Lucrare Terorism Mj
-
Upload
nicoleta-poiana -
Category
Documents
-
view
147 -
download
6
Transcript of Lucrare Terorism Mj
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA
FACULTATEA DE STIINTE
CATEDRA DE SOCIOLOGIE
MASTER IN PSIHOSOCIOLOGIA NEGOCIERII
LUCRARE DE DISERTATIE
ASPECTE GENERALE PRIVIND FENOMENULUL TERORIST
Studiu de caz
Atentatul terorist de la 11 septembrie 2001
Coordonator: conf.unif.dr
Dorel Morandău
Absolvent: Jianu Mihail
SIBIU
2008
CUPRINS
INTRODUCERE
I. GENERALITĂŢI PRIVIND FENOMENUL TERORIST
Delimitări conceptuale- definirea conceptul de negociere
Scurt istoric privind evoluţia terorismului
Moduri de manifestare a terorismului contemporan
Acţiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”
teoria controlului social in negociere
II. FORŢE ŞI MIJLOACE DESTINATE PROTECŢIEI PERSOANEI
Reglementări juridice privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu
competenţe în domeniul combaterii terorismului
Reglementări de drept internaţional cu privire la reprimarea terorismului
III. FORME, PROCEDEE ŞI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN COMITEREA DE
ACŢIUNI TERORISTE ŞI ANTITERORISTE
Forme, metode şi tehnici de luptă folosite în comiterea actelor teroriste
Forme şi procedee de luptă specifice acţiunilor antiteroriste
Cooperarea în plan internaţional
Studiu de caz pe baza observatiei indirecte –analiza din psihosocilogica a
atentetatului terorist de la 11 septembrie 2001
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
2
Trăim sub acelaşi cer, dar nici unul
nu avem acelaşi Orizont.
Konrad Adenauer
INTRODUCERE
Noţiunea de terrorism 1este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie
acest termen a apărut după revoluţia franceză din 1789. În secolul XX terorismul
internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebită. Principala caracteristică
a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de variate,
incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea
de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii
industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile
(a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase,
executarea de bombardamente etc. La metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi
forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state, atacurile misiunilor diplomatice şi a
diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane particulare
cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau întreprinderi comerciale,
a avioanelor, a forţelor de ordine etc.
În raport cu scopurile pe care şi le propun autorii actelor de terorism, precum şi de
obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să constituie o infracţiune de
drept comun când prin aceasta se urmăreşte realizarea unui avantaj material ori cu titlu
personal, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua şi forma unei crime
politice, când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor dintre state, să
înlăture anumiţi lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri
1 Terorismul provine din arabă – “consumator de haşiş”, sun influenţa drogurilor o grupare de musulmani sectanţi fanatici erau folosiţi de conducătorii ei pentru a răspândi prin violenţă şi crimă teroare în rândul
3
politice, să influenţeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziţia pe care
acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună o doctrină
politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie
încadrându-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi agresiune exercitată de
un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un stat împotriva membrilor propriei
societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva mişcărilor de eliberare naţională a unor
popoare subjugate.2
S-a intensificat terorismul de stat, respectiv implicarea în comiterea de acţiuni
violente de către unele state şi guverne, fie direct, fie prin organele lor specializate, prin
punerea la cale a unor atentate ori prin manevrarea din umbră a manifestărilor teroriste, în
scopul anihilării adversarilor şi promovărilor prin aceste mijloace a unor interese politice
sau economice.
Acţiunile teroriste sunt motivate politic, iar teroriştii – fie în interes propriu, fie
făcând jocul unor centre de putere sau servicii de informaţii – prin folosirea de mijloace ce
implică violenţa, comit acte deosebit de grave.
Una din cele mai importante laturi ale terorismului o reprezintă şi executarea
minuţioasă şi din timp planificată unor atentate îndreptate împotriva unor înalţi demnitari
având drept scop, fie răsturnarea unei politici statale cum ar fi : asasinarea preşedintelui
unui stat, fie subminarea siguranţei naţionale a unui stat prin întreprinderea unor acte
teroriste îndreptate împotriva populaţiei civile (aşa numitele „atentate cu bombă” –
amplasarea acestora în anumite instituţii de stat), fie prin orice alt mijloc prin care s-ar
aduce atingere siguranţei naţionale a unui stat.
Terorismul nu este un fenomen recent. Atentatele din 11septembrie 2001 din
S.U.A. au declanşat o adevărată campanie împotriva terorismului. Cu toate acestea,
terorismul a fost folosit pe scară largă ca şi o formă de rebeliune, o formă de protest politic
împotriva regimurilor extreme sau o formă de iraţionalitate de tip individual chiar de la
începutul apariţiei societăţii organizate.
Societatea civilă este aceea în care preponderenţa o deţine nu statul (societatea
politică, puterea constituită), ci cetăţeanul sau individul.
Fiecare din noi are propria libertate de gândire şi exprimare, un drept
constituţional pe care nu îl poate îngrădi nimeni. Astfel, putem caracteriza teroriştii drept
2 Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.245.
4
persoane care se cred măreţe prin ceea ce fac, dar pe care lumea contemporană le
consideră „nenorocite” prin prisma acţiunilor lor.
Zilnic, mass-media abundă de cuvântul „Terorism”. A devenit aproape cotidian
să aflăm că a mai avut loc un nou atac terorist, urmat imediat de represalii. Riposta anti şi
contrateroristă nu trebuie să capete valenţe represive sau să se caracterizeze prin eludări de
la litera şi spiritul legii, deoarece o astfel de ripostă poate ameninţa în aceeaşi măsură
statul de drept la fel ca şi fenomenul terorist.
Proiectarea unei strategii de combatere a fenomenului terorist prin mijloace
penale şi extrapenale nu se reduce doar la eficientizarea palierelor de ripostă antiteroristă,
ci şi prin elaborarea unui sistem juridic, clar şi coerent, în consonanţă cu spiritul
principiilor statului de drept în care cetăţeanul îşi asumă responsabilităţile faţă de stat şi
societate, iar statul dezvoltă prin pârghiile sale acţionale liniştea cetăţenilor, asigură
colmatarea oricărui tip de ameninţare de natură extremist-teroristă care ar putea impieta
ordinea şi liniştea publică.
Dispreţul faţă de om a devenit o atitudine tot mai răspândită în practicile politice
contemporane. Exterminarea pe criterii de rasă (Holocaustul nazist) sau pe criterii de clasă
(Holocaustul comunist) a însemnat transformarea uciderii în masă într-o politică deliberată
şi premeditată de stat. Încercările de a crea arianul pur sau comunistul devotat s-au
încheiat cu sute de milioane de victime. Toate aceste distorsiuni sociale au afectat profund
fenomenul statal-juridic.
Majoritatea analiştilor militari, politologilor sunt de acord cu faptul ca fenomenul
terorist, la toate cele patru paliere acţionale (sub-statal, naţional, transnaţional, şi
internaţional) va reprezenta şi în secolul XXI o gravă ameninţare la pacea şi securitatea
mondială.
Fenomenul terorist este tratat ca formă de război psihologic, ca strategie şi tactică
neconvenţională. Din acest motiv, principala dificultate a documentării o constituie
supraoferta de informaţii, cantitatea enormă de materiale scrise, televizate sau aflate în
băncile informatizate de specialitate, fenomen ce va continua şi se va amplifica, graţie
evenimentelor din 11 septembrie 2001 de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
TEORIA FUNCŢIONALISTĂ
5
Potrivit teoriei funcţionaliste societatea „este un sistem lacătuit dintr-un număr de
elemente interrelate şi interdependente, fiecare realizând o funcţie care contribuie la
acţiunea întregului”3.
Sociologul care s-a implicat în dezvoltarea acestei teorii a fost Emile Durkheim, iar
printre cei mai influenţi teoreticieni funcţionalişti moderni se numără sociologii americani
Talcott Parsons şi Robert Merton. Premisa fundamentală explicativa de la care pleacă
funcţionaliştii constă în aceea că orice societate ia forma ei particulară de existenţă
deoarece acea formă funcţionează bine pentru societate în situaţia ei dată.
Pentru orice societate perspectiva funcţionalistă impune un argument fundamental:
oricare ar fi caracteristicile societăţii acestea au apărut şi s-au dezvoltat deoarece ele au
corespuns nevoilor acelei societăţi în situaţi aei particulară. Societăţile există şi se
dezvoltă sub diferite şi variate forme; formele şi condiţiile geografice diferă de la o
soceitate la alta, nivelurile tehnologice sunt diferite, existe, de asemenea, diferenţe în ceea
ce priveşte interacţiunea lor cu alte societăţi.
Unul dintre cele mai importante principii ale teoriei funcţionaliste evidenţiază că
societatea este alcptuită din părţi interdependente. Aceasta înseamna că fiecare parte a
societăţii este dependentă, într-o oarecare măsură, de alte părţi ale societăţii. Strâns legată
de interdependenţă este ideea că fiecare parte a sistemului social există deoarece el
serveşte unor funcţii. Fiecare dintre elementele structurii sociale execută o funcţie pentru
societate. Însă Robert Merton a argumentat faptul că uneori acele aranjamente sociale care
sunt folositoare societăţii pot avea dsifunţii sau consecinţe mai puţin favorabile pentru
societatea respectiva, sau în relaţia cu alte soceităţi. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu
societăţile care au un sistem bine dezvoltat în domeniul apărării naţionale (societăţile
musulmane), asigurând o pregătire continuă şi asiduă a membrilor societăţii, încă de la
vârste fragede, ceea ce se transpune în atacuri teroriste de mare amploare pentru societăţile
cu care respectiva societate intră în conflict.
Aşadar principiul consensului şi cooperării funcţionează, în acest caz, numai în
interiorul societăţii, acesta neaplicându-se şi în relaţia cu alte societăţi. Un element
funcţional pentru o societate poate fi disfuncţional pentru alte societăţi, sau chiar şi pentru
respectiva societate, după o anumită perioadă de timp.
3 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 73
6
TEORIA CONFLICTULUI
Promovată şi susţinută de Karl Marx, teoria conflictului a fost mai târziu rafinată şi
de teoreticianul Ralf Dahrendorf şi sociologii americani C. Wright Mills şi Randall
Collins. Pespectiva conflictualistă are la bază ideea conform căreia „societatea este
alcătuită din grupuri diferite care luptă unul cu altul ca să dobândească o parte mai mare
din resursele limitate ale societăţii considerate valoroase, fie că sunt bani, putere sau
prestigiu”4.
Cauzele conflictului pot fi de diferite tipuri: inegalităţi şi discriminări sociale,
incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziţia lor ăn
societate, competiţia pentru controlul resurselor finite, acces competiţional la la
oportunităţi crescute, dorinşa de dominare, de putere, de prestigiu.
La fel ca şi perspectiva funcţionalistă, perspectiva conflictualistă este una de tip
macrosocial care pleacă de la întrebarea : „de ce o societate ia forma pe care o are?”.
Astfel că teoreticienii care au studiat această problematică susţin faptul că în societate
există grupuri care au conflicte de interese, iar natura societăţii este deeterminată de
rezultatul conflictului dintre aceste grupuri. Pentru reprezentanţii acestei teorii, conflictul
de interese dintre diferitele grupuri din societate este forţa cea mai importantă care
formează societatea. Conflictul este conderat nu numai ca natural şi normal, dar şi
folositor pentru societate. În general, conflictul atrage după sine schimbarea socială, care
fie oferă grupurilor dezavantajate o oporturnitate să-şi îmbunătăţească poziţia lor în
societate printr-o distribuţie mai echitabilă a resurselor limitate, fie oferă societăţii şansa să
fucnţioneze mai bine, deoarece conflictul creează posibilitatea eliminării aranjamentelor
sociale care sunt incorecte pentru societate ca ăntreg şi care servesc numai intereselor
grupului dominant.
Conflictul poate exista nu numai în cadrul unei societăţi, ci şi între mai multe
societăţi. Aici intervine interesul unei societăţi de a deţine puterea la nivel global, de unde
pleacă şi ideea de acte teroriste între societăţi care au importante resurse armate şi de luptă
dar nu au resurse economice. Astfel, aceste societăţi, deficiente din punct de vedere
financiar, se angajează într-un conflict, iar acel conflict produce schimbarea. Fiecare
societate urmăreşte să cântige, în acest mod, putere, să domine un anumit domeniu sau un
anumit teritoriu.
4 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 76
7
TEORIA INTERACŢIONIST - SIMBOLICĂ
Pentru a înţelege pattern-urile comportării umane nu este suficient să cercetezi
numai caracteristicile societăţii la dimensiuni mari, ci este important să studiezi procesele
prin care se produc interacţiunile umane. Perspectiva interacţionistă se concentrează pe
„interacţiunile sociale zilnice dintre indivizi mai mult decât pe structurile societale de
dimensiuni largi ca politica, educaţia şi altele de acest fel” 5.
Societatea, în mod continuu, oferă indivizilor situaţii, mesaje şi reguli. Toate aceste
elemente definesc experianţa individului despre realitatea socială. Fiecare dintre noi
recepţionăm în mod diferit mesajele provenite din societate. Astfel că indivizii au seturi
diferite ale experienţei trecute şi interpretează frecvent în mod diferit acelaşi mesaj sau
situaţie. Prin urmare, înţelegerea individuală a realităţii sociale depinde, în cea mai mare
parte, de conţinutul mesajelor şi a situaţiilor pe care aceştia le întâlnesc, dar şi de modul în
care noi interpretăm aceste mesaje şi situaţii. De aceea perspectiva interacţionistă se
concentrează mai întâi asupra felului în care mesajele sunt transmise şi recepţionate în
situaţiile sociale pe care indivizii le întâlnesc, apoi asupra modalităţii în care oamenii
interpretează înţelesul acestor mesaje şi situaţii şi, în final, asupra felului în care aceste
procese formează comportamentul oamenilor şi societatea în ansamblul ei.
Realitaea pe care cineva o experimentează nu este determinată de ceea ce se
desfăşoară în sens obiectiv, ci de înţelegerea pe care individul o dă semnificaţiei celor
întâmplate. În cazul unui atentat terorist, de exemplu, mesajul este perceput în mod diferit
de cetăţenii societăţii atentate. Într-un fel este aceste perceput de liderii societăţii, atentatul
determinând, în cazul lor, o reacţie de apărare, întocmirea unor strategii de prevenire a
acestor atentate pe viitor, sau o negociere cu cei care au săvârşit atentatul; şi în cu totul alt
mod este perceput de pătura de mijloc sau cea de jos a societăţii, în cazul cărora atentatul
produce teamă, frică, panică, neputinţa de a reacţiona, sau de cele mai multe ori,
neînţelegerea celor petrecute. Este un comportament conform rolurilor sociale pe care
indivizii le au, în general oamenii încercând să se comporte într-un mod care va satisface
aşteptările rolurilor aşa cum ei le înţeleg. Deopotrivă, lideri şi oameni simpli, vor să
convingă pe alţii că ei reuşesc să corespundă aşteptărilor rolurilor pe care încearcă să le
îndeplinească.
Aşa cum oamneii răspund la aşteptările şi mesajele pe care le obţin de la alţii, tot
aşa aceştia încearcă să transmită mesaje referitoare la propria comportare şi la calităţile pe
care le posedă.
5 Agabrian, Mircea. Sociologie, Ed. Univ. „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, p. 79
8
#########################################
1. Teorii sociologice referitoare la conflict
Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opozitie deschisã, o luptã
între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãti, state cu interese economice,
politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive
asupra interactiunii sociale.
Din definitie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui
adversar extern sau intern, în acest din urmã caz împotriva unei organizatii, grupãri, clase
etc. existã ºi posibilitatea conflictului.
Definitia sugereazã, de asemenea, ºi posibilele cauze:
– inegalitãti ºi discriminãri sociale, rasiale, economice etc;
– incapacitatea pãrtilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele pãrti;
– acces prin competitie la posibilitãti crescute;
– dorinta de dominare, putere, prestigiu.
Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atentia
sociologiei, teoriile elaborate încercând sã explice:
– cauzele potentiale ºi manifeste ale conflictului;
– cãile de evolutie ºi posibilitãtile de solutionare;
– efectele directe ºi indirecte, functiile ºi disfunctiile sale în procesul de
desfãºurare a vietii sociale ºi în schimbarea socialã
– tipurile de conflict ºi aria lor de cuprindere;
– institutionalizarea conflictului;
– managementul conflictului, procesele de negociere ºi atingerea pãcii sociale,
mentinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalitãti dintre pãrti ºi a
deosebirilor de interese etc.
HOBBES, într-o abordare cvasisociologicã, pune problema fundamentelor
ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specificã societãtilor naturale, în care forta se
exprimã fãrã retinere pentru satisfacerea dorintelor fiecãruia. Ordinea socialã ar presupune
9
dominatia absolutã ºi controlul social strict, permitând astfel disparitia conflictelor în
societatea modernã (putere politicã absolutã).
DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrãrii, lasã mai putin loc pentru
conflict. El luptã pentru “disciplina socialã”, pentru întãrirea unor norme colective în
mãsurã sã asigure unitatea socialã (criza moralã a societãtii provine din deficientele grave
ale functiei de reglare pe care o exercitã normele colective).
SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evolutie. În
societatea modernã conflictul se desfãºoarã paºnic, în cadrul individualismului liberal.
MARX, initiatorul abordãrii conflictualiste a fenomenelor sociale, considerã cã în
orice societate bazatã pe proprietatea privatã existã, latent, germenele “rãzboiului” social.
Existenta conflictului este întemeiatã pe un determinism structural ce dã o micã atentie
intentionalitãtii actorilor sociali (“pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii lor fortele de
productie materiale ale societãtii intrã în contradictie cu relatiile de productie existente”).
Karl Marx – originalitatea concepţiei lui Marx despre societate rezidă în ideea
conflictului ca motor al dezvoltării sociale. Pentru Marx, la baza socialului stă nivelul
economic (doctrina sa este materialistă); de aceea, el prefera să folosească termenul de
formaţiune social-economică în locul celui de societate. Formaţiunile social-economice
diferă între ele prin modul în care se produc bunurile – istoria societăţilor ar fi, deci, istoria
modurilor de producţie. Conflictul social are în centru proprietatea asupra mijloacelor de
producţie specifice fiecărei epoci, deci confruntarea dintre două clase fundamentale, una
fiind cea a proprietarilor mijloacelor de producţie, cealaltă a neproprietarilor, furnizori ai
forţei de muncă. Această structură socială esenţială ar fi, pe epoci, următoarea: sclavagism
– stăpâni vs. sclavi; feudalism – nobili vs. iobagi; capitalism – burghezia vs. clasa
muncitoare. Finalul traseului ar fi comunismul, în care mijloacele de producţie sunt atât de
dezvoltate în care i se poate da „fiecăruia după nevoi” iar relaţiile de muncă sunt similare
celor din comunismul primitiv, neexistând exploatare. Controversele legate de modelul lui
Marx sunt imense. Putem spune însă că până şi comunismul practicat, 70 de ani în Rusia şi
50 în celelalte ţări est-europene a fost o supralicitare, o aberaţie chiar şi în raport cu tezele
marxiste reale.
WEBER, un critic vehement al lui Marx, evitã determinismul structural ºi pune
accent pe actiune, întemeiatã pe valori ce nu pot fi deduse numai din functia ocupatã în
societate; este o luptã între indivizi ce încearcã sã-ºi impunã propria vointã.
Max Weber opune sociologiei pozitiviste, explicative, înţelegerea, metoda
comprehensiunii empatice. O altă contribuţie fundamentală a sa este metodologia
10
comprehensiunii empatice. O altă contribuţie fundamentală a sa este metodologia ideal-
tipurilor. Astfel, atunci când studiază birocraţia, capitalismul occidental, el arată că
sociologul nu poate opera cu aceste realităţi decât folosind „exagerări mentale”, modele
ale lor care le accentuează trăsăturile specifice, realizând o purificare conceptuală fără de
care un obiect de studiu atât de complex nu ar putea fi abordat. Modul său de a explica
geneza capitalismului modern, occidental, punându-i la bază, nu factorul economic,
precum Marx, ci ascetismul şi spiritul achizitiv derivate din etica protestantă este, pe
direcţia sa de studiu, o realizare ştiinţifică exemplară. Dacă ideile lui Marx reprezintă
culminaţia paradigmei materialiste în gândirea clasică despre societate, Etica protestantă
şi spiritul capitalismului , a lui Weber, formulează, alături de propria construcţie teoretică,
şi cea mai coerentă şi întemeiată semnalizare a crizei materialismului în perioada în cauză.
SIMMEL, într-o abordare interactionistã, elaboreazã o teorie sociologicã propriu-
zisã a conflictului, devenitã clasicã. La Simmel este importantã confruntarea dintre actori,
nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, ºi nu “patologic”, ca la Marx.
Conflictul, unul din formele cele mai vii de interactiune, nu poate fi realizat de un singur
individ; presupune confruntarea a cel putin douã entitãti.
Factorii de disociere – ura, invidia, nevoia, dorinta – sunt cauzele izbucnirii
conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintã
o modalitate de a reconstrui o anumitã unitate, chiar cu pretul “distrugerii” complete a
uneia din pãrtile aflate în conflict.
Schema de tratare a conflictelor este validã, începând cu cele interpersonale ºi
terminând cu cele “obiective” (ce implicã reprezentanti ai unor interese colective). Astfel,
Simmel elaboreazã o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere,
refuzul definitiv al oricãrei solutionãri pentru a permite o nouã coexistentã.
La nivel social, în afara posibilitãtii de a reconstrui o nouã unitate, conflictul are ºi
o altã valentã, denumitã “functia pozitivã a inamicului” ºi care ajutã la creºterea coeziunii
interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate).
Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul “diadã - triadã”.
Diada opune ºi uneºte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creeazã
premisele formãrii unor aliante. Al treilea poate rãmâne obiectiv ºi poate actiona ca
mediator – interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însã legat de una din pãrti ºi
medierea sa este ambiguã, dupã cum poate profita de conflict pentru a-ºi realiza propriile
interese (al treilea câºtigãtor – “tertius gaudens”). Modelul lui Simmel, cu douã pãrti aflate
11
în conflict ºi un mediator, este foarte adecvat pentru analiza ºi rezolvarea oricãrui tip de
conflict.
PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizãrii rolurilor ºi al deceptiilor care o
însotesc.
El tinde sã analizeze o societate occidentalã consensualã ce ar respinge orice formã
de conflict; echilibrul sistemului social se bazeazã pe caracterul functional al sistemului de
roluri, a cãror distributie este legitimatã de un sistem de valori ce controleazã la cel mai
înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasã nu are ºanse de a
se manifesta în societatea modernã, industrialã; singura sursã plauzibilã ar fi deceptia (ºi
fenomenele asociate) generatã de accesul la rolurile sociale.
Societãtile industriale, care se bazeazã tocmai pe o distributie din ce în ce mai
inegalã a rolurilor de autoritate ar cunoaºte deci conflicte numeroase ºi inevitabile, în
mãsura în care indivizii ce ocupã o pozitie de supunere ar deveni din ce în ce mai
conºtientã de apartenenta lor la un grup identic. Pentru a contracara aceastã tendintã au
apãrut institutii de reglare a conflictelor, partenerii întelegându-se tot mai mult asupra
regulilor jocului ºi acceptând sã recurgã la medieri, arbitraje ºi/sau alte forme de conciliere.
Institutionalizarea conflictelor le limiteazã caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic
democratic ºi pluralist, ce asigurã o rotatie paºnicã a elitelor ºi o reprezentare pânã ºi a
grupurilor foarte defavorizate, contribuie siel la scãderea accentuatã a intensitãtii
conflictelor.
2. Analiza sociologicã a conflictelor
Abordãrile teoretice siempirice au identificat o serie de caracteristici ale
conflictelor. Astfel:
conflictele variazã în functie de gradul de conºtientizare al actorilor sociali
participanti. Poate exista însã sio falsã conºtiintã a conflictului, functie de
realitatea intereselor puse în joc);
intensitatea participãrii actorilor sociali depinde de valorile/ frustrãrile puse în
joc;
orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului
conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv siinteresant:
dilema prizonierului – Rapoport, Schelling);
12
acceptã sã participe la actiunea conflictualã doar actorii ce pot spera într-o
redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei – Olson);
existã sientitãti (indivizi, grupuri) care urmãresc avantajul “gratuit” – sã
beneficieze de rezultatul colectiv fãrã a se angaja în conflictul respectiv
(fundamentul rational al inactiunii colective). Acest punct de vedere nu explicã
de ce totusiexistã numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obtinute decât
prin actiune colectivã;
confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsã de
interactiunile sociale (rezistenta îndârjitã a soldatilor germani în fata trupelor
americane, în al doilea rãzboi mondial, se explicã mai putin prin adeziunea lor
la valorile nazismului simai mult prin adeziunea la grupul din care fãceau parte,
prin solidaritatea de grup – Shils, Janowitz);
natura sidesfãsurarea conflictului variazã siîn functie de:
– resurse;
– accesul la structuri de constrângere;
– institutionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;
– numãrul sicalitatea simpatizantilor;
– natura autoritarã sau democraticã a relatiilor din cadrul grupurilor aflate
în conflict;
– nivelul la care se desfãşoarã (local, zonal etc.);
3. Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor
a) Existã o tipologie diversã a conflictelor, tipuri ce urmeazã a fi analizate ulterior:
conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revolutiile, miºcãrile sociale ce
adoptã confruntarea etc.
b) Dinamica manifestãrilor conflictuale este diversã. Un model complet al
desfãºurãrii conflictului cuprinde cinci etape:
1. dezacordul;
2. confruntarea
3. escaladarea
4. de-escaladarea;
5. rezolvarea (Forsyth).
13
Dezacordul debuteazã prin simple neîntelegeri, diferentierea indivizilor sau
grupurilor prin modul lor de a fi sia gândi (uneori pot fi sipseudo-neîntelegeri), divergente
minore, nesemnificative pentru interactiunea socialã, de grup, dar care, necontrolate la
timp, pot evolua în conflicte reale.
Confruntarea adânceºte diferentele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea
fiind percepute de cãtre pãrti ca importante pentru interactiunea de grup, ca amenintând
unitatea grupului; în aceastã fazã fiecare parte îsisustine pozitia sa, accentuând-o pe baza
unei ideologii justificative (se intensificã angajarea pãrtilor pe linia dezacordului initial;
fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se
convinge pe ea însãsicã trebuie sã convingã adversarul sã-sischimbe pãrerea, sã renunte la
pozitia lui, acceptând argumentele sale; actiunea de persuasiune devine exageratã, poate
degenera în actiuni de fortã, de coercitie, cu efect de “boomerang” asupra pãrtilor;
expresia emotionalã dominã asupra argumentelor logice; rata comunicãrii în grup scade;
sunt antrenate mecanisme psihologice siinterpersonale ale luptei care duc la stress crescut,
atmosferã tensionatã, frustrãri succesive ce antreneazã în lant ostilitãti, forme de violentã,
agresivitate în limbaj (vezi celebra ipotezã frustrare/ agresiune); lipsa de încredere creºte;
apare necesitatea unei solutii.
Escaladarea conflictului distruge normele reciprocitãtii pozitive, înlocuindu-le cu
unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care sustin un comportament
concurential exagerat; tensiunile siostilitãtile din grup sunt scãpate de sub control; reactia
de autoapãrare a fiecãrei pãrti stârneºte violente fizice sisimbolice, agresivitate maximã; în
aceastã etapã conflictul atinge punctul culminant, “de vârf” care poate distruge total
interactiunea de grup, ajungând uneori chiar pânã la distrugerea fizicã a pãrtilor
De-escaladarea sirezolvarea conflictului presupun orientarea spre solutie
rationale, spre interventii legale de tip institutional, prin negocieri sicompromisuri treptate,
prin stimularea posibilitãtilor de comunicare deschisã între pãrti, prin captarea bunãvointei
pãrtii adverse, prin aparitia “celei de a treia pãrti” în calitate de mediator, moderator,
facilitator, diplomat, sfãtuitor, conºtientizator, judecãtor, expert etc. (Pruitt), toate având ca
scop integrativ, de refacere a interactiunii sociale normale. Pentru a avea reuºitã în timp
sieficientã în procesul interactiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea
conflictului nu trebuie sã fie privit de nici una din pãrti ca un semn al slãbiciunii sale, nu
trebuie sã fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin functia lui
pozitiv-integrativã pentru unitatea sipacea socialã. Incapacitatea adoptãrii unor solutii
14
constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui
echilibru precar siprovizoriu, fundat de fortã.
Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.
Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi
indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui
set comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.
Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăşoară cele mai
multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni
etc.
Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să facem distincţia
dintre un grup statistic şi un grup social. Aşa, de exemplu, oamenii care stau împreună
într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social.
Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun, aşteptări
comune pe baza cărora îşi organizează activitatea, interacţiunea. Dacă lipsesc aceste
caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile în care
navetiştii dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se autoperceapă
ca “navetişti chinuiţi”, ei devin un grup social.
Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Acestea de pe
urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună, un statut similar
(clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie (spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din
aceeaşi categorie socială nu formează cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că
ei reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei
identităţi împărtăşite şi le poate organiza interrelaţionarea. Categoriile sociale sunt
modalităţi confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de
grupurile sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu sunt forţe
sociale coercitive sau “de acces”.
Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod
complementar, rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor.
15
În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor
sociale. Din această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre
ele.
Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de
relaţii care se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale, contractuale. În
conformitate cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau
secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfăşoară
relaţii personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”, ce sunt foarte importante
pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună,
desfăşoară activităţi comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul
faţă de altul, cu alte cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective, intime. Grupurile
secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie pentru un scop
precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia afectivă a
membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra
activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii grupului au puţine
cunoştinţe unii despre alţii.
Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie
absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de
muncă), pot dobândi caractersticile unui grup primar.
Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei
dintre grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază pe
tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt
instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparţin de
regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie etc.). Grupurile nonformale se
constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puţin
normativizate (grup de petiţionari).
Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în
afara unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de
prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).
După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile), mijlocii şi
mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri şcolare, de muncă, politice, de
creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri formale, secundare, care dispun
de o mare stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru
comportamentele de la nivel microstructural.
16
Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce analiza psihologică
este orientată spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se fac în
antropologie, sociologia clasică a comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel) şi psihologia
colectivităţilor (Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înţelege de aici să sociologia nu
ar fi interesată de grupurile mici.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă.
Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de
prieteni), grupuri permanente (familia).
După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi
închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).
Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de
referinţă.
Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru
competent”. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează şi ale cărui
valori, credinţe, comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează
situaţia şi atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor
privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau
simpatizanţi.
M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se
ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul
de studenţi este grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul
de referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive, şi grupul de
referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu, în SUA pentru
militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi, prea confuzi)constituie un grup
de referinţă negativ.
Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee
abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc
despre ei înşişi ). Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri
în sensul sociologic al termenului.
Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton susţine
că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele şi modurile de a gândi ale
grupurilor de referinţă, decât cele ale grupurilor de apartenenţă.
17
Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. Funcţia
comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat, un
standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită
limbajul profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui caracteristici
sunt diferite de cele ale individului. . Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă
pentru că ele definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie
să facă individul. Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui comportamente, norme,
valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de
referinţă : familia, tovarăşii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă diferă de
cele de apartenenţă.
Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor, conflictelor resimţite
mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) şi
care sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt
gata să-l părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de loialitate.
Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.
Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la
alegerea lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem, deci naţiunea, familia
din care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă şi grupuri la care
aderăm cu bună ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii
factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi
asemănarea.
Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ea să formeze
un grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a
desfăşurării unor activităţi comune. Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării
grupurilor. Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se
aseamănă. Ei se simt mai confortabil în prezenţa persoanelor cu care au interese, valori,
idei comune, care au caracteristici sociale comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau
caracteristici personale comune (vârstă, nivel de inteligenţă).
Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme.
Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele
operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii grupului,
se nasc din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup,
celilalţi îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).
18
Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de
nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor este
mai mare în grupurile mici.
Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează
concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest proces
este complex, subtil şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali
(suport social, dimensiunea divergenţelor existente în grup, ambiguitatea şi nesiguranţa
indivizilor etc.), cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine
autoritară, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).
Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza tendinţa de respingere a acelor
membri care se abat de la valorile şi credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi
credinţe considerate a fi fundamentale, esenţiale). Presiunea spre conformitate poate
îmbrăca forma unei uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea
valorilor şi credinţelor.
Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor
grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică.
Deseori, membrii grupului au poziţii diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite
şi trebuie să se angajeze în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri diferite
(de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit faţă de copii, desfăşoară activităţi
diferite de ale acestora). Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se
împletesc cu rolurile corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale
scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În cadrul grupului se
constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai
imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept urmare li se acordă mai multă
putere şi respect (de exemplu, preşedinte, şef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este
definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei, subalternii la baza
acesteia).
În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul)
persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de
ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă
influenţă unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor,
pentru performanţele, realizările lor în cadrul grupului.
Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are
două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe
19
orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală
influenţează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare
pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus, stratificarea pe
orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că potenţează reciprocitatea
dependenţelor.
Procesele grupului
Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta
ş.a. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de
realizare a sarcinii, de comunitate, de influenţă şi afectiv-axiologice.
În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman
Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese
fundamentale ale interacţiunii, respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.
Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei.
Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele
comunicaţiei în grupurile mici se află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.
Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează,
calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini.
Ei pot comunica sau recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc.
Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale (prin
limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).
Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga
reţea este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau, dimpotrivă,
de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală,
directă, nefiltrată şi necentrată.
Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas, poate lua diferite
forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficienţa
comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit,
precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.
S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor
centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. În cadrul
sarcinilor complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare
centralizată poate fi copleşit de bombardamentul informaţional, fapt ce creează
20
posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea sarcinilor
complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate, iar satisfacţia membrilor grupului este
mare, datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la comunicaţie.
Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează
modelele de comunicare între membrii. Aşa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de
lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi
inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degrabă între persoane
cu acelaşi statut.
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl constituie
coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu
care indivizii sunt atraşi de grup), spiritul de grup, moralul grupului.
Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al
grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotrivă,
tensionat, ostil, rece, formal, reţinut. Ea influenţează realizarea obiectivelor generale şi
realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei,
valori, norme şi desfăşurării anumitor activităţi.
L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează
asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.
Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între ameninţare şi
creşterea coeziuniii grupului . Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de
anxietate. Cercetările lui L. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de
S. Schachter. Weller, în urma experimentelor sale, conchide că grupurile alcătuite din
persoane cu un grad înalt de anxietate sunt mai coezive şi resping cu mai multă fermitate
membrii devianţi decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate.
Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală şi existenţa unor proporţii
mai mari de reacţii active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive, în care
predomină acceptarea pasivă a opiniilor interlocutorului.
Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea membrilor grupului.
Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor
personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare şi
respectare a prescripţiilor normative. Orice grup deţine mecanisme de promovare a
conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări. R. Lippitt a
constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive,
vine în îmtâmpinarea dorinţelor de afiliere, afecţiune, securitate şi face posibilă acţiunea
21
grupului sau negative, acţionând în direcţia uniformizării, a supunerii necondiţionate a
diminuării creativităţii.
Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea este o
componentă a vieţii umane. a vieţii de grup şi au examinat efectele consensului disensului
asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat că atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor
grupului au coincis (consens potenţial), incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul
comunicării. Şi, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere inţiale au fost diferite (dissens
potenţial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la soluţii comune, incertitduinea
asociată cu aceste soluţii a tins să crească în raport cu cea din faza iniţială. Luarea în
consideraţie, deci, prin comunicare, a diversităţii punctelor de vedere, este de natură a
duce la creşterea incertitudinii.
Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile grupului,
cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă), permeabilitatea (măsura
în care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate şi
informalitate în grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi),
participarea (investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). Competiţia şi
cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice grup. Competiţia
constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care
este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare.
Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau
conştientă.
K. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul creşterii eficienţei
activităţii grupului. În acelaşi timp, ea este însă şi o sursă de frustrare, anxietate sau de
conflicte nevrotice.
Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu presupune
întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu
presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze
acţiunile celorlalţi competitori.
Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup, care presupune
acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun,
pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii.
Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia în calcul atât
specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim.
22
Conflictul este definit în sociologie ca : opoziţie deschisă, luptă între indivizi,
grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase,
etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii
sociale.
Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în
familie, au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua
conflictele. În raport cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt.
Într-un conflict cu rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un
conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige sau să
piardă totul.
Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele
situaţionale. După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt
generate de diferenţele personale dintre indivizii implicaţi, în timp ce celelalte,
situaţionale, sunt cauzate de contextul social, de situaţia socială concretă în care se află
membrii grupului .
Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. Scanzoni include
conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele
fundamentale ale situaţiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliştilor care să intre
în echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăşte
din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de caz, îl constituie
alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele situaţionale,
nefundamentale şi cu motiv mixt, sunt soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece,
deseori, este posibilă găsirea unei formule de compromis.
Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate
ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi, dacă este tratat cum trebuie, poate
chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a
conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil
stabilite şi acceptate.
Conducerea şi luarea deciziei în grup
Legat de problema conducerii în grup, o primă întrebare care se ridică este : “Cine
este şi cine poate deveni lider înr-un grup mic?” Dacă iniţial s-a crezut că un individ
23
ajunge lider în mod aproape exclusiv în virtutea trăsăturilor personalităţii lui, mai târziu
forţa explicativă a acestei idei a scăzut considerabil. C. A. Gibbs a sesizat că liderul nu
poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său.
În acelaşi context, H.H. Jennings susţine că leadership-ul nu este rodul unor
trăsături personale, ci un fapt funcţional : cine anume devine lider, aceasta depinde de
anumite circumstanţe concrete. Liderul este dependent de relaţiile interpersonale existente
în grupurile mici şi, totodată, el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea
sarcinilor grupului din care face parte).
C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate, arătând că
“leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale, cât şi o funcţie a personalităţii”. Putem
spune, deci, că trăsăturile personalităţii sunt importante în accederea la leadership, în
măsura în care ele sunt corelate cu o situaţie socială specifică. Individul care devine leader
îi depăşeşte pe ceillaţi în unele calităţi solicitate de problemele sau ţelurile grupurilor din
care fac parte, aflate într-o situaţie particulară (M. Sherif şi C. W. Sherif).
Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de leader în cadrul
grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de Katz şi Khon are drept criteriu
centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relaţiile umane. Conform acestui
criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun
grupul în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează asupra
problemei imediate, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor. Ei structurează situaţia,
definesc cu claritate obiectivele de urmărit, formulează metode de acţiune. Liderii
expresivi sunt preocupaţi mai mult de crearea armoniei, a solidarităţii de grup, de
promovarea moralei grupului.
S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează un
anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare a
acestora în rezolvarea responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină
neplăcut, antipatic chiar.
Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de
conducere (instrumentală şi expresivă).
Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a
autorităţii în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt şi White, pornind de la acest
criteriu, au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat, autoritar şi laissez-faire.
Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în privinţa deciziilor pe
care le ia, acordă membrilor grupului şansa de a participa la coordonarea activităţii de
24
grup, stimulează autoconducerea, este jovial şi confident, încurajează sugestiile valoroase,
creativitatea în muncă.
Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate.
Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau organiza
activităţile grupului ; este cel mai ineficient.
Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacităţile sale şi care,
fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face şi desface tot felul de situaţii inutile), fie
se izolează de membrii grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este incapabil să ia
decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are iniţiativă, oferă informaţii
membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia.
Alţi sociologi (Rogers, Show, Blum) susţin că după raportarea la norme, stilurile de
conducere pot fi directive şi nondirective. De asemenea, în funcţie de considerarea
afectivităţii, sociologii au distins între tipul de conducere distanţat, bazat pe control şi
dirijare şi tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.
În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma rezolvării unei
probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente, şi anume :
problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului.
Legat de problema cunoştineţlor necesare, dificultatea care apare în procesul
decizional derivă din incertitudine. Deţinerea tuturor cunoştinţelor necesare de către
decident este o situaţie extrem de rară, este un fapt de excepţie. De cele mai multe ori,
cunoştinţele de care dispune decidentul sunt nesigure şi incomplete. “Incertitudinea
persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei) ridică două tipuri
de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul decizional în condiţiile unei
cunoaşteri incomplete şi incerte şi 2) găsirea unor modalităţi de a contracare, de a face faţă
consecinţelor dezorganizatoare distructive ale incertitudinii asupra sistemului decident.
H. A. Simon arată că în astfel de condiţii, sistemul social uman recurge la o strategie
decizională simplificată : adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşeşte să o
formuleze. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele social-umane folosesc
pentru soluţionarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip cibernetic spontan :
decidentul experimentează mai mult sau mai puţin întâmplător, diferite tipuri de acţiuni,
care satisfac în grade diferite necesităţile existente în grup, de care este vag conştient.
Acţiunile pe care experimentul le dovedeşte a fi satisfăcătoare sunt fixate şi consolidate iar
cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.
25
Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul decizional în grup este
consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul este un produs natural, decât consensul. Din
acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.
În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie
democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare a autorităţii decizionale unei
persoane, respectiv liderului grupului.
Se constată că în societăţile democratice actuale, există o puternică înclinaţie spre
promovarea deciziilor colective (democratice).
Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este legată şi de mai marea
probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Grupul este compus din
indivizi cu statute, cunoştinţe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai mari decât individul
(liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime.
În consecinţă, grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai riscante decât
individul.
De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului, indivizii
care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate, care ar dori să le supună unei mai
atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstrucţionaţi. Pe de altă parte, subliniază
Callaway şi Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la conformare limitează
creativitatea deciziilor. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile personale care sunt în
dissens cu cele ale majorităţii , pierzându-se valoarea perspectivelor ce pot contribui la
rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor necesare. Este ceea ce se cheamă “group
think” (“gândire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o accentuată tendinţă de
căutare a acordului între membrii. El are efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate
în grup.
Conceptul sociologic de organizaţie. Natura organizaţiei.
Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează
activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective.
Întreprinderile economice, partidele politice, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt
exemple de organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este un tip de grup, care este
anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care are o structură formală
prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină. Organizaţia este un grup secundar ce
conţine o structură formală de statute, roluri şi grupuri mai mici.
26
Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizaţii de toate
dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club şcolar).
Prin ele însele, organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai
eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul întreprinderilor
economice). În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde mai multe etape. La
începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor,
Henri Fayol, Luther Galick ), al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor
unei organizări eficiente, raţionale a organizaţiei. Problemele examinate se refereau mai
ales la diviziunea muncii şi a responsabilităţilor, organizarea ierarhică a conducerii
activităţii, modalităţile de realizare a controlului etc.
Tot în această perioadă, în paralel cu această mişcare, Max Weber elaborează
cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921).
El intenţiona ca, prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt
caracteristicile unei organizaţii raţionale, care să asigure realizarea scopurilor propuse?
Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale,
disciplina strictă în aplicarea regulilor şi procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a
autorităţii cu competenţe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe
vechime şi merit, salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.
Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la faptul
că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme, regulamente
(cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să constituie baza
majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept scop inducerea
unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei.
Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia (birocraţii)
trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană.
Interacţiunea cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale
organizaţiei, pe rolul oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale.
În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început, trebuie să specificăm
faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu numai că au sarcini precise dar sunt şi
organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare departament este
supravegheat de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizaţii
îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la vârf, în mâinile
unei elite restrânse şi diluându-se treptat, treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei
mulţi). Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru
27
a îşi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de
autoritate : Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul, când
meseriile depindeau în cea mai mare parte de relaţiile familiale, personale şi nu de
competenţa tehnică a individului. Organizaţiile consideră că eficienţa activităţii, succesul
profesional nu au nici o legătură cu familia de origine, cu relaţiile personale ale indivizilor
şi, de aceea, corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul (competenţele
tehnice). Cu toate că, în multe organizaţii, relaţiile joacă încă un rol important, aprecierea
competenţei tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea şi promovarea personalului.
Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în
diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt.
În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod raţional
de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a
obiectiveilor organizaţiei. Pentru a numi acet mod raţional de organizare, el a întrebuinţat
termenul de birocraţie.
Michel Crozier (1964) dezvoltă, pe baza noţiunii de cerc vicios birocratic, o teză
mai subtilă în legătură cu rigidităţile organizaţionale. Numărul mare de reguli duce la
apariţia unor zone de incertitudine de care membrii organizaţiei profită pentru a dezvolta
relaţii de putere paralele ; acestea produc frustrări care îi determină să ceară introducerea
unor reguli impersonale menite să limiteze respectivele puteri paralele şi arbitrariul cel le
însoţeşte. Michel Crozier este de părere că rutina şi numărul mare de reglementări sau
presiunile exercitate în favoarea acestora pot fi interpretate ca mijloace de protecţie
împotriva dificultăţilor generate de raporturile umane. Rigiditatea organizaţională şi
centralizarea care o produce reprezintă o modalitate de a elimina arbitrarul şi favoritismul
atât din raporturile ierarhice, cât şi din relaţiile dintre colegii de serviciu. În acelaşi timp,
regulile fac întotdeauna obiectul unor “târguieli” şi tratative între actorii preocupaţi să
dezvolte relaţii de putere paralele. “Punctul de pornire al demonstraţiei îl constituie
administraţia prefectorală. François Dupy şi J.C.Thoening constată că tocmai într-un
univers ca prefectura, din care orice relaţie directă cu publicul este, în principiu eliminată,
această relaţie apare ca esenţială şi pe ea se pune cel mai mare preţ.
Funcţionarii care au contacte cu exteriorul se bucură de o mai mare autonomie în
raport cu colegii sau cu superiorii ierarhici. Cu cât au mai multe contacte, cu atât se arată
mai receptivi faţă de aranjamente. François Dupuy şi J.C.Thoening au recurs la expresia
“angajamente negociate” pentru a desemna negocierile şi aranjamentele menite să
flexibilizeze reglementările ce se stabilesc la toate nivelurile ierarhiei. Într-un fel,
28
funcţionarii aflaţi în contact cu exteriorul se transformă în “mijlocitori”. Şi invers, orice
public îşi stabileşte, în interiorul organizaţiei, un fel de corespondent, un mediator, adică
îşi găseşte pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile.
Aceste contacte cu exteriorul şi aranjamentele pe care le prilejuiesc nu sunt, însă,
atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele, arată autorii, produc mai curând o anumită
ambivalenţă în cazul funcţionarilor. Pe de altă parte, apar ca o sursă a eficienţei şi
dovedesc latura umană a administraţiei, care ştie să se deschidă către cazurile particulare.
Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare
În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să
se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate
aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente
neaşteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele
vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul
său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor
socio-culturale care reglementează, orientează, modifică sau influenţează
comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea conformării lor la sistemul valoric-
normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.
Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în
interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică
constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat), ca factori de control social.
G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul interiorizării
normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le
au faţă de tine.
S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcţionează ca
şi conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea de
control social să fie inventată şi uilizată în sociologie.
Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de
către Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis,
O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin
diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. Faptele necesare, indispensabile
desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o
29
importanţă individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un
director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de modul în care el îşi petrece
sfârşitul de săptămână.
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică
individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi
orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea
mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează
unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat
internalizării valorilor sociale.
Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două
mari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi
coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative, care tratează controlul social
sistemic, ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimularea
reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “.
Teorii sociologice ale devianţei
Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul
devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la
cauzele devianţei.
Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe
modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa este
înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza
abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care se
manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare,
urbanizare.
O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E.
Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul
socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea
individului cu valorile şi normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor,
simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente
30
deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul
deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.
Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul
procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant.
Se constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi
vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu
grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta
individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.
Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţii
sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor,
făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le
ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile
sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau
sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.
Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la
care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în zonele
cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”
Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control
intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către
societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din
mediul înconjurător.
Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când
controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu
societatea şi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.
Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru
ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele,
preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.
Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în
anumite relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se
află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se
conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii
deviante.
Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante
relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind
31
cu ei aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de
acţiunile deviante.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a
indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci
controlul social, conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.
Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile
deviante întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine
integraţi în comunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.
O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor
integraţi în subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt
condamnate de majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în
comunitate ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.
Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza,
iar în altele efectul comportamentului deviant.
Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală.
Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa
cum arătam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care
perturbă câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să
adopte comportamente adaptative deviante.
Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre
scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de
societate în vederea atingerii acelor scopuri.
Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai
eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau
financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este
numită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de
educaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de
“succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea
unor modalităţi deviante de adaptare.
Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă
scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru
atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii
“confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.
32
Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg
scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este
tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de
rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea
exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.
Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile
cât şi mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa
mijloacelor, respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul
social, abandonând societatea. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.
Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind
să accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este
cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.
Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în
structura socială.
Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk,
Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu
privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private
asupra mijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit,
competiţia acerbă între agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii
sociale şi al competiţiei nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte
mijloace deviante de supravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control
social să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor
deviante
Negocierea
Negocierea nu este un proces căruia să-i putem atribui un început şi un sfârşit
perfect determinabile în timp, dar ceea ce e cert este că negocierea nu se limitează la
întâlnirea faţă-n faţă. De aceea este necesar ca înaintea acestei faze să se înceapă culegerea
de informaţii. Acest lucru e facil de argumentat atât prin faptul că “prezentarea începe cu
mult timp înainte”, cât şi prin motivaţie că în afara etapei faţă-n faţă, oamenii sunt în
general deschişi şi pregătiţi să dezvăluie o mulţime de lucruri, în timp ce odată angajaţi în
discuţiile propriu-zise, ei sunt mai atenţi, mai vigilenţi, temându-se că tot ceea ce vor
comunica ar putea fi folosit împotriva lor.
33
Comunicarea presupune un schimb, trebuie să oferi informaţii pentru a primi în
schimb: să dai minimul posibil, pentru a nu te implica prea mult, dar să iei totuşi suficient.
Este un exemplu de echilibru în care uneori există puţine deosebiri între o propunere şi o
informaţie, iar atunci când evocă obiective sau dorinţe, o informaţie se poate transforma
într-o propunere pe neaşteptate.
În etapa pregătirilor negocierilor este necesară stabilirea cât mai exactă a
obiectivelor proprii şi anticiparea pe cât posibil pe cele ale partenerului.
Obiectivele proprii trebuie să fie cât mai clare şi cât mai detaliate, fiind necesar ca
negociatorul să ştie în mod cât mai complet ce vizează afacerea negociată, care va fi sfera
de cuprindere, ce acţiuni concrete de colaborare urmează să fie stimulate, ce consecinţe va
avea asupra volumului şi conţinutului schimburilor economice între parteneri etc.
Întrucât rezultatul cel mai probabil este un compromis, acest lucru nu înseamnă că
acordul final trebuie să se situeze la “mijlocul” obiectivelor ţintă ale celor doi negociatori.
De fapt o pregătire superioară, o negociere mai diplomatică sau o putere sporită înseamnă
că una dintre părţi va încheia negocierea situându-se mai aproape de obiectivul ţintă.
Pe măsură ce stabilim obiectivele, trebuie să nu ne pierdem prea mult în
contemplarea avantajelor ce le putem obţine pentru a nu uita să calculăm ce putem şi ce nu
putem pierde.Acest lucru este cea mai bună alternativă de a nu ajunge la un acord
nefavorabil nouă (întâlnită deseori sub acronimul BATNA – “best alternative to no
agreement”) şi ne va ajuta să definim şi să decidem într-un mod realist obiectivul ţintă.
Atunci când stabilim BATNA trebuie să răspundem la următoarele întrebări:
Cât de departe pot merge? Când ar trebui să mă opresc din negociere? Ce se va
întâmpla dacă mă opresc din negocieri?
În mod normal cu cât este mai bună BATNA noastră, cu atât va fi mai puternică
poziţia de pe care negociem şi ne vom permite să solicităm mai mult. Totuşi, pentru a ne
evalua puterea de negociere, trebuie să luăm în considerare şi cea mai bună alternativă de
a nu ajunge la acord (BATNA) a celeilalte părţi.
În context, trebuie să determinăm punctele tari şi cele slabe ale noastre şi cele ale
partenerului. Punctele tari se traduc prin puterea sau influenţa pe care o putem exercita pe
parcursul discuţiilor asupra celeilaltei părţi. Când se evaluează punctele tari şi cele slabe
trebuie să se ia în considerare cel puţin următoarele elemente:
- puterea nu are întrebuinţare dacă ambele părţi o cunosc şi au un punct de
vedere similar despre existenţa ei;
34
- dacă suntem mai puternici decât alţii, dar ei nu cunosc acest lucru, atunci
puterea noastră nu este efectivă. Dacă suntem slabi, iar adversarii nu ştiu, suntem mai
puternici decât ne-am închipuit;
- dacă suntem puternici şi adversarii ştiu acest lucru, atunci modalitata de bază în
care putem folosi acest avantaj în negociere este să le reamintim părţilor consecinţele
posibile în cazul neacceptării sugestiilor noastre;
- negociatorul priceput foloseşte sau ameninţă mai degrabă cu folosirea puterii
sale de influenţă şi de convingere asupra celeilalte părţi, decât în scop de apărare;
- putem fi cel mai slab dintre două părţi negociatoare, dar acest lucru nu
înseamnă că suntem total lipsiţi de putere;
- atunci când cazul nostru este totalmente lipsit de speranţă, să ne gândim cum să
minimizăm pierderile, în loc de a ne apăra în mod rigid cazul în discuţie;
- negociatorii experimentaţi se vor gândi cu grijă înainte de a profita de
slăbiciunile celeilalte părţi.
Recunoaşterea nevoii de “a trăi împreună”, chiar într-o situaţie mai puţin, convenabilă,
oferă fiecărei părţi o şansă în cadrul negocierii;
- aptitudinile de negociator nu ţin, în esenţă, locul punctelor tari într-o negociere,
ele pot oferi numai avantaje pe termen scurt, dar mai devreme sau mai târziu slăbiciunile
obiective ale ofertei sau, în general.
Indiferent de metodele folosite, scopul ca atare de anticipare a obiectivelor
viitorilor parteneri de negociere şi de afaceri, reprezintă una dintre cele mai dificile şi
delicate componente ale pregătirii tratativelor.
O parte integrantă a procesului de pregătire a negocierii o constituie organizarea şi
funcţionarea echipei de negociere. Practica negocierilor în echipă s-a extins aproape în
toate domeniile, dar, cu precădere, ea se regăseşte în negocierile economice, precum şi
cele dintre sindicate şi patronate. Astfel de negocieri includ o multitudine de activităţi ce
presupun discuţii, evaluări, argumentaţii, contraargumentaţii, explicaţii, fiind imposibil ca
un singur om să răsundă, în bune condiţii, tuturor acestor cerinţe.Iată de ce participarea a
mai multor persoane care formează o echipă, specialişti în diverse domenii, este nu numai
recomandabilă, ci şi obligatorie.
Pentru pregătirea echipei de negociere, lucru care se face în timp, în linişte, fără
grabă, este necesar de abordat şi rezolvat un studiu al problemelor. Toţi membrii echipei
trebuie să cunoască şi mai ales să se implice în rezolvarea problemelor specifice, potrivit
locului care-l ocupă în ierarhia organizaţiei de la care provin, cât şi în cadrul echipei
35
propriu-zise. În acelaşi timp, în cadrul echipei de negociere, importantă este sincronizarea
activităţilor desfăşurate de fiecare membru al acesteia, precum şi o coordonare adecvată.
Este de preferat ca echipa de negociere să aibă continuitate, deoarece, astfel,
componenţii ei au posibilitatea să se cunoască reciproc, să existe o coeziune, evitându-se
eventualele tentative ale partenerilor de a utiliza divergenţele de păreri care pot apărea în
echipă.
O caracteristică de seamă a echipei trebuie să fie elasticitatea acesteia, o elasticitate
care să permită creşterea sau reducerea numărului de membri, o elasticitate în care
conducătorul să aibă, pe de o parte, posibilitatea, dar şi abilitatea de a conduce eficient,
indiferent de afacerea negociată, de structura echipei , iar pe de altă parte, să-şi asume
resposabilitatea în cazul unor eventuale eşecuri.
Reuşita în negocieri depinde în mare măsură de negociator, de calităţile şi de
trăsăturile acestuia. Un bun negociator trebuie să fie posesorul unor însuşiri, fie native, fie
dobândite printr-o temeinică pregătire, ce se potenţează prin experienţa proprie şi
observarea atentă a altora.
De fapt, negocierea nu este altceva decât o evaluare nescrisă a caracterului şi
calităţilor celor care negociază. Oricât de fructuos ar fi pregătite negocierile, succesul la
masa tratativelor este determinat, în cea mai mare măsură, de personalitatea
negociatorului, implicit de dimensiunea cumulului de calităţi ale acestuia, selectate, în
principal, din următoarele:
- cultură generală vastă, uşurinţă de exprimare, minte clară şi mari rezerve de
energie;
- o profundă şi solidă pregătire profesională, cunoaştera tehnicilor de negociere,
a regulilor şi alternativelor acestora;
- cunoaşterea perfectă şi în detaliu a tematicii şi problematicii puse în discuţie;
- claritate în gândire, mobilitate în spirit, adaptabilitate la situaţii complexe;
- capacitate de analiză, de a asculta şi reţine esenţialul, de a judeca problemele în
spirit practic;
- trezorier de informaţii sub toate aspectele: de la general la particular, de la
imediat la perspective, de la formal la informal;
- încredere în sine, puterea de a-şi păstra calmul în condiţii de stări emoţionale,
sau de stres, disponibilitatea de a se descurca în situaţii limită;
36
- capacitatea de a şti să negocieze sub presiunea timpului, iar, în situaţii dificile,
de a şti să câştige timp util, necesar primirii unor noi instrucţiuni şi luării unor decizii
eficiente;
- capacitatea de a se integra într-o echipă, de a fi un bun coleg şi colaborator
înzestrat cu talentul de a observa şi colabora cu alţii, având măiestria de a se înţelege cu
persoane situate la toate nivelurile;
- să fie înzestrat cu bun simţ, diplomat şi convingător, sincer şi perseverent,
calm, temperat, să aibă simţul oportunităţii şi al momentului;
- să fie ferm dar şi flexibil în analiza argumentelor partenerului;
- să ştie să se transpună în situaţia partenerului, să înţeleagă modul de gândire al
acestuia;
- să poată să se autocontroleze în permanenţă, să fie abil atunci când este pus în
situaţii de ambiguitate;
Pregătirea negocierilor presupune, pe lângă cele anterior menţionate şi o serie de
tehnici şi procedee, care sunt de regulă deosebit de utile acestea intrând de regulă în ceea
ce se defineşte ca protonegociere.
Protonegocierea este o etapă sau mai bine zis componenta distinctă a negocierii
care trebuie să funcţioneze pe parcursul tuturor celorlalte etape. Prin protonegociere, aşa
cum s-a menţionat, se realizează diferite acţiuni menite să creeze şi să întreţină un climat
promoţional, favorabil negocierii. Aceste acţiuni trebuie să înceapă încă din faza pregătirii
negocierii.
Astfel de acţiuni organizate pe teme specializate, au printre altele rolul de a
permite acumularea de informaţii brute, informaţii ce ulterior vor fi selecţionate şi
prelucrate de specialişti în scopul folosirii lor în negocieri.
Conferinţele, la rândul lor, au o anumită semnificaţie în prenegociere şi chiar în
timpul tratativelor, ele având rol de instrument de pregătire cât şi de protonegociere. Ele
au atât rolul de sursă de informaţii, cât şi de promovare a unor idei favorabile pentru
partenerii de afaceri care le iniţiază.
Mijloacele tradiţionale de publicitate: presă, radio, televiziune etc. sunt, de
asemenea, acţiuni promoţionale în vederea pregătirii climatului favorabil desfăşurării
tratativelor, contribuind deci la pregătirea acestora.
Pregătirea negocierii presupune întocmirea unor documente în care se stipulează
elementele concrete necesare în tratative, cum ar fi: planul de negociere, diferitele dosare
tehnico-economice, agenda de desfăşurare a întâlnirilor.
37
Planificarea sau programarea este o cerinţă frecvent întâlnită în pregătirea
negocierilor contemporane şi ca atare, informaţiile culese sunt prelucrate, analizate şi pe
această bază se trece la elaborarea unui plan sau a unui program de negociere.
Acest plan conduce la creşterea şanselor de succes, prezentând următoarele
avantaje:
- în primul rând, planul va permite concretizarea corectă a obiectivelor proprii,
iar pe parcursul negocierilor devine posibil să se urmărească devierile de la gândirea
originală şi reorientarea în structura acesteia pentru rundele următoare de tratative;
- în al doilea rând, negocierea pe echipe presupune ca întregul grup să urmeze
planul elaborat armonizându-şi astfel poziţiile astfel încât să nu apară fisuri datorate unor
divergenţe ce pot fi speculate de adversari;
- în al treilea rând, scrierea gândurilor pe hârtie permite sintetizarea
problematicii şi evitarea unor contradicţii în exprimare.
Planul de negociere trebuie să conţină, în principiu, următoarele elemente:
definirea scopului negocierii şi susţinerea acestuia, ca urmare a concluziilor obţinute prin
studiu şi prospectare; obiectivele minimale şi maximale ale negocierii; modul şi poziţiile
de tratare desfăşurate pe momente de interes reciproc şi, de asemenea, pe momente de
divergenţă a acestora; posibilităţile iniţiale, variante de ofertă în negociere; variante de
formulări, argumente, contraargumente; posibilităţile de compromis; resposabilităţi şi
limite ale echipei de negociere în totalitate şi individual; stabilirea limitelor proprii;
pregătirea raţionamentului.
Pregătirea negocierii presupune existenţa unor dosare cu documentaţii necesare
tratativelor. Evident, conţinutul, forma şi volumul acestor materiale documentare depind
de natura afacerii de negociat, de sursele de informaţii folosite pentru constituirea lor, de
scopurile urmărite şi nu în ultimul rând ca importanţă, de competenţa celor care le
întocmesc.
Informaţiile sunt selecţionate, prelucrate, sistematizate şi completate cu calcule de
analiză şi transpuse în următoarele dosare: dosarul cu specificaţia tehnică; cel cu
specificaţia comercială; cel cu situaţia conjuncturală a pieţei; dosarul privind concurenţa
pe piaţă; cel cu resursele de finanţare. Se vor elabora şi: agenda de lucru, calendarul
negocierii şi se va întocmi bugetul negocierii.
Dosarul tehnic reprezintă o componentă deosebit de importantă pentru
fundamentarea afacerilor economice, ca atare şi pentru negocieri. Dosarul privind
concurenţa trebuie să cuprindă elemente tehno-economice semnificative ale concurenţei
38
pentru a putea să ne stabilim o poziţie proprie. Informaţiile despre concurenţi au devenit
deosebit de necesare şi importante, dacă avem în vedere că, pe un mare segment al pieţei
mondiale, oferta depăşeşte cu regularitate cererea de mărfuri.
Pregătirea negocierii se înscrie deci ca o etapă necesară care contribuie la
performanţe ridicate în tratative. Eşecurile în negocieri, datorate unei slabe pregătiri a
acestora, unor gafe de comportament şi comunicare, mai ales când sunt repetate la scurte
perioade de timp, pe lângă efectele economice imediate, pot avea urmări nefavorabile de
durată asupra prestigiului firmei, a căror înlăturare necesită eforturi materiale mult mai
mari decât cele care sunt necesare printr-o pregătire corectă a fiecărei negocieri.
NEGOCIEREA IN ORGANIZAŢIA MILITARA
Comunicarea umana este de tip tranzactional, prin care oamenii transfera energii,
emotii, sentimente si schimba semnificatii. Ea are intotdeauna un scop, acela de a-l face pe
interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anumit fel.
In sens larg negocierea apare ca o forma concentrata si interactiva de
comunicare interumana in care doua sau mai multe parti aflate in dezacord urmaresc sa
ajunga la o intelegere care rezolva o problema comuna. Intelegerea partilor poate fi un
simplu acord verbal, consolidat printr-o strangere de mana, poate fi un consens tacit, o
minuta, o scrisoare de intentie sau un protocol, redactate in graba, poate fi o conventie sau
un contract, redactate cu respectarea unor proceduri si uzante comune, dar mai poate
insemna un armistitiu, un pact sau un tratat international, redactate cu respectarea unor
proceduri si uzante speciale.
Prin negociere intelegem orice forma de confruntare nearmata prin care
doua sau mai multe parti cu interese si pozitii contradictorii, dar complementare, urmaresc
sa ajunga la un angajament reciproc avantajos ai carui termeni nu sunt cunoscuti de la
inceput.
In aceasta confruntare in mod principial si loial sunt aduse argumente si probe,
sunt formulate pretentii si obiectii, sunt facute concesii si compromisuri pentru a evita atat
ruperea relatiilor cat si conflictul armat.
Negocierea permite crearea, mentinerea sau dezvoltarea unei relatii interumane sau
sociale, in general, ca si a unei relatii de afaceri, de munca sau diplomatice in particular.
Negocierile nu urmaresc totdeauna, cu necesitate, rezultate manifestate in directia unei
intelegeri.
39
Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea
contactului, castigarea de timp, impiedicarea deteriorarii situatiei in conflict. In afara de
acestea, intalnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente
in situatii de criza.
Consideram că toate formele de negocieri, indiferent de gradul lor de explicitate, au ca
nota comuna – comunicarea.
Absenta comunicarii poate fi considerata ca un semn alarmant al imposibilitatii de
desfasurare a negocierii, dupa cum prezenta sa este un indiciu al sanselor ca negocierea sa
se produca. In acelasi timp trebuie sa acordam suficienta grija climatului de discretie si de
constructie graduala temeinica.
In procesul negocierilor, pozitia negociatorului reprezinta o valoare subiectiva, in chip
substantial importanta. In domeniul militar valoarea subiectiva a negociatorului joaca un
rol capital.
In domeniul militar exista un ritm propriu al negocierilor. Tratatele, intelegerile,
aliantele, stabilirea conditiilor de participare la activitati militare multinationale nu se
desfasoara la voia intamplarii. De aceea o calitate specifica a negociatorului militar este
simtul oportunitatii sau al momentului. Neconcordanta dintre ritmul negocierilor si acela
al evenimentelor poate duce la esec. Unele negocieri sunt lente fiindca asa cere procesul
de maturizare a conditiilor de reusita. Nu numai momentul deschiderii negocierilor si al
inceperii fiecarei fraze reclama o pricepere si o experienta deosebita din partea
negociatorului militar, dar si ritmul in care ei introduc si gradeaza pana la faza finala
argumentele sau construiesc treptat schema evolutiei.
Negociatorul este pus in situatia de a face rapid insumari de fapte, argumente si elemente
fundamentale si de a fi obligat sa integreze cu aceeasi rapiditate, in cursul discutiilor, parti
fragmentare de date si informatii. El trebuie sa cunoasca problema asupra careia se poarta
discutia si pentru aceasta este nevoie de ani multi de pregatire pentru cunoasterea profunda
a fenomenului militar in general si a problemelor de aliante, tratate, tehnica militara, etc.
In concluzie, insumand aceste calitati, negociatorul militar poate sa ajunga la ceea ce
este esential in tehnica negocierilor, la capacitatea de a manui si valorifica strategiile partii
sale, astfel incat sa obtina maximum de beneficiu.
Luarea de ostatici este cea mai rentabila metoda de şantajare pentru atingerea scopurilor.
Cei care au rolul de a negocia viata ostaticilor au o responsabilitate impresionanta ţinând
cont de situaţia limita.
40
Aspectele definitorii ale negocierii
Negocierea reprezinta procesul prin care doua sau mai multe parti între care exista
interdependenta dar si divergente opteaza în mod voluntar pentru conlucrare în vederea
ajungerii la un acord reciproc avantajos.
1.1.1 Partile angajate în negociere
Partile la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere.În functie de
numarul partilor, negocierea poate fi:
bilaterala, când se desfasoara între doua parti, fie negociatori individuali, fie
echipe de negociere.
multilaterala –sau în grup – când sunt mai mult de doua parti distincte care
participa la negociere.
O negociere în grup este urmatoarea: sefii mai multor departamente din cadrulorganizatiei
stabilesc cum sa-si repartizeze spatiul într-un nou sediu astfel ca solutia gasita sa
corespunda exigentelor fiecaruia.
PRINCIPII DE BAZĂ ALE NEGOCIERII
Atâta timp cât negocierea este purtată cu participarea conştientă şi deliberată a
părţilor care caută împreună o soluţie la o problemă comună, abordarea implică o anumită
etică şi principialitate.
Avantajul reciproc
În principiu, în cadrul negocierilor, fiecare dintre părţi îşi ajustează pretenţiile şi
revizuieşte obiectivele iniţiale. Astfel, în una sau mai multe runde succesive, se
construieşte acordul final, care reprezintă un compromis satisfăcător pentru toate părţile:
negocierea funcţionează, deci, după principiul avantajului reciproc.
Conform acestui principiu, acordul este bun atunci când toate părţile negociatoare
au ceva de câştigat şi nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obţine victoria, fără ca nimeni
să fie înfrânt. Important este faptul că, atunci, când toate părţile câştigă, toate susţin soluţia
aleasă şi respectă acordul încheiat.
Principiul avantajul reciproc (WIN-WIN) nu exclude, însă, faptul că avantajele
obţinute de una dintre părţi să fie mai mari sau mai mici decât avantajele obţinute de
cealaltă sau celelalte părţi aflate în negocieri.
41
Do ut des
În psihologia comunicării, se vorbeşte de o aşa-numită Lege psihologică a
reciprocităţii, lege conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimţi
automat dorinţa de a-i da sau, respectiv, de a-i lua altceva în schimb6.
Chiar dacă nu dăm ceva în schimb, în mod efectiv, rămânem oricum cu sentimentul
că suntem datori, că ar trebui să dăm.
Urmare a acţiunii subtile a acestei legi psihologice, orice formă de negociere este
guvernată de principiul acţiunilor compensatorii. Consecinţa este reciprocitatea
concesiilor, a obiecţiilor, a ameninţărilor, a represaliilor etc. Expresiile latineşti ale acestui
principiu sunt: „Do ut des” şi „Facio ut facio”. În româneşte principiul poate fi regăsi în
expresii de genul: „Dau dacă dai”, „Fac dacă faci”, „Dau ca să dai”, „Fac ca să faci”,
„Dacă mai dai tu mai las şi eu” sau „Dacă faci concesii, voi face şi eu”, „Dacă ridici
pretenţii, voi ridica şi eu” etc.
Moralitatea şi legalitatea
Legea este lege şi cei mai mulţi o respectă şi dincolo de principii. Pentru a evita
neplăcerile, moralitatea înţelegerilor comerciale, acolo unde legea nu o apără, rămâne
adesea o chestiune de principiu, de deontologie.
Respectarea riguroasă a acestui principiu nu este cu adevărat posibilă. Controlul
eticii comunicării este relativ.
Aspectele juridice ale tranzacţiilor fac excepţie, dar şi din acest punct de vedere, în
negocierile internaţionale, părţile trebuie să convină din start asupra normelor de drept
comercial pe care le vor respecta.
Atunci când acestea diferă de la o ţară la alta, fiecare dintre părţi încearcă să rămână
sub incidenţa normelor juridice din ţara sa. Acest fapt poate genera situaţii conflictuale, ce
pot fi depăşite prin adoptarea normelor de drept comercial şi a uzanţelor internaţionale.
TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE
Analiza tipului de negociere în care ne angajăm este întotdeauna importantă.
A-l cunoaşte şi a-l evalua înseamnă, deja, a prevedea în linii mari comportamentul
pe care îl va adopta partenerul şi a pregăti propriul comportament, în întâmpinare. În acest
fel, riscul unei rupturi de a încheia un acord dezavantajos scade.
După cum sunt tratate în literatura de specialitate, se poate face distincţie între trei
tipuri fundamentale de negociere:
6 Bruno Medicina, Manipulaţi şi evitaţi să fiţi manipulaţi, Idei de afaceri, anii 1996 şi 1997, editor: Rentrop &Straton, Bucuresti
42
a) negociere distributivă (câştigător/perdant sau victorie/înfrângere)
b) negociere integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie)
c) negociere raţională (un tip de negociere care nu pune în cauză opoziţia părţilor
sau intereselor subiective ale acestora).
Negocierea distributivă este cea de tip ori/ori, care optează între victorie/înfrângere.
Este cea care corespunde unui joc cu sumă nulă şi ia forma unei tranzacţii în care nu este
posibil ca o parte să câştige fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută
partenerului vine îm dauna concedentului şi reciproc.
În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse şi
devine o confruntare de forţe, în care una din părţi trebuie să câştige. Orice concesie apare
ca un semn de slăbiciune. Orice atac reuşit apare ca un semn de putere. Obiectul negocierii
va fi un acord care nu va ţine seama de interesele partenerului şi care va fi cu atât mai bun
cu cât va lovi mai dur partea adversă.
Tacticile şi tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice
pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure şi tensionate.
Între tacticile uzuale, pot fi amintite:
polemica purtată prin contre permanente şi prin deviere sistematică de la
subiect;
atacul în forţă şi intimidarea;
manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor, ascunderea
intenţiilor, ascunderea adevărului şi pe culpabilizarea adversarului;
descalificarea prin rea-credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în
derizoriu.
Acest tip de negociere este posibil atunci când opoziţia de interese este puternică, iar
dezechilibrul de forţe este semnificativ.
Negocirea integrativă (victorie/victorie) este aceea în care sunt respectate aspiraţiile
şi interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul
reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii.
Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la soluţii mai bune, mai
durabile, părţile se simt mai bine, iar relaţiile dintre părţi se consolidează. Ambele câştigă
şi ambele susţin soluţia şi acordul încheiat. Negocierea interactivă creează, salvează şi
consolidează relaţiile interumane şi de afaceri pe termen lung. Ea determină pe fiecare
dintre părţile negociatoare să-şi modifice obiectivele şi să-şi ajusteze pretenţiile în sensul
rezolvării intereselor comune.
43
Această optică de negociere ocoleşte şi evită stările conflictuale. Climatul
negocierilor este caracterizat de încredere şi optimism, iar acordul, o dată obţinut, are toate
şansele să fie respectate.
Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai
scurte contra unor părţi imediate, spre exemplu).
Negocierea raţională este aceea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau să
obţină concesii, consimţăminte de pe poziţii de negociere subiective, ci încearcă să rezolve
litigii de fond de pe o poziţie obiectivă, alta decât poziţia uneia sau alteia dintre ele.
Pentru aceasta, trebuie definite clar interesele mutuale în cadrul unei transparenţe şi
sincerităţi totale, fără apelul la cea mai mică disimulare sau suspiciune.
Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu răspunsuri la
întrebări de genul: Ce nu merge? Unde se află răul? Cum se manifestă acesta? Care sunt
faptele care contravin situaţiei dorite.
Se continuă cu un diagnostic al situaţiei existente insistându-se asupra cauzelor care
împiedică rezolvarea problemelor. Apoi, se caută soluţiile teoretice şi se stabilesc de
comun acord măsurile prin care, cel puţin unele din acestea, pot fi puse în practică.
Algoritmul raţionalităţii înseamnă deci:
definirea problemelor;
diagnosticarea cauzelor;
căutarea soluţiilor.
Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de partener, să cunoască
sentimentele acestuia, motivaţiile şi preocupările sale.
Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective,
precum şi referinţele ştiinţifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la
oficiile unui arbitru neutru.
Evaluarea comparativă a acestor tipuri de negocieri este prezentată în Anexa nr.1.
7.4. MARJA DE NEGOCIERE
Orice început de negociere presupune definirea obiectivelor. Acestea ne oferă simţul
direcţiei, o definiţie a ceea ce plănuim să realizăm şi o senzaţie de împlinire, odată ce au
fost atinse.
În principiu, negociatorul se prezintă la masa tratativelor atunci când are deja în
minte trei poziţii de negociere, conştientizate mai mult sau mai puţin precis.
44
Poziţia declarată deschis (PD), numită şi poziţie de plecare. Această poziţie este
astfel formulată încât să-i asigure o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului.
Ca regulă generală, de exemplu într-o negociere comercială, vânzătorul va declara mai
mult, iar cumpărătorul mai puţin decât spera să obţină, fiecare în parte. Sfatul
negociatorilor experimentaţi este acela ca, atunci când cumperi, să începi de jos, iar atunci
când vinzi, să începi de sus.
Aproape întotdeauna are importanţă ordinea în care se fac declaraţiile. De regulă, cel
care declară primul este dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior.
Poziţia de ruptură (PR), numită şi poziţie limită minimală/maximală. Sub, sau după
caz, peste nivelul acesteia negociatorul nu mai este dispus să angajeze nici o discuţie.
Poziţia de ruptură nu este desconspirată de parteneri (adversar), dar fiecare dintre ei
trebuie să intuiască şi să evalueze cu grijă şi delicateţe poziţia secretă a celuilalt. Dincolo
de interesele strict tehnice şi financiare, orice declaraţie făcută în afara poziţiei de ruptură
a partenerului antrenează, de regulă, şi o anumită doză de orgoliu şi frustrare.
Poziţia obiectiv (PO), numită şi poziţie aşteptată. Este poziţia realistă la care se pot
întâlni şi echilibra pretenţiile contradictorii ale partenerilor (adversarilor). Aceasta
reprezintă ceea ce negociatorul speră că va putea obţine sau smulge de la partener, fără a
leza inacceptabil interesele acestuia.
Prin suprapunerea celor trei poziţii de negociere ale ambilor parteneri, va rezult
a o zonă în care ei se pot înţelege. Această zonă de acord posibil poartă numele de
marjă de negociere şi este delimitată de poziţia de ruptură ale părţilor negociatoare.
Cheia succesului o constituie estimarea corectă a poziţiei de ruptură.
FUNDAMENTE TEORETICE ALE NEGOCIERII. ANALIZA TRANZACŢIONALĂ
În cadrul fundamentelor teoretice ale negociatorilor menţionăm că, în stadiul
empiric, totul era bazat pe calităţile personale ale negociatorului.
Politologia prezintă fundamente multidisciplinare ale studiului negocierii. Este o
ştiinţă care sugerează adâncirea studiului prin folosirea metodelor la care sociologia
apelează astăzi. Este interesată de funcţionarea mecanismelor şi de elaborarea unui model
folosind mai ales instrumentul matematic.
Un fundament interesant îl reprezintă analiza tranzacţională.
Oamenii au nevoie să facă tranzacţii, adică să comunice unii cu alţii. Cuvântul
tranzacţie presupune un schimb de stimul-răspuns, în sens „dus-întors” şi, totodată, un
schimb în sens contractual: „eu dau dacă şi tu dai” şi „fac pentru ca şi tu să faci”.
45
Tranzacţia este unitatea de bază a relaţiilor umane. După cele arătate, înţelegem că,
atunci când două persoane se află împreună, avem de-a face cu 6 stări ale eului, câte 3 de
fiecare interlocutor. Cum stările eului (Eric Berne: Părinte, Adult şi Copil) diferă atât între
ele, cât şi de la o persoană la alta, ar fi important să ştim care stări ale eului sunt acţionate,
la fiecare dintre parteneri, atunci când ei îşi spun ceva anume. Orice tranzacţie trebuie
privită ca o relaţie între cele două stări ale eului la care sunt branşaţi, în respectivul
moment, cei doi interlocutori.
O relaţie interumană reprezintă un lanţ de tranzacţii, în care stările eului
interlocutorilor se succed şi se resping ca şi polii unui magnet. Practic se poate face
distincţie între câteva tipuri de tranzacţii uzuale: simplă, paralelă, încrucişată, unghiulară şi
dublă. Fără a încerca o analiză a fiecărui tip în parte, vom concluziona câteva reguli ale
comunicării, astfel:
- atâta timp cât tranzacţiile rămân paralele (complementare),
comunicarea poate continua nestingherit, indefinit de mult;
- când o tranzacţie este încrucişată, rezultă o ruptură a comunicării
care impune, cu necesitate, ca unul dintre parteneri – sau amândoi partenerii – să-
şi schimbe starea eului, pentru restaurarea comunicării fluente, complementare;
- comportamentul care rezultă dintr-o tranzacţie dublă este determinat
la nivelul psihologic al comunicării şi nu la nivelul social al acesteia.
În concluzie, analiza distinctă a fiecărei tranzacţii, dintr-un şir oricât de lung, se
numeşte analiza tranzacţională.
TACTICI, TEHNICI, SCHEME ŞI TRUCURI DE NEGOCIERE
În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că, în orice formă de
interacţiune umană, este pusă în joc o anumită strategie şi tactică. Orice formă de
negociere implică o confruntare de voinţe, sentimente şi interese.
Considerăm că principiul fundamental în negociere este folosirea de tactici, tehnici
în măsură de a stăpâni interacţiunea voinţelor care se înfruntă la masa tratativelor şi nu le
lasă să treacă la conflict deschis.
În acelaşi timp, a stăpâni interacţiunea voinţelor implicate în negociere înseamnă a
nu cădea pradă unor reacţii spontane, fără o determinare logică şi raţională. Deseori se
întâmplă ca o acţiune spontană, o reacţie impulsivă a adversarului să ducă la „alegerea”
tacticii de negociere. Asta înseamnă cu totul altceva decât o linie de acţiune raţională.
46
Tactica premeditată poate fi o tehnică de comunicare eficace, o capcană retorică sau
un truc psihologic. Ea ne ajută să păstrăm controlul, să preluăm iniţiativa.
Tactica lui DA…DAR
Este genul de tactică care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu
costă nimic. Diplomaţii nu spun niciodată NU. Ca şi negociatorii buni din toată lumea, ei
au învăţat acest lucru de la asiatici. Prezintă riscul de a ofensa partenerul şi de a bloca
discuţia. „NU” irită şi înverşunează. Este lipsit de delicateţe. Oamenii cu tact îl evită cu
multă grijă. Exprimată simplu, clar şi fără echivoc , negaţia „NU” rămâne fără variante de
opţiune ulterioară. Nu lasă loc de întors. Rupe negocierea. În schimb, o formulare de genul
„DA…DAR” poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând şi alte două variante de
opţiune.
Ea are trei nuanţe posibile: una care înseamnă „DA”, una care înseamnă „poate” şi
încă una care înseamnă chiar „NU”. Oricând se poate continua pe varianta dorită.
Secretul lui „da…dar” este acela că permite formularea opiniei proprii ca pe o
continuare a ceea ce a spus partenerul şi nu ca pe o contrazicere directă a opiniei acestuia.
Tactica falsei oferte
Pe scurt, se poate caracteriza ca „un truc de negociere cu… puţin teatru”.
Negocierea preţului este mai întotdeauna un joc cu sumă nulă, în care unul nu poate
câştiga fără ca celălalt să piardă. Pe cât posibil, adversarii se manipulează între ei, măcar
până la limita loialităţii şi moralităţii.
Una dintre tacticile oarecum neloiale, întâlnită rar în manuale şi des în practică, este
acela în care cumpărătorul face vânzătorului o ofertă de preţ atrăgătoare pentru a elimina
concurenţa şi a-l motiva în derularea tranzacţiei . Odată ce a obţinut acest lucru, el găseşte
un motiv pentru a-şi modifica oferta iniţială. Apoi începe „târguiala” prin care convinge
vânzătorul să accepte noua ofertă, de regulă mult mai moderată. Pe cât posibil, vânzătorul
este pus în situaţia să nu prea mai aibă de ales.
Tactica stresării şi tracasării
Într-un cuvânt slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului.
Ca excepţie şi cât mai rar posibil, atunci când negociem cu un adversar dificil,
neprincipial şi dezagreabil, dispus să se angajeze inutil în tratative dure şi prelungite, se
recomandă folosirea unor tertipuri şi tactici de stresare şi tracasare. În cadrul acestora se
recomandă o contraaglomeraţie insistentă şi vicioasă.
47
Pot fi folosite fel de fel de manevre laterale, care, deşi nu sunt, în mod direct,
ofensatoare şi umilitoare, au rolul de a sâcâi şi deranja adversarul, punându-l în situaţia de
a grăbi finalul negocierilor.
Adversarul poate fi purtat insistent prin halele de fabricaţie şi depozitele firmei.
Poate fi cazat într-o încăpere expusă unor zgomote infernale care să-l împiedice să
doarmă. La masa tratativelor, poate fi aşezat cu ochii în soare sau o altă sursă de lumină
iritantă. Poate fi aşezat cu spatele la o uşă care scârţâie şi pe care cineva o închide şi o
deschide insistent, ca din întâmplare.
Poate fi aşezat în apropierea unei surse puternice de căldură (se folosesc şi surse
direcţionale de căldură radiantă) sau într-un curent de aer umed şi rece.
Poate fi invitat la o masă la care i se oferă, cu multă generozitate, exact ceea ce nu-i
place sau nu poate mânca. Se pot oferi băuturi tari peste limita rezistenţei sale psihice.
Când relaţia pe termen lung nu ne interesează şi ne propunem folosirea unor astfel
de mijloace de presiune, trebuie să facem acest lucru sub masca celei mai desăvârşite
nevinovăţii şi amabilităţi, cerându-ne scuze şi prefăcându-ne victime alături de adversar.
Tactica mituiri
Apreciem că este o tactică total neloială care se bazează pe slăbirea rezistenţei
psihologice a adversarului pus în situaţia să accepte daruri mai mici sau mai mari.
Deşi rar întâlnită în manuale, fie că cerem, fie că nu şi oricât am condamna-o de
(ne)sincer, această tactică este posibilă, în practica negocierilor, oriunde în lume. Tactica
mituirii este favorizată atunci când negocierile sunt purtate prin intermediari insuficient
motivaţi de pe partea pe care o reprezintă.
Desigur, există o diferenţă majoră între protocol şi cadou, pe de o parte, şi mită, pe
de altă parte. Există însă şi asemănări majore. Rolul protocolului şi cadoului oferit
clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică şi un
comportament favorabil celui care oferă. În afaceri, funcţia cadoului şi protocolului este
una pragmatică şi nu una filantropică. Micile atenţii plasate pe masa tratativelor (pixuri,
calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut
fireşti şi au rolul de a crea o ambianţă favorabilă negocierilor.
Uzanţele diplomatice ale unor state limitează protocolul şi atenţia la cel mult un
prânz (sau dineu) acceptat pe cheltuiala gazdei.
Adevărata mituire începe de la pragul valoric peste care „atenţia” reîncepe să fie
acceptată. Pragul depinde de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia, şi gradul de risc la
48
care se pretează negociatorul. Din acest punct de vedere, prudenţa poate lua în considerare
şi faptul că orice negociator are preţul lui. Nu se va compromite pentru mai puţin decât
acest preţ.
Relaţiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar
favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică şi
strategică.
Legea rămâne neputincioasă atâta timp cât dai sau primeşti într-un cadru
confidenţial.
Tactica presiunii timpului
Această tactică se bazează pe ideea simplă după care, mai întotdeauna, există un
program de negocieri şi o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi
organizate şi manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării
timpului alocat procesului de negociere.
În acest scop, se pot folosi orice tertipuri şi manevre de tergiversare, ocolire
amânare. Spre sfârşitul negocierilor, de obicei, lucrurile încep să se precipite. Unul dintre
partenerii de discuţie trebuie să prindă avionul sau trenul, o grevă este pe cale să
izbucnească etc.
În atare condiţii, ritmul negocierilor trebuie grăbit şi adversarul poate comite uşor
erori.
Una din manevrele simple, dar eficace pentru întârzierea finalului, este recapitularea
şi desprinderea de concluzii intermediare.
Alte manevre de tergiversare pot fi bazate pe invocarea lipsei unor documente, pe
starea sănătăţii cuiva, plecarea în concediu, pe nevoia de deplasări urgente etc.
Tactica „feliei de salam”
Numită şi tehnica „paşilor mici” sau tactica „salami”, aceasta se bazează pe ideea
simplă că este mai uşor a obţine salamul feliuţă cu feliuţă decât tot deodată. Când cerem
prea mult, prea repede, adversarul poate fi copleşit pentru moment şi are tendinţa de a se
împotrivi. I se pare mult mai uşor să răspundă printr-un refuz. Pentru el devine tot mai
dificil să continue jocul, sub stare de presiune. În schimb, prin obţinerea de avantaje
parţiale repetate, cu un consum mai mare de timp şi răbdare, se poate ajunge mai uşor la o
victorie totală, în final. Succesele mărunte pot trece neobservate, dar se pot cumula mai
49
multe succese mici şi fără răsunet, pentru consolidarea poziţiei şi obţinerea marilor
realizări. Nu trebuie să ne aflăm în posesia întregului salam ca să ne înfruptăm din el.
Tactica „pas cu pas” este tocmai opusul înţelegerilor făcute „cu banii jos”.
Tactica alternării negociatorilor
Ideea de bază este că, atunci când partenerul schimbă negociatorul, eşti nevoit să iei
totul de la capăt.
O primă versiune a acestei tactici face ca şeful echipei de negociere să pară cu
adevărat blând şi rezonabil, dar cu totul neputincios în faţa presiunilor făcute de
specialiştii din echipa sa. În mod deliberat şi îndelung premeditat şi simulat, restul
oamenilor de echipă sunt duri, încăpăţânaţi şi, aparent, iresponsabili.
Pe parcursul procesului de negociere sunt introduşi, pe rând, ingineri, merceologi,
jurişti, contabili etc. care afişează o poziţie dură şi intransigentă . În acest fel, ei creează o
presiune psihologică faţă de care partenerul preferă să lucreze doar cu şeful echipei şi să
accepte propunerile mai rezonabile ale acestuia.
El, chipurile, nu este de acord întru totul cu coechipierii săi, dar nici nu poate trece
prea mult peste ei.
O a doua versiune constă în schimbarea efectivă a negociatorului. Asta înseamnă că,
pe parcursul negocierilor, tocmai atunci când te aştepţi mai puţin , partea adversă
înlocuieşte negociatorul. Poate fi o lovitură dură, căreia i se face faţă cu dificultate, pentru
că este mai puţin plăcut să iei totul de la capăt. Noul negociator are posibilitatea să invoce
noi argumente, să revoce unele din înţelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din
înţelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din concesiile acordate de predecesorul
său. Noul negociator este, de regulă, omul de vârf, care te ia de odihnit când predecesorul
său te-a extenuat deja. Totuşi, nu trebuie să te pierzi cu firea. Este bine să nu te oboseşti
repetând vechile argumente şi să-ţi modifici atitudinea dacă partenerul o face. În
diplomaţie, tactica dă rezultate excelente.
50
MODELUL EFABIL
Un lider ce posedă carismă - arată Gustave le Bon - poate face ca masele să
acţioneze hipnotic - inconştientul sintal determină individul să ignore raţiunea
propriului Eu în favoarea şi sub tutela comportamentului meta-personal. Mulţimea este
alcătuită din mai mulţi indivizi care îşi pierd sau ratează în mare obiectul conştiinţei
de sine. Membrii unei astfel de comunităţi se supun Legii Unităţii Mentale a mulţimilor,
care spune că toţi indivizii din grup au tendinţa de a-şi ignora propriile sisteme de
valori şi încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv. Între
membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor - Legea Pantasării.
Grupul gestionează un sentiment de siguranţă la care individul accede inaleatoriu.
Masele sunt impulsive, versatile şi iritabile. Prin urmare ele pot trece de la o stare sau
emoţie la una antagonică într-o penurie explicativă foarte pertinentă pentru aceasta.
Deoarece sunt impulsive se poate motiva şi atitudinea lor profund non-rascibilă.
Masele sunt foarte credule - sentimentele pot fi uşor induse. Faptele reale sunt permutate
cu halucinaţii şi reprezentări ecto-veridice şi care tind să se se pună în acord şi esenţă
cu sistemul grupului. Violenţa unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori
agabaritică din cauza lacunei de responsabilitate la nivel individual. Grupul este intolerant,
autoritar şi de cele mai multe ori conservator în convingerile sale. Moralitatea este şi ea -
în asemenea circumstanţe - decrementată. Mulţimile sunt capabile să facă
însă şi acte de sacrificiu, mai mari decât cele pe care le-ar putea realiza un individ izolat
dar aceste exerciţii de Ethos nu sunt vectorul unui proces evaluativ personal, ci al
impulsivităţii / sentimentului de siguranţă pe care îl remite under-liminal grupul.
Teoria instaurată pe relaţia Stimul - Contagiune Mentală aduce în atenţie
liderul care trebuie să hipnotizeze masele pentru ca acestea să ajungă automat
la Fereastra conştiinţei colective unde fiecare poate cădea de la înălţimea
aşteptărilor într-un anonimat sinergic - Sindromul lui Elpenor. Individul şi
persoana lui nu mai se reprezintă în aceeaşi identitate. Subiectul îşi catapultează
autoritatea Supra-Eu-ului în imaginea de Sine a liderului.
Atunci când masele au puterea intervine haosul din cauza entropiei de sistem
pe care ele însele sunt clădite. Criteriul scopului unic nu e complet şi deci se enunţă infirm
pentru definiţia dată. Sintal oamenii sunt mai degrabă convocaţi decât uniţi prin modul
comun de-a specula realizarea unor interese adesea antagonice - instigatorii / naivii.
51
Mecanismul influenţei de grup bazat pe sugestie şi-a găsit fundamentarea în
psihologia Stimul - Răspuns.
Conformismul e generat de presiunile normative de grup ce produc influenţă
publică dar nu şi o schimbare privată a atitudinii.
Taumaturgia normelor de grup - observă Sherif - califică existenţa socială.
Influenţa socială este percutată - constată Kiesler - la nivel manifest iar
persuasiunea determină influenţa privată.
Liderul - în concepţia lui Freud - reprezintă pentru fiecare idealul Eu-lui ce
capătă astfel o identitate unică şi irevocabilă la nivel sintal - indivizii se identifică
unii cu alţii prin raportare coezivă la Idem-Magister.
Majorităţile - crede Moscovici - obţin în general influenţă manifestă sau
superficială în vreme ce minorităţile generează prevalent efecte profunde sau
latente.
În procesul de schimbare a atitudinii, cei inteligenţi pot înţelege mesajul şi ca atare
pot fi influenţi. Persoanele-n cauză ţin la propriile opinii găsind facil argumente
şi-n general sunt predispuse să respingă mesajele emise de sursa de influenţă. Indivizii
puţin inteligenţi pot fi lesne influenţaţi din cauza capacităţii reduse de a-şi apăra
punctul de vedere dar nivelul anemic de comprehensiune - paradoxal - explică
magistral - ineficienţa mesajului. Cumulate aceste procese pot crea / gestiona impresia
că indivizi cu niveluri diferite de inteligenţă îşi schimbă atitudinile izonim.
Deşi teoriile asociaţioniste - remarcă Bandura - dau seama în mod
adecvat de iterarea propriului comportament de către imitator, ele nu pot explica
mecanismele psihologice ce guvernează emergenţa noilor răspunsuri generate de
relaţia dintre model şi observator.
Imitaţia ca şi condiţionare operantă - observă Dollard - poate fi controlată prin
întărire selectivă. Observatorii devin condiţionaţi la comportamentul modelelor mai
degrabă decât la indicii din mediu la care răspund modelele. Aceşti indici sociali
constituie esenţa imitaţiei fiind indispensabili în procesul de învăţare.
Condiţiile anumitor răspunsuri ale modelului - arată Scherman - generalizează
comportamentul imitativ (stimulii sunt similari în raport cu cel original), iar ranforsarea
actelor conduitale poate avea drept consecinţă indirectă similaritatea de-a răspunde mai
degrabă decât imitarea unei performanţe specifice.
Reacţiile modelelor sunt speculate din raţiuni ce privesc facilitarea învăţării unor
comportamente sociale. Primatele dar şi alte mamifere pot achiziţiona comportamente
52
dacă li se oferă modele. Răspunsurile imitative se generalizează la situaţii noi când
modelul este absent. Decalajul dintre faza de expunere şi faza de performanţă are o
importanţă capitală.
Concepţia behavioristă este combătută - prin teoria lui Bandura - de vreme ce
imitaţia pare să excludă întărirea - cea mai mare parte a proceselor de imitare
se produce fără intervenţia vreunei recompensări.
Noul concept de Vicariant impus de Lewis se descoperă în proximitatea celui
de Empatie vehiculat de Mowrer - datorită asocierii repetate între răspunsurile
modelului şi întăririle pozitive, comportamentul modelului devine chiar el întăritor
adjutant.
Instigarea vicariantă - empatia / invidia / sadismul atestă - pentru Berger - gradul
în care parametrii comportamentului modelului par să se substituie parametrilor
comportamentului observatorului. Eficienţa ranforsării prin strategia vicariantă a
primit confirmarea empirică - minorii martori la întărirea pozitivă a modelului agresiv
au arătat mai multă ostilitate decât cei care asistaseră la pedepsirea modelului.
Atunci când un model e pedepsit în prezenţa unui observator acesta din urmă
achiziţionează un răspuns emoţional condiţionat chiar dacă el nu a fost ţinta directă
a stimulării inhedonice impuse modelului.
Întăririle administrate modelului influenţează - crede Bandura - performanţa
observatorului fără a influenţa însă şi achiziţia răspunsurilor acordate. Codarea
simbolică a activităţilor modelului ameliorează / califică imitaţia. Rezultatul codării nu
ajută actualizarea / imitaţia comportamentală dacă individul uită criptemul.
Contrazicând teoria behavioristă admitem că în timpul desfăşurării conduitei
imitative răspunsurile modelului sunt integrate la nivelul central şi nu la cel
periferic.
Modelul de gândire şi de acţiune explică de ce subiectul e capabil să răspundă
la noii stimuli într-o manieră consistentă cu dispoziţiile inferate ale modelului chiar
dacă el nu văzuse regentul replicând la aceşti stimuli.
Impactul întăririi vicariante deoarece rămâne constant în prezenţa sau absenţa
conjugării lui cu ranforsarea directă arată importanţa expunerii la modele.
Concepţia lui Piaget - judecata morală e determinată de vârsta biologică şi
nu social - e depăşită pentru că judecăţile morale ale unui copil pot fi modificate
prin imitarea unui adult.
53
Dezvoltarea rolurilor de sex e prevalent un fenomen psiho-social. Imitarea
unui model impasibil în relaţia cu obiectul potenţial anxiogen raportat / deferit la
sentimentele observatorului se dovedeşte mai eficientă faţă de contactul direct cu
acest obiect. O dată ce comportamentul de abordare a fost restaurat prin modelare,
menţinerea şi generalizarea lui pot fi controlate eficient prin întăriri aplicate de
astă-dată direct subiectului.
Învăţarea imitării modelelor competente - constată Rossenbaum - se produce
mai repede decât învăţarea imitării modelelor incompetente.
Emulaţia - după O`Connell - inhibă imitaţia. Similaritatea dintre observator
şi model facilitează imitaţia după cum similaritatea dintre sursă şi ţintă - arată
Zander - ameliorează influenţa.
Phillips infirmă teoria lui Durkheim ce susţinea că imitaţia nu afectează
semnificativ actele sociale şi - implicit - sinuciderea. Monroe şi-a curmat viaţa la
6 august 1962. Gestul ei a cauzat atrocizarea rating-ului sinuciderilor cu peste 8 %.
Cu cât sinuciderea personalităţii a fost mai în amănunt relatată cu atât consecinţele
au fost mai devastatoare.
Efectul Werther - accidentele de automobil petrecute în zilele
de după sinuciderea mediatizată pe prima pagină a ziarelor se soldează prevalent
cu morţi şi nu cu răniţi. Atunci când presa a relatat despre sinuciderea unei
persoane senescente victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de aceeaşi
etate şi invers - când mass-media a relatat despre sinuciderea unei persoane tinere
victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de vârstă similară. Sinuciderile
faimoase precedate de crime au declanşat prin imitaţie acelaşi gen
de acte.
Genul de relatare a unui episod agresiv ce dispune de toate şansele să
declanşeze agresivitate din partea destinatarului mesajului - după Phillips - este
acela în care agresivitatea apare ca recompensată / excitantă / reală / justificată.
Cele mai mediatizate Meet-uri pugilistice au determinat - în primele 240 de ore -
cele mai spectaculoase creşteri ale numărului de crime. Atunci când învinsul a fost un
negru a crescut semnificativ rata omuciderilor având ca victime negri. Din contră -
dacă învinsul era alb atunci albii reprezentau majoritatea noilor victime.
54
Durkheim deşi ori tocmai fiind contrazis a fost de fapt şi confirmat de
vreme ce rata sinuciderilor variază invers proporţional cu gradul de integrare
socială.
Impulsurile se transmit în creier cu mai mult de 400 km / h, dând viaţă
unei energii electrice suficiente pentru a aprinde un bec de 40 W. Prin Experimentul
Auschwitz naziştii au fluorizat izocron şi excesiv apa potabilă
livrată deţinuţilor pentru a sabota Rating-ul sinaptic.
Modelul care iniţial dezvoltă relaţia cu obiectul - anxiogen pentru observator
- în termeni de iminentă evitare adaptându-se ezitant situaţiei favorizează - după
exegeza Meichenbaum - imitaţia.
Chiar dacă modelul iterează comportamentul reprimat de subiect, sancţiunile
sociale aplicate prim-actantului menţin inhibiţiile subiectului generate de grup
/ acţiunea normei autorităţii. Inhibiţiile ipsogene nu sunt inevitabil auto-impuse
conştient. Ele sunt remise de Super_Ego. Conflictul prezent atât în conformism cât
şi-n contagiune nu apropie formele de influenţă amintite ci - din contră - le separă.
Conformismul arată cum individul nu trăieşte conflictul decât după ce ia doza de
cunoştinţă administrată în opinia celorlalţi. Contagiunea - dimpotrivă - implică pe
celălalt sau modelul în rezolvarea conflictului interior ce apare înaintea observării
de către subiect a unui model decompensator. Agresivitatea - variabilă dependentă
naturală pentru cercetările asupra contagiunii - e unul dintre comportamentele
pe care individul şi le reprimă indiferent de contextul social. Subiecţii contagiaţi
nu ţin seama de reacţia ţintei la agresiunea modelului.
Contagiunea depinde infim de ceea ce face ţinta agresivităţii după ce-a
provocat subiecţilor conflictul Abordare-Evitare.
Contagiunea isterică - arată Kerckoff -se declanşează din cauză că subiecţii
se află / descoperă în imposibilitatea de a-şi reduce inhibiţiile. Comportamentul modelului
nu-l dezinhibă pe subiect ci dimpotrivă îi amplifică tensiunea psihică deportată într-o
formă de reacţie patogenă. Contagiunea se traduce prin colportarea unei emoţii sau
forme de comportament de la un model către unul sau mai mulţi observatori în absenţa
oricărei intenţii de influenţare.
Impactul modelului percutează imitaţia pe când cel atribuit normei de grup
ţinteşte conformismul.
55
MODELUL HIPSOGEN
Psihologia socială şi conflictul prima dată apar în relaţie din raţiuni de
categorializare impuse de către Carlo Cattaneo la 1864.
S-a dovedit că violenţa nu e nativă ci apare în socializarea individului.
Civilizaţia - constata Kwame Nantambu - poate fi confiscată dar niciodată
adusă / impusă prin invazie şi cucerire.
Sclavia prin contingentul a 50 milioane de africani dispăruţi de-a lungul şi
de-a latul timpului e cea care a propulsat economic America.
E curios - doar la prima şi eventual următoarea vedere - cum fostele colonii
- independente - au fost luate prin surprindere de ceea ce au provocat - valul
emigraţiei orientat spre ţărmul geo-politic arondat chiar autorităţii imperialiste atât
de mult blamate.
Tarde a văzut psihologia socială explicată prin imitaţie - dinamică
non-conflictuală. Spre deosebire de Festinger pentru care dinamica influenţei
sociale se revendică în căutarea consensului şi-n raport cu teoria lui
Deutsch & Gerard unde principiul izonim rezidă-n dependenţa normativă
/ informaţională, Moscovici aşază la baza oricărei influenţe conflictul de vreme
ce raporturile dintre entităţile sociale - sursă şi ţintă - sunt mai importante
decât raporturile fiecăreia dintre acestea cu obiectul iar dinamicele
inter-individuale au o însemnătate mai mare decât cele intra-individuale.
Interacţiunea sursă-ţintă se caracterizează prin divergenţă şi antagonism.
Bogdanoff demonstrează faptul că membrii grupurilor cu subiecţi alogeni
etalează o proporţie hematogenă mai mare de acizi graşi în raport cu alte enclave
sintale. Etiogen fenomenul priveşte / acuză sentimentul insecurităţii afective ori
- după caz - emulaţia.
Moscovici e convins că majorităţile obţin mai curând complezenţă în vreme ce
minorităţile revendică preponderent conversiunea - acceptare privată sau influenţă latentă.
Conformismul nu e altceva decât o formă de negociere între individ şi grup
56
ce survine în urma unui conflict cu privire la definirea realităţii în termeni care deşi
privesc contextul de fapt îl depăşesc sau contrazic.
Conflictul - arată Pérez - emerge din asumarea variată a sarcinilor :
- obiective sau non-ambigue (răspunsul este evident iar subiectul aşteaptă
sau revendică un consens general)
- de aptitudini (răspunsul corect nu e cunoscut de subiect şi ca atare
capacitatea de-al repera redă nivelul aptitudinii subiectului)
- de opinie (subiectul intuieşte o pluralitate de opinii)
- non-implicante din punct de vedere social (consensul este probabil dar
nu iminent iar conflictul e inapt să reprezinte mecanismul schimbării)
Nu pauperitatea ci tranziţia asumată provoacă - observa Huntington - frustrare
şi violenţă. Moscovici aminteşte că orice sursă aflată-n penurie de putere / autoritate
/ prestigiu / credibilitate poate obţine influenţă bazată însă nu pe dependenţa
informaţională sau normativă ci pe un conflict social apărut între sursă şi ţintă din
cauza diferenţei de opinie. Conflictul exogen aduce cu sine unul endogen iar ţinta e
motivată să le rezolve pe ambele în intenţia de-a instaura consensul social şi pentru a
obţine reconfortare la nivel psihic. Influenţa devine astfel un proces de negociere
depinzând de stilul de creare a conflictului şi de reducere a lui adoptat de sursă.
Efectul mărimii grupului asupra conformismului priveşte - după Gerard - percepţia
subiectului asupra gradului de dependenţă dintre membrii majorităţii.
Indivizii ce compun un grup obţin - după Wilder - mai multă influenţă dacă sunt
percepuţi drept surse diferite decât dacă ţinta îi priveşte ca pe membri ai aceluiaşi grup
menţinând unanim opinia solitară. Ţinta categorizează sau distinge entităţi sociale în
aria de responsabilitate a majorităţii iar influenţa variază în raport cu ponderea acestor
entităţi şi nu funcţie de numărul membrilor majorităţii. Relaţia dintre mărimea grupului
şi conformism este una lineară, de proporţionalitate directă exclusiv atunci când ţinta
percepe membrii majorităţii ca independenţi în elaborarea / gestionarea / adoptarea unei
poziţii comune. Membrii altui grup sunt percepuţi ca fiind asemănători între ei iar cei
ai grupului de apartenenţă - ca diferiţi. Un Out-Group cu acelaşi număr de membri
ca şi In-Group-ul va fi perceput ca incluzând mai puţine surse de influenţă şi va
avea un impact anemic.
Forţa de constrângere, ecartul spaţio-temporal, numărul surselor afectează
influenţa. Conformismul e direct proporţional cu gabaritul grupului - experimentul Latané
- dar fiecare individ adăugat majorităţii are un impact mai redus decât cel dinaintea lui.
57
Violenţa simbolică disimulând raporturile de forţă care stau la baza forţei sale
adaugă - observă Passeron - propria ei forţă la aceste raporturi de forţă.
Modelul Latané nu poate explica datele lui Asch confirmate prin exegeza Tenford
- influenţa minimă apare atunci când sursa e individul şi nu grupul.
Contextul de grup printează nivelul ipso-prosexiei. Cu cât under-grupul de
apartenenţă e mai redus numeric - exegeza Műllen - pe atât individul îşi va concentra
atenţia asupra propriului Eu şi prin urmare va fi mai motivat să respecte
/ promoveze normele sociale - NickName pentru Super_Ego.
Harkins acreditează empiric faptul că schimbarea maximă de atitudine se
revendică / obţine prin condiţia ante-liminară 3 Surse - 3 Argumente.
Asch admite că suporterul social e favorizat de reducerea presiunii normative
prin compromiterea unanimităţii şi ca urmare a livrării de informaţie validă cu privire
la stimuli. Shaw demonstrează că nu doar răspunsul diferit al majorităţii dar şi
non-răspunsul unuia dintre membrii ei poate avea drept consecinţă independenţa
subiectului.
Oamenii se aşteaptă la unanimitate în sarcinile obiective nu însă şi
atunci când se confruntă cu o sarcină de opinie - exegeza Allen - şi prin urmare
concluziile lui Asch sunt valabile pentru itemii perceptuali şi nu pentru cei de cultură
holistică respectiv de opinie. A preceda consensul de grup eronat cu un răspuns licit -
experimentul Morris - stimulează independenţa subiectului naiv în raport cu faptul de-a
rupe un consens de grup în prealabil conştientizat.
Similaritatea de credinţe creată de răspunsurile suporterului produce acord -
rezistenţă la opinia majorităţii în probleme ce percutează realitatea fizică / socială
- exegeza Boyanovsky - dar similaritatea de rasă se impune ca determinant al
comportamentului în chestiuni de identitate. Subiectul naiv - constata Nemeth - arată
simpatie şi deci propensiune către influenţă mai mare faţă de primul suporter social -
indiferent de tipul răspunsurilor remise de acesta - în raport cu membrii majorităţii.
Kiesler demonstrează că angajamentul e ceea ce leagă individul de
actele prea puţin susceptibile la schimbare. Dacă o persoană e definită printr-un
comportament anterior atribuit ei libertatea de-a accepta o nouă informaţie este
limitată. Orice constrângere ce operează contra schimbării comportamentului
- crede Gerard - angajează persoana faţă de comportamentul respectiv.
Schlenker arată cum individul se interesează de imaginea lui publică pe care
o construieşte ţinând cont de valorile grupului amfitrion.
58
Consistenţa e un indice de valorizare socială pentru şi-n toate grupurile. Prin
urmare revenirea individului asupra comportamentului iniţial percutează sau
influenţează negativ aprecierile celorlalţi despre el. Psihologul social se ocupă de
caracterul conformismului în vreme ce specialistul în psihologia personalităţii se
interesează de conformismul caracterului.
Expertiza ori incompetenţa percepute într-o sarcină informaţională se
generalizează - admite Endler - într-o sarcină perceptuală. Pentru a se comporta într-o
manieră conformistă subiecţii trebuie să se perceapă incompetenţi în raport cu grupul.
Nemeth amendează experimentul Kiesler fiindcă o discrepanţă exagerată - în
sarcina obiectivă - a dus nu la conformism public ci la afirmarea independenţei.
Nu liderii ci vice-liderii - constată Harvey - sunt cei mai conformişti.
Kiesler demonstrează empiric faptul că indivizii cel mai mult atraşi de grup
sunt hiper-conformişti / hipo-conformişti. Stima de sine a oricărei persoane e suma
algebrică a Status-urilor ei sociometrice în varii grupuri de apartenenţă.
Indivizii care se simt atraşi de grup îşi iau raţia de libertate pentru a-şi valida ferm
dezacordul cu norma de grup prevalent în mod public. Subiecţii care aveau sentimentul că
nu sunt acceptaţi de grup s-au arătat conformişti la nivel meta-personal
dar s-au conformat extrem de puţin la nivel privat. Aşadar - remarcă Dittes - aprecierea
grupului influenţează conduita la nivel manifest dar şi latent.
Influenţa exercitată prin comunicare socială e mai mare - observă Back - în
grupurile coezive raportată la cele non-coezive.
Sakurai e convins că relaţia dintre persoană şi grup poate fi predominant
emoţională (coeziunea sociometrică e regentă) sau prevalent raţională (coeziunea grupului
se bazează pe satisfacţia socială). Pentru condiţia de inter-dependenţă
frapantă nu apare conformism decât dacă e util grupului iar în cea de atracţie
flagrantă subiecţii se arată conformişti indiferent dacă acest exerciţiu sintal
compromite realizarea sarcinii. Experimentul Deutsch atestă cum - paradoxal -
în grupurile inter-dependente subiecţii au tendinţa de a-şi declara acordul cu
judecăţile evident eronate ale celorlalţi membri ai grupului şi aceasta chiar în
condiţia-n care se precizează faptul că premiul revine grupului care va dovedi cea
mai bună capacitate de apreciere. Inter-dependenţa favorizează coeziunea de grup
în detrimentul simţului realităţii.
Non-conformismul ranforsat al bărbaţilor sucombă atunci când aceştia nu se mai
ştiu monitorizaţi. Doar contextul public stimulează independenţa membrilor grupului
59
masculin. Non-conformismul salient mediatizează atributele dezirabile specifice
persoanei în cauză.
Comunicarea - experimentul Festinger - a variat direct proporţional cu extremismul
poziţiei deviantului iar actele de comunicare adresate devianţilor cu
poziţii extreme prevalează la presiune mare spre uniformitate. Grupurile omogene au
faultat apariţia under-grupurilor în timp ce intensitatea comunicării cu devianţii
extremişti nu s-a modificat funcţie de presiunea grupului. Condiţia de eterogenitate
permite apariţia under-grupului iar comunicarea orientată spre cei care se situau pe
poziţii extreme staţiona valoric doar la presiuni mari.
Ostilitatea deschisă - afirmă Israel - antamează o sancţiune folosită de ceilalţi
în tentativele de-a schimba opinia deviantului. Respingerea corespunde însă unui
răspuns ce apare când tentativele de influenţare ale grupului au capitulat ori au fost
abandonate.
Dezacordul ţintei urmat de acord poate conduce - crede Sigall - la o simpatie
mai mare din partea sursei decât acordul consistent tasat / uniform.
Spre devianţii extremi şi cel mai puţin agreaţi e focalizată majoritatea actelor
de comunicare. Necesitatea locomoţiei grupului - experimentul Festinger - determină
apariţia presiunilor spre uniformitate.
Indivizii - arată Walker - percep relaţiile cu ceilalţi în termeni de costuri / beneficii.
Prin urmare se pune / licitează preţ mare pe cuvântul de onoare dat sau remis în situaţii
limită.
Dacă linguşirea înseamnă a exprima aprecieri pozitive exagerate la adresa
calităţilor ţintei, gudurarea - precizează Jones - se referă la modificarea strategică a
judecăţilor proprii pentru a le pune-n acord cu judecăţile publice ale celuilalt. Ca să devină
atrăgători în ochii celui de care depindeau subiecţii au practicat un
non-conformism pe care l-au denunţat ei înşişi. Au refuzat consensul dar şi-au
exprimat public penuria de încredere raportată la propriile opinii. Această strategie
atrage simpatia celuilalt şi-n acelaşi timp duce la un exod al suspiciunilor cu
privire la tentativele de manipulare. Indivizii ce optează pentru comportamentul de
gudurare pot evita să se arate conformişti cu părerile persoanei dominante dar se
declară de-acord cu argumentele ce susţin aceste păreri.
Dorinţa de-a fi simpatizat şi cea de-a câştiga respect pentru competenţă
privesc - după Godfrey - strategia conversaţională ca o reactivitate asumată respectiv
eludată.
60
Conformismul - spune Jones - apare ca investiţie a individului în relaţiile inter-
personale, tolerabile - constată Moscovici - prin ipocrizie / reverenţă.
Grupul nu iniţiază posologia sancţiunilor ce privesc individul şalant fără a raporta
preţul remis de palmaresul respectivului membru în economia
sintală la costurile imputate în opinia comună actului deviant.
Psihologia socială americană din perioada clasică a identificat eronat influenţa
socială drept şi exclusiv majoritară. Mecanismul influenţei are la bază dependenţa dintre
sursă şi ţintă. Nici o sursă - precizează Moscovici - nu poate exercita influenţă dacă
nu-şi domină dintr-un anumit punct de vedere ţinta.
Merton admite că orice comportament menit să declanşeze o schimbare
reprezintă o formă de comportament deviant.
Orice entitate socială participantă în interacţiunile sociale poate fi atât sursă
a influenţei cât şi ţintă a ei. Teoria dependenţei care prezintă influenţa în aspectul
ei privat drept proces informaţional de inaugmentare a incertitudinii este deci atacată
din raţiuni combatante pe frontul validării conflictului ca mecanism principal al
influenţei sociale holistice. Nu ambiguitatea stimulului generează incertitudinea
strategic dispusă - conform teoriei dependenţei - la baza influenţei sociale. Funcţie de
contextul social, individul poate fi sigur de adevărul judecăţilor sale atunci când
realitatea este confuză şi poate fi asaltat de îndoieli atunci când Frames-Stage-ul
apare - ca şi-n experimentul Asch - structurat / pedant.
Certitudinea subiectivă nu reflectă indubitabil non-ambiguitatea din lumea reală.
Ea e determinată prevalent de consensul social decât de proprietăţile lumii reale. Potrivit
modelului genetic încrederea individului arondată judecăţilor proprii este bruiată de
conflictul acestor judecăţi cu altele şi nu de inadecvarea lor la realitatea obiectivă.
Dependenţa ca mecanism al influenţei e substituită prin conflict. Dacă puterea se bazează
pe dependenţă (A aplică pedepse / recompense lui B), influenţa mizează pe nevoile
indivizilor de-a aplana conflictele de opinii şi de-a defini prin negocieri colective o
realitate coerentă / stabilă. Influenţa e diferită de putere şi nu se bazează pe reducerea
incertitudinii cognitive. Mecanismul ei principal îl reprezintă conflictul. Influenţa - crede
Moscovici - se înrădăcinează-n conflict şi tinde spre consens. Raporturile nu cu
obiectele ci cu ceilalţi primează şi dinamicele inter-individuale prevalează în raport
cu cele intra-individuale.
61
Influenţa socială interesează 2 entităţi sociale actante - sursa / ţinta - ce
negociază prin normalizare / conformism / inovaţie obiectul judecăţilor dispuse în
relaţii contextuale din perspectiva unei abordări meta-personale sau la nivel sintal.
Taxonomia Moscovici priveşte Minorităţile Anomice care ignoră normele
grupului dar nu propun alternative respectiv Minorităţile Nomice care dispun de o
normă curentă afirmată fără excepţie - ele singure pot exercita o influenţă ce
conduce la inovaţie / schimbare socială. Minorităţile sociale - observă Kruglanski - pot fi
majorităţi numerice.
Wood a surprins empiric meta-analiza ce relevă că minoritatea dispusă-n raport
cu alte lagune sociale ce cunosc / promovează şi ele opinii deviante (experţi / lideri
politici) nu are Status sau competenţă.
Indivizii - constată Lorenzi - exploatează prevalent tendinţa de-a considera
membrii propriului grup drept mai puţin asemănători între ei decât sunt membrii
Out-Group-ului.
In-Group-ul minoritar - exegeza Brown - se percepe omogen iar Out-Group-ul
majoritar şi regent e văzut ca eterogen. Hamilton arată că oamenii au tendinţa de-a
supra-licita frecvenţa comportamentelor negative ale minorităţii chiar dacă proporţional ea
acuză o colportare similar numerică a diverselor acte ce constituie obiectul acuzării
în raport cu cele atribuite majorităţii.
Comportamentul se traduce - după Moscovci - prin investiţie / autonomie / echitate
/ rigiditate şi consistenţă. Poziţia minoritară e percepută drept salientă. Consistenţa
Sincronică se enunţă inter-individual - toţi minoritarii susţin aceeaşi poziţie. Consistenţa
Diacronică se declară intra-individual - membrii minorităţii promovează o poziţie solitară.
Minoritatea obţine incomparabil mai multă influenţă atunci când îşi menţine poziţia
iniţială. Schimbarea răspunsurilor majoritare sub influenţa minorităţii nu reprezintă doar
un acord verbal ci corespunde unei schimbări veritabile în codul perceptiv. Minoritatea
consistentă exercită tot atâta influenţă cât o majoritate inconsistentă. Dacă minoritatea
influenţează opinia majorităţii, aceasta nu se datorează competenţei indivizilor care
alcătuiesc minoritatea şi nici poziţiei lor de lider ci doar convingerii / coerenţei lor.
Levine arată că deviantul nu trebuie să se arate consistent pentru a obţine influenţă.
Stilul de comportament consistent / inconsistent se raportează - după Mugny - la stilul de
negociere transigent / intransigent. Puterea şi minoritatea îşi dispută populaţia. Minoritatea
trebuie să adopte strategii de influenţă. În relaţia cu puterea ea trebuie
62
să se arate consistentă iar în raport cu populaţia - flexibilă. Minoritatea conflictuală în
raport cu cea rascibilă obţine exclusiv influenţă privată / latentă.
Conversiunea şi complezenţa sunt procese opuse care se exclud unul pe altul.
Subiecţii expuşi la o informaţie discrepantă furnizată de o majoritate
- experimentul Avermaet - au promis / validat o performanţă mai bună într-o sarcină
de discriminare decât subiecţii din grupul de control.
Focalizarea atenţiei asupra obiectului judecăţii e mai probabilă - după
Moscovici - în prezenţa minorităţii. Subiecţii expuşi la influenţa minoritară în contextul de
originalitate au abandonat mai des răspunsurile indicate de realitate în raport cu cele
arondate unui context de obiectivitate. Sursele puţin credibile au la început un impact slab
care însă creşte peste timp iar sursele credibile generează un impact imediat semnificativ
ce scade o dată cu vremea. Sleeper-Efect a fost detectat în privinţa minorităţii consistente
iniţial de Hovland.
Complezenţa arată că sursa dispune de posibilitatea exercitării unei puteri
coercitive asupra subiectului. Interiorizarea implică prin influenţa privată o sursă
considerată de ţintă drept expertă. Identificarea - precizează Kelman - apare ca resort
al influenţei când ţinta găseşte că sursa e atractivă sau ineludabilă şi prin urmare
decide să-i semene.
Taxonomia Turner - Eul unic / intermediar / depersonalizat - se convoacă prin
influenţa socială în concepţia despre sine.
Moscovici precizează că nu resursele pe care le deţine minoritatea determină
influenţa ci conflictul pe care îl creează prin stilul ei de comportament.
Moscovici - Criptomnezia atestă faptul că sub presiunea minorităţii majoritatea
sfârşeşte prin a-şi însuşi / revendica ideile promovate de aceasta. Majorităţile obţin
complezenţă fără conversiune iar minorităţile - conversiune în absenţa
complezenţei.
Majoritatea - observă Mugny - disociază compararea socială de validare.
Procesul de comparare duce la discriminarea minorităţii. Apoi se amorsează şi explică
analizarea demersului minoritar din punctul de vedere al argumentelor şi care e făcut
responsabil de schimbare. Prin urmare - clivarea e un mecanism identitar
criptomneziei sociale. Confiscarea ideilor de către majoritate - sursa devine ea însăşi
ţintă - nu implică evident din partea acesteia o apreciere dezirabilă pentru minoritate.
63
Decentrarea cognitivă se traduce printr-o legitimare a mesajului remis de subiect
unui Alter.
Pérez arată cum manipularea bazată confortabil pe efectul Zeigarnik
(informaţiile cu privire la o sarcină abandonată se reţin mai bine în raport cu cea absolvită)
poate să menţină prosexia centrată pe conţinutul mesajului emis de surse variate dar nu
amplifică decât influenţa sursei minoritare. Experimentul Asch demonstrează cum noua
definiţie propusă de subiect ţine cont de judecăţile contradictorii - obiectul rămâne unic
dar e admis că poate fi văzut din unghiuri diferite. Sursa majoritară exercită influenţă
în virtutea Status-ului ei în vreme ce sursa minoritară
se bazează pe mesajul pasat celorlalţi. Minoritatea are un impact nul atunci când
subiecţii instituie / speculează o corespondenţă licită sau clandestină între trăsăturile
sursei şi demersul ei de influenţă (psihologizare) dar este influentă atunci când îi este
criticat mesajul (negare).
Influenţa minoritară latentă emerge - după Branstätter - exclusiv din situaţiile
în care alternativa nu poate constitui o sursă de informaţie validă. Din cauza
inferiorităţii lor numerice minorităţile - constată Wolf - revendică fără să poată
institui o dependenţă normativă a ţintelor dar creează / gestionează una
informaţională.
Majorităţile - observă Nemeth - stimulează gândirea convergentă / algoritmică
iar minorităţile pe cea divergentă / euristică.
Milgram a făcut apel la paradigma Asch care implică presiunea grupului asupra
unui subiect naiv dar a înlocuit segmentele de dreaptă cu fonotemi.
Suma indicilor care-l ajută pe individ să prelimineze ipoteza devin determinanţi
semnificativi ai comportamentului său. Fiindcă nu s-au monitorizat / interpretat decât
reacţiile unor subiecţi conştienţi că actele lor nu au urmări infaste pentru victimă
e clar de ce modelul Milgram nu are - pentru Orne - corespondenţe legitime în
cotidian. Atunci când experimentatorul apare frustrat de competenţă subiecţii
speculează penuria de responsabilitate atribuită autorităţii prin incomplezenţa
remisă acesteia de către ei.
Personalitatea autoritară corespunde - la Adorno - tipului de individ ce
aplică defense represive pentru a-şi controla impulsurile sexuale / agresive şi care
dezvoltă Pattern-uri de comportament conformist / convenţional în inter-acţiunea cu
ceilalţi. Penuria de educaţie stă - după Elms - la baza obedienţei / autoritarismului.
64
Milgram a iniţiat exemplar Debriefing-ul sau metoda de post-experiment în
virtutea căruia diverse informaţii privind mobilul demersului empiric absolvit sunt
pasate subiecţilor vizaţi de el.
SCURTĂ CLASIFICARE A MOTIVELOR UMANE
Individul acţionează, de regulă, sub influenţa unei constelaţii motivaţionale. Aceste
motive se compun, ca într-un paralelogram al forţelor, dând o rezultantă care capătă
expresie într-un anumit nivel de activare sau mobilizare energetică. În constelaţie
motivaţională putem distinge factori de moment şi vectori de durată.
Pentru că acţiunile umane sunt, de regulă, plurimotivaţe motivele acţiunilor umane
alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări interne şi externe. Motivele nu
acţionează izolat, ci în strânsă interacţiune, apariţia lor fiind diferită de la un individ la
altul şi de la o situaţie la alta. Existenţa mai multor motive generează raporturi de
convergenţă, divergenţă sau de subordonare. În cazul convergenţei motivele se întăresc
reciproc, iar luarea unei decizii va fi foarte uşoară. Invers, în cazul divergenţei, apare
conflictul dintre motive care se rezolvă prin inhibarea ambelor motive şi apariţia unui al
treilea motiv cu caracter intermediar sau substitutiv.
Gama motivaţiilor umane poate fi descrisă în suita de noţiuni: trebuinţă, impuls sau
propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.
Rămânând la conceptul generic de motiv sau trebuinţă voi trece în revistă
principalele clasificări cunoscute în acest domeniu. O primă distincţie (curentă în
psihologie) se face între trebuinţele primare, care sunt înnăscute fiind nemijlocit legate
de menţinerea organismului, şi trebuinţele secundare apărute pe parcursul vieţii sub
influenţa factorilor socio-culturali. Din categoria trebuinţelor primare fac parte: trebuinţele
de hrană, odihnă la care se adaugă unele trebuinţe de ordin psihologic constituite probabil
în antropogeneză: nevoia de securitate, de afecţiune, de afiliere şi de investigaţie. Din
grupul trebuinţelor secundare fac parte trebuinţa de comunicare, de succes, de aprobare
socială, de autorealizare şi de autodepăşire.
Motive ca trebuinţa de explorare, de activitate, de variaţie, de alternanţă se mai
numesc trebuinţe funcţionale, pe baza cărora se formează numeroase alte trebuinţe
secundare. De la o etapă la alta, aceleaşi trebuinţe sunt satisfăcute de obiecte şi modalităţi
din ce în ce mai variate, odată cu lărgirea experienţei de viaţă a fiecăruia şi în funcţie de
65
condiţiile socio-culturale în care trăieşte. Numeroase trebuinţe umane au o origine socială.
S-a pus întrebarea de unde îşi iau motivele derivate forţa lor de determinare a acţiunii.
Freud susţine că motivele derivate sunt forme travestite, manifestări sublimate ale
pulsiunilor biologice primare, întreaga motivaţie rămânând în fond infantilă. McDougall
arată că motivele derivate îşi trag seva din sursele primare native. În contrast cu aceştia,
Allport susţinea autonomia funcţională a motivelor derivate7.
Psihologul român Fl.Ştefănescu-Goangă va încerca să concilieze cele două poziţii:
între reducţia la motivele primare şi autonomia funcţională a motivelor derivate, el va
admite că motivele secundare sunt amplificări, complicări graduale ale celor primare.
Allport arată că mecanismul formării unor motive secundare, citând următorul exemplu:
un elev învaţă la început pentru a face plăcere părinţilor, apoi treptat, absorbit de material.
Ceea ce era mijloc devine un scop în sine. Activitatea care ulterior devine motivaţională,
era la început instrumentală.
O altă distincţie, curentă în literatura de specialitate, este aceea dintre motivaţia
intrinsecă şi cea extrinsecă. Motivele extrinseci sunt exterioare acţiunii în cauză, iar
desfăşurarea activităţii este susţinută de o recompensă din afara activităţii. Forma
superioară a motivaţiei este cea intrinsecă. În acest caz este vorba despre motive care nu
depind de vreo recompensă din afara activităţii, iar recompensa rezidă în terminarea cu
succes a acţiunii sau activităţii. Prin urmare intrinsecă este motivaţia care se satisface prin
însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate. Motivaţia intrinsecă nu cunoaşte saturaţie.
În practică, activitatea umană este motivată atât intrinsec cât şi extrinsec.
O specie particulară a motivaţiei intrinseci este motivaţia cognitivă sau epistemică.
Forma ei iniţială este curiozitatea, privită ca trebuinţă de a obţine informaţie fără a avea
nevoie de adaptare imediată. Berlyne face distincţie între curiozitatea perceptivă, care
este o simplă prelungire a reflexului înnăscut de orientare şi curiozitatea epistemică,
nevoia devenită automată de a şti, de a cunoaşte, proprie numai omului. Curiozitatea
perceptivă este un impuls spontan, o reacţie la proprietăţile stimulilor, care se relevă din
compararea informaţiei. Berlyne a numit “colative” aceste proprietăţi ce se relevă, graţie
relaţionării cu alte informaţii. Curiozitatea epistemică presupune şi ea conflict, disonanţă
dar pe plan intelectual: elementul problematic, conştiinţa unei lacune, a unei cote de
nefamilial. Nevoia de cunoaştere devine în acest caz independentă şi se satisface graţie
activităţii însăşi.
7 Allport susţine că motivele adultului se dezvoltă din cele infantile, dar se susţin singure, sunt funcţional autonome, (”Structura şi dezvoltarea personalităţii”, 1991, pag.35).
66
TEORII ALE MOTIVAŢIEI
Gradul înalt de complexitate pe care îl prezintă motivaţia umană şi dificultatea
unor criterii suficient de generale şi obiective de definire şi interpretare au favorizat
formularea unui număr mare de teorii. Ca şi alte probleme ale psihologiei, deosebirile
dintre aceste teorii sunt determinate de aspectele prioritare şi de importanţa care li se
conferă în cadrul ansamblului. Desprinderea elementelor centrale a componentelor
biologice a dus la teoriile biologizate: teoria hormistă (Mc. Dongall) şi teoria
instinctualistă (Freud), iar axarea pe comportamentele dobândite a generat teoriile socio-
culturale (M. Mead, R. Liton). Alte teorii s-au centrat asupra funcţiei de orientare a
motivului, teoria vectorială a lui Berlyne (1951, 1968) în vreme ce axarea pe conţinutul
motivului a dus la teoria constelaţional-morală a lui Murray sau cea a lui Maslow.
O sintetizare a teoriilor motivaţiei este oferită de E. Deci (1992). El grupează
teoriile în cinci clase specifice:
1. Teorii centrate pe răspunsuri sau pe comportamente de satisfacere în categoria
cărora pot fi enumerate: teoria conducerii ştiinţifice a lui Taylor (1911); teoria
operantă a lui Skinner (1953) derivată din legea efectului a lui Thorndinke.
2. Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice (impulsuri,instincte) în categoria cărora
pot fi incluse: teoria psihologică a instinctului; teoria impulsului a lui Hull (1941);
3. Teorii centrate asupra scopului. Aceasta categorie este mult mai cuprinzătoare
incluzând: teoria învăţării a lui Tolman (1935), teoria tensiunii a lui K. Lewin (1937);
teoria controlului de întărire la construirea căreia au lucrat Rotter (1966) şi mai târziu
Bandura (1977); teoria expectanţă-valenţă având ca reprezentanţi pe Mohoney şi Jones
(1975), Vroom (1964), House (1971); teoriile fixării scopului ale lui Lucke (1968),
Ryan (1970), Bandura şi Schunck (1981); teoria conducerii prin obiective la
construirea cărora au contribuit Drucke (1980) Tosi şi Carol (1970).
4. Teoriile centrate pe nevoi psihologice, categorie în care sunt incluse şi paradigmele
cercetării, sunt mult mai numeroase. Între principalele teorii se numără: teoria lui
Murray (1938), teoria lui Maslow (1943), teoria lui Alderfrer (1972), teoriile
autorealizării elaborate de Goldstein (1938) şi Rogers (1963); teoria motivaţiei de
realizare la construire căreia a contribuit Mc Clelland, Atkinson, Clark si Lowell
67
(1953); teoriile motivaţiei intrinseci, un recunoscut aport datorându-se psihologilor:
Whrite, E. Deci.
5. Teorii centrate pe influenţarea comportamentului de către factori sociali. Ca
reprezentanţi ai acestei categorii de teorii pot fi amintiţi: Festinger (1957), Asch
(1958), Heider (1958), Milligram (1974), Mc.Graw (1978), Mamali C. (1981), Ryan
(1983).
Dată fiind multitudinea teoriilor motivaţiei, în subcapitolul fundamentarea
teoretică a cercetării (1.4) vor fi prezentate numai paradigmele acestei cercetări: (1.4.1.)
modelul lui A. Maslow, (1.4.2.) teoria lui C. Mamali.
MODELUL “PIRAMIDAL” AL LUI MASLOW A.
Fără a exagera, se poate spune că progresele sau eşecurile produse în studiul
motivaţiei constituie atâtea puncte câştigate în procesul înţelegerii sistemelor umane, în
general, şi a personalităţii, în special.
Un nume reprezentant în studiul structurilor motivaţionale este cel al lui Abraham
Maslow, a cărui muncă impresionantă se centrează în jurul teoriei de autorealizare sau
realizare de sine. Maslow a elaborat o ierarhizare a motivelor care are la baza ei motivele
fiziologice, iar spre partea superioară motivele de autorealizare.
De remarcat este faptul că această ierarhizare a motivelor nu este observabilă
numai în studiul structurilor motivaţionale, ci, în esenţă sunt convergente cu modelele
altor structuri care ţin seama de structurarea întregii personalităţi pe niveluri diferite de
complexitate.
Obiectivul principal al teoriei lui Maslow a fost stabilirea unui sistem de valori.
Referitor la “piramida trebuinţelor”, Maslow menţionează că, deşi există excepţii de la
această ierarhie, în general construirea nevoilor se realizează după acest model.
Totalitatea trebuinţelor şi nevoilor oamenilor au fost împărţite în două mari
categorii :
1. Trebuinţe de deficit sau bazale corespunzătoare celor de tip homeostazic;
2. Trebuinţe de creştere cunoscute sub mai multe denumiri 8.
8 Maslow foloseşte următorii termeni ca sinonimi pentru aceste tipuri de trebuinţe : metamotivaţie, autoactualizare şi chiar nemotivaţie. Autoactualizarea este ceea ce un om poate să fie şi ceea ce trebuie să fie (1970, pag.45). Termenul de autoactualizare are însă o istorie mult mai lungă fiind utilizat pentru prima dată de K. Goldstein (1930) iar încercările de a explica tendinţa persoanei de a-şi dezvolta potenţialul apar şi la alţi autori Cabot (1933) “nevoi centrale şi de creştere”; Rogers (1942) “impulsul de creştere”; A. Sutich (1948) “atitudinea centrală spre creştere”; Frankl (1969) “autotranscedere”.
68
Faţă de trebuinţele bazale, trebuinţele de creştere sunt dispuse ierarhic superior.
În general ele sunt la fel de puternice şi pot fi uşor substituite unele de altele.
Scara motivaţională a lui Maslow, în forma ei iniţială, cuprindea următoarele
niveluri ale nevoilor: 1- nevoi fiziologice;
2- nevoi de siguranţă;
3- nevoi de dragoste şi apartenenţă;
4- nevoi de afirmare şi recunoaştere socială;
5- nevoi de actualizare;
Ulterior această scară a fost completată spre etajele ei superioare cu alte nevoi
cognitive şi estetice care culminează cu o sinergie între dimensiunile conative, cognitive,
afectiv motorii.
Când nevoile unui anumit stadiu sunt satisfăcute, atunci “imediat alte nevoi mai
înalte emerg şi acestea mai curând decât nevoile fiziologice domină organismul. Când la
rândul lor sunt satisfăcute din nou, noi nevoi merg şi aşa mai departe”9.
Deşi autorul s-a referit la autonomia funcţională a nevoilor din această ierarhie
admite că sub presiunea unor situaţii intrarea în funcţiune a unor niveluri superioare nu
este precedată de satisfacerea tuturor nevoilor motivaţionale inferioare, totuşi nu reuşeşte
să sintetizeze consecinţele acestor salturi asupra întregii piramide a motivelor.
Ierarhia trebuinţelor propusă de Maslow are un caracter static, iar trecerea de la
un model la altul este unideterminantă. În acest sens apariţia unor nevoi superioare lasă
neschimbate nevoile inferioare, atât sub raportul lor de satisfacere, cât şi a relaţiilor dintre
ele.
Oricât ar părea de paradoxal trebuie admis faptul că teoria lui Maslow, deşi utilă
în cercetările asupra motivaţiei prin simplul fapt că trecerea de la un nivel inferior spre un
nivel superior nu conduce la o restructurare a relaţiilor dintre toate nivelurile piramidei,
deci la o evoluţie a structurii motivaţionale.
Trecerea de la un nivel la altul de realizare depinde total de satisfacerea motivelor
anterioare (inferioare) şi deloc de presiunea exercitată din vârful piramidei. Sistemul
trebuinţelor umane nu evoluează doar prin condiţionări determinante de satisfacerea
9Richard Rychman “Teories of Personality” apud Maslow,” Motivation and Personality” 1970, pag.47.
69
nevoilor imediat inferioare ci prin cele determinante de trebuinţele aflate în vârful
piramidei.
Dificultăţile de clasificare a nevoilor şi construirea unei ierarhii plasează teoria
“piramidei trebuinţelor” într-o sferă utilă şi apreciată de cei mai mulţi dintre cercetători,
teoria fiind punctul de plecare a multora din investigaţiile psihologice.
Pentru studiul motivaţiei de autorealizare modelul ierarhizârii trebuinţelor este cel
mai potrivit. De aceea este necesară delimitarea clară a principalelor tipuri de
nevoi, insistând mai mult asupra trebuinţelor secundare, specific umane.
Nevoile bazale sunt căi care impulsionează, conduc spre restabilirea unui
dezechilibru. Piramida trebuinţelor situează aceste nevoi la un nivel inferior. Cerinţele
necesare pentru satisfacerea acestor nevoi includ : “libertatea de a vorbi, de a satisface
propriile dorinţe atâta timp cât nu afectează celelalte persoane, libertatea de exprimare,
libertatea de a cerceta şi a deţine informaţii, libertatea unui comportament conform cu
normele grupului”10.
Satisfacerea trebuinţelor fiziologice generează satisfacerea trebuinţelor ierarhic
superioare acestora, a celor de securitate. În viziunea lui Maslow trebuinţele de securitate
se manifestă la copil unde sunt uşor detectabile, dar şi la adulţi, fiind totuşi subtile şi greu
de detectat. Nevoile de apartenenţă apar numai după ce nevoile fiziologice şi cele de
securitate au fost satisfăcute.
Trebuinţa bazală sau de deficit manifestată prin nevoia de dragoste este explicată
prin nevoia de a primi şi de a oferi dragoste.
Trebuinţele de stimă sunt ultimele care se cer satisfăcute ca trebuinţe bazale.
Acestea au fost împărţite, la rândul lor în: stima bazată pe respectul propriei persoane şi
stima bazată pe evaluarea făcută de ceilalţi, în care au fost incluse: faima, importanţa,
statusul sigur şi aprecierea în societate.
Trebuinţele de creştere metanevoile (growth motivation) includ nevoile de
autorealizare, cele cognitive şi cele estetice. Acestea ţin de descoperirea propriilor abilităţi,
10 Op. cit., pag.450-451.
70
care de cele mai multe ori generează satisfacţie, dar aduce şi teama unor responsabilităţi
noi, teama de necunoscut. Această teama este argumentată pentru sexul feminin de
opoziţia dintre abilităţile lor intelectuale pentru că realizările sunt considerate nefeminine
şi se justifică prin respingerea de către societate.
Motivele care generează teama de succes sunt diferite pentru sexul feminin şi
masculin cauza fiind considerată comportamentul fiecăruia. Conceptul de “teamă de
succes” a fost criticat în literatura de specialitate. Acum este folosit pentru a explica
realizările şi performanţele feminine deficitare, concept care generează ideea că femeile ar
acţiona împotriva intereselor lor majore. În realitate oamenii nu renunţă la anumite ţeluri şi
idealuri în schimbul altora, iar varietatea ţelurilor le valorifica pe cele mai înalte. Aceste
diferenţe existente în stabilirea valorilor generează dificultăţi în stabilirea nevoilor de
autorealizare, conform concepţiei lui Maslow. Teama că femeile vor părea mai puţin
feminine pentru că există idealuri masculine la care acestea aspiră, începe să fie redusă
gradual pe măsură ce rolurile devin mai puţin restrictive. În viziunea lui Maslow practicile
sociale contribuie de asemenea la scăderea atitudinilor tinerilor care au efect şi asupra
comportamentului de autorealizare.
Maslow crede că aceste atitudini sunt cauzate de faptul că mulţi adolescenţi au
părinţi care se confruntă ei înşişi cu probleme şi sunt însuşi confuzi în ceea ce îi priveşte.
Maslow consideră că autorealizarea este posibilă numai pentru cei care au învăţat să-şi
redirecţioneze credinţele, pentru cei care au scăpat de sentimentul de neîncredere şi văd
atât slăbiciunile cât şi convingerile adulţilor.
Procesul de autorealizare depinde de condiţia de socializare a individului care se
sprijină pe relaţii de egalitate şi adevăr, asociate cu dreptul de a lua singur hotărâri. În
schema lui Maslow trebuinţele cognitive implică comportamente de aprobare,
dezaprobare, judecată a propriei valori. Nevoile cognitive, de cunoaştere propriu-zisă, au
propria lor validitate şi sunt temporare. În această ierarhie se exprimă fenomene ale
experienţei în simplitatea lor ca: bunătate, frumuseţe, neînsoţite însă de prezenţa
conştiinţei spaţiului şi timpului, şi totuşi, însoţite de emoţii puternice ca teama şi
admiraţia.
Pentru a stabili caracteristicile nevoii de autorealizare Maslow a selectat câteva
figuri publice şi istorice, la care a depistat lipsa tendinţelor nevrotice, psihopatice sau
psihotice, doar prezenţa tendinţelor de autorealizare. După analize aprofundate Maslow a
concluzionat că: persoanele realizate au o percepţie asupra realităţii mult mai reală decât
71
cele nerealizate. Ele percep adevărul în multe situaţii diferite fiind ghidaţi mai puţin de
prejudecăţi şi stereotipii. De asemenea Maslow a descoperit că persoanele care au ajuns la
autorealizare mai greu tind să dezvolte comportamente de regres şi ruşine.
Nevoia de autorealizare corespunde, după Maslow unei structuri democratice a
caracterului. Nevoia de autorealizare apare la persoanele care îşi cunosc propriile limite,
deşi au propriile lor slăbiciuni.
Ca sprijin al teoriei lui Maslow Bordages (1989) a demonstrat că trebuinţa de
autorealizare a individului devine independentă de expectaţii cercetând abilităţile şi
judecăţile în rezolvarea problemelor.
Pentru identificarea nevoii de autorealizare Maslow a utilizat o gama variată de
tehnici de cercetare. Pentru validarea empirică a conceptului de “nevoie de autorealizare”
s-a impus o corectare a definirii iniţiale. Pe baza nevoilor date cele vechi au fost restudiate.
Teoria lui Maslow poate fi înţeleasă în sensul că încorporează modelele freudiene
de patologie adresându-se originii trebuinţelor de creştere, dar din punct de vedere
ştiinţific teoria este mai degrabă explicită şi limitată ca diversitate. Dincolo de limitările
acestei teorii, aceasta a generat interesul pentru tot mai mulţi cercetători în discipline
foarte variate. Teoria îşi găseşte aplicaţii în arii diverse, un domeniu foarte important fiind
cel educaţional, modelul ajutând la crearea unor programe de luare a deciziilor, de
dezvoltare a carierei.
TEORIA CONCENTRATĂ PE CONCEPTELE “BALANŢĂ
MOTIVAŢIONALĂ” ŞI “COEVOLUŢIE”
Pentru că, în comportamentul cotidian oamenii îşi satisfac anumite nevoi şi în
acelaşi timp satisfac şi anumite nevoi ale mediului, există mai multe posibilităţi ale unei
persoane de a-şi satisface propriile trebuinţe, posibilităţi condiţionate de capacitatea
persoanei de a satisface trebuinţele celorlalţi.
Spre deosebire de alte teorii ale motivaţiei care postulează existenţa unei ierarhii a
motivaţiei, dar care încearcă să explice evoluţia motivaţională doar prin procesele ce se
72
petrec la nivelul persoanei, aceasta teorie consideră evoluţia structurilor motivaţionale ca
parte integranta a procesului de interacţiune cu alte persoane, grupuri, aflate la niveluri
diferite de satisfacere a motivelor.
Dezvoltarea motivaţională a unei persoane este condiţionata de nivelul dezvoltării
motivaţionale a celorlalte persoane. Urmând aceasta perspectivă se realizează o trecere de
la dezvoltarea motivaţională la codezvoltarea motivaţională, de la evoluţia motivaţională
la coevoluţia motivaţională. Rezultă că nu este suficient să se recunoască faptul că
satisfacerea nevoilor se realizează în cadrul interacţiunii mediului social ci trebuie analizat
şi modul în care evoluţiile motivaţionale sunt în acelaşi timp condiţii şi efecte ale unui
proces de coevoluţie interumană.
Studiul motivaţiei al lui C. Mamali nu încearcă să se apropie de conţinutul
motivaţional al interacţiunilor pozitive cum este altruismul ci să elaboreze un model unitar
asupra dinamicii raporturilor între doi sau mai mulţi actori şi a valorii evolutive a acestor
relaţii.
Problematica teoretică a acestei teorii este elaborarea unui model care să permită
descrierea, sistematizarea şi explicarea raporturilor interindividuale, tocmai pentru a
facilita geneza acţiunilor forţelor coevolutive în cadrul unei interacţiuni.
Abordarea “balanţei motivaţionale şi coevoluţiei” impune precizarea unor
sistematizări a principalelor puncte critice ale modului de ierarhizare a nevoilor şi
explicaţia evoluţiei motivaţionale. Acestea privesc: 1) caracterul atemporal şi aspaţial al
ierarhizării motivaţionale; 2) ruperea piramidei motivaţionale din contextul sociocultural;
3) scara realizată de Maslow are caracter static iar trecerea de la un nivel la altul este
unideterminantă; 4) evoluţia motivaţională, datorită modului de concepere a scării, devine
identică pentru personalităţi diferite; 5) izolarea nivelurilor motivaţionale face posibilă
explicarea situaţiilor de viaţă ce presupun interacţiunea; 6) autoactualizarea reduce
întreaga evoluţie a personalităţii şi refuză posibilitatea dezvoltării acesteia; 7) analiza
evoluţiei motivaţionale face abstracţie de relaţiile sociale; 8) modelul lui Mamali încearcă
o valorificare a elementelor care s-au dovedit a fi viabile din gândirea orientală veche; 9)
modelul ierarhizării conduce la falsa impresie a creşterii liniare a aspiraţiilor umane şi prin
aceasta la posibilitatea prognozei riguroase a acestora.
Realizarea unei noi perspective asupra modului în care se ierarhizează şi asupra
dinamicii diferitelor niveluri motivaţionale include revederea premiselor fundamentale ale
modului de ierarhizare a nevoilor. În acest sens Mamali a redefinit conceptele utilizate de
73
Maslow, şi, unde a fost nevoie, a realizat o nouă conceptualizare. În încercarea de a depăşi
modelul ierarhizării statice a trebuinţelor Mamali nu izolează sistemul trebuinţelor de
condiţiile concrete. Din această perspectivă sistemul trebuinţelor îşi poate dezvălui
semnificaţiile numai prin raportare continuă la : 1) condiţiile concret istorice; 2) sistemul
activităţilor; 3) relaţiile sociale; 4) procesul extinderii şi dezvoltării interacţiunii cu mediul
natural.
Structura ierarhică a trebuinţelor este dinamică şi evoluează în funcţie de: ordinea
apariţiei filogenetice a nevoilor, rolul pe care nevoile nou apărute îl au, rolul nevoilor în
evoluţia globală a sistemului.
În cadrul interarcţiunii trebuinţelor Mamali distinge următoarele caracteristici care
fac posibilă studierea modului în care evoluţia trebuinţelor poate fi simulată: izomorfismul
sistemelor de trebuinţe, interacţiunea sistemelor, autonomia relativă a structurii şi evoluţiei
diferitelor sisteme, sinergismul.
Coevoluţia apare ca o rezultantă complexă generată de acel proces în care evoluţia
sistemului motivaţional al fiecărei părţi aflată în interacţiune este facilitată şi facilitează la
rândul ei evoluţia sistemelor motivaţionale ale celorlalte părţi. Devenirea personalităţii
este, în acest sens rezultatul coevoluţiei.
Rezultatele cercetărilor lui Mamali au condus la concluzia că nu există o identitate
deplină între nivelul ierarhic al motivelor care determină un comportament şi nivelul
motivelor care sunt cel mai mult satisfăcute în comportamentul actual, identificând însă o
creştere clară a ponderii subiecţilor care prezintă o identitate clară între nivelul motivelor
prioritar determinante şi nivelul motivelor satisfăcute odată cu trecerea de la niveluri
motivaţionale inferioare spre cele superioare. Şansele realizării unei identităţi cresc o dată
cu evoluţia motivaţională a personalităţii. În acelaşi timp ele indica şi coexistenţa unor
motive de rang diferit.
Studiul evoluţiei diferitelor ierarhii motivaţionale aflate în interacţiune necesită
determinarea raporturilor dintre acestea. Fiecare participant în cadrul interacţiunii are un
dublu status motivaţional:
1. producător de factor de satisfacţie pentru nevoile celor cu care se afla în interacţiune;
2. beneficiar al factorilor de satisfacţie.
Dublul status al interacţiunilor este punctul de plecare în evaluarea raporturilor
motivaţionale.
74
Balanţa motivaţională a fost definită ca fiind raportul dinamic existent între
nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac
şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlaţi11.
Balanţa motivaţională este sursa generatoare de noi motive şi interacţiuni specifice
şi se defineşte prin câmpul de forţe motivaţionale care apar între două sau mai multe părţi,
şi are ca punct de plecare nivelul în care scara motivaţională proprie la care a ajuns fiecare
din părţile implicate în interacţiune, dar şi modul în care s-a ajuns la acest nivel.
Prin intermediul balanţei motivaţionale evoluţia motivaţională a unei persoane este
conectată cu evoluţia motivaţională a celorlalte persoane. În principal aceasta este
determinată de raportul existent între modul specific în care sunt ierarhizate motivele de
fiecare parte şi de nivelul motivaţional prioritar al părţilor în momentul interacţiunii.
Din studiul unor cazuri a reieşit că procesul de conştientizare al balanţei
motivaţionale este cu atât mai accentuat cu cât părţile aflate în interacţiune se află la un
nivel motivaţional mai ridicat. Configuraţiile dublului status se asociază cu o anumită stare
a balanţei motivaţionale. Sub aspect temporal stările balanţei nu sunt altceva decât stadii
ale codezvoltării, sub raport motivaţional, a părţilor aflate în interacţiune.
În esenţă balanţa motivaţională este determinată de raportul existent între calitatea
şi intensitatea motivelor pe care fiecare şi le satisface în cadrul interacţiunii motivelor pe
care este capabilă să le satisfacă, fiind un mecanism generator de noi forţe motivaţionale
care pot favoriza deplasarea interacţiunilor spre polul “coevoluţiei” sau spre polul
“regresiunii motivaţionale reciproce”. Sub raportul evoluţiei motivaţionale se poate
considera că deplasarea interacţiunilor spre polul coevolutiv al balanţei semnifică
îmbogăţirea reală a condiţiei interumane a oricărei activităţi.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Când un subiect îndeplineşte o sarcină, oricare ar fi ea, poate avea un sentiment de
reuşită sau de nereuşită, conduitele sale fiind afectate ulterior de acest lucru. Sentimentul
respectiv pare să rezulte din compararea informaţiei actuale, rezultatul obţinut, cu
informaţia anterioară, aici “aspiraţie”.
11 Mamali C. “Balanţa motivaţională şi coevoluţie”, 1970, pag.76.
75
Conceptul de “aspiraţie” are rădăcini adânci în cultură şi reflectă efortul diferitelor
sisteme filozofice de a explica “esenţa umană” şi de a propune un tip “ideal” de
personalitate.
Problematica aspiraţiilor debutează cu cercetările echipei conduse de Kurt Lewin12.
Definirea conceptului s-a realizat, de la început prin raportarea la scopuri şi sarcini. Astfel,
nivelul rezultatelor pe care subiectul îl vizează şi crede că îl va atinge, spre care tinde şi
care este dorit constituie nivelul său de aspiraţie13.
Prima definiţie este dată de F.Hoppe (1930), arătând că nivelul de aspiraţie priveşte
scopurile, aşteptările, revendicările unei persoane privind comportarea sa pentru o sarcină
viitoare dată. Termenul a fost introdus în acelaşi an de către T.Dembo şi semnifică
nivelurile pe care subiecţii sperau să le atingă în executarea unei activităţi specifice şi
standardizate. Studiul lui F.Hoppe a evidenţiat diferenţe individuale şi strategii în fixarea
nivelului de aspiraţie. J.D.Frank (1935) propune o definiţie operaţională: ”nivelul de
aspiraţie este nivelul performanţelor viitoare, într-o activitate familiară, pe care individul
în mod explicit consideră că o va realiza, cunoscând nivelul performanţelor anterioare în
aceeaşi activitate”14.
Încercările ulterioare de definire a conceptului se referă la relaţia între scop şi
tendinţa atingerii scopului. P.Fraisse consideră că nivelul de aspiraţie este “rezultatul
scontat de o persoană înainte de execuţia unei activităţi”, iar R.Lafon “comportamentul de
tensiune către un scop situat de subiect la un nivel mai mult sau mai puţin înalt. Pentru
C.Morgan “nivelul la care o persoană stabileşte anumite scopuri” şi P.P.Neveanu îl
defineşte ca “nivelul pe care subiectul doreşte şi voieşte să-l atingă, dimensiunea
scopurilor şi revendicărilor sale, considerate într-o accepţiune foarte generală”, iar I.Radu
“nivelul de aspiraţie se defineşte prin scopul pe care subiectul apreciază că îl poate
atinge”. Aceste definiţii nu diferă prea mult de cele propuse de F.Hoppe şi J.D.Frank.
Complexitatea fenomenului aspiraţional este relevată de următoarea definiţie:
“Aspiraţie, năzuinţă, structură motivaţional finalistă, tendinţă conştientizată cu o cotă
valorică crescută de performanţă şi autorealizare, angajare afectiv-voluntară focalizată
12 K.Lewin consideră că scopurile unei persoane se structurează astfel: 1)scopul ideal, care reflectă ce ar dori să obţină un individ; este vorba despre scopurile de perspectivă; 2)scopul activităţii-nivelul aspiraţional-ceea ce îşi propune persoana efectiv să realizeze; 3)încrederea în sine ceea ce aşteaptă sau aperă un individ să obţină într-o activitate (nivelul de expectaţie).13 Anspruchsniveanu- nivel de pretenţie, exigenţă, tradus prin nivel de aspiraţie-lovel of aspiration-niveau d’aspiration.14 Predescu Mihai “Personalitate si vocatie”,pag. 53- apud Frank, J.D.,”Individual differences in certain aspects of level aspiration”-American Journal of Psychology,nr 1/1935
76
valoric, prezentând aspect de proiectare ideală” (Neveanu, P.P, pag 67-68). Rezultă că
aspiraţiile au rol hotărâtor în formarea personalităţii.
Din perspectiva acţiunilor umane, scopurile omului vizează anumite rezultate, care
îi confirmă sau nu capacităţile. Cercetările au pus în evidenţă diferenţe specifice în ceea ce
priveşte câmpul de afirmare al aspiraţiilor, deoarece aspiraţia este implicată peste tot unde
este vorba de viitorul profesional al omului de “mişcarea” sa în sistemul sarcinilor,
funcţiilor şi posibilităţilor sociale.
În sens larg termenul de aspiraţie se foloseşte pentru a descrie ţelurile sau
speranţele individului. Experienţa din trecut poate determina preocuparea lui ca
probabilitate a succesului. În ultimii ani atenţia s-a concentrat şi asupra testelor de nivel de
aspiraţii ca indici de ajustare a personalităţii. S-a constat că indivizii anxioşi şi deprimaţi
au nivel de aspiraţie neobişnuit de ridicat.
Aspiraţia este un ansamblu de forţe sau tendinţe ce izvorăsc din motivaţia de
creştere (A.Maslow) şi exercită presiuni asupra deciziilor permiţând o schimbare de stare,
generatoare de progres, autorizând subiectul să se situeze pe o poziţie superioară într-o
scară verticală de valori (P.Bize). În legătură cu această ierarhie de valori se defineşte
nivelul de aspiraţie.
Nivelul de aspiraţie, fiind influenţat de factori motivaţionali cum ar fi trebuinţa de
performanţă15, trebuinţa realizării este indicatorul şi totodată efectul trebuinţei sau
motivaţiei de performanţă. De fapt, aspiraţiile se includ în structura generală a
comportamentului motivat ca o componentă primordială legată de trebuinţa de
performanţă.
După unii autori, motivaţia de reuşită, de performanţă, ar putea fi socotită un
“generalizat şi pozitiv nivel de aspiraţie”, iar după alţii nivelul de aspiraţie este considerat
o expresie directă a motivaţiei.
În genere noţiunea de nevoi nu poate fi utilizată independent de noţiunea de
aspiraţie, care la rândul ei este legată de altele: dorinţe, interese, valori, proiecte, scopuri,
finalităţi.
Definite ca “ansamblul interfuncţional de tendinţe interogene socializate, care
impulsionează subiectul spre realizarea modelului ales”16. Aspiraţiile profesionale se
15 Definită ca tendinţa de a efectua ceva, de a face tot ceea ce stă în putinţă pentru a obţine o performanţă tot mau bună.16 Chircev,A –“Educatia moral politica a tineretului scolar “1974, cercetare sub egida M.E.I.,E.D.P.,pag. 177
77
reflectă şi se întemeiază pe studiul atent al diferitelor aspecte care conduc la integrarea
socială eficientă prin profesiune. Probleme ca: statutul social al profesiunii, nivelul de
pregătire profesională, condiţiile concrete de lucru, regimul de muncă sunt factori
importanţi deoarece “aspiraţiile profesionale sunt legate de diverse variabile economice,
culturale şi sociale”17.
Interesul, competenţa, randamentul, sunt factori ce exprimă gradul implicării
persoanei în activitate şi impun sentimente de satisfacţie-insatisfacţie.
Recunoaşterea tot mai largă a rolului pe care îl joacă scopurile, reflectate prin
aspiraţii, a determinat, în ultimii ani, intensificarea şi diversificarea preocupărilor asupra
condiţiilor constituirii aspiraţiei. Pentru a ilustra varietatea modului de abordare a
problemei sunt suficiente câteva concluzii ale cercetătorilor în acest domeniu.
Ocupându-se de atitudinea faţă de risc, J.W.Atkinson distinge în structura acesteia
doi factori motivaţionali: dorinţa de succes şi tendinţa de a evita eşecul, intensitatea
acestora prezentând ample diferenţe individuale. Astfel, acceptarea sau neacceptarea
riscului ar depinde de intensitatea trebuinţelor.
K.Lewin afirmă că nivelul aspiraţiilor este dependent în mod direct de succesele şi
eşecurile înregistrate în trecut, precum şi de rezultatele obţinute de cei care depun o
activitate asemănătoare. Succesele din trecut pot ridica nivelul aspiraţiilor în timp ce
eşecurile atrag coborârea acestora. Oamenii apreciază succesul şi eşecul, nu prin termenii
rezultatelor în sine, ci prin raportarea la nivelul momentan al aspiraţiilor lor.
Fie că este examinat în planul activităţii, fie în planul conduitei interpersonale,
drumul spre constituirea nivelului de aspiraţie traversează în mod obligatoriu “lumea”
internă a persoanei, în funcţie de trăsăturile de personalitate. Un exemplu ar fi cel al unui
fenomen foarte cunoscut, şi anume atitudinea studentului faţă de învăţătură, faţă de
facultate; se constată că reacţia acestuia este determinată nu numai de justeţea sau
injusteţea obiectivă a acţiunii profesorilor, dar şi de o particularitate psihică internă cum
este autoaprecierea şi atitudinea faţă de sine.
Prin repetiţie, elementele aspiraţiei se acumulează creând fondul
experienţei anterioare a subiectului în raport cu atingerea anumitor obiective. Experienţa
anterioară joacă un rol deosebit în dinamica conştiinţei de sine. Cu cât este mai
17Opera citată, pag.174
78
sedimentată ca şi performanţa individuală cu atât devine mai inflexibil gradientul valorii
succesului şi insuccesului.
Aspiraţia subiectului spre sarcini mai dificile este dată de dorinţa de a depăşi
regiunea accesibilă persoanei. Este vorba despre apariţia idealurilor, care au în structura
lor elemente reale îmbinate în mod diferit, este ceea ce se ridică deasupra individului, deci
este ceva impersonal care planează deasupra individului, ceea ce încă nu există dar poate fi
cel puţin parţial realizat întrucât reprezintă motivul central şi suprem pentru un subiect.
Idealul îşi are originea în sistemul de valori al persoanei sau grupului din care aceasta face
parte, în cunoaşterea marilor personalităţi. Ca idee perfectă a ceea ce trebuie să fie idealul
este o ipostază asupra viitorului, un “adevăr la distanţă” cu o structură complexă.
GENERALITĂŢI PRIVIND FENOMENUL TERORIST
1.1. Delimitări conceptuale
Pentru a înţelege fenomenul pe care îl reprezintă terorismul, după părerea noastră,
trebuie evaluate mai întâi diferite puncte de vedere asupra terorismului propriu-zis şi ce
reprezintă acesta în mod exact. Încercarea de a se ajunge la consens asupra unei definiţii a
terorismului a generat multe dezbateri în ştiinţele sociale. Nici o definiţie nu poate să
satisfacă vasta interpretare asupra specificităţii terorismului.
Cele mai cunoscute tipuri de definiţii folosite pentru descrierea terorismului sunt:
simplu : violenţa sau ameninţarea cu scopul de a produce teama, panică sau
schimbare;
legal: violenţa criminală ce încalcă normele legale şi care este pedepsită de
către stat;
analitic: factori politici şi sociali specifici care stau la baza actelor teroriste
individuale;
sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mai mici şi de blocul
comunist pentru a ataca interesele occidentale;
statal: puterea guvernului folosită în scopul de a teroriza propria populaţie
pentru a o supune.
79
De asemenea, prin distingerea teroriştilor de criminali şi a terorismului de alte
forme de manifestarea violenţei, se poate aprecia că terorismul este:
legat de politică prin scopuri şi motive;
violent sau, la fel de important, manifestându-se prin ameninţare cu
violenţa;
proiectat să aibă puternice efecte psihologice, în timp şi spaţiu, dincolo de
victima imediată;
condus de o organizaţie cu un lanţ decizional şi de comandă identificabil
sau cu o structură celulară conspirativă, ai cărei membri nu poartă
uniformă sau insigne şi ale cărei acte sunt săvârşite de către un grup
subnaţional sau o entitate nonstatală.
Analiştii americani au definit fenomenul terorist prin „folosirea calculată a
violenţei sau ameninţării cu violenţa pentru a inocula teama, cu intenţia constrângerii sau
intimidării guvernelor sau societăţilor, în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase
sau ideologice”18
Definiţia permite să se facă o distincţie clară între terorism şi alte forme de
manifestare a violenţei. Actul terorist a fost definit independent de motivaţiile care stau la
baza acestuia. Persoanele care se angajează în acte de terorism o fac în numele multor
cauze. Este greşită tendinţa de ase eticheta orice acţiune violentă, care nu este aprobată de
societate , ca fiind un act terorist deoarece terorismul este o formă specifică de violenţă.
Acţiunile teroriste sunt calculate pentru că, în general, teroriştii sunt conştienţi de
ceea ce fac. Selectarea ţintelor este o activitate planificată şi raţională, prin care se
urmăreşte obţinerea unui efect bine determinat. Violenţa prin care se manifestă teroriştii
nu este niciodată spontană sau întâmplătoare. Teroriştii intenţionează să producă teamă;
aceasta este îndreptată asupra altor persoane şi nu asupra victimelor. Cu alte cuvinte,
terorismul este un act psihologic cu impact asupra maselor.
Teroriştii pot fi motivaţi de realizarea unor obiective politice, religioase sau
ideologice. Într-un anumit sens, obiectivele teroriştilor sunt întotdeauna politice, deoarece
chiar şi extremiştii, conduşi de convingeri religioase sau ideologice, caută să obţină
puterea politică pentru a modela societatea conform credinţei lor.
18 Paterns of Global Terrorism, 1997, Department of State, USA, august 19
80
Obiectivele terorismului îl disting de celelalte tipuri de violenţă, cum este
violenţa criminală, care are ca scop câştigul personal. Totuşi, definiţia permite includerea
în categoria acţiunilor teroriste şi a violenţei practicate de organizaţiile criminale, atunci
când acestea urmăresc să influenţeze politica guvernului.
Sunt cunoscute cazurile unor carteluri ale drogurilor şi organizaţii internaţionale
de tip mafiot, care se implică în politică atunci când activităţile lor influenţează
funcţionarea guvernelor şi în rândul maselor pentru a determina guvernul sau societatea
să-şi schimbe linia politică.
Terorismul este o practică întâlnită frecvent în revolte dar, în general, rebelii nu
sunt neapărat terorişti, dacă respectă regulile războiului şi nu se angajează în acele forme
de violenţă, care pot fi identificate cu actele teroriste.
Pe tot parcursul istoriei, extremiştii au practicat terorismul pentru a genera şi a
impune o schimbare a comportamentului social. Frecvent, terorismul s-a intersectat cu alte
forme de manifestare a violenţei, cum sunt războiul şi revolta.
Terorismul modern oferă practicanţilor lui multe avantaje. Fără a recunoaşte
inocenţii, teroriştii au un număr infinit de ţinte. Ei sunt cei care stabilesc ţinta şi determină
când şi unde atacă. Marea posibilitate de alegere conferă teroriştilor o mare posibilitate de
succes, cu minimul de risc. În cazul unui eşec, dacă atacul nu reuşeşte să producă
rezultatele intenţionate, teroriştii pot nega responsabilitatea.
Paradoxal , într-o societate liberă şi democratică, teroriştii pot să acţioneze uşor,
aşa cum s-a demonstrat în cazul detonării bombelor la World Trade Center din New York
şi Oklahoma City Federal Building.
1.2.Scurt istoric privind evoluţia terorismului
1.2.1. Apariţia terorismului
Ca modalitate de impunere a voinţei, de manifestare a puterii asupra celor ce
trebuiau supuşi şi stăpâniţi, a apărut, încă din zorii civilizaţiei omeneşti , conştiinţa
„terorii”, violenţă utilizată pentru realizarea scopurilor, în special politice, care, odată
atinse, conferă putere.
Natura relaţiei dintre „teroare” şi „terorism” în antichitate sau feudalism este
controversată în mediul istoricilor, dar nu se poate nega faptul că teroarea este cheia care
declanşează terorismul.
Scopul actului de terorism a fost întotdeauna de descurajare generală şi,
bazându-se pe teroare, de a reuşi să impună voinţa unei minorităţi prin victime individuale,
81
a căror sacrificare reprezintă explorarea conştientă a unui fenomen natural cum este
teroarea.
De la prototerorismul antichităţii au fost transmise, prin generaţii de căpetenii
tribale, şefi de clanuri războinice, satrapi, faraoni sau strategi, învăţăminte, care au devenit
fundamente ale acţiunilor de grup ulterioare, intimidare, ameninţări, acte violente
periodice, ce şi-au menţinut eficienţa indiferent de epocă.
Relaţia complot-atentat a dat specificitate terorismului discriminatoriu practic în
epocă. De-a lungul anilor, teroriştii au ales diferite forme de a-şi manifesta opoziţia faţă de
diverse regimuri politice sau conducători de stat , dar nicăieri în lume adepţii terorismului
clasic nu şi-au văzut atinse obiectivele propuse.
Teroarea promovată contra instituţiilor statului a dat naştere unui val de teroare
instituţionalizată din partea statului vizat, materializată prin represiuni sălbatice,
condamnări la moarte sau suspendarea drepturilor cetăţeneşti. Anarhiştii epocii moderne
au crezut că folosirea violenţei împotriva conducătorilor politici ai vremii constituie o
soluţie la problemele sociale reale cu care se confruntau. Tactica terorizării
reprezentanţilor claselor dominante s-a dovedit falimentară, capabilă doar să potenţeze şi
să motiveze represiunea şi terorismul de stat , atribute ale tuturor guvernărilor absolutiste
ale vremii.
Moduri de manifestare a terorismului contemporan
Dificultăţile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendinţa de
cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel , George Levasseur
folosind drept criteriu autorii şi scopurile urmărite, distingea următoarele categorii de
manifestare a terorismului:
a) terorismul ordinar sau banditismul , fenomene ce acoperă actele de
violenţă ce urmăresc obţinerea unor foloase materiale sau a unor
avantaje, acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective
politice;
b) terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor
„organizate şi sistematice” cu finalitate evidentă;
c) terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat
la acte de natură teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane
considerate subversive. În această categorie se mai înscriu exercitarea
82
sistematică a actelor de coerciţie bazate pe utilizarea la scară largă a
forţei şi printr-un larg evantai de mijloace violente: menţinerea unor
grupuri sociale, etnice sau religioase, în condiţii de inferioritate prin
oprimare şi represiune; politica de segregare rasială şi de apartheid.
George Levasseur consideră totodată că se poate vorbi şi de terorismul
internaţional, care ar exista la nivele diferite şi anume:
a) individual – în cazul actelor de terorism internaţional (individual sau
în grup ) la care se adaugă un element de extraneitate referitor la
autori, victimă sau loc de executare a actului de producere a efectelor
sale;
b) statal – atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui
stat.
Terorismul internaţional poate fi de două feluri: terorism de drept comun sau
banditism internaţional (atunci când vizează foloase materiale) şi terorism politic. Această
clasificare apărută în urmă cu câteva decenii este din ce în ce mai acceptabilă astăzi,
deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit complexă, necesitând un efort de
cuantificare mult mai amănunţit.
Mai apropiată de realitatea anilor ’90-’99 este tipologia acceptată de
Departamentul de Stat S.U.A. după care terorismul se poate materializa sub următoarele
forme:
a) Terorismul organizaţional: întotdeauna mici, strâns unite şi
omogene politic, aceste grupări sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea
poziţiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câştiga influenţă.
Exemplele sunt numeroase , în această categorie înscriindu-se grupul „17 Noiembrie” din
Grecia, Grapo, IRAULTZA şi ETA din Spania, Action Direct din Franţa, RAF în Germania,
ASALA în Armenia, Celulele Comuniste Combatante din Belgia etc.
Unele din aceste grupări teroriste au devenit transnaţionale – adică dispun de
potenţialul necesar pentru a lovi oriunde în lume.
Un exemplu cunoscut de grup terorist transnaţional – ce poate fi inclus ca tip de
manifestare – în grupa organizaţională este gruparea palestiniană a lui Abu Nidal.
b) Terorismul practicat în contextul insurgenţelor. Insurgenţii pot fi
separatişti etnici sau rebeli politici. Rebeliunile se caracterizează prin scara largă de acţiune
(uneori la nivel naţional sau regional), luptând contra guvernului existent. Acţiunile
insurgenţilor sunt de natură paramilitară sau de gherilă, operând în limitele graniţelor
83
naţionale. Forţele insurgente au adeseori o componentă teroristă menită să erodeze
credibilitatea guvernului, legitimitatea şi sprijinul politic prin terorizarea civililor. „Noua
Armată Populară”, aripa militară a Partidului Comunist din Filipine, recurge la terorism –
în afară de acţiunile insurgente – pentru a demonstra că guvernul legal din Filipine nu este
capabil să asigure protecţia populaţiei.
c) Terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a
acţiunilor de către state suverane. Iran ,Afganistan, Libia, Coreea de Nord şi Irak au fost
cele mai cunoscute state-sponsor ale terorismului. Siria a fost şi ea inclusă în această
categorie până la izbucnirea crizei din Golf, când preşedintele Assad a optat pentru o
politică de deschidere spre Vest. Ultimul incident cunoscut privind implicarea Siriei în
terorism a avut loc în 1986 . de la acea dată, Siria a sprijinit grupări teroriste independente,
inclusiv P.K.K. Alte grupări teroriste (Jihad-ul Islamic Palestinian, Hamas) îşi au cartierul
general pe teritoriul Siriei. Pentru aceasta, Siria a fost sancţionată cu embargo-ul asupra
armelor din partea Statelor Unite ale Americii, fiind restricţionat, de asemenea exportul
unor produse de înaltă tehnologie.
După întinderea efectelor sale, terorismul poate fi:
a) terorismul naţional sau intern, ale cărui efecte se restrâng la nivelul
statului. Pentru atingerea scopului urmărit autorul va alege mijloace ca : atentatele contra
vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii, în activitatea sa fiind acceptată şi distrugerea
unor bunuri materiale.
Terorismul naţional sau intern a căpătat azi noi dimensiuni şi forme, el fiind
definit ca folosirea nelegitimă a forţei sau violenţei, comise de un grup, de doi sau mai
mulţi indivizi împotriva persoanelor ori proprietăţii, pentru a intimida sau coercita un
guvern, populaţia civilă sau orice segment al acesteia, pentru a-şi realiza obiectivele
politice şi sociale.
b) terorismul internaţional este folosirea nelegală a forţei sau a violenţei
comisă de un grup sau de indivizi care se află în străinătate şi/sau sunt conduşi de ţări sau
grupări din afară sau a căror activitate transcede hotarele naţionale, împotriva persoanelor
sau a proprietăţii, pentru a intimida sau exercita presiuni asupra unui guvern, populaţiei
civile sau unui segment al acesteia, ca să-şi realizeze obiectivele politice sau sociale.
Între formele de manifestare a acestuia se pot aminti: pirateria aeriană, luarea de
ostateci, răpirea de demnităţi şi solicitarea în schimbul eliberării lor ca statul sau o altă
organizaţie să dea, să facă sau să nu facă ceva.
84
c) terorismul transnaţional se confundă din multe puncte de vedere cu
cel internaţional, diferenţierea între ele făcându-se prin aceea că autorii actelor teroriste
sunt autonomi faţă de orice stat.
După cauzele care îl generează se poate vorbi despre următoarele forme de
terorism:
a) terorismul rasist, care a apărut în S.U.A. în a doua jumătate a secolului XIX şi
avea ca reprezentant organizaţia Ku-Klux-Klan. Apogeul acestui ntip de terorism a fost
însă atins în Republica Sud-Africană, unde politica de apartheid a fost ridicată la rang de
lege;
b) terorismul extremist-naţionalist are, de obicei, aria de acţiune limitată la o
singură ţară. O parte dintre manifestările de violenţă de acest tip este inspirată de concepţii
naţionaliste, aşa cum este cazul organizaţiei separatiste E.T.A.;
c) terorismul neofascist sau neonazist care este o formă de manifestare
a extremei drepte şi care încearcă să reactualizeze cultul violenţei prin îndemnul de a
nesocoti drepturile unor popoare;
d) terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă este cel în cadrul
căruia sub acoperiri sunt executate acte de terorism în numele Creştinismului, Iudaismului
sau Budismului. Terorismul religios nu este o formă curioasă de terorism avându-se în
vedere că asocierea dintre religie şi violenţă nu este un concept nou în istorie, chiar dacă
statisticile spun că din 13 grupări teroriste recunoscute în 1968, nici una dintre ele nu a fost
catalogată drept religioasă.
După modalităţile de executare terorismul poate fi:
terorism direct în cazul căruia atacul vizează în mod direct obiectivul fixat;
terorismul indirect în cadrul căruia metodele folosite sunt dintre cele care
afectează indirect obiectivul atacului – plasarea de explozivi, scrisori capcană, infestarea
mediului etc.
În literatura de specialitate au fost identificate şi alte tipuri (forme) de terorism ,
precum:
Terorismul patopolitic. În 1973 în New York, doi poliţişti au fost împuşcaţi
într-un mod brutal şi aparent fără motiv. Două zile mai târziu, United Press International a
primit o scrisoare de explicaţie care avertiza asupra faptului „că lucrurile vor continua”.
Scrisoarea era semnată de „Armata Neagră de eliberare” ( ANE), un grup violent ce
descindea din „Panterele Negre”, o organizaţie teroristă ce lupta contra „ordinii albe”.
85
Pentru aceşti indivizi, cel mai vizibil stâlp al susţinerii societăţii îl constituia
poliţia. Fără să aibă pretenţia că înţeleg mecanismele sociale, membrii acestei organizaţii –
conduse de un evadat negru de 30 de ani – autointitulat „feldmareşal” – urmăreau
eliminarea fizică a tuturor celor ce „uneltesc” contra poporului.
Terorismul psihic ( psihopatic ) . Termenul de „comportament anormal” pus în
legătură cu teroarea şi violenţa, nu şi-a găsit încă o definiţie satisfăcătoare. Este clar că
persoanele care acţionează bizar, fără motiv sau motivaţie vădit iraţională, o fac din motive
de ordin intern, personal. Societatea a fost martora mai multor exemple de comportare
deviată a unor asasini psihopaţi.
Terorismul şi violenţa criminală. Atracţia către terorismul criminal îşi are
explicaţia în simplitatea sa. Un individ cu pistol poate captura un avion extrem de scump,
poate cere o recompensă importantă după care se retrage sub protecţia ostaticilor. Măsurile
internaţionale în combaterea pirateriei aeriene au limitat posibilităţile de operare a acestui
tip de criminali. Cu toate acestea, terorismul criminal se manifestă în continuare cu
virulenţă în lume. Răpirile de persoane au devenit ocupaţii lucrative în întreaga lume,
teama de răpiri asigurând câştiguri imense „gărzilor de corp”.
Sechestrările de nave, confiscarea de bunuri, răpirea sau asasinarea unor
persoane primesc de multe ori motivaţii politice, dar determinate sunt interesele pecuniare
ale criminalilor care le organizează. Natura teroristă a acestor fenomene este dată de
caracterul premeditat al folosirii violenţei în scop de intimidare.
Terorismul şi violenţa endemică. Există locuri în lume în care singura lege
valabilă este cea a bâtei.
Terorismul autorizat. Timp de ani de zile, î lume a apărut un set de convenţii
privind folosirea forţei de către un stat, în scopuri coercitive.
Aceste convenţii se referă în special la situaţiile de război între două state sau
de război civil. Legile războiului (Convenţia de la Geneva din anul 1937) au fost dezvoltate
deoarece sunt universal avantajoase pentru părţile aflate în conflict. Aceste legi nu au putut
însă şi nu pot să prevină eventualele violuri ale reglementărilor existente, ele sunt însă
flexibile şi deschise la ajustări. Unele regimuri politice folosesc tehnici de menţinere a
ordinii interne care pot fi catalogate ca acte de terorism autorizat (epuraţii, procese publice,
tortură, internări masive etc.).
Terorismul organizaţional. Pentru statul sau instituţia ameninţată toţi cei ce se
fac vinovaţi sunt catalogaţi ca terorişti. Membrii organizaţiilor revoluţionare sau a celor
criminale de tip Mafia, nu acceptă această definire, dar acceptă ideea că toate aceste
86
organizaţii sunt confruntate cu problema menţinerii disciplinei interne, inhibării oricărei
tentative de infiltrare şi a pedepsirii membrilor feloni. Asemenea activităţi sunt clasate ca
terorist-organizaţionale. Asasinatele Mafiei sau a altor organizaţii teroriste sau criminale
poartă în cazul pedepsirii unor membrii feloni, semne distincte şi evidente pentru
atenţionare.
Terorismul pragmatic. Acesta constă în folosirea violenţei în vederea creării
unui sprijin de masă. Acest „sprijin” se poate materializa în extorcarea de fonduri sau
obţinerea de sprijin în organizarea de greve, manifestaţii, boicoturi etc. populaţia este
ameninţată cu răzbunarea în cazul neparticipării (stigmatizare, asasinate etc.).
Terorismul funcţional. Această formă de terorism este folosită în cazul în care o
organizaţie poate dobândi un avantaj strategic prin mijloacele specific teroriste. Ţintele
terorismului de acest gen sunt, în general, militarii, poliţiştii, jandarmii sau şi unele
categorii de civili. Astfel, pentru fedainii palestinieni orice călător ce zboară spre Israel
devine o ţintă potenţială. Mitralierea unei săli de aşteptare dintr-un aeroport nu mai
urmăreşte în acest caz eliminarea victimelor surprinse acolo, ci intimidarea generală a
tuturor potenţialilor vizitatori ai Israelului.
Terorismul simbolic. Se deosebeşte de celelalte forme de terorism prin faptul că
victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul „duşmanului”. Atentatul, în acst caz,
reprezintă mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod.
În concluzie, psihoza terorismului imaginează noi pericole care ar putea
ameninţa pacea şi chiar existenţa omenirii. Proliferarea armelor nucleare, chimice şi
bacteriologice pe aproape toate continentele globului reprezintă un pericol major pentru
omenire ce trebuie luat în seamă.
Terorismul contemporan posedă, la ora actuală, sisteme de înaltă tehnologie,
observându-se o deplasare a centrului de interes al acestuia către inteligenţa artificială.
Lupta care se desfăşoară în acest moment la nivelul planetei contra terorismului
are la bază o strategie de anihilare a statelor care sponsorizează acest flagel internaţional,
ceea ce va conduce potrivit analiştilor la un nou model de război, model care va îmbina
acţiunea militară cu cea economică, acţiunea informatică cu cea spaţială şi geofizică.
Acţiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”.
Pe plan internaţional.
87
Reprezintă una din practicile teroriste cele mai periculoase prin proporţiile atinse
şi gravitatea deosebită ce o generează.
Atentatul este formă de acţiune folosită de terorişti în scopul suprimării fizice,
intimidării sau schimbării unor personalităţi marcante ale vieţii politice, economice,
militare sau diplomatice, dintr-un stat. Asasinatul este considerat de terorişti ca o măsură
„exemplară”.
Din cazuistică reiese că au fost mai des folosite următoarele metode:
a) Atacul armat în forţă – executat cu rapiditate şi prin surprindere
în scopul capturării sau nimicirii personalităţii vizate şi, ulterior, al retragerii sau
dispariţiei din zona respectivă. Uneori această metodă poate căpăta aspectul de
ambuscadă realizată într-un loc favorabil, folosind diferite variante: blocarea circulaţiei
concomitent cu atacul armat; derutarea organelor de protecţie prin crearea unor
diversiuni şi executarea atacului în locul convenabil; deghizarea teroriştilor în scopul
distragerii atenţiei şi slăbirii vigilenţei.
b) Atacul armat izolat – este un alt procedeu folosit de organizaţiile
teroriste şi presupune acţiunea unor elemente mai puţine (unul- doi terorişti) având
acelaşi scop: asasinare, răpire sau sechestrare de persoane.
c) Acţiunea armată specială –este un procedeu ce se adoptă pe baza unor date şi
informaţii sigure (despre persoane, mijlocul de transport, trasee, program)şi care constă
din asasinarea sau răpirea unor personalităţi, luându-se toate măsurile de conspirare şi
dispariţie din zona de acţiune, fără alertarea forţelor de securitate.
De regulă, în aceste operaţiuni se folosesc arme „mute”(cu amortizor, cele albe,
otrăvuri, substanţe tranchilizante) şi, mai rar, mijloacele de transport. Pentru aceasta,
elementele asasine îşi creează căi viabile de pătrundere în zona demnitarului , înlătură
urmele de la locul faptei şi chiar lasă indicii false pentru a duce în eroare forţele. Uneori,
asasinii se folosesc de autoturisme sau se strecoară în rândul pietonilor sau vizitatorilor,
după care dispar din zonă cu ajutorul complicilor.
Concluzionând ,se poate observa că în acţiunile întreprinse teroriştii, au folosit, cu
predilecţie, armament automat şi semiautomat de diferite calibre cu grad sporit de precizie,
precum şi dispozitive clasice sau artizanale plasate în locurile unde urmau să fie prezente
personalităţile vizate.
88
II. FORŢE ŞI MIJLOACE DESTINATE PROTECŢIEI PRESOANEI
Reglementări de drept internaţional cu privire la reprimarea terorismului
Recrudescenţa, extinderea şi intensificarea actelor de terorism care pun în pericol
sau suprimă nu numai vieţile unor persoane inocente, dar ameninţă chiar pacea şi
securitatea internaţională, provoacă îngrijorarea şi protestul lumii întregi. Pericolul
reprezentat de terorismul internaţional pentru relaţiile de cooperare dintre state face ca
această problemă să preocupe în mod deosebit comunitatea mondială şi implicit dreptul
internaţional.
În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convenţiilor internaţionale, actele
teroriste devin crime universale pe baza legislaţiei acceptate de toate părţile.
Primul stat care a introdus măsuri de combatere a terorismului a fost Belgia. În
anul 1856 Belgia a prevăzut în dreptul penal „clauza atentatului” prin care asasinatele
politice au fost considerate extrădabile. În 1927, la Varşovia, a avut loc prima conferinţă
internaţională de unificare a dreptului penal în cadrul căreia fără a fi fost utilizat termenul
„terorism” s-a încercat o definire a fenomenului.
2.2.2. Documente adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite
Conform unei statistici recente, de la înfiinţarea acestei organizaţii şi până în
prezent au fost elaborate sub egida sa peste 1600 de rezoluţii, convenţii şi protocoale
privind combaterea actelor de terorism. Astfel, nu de puţine ori atacurile şi ţintele au vizat
aeronavele, pasagerii acestora sau instalaţiile aeroportuare, iar actele respective au avut ca
afect mari pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale. Problematica securităţii
transporturilor aeriene internaţionale a căpătat o nouă dimensiune în ultima perioadă ca
urmare a amplificării terorismului internaţional.
Sub egida O.N.U. au fost adoptate trei convenţii internaţionale referitoare la:
a) infracţiuni şi alte acte care se pot produce la bordul aeronavelor
( Tokyo, 14 septembrie 1963);
b) reprimarea capturării ilicite de aeronave ( Haga, 16 decembrie
1970);
c) reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei
civile (Montreal, 23 septembrie 1971);
89
Şi cu precizarea că acestea pot intra sub jurisdicţia acestui organ numai cu
consimţământul părţilor în litigiu, pentru fiecare caz în parte .
S-ar putea spune că teroriştii poartă un război psihologic; ei încearcă să
discrediteze guvernele confruntate cu o alegere imposibilă.
Exploatând tot ceea ce înseamnă un stat democratic (libertatea presei, pluralismul
politic, alegerile libere), elemente pe care ei le consideră un lux inutil şi decadent, aceşti
terorişti moderni reuşesc să îşi aleagă ţintele bazându-se pe atracţia complice a mass-
media către violenţă. Statele democratice se simt mult mai vulnerabile, întrucât aceşti noi
duşmani au pus capăt respectului acordat ambasadelor şi ministerelor diplomatice. În urma
asediului Ambasadei Statelor Unite de la Teheran din 1979 „studenţii islamişti” afirmau că
„nu se conformează nici unei reguli impuse în străinătate”.
Contrar principiilor afirmate, Israelul nu a exclus niciodată negocierea.
Statele Unite care vor să creeze o imagine de stat intransigent în privinţa
negocierilor cu teroriştii, nu au ezitat să bombardeze Libia ca represalii pentru actele de
terorism. Cu toate acestea şi-au recuperat ostaticii furnizând arme Iranului.
Singura justificare a acestor „aranjamente” o constituie punerea în pericol vieţii
umane.
Negocierile nu au statut oficial întrucât nu se poate admite „trocul dintre crimă şi
inocenţă”, după expresia lui Francoise Mitterand.
Grupurile şi mişcările islamiste au reuşit în ultimele trei decenii să instituie în
societăţile arabe şi musulmane conceptul unui fel de război cultural global, în cadrul
căruia sunt nevoiţi să se confrunte cu o conspiraţie mondială împotriva Islamului ca
religie, cultură şi mod de viaţă. De aici şi până la considerarea terorismului şi violenţei
politice drept „datorii religioase islamice” nu a mai fost decât un singur pas. Pentru adepţii
conceptului mai sus amintit, confruntarea cu valorile culturii politice occidentale se poate
întemeia pe orice mijloace, mai ales când acestor mijloace li se acordă o legitimitate
religioasă.
Este de reţinut că aceste grupuri teroriste au caracter religios, lucrând pozitiv într-o
societate în care islamul este adânc înrădăcinat, iar această componentă religioasă este
extrem de importantă în cazul finanţării grupurilor teroriste.
90
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, strângerea de fonduri de la persoane fizice
constituie sursa principală de finanţare a multor instituţii, asociaţii şi organizaţii politice.
La aceasta se adaugă contribuţia importantă a statelor arabe la finanţarea activităţilor nu
doar sociale şi culturale, ci şi a activităţilor de terorism şi violenţă politică.
Pentru ca infracţiunea de finanţare a terorismului să existe nu este nevoie ca
fondurile strânse să fi fost folosite, ci este suficient ca ele să fi fost adunate în scopul
finanţării unui act terorist. La fel este pedepsită şi tentativa acestei infracţiuni.
Rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate privind cooperarea internaţională în
combaterea ameninţării provocate de actele teroriste la adresa păcii şi securităţii a fost
adoptată la 28 septembrie 2001 ca urmare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001
de la New York, Washington şi Pennsylvania.
Recunoscând drepturile inalienabile de apărare individuală şi colectivă proclamate
de Carta ONU cheamă toate statele lumii pentru a colabora împreună la prevenirea şi
surprinderea actelor teroriste, inclusiv prin creşterea nivelului de cooperare şi
implementare completă a convenţiilor internaţionale referitoare la terorism.
În art.1 al Rezoluţiei se arată faptul că statele lumii trebuie:
a) să prevină şi să suprime finanţarea actelor teroriste;
b) să condamne, prin orice mijloc, toate preocupările directe sau indirecte, precum
şi colectările premeditate de fonduri, realizate de cetăţenii propriei ţări sau de
alte persoane aflate pe teritoriul statului, cu intenţia de a fi utilizate sau despre
care se cunoaşte că vor fi utilizate pentru comiterea de acte teroriste;
c) c)să îngheţe fără întârziere fondurile, alte bunuri patrimoniale sau resursele
economice ale persoanelor care comit sau intenţionează să comită acte teroriste,
care participă la desfăşurarea acestora sau facilitează comiterea unor asemenea
acte;
d) să interzică oricăror persoane sau unor grupuri de persoane aflate pe teritoriul
statului să obţină sau să ofere fonduri, bunuri patrimoniale şi resurse economice
sau să servicii, direct sau indirect persoanelor care comit sau intenţionează să
comită, care facilitează sau participă la comiterea de acte teroriste, grupuri
conduse sau controlate, direct sau indirect, de asemenea persoane precum şi a
persoanelor sau grupurilor care acţionează în numele sau sub îndrumarea
acestor persoane.
91
FORME, METODE ŞI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN
ACŢIUNI TERORISTE ŞI ACŢIUNI ANTITERORISTE
Formele, metodele, pregătirea şi mijloacele utilizate în acţiuni teroriste
Terorismul a fost, este şi va fi o problemă care va continua să frământe omenirea
încă multă vreme, poate chiar în secolul următor. Problematica nu este nouă, ci are rădăcini
care datează de la apariţia comunităţilor omeneşti, dar terorismul prezintă nişte complicaţii
nemaiîntâlnite.
Acesta, poate, şi datorită mobilurilor diversificare care variază de la caz la caz:
realizarea unui ţel politic;
atragerea atenţiei opiniei publice faţă de un ţel anume;
subminarea autorităţilor statale sau politice;
eliberarea unor compatrioţi aflaţi în închisoare;
obţinerea unor sume de bani;
intimidarea sau influenţarea deciziilor unor personalităţi sau guverne;
răzbunarea.
În ceea ce priveşte formele de desfăşurare a unui atac terorist, problematica este
mai simplă, deoarece cele mai evidente forme pot fi clasificate în trei categorii:
represaliile militare duse de unele state, împotriva altora, cunoscute sub
denumirea de „terorism de stat”;
atacul direct sau indirect împotriva obiectivelor fixe sau mobile;
atentatul împotriva înaltelor personalităţi.
Metodele de realizare a actelor teroriste ce prezintă o complexitate deosebită, pot
fi clasificate în :
răpirea, luarea de ostateci şi sechestrarea de persoane;
ocuparea sediilor unor instituţii politice, economice, militare, sociale;
atacul armat asupra persoanelor sau obiectivelor;
acţiuni militare de diversiune tip „comando”;
provocarea de incendii, explozii şi avarii;
contaminarea radioactivă, chimică şi biologică a unor suprafeţe, medii,
bunuri de larg consum, precum şi a persoanelor sau grupurilor umane;
provocarea de cate de dezordine, tulburarea ordinii şi liniştii publice în
scop terorist;
92
deturnarea mijloacelor de transport: aeriene, navale sau rutiere;
atacul de la distanţă prin propulsarea unor mijloace şi declanşarea de
explozii;
folosirea teroriştilor sinucigaşi;
expedierea de colete şi scrisori capcană;
perturbarea şi dereglarea unor sisteme electronice în scop terorist;
ameninţări şi alarme false;
sabotarea în scop terorist.
Desigur, orice acţiune teroristă implică şi o anumită pregătire care se poate
realiza prin:
culegerea şi obţinerea de date şi informaţii despre obiectiv (agenţii,
emisari, simpatizanţi etc.);
documentarea asupra obiectivelor vizate (planuri, schiţe, hărţi, fotografii,
filme );
folosiri de acoperiri şi legende (calităţi oficiale, uniforme, documente,
profesii );
deghizarea şi mascarea;
substituirea de persoane, falsificarea documentelor de identitate, călătorie
etc ;
racolarea, selecţionarea şi pregătirea de noi membrii folosind metode
specifice (îndoctrinarea ideologică sau religioasă, şantajul, traficul de
influenţă, mituirea);
infiltrarea de agenţi;
disimularea şi plasarea dispozitivelor explozive;
cooperarea cu alte organizaţii teroriste.
În săvârşirea actelor teroriste, teroriştii se folosesc de o sumedenie de mijloace
specifice fiecărei metode, precum:
armament şi muniţie clasică de infanterie;
armament artizanal;
arme albe sau alte obiecte speciale de atac;
explozivi clasici şi improvizaţi;
substanţe incendiare, toxice sau radioactive;
detonatori speciali;
substanţe şi compuşi biologici;
93
dispozitive şi instalaţii de atac de la distanţă;
plicuri, colete şi maşini-capcană;
folosirea miniarmelor nucleare sau atomice;
„viruşi electronici” împotriva marilor reţele de calculatoare.
Obiective fixe ce pot fi atacate de terorişti sunt următoarele:
sediile (reşedinţele) de lucru permanente sau temporare;
reşedinţele oficiale sau casele de oaspeţi pentru cei ce vizitează ţara (când
au rang de demnitari);
aeroporturi sau porturi (când sunt prezente personalităţile protejate);
obiective culturale, turistice sau de cult – pe timpul prezenţei demnitarilor;
obiective industriale, sisteme de comunicaţii (atunci când se execută vizite
de lucru sau oficiale).
Scopul principal urmărit de terorişti este distrugerea acestora, urmată de
victime omeneşti sau de grave implicaţii internaţionale între state.
Dintre cele mai semnificative metode folosite în comiterea de atacuri asupra
obiectivelor fixe, mai des vizate în ultimii ani, pot fi amintite următoarele:
Obiectivele fixe asupra cărora se acţionează, în principal, de către organizaţiile
teroriste sunt:
sediile de lucru ale unor instituţii de stat sau ale unor personalităţi,
reşedinţele acestora, agenţii sau birouri ale unor organisme internaţionale;
obiective care reprezintă un interes naţional din punct de vedere economic;
obiective ale aviaţiei civile (aeroporturi, aeronave, agenţii).
c) Atacul obiectivelor mobile
Deturnarea, ca metodă de acţiune, reprezintă actul premeditat de capturare a unui
mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a echipajului şi pasagerilor. Deturnarea se
execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutier şi feroviar. Pentru a
acţiona în vederea deturnării unui mijloc de transport, în funcţie de măsurile de securitate
ale acestuia, membrii comandoului nu depăşesc numărul de 3-4 indivizi, fiecare din aceştia
având sarcini exacte în acţiune (atacul asupra echipajului, ţinerea sub control a pasagerilor,
percheziţionarea pasagerilor, ţinerea „legăturii” cu forţele de ordine în vederea expunerii
motivelor acţiunii lor etc.)
Ca mijloc rapid de deplasare, dar şi vulnerabil la acţiunile teroriste, avionul a
constituit ţinta deturnării în aer sau la sol.
94
Declanşarea acţiunii de deturnare se face, de regulă, imediat după decolarea
aeronavei, când echipajul este încă ocupat cu manevrele de zbor, iar pasagerii sun legaţi cu
centurile de siguranţă. Pătrunderea la bord a teroriştilor se face pe căi legale pentru a nu
trezi suspiciuni. Armamentul necesar se află la bord, introdus de complici sau chiar de ei
prin ascunderea lui în:
bagajele de mână, obiectele personale sau diferite ambalaje;
aparate portabile de radio, casetofoane, de fotografiat etc.
Actele de terorism aerian pot fi comise nu numai de elemente teroriste, ci şi de
autorii unor infracţiuni de drept comun care vor să scape de urmărire, de protestatari sau
chiar dezechilibraţi mintal.
Nu sunt lipsite de interes şi alte aspecte ce rezultă din cazuistica internaţională cu
privire la deturnări:
uneori deturnările sunt numai aparente urmărindu-se în realitate răpirea
unor personalităţi;
unele deturnări au fost făcute de indivizi care nu au folosit arme reale,
simulând că sunt înarmaţi;
utilizarea unor staţii radio - pirat, pe care le folosesc pentru dirijarea greşită
a aeronavei.
Organizaţiile teroriste cunosc faptul că este destul de important pentru o ţară să
existe o bună organizare şi desfăşurare a acestui sector de activitate şi, de aceea, ei au
început să atace mijloacele de transport, folosind metode şi mijloace diversificate.
De regulă, teroriştii folosesc metoda de plasare a unor dispozitive explozive în
interiorul mijloacelor de transport sau le atacă în modul cel mai clasic şi cât se poate de
direct.
Ca o concluzie, acţiunile teroriştilor se pot încheia prin:
retragerea membrilor comandoului după acţiune:
predarea teroriştilor organelor de ordine (pentru a evita confruntarea în
speranţa eliberării ulterioare):
autosacrificarea (teroriştii sinucigaşi).
d) Acţiunile acoperite şi acţiunile indirecte
Din analiza acţiunilor teroriste pe plan mondial, rezultă că mijloacele cele mai
folosite sunt explozivii prevăzuţi cu sisteme de declanşare aparent simple, dar greu de
dezamorsat.
* Expedierea de obiecte explozive
95
Este o metodă de acţiune ce constă în trimiterea, înmânarea unor colete, plicuri,
scrisori, buchete de flori, cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare. Încărcăturile
explozive presupun, mai ales, folosirea explozivilor plastici, deoarece sunt uşor de
manevrat, sunt puternici şi greu de depistat.
Expedierea obiectelor explozive se face prin poştă obişnuită sau prin persoane
deghizate în poştaşi sau curieri.
Plicurile explozive sunt prevăzute cu dispozitive de amorsare mecanice, electrice,
cu celulă fotoelectrică sau diferite combinaţii. Uneori, pentru a suplini dezamorsarea
plicului-capcană, conţinutul acestuia se impregnează cu o substanţă chimică sau
bacteriologică cu efect lent.
* Plasarea de încărcături explozive
Este metoda cel mai des folosită în cadrul acţiunilor acoperite constând în
plasarea unei încărcături explozive acţionată cu dispozitive clasice ori artizanale. Locul de
plasare este ales în funcţie de mediul sau obiectul vizat.
Astfel, atunci când se prevede un atentat asupra unor mijloace în deplasare,
încărcătura explozivă trebuie să fie cât mai aproape de axul drumului, în locuri ce permit
ascunderea acesteia (obiecte, maşini, guri de canal, rigole de scurgere a apei etc.).
Pentru deraierea unui tren se plasează încărcătura explozibilă în apropierea dintre
linii, la panoul de comandă al acestora, la pilonii de susţinere ai podurilor, sub şină sau
dacă este posibil în bagajele plasate în tren.
Plasarea de încărcături la „obiectivele fixe” se face, de regulă, prin abandonarea
de valize, genţi, colete în locuri pretabile (nişe, intrânduri, subsoluri, săli de aşteptare,
holuri etc.). pentru a asigura secretul acţiunilor şi succesul acestora, de foarte multe ori
teroriştii au recurs la deghizarea, trucarea ori ascunderea mijloacelor dispozitivelor
explozive:
pătrunderea elementelor teroriste în obiectivele fixate, sub diferite
legende, acoperiri legale;
abandonarea „obiectului exploziv” când trec pe lângă obiectiv,
profitând de neatenţia elementelor din dispozitiv;
distragerea atenţiei elementelor din obiectiv (femei, solicitarea unei
informaţii banale, solicitarea de ajutor etc.), concomitent cu plasarea încărcăturii de către
un complice;
folosirea de persoane corupte, trădarea din rândul personalului
obiectivului pentru a introduce explozivul în obiectiv;
96
abandonarea unui automobil-capcană în zona obiectivului;
plasarea de explozivi pe şosele (îngropate, în coşuri de gunoi, rigole,
canale etc.);
fixarea unor bombe magnetice sub autoturisme aflate în locurile de
parcare nesupravegheate;
lansarea dispozitivelor explozive în obiectivul vizat, de pe locuri înalte,
de la ferestrele clădirilor vecine etc.
* Acţiunile indirecte (psihologice) sunt acele acte de intimidare, influenţare şi
ameninţare cu violenţa săvârşite prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false, apeluri
telefonice, şantaj, derută şi panică în rândul personalităţilor sau al unei mase mari de
oameni.
Ameninţările sau cererile adresate (prin telefon şi sesizări anonime) diferitelor
personalităţi sau instituţii oficiale reprezintă metoda cea mai des folosită. Ameninţările se
fac în mod direct asupra persoanei sau indirect prin acţiune asupra familiei acesteia.
Exemplele despre acest gen de acţiuni teroriste sunt aproape cotidiene.
Într-o acţiune teroristă elementele surprinderii pot fi prezente în totalitate sau în
parte. Contracţiunea din partea forţelor de protecţie şi de pază nu poate face abstracţie de
ele. Cele mai anevoie de dejucat sunt atacurile asupra demnitarilor efectuate cu scopul de
a-i suprima, îndeosebi când aceştia participă la activităţi ce se desfăşoară în prezenţa unui
public numeros şi eterogen, în care s-au infiltrat elemente ostile, de felul întâlnirilor în aer
liber, al mitingurilor, diferitelor activităţi, festivităţi, comemorări cu caracter civil, militar
sau religios.
Cunoscând acest aspect al psihologiei umane, serviciile menţionate sunt în alertă
continuă. Cu toate acestea, sistemul instalat de ele pentru protecţia obiectivelor are, nu o
dată, fisuri şi destule atentate reuşesc, aşa cum rezultă din analiza evenimentelor de acest
gen din lume.
.Forme şi procedee de luptă specifice acţiunilor antiteroriste.
.Cooperarea în plan internaţional
deşi terorismul internaţional este unanim condamnat ca fenomen, diversele acte
de terorism fac în prezent obiectul unei încriminări internaţionale numai în măsura în care
acestea sunt convenţionale.
97
Chiar dacă terorismul internaţional este respins ca fenomen, el a devenit tot mai
frecvent, necesitând o cooperare internaţională pentru a-l combate.
Dreptul internaţional reglementează utilizarea forţei de către o ţară pe teritoriul
altor ţări, dacă prin acesta se urmăreşte capturarea sau atacarea teroriştilor sau salvarea
ostaticilor. În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convenţiilor internaţionale,
actele teroriste devin crime universale pe baza legislaţiei acceptate de toate părţile.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, au fost adoptate trei convenţii
internaţionale referitoare la : infracţiuni şi alte acte care se pot produce la bordul
aeronavelor (Tokyo, 1963), reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 1970),
reprimarea actelor îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Montreal, 1971).
Faţă de aceste reglementări, legislaţia internă reflectă preocupările statului român
şi contracararea şi prevenirea acţiunilor teroriste.
* *
*
98
Personalitatea teroristului
Atunci cand, prin intermediul mass-media, aflam de acte teroriste, mai totdeauna
cei care le savarsesc sunt prezentati ca fiind instabili psihic, cu un comportament care iese
din limitele firesti. Marea majoritate a teroristilor nu sunt nici pe departe instabili psihic,
psihopati sau cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un
pericol pentru insasi organizatia care i-ar accepta ca membri.
Ratiunile pentru care anumite persoane se alatura gruparilor teroriste sunt
importante pentru felul in care acestea actioneaza ulterior. Numai cativa sunt implicati in
plasarea bombelor si luarea de ostatici. Ei sunt aceia care ofera sau strang, prin fundatii,
sume importante de bani, simpatizantii care isi pun la dispozitie casele, observatorii atenti
care furnizeaza informatii, specialistii care fac bombele sau chiar politicieni implicati
direct in actiunile teroriste sau care se transforma in purtatori de cuvant. Desi motivatiile
pentru care fiecare din aceste categorii actioneaza sub umbrela unei organizatii teroriste
sunt diferite, ele sunt in masura, impreuna, sa puna la punct o retea eficienta, functionala,
capabila sa-si implineasca, prin mijloacele specifice, obiectivele.
Unii sunt nemultumiti de ceea ce societatea le ofera sau sunt convinsi ca sunt
mult mai capabili decat ii considera cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale
motivatiei umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relationare, de obtinere a unor
aprecieri pozitive de la cei din jur. In lipsa acestora, se nasc frustrarile, iar necesitatea de a
gasi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determina afilierea la un grup
care identifica un acelasi „tap ispasitor“.
Decizia de a utiliza violenta nu este asa de usor de luat. Dar, pentru un individ care a
devenit dependent din punct de vedere emotional de un grup nu mai este atat de dificil sa
aleaga intre a utiliza metodele pe care grupul le preconizeaza si a-l parasi. O puternica
nevoie de apartenenta la grup si persistenta ratiunilor care i-au indrumat pasii spre acesta il
pot determina, in cele din urma, sa accepte violenta si crima.
Un prim pas este eliberarea completa de ideea ca oameni nevinovati pot sa-si piarda
viata ca urmare a actiunilor in care teroristul este implicat. Cum scopul organizatiei este
mai important, iar la indeplinirea acestuia poate contribui si el, chiar in mod decisiv,
sentimentul utilitatii si impresia ca este o persoana a carei autoritate trebuie respectata isi
fac cu usurinta loc. In plus, liderii grupului terorist dezumanizeaza viitoarele victime,
acuzandu-le de crime si alte faradelegi, mai mult sau mai putin imaginare, iar unele tinte
99
sunt identificate doar ca structuri si organizatii, abstractii depopulate de fiinte umane care
isi au propria existenta.
Se accepta, in general, ca factorii emotionali devin semnificativi dupa ce indivizii
obtin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le ofera noilor sositi o contracultura
centrata in jurul propriilor norme si valori menite sa contribuie la indoctrinare. El tinde sa-
i izoleze pe membri de societate (informatiile sunt filtrate sau contracarate), sa controleze
cu strictete pe fiecare in parte asigurand coeziunea necesara, uniformizarea si deplina
obedienta fata de centru. Grupul se intemeiaza pe o anumita omogenitate din perspectiva
ideilor politice si/sau religioase impartasite, a valorilor si obiectivelor stabilite, ceea ce ii
determina pe membrii sai sa-si perceapa propriul viitor numai in cadrul acestuia, teama de
a fi abandonati, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.
Atunci cand discutam despre psihologia teroristului trebuie subliniate doua aspecte
esentiale, care fac din grupurile teroriste redute greu de combatut si distrus. Primul este
acela ca teroristul, in general, are o foarte puternica motivatie si forta acestei motivatii este
principalul instrument care ii ingaduie sa ucida si sa se sinucida in actiuni kamikaze. Al
doilea este ca teroristii actioneaza in mod obisnuit in grupuri bine inchegate, care intaresc
motivatiile si incurajeaza tendintele agresive ale membrilor, inlaturand sentimentele de
vinovatie pe care unii le-ar putea incerca pentru consecintele actiunilor intreprinse.
Cum se pregateste un terorist?
La putin timp dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, revista „Newsweek“ a publicat
un articol pe baza unei anchete intreprinse in mai multe tari ale lumii si a marturiilor unor
militanti fundamentalisti aflati in inchisoare datorita participarii la actiuni teroriste, despre
modul in care sunt pregatiti viitorii teroristi kamikaze, fanaticii patrunsi de ura, care nu
pregeta sa-si sacrifice viata pentru a o distruge pe a altora.
Ahmed Ressam, un algerian de 34 de ani, somer si fascinat de filmele cu Clint
Eastwood, a povestit autoritatilor americane, cu care coopereaza in speranta reducerii
pedepsei primite, cum a fost verificat de Abu Zubaida la Peshawar (Pakistan), fiind trimis
apoi peste granita, in Afghanistan, in tabara de la Khalden. Numarul celor aflati aici, timp
de sase luni cat Ressam a fost instruit, a fluctuat intre 50 si 100 de oameni, grupati pe
tarile de origine, o celula fiind compusa din 5-6 membri. Faceau instructie cu arme si
munitii achizitionate de la talibani, invatand cum sa arunce in aer uzine electrice si de
gaze, aeroporturi, cai ferate, mari corporatii sau hoteluri cu sali de conferinte. Au invatat
sa utilizeze gaze toxice la gurile de aerisire ale cladirilor corporatiilor sau ale blocurilor de
100
locuinte. Au deprins tehnici de supraveghere si cum sa se deghizeze in turisti care
fotografiaza, cum sa foloseasca fraudulos cartile de credit, cum sa obtina o slujba si sa se
comporte onorabil pentru a nu atrage atentia asupra lor. Li s-a sugerat sa evite moscheile si
imbracamintea care ar putea sa sugereze vreo legatura cu islamul. Li s-au dat sa citeasca
numeroase fatwa (decrete religioase) care justificau atacurile impotriva americanilor si a
intereselor lor peste tot in lume. Ressam a fost trimis apoi in Canada, unde urmau sa faca
rost de bani (inclusiv prin spargerea bancilor), ei fiind invatati sa supravietuiasca fara un
sprijin financiar din afara si sa actioneze (independent unii de altii) la primul semnal
primit.
In mod sigur alte celule continua sa existe pe teritoriul SUA si al altor state. Pozand in
turisti sau oameni cumsecade care, luandu-si locuinte cu chirie, se poarta politicos cu
vecinii, ei asteapta momentul marii confruntari.
Sase detinuti din inchisoarea Guantanamo au fost pusi sub acuzare pentru implicare directa in atentatele de la World Trade Center. Printre ei se numara si Khalid Sheik Mohammed, un islamist de origine pakistaneza, considerat creierul atacurilor. El a recunoscut, in timpul interogatoriilor, ca a organizat masacrul din 11 septembrie 2001 ?de la A la Z?. Confesiunea sa e insa contestata de gruparile pentru protectia drepturilor omului, care spun ca marturia a fost obtinuta prin metode ilegale. Aceasta ipoteza a cistigat tot mai multi adepti in ultima vreme, dupa ce CIA a recunoscut oficial ca a folosit tehnica ?simularii inecului? in timpul anchetei. In pofida controverselor iscate pe marginea procesului, autoritatile americane au dat asigurari ca cei sase suspecti de la 11 septembrie vor avea parte de o judecata corecta. ?Vor beneficia de un proces complet, de avocati civili si militari si de respectarea deplina a drepturilor omului?, a declarat secretarul american pentru securitate interna, Michael Chertoff. Organizatiile pentru protectia drepturilor omului au ridicat serioase semne de intrebare cu privire la credibilitatea acestui proces. ?E posibil ca acesti oameni sa ajunga la pedeapsa capitala, in urma unor confesiuni obtinute prin tehnica ?simularii inecului? sau dupa perioade lungi de nesomn. Nu acesta este raspunsul?, se arata intr-un comunicat Human Rights Watch.
Pe 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de pasageri si le-au transformat in arme de atac. Doua aeronave s-au lovit de turnurile gemene de la World Trade Center, iar o alta s-a prabusit peste o aripa a Pentagonului. Cel de-al patrulea aparat se indrepta spre Casa Alba, insa s-a prabusit in Pennsylvania, dupa ce calatorii au incercat sa-i imobilizeze pe teroristi. In total, aproape 3.000 de oameni au murit in atentate. Washingtonul spune ca gruparea terorista al-Qaeda este responsabila pentru atentate.Pina acum, o singura persoana a fost condamnata pentru implicare in aceasta tragedie. In 2005, marocanul Zacarias Moussaoui a fost condamnat la inchisoare pe viata pentru ca a tainuit informatii ce puteau preveni atacurile.Cine a semanat teroarea la World Trade CenterCei sase indivizi pusi sub acuzare pentru masacrul de la 11 septembrie sint considerati deosebit de periculosi.Khalid Sheik Mohammed, sau creierul atentatelor de la 11 septembrie, este considerat unul dintre cei mai periculosi teroristi din lume. Pe linga atacul de la World Trade Center,
101
el a recunoscut ca a fost implicat in alte 30 de atentate in intreaga lume. In plus, Khalid sustine ca l-a decapitat pe jurnalistul american Daniel Pearl, in 2002. Barbatul a fost capturat in Pakistan, in 2003, iar la acea vreme era numarul trei in reteaua al-Qaeda. Teroristul s-a nascut in Kuweit, din parinti de origine pakistaneza, si s-a alaturat miscarii radicale islamiste la virsta de 16 ani. Dupa ce a absolvit colegiul in SUA, a plecat in Afganistan, unde l-a cunoscut pe Osama bin Laden. A devenit, in scurt timp, un om de nadejde in organizatia sa. Ramzi Binalshibh e considerat coautorul planurilor privind atacurile de la World Trade Center. A devenit un membru de vaza al celulei al-Qaeda din Hamburg, la inceputul anilor ?90, cind a cerut azil in Germania si s-a inscris la universitate. In 1999 a plecat in Afganistan impreuna cu alti trei colegi de organizatie ca sa-l intilneasca pe Bin Laden. Potrivit anchetatorilor americani, Binalshibh voia sa se afle printre oamenii care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001. Planul lui a fost insa dat peste cap, deoarece nu a primit viza de SUA. S-a reorientat atunci spre organizare si a transmis permanent ordinele conducerii al-Qaeda din Afganistan catre agentii kamikaze din Statele Unite. In plus, barbatul s-a ocupat si de transferul banilor pentru atacuri. Binalshibh a fost capturat in Pakistan, in septembrie 2002. Mohammed al-Qahtani a vrut sa intre in SUA in august 2001 pentru a participa direct la atentate. Autoritatile din Orlando, Florida, nu i-au permis insa accesul in tara, asa ca s-a intors la Dubai. A fost capturat in Afganistan, iar in timpul detentiei si-a acuzat mai multi colegi de puscarie ca au legaturi cu al-Qaeda. Ulterior, a retractat aceste afirmatii despre care avocatul lui spune ca au fost smulse cu ajutorul torturii. Mustafa Ahmad al-Hawsawi a fost unul dintre finantatorii atentatelor de la World Trade Center. E banuit ca s-a intilnit cu mai multi lideri al-Qaeda, inclusiv cu Osama bin Laden, la scurt timp dupa 11 septembrie 2001, si a aranjat transportul pentru citiva dintre teroristii care au deturnat avioanele. Marturia sa a fost folosita la condamnarea lui Zacarias Moussaoui. Al-Hawsawi a fost capturat in Pakistan, in 2003. Ali Abd al-Aziz Ali este unchiul complotorului sef de la 11 septembrie, Khalid Sheik Mohammed. El a fost mina dreapta a lui Khalid pe perioada pregatirii atacurilor. Nascut in Balucistan si crescut in Kuweit, barbatul a fost initiat in tainele terorismului de varul sau, Ramzi Yousef, arestat de autoritatile americane pentru implicare in atacurile de la World Trade Center din 1993. Potrivit Washingtonului, el a contribuit la finantarea operatiunii din 11 septembrie si a facilitat comunicatiile intre conducerea al-Qaeda din Afganistan si teroristii din teren. A fost prins in Pakistan in 2003. Walid Bin Attash a fost bodyguardul personal al lui Osama bin Laden. Originar din Yemen, el a ajutat la organizarea atacului asupra navei americane USS Cole, in 2000 (atacul s-a soldat cu moartea a 17 marinari.) De asemenea, Attash a recunoscut ca, in 1998, a fost implicat in atentatele asupra ambasadelor americane din Kenya si din Tanzania, soldate cu 213 morti. In privinta operatiunii de la 11 septembrie, el e acuzat ca s-a intilnit cu doi dintre participantii directi ca sa-i ajute sa verifice zborurile dinspre SUA spre Asia. A fost capturat in 2003.
Terorismul ramîne, în esentă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii, structurile
forţelor informativ-operative trebuie să ţină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la
un act terorist, de consecinăţele asupra intereselor politice şi naţionale şi, mai ales, dacă
costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat
ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni
102
nevinovaţi prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de
eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile
care stimulează acţiunile teroriste, izvoarele acestuia şi numai dupa aceea să se treacă la măsuri
coercitive.
Specialiştii în analize sociale şi politice susţin că nici o formă de terorism nu poate
rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise spre reforme,
care-i favorizează pe moderaţi şi care fac orice efort pentru uşurarea situaţiei celor defavorizaţi
de sistem, de relaţiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord
internaţional asupra definirii făra ambiguitaţi a terorismului.
Fără o definire clară a acestui fenomen, se poate ajunge la abuzuri practicate de unele
puteri economice, politice sau militare, avînd ca ţel ascuns scopuri strategice sau geopolitice,
folosind manipularea informaţională în cîştigarea unui acord masiv pentru declanşarea unor
intervenţii militare punitive, acţiuni care în era armelor biologice, chimice şi a celor nucleare pot
deveni foarte periculoase pentru întreaga planetă. Se impune, de asemenea, instituirea de
mecanisme, construirea unor instituţii la nivelul organismelor internaţionale (Consiliul de
Securitate, de exemplu, să-şi asume sarcini în acest sens) care să poată interveni urgent în astfel
de crize.
Atacurile de la 11 septembrie 2001 in mod logic NU au putut fi regizate si indeplinite de
niste teroristi arabi inarmati cu cutite de plastic, ci de oameni puternici si foarte bogati care
dispuneau de dispozitive militare pe teritoriul SUA -cu scopul de a crea FALSE motive
pentru atacarea unor tari arabe bogate in petrol, care nu se aflau sub control american.
Intentiile adevaratilor criminali de la 11 septembrie au fost multiple, iata doar cateva:
* Cresterea spectaculoasa a profiturilor industriei de armament. SUA cheltuieste IN
FIECARE AN aproape 500 de miliarde de dolari pentru inarmare din buzunarul
contribuabililor !
Dat fiind faptul ca demolarea turnurilor a constituit o operatiune de mare amploare din
punct de vedere militar, e foarte probabil ca tocmai industria de armament americana sa fi
furnizat dispozitivele high-tech folosite la atacuri si la demolari.
* Cresterea puternica a pretului petrolului, pentru obtinerea de profituri imense de catre
companiile petroliere occidentale si de catre printii arabi ai petrolului !
103
Acum 5 ani pretul petrolului era de circa 25 $/baril, iar acum este de peste 60 $/baril,
deci mai mult decat dublu !!!
Asa ca, atunci cand platim peste 30.000 de lei pe litrul de benzina, e bine sa ne amintim
ca pretul normal ar fi de numai 15.000 de lei. " -caci de la atacurile asupra turnurilor
gemene a pornit acest razboi . Si daca si produsele din magazine vi se par prea scumpe,
asta se datoreaza in buna parte tot pretului umflat al energiei, caci orice produs necesita
energie pentru a fi fabricat si transportat catre magazine. deci atacurile de la 11
septembrie ne-au afectat si noua in rau viata de zi cu zi. Nu putem spune ca asta s-a
intamplat doar in America, asa ca pe noi nu ne priveste.
Casele Regale arabe probabil ca au acceptat ca lumea araba sa devina sperietoarea
terorista a Occidentului in schimbul dublarii profiturilor lor personale si asa imense, prin
dublarea pretului petrolului.
Mai trebuie cunoscut si adevarul despre organizatia Al-Qaida: aceasta a fost infiintata si
finantata de catre serviciul secret american CIA in timpul vechiului razboi din Afganistan,
pentru a duce lupte de guerilla impotriva soldatilor rusi care ocupasera Afganistanul. Iata
deci ca Al-Qaida lucreaza inca de atunci tot in interesul americanilor, atentatele comise de
ea (sau de diverse servicii secrete in numele ei) servind drept motiv pentru mentinerea
trupelor de ocupatie in diverse tari arabe, in special Afganistan si Iraq. Casele regale arabe
stiu si aproba acest lucru in mod tacit. Familia Bin Laden este una dintre cele mai bogate
familii din Arabia Saudita, dublarea pretului petrolului facand-o si pe ea mult mai bogata
decat era deja. Bineinteles ca americanii nu au nici un interes sa-l prinda pe Osama Bin
Laden, atata timp cat el le face jocul.
Motivul principal este acela ca Iranul, care este pe locul 2 in OPEC la productia de petrol,
va deschide in luna martie 2006 o Bursa Petroliera proprie in care tranzactiile se vor face
in Euro, NU in dolari. Americanii vor cu orice pret sa impiedice deschiderea acestei burse,
pentru ca ea va duce la scaderea masiva a cursului dolarului american (la fel a facut si
Saddam Hussein in 2002: a vrut ca petrolul irakian sa fie platit in euro in loc de dolari, de
aceea Irakul a fost invadat sub pretextul eliminarii unor presupuse arme de distrugere in
masa, care nu au fost gasite nici pana acum. Toata tevatura actuala cu programul nuclear
iranian e doar un circ menit sa justifice atacarea Iranului - motivul adevarat e de ordin
104
economic).
Iata si de ce: pana acum petrolul se vinde la bursele din Londra si New York NUMAI in
dolari, ceea ce inseamna ca orice tara care vrea sa cumpere petrol trebuie sa cumpere intai
dolari, contribuind astfel la cresterea cererii de dolari pe pietele monetare si implicit la
cresterea cursului dolarului in raport cu monedele celorlalte tari. Astfel, dolarul are o mare
putere de cumparare si SUA raman o mare putere mondiala.
DAR daca incepand cu luna martie 2006 orice tara va putea cumpara petrol din Iran in
euro, atunci cererea de dolari va scadea brusc si de asemenea cursul dolarului va scadea
foarte mult, lovind in plin economia americana. Chiar si unii senatori americani, cum ar fi
republicanul Ron Paul, recunosc pe fata acest fapt. Dar oficialii americani nu vor sa se
intample acest lucru, de aceea vor ataca Iranul probabil in martie sau aprilie 2006.
Peste 3000 de oameni care au murit la 11 septembrie 2001 li s-ar fi parut imposibil de
crezut daca cineva le-ar fi spus in dimineata acelei zile ca in cateva ore vor fi morti cu totii
iar turnurile gemene vor fi complet la pamant. Dar guvernantii criminali din America nu
tin cont de ceea ce cred sau vor oamenii, ei nu tin cont decat de interesele lor si nu se
sfiesc sa omoare propriii concetateni cu miile pentru a-si atinge scopurile murdare ! In
ciuda faptului ca trambiteaza permanent principiile democratiei, ei nu au absolut nici un
respect pentru cetateanul de rand, care e vazut de ei doar drept carne de tun si platitor de
impozite.
Iar in caz ca nu stiati, conditiile in care militarii americani au voie sa foloseasca teritoriul
nostru si facilitatile puse la dispozitie inseamna practic O PREDARE
NECONDITIONATA SI PE GRATIS a Romaniei dupa cum urmeaza:
O ALTERNATIVA SIMPLA LA "RAZBOAIELE PETROLULUI" -Energia
gratuita !
Petrolul, aceasta materie prima pentru care se duc razboaie si mor sute de mii de oameni,
nici nu ar fi necesar, caci exista o forma de energie in natura, practic "in aer", care este
gratuita si care ar rezolva imediat criza energetica a omenirii. Sursa acestei energii este
miscarea browniana cvasi-infinita a moleculelor care compun aerul, miscare care la randul
ei este alimentata de Soare. DAR EXISTA O PROBLEMA CU ENERGIA “DIN AER” :
105
ca si aerul, ea nu poate fi vanduta, de aceea sefii marilor industrii energetice, precum si
statele si guvernele lor tin secreta existenta acestei energii si nu permit dezvoltarea
aparatelor care o capteaza pentru ca acestea ar strica marea afacere a comertului cu energie
conventionala. bineinteles cei care au de suferit sunt consumatorii, care sunt obligati sa
plateasca bani grei pentru curentul electric de la priza, pentru benzina si pentru energia
termica, cand de fapt ar putea avea pentru toate acestea un inlocuitor gratuit !!!
Atentatele de la 11 septembrie 2001 (cunoscute sub denumirea 9/11 de anglofoni) au
constat dintr-o serie de atentate sinucigaşe care a implicat deturnarea a patru avioane de
pasageri. Avioanele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au
fost ucise (după surse oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile
omeneşti, Turnurile Gemene ale World Trade Center şi alte cinci edificii au fost distruse
sau s-au dărâmat parţial; încă 23 de edificii şi Pentagonul au fost afectate.
Turnurile gemene luand foc
La puţin timp după atacuri, Statele Unite au acuzat gruparea fundamentalistă islamistă al-
Qaeda de contribuire la atentate. Acest lucru a început aşa-numitul "Război contra
terorismului", care a provocat retragerea talibanilor de la guvernarea Afganistanului în
octombrie 2001, dar care a păstrat implicarea saudiţilor în interesele americane. Invazia
Irakului din 2003 a fost considerată de unii ca parte a războiului contra terorismului, deşi
acest lucru a fost mult timp în discuţie. După atacuri, guvernul american a supus la
presiune grupurile pe care le acuza de terorism, precum şi toate guvernele şi ţările pe care
le acuza de susţinerea acestuia. De asemenea din cauza atentatelor, opinia publică s-a
centrat mai ales pe securitatea naţională, creându-se chiar o nouă agenţie federală,
Departamentul de Securitate Naţională
106
11 septembrie 2001
Marţi 11 septembrie 2001, lumea s-a văzut zguduită de ştirea atacului terorist cel mai
devastator al istoriei. E posibil să fi murit sute de persoane şi alte mii să fie rănite după ce
două avioane au intrat turnurile lui World Trade Centre inima districtului financiar al New
Yorkului.
Avioanele erau de pasageri iar unul aparţinea companiei American Airlanes, un Boeing
767 care zbura dinspre Boston. Primul avion a intrat primul turn cu puţin intre de ora nouă
dimineaţa. Se putea vedea o mane coloană de fum ieşind din turnul de o sută zece etaje,
care apoi a rămas complet distrus. La puţin timp după aceea s-a lat acelaşi lucru cu cel de-
al doilea turn. Se puteau vedea oamenii aruncu-se de la ferestre, scene de o teroare
ingrozitoare. In turnuri lucrau circa 50.000 de persoane, deşi pare-se că momentul atacului
se aflau acolo 6.000 de oameni, dintre care mulţi au murit sau au fost răniţi.
Clădirile, cele mai inalte ale New Yorkului, erau o populară atracţie turistică, găzduiau
birouri ale intreprinderilor financiare şi atacul s-a produs în momentul când angajaţii şi
turiştii începeau să sosească în clădire. Deja suferiseră alt atac terorist în 1993 în care şase
persoane au murit şi 1.000 au fost rănite. Acum nu mai există, s-au transformat în ruine.
Dar atacurile nu s-au sfârşit aici. În alt incident, un avion s-a prăbuşit la Pentagon, în
Washington. În Pennsylvania, oficialii aeroportului Somerset County au informat că un
avion se prăbuşise în nord, la circa optzeci de mile la sud-est de Pittsburg.
Se afirma de asemenea că mai erau şi alte avioane sechestrate care se îndreptau spre
Washington. Străzile Washingtonului şi ale New Yorkului erau prada panicii. Podurile şi
tunelurile New Yorkului erau aglomerate, pline de persoane care se temeau de noi atacuri.
Tragediile au uluit întreaga ţară şi autorităţile se temeau de noi atacuri, astfel că au evacuat
Capitolul, Casa Albă, Departamentul de Stat şi alte departamente federale. În aeroporturile
din SUA s-au anulat toate zborurile. După ce s-a informat de o explozie la Capitol,
guvernul federal a ordonat închiderea tuturor clădirilor din zona Washingtonului. O oră
mai târziu guvernul federal a ordonat închiderea tuturor locurilor cunoscute ale ţării,
inclusiv monumentul lui Washington sau statuia libertăţii.
Oficialii americani au descris repede incidentul ca pe un atac terorist. Pare-se că FBI-ul
înaintea ciocnirilor investiga rapoarte ale unui avion sechestrat. Preşedintele George Bush
s-a întors la Washington şi s-a convocat o reuniune de securitate naţională. A declarat că
107
exploziile erau un „aparent atac terorist şi terorismul împotriva naţiunii noastre nu va
rămâne nepedepsit”. Pentru prima oară în istoria Statelor Unite preşedintele a ordonat
paralizarea ţării.
Preşedintele Bush a ordonat o cercetare pe scară largă pentru a-i „găsi pe vinovaţi”. „Am
ordonat ca toate resursele guvernului federal să se dedice ajutorului victimelor şi familiilor
lor”, şi apoi a propus o rugăciune în memoria victimelor.
Acest act terorist are un caracter absolut criminal şi trebuie condamnat, deşi nu din motive
ipocrite aşa cum fac Blair şi Bush. Noi, marxiştii ne opunem terorismului individual
pentru că este contraproductiv şi este numai o armă care serveşte sectoarele cele mai
reacţionare ale clasei dominante. Şi acesta este un exemplu clar: această atrocitate
sângeroasă va fi utilă numai marilor întreprinderi şi imperialismului american. Ea însă va
da lui Bush undă verde ca să facă tot ce vrea în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume.
Opinia publică americană acum va fi dispusă să accepte o politică reacţionară, înăuntru şi
în afară graniţelor lor.
Asupra opiniei publice va avea un efect asemănător celui pe care l-a avut atacul de la Pearl
Harbour, pe care în public Roosvelt l-a condamnat, şi de care în sinea lui s-a bucurat.
Populaţia americană va fi dispusă acum să accepte orice fel de atrocităţi îmotriva
insurgenţei, a activităţilor teroriste în străinătate, şi de asemenea va permite guvernului să
aplice o legislaţie reacţionară şi antidemocratică în SUA.
Cine este în spatele atacurilor?
Acum nici un grup un şi-a asumat răspunderea atacurilor, dar mulţi observatori au învinuit
grupuri din Orientul Apropiat. La început s-a semnalat Frontul Democratic pentru
Eliberarea Palestinei, apoi această organizaţie a negat orice responsabilitate, şi cu
siguranţă este adevărat că nu au fost ei. Acest atac atât de ambiţios implică sechestrarea
simultană a patru avioane diferite pe sol american, a trebuit să conteze pe o bună
planificare şi organizare, care o fi durat luni sau chiar ani. Realitatea este că nici unul din
grupurile de rezistenţă palestiniene nu are gradul de organizare necesar, nici sprijinul
financiar şi infrastructura necesară pentru un astfel de atac. Nu este posibil să spunem cu
certitudine cine este în spatele acestor atacuri. În unele atentate anterioare a fost învinuit
„terorismul din Orientul Apropiat” iar până la urmă s-au dovedit a fi opera unor
organizaţii americane de extremă dreaptă.
„Acesta este poate atacul terorist cel mai îndrăzneţ produs vreodată în lume”, acestea sunt
cuvintele lui Chris Yates, un expert în aviaţie la Jane’s Transport din Londra. „Necesită o
108
mare operaţie logistică, numai puţine grupuri teroriste în lume pot s-o facă şi primul de pe
listă este ... Osama Bin Laden”.
Este evident că acest atac corespunde scopurilor şi metodelor lui Bin Laden şi că acesta
dispune de mijloacele necesare pentru a-l înfăptui. Bin Laden a cerut musulmanilor din
toată lumea să atace şi să ucidă americani. Acum trei săptămâni a anunţat un „atac fără
precedent” împotriva intereselor SUA datorită sprijinului acordat de Washington
Israelului. Acest om şi mişcarea lui nu au nimic comun cu socialismul sau cu orice alt scop
progresist, el este reprezentantul reacţiunii celei mai mânioase. Dar a-l acuza pe Bin Laden
nu este suficient. Este necesar de asemenea a explica cine este el şi de ce a apărut.
Nu trebuie să uităm că Bin Laden a fost iniţial finanţat, înarmat şi sprijinit de către
imperialismul SUA şi este o creaţie a CIA. Când Washingtonului nu-i convenea să
utilizeze fundamentalismul islamic ca armă împotriva Uniunii Sovietice n-a avut nici un
scrupul pentru a-i sprijini pe aceşti reacţionari şi asasini de mase. Atâta vreme cât
omorurile se produceau departe de ţara lor, în Afganistan sau în Orientul Apropiat, aceşti
ipocriţi închideau ochii. Acum, subit, descoperă că Bin Laden şi alţii ca el sunt „duşmanii
civilizaţiei”. Dar în acest caz, ameninţarea civilizaţiei are pecetea: „made în USA”.
Este evident că sunt multe elemente enigmatice în acest măcel. Cum de-au putut teroriştii
să dirijeze acest atac fără să alerteze agenţiile de inteligenţă americane? În acest atac au
participat mai multe persoane, un aparat complex şi a avut mult timp de pregătire. Cum de
toate astea i-au scăpat inteligenţei americane?
Zice-se că este greu să pătrunzi în organizaţiile teroriste. Adevărul este exact contrar. CIA
are rapoarte amănunţite ale tuturor acestor grupări şi fără îndoială are şi spioni şi
informatori în rândurile lor, inclusiv provocatori, care se caracterizează prin atitudinea lor
extremistă.
În trecut, serviciile secrete au înregistrat mari succese în evitarea unor atacuri teroriste. De
această dată, un atac atât de masiv şi uimitor dovedeşte eşecul întregii reţele de inteligenţă.
Experţii britanici au comentat că eşecul inteligenţei americane vizavi de acest atac este
uluitor, în realitate este de inexplicabil.
Cum este posibil ca CIA să fie atât de neştiutoare şi ineptă ca să permită acest atac în
sistemul nervos al naţiunii? Există o posibilitate care nu s-a menţionat, şi anume aceea ca
acest atac să fie rezultatul unei provocări scăpate de sub control. Lumea semănată de
intrigi, sfidări şi contrasfidări care caracterizează activităţile serviciilor secrete, creează
posibilitatea ca un sector al establishment-ului militar american să fi permis teroriştilor să
109
lanseze un atac pe teritoriul Statelor Unite ca o formă de a spori sprijinul public unei
politici mai agresive şi îndrumării. Acest lucru ar explica surprinzătorul eşec al inteligenţei
SUA, deşi natura devastatoare a atacului sugerează că provocarea le-a scăpat de sub
control.
Un lucru este cert. Consecinţa atacului va fi întărirea imperialismului şi a aripii de dreapta
în SUA. Încă o dată vedem consecinţele reacţionare ale terorismului individual, pe care
noi, marxiştii, îl condamnăm fără condiţii.
Efectele economice
Efectele economice ale atacului au fost imediate şi dramatice. Bursa de la New York s-a
închis pe termen nedeterminat. Bursele din Londra şi din întreaga lume au căzut rapid,
Internetului a rămas paralizat 80% şi telefoanele mobile fără acoperire, intensificând
panică.
Şi piaţa de valori din SUA s-a închis pe termen nedeterminat înainte să sune clopotul
marţi. Bursele din Eropa au cazut rapid cu peste 6%, iar indicele paneuropean FTSE
Eurotop 300 a căzut cu un procent de 4,5%.
Se aşteaptă ca pieţele americane să se prăbuşească de îndată ce se vor deschide. „Când
piaţa se va deschide, se va prăbuşi”, acestea sunt cuvintele lui Stanley Nabi, Credit Suisse
First Boston, care supervizează 110 miliarde de dolari. „Cred că imediat ce se va deschide,
va pierde două sute de puncte. Este absolut de necrezut”.
Mike Lenhoff, un broker, zicea următoarele: „Este un dezastru. Va scufunda pieţele în
haos. Pentagonul bombardat, şi nimeni un ştie care va fi riposta americană, este un cumplit
insucces”.
Bursele şi dolarul s-au prăbuşit şi investitorii căutau bonurile sigure, caută un cer sigur
într-o lume de incertitudine, iar preţul petrolului şi al aurului au urcat. ή ecuaţie apare un
nou element de volatilitate.
Puterea dolarului, ţinând seamă de slăbiciunea economiei SUA, a sfidat legiile gravitaţiei.
Acum SUA este departe de a fi un loc sigur într-o perioadă de instabilitate globală. Era
inevitabil ca la un moment dat investitorii străini să-şi retragă fondurile din SUA,
pricinuind o sporire a ratei dobânzii în SUA şi împingând economia SUA spre recesiune.
Procesul deja a început.
La aproape zece ani de la începerea boom-ului în SUA, economia mondială este în pragul
unei serioase recesiuni. Realitatea globalizării a devenit o criză globală a capitalismului.
110
Cauza lăuntrică a crizei capitaliste este supraproducţia. O dată ce ciclul economic ajunge
la un punct critic în care cantitatea devine calitate, e de ajuns orice accident ca să se ajungă
la recesiune. Acesta a fost cazul în 1973-74 când preţului petrolului a crescut. Este nevoie
să ne amintim că sporirea preţului petrolului a fost legată de evenimentele din Orientul
Apropiat. Acum este posibil ca istoria să se repete.
Noua dezordine mondială
Peste noapte cea mai mare superputere a lumii a devenit un colos cu picioare de lut. Statul
militar cel mai puternic din lume a fost neputincios vizavi de terorism. Înaintea celui de-al
doilea Război Mondial, Troţki a pronosticat că Statele Unite vor împinge şi vor obţine
hegemonia mondială, dar a adăugat că va avea dinamită în temelii. Aceste cuvinte
profetice sunt acum literalmente un adevăr. Acum zece ani, după căderea Uniunii
Sovietice, preşedintele Bush-tatăl a promis o nouă ordine mondială. Acum realitatea a
arătat o crudă răzbunare.
Jaful planetei de către marile întreprinderi a creat o uriaşă mizerie, război şi haos, care
acum a impactat inima imperialismului mondial. Aceasta este adevărata cauză a actualei
atrocităţi. Terorismul foametei mondiale, bolile, mizeria, exploatarea şi oprimarea care
zbuciumă milioane de bărbaţi, femei şi copii în fiecare zi a vieţii lor, este adevărata cauză
a agitaţiei şi a instabilităţii care străbat planeta la începutul secolului XXI.
Nicăieri în lume acest lucru nu este mai evident decât în Palestina, unde populaţia
Ţărmului Occidental şi a Fâşiei Gaza zilnic suferă atacuri sângeroase din partea
imperialismului israelian. Poate cineva să se mire dacă sectoare ale tineretului palestinian
sunt prada disperării? Surprinde faptul că există o ură feroce faţă de imperialismul SUA
care sprijină Israelul şi păstrează tăcere vizavi de aceste atrocităţi? Unde sunt
condamnările preşedintelui Bush când nu demult a murit ucis de o rachetă israeliană un
lider al FDLP? Unde sunt toate acele cuvinte despre „atac la civilizaţie” când sute de civili
palestinieni sunt ucişi de către armata israeliană?
Toate astea au nişte efecte teribile asupra conştiinţei maselor palestiniene. Câteva ore după
atacuri se arătau imagini ale sărbătoririlor în străzile din Nablus în Ţărmul Occidental.
Teribila suferinţă provocată poporului palestinian de către imperialismul israelian, cu
sprijinul Washingtonului, este ceea ce a provocat această reacţie. Dar este o greşeală
profundă. Scenele cu tineri palestinieni manifestându-şi sprijinul asasinatului de sute de
civili americani, vor provoca o mare daună cauzei palestiniene în SUA şi în întreaga lume.
Simpatia pe care reuşiseră s-o dobândească în rândurile muncitorilor din SUA şi din alte
111
ţări va deveni contrariul, şi va fi folosită de către reacţionarii americani ca să creeze un
sentiment anti-arab şi anti-palestinian. Acest lucru, la rândul lui, va croi drumul noilor acte
de represiune împotriva palestinienilor.
Americanii vor lansa un atac asupra câtorva ţări arabe, probabil Irakul. În acest scop vor
conta pe colaborarea inteligenţei israeliene. Acest lucru va întări Israelul, nu-l va slăbi. Va
dăuna cauzei palestiniene, n-o va ajuta. Aici rezidă caracterul reacţionar al terorismului,
trebuie să fii orb ca să nu înţelegi asta.
În ciuda spectaculosului impact, chiar şi cele mai bine organizate atacuri teroriste
niciodată nu reuşesc să distrugă sau să slăbească în mod semnificativ imperialismul.
George Robertson, secretar general al NATO, a cerut imediat să sporească puterea militară
a NATO. Consecinţele acestui atac vor fi reacţionare. Deja au încercat să ţintuiască Irakul
de această atrocitate. Replica va fi: mai multe bombe şi devastare, sporind escaladarea de
asasinate şi contra-asasinate.
După atacul terorist în Africa, imperialiştii americani au bombardat Libia şi Sudanul, deşi
nici una din aceste ţări n-a fost absolut deloc implicată. Cel mai probabil este să
bombardeze din nou poporul irakian lipsit de apărare, ca şi cum o crimă sângeroasă ar
justifica o alta. În acest sens se vor agrava contradicţiile pe scara mondială, creând noi
victime şi o nouă ură, un combustibil pentru noi acte de terorism. Asta numesc ei
„apărarea civilizaţiei”.
Lenin a spus odată: capitalismul este oroare fără de sfârşit. În ultimii ani americanii şi
europenii s-au înarmat până în dinţi cu intenţia să intervină împotriva maselor în Africa,
Asia, Orientul Apropiat şi America Latină. Această atrocitate va accelera acest agresiv
program de reînarmare. Nu furnizează nimic pozitiv muncitorilor şi ţăranilor din întreaga
lume, ci este numai o altă manifestare a crizei convulsive a capitalismului mondial. Cu
cuvintele istoricului roman Tacit: „Iar când ei au creat deşertul, l-au numit pace”.
La 7 ani de la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 a început la Guantanamo
procesul intentat unui grup de 5 inculpaţi, consideraţi a fi făptaşii din umbră, care au
pregătit uriaşa baie de sânge din SUA.
112
Între inculpaţi e şi faimosul şeic Chalid Mohamed, care a recunoscut că a plănuit
atentatele, soldate în special la New York şi Washington cu aproape 3000 de victime
omeneşti.
Mai toată atenţia observatorilor s-a concentrat fireşte asupra lui Mohamed, care s-a
mândrit a fi autorul „spiritual” al megatatentelor. Inculpatul n-a opus rezistenţă în timp ce
era condus, împreună cu alţi patru coinculpaţi, în sala de audieri a noului tribunal militar
special de la Guantanamo.
Între prezumtivii săi complici se numără şi vestitul Ramzi Binalshib. Membru al aşa-
numitei celule de la Hamburg, Binalshib e un fost colocatar al apartamentului
adăpostindu-l la un moment dat, în urbea din nordul Germaniei, pe şeful piloţilor morţii,
Mohamed Atta.
Şeicul, un intim al şefului reţelei teroriste islamice al Quaida, Osama Bin Laden, a
respins însă din capul locului orice asistenţă juridică americană, pe care, conform lui, n-ar
putea-o accepta din motive religioase. Fiindcă, potrivit inculpatului, administraţia Bush ar
fi angrenată într-o cruciadă anti-islamică în Irak şi Afganistan.
Judecătorul militar Ralph Kohlmann l-a avertizat pe Mohamed că se confruntă cu riscul
de a fi condamnat la moarte şi că, deci, nu e poate bine să respingă în mod precipitat
ajutorul juridic, care i se oferă. Dar avertismentul nu l-a determinat pe auto-desemnatul
asasin al celor aproape 3.000 de oameni să-şi revizuiască poziţia. „Vreau să fie martir. E
dorinţa mea”, a spus el.
Ambii acuzaţi au fost supuşi în închisorile americane unor metode de interogaţie dure, pe
care unii critici şi organizaţii pentru apărarea drepturilor le califică drept excesive şi chiar
ţinînd de tortură. Mohamed de pildă a trecut prin proceduri de simulare a înecului.
Unii americani, precum Jeffrey Adacot, fost consilier la Guantanamo, consideră astfel de
metode legitime. „Pentru că ne aflăm în război”, a reliefat el. Dar fostul procuror-şef,
Morris Davis, e de altă părere. Principalul acuzator de la Guantanamo şi-a înaintat demisia
în semn de protest faţă de metodele de interogare aplicate celor 5 inculpaţi.
Terorismul ajută reacţiunea
Atentatele de la 11 septembrie 2001, considerate cele mai sângeroase din istorie, au
fost comise de 19 terorişti din reţeaua al-Qaida, care au deturnat patru avioane,
113
lovind turnurile World Trade Center din New York şi clădirea Pentagonului, situată
în apropiere de Washington, informează Mediafax.
Bilanţul victimelor atentatelor s-a ridicat la 2.978 de morţi, dintre care 2.749 la New York.
Turnurile gemene ale World Trade Center, cei mai înalţi zgârie-nori din New York, au fost
lovite la un interval de câteva minute de două dintre avioanele deturnate.
Primul aparat, un Boeing 767 al companiei American Airlines, având 92 de persoane la
bord, dintre care cinci terorişti, a lovit primul turn la ora locală 8:46 (15:46 ora României),
distrugând etajele superioare ale clădirii. La ora locală 9:03 (16:03 ora României), al
doilea Boeing, model 767, aparţinând companiei United Airlines şi având 65 de persoane
la bord, dintre care cinci terorişti, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un
eveniment care a fost transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume.
La ora locală 9:43 (16:43 ora României), un Boeing 757 al companiei American Airlines,
cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci terorişti, s-a prăbuşit peste Pentagon,
provocând pagube însemnate la faţada vestică a clădirii Departamentului Apărării.
Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei United Airlines, care transporta 44 de
persoane la bord, dintre care patru terorişti, s-a prăbuşit pe un câmp din Pennsylvania, în
estul ţării. Obiectivul precis al teroriştilor a rămas, până astăzi, necunoscut, la fel ca şi
împrejurările exacte ale producerii catastrofei. Se pare că unii pasageri, informaţi prin
telefonul mobil despre evenimentele din New York, i-au atacat pe terorişti.
Cele două turnuri ale World Trade Center s-au prăbuşit unul după celălalt, turnul sudic la
ora locală 10:05 (17:05 ora României), iar cel nordic la 10:28 (17:28 ora României). Sub
dărâmături au fost prinse sute de persoane care nu putuseră fi evacuate şi mulţi salvatori,
în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru şi de praf.
Preşedintele George W. Bush, care în momentul producerii atentatelor vizita o şcoală din
Florida, a fost condus la o bază militară, din motive de securitate. Reîntors la Washington
în cursul aceleiaşi seri, el şi-a afirmat hotărârea de a-i pedepsi pe autorii acestor "atentate
ruşinoase", subliniind că nu va face nici o diferenţă între "teroriştii care au comis aceste
acte şi cei care îi protejează".
114
Chalid Sheik Mahomed şi cei patru co-acuzaţi vor apărea personal în faţa unui
tribunal militar american.
În cadrul acestui proces, acuzaţii nu au dreptul să consulte toate dovezile. Jurnaliştii
acreditaţi au acces la proces, dar camerele de luat vederi sunt interzise, iar reprezentanţilor
presei nu le este permis să consemneze ceva în scris.
Organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului califică acest proces drept farsă.
Guvernul de la Washington apelează la principiul potrivit căruia prizonierii sunt
"combatanţi aflaţi în afara legii", motiv pentru care normele obişnuite nu se aplică.
Chalid Sheik Mahomed a declarat personal că este "creierul" atentatului din 11 septembrie
2001, în care şi-au pierdut viaţa 2.793 de persoane.
Concluzii
De la 11 septembrie, cea mai mare parte a poveştilor referitoare la Bin Laden desenează
portretul unui moştenitor şi al unui magnat troglodit care întreţine relaţii strânse cu mediile
de afaceri saudite, care îşi conduce imperiul financiar şi care face plasamente chibzuite pe
piaţa bursieră, plănuind în acelaşi timp atentate teroriste. S-a născut astfel legenda –
indestructibilă – a unuia dintre „cei mai bogaţi terorişti ai lumii, a unui nomad foarte
priceput în afaceri care a folosit o moştenire enormă şi o constelaţie de întreprinderi pentru
a finanţa o reţea teroristă planetară“.19
Aproape toate articolele, rapoartele, cărţile de „dezvăluiri“ despre finanţarea terorismului
care au apărut după 11 septembrie au reluat ideea potrivit căreia averea personală a lui Bin
Laden „constituia baza finanţării al-Qaeda“. Suma de 300 de milioane de dolari a rămas
ne-schimbată: nici câştiguri, nici pierderi, nici cheltuieli, nici subsidii oferite gazdelor
talibane, nici confiscări sau creşteri de orice fel nu au afectat-o… (…)
Un fel de „realism magic“ a învăluit scrierile despre finanţarea terorismului, amestec de
detalii abundente şi precise, de suprarealism şi de fantasme. Chiar dacă sunt inventate,
cifrele sunt absolut necesare, fie şi numai pentru a oferi o aparenţă ştiinţifică rapoartelor şi
analizelor – sau, cum spunea Orwell, a da o „aparentă consistenţă vântului“. Finanţele au
fost întotdeauna regatul numerelor, tentaţia de a cuantifica răul fiind aşadar aici încă şi mai
puternică.
19 ) Karen DeYoung, David Hilzenrath et Robert O’Harrow Jr., „Bin Laden’s Money Takes Hidden Paths to Agents of Terror“, The Washington Post, 21 septembrie 2001
115
Iar cifrele produse trebuie să fie impresionante. Acţiunea în justiţie intentată la 15 august
2002 împotriva mai multor bănci, organizaţii caritabile şi prinţi saudiţi cerea zecilor de
acuzaţi să verse, sub formă de daune, „o sumă ce exceda o suta de mii de miliarde de
dolari“20. Procesul fusese pregătit în cele mai mici detalii şi finanţat cu largheţe. Şi totuşi,
a doua zi după ce plângerea fusese înregistrată şi anunţată cu mare pompă, avocaţii au
publicat un rectificativ ce pretindea că o „greşeală de tipar“ se strecurase în suma cerută:
reclamanţii nu cereau „decât“ o mie de miliarde de dolari. Realizaseră oare juriştii că suma
iniţială depăşea produsul naţional brut al tuturor ţărilor planetei?
În vremea atentatelor de la 11 septembrie, administraţia Bush se străduia să pornească un
program de reglementare financiară care presupunea demontarea celor mai importante
părţi a aparatului represiv împotriva spălării banilor. Atentatele au provocat un viraj de
180 de grade. Cu ardoarea caracteristică a celor convertiţi recent, chiar cei care doriseră să
desfacă aparatul legislativ împotriva spălării capitalurilor s-au apucat să-l extindă cât mai
repede.Instituţiile de poliţie şi-au aşezat tot mai bine pe ochi ochelarii de cal ai „crimei
organizate“ şi sordide pe măsură ce războiul financiar a luat amploare. Astfel, Michael
Ledeen, de la American Entreprise Institute, unul dintre intelectualii cei mai influenţi de la
începutul războiului împotriva terorismului, îl descria pe Bin Laden ca pe „directorul unei
întreprinderi teroriste internaţionale «care» dovedise multă imaginaţie pentru a reuşi să
obţină bani din întreprinderile sale teroriste“, afirmând de asemenea că „cel mai bun mod
de a reprezenta reţeaua teroristă este acela de a ne gândi la familiile mafiote“ 21.
În anii ’80, atenţia Washingtonului era îndreptată în special asupra baronilor drogurilor din
America Centrală şi Latină. După atentatele de la 11 septembrie, ameninţarea
fundamentalismului islamic a luat-o înaintea războiului antidrog. Redistribuţia masivă a
mijloacelor a provocat o confuzie considerabilă. Funcţionarii guvernamentali dobândiseră
o experienţă internaţională, precum şi competenţe lingvistice certe. Vorbeau, desigur, o
spaniolă perfectă… A apărut însă un nou tip de expert, care se potriveşte perfect cu
definiţia dată de specialistul în management Henry Mintzberg: „Cel care ştie din ce în ce
mai mult despre din ce în ce mai puţin, până la a şti totul despre nimic“ 22.
20 Jennifer Senior, „Intruders in the House of Saud“, The New York Times Magazine, 14 martie 2004.
21 Michael Ledeen, The War against the Terror Masters: Why it happened. Where we are now. How we’ll win, St Martin’s Griffin, New York, 2003, p. 41.22 Henry Mintzberg, The Rise and Fall of Strategic Planning: Reconceiving roles for planning, plans, planners, Free Press, New York, 1994, p. 317
116
Cum nimeni nu reuşea să dea de urma celor 300 de milioane ale lui Bin Laden, s-a
dezvoltat o întreagă industrie ce pretindea să le dezvăluie locaţia. Unii dintre cei care
participau nu erau decât scriitoraşi plătiţi, cu un obiectiv politic transparent; alţii,
dimpotrivă, autori foarte inventivi şi avizi de întâietate. Cei care se află la originea
dezvăluirilor par, retrospectiv priviţi, foarte informaţi; şi tocmai de aceea li se cere mereu
mai mult. Astfel, Steven Emerson, unul dintre cei mai prolifici „experţi în terorism“, putea
afirma că, în zilele care au urmat atentatelor de la 11 septembrie, „răspunsese la o mie de
apeluri telefonice care proveneau în cea mai mare parte de la întreprinderi de presă“ 23.
O altă sursă importantă a miturilor fondatoare a fost Jack Kelley, ziarist vedetă la USA
Today (cel mai important cotidian american). Acesta a furnizat un număr nesfârşit de ştiri
exclusive până când, în 2004, ziarul a descoperit „o întreagă serie de minciuni şi de erori“
în articolele sale. Fireşte, nici el nu a putut rezista tentaţiei de a scrie despre terorism şi
despre finanţarea acestuia. Ascunzându-se în spatele surselor confidenţiale sau anonime, el
a devenit astfel autorul unui număr considerabil de fabule care circulă de atunci în mediile
jurnalistice: „Mărturia oculară“ a tinerilor kamikaze palestinieni cu a lor cultură a morţii;
informaţia potrivit căreia importanţi oameni de afaceri saudiţi „cântărind mai bine de
cinci miliarde de dolari «…» continuă să-i verse lui Bin Laden zeci de milioane de dolari
în chip de «prime de asigurare» în faţa atentatelor ce ar putea fi îndreptate împotriva
afacerilor pe care le desfăşoară în Arabia Saudită“; şi descoperirea unor date informatice
în grotele afgane dovedind legăturile dintre o organizaţie caritabilă islamică bazată la
Chicago şi al-Qaeda .
Atentatele de la 11 septembrie au şters încă şi mai mult frontiera dintre faptele dovedite şi
ficţiune. Caracterul „inimaginabil“ al acestora, ce părea să ţină de ficţiune, acorda un
oarecare credit divagaţiilor despre arabi şi musulmani. Nu se ştiau prea multe, în acea
epocă, despre Osama bin Laden şi al-Qaeda. Americanii erau deci dispuşi să creadă că era
vorba despre un fel de personaj malefic ieşit dintr-un film cu James Bond, suficient de
bogat pentru a-şi finanţa războaiele personale.
Am putea spune, pentru a relua terminologia satiristului Stephen Colbert, că poveştile
despre finanţarea terorismului conţin mai multă „aparenţă de adevăr“ (truthiness) decât
adevăr, „aparenţa de adevăr“ fiind definită drept „ceea ce dorim să fie faptele, nu ceea ce
sunt ele în realitate“, sau drept „ceea ce pare să fie răspunsul corect, nu ceea ce este în
23 Felicity Barringer, „Terror Experts Use Lenses of Their Specialties“, The New York Times, 24 septembrie 2001
117
fapt realitatea“. Sub acest aspect, paralelele dintre comoara ascunsă a lui Bin Laden şi
pretinsele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein sunt frapante, raţiuni ale
războiului financiar împotriva terorismului, respectiv ale „schimbării de regim“ din Irak.
Suspecţii obişnuiţi ai finanţării terorismului – miliardarii arabi, saudiţi, organizaţiile
caritabile islamice – au devenit tot atât de celebri ca şi faimoasele „dovezi“ – laboratoarele
mobile, tuburile din aluminiu destinate îmbogăţirii uraniului nigerian – care au servit la
vânzarea invaziei din Irak către opinia publică americană. Căutând să rezolve o problemă
întru totul imaginară, cele două războaie au sfârşit prin a crea o nouă problemă, de această
dată foarte reală.
Poveşti şi legende despre banii teroriştilor
Neadevărurile spuse cu privire la armele de distrugere în masă care s-ar afla în Irak explică
acum pierderea credibilităţii Statelor Unite mai mult chiar decât invenţiile lor asupra
finanţării terorismului. Cu toate acestea, manipularea opiniei publice prin istorii atât de
elucubrante încât le-ai putea crede scoase din cărţile de benzi desenate proaste rămâne în
cele două cazuri fără limite. Minciunile de la Washington au permis totuşi guvernului
american să controleze circuitul de capitaluri de pe planetă.
Prin asocierea a două dintre cele mai comune trei stereotipuri – miliardarul şi teroristul (al
treilea fiind dansatoarea din buric) – evenimentele de la 11 septembrie au înzestrat aceste
clişee grosolane cu o aparenţă de realitate.
După 11 septembrie, s-a format repede un consens în jurul finanţării atentatelor. „Lista
spălătorilor de bani“ a devenit atât de familiară, încât ne-am surprins repetând-o fără să
gândim prea mult: cele 300 de milioane de dolari ai lui Bin Laden, societăţi paravan,
organizaţii caritabile islamice, saudiţii, miliardarii arabi, drogurile, aurul şi diamantele,
mica criminalitate. De la presa populară la rapoartele impunătoare redactate de think tanks,
lista suspecţilor era întotdeauna aceeaşi, iar repetiţia ţinea loc de confirmare. Sărăcia
discursului se ascundea în spatele siguranţei cu care erau afirmate „faptele“ nedovedite.
Începând cu 2004, au apărut informaţii noi despre războiul financiar împotriva
terorismului, dar acestea au avut un impact slab asupra percepţiilor şi politicilor.
Personalităţi de prim-plan – precum ministrul american de Finanţe, Paul O’Neill, fostul
„ţar“ al contra-terorismului Richard Clarke sau Michael Scheuer, care a condus „celula
118
virtuală Bin Laden“ în cadrul CIA – au dezminţit cea mai mare parte a credinţelor comune
referitoare la războiul financiar. Pu-blicarea, în august 2004, a raportului Comisiei asupra
evenimentelor de la 11 septembrie a permis şi ea o înţelegere mai clară a realităţii
finanţării terorismului. Raportul se întemeia pe un „studiu exhaustiv al documentelor
guvernamentale despre finanţarea terorismului redactate în special de serviciile de poliţie,
de informaţii şi de serviciile politice implicate“.
În materie de finanţare, raportul şi monografia asociată acestuia au demonstrat că
atentatele teroriste nu au avut nevoie decât de foarte puţini bani; ele au demontat de
asemenea „mitul“ averii personale a lui Bin Laden şi au condamnat politizarea
investigaţiilor asupra finanţării terorismului. (…)
De când Osama bin Laden a fost desemnat ca „inamicul public numărul 1“, în 1998,
războiul financiar se sprijină pe ideea că averea personală a acestuia constituie pilonul
reţelei de finanţare al al-Qaeda. Raportul a confirmat că suma era falsă. Fabula a continuat
totuşi să circule. În aprilie 2006, o căutare pe Google cu ajutorul cuvintelor „Bin Laden“ şi
„300 de milioane“ genera nu mai puţin de 154.000 de referinţe.
O înşelătoare comparaţie cu Mafia
Intr-un fel, secolul al XXI-lea nu a inceput o data cu jerbele de artificii de la miezul noptii
celui mai recent revelion, ci in norii incandescenti care au invaluit, la 11 septembrie,
turnurile "Gemenilor" din New York. Incepand din "martea neagra", nici pacea lumii, nici
libertatile individuale, nici viata de zi cu zi a semenilor nostri nu mai sunt si nu vor mai fi
ca inainte. Si legile razboiului vor fi cu totul altele.
Razboiul-fulger care a lovit America - pentru ca atentatele de la New York si Washington
razboi au fost - nu seamana nici prin mod de desfasurare a operatiunilor, nici prin efecte cu
vreuna din sumedenia de conflagratii care au insangerat, de secole si milenii, scoarta
planetei. Inamicul agresor este clar identificat: terorismul international. Dar el se ascunde
sub o mie de fete. Este un "dusman imposibil", cum il numea ziarul elvetian Le Temps. El
actioneaza din umbra, dispune de vaste retele raspandite in multe state, de un imperiu
119
financiar si nu are "multe tinte de mare valoare" la vedere, cum observa seful
Pentagonului, Donald Rumsfeld.
Nu are o capitala, un punct central de comanda, o armata, o aviatie, o marina sau
obiective economice, militare usor de identificat. Unui "inamic imposibil" nu i se poate
riposta decat prin mijloace cu totul diferite de cele clasice. "Acest razboi - avertiza
Rumsfeld - nu va fi purtat de o mare alianta, unita in jurul unui proiect unic de lupta
impotriva unor puteri ostile". Strategia sa trebuie sa includa "coalitii cu o geometrie
variabila de tari, care se va putea schimba si evolua. Unele state vor putea aduce un sprijin
diplomatic, altele unul financiar, altele un sprijin logistic si militar" - explica tot seful
Pentagonului. O coalitie mondiala de o asemenea amploare si complexitate este o ambitie
fara precedent. Imediat dupa 11 septembrie, sub socul dezastrului, lumea a parut dintr-o
data solidara. Toti cu totii impotriva terorismului, alaturi de o America devenita, intr-o
clipita, din superputerea mondiala unica si invincibila, o tara ca altele, numai buna de
compasiune si de primit ajutoare. Apoi, solidaritatea de moment s-a diluat in nuante tot
mai distincte si mai dezarmonice, pana in pragul unei noi despartiri a apelor.
Mai imprevizibila, mai preocupanta, mai terifianta decat imaginea sau (mai corect spus)
proiectia imaginii acestui razboi care nu a inceput deloc spectaculos este infatisarea lumii
care se recompune, sub ochii nostri, in vacarmul exploziilor. Cutele de pe chipul ei sunt,
de fapt, marile placi tectonice ale geopoliticii momentului.
America incepe sa coboare din turnul de fildes al splendidei sale singuratati, aparent
inexpugnabila dupa prabusirea comunismului, pentru a dialoga in alti termeni si cu aliatii
sai europeni, si cu Rusia si China pe care si le doresc nu adversari, ci parteneri (sau macar
competitori pasnici), si cu statele arabe, musulmane, in general din lumea a treia, pe care
parea sa le ignore in necazurile si revendicarile lor.
Zone intregi ale lumii se pregatesc sa arate altfel. Rusia este gata sa ocupe postul de
secund al corabiei mondiale, iar pentru aceasta nu ezita sa incerce a provoca o implozie a
NATO, cea mai formidabila masinarie politico-militara a lumii. Acum, realitatile le dau
dreptate mai repede decat ar fi sperat. Caci bataliile viitorului vor fi batalii pentru sursele
de energie ale planetei. Iar razboiul care a inceput acum, paradoxal, intr-una din cele mai
sarace tari de pe glob, Afganistan, nu este decat prima lupta a acestui razboi. Terorismul
de tip bin Laden nu este doar fanatism religios. Presimtindu-si (poate) iminentul sfarsit
apropiat, miliardarul din grote sau nu se stie de unde a inceput sa vorbeasca mai deslusit,
coborand din sfera abstractiilor mistice: despre destinul tragic al palestinienilor, despre
120
copiii care agonizeaza in Irak, despre bogatii si saracii lumii. Un nou clivaj global se
prefigureaza.
La peste jumatate de secol de la crearea sa, NATO are parte in continuare de noi si noi
premiere, care se succeda in cascada. In timp ce experimentul extinderii spre Est al
Aliantei este in plina desfasurare, intrarea oficiala a Statelor Unite in stare de razboi pune
partenerii vest-europeni si organizatia in ansamblul sau intr-o situatie noua, necunoscuta
pana acum. Pentru prima oara de la crearea sa, in urma cu 52 de ani, cele 19 state membre
ale NATO au invocat, la 19 septembrie, articolul V al tratatului sau fondator, potrivit
caruia Statele Unite, daca se confirma ca ele au fost victima unei agresiuni externe, pot
solicita un raspuns colectiv din partea Aliantei. Secretarul general al NATO, britanicul
George Robertson, a respins comentariile privitoare la reactia initiala destul de slaba si
prudenta a Aliantei la atacurile de la 11 septembrie, explicand ca razboiul impotriva
terorismului implica o noua abordare. "Este o notiune noua, o notiune diferita - a spus el.
Acum ne confruntam cu niste oameni care recurg la tehnici inimaginabile pana in urma cu
cateva saptamani. Cred ca va trebui sa gandim diferit. Mijloacele cu care am fost inzestrati
pana acum nu mai sunt de nici un folos pentru a contracara aceste amenintari periculoase
ale viitorului". Cuvinte care traduc necesitatea unor reevaluari, a unor noi obiective,
mijloace, abordari.
Washingtonul a apreciat solidarizarea fireasca a NATO cu principalul sau membru, dar nu
s-a grabit sa implice direct Alianta in operatiunile militare din Afganistan. Agentia France
Presse merge chiar mai departe cu observatia ca "NATO a fost marginalizat de SUA in
riposta militara la atentatele de la 11 septembrie, sprijinul sau reducandu-se la
imprumutarea a cinci avioane AWACS si la repozitionarea fortei sale navale permanente
din Mediterana". Participare cu atat mai limitata cu cat aceste avioane de supraveghere
radar nu sunt desfasurate in zone de conflict, ci in Statele Unite, pentru a-i ajuta pe
americani in supravegherea propriului teritoriu.
Paul Wolfowicz, numarul doi din Pentagon, le-a declarat pe un ton destul de transant
aliatilor ca SUA ar prefera sa se sprijine mai degraba pe coalitii cu geometrie variabila
decat pe o actiune colectiva a NATO. De altfel, Washingtonul nu a formulat nici o cerere
de ajutor specific din partea NATO, in ciuda ofertelor in acest sens ale secretarului general
al Aliantei. Washingtonul prefera sa se multumeasca cu solidaritatea politica, de altfel atat
de necesara, a aliatilor vest-europeni. Cum se explica aceasta rezerva americana?
Raspunsuri sunt mai multe. Marea Britanie, singura tara europeana cu o inzestrare militara
121
capabila de a tine pasul cu SUA intr-un razboi, este deja implicata in operatiuni, in baza
relatiilor speciale traditionale dintre cele doua tari. Germania are probleme specifice de
ordin intern: pe de o parte, implicarea sa militara internationala este o problema delicata,
caci, desi a trecut peste o jumatate de secol de la al doilea razboi mondial, Berlinul, mare
putere economica, nu este si una politica, diplomatica si militara pe masura; pe de alta
parte, "verzii", componenta a coalitiei guvernamentale, provin in buna masura din randul
fostilor militanti pacifisti ai deceniilor trecute. Franta este prin traditie un aliat oarecum
mai deosebit si orice modificare a orientarii externe in perspectiva alegerilor prezidentiale
de anul viitor ar fi riscanta. In sfarsit, Rusia si China, pe care America doreste sa-i aiba
parteneri si nu adversari, au manifestat public rezerve fata de o implicare militara directa a
NATO intr-o regiune a lumii care nu face parte din zona sa de actiune.
Sub impactul zilei de 11 septembrie, procesul de extindere a NATO va capata noi valente,
care nu sunt inca pe deplin conturate. Cert este ca secretarul general al Aliantei a dat
asigurari prompte ca extinderea va continua, presedintele Bush a gasit de cuviinta sa
repete expresia sa consacrata si datatoare de speranta ("largire de la Baltica la Marea
Neagra"), iar liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, printr-o miscare abila si derutanta, a
declarat ca, in principiu, nu are nimic impotriva extinderii, ba chiar ea s-ar putea referi si
la Rusia, daca NATO ar deveni o organizatie eminamente politica.
Ca nu este vorba doar de retorica o dovedeste faptul ca intr-un moment de mare solicitare,
sefii de stat ai celor zece tari aspirante la admitere s-au intalnit la Sofia cu secretarul
general al Aliantei si au receptionat mesajul presedintelui Bush, care le-a promis decizii
"istorice" in privinta extinderii, la reuniunea de la Praga din 2002. Alianta, a declarat
lordul Robertson pentru a spulbera eventualele temeri, "nu va fi ostaticul unei campanii
teroriste" si "isi va mentine poarta deschisa" pentru toate noile democratii, conform
agendei sale. Pentru unii analisti americani informati, sansele de admitere ale unor state
solicitante, intre care si Romania, ar fi sporit in urma evolutiilor recente, dar este, in
continuare, prea devreme pentru a vorbi de certitudini, cel putin inainte de primavara
anului viitor, cand Congresul, unul dintre principalii decidenti, urmeaza sa-si defineasca
mai clar pozitia. Poate ca informatiile, tot mai insistente, privitoare la prelungirea retelei
bin Laden in Europa de sud-est ii vor sensibiliza pe congresmanii americani sa gaseasca cu
mai multa usurinta locul Balcanilor si al Romaniei pe harta, asa cum s-au familiarizat cu
pozitia geografica a Afganistanului.
122
Framantarile lumii arabo-musulmane
Lumea araba si musulmana, cu o populatie de peste un miliard de oameni, s-a alaturat, la
nivel oficial, compasiunii cvasiunanime cu care a fost inconjurata America imediat dupa
"martea neagra". Pana si liderul libian Gaddafi a trimis o telegrama de condoleante la
Washington (desi cu un text usor malitios); Yasser Arafat a donat sange, in fata camerelor
TV, pentru victimele atentatelor de la 11 septembrie. Exceptie in acest sens a facut doar
presedintele Irakului, Saddam Hussein, singurul sef de stat din lume care n-a facut nici
macar gestul protocolar al expedierii unui mesaj oficial de compasiune.
La unison cu comunitatea internationala, statele arabe si musulmane au condamnat
terorismul si s-au declarat gata sa participe la coalitia internationala de combatere a sa,
lansata de presedintele Bush. Aceasta solidaritate s-a dovedit insa fragila inca de la
inceput, mai ales ca o parte a lumii politice si de presa din Occident a identificat spontan
terorismul cu islamismul fundamentalist, iar cateva gafe de rasunet ale unor lideri
occidentali au avut efecte ireparabile asupra atasamentului musulman la cauza
antiterorista. Sintagmele "cruciada antiterorista" sau "America a vazut diavolul",
pronuntate sub efectul socului emotional de presedintele Bush, sau gafa catastrofala a
premierului italian Berlusconi, care a incercat sa teoretizeze inferioritatea si inapoierea
civilizatiei islamice, au precipitat despartirea apelor in oceanul planetar antiterorist, iar
incercarile ulterioare ale politicienilor si politologilor occidentali de a disocia terorismul
de islamism n-au avut un real efect reparator. Clivajul s-a accentuat prin prezentarea, la
televiziuni occidentale, a unor secvente de exuberanta populara pe strazile unor localitati
arabe in momentele imediat urmatoare atentatelor, chiar daca unele din acele secvente, s-a
descoperit mai tarziu, fusesera filmate cu un deceniu in urma, in timpul razboiului din
Golf.
In sfarsit, riposta aeriana americano-britanica in Afganistan a marit prapastia dintre lumea
occidentala si cea musulmana. Aceasta din urma a luat distanta fata de Statele Unite,
considerand ca loviturile aeriene ar trebui "sa se limiteze la autorii" atentatelor si ca
problema terorismului trebuie clarificata in cadrul unei conferinte internationale.
Intruniti la Doha, in Qatar, in prima decada a lunii octombrie, 57 de state membre ale
Organizatiei Conferintei Islamice, au subscris la un text prin care "isi declara ferm
condamnarea (atentatelor antiamericane - n.n), dar riposta nu trebuie sa afecteze civili
nevinovati si nu trebuie sa mearga dincolo de autorii reali ai acestor atacuri". Emirul
Qatarului, presedintele Conferintei, a insistat asupra "necesitatii de a se furniza dovezi
concrete asupra culpabilitatii autorilor prezumati". Abia dupa publicarea unor asemenea
123
dovezi, a continuat el, operatiunile militare s-ar justifica si numai impotriva autorilor
dovediti ai atentatelor, aluzie evidenta la avertismentele oficiale ale Washingtonului de
extindere a ripostei si la alte state, tinte potentiale putand fi Irak, Sudan sau Siria.
Statele musulmane au respins orice legatura intre terorism si islam, "o religie a pacii"
(sintagma reluata apoi si de presedintele Bush), si au cerut ca lupta mondiala antitero "sa
fie dusa sub egida ONU".
Intr-o pozitie delicata se afla indeosebi o serie de state arabe sau/si musulmane care sunt
legate de SUA prin interese de ordin economic si militar (Turcia, Arabia Saudita,
Pakistan), dar in care marea masa a populatiei, de religie islamica, care reactioneaza la
chemarea sangelui si a credintei, manifesta puternice resentimente antiamericane. Ele s-au
concretizat in ample manifestatii populare de protest, care limiteaza marja de actiune a
regimurilor si pun in pericol stabilitatea interna. Mai transanta, Indonezia, tara musulmana
cea mai populata, a condamnat suficient de explicit riposta asupra Afganistanului, iar
Pakistan, Iran si alte state insista pentru caracterul limitat al operatiunilor militare.
Rezerve evidente si tot mai pronuntate fata de bombardarea Afganistanului au exprimat
tarile arabe. In primele zile dupa declansarea raidurilor aeriene, nici o reactie oficiala nu s-
a inregistrat din partea principalilor aliati ai SUA in regiune: Egipt, Arabia Saudita si
Iordania. Partenerii Americii "sunt intr-o situatie incomoda", explica politologul Antoine
Basbous. "Mubarak a luptat impotriva islamistilor, dar trebuie sa tina seama de opinia
publica din tara sa. El stie ca pe strazile din Cairo oamenii s-au felicitat dupa atentate".
Aliat solid al Statelor Unite, regimul lui Mubarak, care primeste un ajutor american de
doua miliarde de dolari pe an (cel mai mare, pe plan mondial, dupa Israel), trebuie sa tina
seama de o opinie publica antiamericana si de influenta Fratilor musulmani, miscare
nonviolenta, interzisa, dar tolerata si foarte activa in moschei si actiuni sociale.
In Iordania, alt aliat istoric al SUA, regele Abdallah al II-lea "se afla intre mai multe
ciocane si nicovale" (dupa expresia politologului citat), iar Arabia Saudita, unde
stationeaza trupe americane, se afla "intr-o situatie imposibila", dupa parerea analistilor.
Tensiunea din lumea musulmana este departe de a se aplana, iar continuarea
bombardamentelor in perioada Ramadanului (luna de rugaciune care incepe la 17
noiembrie) va avea un impact puternic asupra maselor imense de credinciosi islamici.
Fiecare cu teroristii lui
"Cine nu e cu noi e impotriva noastra" - a afirmat ultimativ presedintele Bush a doua zi
124
dupa "martea sumbra". "Cu noi" insemnand cu America, iar "impotriva", cu terorismul
international. In acele clipe socante, nimeni in lume nu a cutezat sa-i intoarca vorba
liderului Americii, tara atat de lovita. Avand un inamic comun, ele vor fi implicit si aliate.
Deci, cu totii la lupta impotriva celui mai periculos inamic al omenirii, terorismul, si
intruchiparea sa din grotele afgane, bin Laden.
Numai ca, vorba proverbului, diavolul se ascunde in detalii. Solidaritatea emotionala cu
America in suferinta s-a topit de la o zi la alta. Din aburul ei efemer s-au intrupat calculele
reci ale politicienilor de pretutindeni. Da, de acord, moarte terorismului, oricare ar fi el!
Dar care este de fapt el? Caci in spatele oricarui -ism se afla ceva concret, palpabil.
Pentru America si aliatii ei vest-europeni, terorism inseamna in primul rand bin Laden, Al-
Qaeda, statele sanctuar, extremistii islamici. Dar pentru Saddam Hussein sau Gaddafi,
principalul terorist sunt Statele Unite. Rusia identifica terorismul in primul rand cu
separatistii ceceni. Teroristi sunt, pentru israelieni, palestinienii, in timp ce acestia acuza
tocmai statul evreu de politica terorista.
Multe state care de ani sau decenii sau secole se razboiesc pe drept sau pe nedrept, in
propriile granite, cu feluriti oponenti au gasit, in sfarsit, prilejul de a-si destainui propriile
necazuri in areopagul planetar si a-si aduce obolul la cauza generala a antiterorismului.
Anglia ii are pe extremistii irlandezi (dispusi acum sa predea armele), Italia - Brigazile
rosii, Franta - separatistii corsicani, Spania - separatistii basci, cu totii deja teroristi cu
vechime si blazon. Li se adauga contingente mai noi - tamilii din Sri Lanka, hutu sau tutsi
din Burundi, musulmanii din India, kurzii din Turcia, animistii din Sudan si multi, multi
altii.
Si astfel, in loc de solidarizare unanima impotriva terorismului, lumea risca sa ramana in
mare parte aceeasi de pana acum, cu aceleasi conflicte si interese, aceleasi ranchiune si
ganduri ascunse. Avea dreptate Eminescu atunci cand constata cu amaraciune ca "lumea-i
cum este si ca dansa suntem noi".
Atacurile din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center si Pentagon readuc in
actualitate terorismul. Amenintarile teroriste din intreaga lume, din anii 80 si 90, au
stimulat un val de cercetari despre violenta politica, ale caror concluzii sunt in pericol de a
fi ignorate.
125
Indivizii care aleg calea violentei sunt, de obicei, oameni obisnuiti, care fac parte din
grupuri iesite din comun, iar pentru a le putea intelege comportamentul ar fi mai indicat sa
urmarim nu atit psihologia individuala, cit pe cea a grupurilor.
Exista aspecte ale antecedentelor teroristilor care pot fi comparate cu acelea ale membrilor
unor bande si culte religioase, unde cautarea identitatii prin aderarea la grup faciliteaza
adoptarea unei ggndiri radicale. Cu toate ca sunt, de obicei, limitate, resursele de care
dispun teroristii au un impact puternic, datorat pagubelor fizice produse. Amenintarea
poate fi transformata intr-o criza de catre mijloacele media, implicate profund in
transmiterea pericolului unei audiente mai largi decct cea afectata in mod direct.
Incercarile de a invinge terorismul prin forta militara pot fi mult mai periculoase pentru
guvern decct pentru teroristi, deoarece legalitatea sa se deterioreaza, li se cere cetatenilor
sa-si sacrifice drepturile, iar numarul dusmanilor sai creste. Restrictiile si represaliile
impuse timp de un sfert de secol nu au atenuat amenintarea Israelului de catre gruparile
palestiniene violente, iar indoielile organizatiilor drepturilor omului asupra legalitatii
acestui raspuns au fost nocive. Gruparile violente fac parte, de regula, dintr-o retea cu
legitimitate psihologica si ideologica care le furnizeaza sprijin material si moral.
Simpatizantii sai considera ca, pentru a-si apara legitimitatea, violenta grupare este nevoita
sa infrunte rigorile impuse de lege si de autoritatea statului. Aflarea faptului ca guvernul
Spaniei a sponsorizat, in anii 80, trupe de lupta impotriva membrilor ETA, a sporit valul
de simpatie fata de respectiva miscare, in ciuda reactiilor negative stirnite de caracterul
nediscriminatoriu si salbatic al actiunilor ei. Violenta de ambele parti poate influenta
judecata opiniei publice, si orice guvern ar trebui sa ia in calcul toate aspectele problemei
inainte de a lua vreo masura brutala sau nedreapta care ar putea sa-i slabeasca pozitia
morala si sa-i diminueze sprijinul.
Se comemoreaza sapte ani de la atentatele din Statele Unite. Multi au impartit lumea in
„inainte si dupa 11 septembrie”. S-a vorbit despre Apocalipsa, Razboi Total sau momentul
la care Ciocnirea Civilizatiilor a inceput sa devina, din simpla teorie, o realitate dramatica.
La 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de linie. Le-au transformat in
arme si au lovit cu ele simboluri politice si economice americane, simboluri ale civilizatiei
occidentale. Pentru aproape 3000 de oameni, 11 septembrie a insemnat sfarsitul.
126
Intreaga lume a putut vedea in direct la televiziune cum un al doilea avion a lovit turnul de
sud al World Trade Center. Era cursa 175 a companiei United Airlines, ce efectua un zbor
pe ruta Boston - Los Angeles, cu 65 de oameni la bord. Cu doar o jumatate de ora inainte,
lovise prima aeronava, pilotata de Mohamed Atta, creierul atentatelor.
La ora 9:37, cursa 77 Washington - Los Angeles a companiei American Airlines este si ea
deturnata si prabusita peste cladirea Pentagonului, in Arlington, Virginia. Cateva minute
mai tarziu, un al patrulea avion este deturnat: zborul 93, Newark - San Francisco. Acesta
urma sa se prabuseasca chiar la Camp David, insa pasagerii au dat peste cap planurile
teroristilor, dupa ce s-au revoltat si au incercat sa preia controlul asupra avionului.
Aeronava s-a prabusit intr-un camp din Pennsylvania.
La ora 9:59, turnul de sud al World Trade Center s-a prabusit, dupa ce a ars aproape o ora.
Mii de angajati si pompieri au fost prinsi in daramaturi. Un nor imens de praf a acoperit
Manhattanul, apoi s-a prabusit si cel de-al doilea turn.
Cea de-a sasea comemorare a atentatelor din Statele Unite va fi marcata prin ceremonii
discrete. La New York, spre deosebire de anii trecuti, evenimentul va avea loc intr-un parc
din apropiere de Ground Zero si nu pe locul turnurilor distruse in atacuri, in contextul in
care controversele privind lupta impotriva terorismului s-au intensificat, iar zvonurile
privind o teorie a conspiratiei se amplifica. Filmele realizate de regizorul Michael Moore
pe marginea tragicelor evenimente inca agita spiritele, iar o treime dintre americani cred
ca atacurile au fost puse la cale de administratia SUA, potrivit unor sondaje. Pe de alta
parte, in urma cu un an, un alt sondaj publicat de Washington Post arata ca un procent
similar dintre cei interogati nu au stiut care este anul in care a avut loc atentatul terorist de
la 11 septembrie.
SUA dupa 11 septembrie 2001
Confruntata cu reducerile succesive de personal dupa incheierea Razboiului Rece, armata
americana s-a trezit luata pe nepregatite de atentatele de la 11 septembrie 2001.
Structura militara masiva era conceputa pentru a face fata unei confruntari de tip clasic sau
unui razboi nuclear total. Un colos caruia reteaua terorista al-Qaida i-a descoperit punctele
vulnerabile pentru a aplica o lovitura mortala. Dupa 11 septembrie, Statele Unite au lansat
127
o ofensiva de proportii, numita de Administratia de la Washington razboiul global
impotriva terorismului.
In deceniul trecut, efectivele armatei terestre americane au fost reduse aproape la jumatate,
iar micsorarea bugetului a dus la scaderea fondurilor alocate Pentagonului la o valoare
situata sub 300 de miliarde de dolari.
In cadrul CIA au fost desfintate departamente intregi, Statele Unite preferand spionajul
electronic celui clasic, prin agenti sub acoperire.
Atentatele de la 11 septembrie au scos in evidenta punctele slabe ale doctrinei militare
americane. Ele au constituit o adevarata lectie pentru strategii de la Pentagon, care s-au
vazut umiliti de un adversar mult mai slab. Au inteles atunci ca, pentru a castiga acest
conflict de tip nou, forta si tehnologia nu sunt suficiente, fiind necesara o schimbare
radicala a principiilor razboiului.
Cu toate acestea, bugetul militar a crescut continuu, atingand cifra fabuolasa de 500 de
miliarde de dolari. Statele Unite au rezistat tentatiei de a trimite forte masive pe teatrul de
razboi din Afganistan. Militantii al-Qaida si talibanii, care luptau doar cu arme usoare in
munti, dupa principiile razboiului de gherila invatat din anii inavaziei sovietice, au fost
contracarati de detasamentele mici si mobile ale Beretelor Verzi si agentilor CIA.
Cariera in Fortele Speciale, anterior marginalizate, a devenit o trambulina pentru
avansarea ofiterilor tineri si valorosi, cu o gandire neconventionala. Succesul facil obtinut
impotriva talibanilor, alungati de la putere dupa numai doua luni de la inceperea ofensivei,
l-a determinat pe secretarul Apararii de la acea vreme Donald Rumsfeld, sa ignore
sfaturile generalilor sai in campania din Irak, din martie-aprilie 2003.
Efectivele angajate s-au situat la numai jumatate fata de cele din conflictul din 1991, iar
Pentagonul nu a pregatit niciun plan pentru perioada postconflict. In cei patru ani de la
incheierea operatiunii Iraqi Freedom, peste 3.700 de militari americani au fost ucisi in
atacurile lansate aproape zilnic de insurgentii irakieni sau teroristii straini.
In acelasi timp, presedintele George W. Bush a relansat proiectul scutului antiracheta,
conceput de presedintele Ronald Reagan in anii 80, si abandonat in timpul mandatului lui
Bill Clinton.
128
Desi Casa Alba a dat permanent asigurari ca acest sistem este destinat apararii Statelor
Unite si Europei de un eventual atac nuclear iranian sau nord-coreean, Moscova s-a
declarat extrem de nemultumita si s-a retras din Tratatatul privind reducerea armamentului
conventional din Europa.
Teoria conspiratiei
In ultimii sase ani, au aparut o multime de carti, articole, filme si site-uri web despre
atentatele din 11 septembrie 2001. Subiectul s-a dovedit inepuizabil, mai ales pentru
adeptii teoriei conspiratiei. Majoritatea scenariilor isi au originea in faptul ca oamenii nu
sunt satisfacuti de explicatiile oficiale. Autoritatile au fost acuzate ca stiau ce se va
intampla sau chiar ca au fost implicate in pregatirea atentatelor.
S-a spus ca pericolul reprezentat de Al-Qaida a fost ignorat de administratia americana sau
tratat cu superficialitate. Teoriile au fost alimentate si de faptul ca la World Trade Center
se aflau birouri ale CIA, FBI si ale altor agentii guvernamentale.
S-a vorbit foarte mult despre prabusirea Turnurilor Gemene ca rezultat al unei demolari
controlate. Imaginile surprinse atunci semanau izbitor cu cele prezentate frecvent la
televiziuni, de la imploziile pentru daramarea unor cladiri dezafectate.
O alta teorie pune la indoiala versiunea oficiala a avionului care s-a prabusit la Pentagon.
In sprijinul scenariului, sunt aduse o serie de imagini surprinse imediat dupa atentat, in
care se putea observa o gaura circulara, similara celor produse de proiectile, mult mai mica
- spun unii - decat una provocata de un avion de pasageri in plina viteza. In plus, in
fotografii nu se observa nici urma de resturi metalice, motoare sau roti de avion, care ar fi
fost vizibile la locul unei prabusiri.
Nici avionul cazut in Pennsylvania nu a fost ocolit de teoria conspiratiei: s-a vorbit despre
doborarea sa intentionata si chiar de o aterizare.
129
Scenariile au incercat “sa explice motivatia atentatelor”, de la beneficiile obtinute de
Guvernul american, pana la cele ale corporatiilor sau ale unor persoane particulare.
Imediat dupa atentate, presa americana a descoperit ca, anterior datei de 11 septembrie, se
inregistrase un numar neobisnuit de tranzactii bursiere cu actiuni ale companiilor aviatice
sau ale firmelor de asigurari.
.
19 teroristi au ingrozit lumea
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost comise de 19 teroristi din reteaua Al-Qaida,
care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York si
cladirea Pentagonului, situata în apropiere de Washington. Bilantul victimelor atentatelor
s-a ridicat la 2.978 de morti, dintre care 2.749 la New York. Turnurile gemene ale World
Trade Center, cei mai înalti zgârie-nori din New York, au fost lovite la un interval de
câteva minute de doua dintre avioanele deturnate. Primul aparat, un Boeing 767 al
companiei American Airlines, având 92 de persoane la bord, dintre care cinci teroristi, a
lovit primul turn la ora locala 08.46, distrugând etajele superioare ale cladirii. La ora
locala 09.03, al doilea Boeing, model 767, având 65 de persoane la bord, dintre care cinci
teroristi, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un eveniment care a fost
130
transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume. La ora locala 09.43, un
Boeing 757 al companiei American Airlines, cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci
teroristi, s-a prabusit peste Pentagon, provocând pagube însemnate la fatada vestica a
cladirii Ministerului american al Apararii. Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei
United Airlines, care transporta 44 de persoane la bord, dintre care patru teroristi, s-a
prabusit pe un câmp din Pennsylvania, în estul tarii. Cele doua turnuri ale World Trade
Center s-au prabusit unul dupa celalalt, turnul sudic la ora locala 10.05, iar cel nordic la
10.28. Sub darâmaturi, au fost prinse sute de persoane care nu au putut fi evacuate si multi
salvatori, în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru si de
praf.
Osama, o continua sursa de inspiratie
La cinci ani de la sangeroasele atacuri, Osama ben Laden, liderul Al-Qaida care a inspirat
atacurile de la 11 septembrie 2001, este în continuare în libertate. Washingtonul a promis
o recompensa de 27 milioane de dolari pentru capturarea celui pe care presedintele
american George W. Bush îl vrea „viu sau mort“.
Potrivit expertilor, liderul terorist islamist nu mai are un rol operational, dar este un model
si o sursa de inspiratie pentru alte atacuri. Cei patru kamikaze care au provocat moartea a
52 de persoane la Londra, la 7 iulie 2005, ca si presupusii autori ai complotului dejucat la
10 august în capitala britanica, aveau legaturi cu Al-Qaida din Pakistan sau Afganistan.
Terorismul - flagelul zilelor noastre (I)
Cu fiecare zi care trece, tot mai mult se vorbeşte despre grupările
radicale de pe toată suprafaţa Pământului ca despre ceva care
tinde să ia o amploare care nu poate fi ţinută sub control.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest gen de grupări,
câştigarea alegerilor de către fundamentaliştii Hamas, consideraţi
de SUA ca fiind terorişti, sau câştigarea alegerilor de către liderul
ultraconservator al Iranului, Mahmud Ahmadinejah, pot fi
131
surprinzătoare. Şi, pe drept cuvânt, care om, întreg la minte, şi-ar dori drept lideri oameni care
văd soluţionarea conflictelor prin lansarea de bombe asupra civililor, prin alegerea unui lider care
este dornic de a băga ţara într-o dispută nucleară? Răspunsul este cât se poate de simplu: sunt
destui semeni de-ai noştri care cred că asta este soluţia. Extremismul a devenit un flagel care se
extinde cu repeziciune, fiind prezent şi în ţări ca Turcia, Bosnia, Algeria, Irak, Egipt, dar şi în
unele state europene cum ar fi Germania, prin creşterea numărului de grupări neo-naziste,
Austria, Franţa. Orice om care are o viaţă liniştită, o viaţă împlinită, în care drepturile îi sunt
respectate, nu va fi niciodată tentat de desfăşurarea unor acţiuni de natură extremistă. Însă dacă
liderii sunt corupţi, mincinoşi, nu respectă drepturile cetăţenilor, atunci probabilitatea ca să se
facă uz de metode mai violente este destul de mare. Din nefericire, astăzi, asemenea imixtiuni ale
Statului sunt foarte răspândite.
Antisentimente
Amplificarea sentimentelor anti-americane este o tendinţă care poate fi observată de absolut toată
lumea şi aici nu vorbim doar de state islamice, ci chiar de state europene. Cea mai mare parte din
vină pentru acest lucru îl poartă SUA prin arogarea rolului de “jandarm mondial”, rol pe care nu-l
îndeplineşte conform directivelor ONU, ci după îndeplinirea obiectivelor proprii de natură
economică şi politică. Amplificarea sentimentelor anti-israeliene este încă un fapt dovedit, fiind
la concurenţă cu sentimentele anti-americane în marea majoritate a ţărilor. Dintre motive putem
aminti faptul că Israelul nu a respectat tratatele internaţionale şi rezoluţiile ONU privind
Teritoriile Ocupate din Palestina şi drepturile omului în Teritoriile Ocupate, prin uciderea
aproape zilnic a mii de femei, copii, practic civili. Un al treilea motiv ar fi repetatele atacuri
aeriene şi la sol întreprinse asupra statelor vecine. Toate aceste lucruri au dus la crearea a
numeroase organizaţii teroriste, organizaţii care pot fi religioase (Rebelii din Nagaland, Armata
de rezistenţă a Domnului, Shiv sena, Hamas, Al-Qaeda, Jihadul Islamic Egiptean etc.),
naţionaliste (Jihadul Islamic Palestinian, Baloch Mujahideen, Hamas, Armata Republicană Irlan-
deză, Partidul Muncitoresc Kurd, Los Macheteros din Puerto Rico ş.a.m.d), de stânga (Chukaku-
ha din Japonia, Armata Roşie Japoneză, Khmerii Roşii din Cambodgia, FARC din Columbia
etc.), de dreapta (Armata Republicană Ariană - SUA, Brigăzile Morţii - El Salvador, Omega 7,
Alpha 66 - ambele SUA, Cuba).
Al-Qaeda
132
Poate cea mai prezentă organizaţie teroristă pe buzele tuturor este Al-Qaeda (Baza), o reţea
teroristă pan-Islamică, condusă de către Osama bin Laden, devenită ultracunoscută după atacurile
din 11 septembrie 2001, când cele două turnuri gemene ale World Trade Center au fost făcute
una cu pământul. În prezent, operează în cel puţin 60 de ţări. Ţelul lor suprem este, prin folosirea
jihadului, de a apăra islamul de Zionism, Creştinism, de Vest, de guvernele musulmane, cum este
cel al Arabiei Saudite, care este considerată o ţară aliat al naţiunii americane. Nivelul activităţii
teroriste este considerat a fi extrem de înalt, după cum reiese dintr-un tabel al organizaţiilor
teroriste străine din Orientul Apropiat. Al-Qaeda a fost formată la sfârşitul anilor ‘80, în cursul
războiului afgan împotriva sovieticilor, de către bin Laden şi de către Muhammad Atef, pentru a
continua jihadul. Membrii de bază sunt veterani de război afgani din întreaga lume musulmană.
Încă de la început, a chemat la violenţe îndreptate împotriva civililor şi militarilor americani, dar
şi împotriva guvernelor unor state musulmane, considerate a fi corupte şi eretice şi înlocuirea lor
cu guverne islamice, care să respecte Sharia, adică legea islamică. Se doreşte eliminarea Statelor
Unite. În acest sens au fost redactate trei decrete religioase Fatwa, care îndeamnă musulmanii la
ridicarea armelor împotriva americanilor. De la formarea sa, Al-Qaeda este considerată
responsabilă pentru o serie de atentate comise în Africa, Orientul Mijlociu, Europa şi Asia. Ce
este şi mai interesant este faptul că această organizaţie a fost creată chiar de statul american prin
intermediul CIA care, prin operaţiunea “Ciclon”, o sprijineau cu bilioane de dolari pentru a-i
determina să lupte împotriva sovieticilor. Osama bin Laden a explicat numele de Al-Qaeda astfel:
“Numele acesta a fost ales absolut din întâmplare, cu mult timp în urmă. Abu Ebeida El-
Banashiri a pus la cale o serie de tabere de antrenament pentru mujahedinii noştri, pentru a lupta
împotriva sovieticilor. O astfel de tabără era numită Al-Qaeda şi aşa am luat numele.” Liderul de
necontestat bin Laden a format, în timpul războiului cu sovieticii, o organizaţie denumită Maktab
al-Khadamat, condusă de Abdallah Azzam. După retragerea sovieticilor, organizaţia a dispărut,
dar bin Laden a format una nouă cu care, în prezent, a băgat frica cam în toată lumea. Organizaţia
este recunoscută ca fiind teroristă de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană, SUA, Australia, Canada, Israel, Japonia,
Olanda, Regatul Unit, Rusia, Suedia şi Elveţia. Al-Qaeda poate fi văzută drept un copil nelegitim
al Statelor Unite ale Americii. Dintre atentate, amintim pe cele de la 28 noiembrie 2002, 11
aprilie 2006, februarie 1993, august 1996 etc.
Metode Al-Qaeda
Metodele cele mai frecvente folosite de teroriştii Al- Qaeda sunt aşa-numitele atacuri sinucigaşe
133
sau kamikaze. Această metodă este folosită împotriva civililor, soldaţilor, oficialilor
guvernamentali ai regimurilor ţărilor cu care aceştia se află în război. Folosirea atacurilor
sinucigaşe este considerată a fi contrar învăţăturilor islamice. Totuşi, sinucigaşii sunt văzuţi ca şi
martiri, pentru că şi-au dat viaţa în numele jihadului pentru a învinge inamicii şi, astfel, vor
ajunge în Rai. Alte metode sunt aşa-numitele maşini capcană sau exploziile controlate în
interiorul unor clădiri guvernamentale sau în spaţii publice. Al-Qaeda, şi nu numai, se foloseşte şi
de deturnarea unor avioane cu intenţia de a le prăbuşi asupra unui obiectiv important din ţara
inamică, cum a fost şi cazul deturnării avionului care a lovit Pentagonul, răpirea unor ziarişti şi
executarea acestora, realizată cel mai adesea prin decapitare. Cert este că, din 2001, lumea asistă
la aşa-numitul Război împotriva Terorismului condus de către regimul de la Casa Albă şi care îşi
propune să şteargă orice urmă de terorism.
Atacurile teroriste din 11 septembrie ar fi putut fi impiedicate, daca serviciile
informative ar fi colaborat mai bine"
Pe de alta parte, anchetatorii parlamentari afirma ca, in pofida acestor insuficiente, nu sunt,
totusi, siguri ca atentatele ar fi putut fi evitate, dat fiind ca serviciile informative nu
dispuneau de date precise asupra obiectivelor avute in vedere de teroristi: World Trade
Center si Pentagon. Senatorul Bob Graham, care a fost copresedinte al Comisiei, nu este
insa de acord cu aceasta portita de scapare oferita serviciilor secrete de majoritatea
colegilor sai (de unde se deduce ca in sanul comisiei s-au inregistrat, cum era si firesc,
divergente). "Cred ca existau sanse ca serviciile noastre de informatii, lucrand impreuna,
sa fi putut descoperi complotul destul de repede pentru a-l face sa esueze", a declarat el
intr-un interviu. Raportul recomanda schimbari de fond in activitatea informativa, inclusiv
crearea unui "tar", un demnitar cu rang de ministru, care sa coordoneze aceasta activitate,
infiintarea unui centru national care sa tina la zi o lista a persoanelor suspectate de intentii
teroriste, precum si inlaturarea zidurilor impenetrabile dintre diferitele servicii secrete.
CONCLUZII
134
Din diverse motive, legate de însăşi natura terorismului, statele per slab dotate
pentru a face ameninţări. Lucrările de specialitate descriu dificultăţile celor implicaţi:
servicii secrete, poliţie, justiţie, putere politică, iar răspunsurile nu totdeauna sunt pe deplin
satisfăcătoare. Tensiunile care apar în cadrul instituţiilor publice sau între ele pot determina
tendinţe de încălcare a principiilor vitale ale funcţionării democraţiei, începând cu cel al
separării puterilor şi chiar al asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică, dreptul la libertate etc.
Totodată, trebuie avut în vedere faptul că sfidarea regulilor democratice – sfidare la care,
după părerea unor analişti în domeniul luptei antiteroriste – este înfiinţată atât de
„derapajele” juridice, cât şi de manipulările politice. La nivel internaţional, lupta
antiteroristă este influenţată printre alţi factori de condiţiile şi dificultăţile de cooperare
între statele confruntate cu fenomenul terorist.
În finalul demersului, consider că atât timp cât terorismul este descris de către
experţi, mai mult sau mai puţin calificaţi, sau de către ziarişti, iar noţiunea însăşi pare a se
defini de la sine, antiterorismul trebuie să constituie o preocupare a instituţiilor
specializate, pentru a se putea găsi cele mai eficiente forme şi procedee, care să ofere
sistematic instrumentele practice ale prevenirii şi combaterii acestui flagel deosebit de
periculos al lumii contemporane în timp de pace – de nominalitate a ordinii de drept – iar,
în caz de război, pentru atingerea scopurilor strategice generale ale acestuia.
Cunoscându-se formele şi procedeele folosite de grupurile, echipele şi celulele
terorist-diversioniste în acţiune, se impun din partea tuturor forţelor participante la
îndeplinirea acestui gen de misiuni să ia toate măsurile de prevenire, pe baza unor planuri
realiste şi operaţionale de cooperare.
Se impune, de asemenea, o temeinică pregătire de specialitate a efectivelor
destinate îndeplinirii acestei misiuni deosebit de sensibilă şi grea, pe timpul căreia factorii
de risc sunt amplificaţi la cote înalte, iar din partea executanţilor se cere profesionalism,
curaj şi dăruire totală, mergând până la sacrificiul suprem.
135
BIBLIOGRAFIE
1. Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaţionale, Brăila, Ed.
Independenţa Economica
2. Pistol, Gheorghe, 1994, Negocierea teorie şi practică, Bucureşti, Institutul naţional de
cercetări comerciale “Virgil Madgearu”
3. Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare şi derulare în afacerile economice
internaţionale, Ed. Tribuna Economică; Colecţia metode, tehnici, instrumente
4. Voiculescu, Dan, 1991, Negocierea, formă de comunicare în relaţiile interumane,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică
5. Alexe, Vladimir, 1995, Reţele Teroriste, Bucureşti
6. Col. Andreescu Anghe, 1995, Acţiunile Terorist- Diversioniste – referat, Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare
7. Arădăvoaicei, Gheorghe, 1998, Terorism, Antiterorism, Contraterorism, Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare
8. Opan v. Maxim, 1989, Terorismul, Bucureşti, Editura „Politică”
9. Pele, Gheorghe, 1996, Servicii Şi Acţiuni Secrete, Bucureşti, Editura Ministerului de
Interne
10. Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategii Pentru Lupta Antiteroristă, Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare
11. Marret J. L., 2002, Tehnicile terorismului, Bucureşti, Editura Corint
12. Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategia Combaterii Terorismului şi Diversiunii,
Bucureşti, Editura Ministerului de Interne
13. Col. Petrescu I. Stan, 1997, Contraspionajul Militar – Sistem interferent în cadrul
celorlalte structuri informative din domeniu, care concură la realizarea Siguranţei
Naţionale, Bucureşti, Editura Academia de Înalte Studii Militare
14. Troncota C., Blidaru H., 2005, Agenda de la Madrid – prima strategie globala de
prevenire si combatere a terorismului în „România si consolidarea rolului
acesteia ca furnizor de securitate”, Bucureşti, Editura ANI
15. Mircea Mureşan, Gheorghe Toma, 2003, Provocările Începutului De Mileniu,
Bucureşti , Editura U.N.A.
16. Col. dr. Lucian Pahonţu, 2003, Terorism „Destabilizare”, Bucureşti, Editura Bioterra
17. Andreescu A. (coordonator), 2003, Terorismul internaţional, flagel al lumii
contemporane, Bucureşti, Editura Ministerului Administratiei si Internelor
136
18. Andreescu A., Nita D., 1999, Terorismul – analiza psihosociologica, Timişoara,
Editura Timpolis
19. Antipa M., 2004, Securitatea si terorismul. Prevenirea si combaterea acţiunilor
teroriste pe teritoriul României. Tendinţe si perspective, Bucureşti Editura Celsius
20. Bergen P., 2003, Razboiul Sfânt S.A., Bucureşti , Editura Allfa
21. Bodunescu I.,1997, Terorismul – fenomen global, Bucureşti, Casa Editoriala Odeon
22. Botescu M., Noi forme de terorism: noi ameninţări globale, în Psihosociologia Mass-
Media, Bucureşti, Editura A.N.I., nr.4/2000
23. Vasile Creţu, 1996, Drept internaţional penal, Bucureşti , Editura societăţii Tempus România
24. Cronin, Audrey- Kurth, 28 august 2003, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional
Research Service Report for Congress
25. Dumitrescu F., Gaborean I., Voinea M., Pruna M., 2001, Terorismul înainte si dupa
Ben Laden, Bucureşti, Editura Mediauno
26. Convenţia Pentru Protecţia Drepturilor Omului Şi A Libertăţilor, proclamată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, ratificată prin Legea nr.
30 din 18 mai 1994, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994
27. Codul Penal, 1997, Bucureşti , Editura „Lumina Lex”
28. Dicţionarul Enciclopedic Român, 2000, Bucureşti, Editura „Cartier”
29. Epure M., 2001, Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări reprezentative
si aspecte ale cadrului juridic de combatere, Bucureşti, Editura A.N.I.
30. Falconi F., Sette A., 2002, Osama Bin Laden. Teroare în Occident, Bucureşti, Editura
Alfa
31. Georgescu V., 2003, Terorismul Fenomen Al Lumii Contemporane, Sibiu, Editura
Alma Mater
32. Filip T., 2001, Teroriştii printre noi, Craiova, Editura Obiectiv, Craiova
33. Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaţionale, Brăila, Ed.
Independenţa Economică
34. Laqueur, Walter, 2003, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, New
York, Continuum
35. Lloyd A., Mathews P., 2002, Bioterorismul, Bucureşti, Editura Hiparion
36. Meyssan T.,2002, Cumplita minciună, Bucureşti, Editura Antet XX Press
37. Moisescu F.G., Andreescu A., Antipa M., 2004, Terorismul, ameninţare majoră
asupra democraţiei secolului XXI, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare
137
38. Munteanu M., Alexe V., 2002, Misterele din 11 septembrie şi noua ordine mondială,
Bucureşti, Editura Ziua
39. Naghi Gabriel, 2003, Atentatul. O istorie veşnic contemporană, Bucureşti, Editura Pro
Transilvania
40. Nita D. Laurentiu, 2005, Terorismul kamikaze, Bucureşti, Editura Antet
41. Paun L., 2003, Bioterorismul si armele biologice, Bucureşti, Editura Amaltea
42. Pohly M., 2002, Duran K., Osama bin Laden şi terorismul internaţional, Bucureşti ,
Editura Axel Springer
43. Primakov E., 2003, Lumea după 11 septembrie, Bucureşti, Editura Institutului Cultural
Român
44. Servier Jean, 2002, Terorismul, Bucureşti, Editura Institutul European
45. Simileanu, Vasile, 2003, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura Top form,
2003
46. The Terrorism Reader (editat de David Whittaker), 2001, Londra, Editura Rontledge
47. Townshend Charles, 2002, Terrorism. A very short introduction, New York, Oxford
University Press Inc.
48. Voinea M., Blidaru H., 2003, Un nou profil psihosociologic al teroristului sinucigaş,
în „Mediul internaţional de securitate. România– de la invitaţia de aderare la membru
NATO, Bucureşti , Editura ANI.
49. Vladimir Volkoff, Tratat de Dezinformare, Bucureşti, Editura ANTET
50. Waldman, Amy, 14 ianuarie 2003, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of
Sri Lanka, “The New York Times”
51. Whittaker David, 2002, The Terrorism Reader, London, Oxford University Press
52. Voinea M., Blidaru H., 2004, Diversitate şi diferenţiere motivţională în
comportamentul teroriştilor sinucigaşi, în "Securitate şi societate: provocările
mileniului trei", Bucureşti, Editura ANI
53. Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, Bucureşti, Editura Omega
54. Sima Tudora, 1999, Curs de psihologie şi sociologie militară (vol I ), Bucureşti , Ed
Academiei Tehnice Militare
55. Golu Mihai, 2000, Fundamentele psihologiei (vol II), Bucureşti, Ed Fundaţiei
“România de Mâine”
56. Ion Bodunescu, Dan-Romeo Bodunescu, 2000, Relaţii internaţionale, problematici şi
priorităţi pentru mileniul III, Editura Tipoalex, p. 175.
57. Victor Duculescu, 1992, Diplomatia secreta, Bucureşti , Editura Europeana, p. 47-60.
138
58. Trăsnea Ov., Kollos N., coord.,1977, Mică Enciclopedie de Politologie (MEP),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
59. Kash Douglas, 1992, „What’s in the name?” (Ce se ascunde sub un nume?).
Counterterrorism an Security, Fall, SUA.
60. Bruno Medicina, Bucureşti, Manipulaţi şi evitaţi să fiţi manipulaţi, Idei de afaceri,
anii 1996 şi 1997, editor: Rentrop &Straton,
61. Dr. Opan V. Maxim, 1989, „Terorismul – Cauze, efecte şi măsuri de combatere”,
Bucureşti, Editura Politică
ANEXA NR. 1
DEFINIIŢII – TERORISM
Terorismul este o metodă de luptă mai degrabă între grupările şi
forţele speciale decât între indivizi şi poate să existe în orice orânduire socială (Hordman,
1936).
Terorismul este o metodă de acţiune prin care protagonistul
încearcă să producă teroare pentru a-şi impune dominaţia asupra statului, pentru a-l
transforma.
„Teroarea politică” este folosirea planificată a violenţei, sau
ameninţării cu violenţă împotriva unui individ sau grup social cu scopul de a înlătura orice
piedică din faţa obiectivelor teroriştilor ( Chisholm,1948 ).
Terorismul este ameninţarea cu violenţa sau folosirea acesteia în
scopuri politice (Crozier, 1960).
Ceea ce deosebeşte terorismul atât de vandalism, cât şi de crima
non-politică este violenţa, motivată de scopuri politice ( Croizer, 1974 ).
Terorismul este recurgerea de către o minoritate sau chiar de către
un singur desident, nemulţumit de faptul că nu poate influenţa mersul societăţii în direcţia
dorită, la mijloacele văzute de societate ca nelegitime (Herbuck, 1977).
Terorismul este folosit pentru a crea frică, panică şi pentru a atrage
atenţia populaţiei (Jenkins, 1977).
139
Terorismul poate fi definit ca o violenţă sistematică şi organizată
împotriva persoanelor lipsite de apărare pentru ale inspira teamă în scopul păstrării sau
câştigării autorităţii asupra guvernului (Karanovic).
Prin terorism se înţelege o serie de acte intenţionate de violenţă
psihologică directă care în punctele nedeterminate, dar sistematice sunt integrate în cadrul
strategiei politice (Hoss, 1981).
Acte teroriste sunt accese severe de violenţă îndreptate împotriva
non-combatanţilor de către părţi într-o luptă politică (Segerberg, 1981).
Terorismul este privit ca o recurgere la violenţă în scopuri politice
de către entităţi neautorizate şi neguvernamentale, cu încălcarea codurilor acceptate de
comportament (Lodge, 1982).
140
ANEXA NR. 2
FORŢE TERORIST-DIVERSIONISTE
INTERNAŢIONALE
ORIENTUL APROPIAT
Organizaţia Abu Nidal (ANO) – Libia
Organizaţia Arabă 15 Mai
Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei (DFLP) – Siria
Fatah – Liban, Tnisia
Hezbollah (Jihadul Islamic) – Beirutul de Vest
Fracţiunea Armatei Revoluţionare Libaneze (LARF) – Liban
Organizaţia Luptei Armate Arabe (OAAS) – Libia şi Siria
Frontul de Eliberare Palestinian (PLF) – Siria, Irak, Libia
Frontul Popular de Eliberare a Plestinei (PFLP) – Siria
Frontul Popular Combatant (PSF) – Siria, Liban
Saiqa – Siria
Al –Qaeda
EUROPA
Armata Secretă Armeană de Eliberare a Armeniei (ASALA)
Patria Bască şi Libertatea (ETA) – Spania
Celulele Comuniste Combatante (CCC) – Belgia
Acţiunea Directă (AD) – Franţa
Grupul Antifascist de Rezistenţă „1 Octombrie” (GRAPO) – Spania
Iraultza – Spania
Armata Naţională Irlandeză de Eliberare (INLA) – Irlanda
Fracţiunea Armata Roşie (RAF) – Germania
Brigăzile Roşii (BR) – Italia
Celulele Revoluţionare (RZ) – Germania
Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie – Grecia
Lupta Populară Revoluţionară (ELA) – Grecia
Luptătorii Croaţi pentru Libertate (CFF) – a dispărut în 1992
Clubul Charles Martel – Franţa
141
FANE FNE – Franţa
Grupul militar Hoffman – Germania
Noua Ordine (Ordine Nuovo) – Italia
AMERICA LATINĂ
ALFARO Trăieşte! (AVC) – Ecuador
Bandera Roja (Steagul Roşu-GRB) – Venezuela
Mişcarea Populară de Eliberare Cinconeros (MPL) – Honduras
Frontul Clara Elizabeth Ramirez (CERF) – San Salvador
Uniunea Naţională Revoluţionară Guatemaleză (URNG) – Guatemala
Macheteros (Machete Wielders) – Porto Rico
Armata Naţională de Eliberare (ELN) – Columbia
Armata populară de Eliberare (EPL) – Columbia
Forţele Revoluţionare Armate din Columbia (FARC) – Columbia
Frontul Richardo Franco (RFF) – Columbia
Sendero Luminoso (SL) – Peru
ASIA
Chukaku-Ha - Japonia
Armata Roşie Japoneză
Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE) – Siri Lanka
Noua Armată Populară (NPA) –Filipine
Dal Khalsa – India (Sikh)
Regimentul Dashmesh – India (Sikh).
STATELE UNITE ALE AMERICII
Forţele Armate de Eliberare Naţională (FALN)
Mişcarea de Eliberare Naţională (MLN)
Organizaţia de Voluntari pentru Revoluţia Portoricană (OVPR)
Naţiunea Ariană
Mişcarea Identităţii Creştine
Liga de Apărare a Creştinilor Patrioţi
Testamentul , Sabia şi Braţul Domnului
Ku Klux Klan (KKK)
Ordinul (Frăţia sau Frăţia Tăcerii)
142
Ordinul Steua- Răsare
Detaşamentul de Poteră al şerifului (Possa Comitatus)
Unitatea de Rezistenţă Armată (ARU)
Armata de Eliberare a Negrilor (BLA)
Panterele Negre
Organizaţia Comunistă 19 Mai (M19CO)
Naţiunea Islamului (NI)
Republica Africii Noi (RNA)
Forţa Tactică Armată Revoluţionară (RATF) – Armata Simbioneză de
TURCIA
Lupii cenuşii
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)
143
ANEXA NR. 3
STRUCTURA UNOR GRUPĂRI TERORISTE
I. Grupul terorist mare (de regulă 100 – 500 metri)
II. Grupul terorist mic (40 – 50 membri)
III. Grupul terorist special (10 – 15 membrii)24
24În acţiune, aceasta se poate fracţiona în 2 – 3 echipe (celule) de 2 – 7 luptători
144
ELEMENT DE
SECŢIE DE INFORMAŢIE SECŢIA DE ASIGURARE UNITĂŢI TACTICE
ELEMENT DE
SECŢIE DE INFORMAŢIE SECŢIA DE ASIGURARE
UNITĂŢI TACTICE
ELEMENT DE
De transmisiuni
În confecţionarea şi mânuirea de
explozivi, materiale chimice,
biologice,
În acţiuni de luptă şi
cercetare
În acţiuni de luptă contra
forţelor specialeSanita
ri
145