

existe o bună organizare şi desfăşurare a acestui sector de activitate şi, de aceea, ei au

început să atace mijloacele de transport, folosind metode şi mijloace diversificate.

De regulă, teroriştii folosesc metoda de plasare a unor dispozitive explozive în

interiorul mijloacelor de transport sau le atacă în modul cel mai clasic şi cât se poate de

direct.

Ca o concluzie, acţiunile teroriştilor se pot încheia prin:

retragerea membrilor comandoului după acţiune:

predarea teroriştilor organelor de ordine (pentru a evita confruntarea în

speranţa eliberării ulterioare):

autosacrificarea (teroriştii sinucigaşi).

d) Acţiunile acoperite şi acţiunile indirecte

Din analiza acţiunilor teroriste pe plan mondial, rezultă că mijloacele cele mai

folosite sunt explozivii prevăzuţi cu sisteme de declanşare aparent simple, dar greu de

dezamorsat.

* Expedierea de obiecte explozive

95

Page 96: Lucrare Terorism Mj

Este o metodă de acţiune ce constă în trimiterea, înmânarea unor colete, plicuri,

scrisori, buchete de flori, cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare. Încărcăturile

explozive presupun, mai ales, folosirea explozivilor plastici, deoarece sunt uşor de

manevrat, sunt puternici şi greu de depistat.

Expedierea obiectelor explozive se face prin poştă obişnuită sau prin persoane

deghizate în poştaşi sau curieri.

Plicurile explozive sunt prevăzute cu dispozitive de amorsare mecanice, electrice,

cu celulă fotoelectrică sau diferite combinaţii. Uneori, pentru a suplini dezamorsarea

plicului-capcană, conţinutul acestuia se impregnează cu o substanţă chimică sau

bacteriologică cu efect lent.

* Plasarea de încărcături explozive

Este metoda cel mai des folosită în cadrul acţiunilor acoperite constând în

plasarea unei încărcături explozive acţionată cu dispozitive clasice ori artizanale. Locul de

plasare este ales în funcţie de mediul sau obiectul vizat.

Astfel, atunci când se prevede un atentat asupra unor mijloace în deplasare,

încărcătura explozivă trebuie să fie cât mai aproape de axul drumului, în locuri ce permit

ascunderea acesteia (obiecte, maşini, guri de canal, rigole de scurgere a apei etc.).

Pentru deraierea unui tren se plasează încărcătura explozibilă în apropierea dintre

linii, la panoul de comandă al acestora, la pilonii de susţinere ai podurilor, sub şină sau

dacă este posibil în bagajele plasate în tren.

Plasarea de încărcături la „obiectivele fixe” se face, de regulă, prin abandonarea

de valize, genţi, colete în locuri pretabile (nişe, intrânduri, subsoluri, săli de aşteptare,

holuri etc.). pentru a asigura secretul acţiunilor şi succesul acestora, de foarte multe ori

teroriştii au recurs la deghizarea, trucarea ori ascunderea mijloacelor dispozitivelor

explozive:

pătrunderea elementelor teroriste în obiectivele fixate, sub diferite

legende, acoperiri legale;

abandonarea „obiectului exploziv” când trec pe lângă obiectiv,

profitând de neatenţia elementelor din dispozitiv;

distragerea atenţiei elementelor din obiectiv (femei, solicitarea unei

informaţii banale, solicitarea de ajutor etc.), concomitent cu plasarea încărcăturii de către

un complice;

folosirea de persoane corupte, trădarea din rândul personalului

obiectivului pentru a introduce explozivul în obiectiv;

96

Page 97: Lucrare Terorism Mj

abandonarea unui automobil-capcană în zona obiectivului;

plasarea de explozivi pe şosele (îngropate, în coşuri de gunoi, rigole,

canale etc.);

fixarea unor bombe magnetice sub autoturisme aflate în locurile de

parcare nesupravegheate;

lansarea dispozitivelor explozive în obiectivul vizat, de pe locuri înalte,

de la ferestrele clădirilor vecine etc.

* Acţiunile indirecte (psihologice) sunt acele acte de intimidare, influenţare şi

ameninţare cu violenţa săvârşite prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false, apeluri

telefonice, şantaj, derută şi panică în rândul personalităţilor sau al unei mase mari de

oameni.

Ameninţările sau cererile adresate (prin telefon şi sesizări anonime) diferitelor

personalităţi sau instituţii oficiale reprezintă metoda cea mai des folosită. Ameninţările se

fac în mod direct asupra persoanei sau indirect prin acţiune asupra familiei acesteia.

Exemplele despre acest gen de acţiuni teroriste sunt aproape cotidiene.

Într-o acţiune teroristă elementele surprinderii pot fi prezente în totalitate sau în

parte. Contracţiunea din partea forţelor de protecţie şi de pază nu poate face abstracţie de

ele. Cele mai anevoie de dejucat sunt atacurile asupra demnitarilor efectuate cu scopul de

a-i suprima, îndeosebi când aceştia participă la activităţi ce se desfăşoară în prezenţa unui

public numeros şi eterogen, în care s-au infiltrat elemente ostile, de felul întâlnirilor în aer

liber, al mitingurilor, diferitelor activităţi, festivităţi, comemorări cu caracter civil, militar

sau religios.

Cunoscând acest aspect al psihologiei umane, serviciile menţionate sunt în alertă

continuă. Cu toate acestea, sistemul instalat de ele pentru protecţia obiectivelor are, nu o

dată, fisuri şi destule atentate reuşesc, aşa cum rezultă din analiza evenimentelor de acest

gen din lume.

.Forme şi procedee de luptă specifice acţiunilor antiteroriste.

.Cooperarea în plan internaţional

deşi terorismul internaţional este unanim condamnat ca fenomen, diversele acte

de terorism fac în prezent obiectul unei încriminări internaţionale numai în măsura în care

acestea sunt convenţionale.

97

Page 98: Lucrare Terorism Mj

Chiar dacă terorismul internaţional este respins ca fenomen, el a devenit tot mai

frecvent, necesitând o cooperare internaţională pentru a-l combate.

Dreptul internaţional reglementează utilizarea forţei de către o ţară pe teritoriul

altor ţări, dacă prin acesta se urmăreşte capturarea sau atacarea teroriştilor sau salvarea

ostaticilor. În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convenţiilor internaţionale,

actele teroriste devin crime universale pe baza legislaţiei acceptate de toate părţile.

Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, au fost adoptate trei convenţii

internaţionale referitoare la : infracţiuni şi alte acte care se pot produce la bordul

aeronavelor (Tokyo, 1963), reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 1970),

reprimarea actelor îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Montreal, 1971).

Faţă de aceste reglementări, legislaţia internă reflectă preocupările statului român

şi contracararea şi prevenirea acţiunilor teroriste.

* *

*

98

Page 99: Lucrare Terorism Mj

Personalitatea teroristului

Atunci cand, prin intermediul mass-media, aflam de acte teroriste, mai totdeauna

cei care le savarsesc sunt prezentati ca fiind instabili psihic, cu un comportament care iese

din limitele firesti. Marea majoritate a teroristilor nu sunt nici pe departe instabili psihic,

psihopati sau cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un

pericol pentru insasi organizatia care i-ar accepta ca membri.

Ratiunile pentru care anumite persoane se alatura gruparilor teroriste sunt

importante pentru felul in care acestea actioneaza ulterior. Numai cativa sunt implicati in

plasarea bombelor si luarea de ostatici. Ei sunt aceia care ofera sau strang, prin fundatii,

sume importante de bani, simpatizantii care isi pun la dispozitie casele, observatorii atenti

care furnizeaza informatii, specialistii care fac bombele sau chiar politicieni implicati

direct in actiunile teroriste sau care se transforma in purtatori de cuvant. Desi motivatiile

pentru care fiecare din aceste categorii actioneaza sub umbrela unei organizatii teroriste

sunt diferite, ele sunt in masura, impreuna, sa puna la punct o retea eficienta, functionala,

capabila sa-si implineasca, prin mijloacele specifice, obiectivele.

Unii sunt nemultumiti de ceea ce societatea le ofera sau sunt convinsi ca sunt

mult mai capabili decat ii considera cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale

motivatiei umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relationare, de obtinere a unor

aprecieri pozitive de la cei din jur. In lipsa acestora, se nasc frustrarile, iar necesitatea de a

gasi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determina afilierea la un grup

care identifica un acelasi „tap ispasitor“.

Decizia de a utiliza violenta nu este asa de usor de luat. Dar, pentru un individ care a

devenit dependent din punct de vedere emotional de un grup nu mai este atat de dificil sa

aleaga intre a utiliza metodele pe care grupul le preconizeaza si a-l parasi. O puternica

nevoie de apartenenta la grup si persistenta ratiunilor care i-au indrumat pasii spre acesta il

pot determina, in cele din urma, sa accepte violenta si crima.

Un prim pas este eliberarea completa de ideea ca oameni nevinovati pot sa-si piarda

viata ca urmare a actiunilor in care teroristul este implicat. Cum scopul organizatiei este

mai important, iar la indeplinirea acestuia poate contribui si el, chiar in mod decisiv,

sentimentul utilitatii si impresia ca este o persoana a carei autoritate trebuie respectata isi

fac cu usurinta loc. In plus, liderii grupului terorist dezumanizeaza viitoarele victime,

acuzandu-le de crime si alte faradelegi, mai mult sau mai putin imaginare, iar unele tinte

99

Page 100: Lucrare Terorism Mj

sunt identificate doar ca structuri si organizatii, abstractii depopulate de fiinte umane care

isi au propria existenta.

Se accepta, in general, ca factorii emotionali devin semnificativi dupa ce indivizii

obtin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le ofera noilor sositi o contracultura

centrata in jurul propriilor norme si valori menite sa contribuie la indoctrinare. El tinde sa-

i izoleze pe membri de societate (informatiile sunt filtrate sau contracarate), sa controleze

cu strictete pe fiecare in parte asigurand coeziunea necesara, uniformizarea si deplina

obedienta fata de centru. Grupul se intemeiaza pe o anumita omogenitate din perspectiva

ideilor politice si/sau religioase impartasite, a valorilor si obiectivelor stabilite, ceea ce ii

determina pe membrii sai sa-si perceapa propriul viitor numai in cadrul acestuia, teama de

a fi abandonati, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.

Atunci cand discutam despre psihologia teroristului trebuie subliniate doua aspecte

esentiale, care fac din grupurile teroriste redute greu de combatut si distrus. Primul este

acela ca teroristul, in general, are o foarte puternica motivatie si forta acestei motivatii este

principalul instrument care ii ingaduie sa ucida si sa se sinucida in actiuni kamikaze. Al

doilea este ca teroristii actioneaza in mod obisnuit in grupuri bine inchegate, care intaresc

motivatiile si incurajeaza tendintele agresive ale membrilor, inlaturand sentimentele de

vinovatie pe care unii le-ar putea incerca pentru consecintele actiunilor intreprinse.

 

Cum se pregateste un terorist?

La putin timp dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, revista „Newsweek“ a publicat

un articol pe baza unei anchete intreprinse in mai multe tari ale lumii si a marturiilor unor

militanti fundamentalisti aflati in inchisoare datorita participarii la actiuni teroriste, despre

modul in care sunt pregatiti viitorii teroristi kamikaze, fanaticii patrunsi de ura, care nu

pregeta sa-si sacrifice viata pentru a o distruge pe a altora.

Ahmed Ressam, un algerian de 34 de ani, somer si fascinat de filmele cu Clint

Eastwood, a povestit autoritatilor americane, cu care coopereaza in speranta reducerii

pedepsei primite, cum a fost verificat de Abu Zubaida la Peshawar (Pakistan), fiind trimis

apoi peste granita, in Afghanistan, in tabara de la Khalden. Numarul celor aflati aici, timp

de sase luni cat Ressam a fost instruit, a fluctuat intre 50 si 100 de oameni, grupati pe

tarile de origine, o celula fiind compusa din 5-6 membri. Faceau instructie cu arme si

munitii achizitionate de la talibani, invatand cum sa arunce in aer uzine electrice si de

gaze, aeroporturi, cai ferate, mari corporatii sau hoteluri cu sali de conferinte. Au invatat

sa utilizeze gaze toxice la gurile de aerisire ale cladirilor corporatiilor sau ale blocurilor de

100

Page 101: Lucrare Terorism Mj

locuinte. Au deprins tehnici de supraveghere si cum sa se deghizeze in turisti care

fotografiaza, cum sa foloseasca fraudulos cartile de credit, cum sa obtina o slujba si sa se

comporte onorabil pentru a nu atrage atentia asupra lor. Li s-a sugerat sa evite moscheile si

imbracamintea care ar putea sa sugereze vreo legatura cu islamul. Li s-au dat sa citeasca

numeroase fatwa (decrete religioase) care justificau atacurile impotriva americanilor si a

intereselor lor peste tot in lume. Ressam a fost trimis apoi in Canada, unde urmau sa faca

rost de bani (inclusiv prin spargerea bancilor), ei fiind invatati sa supravietuiasca fara un

sprijin financiar din afara si sa actioneze (independent unii de altii) la primul semnal

primit.

In mod sigur alte celule continua sa existe pe teritoriul SUA si al altor state. Pozand in

turisti sau oameni cumsecade care, luandu-si locuinte cu chirie, se poarta politicos cu

vecinii, ei asteapta momentul marii confruntari.

Sase detinuti din inchisoarea Guantanamo au fost pusi sub acuzare pentru implicare directa in atentatele de la World Trade Center. Printre ei se numara si Khalid Sheik Mohammed, un islamist de origine pakistaneza, considerat creierul atacurilor. El a recunoscut, in timpul interogatoriilor, ca a organizat masacrul din 11 septembrie 2001 ?de la A la Z?. Confesiunea sa e insa contestata de gruparile pentru protectia drepturilor omului, care spun ca marturia a fost obtinuta prin metode ilegale. Aceasta ipoteza a cistigat tot mai multi adepti in ultima vreme, dupa ce CIA a recunoscut oficial ca a folosit tehnica ?simularii inecului? in timpul anchetei. In pofida controverselor iscate pe marginea procesului, autoritatile americane au dat asigurari ca cei sase suspecti de la 11 septembrie vor avea parte de o judecata corecta. ?Vor beneficia de un proces complet, de avocati civili si militari si de respectarea deplina a drepturilor omului?, a declarat secretarul american pentru securitate interna, Michael Chertoff. Organizatiile pentru protectia drepturilor omului au ridicat serioase semne de intrebare cu privire la credibilitatea acestui proces. ?E posibil ca acesti oameni sa ajunga la pedeapsa capitala, in urma unor confesiuni obtinute prin tehnica ?simularii inecului? sau dupa perioade lungi de nesomn. Nu acesta este raspunsul?, se arata intr-un comunicat Human Rights Watch.

Pe 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de pasageri si le-au transformat in arme de atac. Doua aeronave s-au lovit de turnurile gemene de la World Trade Center, iar o alta s-a prabusit peste o aripa a Pentagonului. Cel de-al patrulea aparat se indrepta spre Casa Alba, insa s-a prabusit in Pennsylvania, dupa ce calatorii au incercat sa-i imobilizeze pe teroristi. In total, aproape 3.000 de oameni au murit in atentate. Washingtonul spune ca gruparea terorista al-Qaeda este responsabila pentru atentate.Pina acum, o singura persoana a fost condamnata pentru implicare in aceasta tragedie. In 2005, marocanul Zacarias Moussaoui a fost condamnat la inchisoare pe viata pentru ca a tainuit informatii ce puteau preveni atacurile.Cine a semanat teroarea la World Trade CenterCei sase indivizi pusi sub acuzare pentru masacrul de la 11 septembrie sint considerati deosebit de periculosi.Khalid Sheik Mohammed, sau creierul atentatelor de la 11 septembrie, este considerat unul dintre cei mai periculosi teroristi din lume. Pe linga atacul de la World Trade Center,

101

Page 102: Lucrare Terorism Mj

el a recunoscut ca a fost implicat in alte 30 de atentate in intreaga lume. In plus, Khalid sustine ca l-a decapitat pe jurnalistul american Daniel Pearl, in 2002. Barbatul a fost capturat in Pakistan, in 2003, iar la acea vreme era numarul trei in reteaua al-Qaeda. Teroristul s-a nascut in Kuweit, din parinti de origine pakistaneza, si s-a alaturat miscarii radicale islamiste la virsta de 16 ani. Dupa ce a absolvit colegiul in SUA, a plecat in Afganistan, unde l-a cunoscut pe Osama bin Laden. A devenit, in scurt timp, un om de nadejde in organizatia sa. Ramzi Binalshibh e considerat coautorul planurilor privind atacurile de la World Trade Center. A devenit un membru de vaza al celulei al-Qaeda din Hamburg, la inceputul anilor ?90, cind a cerut azil in Germania si s-a inscris la universitate. In 1999 a plecat in Afganistan impreuna cu alti trei colegi de organizatie ca sa-l intilneasca pe Bin Laden. Potrivit anchetatorilor americani, Binalshibh voia sa se afle printre oamenii care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001. Planul lui a fost insa dat peste cap, deoarece nu a primit viza de SUA. S-a reorientat atunci spre organizare si a transmis permanent ordinele conducerii al-Qaeda din Afganistan catre agentii kamikaze din Statele Unite. In plus, barbatul s-a ocupat si de transferul banilor pentru atacuri. Binalshibh a fost capturat in Pakistan, in septembrie 2002. Mohammed al-Qahtani a vrut sa intre in SUA in august 2001 pentru a participa direct la atentate. Autoritatile din Orlando, Florida, nu i-au permis insa accesul in tara, asa ca s-a intors la Dubai. A fost capturat in Afganistan, iar in timpul detentiei si-a acuzat mai multi colegi de puscarie ca au legaturi cu al-Qaeda. Ulterior, a retractat aceste afirmatii despre care avocatul lui spune ca au fost smulse cu ajutorul torturii. Mustafa Ahmad al-Hawsawi a fost unul dintre finantatorii atentatelor de la World Trade Center. E banuit ca s-a intilnit cu mai multi lideri al-Qaeda, inclusiv cu Osama bin Laden, la scurt timp dupa 11 septembrie 2001, si a aranjat transportul pentru citiva dintre teroristii care au deturnat avioanele. Marturia sa a fost folosita la condamnarea lui Zacarias Moussaoui. Al-Hawsawi a fost capturat in Pakistan, in 2003. Ali Abd al-Aziz Ali este unchiul complotorului sef de la 11 septembrie, Khalid Sheik Mohammed. El a fost mina dreapta a lui Khalid pe perioada pregatirii atacurilor. Nascut in Balucistan si crescut in Kuweit, barbatul a fost initiat in tainele terorismului de varul sau, Ramzi Yousef, arestat de autoritatile americane pentru implicare in atacurile de la World Trade Center din 1993. Potrivit Washingtonului, el a contribuit la finantarea operatiunii din 11 septembrie si a facilitat comunicatiile intre conducerea al-Qaeda din Afganistan si teroristii din teren. A fost prins in Pakistan in 2003. Walid Bin Attash a fost bodyguardul personal al lui Osama bin Laden. Originar din Yemen, el a ajutat la organizarea atacului asupra navei americane USS Cole, in 2000 (atacul s-a soldat cu moartea a 17 marinari.) De asemenea, Attash a recunoscut ca, in 1998, a fost implicat in atentatele asupra ambasadelor americane din Kenya si din Tanzania, soldate cu 213 morti. In privinta operatiunii de la 11 septembrie, el e acuzat ca s-a intilnit cu doi dintre participantii directi ca sa-i ajute sa verifice zborurile dinspre SUA spre Asia. A fost capturat in 2003.

Terorismul ramîne, în esentă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii, structurile

forţelor informativ-operative trebuie să ţină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la

un act terorist, de consecinăţele asupra intereselor politice şi naţionale şi, mai ales, dacă

costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat

ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni

102

Page 103: Lucrare Terorism Mj

nevinovaţi prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de

eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile

care stimulează acţiunile teroriste, izvoarele acestuia şi numai dupa aceea să se treacă la măsuri

coercitive.

Specialiştii în analize sociale şi politice susţin că nici o formă de terorism nu poate

rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise spre reforme,

care-i favorizează pe moderaţi şi care fac orice efort pentru uşurarea situaţiei celor defavorizaţi

de sistem, de relaţiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord

internaţional asupra definirii făra ambiguitaţi a terorismului.

Fără o definire clară a acestui fenomen, se poate ajunge la abuzuri practicate de unele

puteri economice, politice sau militare, avînd ca ţel ascuns scopuri strategice sau geopolitice,

folosind manipularea informaţională în cîştigarea unui acord masiv pentru declanşarea unor

intervenţii militare punitive, acţiuni care în era armelor biologice, chimice şi a celor nucleare pot

deveni foarte periculoase pentru întreaga planetă. Se impune, de asemenea, instituirea de

mecanisme, construirea unor instituţii la nivelul organismelor internaţionale (Consiliul de

Securitate, de exemplu, să-şi asume sarcini în acest sens) care să poată interveni urgent în astfel

de crize.

Atacurile de la 11 septembrie 2001 in mod logic NU au putut fi regizate si indeplinite de

niste teroristi arabi inarmati cu cutite de plastic, ci de oameni puternici si foarte bogati care

dispuneau de dispozitive militare pe teritoriul SUA -cu scopul de a crea FALSE motive

pentru atacarea unor tari arabe bogate in petrol, care nu se aflau sub control american.

Intentiile adevaratilor criminali de la 11 septembrie au fost multiple, iata doar cateva:

* Cresterea spectaculoasa a profiturilor industriei de armament. SUA cheltuieste IN

FIECARE AN aproape 500 de miliarde de dolari pentru inarmare din buzunarul

contribuabililor !

Dat fiind faptul ca demolarea turnurilor a constituit o operatiune de mare amploare din

punct de vedere militar, e foarte probabil ca tocmai industria de armament americana sa fi

furnizat dispozitivele high-tech folosite la atacuri si la demolari.

* Cresterea puternica a pretului petrolului, pentru obtinerea de profituri imense de catre

companiile petroliere occidentale si de catre printii arabi ai petrolului !

103

Page 104: Lucrare Terorism Mj

Acum 5 ani pretul petrolului era de circa 25 $/baril, iar acum este de peste 60 $/baril,

deci mai mult decat dublu !!!

Asa ca, atunci cand platim peste 30.000 de lei pe litrul de benzina, e bine sa ne amintim

ca pretul normal ar fi de numai 15.000 de lei. " -caci de la atacurile asupra turnurilor

gemene a pornit acest razboi . Si daca si produsele din magazine vi se par prea scumpe,

asta se datoreaza in buna parte tot pretului umflat al energiei, caci orice produs necesita

energie pentru a fi fabricat si transportat catre magazine. deci atacurile de la 11

septembrie ne-au afectat si noua in rau viata de zi cu zi. Nu putem spune ca asta s-a

intamplat doar in America, asa ca pe noi nu ne priveste.

Casele Regale arabe probabil ca au acceptat ca lumea araba sa devina sperietoarea

terorista a Occidentului in schimbul dublarii profiturilor lor personale si asa imense, prin

dublarea pretului petrolului.

Mai trebuie cunoscut si adevarul despre organizatia Al-Qaida: aceasta a fost infiintata si

finantata de catre serviciul secret american CIA in timpul vechiului razboi din Afganistan,

pentru a duce lupte de guerilla impotriva soldatilor rusi care ocupasera Afganistanul. Iata

deci ca Al-Qaida lucreaza inca de atunci tot in interesul americanilor, atentatele comise de

ea (sau de diverse servicii secrete in numele ei) servind drept motiv pentru mentinerea

trupelor de ocupatie in diverse tari arabe, in special Afganistan si Iraq. Casele regale arabe

stiu si aproba acest lucru in mod tacit. Familia Bin Laden este una dintre cele mai bogate

familii din Arabia Saudita, dublarea pretului petrolului facand-o si pe ea mult mai bogata

decat era deja. Bineinteles ca americanii nu au nici un interes sa-l prinda pe Osama Bin

Laden, atata timp cat el le face jocul.

Motivul principal este acela ca Iranul, care este pe locul 2 in OPEC la productia de petrol,

va deschide in luna martie 2006 o Bursa Petroliera proprie in care tranzactiile se vor face

in Euro, NU in dolari. Americanii vor cu orice pret sa impiedice deschiderea acestei burse,

pentru ca ea va duce la scaderea masiva a cursului dolarului american (la fel a facut si

Saddam Hussein in 2002: a vrut ca petrolul irakian sa fie platit in euro in loc de dolari, de

aceea Irakul a fost invadat sub pretextul eliminarii unor presupuse arme de distrugere in

masa, care nu au fost gasite nici pana acum. Toata tevatura actuala cu programul nuclear

iranian e doar un circ menit sa justifice atacarea Iranului - motivul adevarat e de ordin

104

Page 105: Lucrare Terorism Mj

economic).

Iata si de ce: pana acum petrolul se vinde la bursele din Londra si New York NUMAI in

dolari, ceea ce inseamna ca orice tara care vrea sa cumpere petrol trebuie sa cumpere intai

dolari, contribuind astfel la cresterea cererii de dolari pe pietele monetare si implicit la

cresterea cursului dolarului in raport cu monedele celorlalte tari. Astfel, dolarul are o mare

putere de cumparare si SUA raman o mare putere mondiala.

DAR daca incepand cu luna martie 2006 orice tara va putea cumpara petrol din Iran in

euro, atunci cererea de dolari va scadea brusc si de asemenea cursul dolarului va scadea

foarte mult, lovind in plin economia americana. Chiar si unii senatori americani, cum ar fi

republicanul Ron Paul, recunosc pe fata acest fapt. Dar oficialii americani nu vor sa se

intample acest lucru, de aceea vor ataca Iranul probabil in martie sau aprilie 2006.

Peste 3000 de oameni care au murit la 11 septembrie 2001 li s-ar fi parut imposibil de

crezut daca cineva le-ar fi spus in dimineata acelei zile ca in cateva ore vor fi morti cu totii

iar turnurile gemene vor fi complet la pamant. Dar guvernantii criminali din America nu

tin cont de ceea ce cred sau vor oamenii, ei nu tin cont decat de interesele lor si nu se

sfiesc sa omoare propriii concetateni cu miile pentru a-si atinge scopurile murdare ! In

ciuda faptului ca trambiteaza permanent principiile democratiei, ei nu au absolut nici un

respect pentru cetateanul de rand, care e vazut de ei doar drept carne de tun si platitor de

impozite.

Iar in caz ca nu stiati, conditiile in care militarii americani au voie sa foloseasca teritoriul

nostru si facilitatile puse la dispozitie inseamna practic O PREDARE

NECONDITIONATA SI PE GRATIS a Romaniei dupa cum urmeaza:

O ALTERNATIVA SIMPLA LA "RAZBOAIELE PETROLULUI" -Energia

gratuita !

Petrolul, aceasta materie prima pentru care se duc razboaie si mor sute de mii de oameni,

nici nu ar fi necesar, caci exista o forma de energie in natura, practic "in aer", care este

gratuita si care ar rezolva imediat criza energetica a omenirii. Sursa acestei energii este

miscarea browniana cvasi-infinita a moleculelor care compun aerul, miscare care la randul

ei este alimentata de Soare. DAR EXISTA O PROBLEMA CU ENERGIA “DIN AER” :

105

Page 106: Lucrare Terorism Mj

ca si aerul, ea nu poate fi vanduta, de aceea sefii marilor industrii energetice, precum si

statele si guvernele lor tin secreta existenta acestei energii si nu permit dezvoltarea

aparatelor care o capteaza pentru ca acestea ar strica marea afacere a comertului cu energie

conventionala. bineinteles cei care au de suferit sunt consumatorii, care sunt obligati sa

plateasca bani grei pentru curentul electric de la priza, pentru benzina si pentru energia

termica, cand de fapt ar putea avea pentru toate acestea un inlocuitor gratuit !!!

Atentatele de la 11 septembrie 2001 (cunoscute sub denumirea 9/11 de anglofoni) au

constat dintr-o serie de atentate sinucigaşe care a implicat deturnarea a patru avioane de

pasageri. Avioanele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au

fost ucise (după surse oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile

omeneşti, Turnurile Gemene ale World Trade Center şi alte cinci edificii au fost distruse

sau s-au dărâmat parţial; încă 23 de edificii şi Pentagonul au fost afectate.

Turnurile gemene luand foc

La puţin timp după atacuri, Statele Unite au acuzat gruparea fundamentalistă islamistă al-

Qaeda de contribuire la atentate. Acest lucru a început aşa-numitul "Război contra

terorismului", care a provocat retragerea talibanilor de la guvernarea Afganistanului în

octombrie 2001, dar care a păstrat implicarea saudiţilor în interesele americane. Invazia

Irakului din 2003 a fost considerată de unii ca parte a războiului contra terorismului, deşi

acest lucru a fost mult timp în discuţie. După atacuri, guvernul american a supus la

presiune grupurile pe care le acuza de terorism, precum şi toate guvernele şi ţările pe care

le acuza de susţinerea acestuia. De asemenea din cauza atentatelor, opinia publică s-a

centrat mai ales pe securitatea naţională, creându-se chiar o nouă agenţie federală,

Departamentul de Securitate Naţională

106

Page 107: Lucrare Terorism Mj

11 septembrie 2001

Marţi 11 septembrie 2001, lumea s-a văzut zguduită de ştirea atacului terorist cel mai

devastator al istoriei. E posibil să fi murit sute de persoane şi alte mii să fie rănite după ce

două avioane au intrat turnurile lui World Trade Centre inima districtului financiar al New

Yorkului.

Avioanele erau de pasageri iar unul aparţinea companiei American Airlanes, un Boeing

767 care zbura dinspre Boston. Primul avion a intrat primul turn cu puţin intre de ora nouă

dimineaţa. Se putea vedea o mane coloană de fum ieşind din turnul de o sută zece etaje,

care apoi a rămas complet distrus. La puţin timp după aceea s-a lat acelaşi lucru cu cel de-

al doilea turn. Se puteau vedea oamenii aruncu-se de la ferestre, scene de o teroare

ingrozitoare. In turnuri lucrau circa 50.000 de persoane, deşi pare-se că momentul atacului

se aflau acolo 6.000 de oameni, dintre care mulţi au murit sau au fost răniţi.

Clădirile, cele mai inalte ale New Yorkului, erau o populară atracţie turistică, găzduiau

birouri ale intreprinderilor financiare şi atacul s-a produs în momentul când angajaţii şi

turiştii începeau să sosească în clădire. Deja suferiseră alt atac terorist în 1993 în care şase

persoane au murit şi 1.000 au fost rănite. Acum nu mai există, s-au transformat în ruine.

Dar atacurile nu s-au sfârşit aici. În alt incident, un avion s-a prăbuşit la Pentagon, în

Washington. În Pennsylvania, oficialii aeroportului Somerset County au informat că un

avion se prăbuşise în nord, la circa optzeci de mile la sud-est de Pittsburg.

Se afirma de asemenea că mai erau şi alte avioane sechestrate care se îndreptau spre

Washington. Străzile Washingtonului şi ale New Yorkului erau prada panicii. Podurile şi

tunelurile New Yorkului erau aglomerate, pline de persoane care se temeau de noi atacuri.

Tragediile au uluit întreaga ţară şi autorităţile se temeau de noi atacuri, astfel că au evacuat

Capitolul, Casa Albă, Departamentul de Stat şi alte departamente federale. În aeroporturile

din SUA s-au anulat toate zborurile. După ce s-a informat de o explozie la Capitol,

guvernul federal a ordonat închiderea tuturor clădirilor din zona Washingtonului. O oră

mai târziu guvernul federal a ordonat închiderea tuturor locurilor cunoscute ale ţării,

inclusiv monumentul lui Washington sau statuia libertăţii.

Oficialii americani au descris repede incidentul ca pe un atac terorist. Pare-se că FBI-ul

înaintea ciocnirilor investiga rapoarte ale unui avion sechestrat. Preşedintele George Bush

s-a întors la Washington şi s-a convocat o reuniune de securitate naţională. A declarat că

107

Page 108: Lucrare Terorism Mj

exploziile erau un „aparent atac terorist şi terorismul împotriva naţiunii noastre nu va

rămâne nepedepsit”. Pentru prima oară în istoria Statelor Unite preşedintele a ordonat

paralizarea ţării.

Preşedintele Bush a ordonat o cercetare pe scară largă pentru a-i „găsi pe vinovaţi”. „Am

ordonat ca toate resursele guvernului federal să se dedice ajutorului victimelor şi familiilor

lor”, şi apoi a propus o rugăciune în memoria victimelor.

Acest act terorist are un caracter absolut criminal şi trebuie condamnat, deşi nu din motive

ipocrite aşa cum fac Blair şi Bush. Noi, marxiştii ne opunem terorismului individual

pentru că este contraproductiv şi este numai o armă care serveşte sectoarele cele mai

reacţionare ale clasei dominante. Şi acesta este un exemplu clar: această atrocitate

sângeroasă va fi utilă numai marilor întreprinderi şi imperialismului american. Ea însă va

da lui Bush undă verde ca să facă tot ce vrea în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume.

Opinia publică americană acum va fi dispusă să accepte o politică reacţionară, înăuntru şi

în afară graniţelor lor.

Asupra opiniei publice va avea un efect asemănător celui pe care l-a avut atacul de la Pearl

Harbour, pe care în public Roosvelt l-a condamnat, şi de care în sinea lui s-a bucurat.

Populaţia americană va fi dispusă acum să accepte orice fel de atrocităţi îmotriva

insurgenţei, a activităţilor teroriste în străinătate, şi de asemenea va permite guvernului să

aplice o legislaţie reacţionară şi antidemocratică în SUA.

Cine este în spatele atacurilor?

Acum nici un grup un şi-a asumat răspunderea atacurilor, dar mulţi observatori au învinuit

grupuri din Orientul Apropiat. La început s-a semnalat Frontul Democratic pentru

Eliberarea Palestinei, apoi această organizaţie a negat orice responsabilitate, şi cu

siguranţă este adevărat că nu au fost ei. Acest atac atât de ambiţios implică sechestrarea

simultană a patru avioane diferite pe sol american, a trebuit să conteze pe o bună

planificare şi organizare, care o fi durat luni sau chiar ani. Realitatea este că nici unul din

grupurile de rezistenţă palestiniene nu are gradul de organizare necesar, nici sprijinul

financiar şi infrastructura necesară pentru un astfel de atac. Nu este posibil să spunem cu

certitudine cine este în spatele acestor atacuri. În unele atentate anterioare a fost învinuit

„terorismul din Orientul Apropiat” iar până la urmă s-au dovedit a fi opera unor

organizaţii americane de extremă dreaptă.

„Acesta este poate atacul terorist cel mai îndrăzneţ produs vreodată în lume”, acestea sunt

cuvintele lui Chris Yates, un expert în aviaţie la Jane’s Transport din Londra. „Necesită o

108

Page 109: Lucrare Terorism Mj

mare operaţie logistică, numai puţine grupuri teroriste în lume pot s-o facă şi primul de pe

listă este ... Osama Bin Laden”.

Este evident că acest atac corespunde scopurilor şi metodelor lui Bin Laden şi că acesta

dispune de mijloacele necesare pentru a-l înfăptui. Bin Laden a cerut musulmanilor din

toată lumea să atace şi să ucidă americani. Acum trei săptămâni a anunţat un „atac fără

precedent” împotriva intereselor SUA datorită sprijinului acordat de Washington

Israelului. Acest om şi mişcarea lui nu au nimic comun cu socialismul sau cu orice alt scop

progresist, el este reprezentantul reacţiunii celei mai mânioase. Dar a-l acuza pe Bin Laden

nu este suficient. Este necesar de asemenea a explica cine este el şi de ce a apărut.

Nu trebuie să uităm că Bin Laden a fost iniţial finanţat, înarmat şi sprijinit de către

imperialismul SUA şi este o creaţie a CIA. Când Washingtonului nu-i convenea să

utilizeze fundamentalismul islamic ca armă împotriva Uniunii Sovietice n-a avut nici un

scrupul pentru a-i sprijini pe aceşti reacţionari şi asasini de mase. Atâta vreme cât

omorurile se produceau departe de ţara lor, în Afganistan sau în Orientul Apropiat, aceşti

ipocriţi închideau ochii. Acum, subit, descoperă că Bin Laden şi alţii ca el sunt „duşmanii

civilizaţiei”. Dar în acest caz, ameninţarea civilizaţiei are pecetea: „made în USA”.

Este evident că sunt multe elemente enigmatice în acest măcel. Cum de-au putut teroriştii

să dirijeze acest atac fără să alerteze agenţiile de inteligenţă americane? În acest atac au

participat mai multe persoane, un aparat complex şi a avut mult timp de pregătire. Cum de

toate astea i-au scăpat inteligenţei americane?

Zice-se că este greu să pătrunzi în organizaţiile teroriste. Adevărul este exact contrar. CIA

are rapoarte amănunţite ale tuturor acestor grupări şi fără îndoială are şi spioni şi

informatori în rândurile lor, inclusiv provocatori, care se caracterizează prin atitudinea lor

extremistă.

În trecut, serviciile secrete au înregistrat mari succese în evitarea unor atacuri teroriste. De

această dată, un atac atât de masiv şi uimitor dovedeşte eşecul întregii reţele de inteligenţă.

Experţii britanici au comentat că eşecul inteligenţei americane vizavi de acest atac este

uluitor, în realitate este de inexplicabil.

Cum este posibil ca CIA să fie atât de neştiutoare şi ineptă ca să permită acest atac în

sistemul nervos al naţiunii? Există o posibilitate care nu s-a menţionat, şi anume aceea ca

acest atac să fie rezultatul unei provocări scăpate de sub control. Lumea semănată de

intrigi, sfidări şi contrasfidări care caracterizează activităţile serviciilor secrete, creează

posibilitatea ca un sector al establishment-ului militar american să fi permis teroriştilor să

109

Page 110: Lucrare Terorism Mj

lanseze un atac pe teritoriul Statelor Unite ca o formă de a spori sprijinul public unei

politici mai agresive şi îndrumării. Acest lucru ar explica surprinzătorul eşec al inteligenţei

SUA, deşi natura devastatoare a atacului sugerează că provocarea le-a scăpat de sub

control.

Un lucru este cert. Consecinţa atacului va fi întărirea imperialismului şi a aripii de dreapta

în SUA. Încă o dată vedem consecinţele reacţionare ale terorismului individual, pe care

noi, marxiştii, îl condamnăm fără condiţii.

Efectele economice

Efectele economice ale atacului au fost imediate şi dramatice. Bursa de la New York s-a

închis pe termen nedeterminat. Bursele din Londra şi din întreaga lume au căzut rapid,

Internetului a rămas paralizat 80% şi telefoanele mobile fără acoperire, intensificând

panică.

Şi piaţa de valori din SUA s-a închis pe termen nedeterminat înainte să sune clopotul

marţi. Bursele din Eropa au cazut rapid cu peste 6%, iar indicele paneuropean FTSE

Eurotop 300 a căzut cu un procent de 4,5%.

Se aşteaptă ca pieţele americane să se prăbuşească de îndată ce se vor deschide. „Când

piaţa se va deschide, se va prăbuşi”, acestea sunt cuvintele lui Stanley Nabi, Credit Suisse

First Boston, care supervizează 110 miliarde de dolari. „Cred că imediat ce se va deschide,

va pierde două sute de puncte. Este absolut de necrezut”.

Mike Lenhoff, un broker, zicea următoarele: „Este un dezastru. Va scufunda pieţele în

haos. Pentagonul bombardat, şi nimeni un ştie care va fi riposta americană, este un cumplit

insucces”.

Bursele şi dolarul s-au prăbuşit şi investitorii căutau bonurile sigure, caută un cer sigur

într-o lume de incertitudine, iar preţul petrolului şi al aurului au urcat. ή ecuaţie apare un

nou element de volatilitate.

Puterea dolarului, ţinând seamă de slăbiciunea economiei SUA, a sfidat legiile gravitaţiei.

Acum SUA este departe de a fi un loc sigur într-o perioadă de instabilitate globală. Era

inevitabil ca la un moment dat investitorii străini să-şi retragă fondurile din SUA,

pricinuind o sporire a ratei dobânzii în SUA şi împingând economia SUA spre recesiune.

Procesul deja a început.

La aproape zece ani de la începerea boom-ului în SUA, economia mondială este în pragul

unei serioase recesiuni. Realitatea globalizării a devenit o criză globală a capitalismului.

110

Page 111: Lucrare Terorism Mj

Cauza lăuntrică a crizei capitaliste este supraproducţia. O dată ce ciclul economic ajunge

la un punct critic în care cantitatea devine calitate, e de ajuns orice accident ca să se ajungă

la recesiune. Acesta a fost cazul în 1973-74 când preţului petrolului a crescut. Este nevoie

să ne amintim că sporirea preţului petrolului a fost legată de evenimentele din Orientul

Apropiat. Acum este posibil ca istoria să se repete.

Noua dezordine mondială 

Peste noapte cea mai mare superputere a lumii a devenit un colos cu picioare de lut. Statul

militar cel mai puternic din lume a fost neputincios vizavi de terorism. Înaintea celui de-al

doilea Război Mondial, Troţki a pronosticat că Statele Unite vor împinge şi vor obţine

hegemonia mondială, dar a adăugat că va avea dinamită în temelii. Aceste cuvinte

profetice sunt acum literalmente un adevăr. Acum zece ani, după căderea Uniunii

Sovietice, preşedintele Bush-tatăl a promis o nouă ordine mondială. Acum realitatea a

arătat o crudă răzbunare.

Jaful planetei de către marile întreprinderi a creat o uriaşă mizerie, război şi haos, care

acum a impactat inima imperialismului mondial. Aceasta este adevărata cauză a actualei

atrocităţi. Terorismul foametei mondiale, bolile, mizeria, exploatarea şi oprimarea care

zbuciumă milioane de bărbaţi, femei şi copii în fiecare zi a vieţii lor, este adevărata cauză

a agitaţiei şi a instabilităţii care străbat planeta la începutul secolului XXI.

Nicăieri în lume acest lucru nu este mai evident decât în Palestina, unde populaţia

Ţărmului Occidental şi a Fâşiei Gaza zilnic suferă atacuri sângeroase din partea

imperialismului israelian. Poate cineva să se mire dacă sectoare ale tineretului palestinian

sunt prada disperării? Surprinde faptul că există o ură feroce faţă de imperialismul SUA

care sprijină Israelul şi păstrează tăcere vizavi de aceste atrocităţi? Unde sunt

condamnările preşedintelui Bush când nu demult a murit ucis de o rachetă israeliană un

lider al FDLP? Unde sunt toate acele cuvinte despre „atac la civilizaţie” când sute de civili

palestinieni sunt ucişi de către armata israeliană?

Toate astea au nişte efecte teribile asupra conştiinţei maselor palestiniene. Câteva ore după

atacuri se arătau imagini ale sărbătoririlor în străzile din Nablus în Ţărmul Occidental.

Teribila suferinţă provocată poporului palestinian de către imperialismul israelian, cu

sprijinul Washingtonului, este ceea ce a provocat această reacţie. Dar este o greşeală

profundă. Scenele cu tineri palestinieni manifestându-şi sprijinul asasinatului de sute de

civili americani, vor provoca o mare daună cauzei palestiniene în SUA şi în întreaga lume.

Simpatia pe care reuşiseră s-o dobândească în rândurile muncitorilor din SUA şi din alte

111

Page 112: Lucrare Terorism Mj

ţări va deveni contrariul, şi va fi folosită de către reacţionarii americani ca să creeze un

sentiment anti-arab şi anti-palestinian. Acest lucru, la rândul lui, va croi drumul noilor acte

de represiune împotriva palestinienilor.

Americanii vor lansa un atac asupra câtorva ţări arabe, probabil Irakul. În acest scop vor

conta pe colaborarea inteligenţei israeliene. Acest lucru va întări Israelul, nu-l va slăbi. Va

dăuna cauzei palestiniene, n-o va ajuta. Aici rezidă caracterul reacţionar al terorismului,

trebuie să fii orb ca să nu înţelegi asta.

În ciuda spectaculosului impact, chiar şi cele mai bine organizate atacuri teroriste

niciodată nu reuşesc să distrugă sau să slăbească în mod semnificativ imperialismul.

George Robertson, secretar general al NATO, a cerut imediat să sporească puterea militară

a NATO. Consecinţele acestui atac vor fi reacţionare. Deja au încercat să ţintuiască Irakul

de această atrocitate. Replica va fi: mai multe bombe şi devastare, sporind escaladarea de

asasinate şi contra-asasinate.

După atacul terorist în Africa, imperialiştii americani au bombardat Libia şi Sudanul, deşi

nici una din aceste ţări n-a fost absolut deloc implicată. Cel mai probabil este să

bombardeze din nou poporul irakian lipsit de apărare, ca şi cum o crimă sângeroasă ar

justifica o alta. În acest sens se vor agrava contradicţiile pe scara mondială, creând noi

victime şi o nouă ură, un combustibil pentru noi acte de terorism. Asta numesc ei

„apărarea civilizaţiei”.

Lenin a spus odată: capitalismul este oroare fără de sfârşit. În ultimii ani americanii şi

europenii s-au înarmat până în dinţi cu intenţia să intervină împotriva maselor în Africa,

Asia, Orientul Apropiat şi America Latină. Această atrocitate va accelera acest agresiv

program de reînarmare. Nu furnizează nimic pozitiv muncitorilor şi ţăranilor din întreaga

lume, ci este numai o altă manifestare a crizei convulsive a capitalismului mondial. Cu

cuvintele istoricului roman Tacit: „Iar când ei au creat deşertul, l-au numit pace”.

La 7 ani de la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 a început la Guantanamo

procesul intentat unui grup de 5 inculpaţi, consideraţi a fi făptaşii din umbră, care au

pregătit uriaşa baie de sânge din SUA.

 

112

Page 113: Lucrare Terorism Mj

Între inculpaţi e şi faimosul şeic Chalid Mohamed, care a recunoscut că a plănuit

atentatele, soldate în special la New York şi Washington cu aproape 3000 de victime

omeneşti.

 Mai toată atenţia observatorilor s-a concentrat fireşte asupra lui Mohamed, care s-a

mândrit a fi autorul „spiritual” al megatatentelor. Inculpatul n-a opus rezistenţă în timp ce

era condus, împreună cu alţi patru coinculpaţi, în sala de audieri a noului tribunal militar

special de la Guantanamo.

 Între prezumtivii săi complici se numără şi vestitul Ramzi Binalshib. Membru al aşa-

numitei celule de la Hamburg, Binalshib e un fost colocatar al apartamentului

adăpostindu-l la un moment dat, în urbea din nordul Germaniei, pe şeful piloţilor morţii,

Mohamed Atta.

 Şeicul, un intim al şefului reţelei teroriste islamice al Quaida, Osama Bin Laden,  a

respins însă din capul locului orice asistenţă juridică americană, pe care, conform lui, n-ar

putea-o accepta din motive religioase. Fiindcă, potrivit inculpatului, administraţia Bush ar

fi angrenată într-o cruciadă anti-islamică în Irak şi Afganistan.  

 Judecătorul militar Ralph Kohlmann l-a avertizat pe Mohamed că se confruntă cu riscul

de a fi condamnat la moarte şi că, deci, nu e poate bine să respingă în mod precipitat

ajutorul juridic, care i se oferă.  Dar avertismentul nu l-a determinat pe auto-desemnatul

asasin al celor aproape 3.000 de oameni să-şi revizuiască poziţia. „Vreau să fie martir. E

dorinţa mea”, a spus el.

 

 Ambii acuzaţi au fost supuşi în închisorile americane unor metode de interogaţie dure, pe

care unii critici şi  organizaţii pentru apărarea drepturilor le califică drept excesive şi chiar

ţinînd de tortură. Mohamed de pildă a trecut prin proceduri de simulare a înecului.

 Unii americani, precum Jeffrey Adacot, fost consilier la Guantanamo, consideră astfel de

metode legitime.  „Pentru că ne aflăm în război”, a reliefat el. Dar fostul procuror-şef,

Morris Davis, e de altă părere. Principalul acuzator de la Guantanamo şi-a înaintat demisia

în semn de protest faţă de metodele de interogare aplicate celor 5 inculpaţi.

Terorismul ajută reacţiunea

Atentatele de la 11 septembrie 2001, considerate cele mai sângeroase din istorie, au

fost comise de 19 terorişti din reţeaua al-Qaida, care au deturnat patru avioane,

113

Page 114: Lucrare Terorism Mj

lovind turnurile World Trade Center din New York şi clădirea Pentagonului, situată

în apropiere de Washington, informează Mediafax.

Bilanţul victimelor atentatelor s-a ridicat la 2.978 de morţi, dintre care 2.749 la New York.

Turnurile gemene ale World Trade Center, cei mai înalţi zgârie-nori din New York, au fost

lovite la un interval de câteva minute de două dintre avioanele deturnate.

Primul aparat, un Boeing 767 al companiei American Airlines, având 92 de persoane la

bord, dintre care cinci terorişti, a lovit primul turn la ora locală 8:46 (15:46 ora României),

distrugând etajele superioare ale clădirii. La ora locală 9:03 (16:03 ora României), al

doilea Boeing, model 767, aparţinând companiei United Airlines şi având 65 de persoane

la bord, dintre care cinci terorişti, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un

eveniment care a fost transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume.

La ora locală 9:43 (16:43 ora României), un Boeing 757 al companiei American Airlines,

cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci terorişti, s-a prăbuşit peste Pentagon,

provocând pagube însemnate la faţada vestică a clădirii Departamentului Apărării.

Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei United Airlines, care transporta 44 de

persoane la bord, dintre care patru terorişti, s-a prăbuşit pe un câmp din Pennsylvania, în

estul ţării. Obiectivul precis al teroriştilor a rămas, până astăzi, necunoscut, la fel ca şi

împrejurările exacte ale producerii catastrofei. Se pare că unii pasageri, informaţi prin

telefonul mobil despre evenimentele din New York, i-au atacat pe terorişti.

Cele două turnuri ale World Trade Center s-au prăbuşit unul după celălalt, turnul sudic la

ora locală 10:05 (17:05 ora României), iar cel nordic la 10:28 (17:28 ora României). Sub

dărâmături au fost prinse sute de persoane care nu putuseră fi evacuate şi mulţi salvatori,

în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru şi de praf.

Preşedintele George W. Bush, care în momentul producerii atentatelor vizita o şcoală din

Florida, a fost condus la o bază militară, din motive de securitate. Reîntors la Washington

în cursul aceleiaşi seri, el şi-a afirmat hotărârea de a-i pedepsi pe autorii acestor "atentate

ruşinoase", subliniind că nu va face nici o diferenţă între "teroriştii care au comis aceste

acte şi cei care îi protejează".

114

Page 115: Lucrare Terorism Mj

Chalid Sheik Mahomed şi cei patru co-acuzaţi vor apărea personal în faţa unui

tribunal militar american.

În cadrul acestui proces, acuzaţii nu au dreptul să consulte toate dovezile. Jurnaliştii

acreditaţi au acces la proces, dar camerele de luat vederi sunt interzise, iar reprezentanţilor

presei nu le este permis să consemneze ceva în scris.

Organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului califică acest proces drept farsă.

Guvernul de la Washington apelează la principiul potrivit căruia prizonierii sunt

"combatanţi aflaţi în afara legii", motiv pentru care normele obişnuite nu se aplică.

Chalid Sheik Mahomed a declarat personal că este "creierul" atentatului din 11 septembrie

2001, în care şi-au pierdut viaţa 2.793 de persoane.

Concluzii

De la 11 septembrie, cea mai mare parte a poveştilor referitoare la Bin Laden desenează

portretul unui moştenitor şi al unui magnat troglodit care întreţine relaţii strânse cu mediile

de afaceri saudite, care îşi conduce imperiul financiar şi care face plasamente chibzuite pe

piaţa bursieră, plănuind în acelaşi timp atentate teroriste. S-a născut astfel legenda –

indestructibilă – a unuia dintre „cei mai bogaţi terorişti ai lumii, a unui nomad foarte

priceput în afaceri care a folosit o moştenire enormă şi o constelaţie de întreprinderi pentru

a finanţa o reţea teroristă planetară“.19

Aproape toate articolele, rapoartele, cărţile de „dezvăluiri“ despre finanţarea terorismului

care au apărut după 11 septembrie au reluat ideea potrivit căreia averea personală a lui Bin

Laden „constituia baza finanţării al-Qaeda“. Suma de 300 de milioane de dolari a rămas

ne-schimbată: nici câştiguri, nici pierderi, nici cheltuieli, nici subsidii oferite gazdelor

talibane, nici confiscări sau creşteri de orice fel nu au afectat-o… (…)

Un fel de „realism magic“ a învăluit scrierile despre finanţarea terorismului, amestec de

detalii abundente şi precise, de suprarealism şi de fantasme. Chiar dacă sunt inventate,

cifrele sunt absolut necesare, fie şi numai pentru a oferi o aparenţă ştiinţifică rapoartelor şi

analizelor – sau, cum spunea Orwell, a da o „aparentă consistenţă vântului“. Finanţele au

fost întotdeauna regatul numerelor, tentaţia de a cuantifica răul fiind aşadar aici încă şi mai

puternică.

19 ) Karen DeYoung, David Hilzenrath et Robert O’Harrow Jr., „Bin Laden’s Money Takes Hidden Paths to Agents of Terror“, The Washington Post, 21 septembrie 2001

115

Page 116: Lucrare Terorism Mj

Iar cifrele produse trebuie să fie impresionante. Acţiunea în justiţie intentată la 15 august

2002 împotriva mai multor bănci, organizaţii caritabile şi prinţi saudiţi cerea zecilor de

acuzaţi să verse, sub formă de daune, „o sumă ce exceda o suta de mii de miliarde de

dolari“20. Procesul fusese pregătit în cele mai mici detalii şi finanţat cu largheţe. Şi totuşi,

a doua zi după ce plângerea fusese înregistrată şi anunţată cu mare pompă, avocaţii au

publicat un rectificativ ce pretindea că o „greşeală de tipar“ se strecurase în suma cerută:

reclamanţii nu cereau „decât“ o mie de miliarde de dolari. Realizaseră oare juriştii că suma

iniţială depăşea produsul naţional brut al tuturor ţărilor planetei?

În vremea atentatelor de la 11 septembrie, administraţia Bush se străduia să pornească un

program de reglementare financiară care presupunea demontarea celor mai importante

părţi a aparatului represiv împotriva spălării banilor. Atentatele au provocat un viraj de

180 de grade. Cu ardoarea caracteristică a celor convertiţi recent, chiar cei care doriseră să

desfacă aparatul legislativ împotriva spălării capitalurilor s-au apucat să-l extindă cât mai

repede.Instituţiile de poliţie şi-au aşezat tot mai bine pe ochi ochelarii de cal ai „crimei

organizate“ şi sordide pe măsură ce războiul financiar a luat amploare. Astfel, Michael

Ledeen, de la American Entreprise Institute, unul dintre intelectualii cei mai influenţi de la

începutul războiului împotriva terorismului, îl descria pe Bin Laden ca pe „directorul unei

întreprinderi teroriste internaţionale «care» dovedise multă imaginaţie pentru a reuşi să

obţină bani din întreprinderile sale teroriste“, afirmând de asemenea că „cel mai bun mod

de a reprezenta reţeaua teroristă este acela de a ne gândi la familiile mafiote“ 21.

În anii ’80, atenţia Washingtonului era îndreptată în special asupra baronilor drogurilor din

America Centrală şi Latină. După atentatele de la 11 septembrie, ameninţarea

fundamentalismului islamic a luat-o înaintea războiului antidrog. Redistribuţia masivă a

mijloacelor a provocat o confuzie considerabilă. Funcţionarii guvernamentali dobândiseră

o experienţă internaţională, precum şi competenţe lingvistice certe. Vorbeau, desigur, o

spaniolă perfectă… A apărut însă un nou tip de expert, care se potriveşte perfect cu

definiţia dată de specialistul în management Henry Mintzberg: „Cel care ştie din ce în ce

mai mult despre din ce în ce mai puţin, până la a şti totul despre nimic“ 22.

20 Jennifer Senior, „Intruders in the House of Saud“, The New York Times Magazine, 14 martie 2004.

21 Michael Ledeen, The War against the Terror Masters: Why it happened. Where we are now. How we’ll win, St Martin’s Griffin, New York, 2003, p. 41.22 Henry Mintzberg, The Rise and Fall of Strategic Planning: Reconceiving roles for planning, plans, planners, Free Press, New York, 1994, p. 317

116

Page 117: Lucrare Terorism Mj

Cum nimeni nu reuşea să dea de urma celor 300 de milioane ale lui Bin Laden, s-a

dezvoltat o întreagă industrie ce pretindea să le dezvăluie locaţia. Unii dintre cei care

participau nu erau decât scriitoraşi plătiţi, cu un obiectiv politic transparent; alţii,

dimpotrivă, autori foarte inventivi şi avizi de întâietate. Cei care se află la originea

dezvăluirilor par, retrospectiv priviţi, foarte informaţi; şi tocmai de aceea li se cere mereu

mai mult. Astfel, Steven Emerson, unul dintre cei mai prolifici „experţi în terorism“, putea

afirma că, în zilele care au urmat atentatelor de la 11 septembrie, „răspunsese la o mie de

apeluri telefonice care proveneau în cea mai mare parte de la întreprinderi de presă“ 23.

O altă sursă importantă a miturilor fondatoare a fost Jack Kelley, ziarist vedetă la USA

Today (cel mai important cotidian american). Acesta a furnizat un număr nesfârşit de ştiri

exclusive până când, în 2004, ziarul a descoperit „o întreagă serie de minciuni şi de erori“

în articolele sale. Fireşte, nici el nu a putut rezista tentaţiei de a scrie despre terorism şi

despre finanţarea acestuia. Ascunzându-se în spatele surselor confidenţiale sau anonime, el

a devenit astfel autorul unui număr considerabil de fabule care circulă de atunci în mediile

jurnalistice: „Mărturia oculară“ a tinerilor kamikaze palestinieni cu a lor cultură a morţii;

informaţia potrivit căreia importanţi oameni de afaceri saudiţi „cântărind mai bine de

cinci miliarde de dolari «…» continuă să-i verse lui Bin Laden zeci de milioane de dolari

în chip de «prime de asigurare» în faţa atentatelor ce ar putea fi îndreptate împotriva

afacerilor pe care le desfăşoară în Arabia Saudită“; şi descoperirea unor date informatice

în grotele afgane dovedind legăturile dintre o organizaţie caritabilă islamică bazată la

Chicago şi al-Qaeda .

Atentatele de la 11 septembrie au şters încă şi mai mult frontiera dintre faptele dovedite şi

ficţiune. Caracterul „inimaginabil“ al acestora, ce părea să ţină de ficţiune, acorda un

oarecare credit divagaţiilor despre arabi şi musulmani. Nu se ştiau prea multe, în acea

epocă, despre Osama bin Laden şi al-Qaeda. Americanii erau deci dispuşi să creadă că era

vorba despre un fel de personaj malefic ieşit dintr-un film cu James Bond, suficient de

bogat pentru a-şi finanţa războaiele personale.

Am putea spune, pentru a relua terminologia satiristului Stephen Colbert, că poveştile

despre finanţarea terorismului conţin mai multă „aparenţă de adevăr“ (truthiness) decât

adevăr, „aparenţa de adevăr“ fiind definită drept „ceea ce dorim să fie faptele, nu ceea ce

sunt ele în realitate“, sau drept „ceea ce pare să fie răspunsul corect, nu ceea ce este în

23 Felicity Barringer, „Terror Experts Use Lenses of Their Specialties“, The New York Times, 24 septembrie 2001

117

Page 118: Lucrare Terorism Mj

fapt realitatea“. Sub acest aspect, paralelele dintre comoara ascunsă a lui Bin Laden şi

pretinsele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein sunt frapante, raţiuni ale

războiului financiar împotriva terorismului, respectiv ale „schimbării de regim“ din Irak.

Suspecţii obişnuiţi ai finanţării terorismului – miliardarii arabi, saudiţi, organizaţiile

caritabile islamice – au devenit tot atât de celebri ca şi faimoasele „dovezi“ – laboratoarele

mobile, tuburile din aluminiu destinate îmbogăţirii uraniului nigerian – care au servit la

vânzarea invaziei din Irak către opinia publică americană. Căutând să rezolve o problemă

întru totul imaginară, cele două războaie au sfârşit prin a crea o nouă problemă, de această

dată foarte reală.

Poveşti şi legende despre banii teroriştilor

Neadevărurile spuse cu privire la armele de distrugere în masă care s-ar afla în Irak explică

acum pierderea credibilităţii Statelor Unite mai mult chiar decât invenţiile lor asupra

finanţării terorismului. Cu toate acestea, manipularea opiniei publice prin istorii atât de

elucubrante încât le-ai putea crede scoase din cărţile de benzi desenate proaste rămâne în

cele două cazuri fără limite. Minciunile de la Washington au permis totuşi guvernului

american să controleze circuitul de capitaluri de pe planetă.

Prin asocierea a două dintre cele mai comune trei stereotipuri – miliardarul şi teroristul (al

treilea fiind dansatoarea din buric) – evenimentele de la 11 septembrie au înzestrat aceste

clişee grosolane cu o aparenţă de realitate.

După 11 septembrie, s-a format repede un consens în jurul finanţării atentatelor. „Lista

spălătorilor de bani“ a devenit atât de familiară, încât ne-am surprins repetând-o fără să

gândim prea mult: cele 300 de milioane de dolari ai lui Bin Laden, societăţi paravan,

organizaţii caritabile islamice, saudiţii, miliardarii arabi, drogurile, aurul şi diamantele,

mica criminalitate. De la presa populară la rapoartele impunătoare redactate de think tanks,

lista suspecţilor era întotdeauna aceeaşi, iar repetiţia ţinea loc de confirmare. Sărăcia

discursului se ascundea în spatele siguranţei cu care erau afirmate „faptele“ nedovedite.

Începând cu 2004, au apărut informaţii noi despre războiul financiar împotriva

terorismului, dar acestea au avut un impact slab asupra percepţiilor şi politicilor.

Personalităţi de prim-plan – precum ministrul american de Finanţe, Paul O’Neill, fostul

„ţar“ al contra-terorismului Richard Clarke sau Michael Scheuer, care a condus „celula

118

Page 119: Lucrare Terorism Mj

virtuală Bin Laden“ în cadrul CIA – au dezminţit cea mai mare parte a credinţelor comune

referitoare la războiul financiar. Pu-blicarea, în august 2004, a raportului Comisiei asupra

evenimentelor de la 11 septembrie a permis şi ea o înţelegere mai clară a realităţii

finanţării terorismului. Raportul se întemeia pe un „studiu exhaustiv al documentelor

guvernamentale despre finanţarea terorismului redactate în special de serviciile de poliţie,

de informaţii şi de serviciile politice implicate“.

În materie de finanţare, raportul şi monografia asociată acestuia au demonstrat că

atentatele teroriste nu au avut nevoie decât de foarte puţini bani; ele au demontat de

asemenea „mitul“ averii personale a lui Bin Laden şi au condamnat politizarea

investigaţiilor asupra finanţării terorismului. (…)

De când Osama bin Laden a fost desemnat ca „inamicul public numărul 1“, în 1998,

războiul financiar se sprijină pe ideea că averea personală a acestuia constituie pilonul

reţelei de finanţare al al-Qaeda. Raportul a confirmat că suma era falsă. Fabula a continuat

totuşi să circule. În aprilie 2006, o căutare pe Google cu ajutorul cuvintelor „Bin Laden“ şi

„300 de milioane“ genera nu mai puţin de 154.000 de referinţe.

O înşelătoare comparaţie cu Mafia

Intr-un fel, secolul al XXI-lea nu a inceput o data cu jerbele de artificii de la miezul noptii

celui mai recent revelion, ci in norii incandescenti care au invaluit, la 11 septembrie,

turnurile "Gemenilor" din New York. Incepand din "martea neagra", nici pacea lumii, nici

libertatile individuale, nici viata de zi cu zi a semenilor nostri nu mai sunt si nu vor mai fi

ca inainte. Si legile razboiului vor fi cu totul altele.

Razboiul-fulger care a lovit America - pentru ca atentatele de la New York si Washington

razboi au fost - nu seamana nici prin mod de desfasurare a operatiunilor, nici prin efecte cu

vreuna din sumedenia de conflagratii care au insangerat, de secole si milenii, scoarta

planetei. Inamicul agresor este clar identificat: terorismul international. Dar el se ascunde

sub o mie de fete. Este un "dusman imposibil", cum il numea ziarul elvetian Le Temps. El

actioneaza din umbra, dispune de vaste retele raspandite in multe state, de un imperiu

119

Page 120: Lucrare Terorism Mj

financiar si nu are "multe tinte de mare valoare" la vedere, cum observa seful

Pentagonului, Donald Rumsfeld.

Nu are o capitala, un punct central de comanda, o armata, o aviatie, o marina sau

obiective economice, militare usor de identificat. Unui "inamic imposibil" nu i se poate

riposta decat prin mijloace cu totul diferite de cele clasice. "Acest razboi - avertiza

Rumsfeld - nu va fi purtat de o mare alianta, unita in jurul unui proiect unic de lupta

impotriva unor puteri ostile". Strategia sa trebuie sa includa "coalitii cu o geometrie

variabila de tari, care se va putea schimba si evolua. Unele state vor putea aduce un sprijin

diplomatic, altele unul financiar, altele un sprijin logistic si militar" - explica tot seful

Pentagonului. O coalitie mondiala de o asemenea amploare si complexitate este o ambitie

fara precedent. Imediat dupa 11 septembrie, sub socul dezastrului, lumea a parut dintr-o

data solidara. Toti cu totii impotriva terorismului, alaturi de o America devenita, intr-o

clipita, din superputerea mondiala unica si invincibila, o tara ca altele, numai buna de

compasiune si de primit ajutoare. Apoi, solidaritatea de moment s-a diluat in nuante tot

mai distincte si mai dezarmonice, pana in pragul unei noi despartiri a apelor.

Mai imprevizibila, mai preocupanta, mai terifianta decat imaginea sau (mai corect spus)

proiectia imaginii acestui razboi care nu a inceput deloc spectaculos este infatisarea lumii

care se recompune, sub ochii nostri, in vacarmul exploziilor. Cutele de pe chipul ei sunt,

de fapt, marile placi tectonice ale geopoliticii momentului.

America incepe sa coboare din turnul de fildes al splendidei sale singuratati, aparent

inexpugnabila dupa prabusirea comunismului, pentru a dialoga in alti termeni si cu aliatii

sai europeni, si cu Rusia si China pe care si le doresc nu adversari, ci parteneri (sau macar

competitori pasnici), si cu statele arabe, musulmane, in general din lumea a treia, pe care

parea sa le ignore in necazurile si revendicarile lor.

Zone intregi ale lumii se pregatesc sa arate altfel. Rusia este gata sa ocupe postul de

secund al corabiei mondiale, iar pentru aceasta nu ezita sa incerce a provoca o implozie a

NATO, cea mai formidabila masinarie politico-militara a lumii. Acum, realitatile le dau

dreptate mai repede decat ar fi sperat. Caci bataliile viitorului vor fi batalii pentru sursele

de energie ale planetei. Iar razboiul care a inceput acum, paradoxal, intr-una din cele mai

sarace tari de pe glob, Afganistan, nu este decat prima lupta a acestui razboi. Terorismul

de tip bin Laden nu este doar fanatism religios. Presimtindu-si (poate) iminentul sfarsit

apropiat, miliardarul din grote sau nu se stie de unde a inceput sa vorbeasca mai deslusit,

coborand din sfera abstractiilor mistice: despre destinul tragic al palestinienilor, despre

120

Page 121: Lucrare Terorism Mj

copiii care agonizeaza in Irak, despre bogatii si saracii lumii. Un nou clivaj global se

prefigureaza.

La peste jumatate de secol de la crearea sa, NATO are parte in continuare de noi si noi

premiere, care se succeda in cascada. In timp ce experimentul extinderii spre Est al

Aliantei este in plina desfasurare, intrarea oficiala a Statelor Unite in stare de razboi pune

partenerii vest-europeni si organizatia in ansamblul sau intr-o situatie noua, necunoscuta

pana acum. Pentru prima oara de la crearea sa, in urma cu 52 de ani, cele 19 state membre

ale NATO au invocat, la 19 septembrie, articolul V al tratatului sau fondator, potrivit

caruia Statele Unite, daca se confirma ca ele au fost victima unei agresiuni externe, pot

solicita un raspuns colectiv din partea Aliantei. Secretarul general al NATO, britanicul

George Robertson, a respins comentariile privitoare la reactia initiala destul de slaba si

prudenta a Aliantei la atacurile de la 11 septembrie, explicand ca razboiul impotriva

terorismului implica o noua abordare. "Este o notiune noua, o notiune diferita - a spus el.

Acum ne confruntam cu niste oameni care recurg la tehnici inimaginabile pana in urma cu

cateva saptamani. Cred ca va trebui sa gandim diferit. Mijloacele cu care am fost inzestrati

pana acum nu mai sunt de nici un folos pentru a contracara aceste amenintari periculoase

ale viitorului". Cuvinte care traduc necesitatea unor reevaluari, a unor noi obiective,

mijloace, abordari.

Washingtonul a apreciat solidarizarea fireasca a NATO cu principalul sau membru, dar nu

s-a grabit sa implice direct Alianta in operatiunile militare din Afganistan. Agentia France

Presse merge chiar mai departe cu observatia ca "NATO a fost marginalizat de SUA in

riposta militara la atentatele de la 11 septembrie, sprijinul sau reducandu-se la

imprumutarea a cinci avioane AWACS si la repozitionarea fortei sale navale permanente

din Mediterana". Participare cu atat mai limitata cu cat aceste avioane de supraveghere

radar nu sunt desfasurate in zone de conflict, ci in Statele Unite, pentru a-i ajuta pe

americani in supravegherea propriului teritoriu.

Paul Wolfowicz, numarul doi din Pentagon, le-a declarat pe un ton destul de transant

aliatilor ca SUA ar prefera sa se sprijine mai degraba pe coalitii cu geometrie variabila

decat pe o actiune colectiva a NATO. De altfel, Washingtonul nu a formulat nici o cerere

de ajutor specific din partea NATO, in ciuda ofertelor in acest sens ale secretarului general

al Aliantei. Washingtonul prefera sa se multumeasca cu solidaritatea politica, de altfel atat

de necesara, a aliatilor vest-europeni. Cum se explica aceasta rezerva americana?

Raspunsuri sunt mai multe. Marea Britanie, singura tara europeana cu o inzestrare militara

121

Page 122: Lucrare Terorism Mj

capabila de a tine pasul cu SUA intr-un razboi, este deja implicata in operatiuni, in baza

relatiilor speciale traditionale dintre cele doua tari. Germania are probleme specifice de

ordin intern: pe de o parte, implicarea sa militara internationala este o problema delicata,

caci, desi a trecut peste o jumatate de secol de la al doilea razboi mondial, Berlinul, mare

putere economica, nu este si una politica, diplomatica si militara pe masura; pe de alta

parte, "verzii", componenta a coalitiei guvernamentale, provin in buna masura din randul

fostilor militanti pacifisti ai deceniilor trecute. Franta este prin traditie un aliat oarecum

mai deosebit si orice modificare a orientarii externe in perspectiva alegerilor prezidentiale

de anul viitor ar fi riscanta. In sfarsit, Rusia si China, pe care America doreste sa-i aiba

parteneri si nu adversari, au manifestat public rezerve fata de o implicare militara directa a

NATO intr-o regiune a lumii care nu face parte din zona sa de actiune.

Sub impactul zilei de 11 septembrie, procesul de extindere a NATO va capata noi valente,

care nu sunt inca pe deplin conturate. Cert este ca secretarul general al Aliantei a dat

asigurari prompte ca extinderea va continua, presedintele Bush a gasit de cuviinta sa

repete expresia sa consacrata si datatoare de speranta ("largire de la Baltica la Marea

Neagra"), iar liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, printr-o miscare abila si derutanta, a

declarat ca, in principiu, nu are nimic impotriva extinderii, ba chiar ea s-ar putea referi si

la Rusia, daca NATO ar deveni o organizatie eminamente politica.

Ca nu este vorba doar de retorica o dovedeste faptul ca intr-un moment de mare solicitare,

sefii de stat ai celor zece tari aspirante la admitere s-au intalnit la Sofia cu secretarul

general al Aliantei si au receptionat mesajul presedintelui Bush, care le-a promis decizii

"istorice" in privinta extinderii, la reuniunea de la Praga din 2002. Alianta, a declarat

lordul Robertson pentru a spulbera eventualele temeri, "nu va fi ostaticul unei campanii

teroriste" si "isi va mentine poarta deschisa" pentru toate noile democratii, conform

agendei sale. Pentru unii analisti americani informati, sansele de admitere ale unor state

solicitante, intre care si Romania, ar fi sporit in urma evolutiilor recente, dar este, in

continuare, prea devreme pentru a vorbi de certitudini, cel putin inainte de primavara

anului viitor, cand Congresul, unul dintre principalii decidenti, urmeaza sa-si defineasca

mai clar pozitia. Poate ca informatiile, tot mai insistente, privitoare la prelungirea retelei

bin Laden in Europa de sud-est ii vor sensibiliza pe congresmanii americani sa gaseasca cu

mai multa usurinta locul Balcanilor si al Romaniei pe harta, asa cum s-au familiarizat cu

pozitia geografica a Afganistanului.

122

Page 123: Lucrare Terorism Mj

Framantarile lumii arabo-musulmane

Lumea araba si musulmana, cu o populatie de peste un miliard de oameni, s-a alaturat, la

nivel oficial, compasiunii cvasiunanime cu care a fost inconjurata America imediat dupa

"martea neagra". Pana si liderul libian Gaddafi a trimis o telegrama de condoleante la

Washington (desi cu un text usor malitios); Yasser Arafat a donat sange, in fata camerelor

TV, pentru victimele atentatelor de la 11 septembrie. Exceptie in acest sens a facut doar

presedintele Irakului, Saddam Hussein, singurul sef de stat din lume care n-a facut nici

macar gestul protocolar al expedierii unui mesaj oficial de compasiune.

La unison cu comunitatea internationala, statele arabe si musulmane au condamnat

terorismul si s-au declarat gata sa participe la coalitia internationala de combatere a sa,

lansata de presedintele Bush. Aceasta solidaritate s-a dovedit insa fragila inca de la

inceput, mai ales ca o parte a lumii politice si de presa din Occident a identificat spontan

terorismul cu islamismul fundamentalist, iar cateva gafe de rasunet ale unor lideri

occidentali au avut efecte ireparabile asupra atasamentului musulman la cauza

antiterorista. Sintagmele "cruciada antiterorista" sau "America a vazut diavolul",

pronuntate sub efectul socului emotional de presedintele Bush, sau gafa catastrofala a

premierului italian Berlusconi, care a incercat sa teoretizeze inferioritatea si inapoierea

civilizatiei islamice, au precipitat despartirea apelor in oceanul planetar antiterorist, iar

incercarile ulterioare ale politicienilor si politologilor occidentali de a disocia terorismul

de islamism n-au avut un real efect reparator. Clivajul s-a accentuat prin prezentarea, la

televiziuni occidentale, a unor secvente de exuberanta populara pe strazile unor localitati

arabe in momentele imediat urmatoare atentatelor, chiar daca unele din acele secvente, s-a

descoperit mai tarziu, fusesera filmate cu un deceniu in urma, in timpul razboiului din

Golf.

In sfarsit, riposta aeriana americano-britanica in Afganistan a marit prapastia dintre lumea

occidentala si cea musulmana. Aceasta din urma a luat distanta fata de Statele Unite,

considerand ca loviturile aeriene ar trebui "sa se limiteze la autorii" atentatelor si ca

problema terorismului trebuie clarificata in cadrul unei conferinte internationale.

Intruniti la Doha, in Qatar, in prima decada a lunii octombrie, 57 de state membre ale

Organizatiei Conferintei Islamice, au subscris la un text prin care "isi declara ferm

condamnarea (atentatelor antiamericane - n.n), dar riposta nu trebuie sa afecteze civili

nevinovati si nu trebuie sa mearga dincolo de autorii reali ai acestor atacuri". Emirul

Qatarului, presedintele Conferintei, a insistat asupra "necesitatii de a se furniza dovezi

concrete asupra culpabilitatii autorilor prezumati". Abia dupa publicarea unor asemenea

123

Page 124: Lucrare Terorism Mj

dovezi, a continuat el, operatiunile militare s-ar justifica si numai impotriva autorilor

dovediti ai atentatelor, aluzie evidenta la avertismentele oficiale ale Washingtonului de

extindere a ripostei si la alte state, tinte potentiale putand fi Irak, Sudan sau Siria.

Statele musulmane au respins orice legatura intre terorism si islam, "o religie a pacii"

(sintagma reluata apoi si de presedintele Bush), si au cerut ca lupta mondiala antitero "sa

fie dusa sub egida ONU".

Intr-o pozitie delicata se afla indeosebi o serie de state arabe sau/si musulmane care sunt

legate de SUA prin interese de ordin economic si militar (Turcia, Arabia Saudita,

Pakistan), dar in care marea masa a populatiei, de religie islamica, care reactioneaza la

chemarea sangelui si a credintei, manifesta puternice resentimente antiamericane. Ele s-au

concretizat in ample manifestatii populare de protest, care limiteaza marja de actiune a

regimurilor si pun in pericol stabilitatea interna. Mai transanta, Indonezia, tara musulmana

cea mai populata, a condamnat suficient de explicit riposta asupra Afganistanului, iar

Pakistan, Iran si alte state insista pentru caracterul limitat al operatiunilor militare.

Rezerve evidente si tot mai pronuntate fata de bombardarea Afganistanului au exprimat

tarile arabe. In primele zile dupa declansarea raidurilor aeriene, nici o reactie oficiala nu s-

a inregistrat din partea principalilor aliati ai SUA in regiune: Egipt, Arabia Saudita si

Iordania. Partenerii Americii "sunt intr-o situatie incomoda", explica politologul Antoine

Basbous. "Mubarak a luptat impotriva islamistilor, dar trebuie sa tina seama de opinia

publica din tara sa. El stie ca pe strazile din Cairo oamenii s-au felicitat dupa atentate".

Aliat solid al Statelor Unite, regimul lui Mubarak, care primeste un ajutor american de

doua miliarde de dolari pe an (cel mai mare, pe plan mondial, dupa Israel), trebuie sa tina

seama de o opinie publica antiamericana si de influenta Fratilor musulmani, miscare

nonviolenta, interzisa, dar tolerata si foarte activa in moschei si actiuni sociale.

In Iordania, alt aliat istoric al SUA, regele Abdallah al II-lea "se afla intre mai multe

ciocane si nicovale" (dupa expresia politologului citat), iar Arabia Saudita, unde

stationeaza trupe americane, se afla "intr-o situatie imposibila", dupa parerea analistilor.

Tensiunea din lumea musulmana este departe de a se aplana, iar continuarea

bombardamentelor in perioada Ramadanului (luna de rugaciune care incepe la 17

noiembrie) va avea un impact puternic asupra maselor imense de credinciosi islamici.

Fiecare cu teroristii lui

"Cine nu e cu noi e impotriva noastra" - a afirmat ultimativ presedintele Bush a doua zi

124

Page 125: Lucrare Terorism Mj

dupa "martea sumbra". "Cu noi" insemnand cu America, iar "impotriva", cu terorismul

international. In acele clipe socante, nimeni in lume nu a cutezat sa-i intoarca vorba

liderului Americii, tara atat de lovita. Avand un inamic comun, ele vor fi implicit si aliate.

Deci, cu totii la lupta impotriva celui mai periculos inamic al omenirii, terorismul, si

intruchiparea sa din grotele afgane, bin Laden.

Numai ca, vorba proverbului, diavolul se ascunde in detalii. Solidaritatea emotionala cu

America in suferinta s-a topit de la o zi la alta. Din aburul ei efemer s-au intrupat calculele

reci ale politicienilor de pretutindeni. Da, de acord, moarte terorismului, oricare ar fi el!

Dar care este de fapt el? Caci in spatele oricarui -ism se afla ceva concret, palpabil.

Pentru America si aliatii ei vest-europeni, terorism inseamna in primul rand bin Laden, Al-

Qaeda, statele sanctuar, extremistii islamici. Dar pentru Saddam Hussein sau Gaddafi,

principalul terorist sunt Statele Unite. Rusia identifica terorismul in primul rand cu

separatistii ceceni. Teroristi sunt, pentru israelieni, palestinienii, in timp ce acestia acuza

tocmai statul evreu de politica terorista.

Multe state care de ani sau decenii sau secole se razboiesc pe drept sau pe nedrept, in

propriile granite, cu feluriti oponenti au gasit, in sfarsit, prilejul de a-si destainui propriile

necazuri in areopagul planetar si a-si aduce obolul la cauza generala a antiterorismului.

Anglia ii are pe extremistii irlandezi (dispusi acum sa predea armele), Italia - Brigazile

rosii, Franta - separatistii corsicani, Spania - separatistii basci, cu totii deja teroristi cu

vechime si blazon. Li se adauga contingente mai noi - tamilii din Sri Lanka, hutu sau tutsi

din Burundi, musulmanii din India, kurzii din Turcia, animistii din Sudan si multi, multi

altii.

Si astfel, in loc de solidarizare unanima impotriva terorismului, lumea risca sa ramana in

mare parte aceeasi de pana acum, cu aceleasi conflicte si interese, aceleasi ranchiune si

ganduri ascunse. Avea dreptate Eminescu atunci cand constata cu amaraciune ca "lumea-i

cum este si ca dansa suntem noi".

Atacurile din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center si Pentagon readuc in

actualitate terorismul. Amenintarile teroriste din intreaga lume, din anii 80 si 90, au

stimulat un val de cercetari despre violenta politica, ale caror concluzii sunt in pericol de a

fi ignorate.

125

Page 126: Lucrare Terorism Mj

Indivizii care aleg calea violentei sunt, de obicei, oameni obisnuiti, care fac parte din

grupuri iesite din comun, iar pentru a le putea intelege comportamentul ar fi mai indicat sa

urmarim nu atit psihologia individuala, cit pe cea a grupurilor.

Exista aspecte ale antecedentelor teroristilor care pot fi comparate cu acelea ale membrilor

unor bande si culte religioase, unde cautarea identitatii prin aderarea la grup faciliteaza

adoptarea unei ggndiri radicale. Cu toate ca sunt, de obicei, limitate, resursele de care

dispun teroristii au un impact puternic, datorat pagubelor fizice produse. Amenintarea

poate fi transformata intr-o criza de catre mijloacele media, implicate profund in

transmiterea pericolului unei audiente mai largi decct cea afectata in mod direct.

Incercarile de a invinge terorismul prin forta militara pot fi mult mai periculoase pentru

guvern decct pentru teroristi, deoarece legalitatea sa se deterioreaza, li se cere cetatenilor

sa-si sacrifice drepturile, iar numarul dusmanilor sai creste. Restrictiile si represaliile

impuse timp de un sfert de secol nu au atenuat amenintarea Israelului de catre gruparile

palestiniene violente, iar indoielile organizatiilor drepturilor omului asupra legalitatii

acestui raspuns au fost nocive. Gruparile violente fac parte, de regula, dintr-o retea cu

legitimitate psihologica si ideologica care le furnizeaza sprijin material si moral.

Simpatizantii sai considera ca, pentru a-si apara legitimitatea, violenta grupare este nevoita

sa infrunte rigorile impuse de lege si de autoritatea statului. Aflarea faptului ca guvernul

Spaniei a sponsorizat, in anii 80, trupe de lupta impotriva membrilor ETA, a sporit valul

de simpatie fata de respectiva miscare, in ciuda reactiilor negative stirnite de caracterul

nediscriminatoriu si salbatic al actiunilor ei. Violenta de ambele parti poate influenta

judecata opiniei publice, si orice guvern ar trebui sa ia in calcul toate aspectele problemei

inainte de a lua vreo masura brutala sau nedreapta care ar putea sa-i slabeasca pozitia

morala si sa-i diminueze sprijinul.

Se comemoreaza sapte ani de la atentatele din Statele Unite. Multi au impartit lumea in

„inainte si dupa 11 septembrie”. S-a vorbit despre Apocalipsa, Razboi Total sau momentul

la care Ciocnirea Civilizatiilor a inceput sa devina, din simpla teorie, o realitate dramatica.

La 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de linie. Le-au transformat in

arme si au lovit cu ele simboluri politice si economice americane, simboluri ale civilizatiei

occidentale. Pentru aproape 3000 de oameni, 11 septembrie a insemnat sfarsitul.

126

Page 127: Lucrare Terorism Mj

Intreaga lume a putut vedea in direct la televiziune cum un al doilea avion a lovit turnul de

sud al World Trade Center. Era cursa 175 a companiei United Airlines, ce efectua un zbor

pe ruta Boston - Los Angeles, cu 65 de oameni la bord. Cu doar o jumatate de ora inainte,

lovise prima aeronava, pilotata de Mohamed Atta, creierul atentatelor.

La ora 9:37, cursa 77 Washington - Los Angeles a companiei American Airlines este si ea

deturnata si prabusita peste cladirea Pentagonului, in Arlington, Virginia. Cateva minute

mai tarziu, un al patrulea avion este deturnat: zborul 93, Newark - San Francisco. Acesta

urma sa se prabuseasca chiar la Camp David, insa pasagerii au dat peste cap planurile

teroristilor, dupa ce s-au revoltat si au incercat sa preia controlul asupra avionului.

Aeronava s-a prabusit intr-un camp din Pennsylvania.

La ora 9:59, turnul de sud al World Trade Center s-a prabusit, dupa ce a ars aproape o ora.

Mii de angajati si pompieri au fost prinsi in daramaturi. Un nor imens de praf a acoperit

Manhattanul, apoi s-a prabusit si cel de-al doilea turn.

Cea de-a sasea comemorare a atentatelor din Statele Unite va fi marcata prin ceremonii

discrete. La New York, spre deosebire de anii trecuti, evenimentul va avea loc intr-un parc

din apropiere de Ground Zero si nu pe locul turnurilor distruse in atacuri, in contextul in

care controversele privind lupta impotriva terorismului s-au intensificat, iar zvonurile

privind o teorie a conspiratiei se amplifica. Filmele realizate de regizorul Michael Moore

pe marginea tragicelor evenimente inca agita spiritele, iar o treime dintre americani cred

ca atacurile au fost puse la cale de administratia SUA, potrivit unor sondaje. Pe de alta

parte, in urma cu un an, un alt sondaj publicat de Washington Post arata ca un procent

similar dintre cei interogati nu au stiut care este anul in care a avut loc atentatul terorist de

la 11 septembrie.

SUA dupa 11 septembrie 2001

Confruntata cu reducerile succesive de personal dupa incheierea Razboiului Rece, armata

americana s-a trezit luata pe nepregatite de atentatele de la 11 septembrie 2001.

Structura militara masiva era conceputa pentru a face fata unei confruntari de tip clasic sau

unui razboi nuclear total. Un colos caruia reteaua terorista al-Qaida i-a descoperit punctele

vulnerabile pentru a aplica o lovitura mortala. Dupa 11 septembrie, Statele Unite au lansat

127

Page 128: Lucrare Terorism Mj

o ofensiva de proportii, numita de Administratia de la Washington razboiul global

impotriva terorismului.

In deceniul trecut, efectivele armatei terestre americane au fost reduse aproape la jumatate,

iar micsorarea bugetului a dus la scaderea fondurilor alocate Pentagonului la o valoare

situata sub 300 de miliarde de dolari.

In cadrul CIA au fost desfintate departamente intregi, Statele Unite preferand spionajul

electronic celui clasic, prin agenti sub acoperire.

Atentatele de la 11 septembrie au scos in evidenta punctele slabe ale doctrinei militare

americane. Ele au constituit o adevarata lectie pentru strategii de la Pentagon, care s-au

vazut umiliti de un adversar mult mai slab. Au inteles atunci ca, pentru a castiga acest

conflict de tip nou, forta si tehnologia nu sunt suficiente, fiind necesara o schimbare

radicala a principiilor razboiului.

Cu toate acestea, bugetul militar a crescut continuu, atingand cifra fabuolasa de 500 de

miliarde de dolari. Statele Unite au rezistat tentatiei de a trimite forte masive pe teatrul de

razboi din Afganistan. Militantii al-Qaida si talibanii, care luptau doar cu arme usoare in

munti, dupa principiile razboiului de gherila invatat din anii inavaziei sovietice, au fost

contracarati de detasamentele mici si mobile ale Beretelor Verzi si agentilor CIA.

Cariera in Fortele Speciale, anterior marginalizate, a devenit o trambulina pentru

avansarea ofiterilor tineri si valorosi, cu o gandire neconventionala. Succesul facil obtinut

impotriva talibanilor, alungati de la putere dupa numai doua luni de la inceperea ofensivei,

l-a determinat pe secretarul Apararii de la acea vreme Donald Rumsfeld, sa ignore

sfaturile generalilor sai in campania din Irak, din martie-aprilie 2003.

Efectivele angajate s-au situat la numai jumatate fata de cele din conflictul din 1991, iar

Pentagonul nu a pregatit niciun plan pentru perioada postconflict. In cei patru ani de la

incheierea operatiunii Iraqi Freedom, peste 3.700 de militari americani au fost ucisi in

atacurile lansate aproape zilnic de insurgentii irakieni sau teroristii straini.

In acelasi timp, presedintele George W. Bush a relansat proiectul scutului antiracheta,

conceput de presedintele Ronald Reagan in anii 80, si abandonat in timpul mandatului lui

Bill Clinton.

128

Page 129: Lucrare Terorism Mj

Desi Casa Alba a dat permanent asigurari ca acest sistem este destinat apararii Statelor

Unite si Europei de un eventual atac nuclear iranian sau nord-coreean, Moscova s-a

declarat extrem de nemultumita si s-a retras din Tratatatul privind reducerea armamentului

conventional din Europa.

Teoria conspiratiei

In ultimii sase ani, au aparut o multime de carti, articole, filme si site-uri web despre

atentatele din 11 septembrie 2001. Subiectul s-a dovedit inepuizabil, mai ales pentru

adeptii teoriei conspiratiei. Majoritatea scenariilor isi au originea in faptul ca oamenii nu

sunt satisfacuti de explicatiile oficiale. Autoritatile au fost acuzate ca stiau ce se va

intampla sau chiar ca au fost implicate in pregatirea atentatelor.

S-a spus ca pericolul reprezentat de Al-Qaida a fost ignorat de administratia americana sau

tratat cu superficialitate. Teoriile au fost alimentate si de faptul ca la World Trade Center

se aflau birouri ale CIA, FBI si ale altor agentii guvernamentale.

S-a vorbit foarte mult despre prabusirea Turnurilor Gemene ca rezultat al unei demolari

controlate. Imaginile surprinse atunci semanau izbitor cu cele prezentate frecvent la

televiziuni, de la imploziile pentru daramarea unor cladiri dezafectate.

O alta teorie pune la indoiala versiunea oficiala a avionului care s-a prabusit la Pentagon.

In sprijinul scenariului, sunt aduse o serie de imagini surprinse imediat dupa atentat, in

care se putea observa o gaura circulara, similara celor produse de proiectile, mult mai mica

- spun unii - decat una provocata de un avion de pasageri in plina viteza. In plus, in

fotografii nu se observa nici urma de resturi metalice, motoare sau roti de avion, care ar fi

fost vizibile la locul unei prabusiri.

Nici avionul cazut in Pennsylvania nu a fost ocolit de teoria conspiratiei: s-a vorbit despre

doborarea sa intentionata si chiar de o aterizare.

129

Page 130: Lucrare Terorism Mj

Scenariile au incercat “sa explice motivatia atentatelor”, de la beneficiile obtinute de

Guvernul american, pana la cele ale corporatiilor sau ale unor persoane particulare.

Imediat dupa atentate, presa americana a descoperit ca, anterior datei de 11 septembrie, se

inregistrase un numar neobisnuit de tranzactii bursiere cu actiuni ale companiilor aviatice

sau ale firmelor de asigurari.

.

19 teroristi au ingrozit lumea

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost comise de 19 teroristi din reteaua Al-Qaida,

care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York si

cladirea Pentagonului, situata în apropiere de Washington. Bilantul victimelor atentatelor

s-a ridicat la 2.978 de morti, dintre care 2.749 la New York. Turnurile gemene ale World

Trade Center, cei mai înalti zgârie-nori din New York, au fost lovite la un interval de

câteva minute de doua dintre avioanele deturnate. Primul aparat, un Boeing 767 al

companiei American Airlines, având 92 de persoane la bord, dintre care cinci teroristi, a

lovit primul turn la ora locala 08.46, distrugând etajele superioare ale cladirii. La ora

locala 09.03, al doilea Boeing, model 767, având 65 de persoane la bord, dintre care cinci

teroristi, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un eveniment care a fost

130

Page 131: Lucrare Terorism Mj

transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume. La ora locala 09.43, un

Boeing 757 al companiei American Airlines, cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci

teroristi, s-a prabusit peste Pentagon, provocând pagube însemnate la fatada vestica a

cladirii Ministerului american al Apararii. Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei

United Airlines, care transporta 44 de persoane la bord, dintre care patru teroristi, s-a

prabusit pe un câmp din Pennsylvania, în estul tarii. Cele doua turnuri ale World Trade

Center s-au prabusit unul dupa celalalt, turnul sudic la ora locala 10.05, iar cel nordic la

10.28. Sub darâmaturi, au fost prinse sute de persoane care nu au putut fi evacuate si multi

salvatori, în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru si de

praf.

Osama, o continua sursa de inspiratie

La cinci ani de la sangeroasele atacuri, Osama ben Laden, liderul Al-Qaida care a inspirat

atacurile de la 11 septembrie 2001, este în continuare în libertate. Washingtonul a promis

o recompensa de 27 milioane de dolari pentru capturarea celui pe care presedintele

american George W. Bush îl vrea „viu sau mort“.

Potrivit expertilor, liderul terorist islamist nu mai are un rol operational, dar este un model

si o sursa de inspiratie pentru alte atacuri. Cei patru kamikaze care au provocat moartea a

52 de persoane la Londra, la 7 iulie 2005, ca si presupusii autori ai complotului dejucat la

10 august în capitala britanica, aveau legaturi cu Al-Qaida din Pakistan sau Afganistan.

 Terorismul - flagelul zilelor noastre (I)

Cu fiecare zi care trece, tot mai mult se vorbeşte despre grupările

radicale de pe toată suprafaţa Pământului ca despre ceva care

tinde să ia o amploare care nu poate fi ţinută sub control.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest gen de grupări,

câştigarea alegerilor de către fundamentaliştii Hamas, consideraţi

de SUA ca fiind terorişti, sau câştigarea alegerilor de către liderul

ultraconservator al Iranului, Mahmud Ahmadinejah, pot fi

131

Page 132: Lucrare Terorism Mj

surprinzătoare. Şi, pe drept cuvânt, care om, întreg la minte, şi-ar dori drept lideri oameni care

văd soluţionarea conflictelor prin lansarea de bombe asupra civililor, prin alegerea unui lider care

este dornic de a băga ţara într-o dispută nucleară? Răspunsul este cât se poate de simplu: sunt

destui semeni de-ai noştri care cred că asta este soluţia. Extremismul a devenit un flagel care se

extinde cu repeziciune, fiind prezent şi în ţări ca Turcia, Bosnia, Algeria, Irak, Egipt, dar şi în

unele state europene cum ar fi Germania, prin creşterea numărului de grupări neo-naziste,

Austria, Franţa. Orice om care are o viaţă liniştită, o viaţă împlinită, în care drepturile îi sunt

respectate, nu va fi niciodată tentat de desfăşurarea unor acţiuni de natură extremistă. Însă dacă

liderii sunt corupţi, mincinoşi, nu respectă drepturile cetăţenilor, atunci probabilitatea ca să se

facă uz de metode mai violente este destul de mare. Din nefericire, astăzi, asemenea imixtiuni ale

Statului sunt foarte răspândite.

Antisentimente

Amplificarea sentimentelor anti-americane este o tendinţă care poate fi observată de absolut toată

lumea şi aici nu vorbim doar de state islamice, ci chiar de state europene. Cea mai mare parte din

vină pentru acest lucru îl poartă SUA prin arogarea rolului de “jandarm mondial”, rol pe care nu-l

îndeplineşte conform directivelor ONU, ci după îndeplinirea obiectivelor proprii de natură

economică şi politică. Amplificarea sentimentelor anti-israeliene este încă un fapt dovedit, fiind

la concurenţă cu sentimentele anti-americane în marea majoritate a ţărilor. Dintre motive putem

aminti faptul că Israelul nu a respectat tratatele internaţionale şi rezoluţiile ONU privind

Teritoriile Ocupate din Palestina şi drepturile omului în Teritoriile Ocupate, prin uciderea

aproape zilnic a mii de femei, copii, practic civili. Un al treilea motiv ar fi repetatele atacuri

aeriene şi la sol întreprinse asupra statelor vecine. Toate aceste lucruri au dus la crearea a

numeroase organizaţii teroriste, organizaţii care pot fi religioase (Rebelii din Nagaland, Armata

de rezistenţă a Domnului, Shiv sena, Hamas, Al-Qaeda, Jihadul Islamic Egiptean etc.),

naţionaliste (Jihadul Islamic Palestinian, Baloch Mujahideen, Hamas, Armata Republicană Irlan-

deză, Partidul Muncitoresc Kurd, Los Macheteros din Puerto Rico ş.a.m.d), de stânga (Chukaku-

ha din Japonia, Armata Roşie Japoneză, Khmerii Roşii din Cambodgia, FARC din Columbia

etc.), de dreapta (Armata Republicană Ariană - SUA, Brigăzile Morţii - El Salvador, Omega 7,

Alpha 66 -  ambele SUA, Cuba).

Al-Qaeda

132

Page 133: Lucrare Terorism Mj

Poate cea mai prezentă organizaţie teroristă pe buzele tuturor este Al-Qaeda (Baza), o reţea

teroristă pan-Islamică, condusă de către Osama bin Laden, devenită ultracunoscută după atacurile

din 11 septembrie 2001, când cele două turnuri gemene ale World Trade Center au fost făcute

una cu pământul. În prezent, operează în cel puţin 60 de ţări. Ţelul lor suprem este, prin folosirea

jihadului, de a apăra islamul de Zionism, Creştinism, de Vest, de guvernele musulmane, cum este

cel al Arabiei Saudite, care este considerată o ţară aliat al naţiunii americane. Nivelul activităţii

teroriste este considerat a fi extrem de înalt, după cum reiese dintr-un tabel al organizaţiilor

teroriste străine din Orientul Apropiat. Al-Qaeda a fost formată la sfârşitul anilor ‘80, în cursul

războiului afgan împotriva sovieticilor, de către bin Laden şi de către Muhammad Atef, pentru a

continua jihadul. Membrii de bază sunt veterani de război afgani din întreaga lume musulmană.

Încă de la început, a chemat la violenţe îndreptate împotriva civililor şi militarilor americani, dar

şi împotriva guvernelor unor state musulmane, considerate a fi corupte şi eretice şi înlocuirea lor

cu guverne islamice, care să respecte Sharia, adică legea islamică. Se doreşte eliminarea Statelor

Unite. În acest sens au fost redactate trei decrete religioase Fatwa, care îndeamnă musulmanii la

ridicarea armelor împotriva americanilor. De la formarea sa, Al-Qaeda este considerată

responsabilă pentru o serie de atentate comise în Africa, Orientul Mijlociu, Europa şi Asia. Ce

este şi mai interesant este faptul că această organizaţie a fost creată chiar de statul american prin

intermediul CIA care, prin operaţiunea “Ciclon”, o sprijineau cu bilioane de dolari pentru a-i

determina să lupte împotriva sovieticilor. Osama bin Laden a explicat numele de Al-Qaeda astfel:

“Numele acesta a fost ales absolut din întâmplare, cu mult timp în urmă. Abu Ebeida El-

Banashiri a pus la cale o serie de tabere de antrenament pentru mujahedinii noştri, pentru a lupta

împotriva sovieticilor. O astfel de tabără era numită Al-Qaeda şi aşa am luat numele.” Liderul de

necontestat bin Laden a format, în timpul războiului cu sovieticii, o organizaţie denumită Maktab

al-Khadamat, condusă de Abdallah Azzam. După retragerea sovieticilor, organizaţia a dispărut,

dar bin Laden a format una nouă cu care, în prezent, a băgat frica cam în toată lumea. Organizaţia

este recunoscută ca fiind teroristă de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, SUA, Australia, Canada, Israel, Japonia,

Olanda, Regatul Unit, Rusia, Suedia şi Elveţia. Al-Qaeda poate fi văzută drept un copil nelegitim

al Statelor Unite ale Americii. Dintre atentate, amintim pe cele de la 28 noiembrie 2002, 11

aprilie 2006, februarie 1993, august 1996 etc.

Metode Al-Qaeda

Metodele cele mai frecvente folosite de teroriştii Al- Qaeda sunt aşa-numitele atacuri sinucigaşe

133

Page 134: Lucrare Terorism Mj

sau kamikaze. Această metodă este folosită împotriva civililor, soldaţilor, oficialilor

guvernamentali ai regimurilor ţărilor cu care aceştia se află în război. Folosirea atacurilor

sinucigaşe este considerată a fi contrar învăţăturilor islamice. Totuşi, sinucigaşii sunt văzuţi ca şi

martiri, pentru că şi-au dat viaţa în numele jihadului pentru a învinge inamicii şi, astfel, vor

ajunge în Rai. Alte metode sunt aşa-numitele maşini capcană sau exploziile controlate în

interiorul unor clădiri guvernamentale sau în spaţii publice. Al-Qaeda, şi nu numai, se foloseşte şi

de deturnarea unor avioane cu intenţia de a le prăbuşi asupra unui obiectiv important din ţara

inamică, cum a fost şi cazul deturnării avionului care a lovit Pentagonul, răpirea unor ziarişti şi

executarea acestora, realizată cel mai adesea prin decapitare. Cert este că, din 2001, lumea asistă

la aşa-numitul Război împotriva Terorismului condus de către regimul de la Casa Albă şi care îşi

propune să şteargă orice urmă de terorism.

Atacurile teroriste din 11 septembrie ar fi putut fi impiedicate, daca serviciile

informative ar fi colaborat mai bine"

Pe de alta parte, anchetatorii parlamentari afirma ca, in pofida acestor insuficiente, nu sunt,

totusi, siguri ca atentatele ar fi putut fi evitate, dat fiind ca serviciile informative nu

dispuneau de date precise asupra obiectivelor avute in vedere de teroristi: World Trade

Center si Pentagon. Senatorul Bob Graham, care a fost copresedinte al Comisiei, nu este

insa de acord cu aceasta portita de scapare oferita serviciilor secrete de majoritatea

colegilor sai (de unde se deduce ca in sanul comisiei s-au inregistrat, cum era si firesc,

divergente). "Cred ca existau sanse ca serviciile noastre de informatii, lucrand impreuna,

sa fi putut descoperi complotul destul de repede pentru a-l face sa esueze", a declarat el

intr-un interviu. Raportul recomanda schimbari de fond in activitatea informativa, inclusiv

crearea unui "tar", un demnitar cu rang de ministru, care sa coordoneze aceasta activitate,

infiintarea unui centru national care sa tina la zi o lista a persoanelor suspectate de intentii

teroriste, precum si inlaturarea zidurilor impenetrabile dintre diferitele servicii secrete.

CONCLUZII

134

Page 135: Lucrare Terorism Mj

Din diverse motive, legate de însăşi natura terorismului, statele per slab dotate

pentru a face ameninţări. Lucrările de specialitate descriu dificultăţile celor implicaţi:

servicii secrete, poliţie, justiţie, putere politică, iar răspunsurile nu totdeauna sunt pe deplin

satisfăcătoare. Tensiunile care apar în cadrul instituţiilor publice sau între ele pot determina

tendinţe de încălcare a principiilor vitale ale funcţionării democraţiei, începând cu cel al

separării puterilor şi chiar al asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică, dreptul la libertate etc.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că sfidarea regulilor democratice – sfidare la care,

după părerea unor analişti în domeniul luptei antiteroriste – este înfiinţată atât de

„derapajele” juridice, cât şi de manipulările politice. La nivel internaţional, lupta

antiteroristă este influenţată printre alţi factori de condiţiile şi dificultăţile de cooperare

între statele confruntate cu fenomenul terorist.

În finalul demersului, consider că atât timp cât terorismul este descris de către

experţi, mai mult sau mai puţin calificaţi, sau de către ziarişti, iar noţiunea însăşi pare a se

defini de la sine, antiterorismul trebuie să constituie o preocupare a instituţiilor

specializate, pentru a se putea găsi cele mai eficiente forme şi procedee, care să ofere

sistematic instrumentele practice ale prevenirii şi combaterii acestui flagel deosebit de

periculos al lumii contemporane în timp de pace – de nominalitate a ordinii de drept – iar,

în caz de război, pentru atingerea scopurilor strategice generale ale acestuia.

Cunoscându-se formele şi procedeele folosite de grupurile, echipele şi celulele

terorist-diversioniste în acţiune, se impun din partea tuturor forţelor participante la

îndeplinirea acestui gen de misiuni să ia toate măsurile de prevenire, pe baza unor planuri

realiste şi operaţionale de cooperare.

Se impune, de asemenea, o temeinică pregătire de specialitate a efectivelor

destinate îndeplinirii acestei misiuni deosebit de sensibilă şi grea, pe timpul căreia factorii

de risc sunt amplificaţi la cote înalte, iar din partea executanţilor se cere profesionalism,

curaj şi dăruire totală, mergând până la sacrificiul suprem.

135

Page 136: Lucrare Terorism Mj

BIBLIOGRAFIE

1. Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaţionale, Brăila, Ed.

Independenţa Economica

2. Pistol, Gheorghe, 1994, Negocierea teorie şi practică, Bucureşti, Institutul naţional de

cercetări comerciale “Virgil Madgearu”

3. Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare şi derulare în afacerile economice

internaţionale, Ed. Tribuna Economică; Colecţia metode, tehnici, instrumente

4. Voiculescu, Dan, 1991, Negocierea, formă de comunicare în relaţiile interumane,

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică

5. Alexe, Vladimir, 1995, Reţele Teroriste, Bucureşti

6. Col. Andreescu Anghe, 1995, Acţiunile Terorist- Diversioniste – referat, Bucureşti,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare

7. Arădăvoaicei, Gheorghe, 1998, Terorism, Antiterorism, Contraterorism, Bucureşti,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare

8. Opan v. Maxim, 1989, Terorismul, Bucureşti, Editura „Politică”

9. Pele, Gheorghe, 1996, Servicii Şi Acţiuni Secrete, Bucureşti, Editura Ministerului de

Interne

10. Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategii Pentru Lupta Antiteroristă, Bucureşti,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare

11. Marret J. L., 2002, Tehnicile terorismului, Bucureşti, Editura Corint

12. Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategia Combaterii Terorismului şi Diversiunii,

Bucureşti, Editura Ministerului de Interne

13. Col. Petrescu I. Stan, 1997, Contraspionajul Militar – Sistem interferent în cadrul

celorlalte structuri informative din domeniu, care concură la realizarea Siguranţei

Naţionale, Bucureşti, Editura Academia de Înalte Studii Militare

14. Troncota C., Blidaru H., 2005, Agenda de la Madrid – prima strategie globala de

prevenire si combatere a terorismului în „România si consolidarea rolului

acesteia ca furnizor de securitate”, Bucureşti, Editura ANI

15. Mircea Mureşan, Gheorghe Toma, 2003, Provocările Începutului De Mileniu,

Bucureşti , Editura U.N.A.

16. Col. dr. Lucian Pahonţu, 2003, Terorism „Destabilizare”, Bucureşti, Editura Bioterra

17. Andreescu A. (coordonator), 2003, Terorismul internaţional, flagel al lumii

contemporane, Bucureşti, Editura Ministerului Administratiei si Internelor

136

Page 137: Lucrare Terorism Mj

18. Andreescu A., Nita D., 1999, Terorismul – analiza psihosociologica, Timişoara,

Editura Timpolis

19. Antipa M., 2004, Securitatea si terorismul. Prevenirea si combaterea acţiunilor

teroriste pe teritoriul României. Tendinţe si perspective, Bucureşti Editura Celsius

20. Bergen P., 2003, Razboiul Sfânt S.A., Bucureşti , Editura Allfa

21. Bodunescu I.,1997, Terorismul – fenomen global, Bucureşti, Casa Editoriala Odeon

22. Botescu M., Noi forme de terorism: noi ameninţări globale, în Psihosociologia Mass-

Media, Bucureşti, Editura A.N.I., nr.4/2000

23. Vasile Creţu, 1996, Drept internaţional penal, Bucureşti , Editura societăţii Tempus România

24. Cronin, Audrey- Kurth, 28 august 2003, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional

Research Service Report for Congress

25. Dumitrescu F., Gaborean I., Voinea M., Pruna M., 2001, Terorismul înainte si dupa

Ben Laden, Bucureşti, Editura Mediauno

26. Convenţia Pentru Protecţia Drepturilor Omului Şi A Libertăţilor, proclamată de

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, ratificată prin Legea nr.

30 din 18 mai 1994, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994

27. Codul Penal, 1997, Bucureşti , Editura „Lumina Lex”

28. Dicţionarul Enciclopedic Român, 2000, Bucureşti, Editura „Cartier”

29. Epure M., 2001, Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări reprezentative

si aspecte ale cadrului juridic de combatere, Bucureşti, Editura A.N.I.

30. Falconi F., Sette A., 2002, Osama Bin Laden. Teroare în Occident, Bucureşti, Editura

Alfa

31. Georgescu V., 2003, Terorismul Fenomen Al Lumii Contemporane, Sibiu, Editura

Alma Mater

32. Filip T., 2001, Teroriştii printre noi, Craiova, Editura Obiectiv, Craiova

33. Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaţionale, Brăila, Ed.

Independenţa Economică

34. Laqueur, Walter, 2003, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, New

York, Continuum

35. Lloyd A., Mathews P., 2002, Bioterorismul, Bucureşti, Editura Hiparion

36. Meyssan T.,2002, Cumplita minciună, Bucureşti, Editura Antet XX Press

37. Moisescu F.G., Andreescu A., Antipa M., 2004, Terorismul, ameninţare majoră

asupra democraţiei secolului XXI, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare

137

Page 138: Lucrare Terorism Mj

38. Munteanu M., Alexe V., 2002, Misterele din 11 septembrie şi noua ordine mondială,

Bucureşti, Editura Ziua

39. Naghi Gabriel, 2003, Atentatul. O istorie veşnic contemporană, Bucureşti, Editura Pro

Transilvania

40. Nita D. Laurentiu, 2005, Terorismul kamikaze, Bucureşti, Editura Antet

41. Paun L., 2003, Bioterorismul si armele biologice, Bucureşti, Editura Amaltea

42. Pohly M., 2002, Duran K., Osama bin Laden şi terorismul internaţional, Bucureşti ,

Editura Axel Springer

43. Primakov E., 2003, Lumea după 11 septembrie, Bucureşti, Editura Institutului Cultural

Român

44. Servier Jean, 2002, Terorismul, Bucureşti, Editura Institutul European

45. Simileanu, Vasile, 2003, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura Top form,

2003

46. The Terrorism Reader (editat de David Whittaker), 2001, Londra, Editura Rontledge

47. Townshend Charles, 2002, Terrorism. A very short introduction, New York, Oxford

University Press Inc.

48. Voinea M., Blidaru H., 2003, Un nou profil psihosociologic al teroristului sinucigaş,

în „Mediul internaţional de securitate. România– de la invitaţia de aderare la membru

NATO, Bucureşti , Editura ANI.

49. Vladimir Volkoff, Tratat de Dezinformare, Bucureşti, Editura ANTET

50. Waldman, Amy, 14 ianuarie 2003, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of

Sri Lanka, “The New York Times”

51. Whittaker David, 2002, The Terrorism Reader, London, Oxford University Press

52. Voinea M., Blidaru H., 2004, Diversitate şi diferenţiere motivţională în

comportamentul teroriştilor sinucigaşi, în "Securitate şi societate: provocările

mileniului trei", Bucureşti, Editura ANI

53. Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, Bucureşti, Editura Omega

54. Sima Tudora, 1999, Curs de psihologie şi sociologie militară (vol I ), Bucureşti , Ed

Academiei Tehnice Militare

55. Golu Mihai, 2000, Fundamentele psihologiei (vol II), Bucureşti, Ed Fundaţiei

“România de Mâine”

56. Ion Bodunescu, Dan-Romeo Bodunescu, 2000, Relaţii internaţionale, problematici şi

priorităţi pentru mileniul III, Editura Tipoalex, p. 175.

57. Victor Duculescu, 1992, Diplomatia secreta, Bucureşti , Editura Europeana, p. 47-60.

138

Page 139: Lucrare Terorism Mj

58. Trăsnea Ov., Kollos N., coord.,1977, Mică Enciclopedie de Politologie (MEP),

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

59. Kash Douglas, 1992, „What’s in the name?” (Ce se ascunde sub un nume?).

Counterterrorism an Security, Fall, SUA.

60. Bruno Medicina, Bucureşti, Manipulaţi şi evitaţi să fiţi manipulaţi, Idei de afaceri,

anii 1996 şi 1997, editor: Rentrop &Straton,

61. Dr. Opan V. Maxim, 1989, „Terorismul – Cauze, efecte şi măsuri de combatere”,

Bucureşti, Editura Politică

ANEXA NR. 1

DEFINIIŢII – TERORISM

Terorismul este o metodă de luptă mai degrabă între grupările şi

forţele speciale decât între indivizi şi poate să existe în orice orânduire socială (Hordman,

1936).

Terorismul este o metodă de acţiune prin care protagonistul

încearcă să producă teroare pentru a-şi impune dominaţia asupra statului, pentru a-l

transforma.

„Teroarea politică” este folosirea planificată a violenţei, sau

ameninţării cu violenţă împotriva unui individ sau grup social cu scopul de a înlătura orice

piedică din faţa obiectivelor teroriştilor ( Chisholm,1948 ).

Terorismul este ameninţarea cu violenţa sau folosirea acesteia în

scopuri politice (Crozier, 1960).

Ceea ce deosebeşte terorismul atât de vandalism, cât şi de crima

non-politică este violenţa, motivată de scopuri politice ( Croizer, 1974 ).

Terorismul este recurgerea de către o minoritate sau chiar de către

un singur desident, nemulţumit de faptul că nu poate influenţa mersul societăţii în direcţia

dorită, la mijloacele văzute de societate ca nelegitime (Herbuck, 1977).

Terorismul este folosit pentru a crea frică, panică şi pentru a atrage

atenţia populaţiei (Jenkins, 1977).

139

Page 140: Lucrare Terorism Mj

Terorismul poate fi definit ca o violenţă sistematică şi organizată

împotriva persoanelor lipsite de apărare pentru ale inspira teamă în scopul păstrării sau

câştigării autorităţii asupra guvernului (Karanovic).

Prin terorism se înţelege o serie de acte intenţionate de violenţă

psihologică directă care în punctele nedeterminate, dar sistematice sunt integrate în cadrul

strategiei politice (Hoss, 1981).

Acte teroriste sunt accese severe de violenţă îndreptate împotriva

non-combatanţilor de către părţi într-o luptă politică (Segerberg, 1981).

Terorismul este privit ca o recurgere la violenţă în scopuri politice

de către entităţi neautorizate şi neguvernamentale, cu încălcarea codurilor acceptate de

comportament (Lodge, 1982).

140

Page 141: Lucrare Terorism Mj

ANEXA NR. 2

FORŢE TERORIST-DIVERSIONISTE

INTERNAŢIONALE

ORIENTUL APROPIAT

Organizaţia Abu Nidal (ANO) – Libia

Organizaţia Arabă 15 Mai

Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei (DFLP) – Siria

Fatah – Liban, Tnisia

Hezbollah (Jihadul Islamic) – Beirutul de Vest

Fracţiunea Armatei Revoluţionare Libaneze (LARF) – Liban

Organizaţia Luptei Armate Arabe (OAAS) – Libia şi Siria

Frontul de Eliberare Palestinian (PLF) – Siria, Irak, Libia

Frontul Popular de Eliberare a Plestinei (PFLP) – Siria

Frontul Popular Combatant (PSF) – Siria, Liban

Saiqa – Siria

Al –Qaeda

EUROPA

Armata Secretă Armeană de Eliberare a Armeniei (ASALA)

Patria Bască şi Libertatea (ETA) – Spania

Celulele Comuniste Combatante (CCC) – Belgia

Acţiunea Directă (AD) – Franţa

Grupul Antifascist de Rezistenţă „1 Octombrie” (GRAPO) – Spania

Iraultza – Spania

Armata Naţională Irlandeză de Eliberare (INLA) – Irlanda

Fracţiunea Armata Roşie (RAF) – Germania

Brigăzile Roşii (BR) – Italia

Celulele Revoluţionare (RZ) – Germania

Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie – Grecia

Lupta Populară Revoluţionară (ELA) – Grecia

Luptătorii Croaţi pentru Libertate (CFF) – a dispărut în 1992

Clubul Charles Martel – Franţa

141

Page 142: Lucrare Terorism Mj

FANE FNE – Franţa

Grupul militar Hoffman – Germania

Noua Ordine (Ordine Nuovo) – Italia

AMERICA LATINĂ

ALFARO Trăieşte! (AVC) – Ecuador

Bandera Roja (Steagul Roşu-GRB) – Venezuela

Mişcarea Populară de Eliberare Cinconeros (MPL) – Honduras

Frontul Clara Elizabeth Ramirez (CERF) – San Salvador

Uniunea Naţională Revoluţionară Guatemaleză (URNG) – Guatemala

Macheteros (Machete Wielders) – Porto Rico

Armata Naţională de Eliberare (ELN) – Columbia

Armata populară de Eliberare (EPL) – Columbia

Forţele Revoluţionare Armate din Columbia (FARC) – Columbia

Frontul Richardo Franco (RFF) – Columbia

Sendero Luminoso (SL) – Peru

ASIA

Chukaku-Ha - Japonia

Armata Roşie Japoneză

Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE) – Siri Lanka

Noua Armată Populară (NPA) –Filipine

Dal Khalsa – India (Sikh)

Regimentul Dashmesh – India (Sikh).

STATELE UNITE ALE AMERICII

Forţele Armate de Eliberare Naţională (FALN)

Mişcarea de Eliberare Naţională (MLN)

Organizaţia de Voluntari pentru Revoluţia Portoricană (OVPR)

Naţiunea Ariană

Mişcarea Identităţii Creştine

Liga de Apărare a Creştinilor Patrioţi

Testamentul , Sabia şi Braţul Domnului

Ku Klux Klan (KKK)

Ordinul (Frăţia sau Frăţia Tăcerii)

142

Page 143: Lucrare Terorism Mj

Ordinul Steua- Răsare

Detaşamentul de Poteră al şerifului (Possa Comitatus)

Unitatea de Rezistenţă Armată (ARU)

Armata de Eliberare a Negrilor (BLA)

Panterele Negre

Organizaţia Comunistă 19 Mai (M19CO)

Naţiunea Islamului (NI)

Republica Africii Noi (RNA)

Forţa Tactică Armată Revoluţionară (RATF) – Armata Simbioneză de

TURCIA

Lupii cenuşii

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)

143

Page 144: Lucrare Terorism Mj

ANEXA NR. 3

STRUCTURA UNOR GRUPĂRI TERORISTE

I. Grupul terorist mare (de regulă 100 – 500 metri)

II. Grupul terorist mic (40 – 50 membri)

III. Grupul terorist special (10 – 15 membrii)24

24În acţiune, aceasta se poate fracţiona în 2 – 3 echipe (celule) de 2 – 7 luptători

144

ELEMENT DE

SECŢIE DE INFORMAŢIE SECŢIA DE ASIGURARE UNITĂŢI TACTICE

ELEMENT DE

SECŢIE DE INFORMAŢIE SECŢIA DE ASIGURARE

UNITĂŢI TACTICE

ELEMENT DE

De transmisiuni

În confecţionarea şi mânuirea de

explozivi, materiale chimice,

biologice,

În acţiuni de luptă şi

cercetare

În acţiuni de luptă contra

forţelor specialeSanita

ri

Page 145: Lucrare Terorism Mj

145