INTRODUCERE

În noua reglementare sediul materiei sechestrului asigurator se afla in articolele 591-596.

Articolul 591 stabileşte că sechestrul asigurator poate fi cerut de creditorul a cărui creanţa este

constatată printr-un act scris si este exigibila, daca se dovedeşte ca a intentat acţiune.

Totodată, creditorul poate fi obligat de instanţă la depunerea unei cauţiuni.

Este important de subliniat ca in acest caz depunerea cauţiunii este facultativa, iar

cuantumul ei este la latitudinea judecătorului.

Creditorul care nu are act scris, poate solicita aplicarea sechestrului, cu condiţia dovedirii

existentei acţiunii asupra fondului si a depunerii unei cauţiuni de 1/2 din valoarea creanţei.

De asemenea, el poate solicita luarea măsurii atunci când creanţa sa nu a ajuns la

scadenţă, in situaţiile in care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau

nu a dat asigurările promise, ori atunci când este pericol, ca debitorul sa se sustragă de la

urmărire sau sa-si risipească averea (articolul 591 alineatul 3).

In toate aceste ipoteze, creditorul va face dovada ca a intentat acţiunea asupra fondului si

va depune o cauţiune al cărei cuantum va fi fixat de instanţă.

In acest caz, depunerea cauţiunii este obligatorie.

Raportul dintre norma specială si dreptul comun

Potrivit art. 907 alin. 1 cod comercial, partea interesata intr-o cauza comerciala va putea

deodată cu intentarea acţiunii sa ceara a se pune sechestru asigurator asupra averii mobile a

debitorului sau conform art. 614 si urm. cod pr. civilă.

Prin urmare, dispoziţiile speciale din Codul comercial se întregesc cu prevederile Codului

de procedura civilă.

S-a discutat insa, daca art. 907 cod comercial, se completează si cu dispoziţia art. 594

alin. 1 (art. 591 in OUG 138/2000) potrivit căruia înfiinţarea sechestrului asigurator poate fi

ceruta de creditorul a cărui creanţa s-a realizat printr-un act scris si este ajunsa la termen.

Doua tendinţe s-au exprimat in jurisprudenţa.

Astfel, intr-un sistem s-a considerat ca data fiind trimiterea din art. 907 cod comercial, la

dreptul comun, distincţia intre creditorul a cărui creanţa este constatata printr-un act scris si este

ajunsa la termen si creditorul care nu are act scris, se face si in dreptul comercial.

Intr-un al doilea sistem, legiuitorul comercial nu cere pentru înfiinţarea sechestrului

asigurator ca reclamantul creditor sa producă un titlu.

Atât in reglementarea Codului de procedura civilă din 1865, cat si cea de la 1900, condiţia

titlului este prevăzută in art. 613.

1

Or, norma comerciala trimite la art. 614 si urm. cod pr. civilă si nu la art. 613 cod pr.

civilă. Aceasta ultima tendinţă a fost preluată si in jurisprudenţa maritimă recenta.

Prin urmare, distincţia din art. 591 cod pr. civilă, astfel cum apare in noua reglementare -

facultativă şi obligatorie, când creanţa "nu este constatata prin act scris", nu poate fi făcuta la

sechestrarea unei nave. Aceasta si pentru ca art. 908 cod comercial, reclama depunerea

cauţiunii in toate cazurile.

De asemenea, atunci când in cauza sunt incidente dispoziţiile Convenţiei Internaţionale,

Bruxelles 1952, raportul dintre creanţa maritimă si creanţa certa si exigibila ar putea ridica

dificultăţi de interpretare si aplicare a acestei Convenţii.

In sistemul Convenţiei sechestrarea navei se poate dispune in temeiul unei creanţe

maritime.

Spre deosebire insa de noua reglementare a sechestrului asigurator a navei din dreptul

nostru, in practica s-a admis in general ca, potrivit Convenţiei Internaţionale, judecătorul nu

este ţinut sa examineze caracterul cert al creanţei sau eventuala prescripţie a acestuia, simpla

"afirmare" a uneia dintre creanţele maritime enumerate limitativ la articolul 1 justificând luarea

acestei masuri asigurătorii.

Raportul dintre creanţa maritimă si creanţa certa, lichida, exigibila, a făcut obiect de

analiza in dreptul belgian.

În speţa "The Orcombe" Curtea de Casaţie belgiana a stabilit ca judecătorul de sechestru

este obligat sa verifice cu ocazia aplicării măsurii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de

Convenţia Internaţională, precum şi caracterul cert, lichid si exigibil al creanţei.

Soluţia a fost criticată de doctrinari în opinia cărora aceste cerinţe nu pot fi examinate in

practica sechestrului de nave întrucât:

noţiunea de creanţă maritimă este incompatibila cu noţiunea de creanţa certa, lichida şi

exigibilă; se adăuga la convenţie şi se încalcă astfel articolul 3(1);

procedura sechestrului de nave prezintă anumite particularităţi care derogă de la

dispoziţiile dreptului comun in materie.

In acest sens s-a pronunţat si Tribunalul Noumea intr-o speţa soluţionată în 1979, a cărei

motivare a fost preluata de "Unidroit for the Uniform Law Review": in conformitate cu

Convenţia de la Bruxelles 1952, nu este necesar ca creanţa sa fie certa, lichida si exigibila,

simpla afirmare a creanţei de către creditorul ce solicita instituirea măsurii, fiind suficienta.

2

Deficienţe ale actualei reglementări

Dispoziţia procesuala referitoare la dovedirea introducerii acţiunii asupra fondului

concomitent sau anterior înfiinţării sechestrului asigurator este aproape imposibil de îndeplinit

in materie comerciala si maritimă.

In actuala reglementare a Codului de procedura civilă, astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 138/2000, art. 720 prevede ca reclamantul este obligat înainte de introducerea

cererii de chemare in judecata, in procesele si cererile in materie comerciala evaluabile in bani,

să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Data convocării pentru conciliere nu se va fixa insa mai devreme de 15 zile de la data

primirii actelor comunicate potrivit alin. 2 (art. 720, alin. 3).

Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, in cazul in care paratul nu a dat curs convocării

prevăzute la alin. 2, dovada ca de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile, se

anexează la cererea de chemare in judecata.

Prin urmare, creditorul interesat in luarea unei masuri asiguratorii urgenta este prejudiciat

prin întârzierea pe care o implica îndeplinirea acestei proceduri de conciliere obligatorie pentru

introducerea cererii de chemare in judecata.

Pe de alta parte, este posibil ca până la introducerea acţiunii asupra fondului, debitorul să

sustragă bunurile da la urmărire prin înstrăinarea lor.

Exemplele din alte tari cu tradiţia maritimă, in care dovada acţiunii asupra fondului se

face intr-un termen fixat de judecătorul de sechestru sub sancţiunea desfiinţării de drept a

măsurii, ar trebui urmata de legiuitorul roman.

Un argument in plus il reprezintă faptul ca in sistemul Convenţiei Internaţionale,

Bruxelles 1952, daca tribunalul in jurisdicţia căruia nava a fost sechestrata, nu are competenta

pentru a statua asupra fondului, "va stabili" un termen in care reclamantul va trebui sa introducă

o acţiune in fata tribunalului competent (art. 7, pct. 2, alin.l).

De asemenea, daca părţile au inserat in contract o clauza atributiva de jurisdicţie sau o

clauza compromisorie, tribunalul "va putea sa stabilească" un termen in care reclamantul va

trebui sa intenteze acţiunea asupra fondului.

Art. 7, alin. 4 din Convenţia, prevede ca "În cazurile prevăzute la cele doua alineate

precedente, daca acţiunea nu se introduce in termenul acordat, paratul va putea sa ceara

ridicarea sechestrului sau eliberarea cauţiunii depuse".

3

Procedura de judecată

Pentru considerente de celeritate, legiuitorul a suprimat contradictoriul întrucât

eficacitatea practica a măsurii depinde de simplitatea formelor procedurale.

Astfel, în conformitate cu art. 592, instanţa se pronunţa asupra cererii de urgenta, in

camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o încheiere, care este supusa termenului de

recurs de 5 zile de la comunicare.

De asemenea, prin încheierea de încuviinţare a măsurii sechestrului, instanţa fixează

cuantumul cauţiunii si termenul înlăuntrul căruia urmează sa fie depusă.

In materie maritimă, termenul stabilit trebuie sa fie scurt, întrucât imobilizarea navei si

paralizarea expediţiei maritime pe o durata lunga este de natura a-1 păgubi pe armatorul

proprietar, in situaţia in care creditorul nu depune cauţiunea stabilita si sechestrul aplicat este

abuziv.

In plus, natura juridica a cauţiunii este si de garantare a eventualelor pagube pe care

debitorul armator le-ar încerca prin indisponibilizarea navei sale.

Sancţiunea nedepunerii cauţiunii in cuantumul fixat si la termenul stabilit, atrage

desfiinţarea de drept a sechestrului. Este o sancţiune obligatorie, care operează automat.

Prin urmare, acordul creditorului cu privire la prelungirea acestui termen este lipsit de

semnificaţie juridica.

Dilatarea termenului de depunere a cauţiunii ar putea fi admisa doar pentru cazuri de forţa

majora.

Desfiinţarea de drept se constata prin încheiere irevocabila, data fără citirea pârtilor. O

noua cerere de sechestru a navei, după desfiinţarea de drept a măsurii, formulata de acelaşi

creditor, va fi examinata in raport cu aceste circumstanţe particulare.

In contextul noii reglementari, in care condiţiile procedurale premergătoare aplicării

sechestrului se simplifica, judecata sechestrului nefiind întârziată de formalităţile obţinerii

garanţiei, măsura reţinerii provizorii a navei pana la sechestru, pe calea ordonanţei

preşedinţiale, nu se mai impune ca o necesitate. Pericolul plecării navei in condiţiile in care

sechestrul se dispune întotdeauna fără citarea părţilor dispare.

4

Executarea măsurii

Daca cererea este admisă, măsura este dusă la îndeplinire de către executorul

judecătoresc, potrivit regulilor privitoare la executarea silita.

Legiuitorul prevede in mod expres ca bunurile vor fi indisponibilizate în măsura necesară

asigurării creanţei.

Este soluţia consacrată de altfel şi în jurisprudenţa maritimă, privind necesitatea asigurării

unui echilibru între interesele creditorului şi ale debitorului prin păstrarea unei proporţii

rezonabile între valoarea creanţei si a bunurilor sechestrate.

Ridicarea măsurii

La cererea debitorului, instanţa poate dispune ridicarea sechestrului atunci când: debitorul

a dat o garanţie îndestulătoare. În acest caz, cererea se judecă ţn camera de consiliu de urgenta

si cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.

Recursul se judeca, de asemenea, de urgenta si cu precădere:

când cererea principala a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă dată fără

citarea părţilor.

Dispoziţiile referitoare la executare prevăzute de articolul 593, se aplica in mod

corespunzător.

In conformitate cu articolul 596, vânzarea bunurilor sechestrate, nu se va putea face

înainte de obţinerea titlului executor.

In acest caz, sechestrul asigurator se transforma definitiv in sechestru executoriu.

Sechestrul judiciar

Potrivit noilor dispoziţii procedurale (articolul 598-601) nava in legătură cu care are loc

judecata, face obiectul sechestrului judiciar si nu asigurator.

In dreptul maritim internaţional, Convenţia pentru unificarea anumitor reguli cu privire la

sechestrul asigurator de nave maritime Bruxelles 1952 enumera printre creanţele maritime

prevăzute de articolul 1 "proprietatea contestata a unei nave" (litera "o") si "proprietatea

contestata a unei nave sau posesia sa, ori exploatarea sa sau drepturile la rezultatele exploatării

unei nave în coproprietate (litera "o").

Prin urmare, in sistemul Convenţiei Internaţionale nava litigioasa face obiectul

sechestrului asigurator si nu judiciar.

Cu ocazia elaborării Convenţiei Bruxelles 1952, s-a constatat ca in unele legislaţii se face

distincţie intr-adevăr intre sechestrul asigurator si cel judiciar.

5

S-au ridicat astfel de obiecţiuni cu privire la formularea articolului 1, litera "o" si "p" din

Convenţie care reglementează instituirea sechestrului asigurator asupra navei in litigiu, si care,

in aceste sisteme face obiectul sechestrului judiciar.

S-a susţinut, de asemenea, ca aceste creanţe nu sunt creanţe maritime, in sensul strict al

cuvântului si ca in sistemele in care cele doua tipuri de masuri asigurătorii sunt tratate diferit,

ele vor da naştere la sechestrul judiciar si nu asigurator.

Prin urmare, unele state (Italia, Olanda) au formulat rezerve la articolul 1 litera "o" si "p",

in sensul neaplicării dispoziţiunilor Convenţiei privind sechestrul asigurator pentru garantarea

acestor creanţe si de a aplica la acest sechestru legea naţionala.

România nu a formulat rezerve la acest text.

Este posibil astfel ca pentru garantarea aceleiaşi creanţe, nava in litigiu sa facă, in

sistemul convenţiei Internaţionale, obiectul sechestrului asigurator, si intr-un raport de drept

intern, sa facă obiectul sechestrului judiciar, instituţie cu o fizionomie procedurală diferită.

Potrivit noii reglementări a sechestrului judiciar, ori de cate ori exista un proces asupra

proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil, ori asupra

folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa va putea încuviinţa punerea

sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea

dreptului respectiv (articolul598).

Este important de reţinut că măsura poate fi aplicată, chiar fără a exista proces în

situaţiile prevăzute de articolul 599:

- asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru eliberarea sa;

- asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice sa se teama ca va fi

sustras, distrus sau alterat de posesorul sau actual;

- asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează

insolvabilitatea debitorului său, ori când are motive temeinice să bănuiască ca debitorul

va fugi, ori sa se teama de sustrageri sau deteriorări.

Cererea de sechestru judiciar o poate face orice parte interesata. Soluţionarea ei se face

de urgenţă, cu citarea părţilor de instanţă pentru judecarea cererii principale in cazurile

prevăzute de articolul 598 sau de instanţă in circumscripţia căreia se află bunul în situaţiile

reglementate de articolul 599.

Instanţa se pronunţă prin încheiere supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.

Dacă cererea este admisă, bunul sechestrat este încredinţat unei persoane desemnate de

comun acord de către părţi, sau daca părţile nu se înţeleg, unei persoane desemnata de către

instanţă.

6

Sechestrul judiciar poate fi deţinătorul bunului sau o a treia persoană.

Potrivit articolului 600, alineatul 4, sechestrul va putea face toate actele de conservare şi

administrare a bunului, va încasa venituri şi sume datorate si va putea plăti datorii cu caracter

curent, sau constatate printr-un titlu executoriu.

Cu autorizarea prealabilă a instanţei care 1-a numit, el va putea sta în judecata, în numele

părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru.

Pentru activitatea sa, administratorul sechestrului altul decât detonatorul lucrului, va fi

remunerat cu o suma fixată de instanţă.

În mod obişnuit, efectul hotărârilor de sechestru durează atât cât durează litigiul principal.

O dată cu rămânerea definitivă a hotărârii date asupra fondului, bunul sechestrat este

predat părţii care a câştigat procesul (articolul 1634 coroborat cu articolul 1627 cod civil) si

astfel, sechestrul judiciar ia sfârşit.

In cazuri urgenta, preşedintele instanţei, va putea numai prin încheiere irevocabilă dată

fără citarea pârtilor, un administrator provizoriu pana la soluţionarea cererii de sechestru

judiciar.

Fizionomia procedurala particulara a sechestrului asigurator al navei comerciale

determina insa reglementarea sa prin norme speciale.

Natura juridica a bunului care face obiectul sechestrului in dreptul maritim, necesitatea

simplificării formelor procedurale şi asigurării unui echilibru întru interesele creditorului şi ale

debitorului-armator, sunt câteva argumente în acest sens.

Chestiunea efectelor măsurii sechestrării, ce are consecinţe deosebit de importante pentru

părţi in materie maritimă si care apare reglementata in alte sisteme de drept este nerezolvata de

textul noii proceduri.

De asemenea corelarea conceptelor si a noţiunilor din dreptul intern cu cele din

convenţiile internaţionale privind sechestrul asigurator al navei maritime este una din

priorităţile care trebuie avute în vedere de legiuitorul român.

7

CAPITOLUL I

Consideraţii generale privind sechestrul asigurator al navei comerciale

Sechestrul asigurator a reprezentat întotdeauna un mijloc de presiune psihologică pentru

debitorul rău platnic şi de protecţie pentru creditorul urmăritor.

Deşi prezintă un interes practic deosebit, atât în materie civilă, cât şi comercială şi

maritimă, evoluţia istorică a instituţiei ne arată însă, insuficienţa cercetărilor teoretice, aportul

doctrinei reducându-se la „explicaţia textelor şi la unele directive şi sugestii cu privire la

aplicarea lor"1.

Profesorul Herovanu a subliniat că „atitudinea aceasta este nejustificată, până la un

punct inexplicabilă chiar" 2.

Instituţia sechestrului asigurator merită mai multă atenţie şi doctrina ar avea datoria de a

lămuri cel puţin problemele fundamentale ale materiei, răspunzând întrebărilor încă

nedezlegate: Ce este sechestrul asigurator, ca procedură, ca instituţie ?

Care este natura lui juridică ? şi

Care sunt mai ales caracterele lui proprii, distincte, specifice ?

1.1. Istoricul şi evoluţia reglementării

Instituţia sechestrului asigurator, după unii autori, îşi are originea în procedura lui Ius

Vocatio Obtorto Collo din Legea celor XII Table, în timp ce alţii recunosc această procedură în

Clameur de Haro, instituţie de drept nescris din Normandia.

IUS VOCATIO OBTORTO COLLO3 este o instituţie născută din edictele pretorului în

virtutea căreia cel care vroia să reclame ajutorul justiţiei, în cazuri grabnice, aducea partea în

faţa judecătorului, apucând-o torto collo, adică „de guler".

CLAMEUR DE HARO este o practică veche şi generală ale cărei origini le găsim la

început în Normandia, şi care s-a răspândit mai târziu în tot regatul Franţei.

Haro înseamnă strigătul pe care reclamantul îl scotea atunci când voia să aducă o

persoană sau un lucru în faţa judecătorului pentru a obţine o soluţie grabnică. Acesta reprezenta

însăşi actul de citare în faţa judecătorului4.

1 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 152; citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 92 Idem13 „Dreptul de a chema, apucând de guler".4 Deblock, pag. 10, citat în Dimitrie D. Negulescu, „Ordonanţele preşedinţiale de referat - Tratat teoretic şi practic", voi. I. (denumită în continuare „Ordonanţele preşedinţiale de referat"), Ed. „Librărie şi Anticărie", 1947, pag.19; citat în Marin Voicu - „Revista română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, pag.77.

8

Acela care pronunţa chemarea haro asupra cuiva, era pus sub ocrotirea regelui; dacă

chemarea se făcea pentru un bun imobil, din acel moment bunul era pus sub paza regelui, prin

înfiinţarea unui sechestru.

Chemarea aceasta căpătase atâta semnificaţie şi autoritate în rândul poporului normand,

încât dacă partea căruia îi era adresată nu se prezenta în faţa judecătorului, era urmărit de popor

şi adus cu forţa în faţa justiţiei pentru a da socoteală.

Originea sechestrului asigurator în dreptul francez poate fi identificată cu cea a

ordonanţelor de referat.

În opinia unor autori5, izvoarele istorice ale instituţiei se găsesc în Edictul din 1685,

despre care Real, autorul expunerilor de motive a codului de procedură civilă, arată că „n-a

făcut altceva să confirme, ori să reglementeze un uz cu mult mai vechi, pe care îl regăsim şi în

această citare verbală, în această chemare haro, căreia locuitorii vechii Normandii, ascultau şi o

respectau cu supunere".

Edictul din 1685 a fost dat la început numai pentru districtul cunoscut sub numele

Châtelet de Paris, dar care mai târziu a fost extins prin uz, în toată ţara. în articolul 13 din Edict

era prevăzut că, locţiitorul primului magistrat civil al Parisului va ţine, în fiecare Miercuri şi

Sâmbătă, şedinţa pentru soluţionarea cauzelor urgente (punerea sau ridicarea de sigilii,

întocmirea de inventării sau litigii referitoare la sechestrarea şi executarea hotărârilor).

În cazurile de extremă urgenţă (ex. ridicarea sechestrului), Edictul permitea ca, prin

autorizarea magistratului, să fie citate părţile chiar la domiciliul său, chiar în afara zilelor de

audienţă.

În prezent, sediul materiei sechestrului asigurator în dreptul comun este dat de Legea

din 9 iulie 1991 şi Decretul de aplicare din 31 iulie 1992, lege care nu a abrogat însă la

dispoziţiile articolului 70 din Legea din 3 ianuarie 1967 şi articolul 29-30 din Decretul din 27

octombrie 1967, referitoare la sechestrul asigurator al navei.

De altfel, principiul autonomiei regimului procedural al sechestrului asigurator al navei

este consacrat şi în jurisprudenţa recentă a Curţii de Casaţie franceze, astfel cum a fost afirmată

în deciziile Cecil Angola6 din octombrie 1997, Marine Evangeline7 şi Saint Pierre8.

5 Glasson şi Tissier „Trăite de procedure", 1926; Albin Curet, „La jurisdiction des referes", 1 şi 4, citate în Dimitrie D. Negulescu, „Ordonanţele preşedinţiale de referat", pag. 20, citat în Marin Voicu - „Revista română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, pag.776 1 Oct. 1997, Curtea de Casaţie, Droit Maritime Franşais (DMF) 1998, pag. 49, citat în Marin Voicu - „Revista română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, pag.70.7 14 Oct. 1997, Curtea de Casaţie, (DMF) 1998, pag. 24, citat în Marin Voicu - „Revista română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, pag.73.8 13 Ian. 1998, Curtea de Casaţie, (DMF) 1998, pag. 823, citat în Marin Voicu - „Revista română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, pag.75

9

Codul de procedură civilă din 1865 din România reglementează într-o formă generală

sechestrul asigurator asupra imobilelor, printr-o serie de dispoziţii (art. 610-620) grupate sub

titlul II intitulat: „Despre dreptul proprietarilor asupra imobilelor, efectelor şi fructelor,

chiriaşilor şi arendaşilor şi despre sechestrul asigurator".

Primele texte (art. 610-612) reglementează un sechestru asigurator la dispoziţia

proprietarilor, principalilor locatori şi arendaşilor pentru a garanta realizarea creanţelor

provenite din arenzile şi chiriile datorate şi neplătite.

Măsura sechestrului poate fi luată pentru creanţele prevăzute de art.613 şi care nu au

ajuns la scadenţă, dacă debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările ce a dat sau nu a dat

asigurările promise, sau când e pericol ca debitorul să fugă, să-şi ascundă sau să-şi risipească

averea.

Potrivit articolului 620, vânzarea silită a bunurilor sechestrate nu se va putea face

înainte de obţinerea titlului executor.

Prin reforma din anul 1900, se adaugă un alineat final la art.610, prin care se dă dreptul

de a cere sechestrarea averii, chiriaşului şi proprietarilor, care nu au act scris, dacă fac dovada

chemării în judecată şi depun o cauţiune care este fixată de autoritatea judecătorească. Articolul

613 se modifică în sensul că, creditorii care nu au act scris, pot solicita luarea măsurii

sechestrului asigurator, dar cu condiţia să depună o cauţiune de a treia parte din valoarea

reclamată.

În Codul de procedură civilă de la 1900 a fost introdusă dispoziţia prin care se

reglementează procedura ce trebuie urmată pentru înfiinţarea sechestrului judiciar.

Potrivit art.615 al.l, ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau posesiei unui

lucru mişcător, sau nemişcător, sau asupra administraţiei sau folosinţei unui lucru comun,

instanţa va putea, la cererea celui interesat şi după citarea părţilor, să încuviinţeze sechestrul

bunului sau lucrului comun a cărui proprietate, posesie, administraţie sau folosinţă se discută,

putând să oblige pe reclamant la depunerea unei cauţiuni. Paza bunului sechestrat se

încredinţează deţinătorului acelui bun sau unei a treia persoane, numită de judecător, dacă

părţile nu se înţeleg.

În alineatul 2 se prevede că, sechestrul va putea face actele de conservare şi

administraţie, va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub

sechestru, cu autorizarea prealabilă a instanţei care la numit.

Potrivit art.907 din Cod comercial român, care face trimitere la dispoziţiile de drept

comun din art. 594 Cod procedură civilă, cu deosebirile arătate în art.908 Cod comercial,

10

sechestrul asigurator al navei se aplică de instanţa judecătorească la cererea creditorului, dacă

sunt îndeplinite cel puţin două condiţii:

- introducerea acţiunii asupra fondului pretenţiilor şi

- depunerea unei cauţiuni.

Intr-un sistem9 s-a susţinut că art.740 Cod procedură civilă a desfiinţat normele art.907-

908 Cod comercial.

S-a argumentat că art.907 Cod comercial dispune formal că, sechestrul asigurător pentru

o cauză comercială se înfiinţează potrivit art.613 Cod procedură civilă, apoi că legiuitorul n-a

putut să dispună ca, pentru aceeaşi creanţă sechestrul asigurator să se înfiinţeze în materie

comercială cu dare de cauţiune, iar în materie civilă fără cauţiune; prin urmare, art.907-908

Cod comercial, conţinând reguli de fond nu de procedură, este desfiinţat.

Într-un alt sistem10 se susţine că dispoziţiile articolelor 907,908 Cod comercial, situate în

titlul „Exerciţiul acţiunii comerciale" sunt norme de procedură care prevăd condiţiile şi forma

după care se poate cere şi încuviinţa un sechestru asigurator, şi au continuat să rămână în

vigoare şi după modificarea Codului de procedura civilă din 1900.

1.2. Sechestrul asigurator în reglementarea Codului de procedură civilă până la

modificările introduse de O.U.G. nr. 138/2000

Pornind de la scopul măsurii sechestrului asigurator, de indisponibilizarea anumitor

bunuri aparţinând pârâtului debitor pentru ca la terminarea procesului, creditorul să le poată

urmări pentru îndestularea sa, în literatură11 s-a considerat că sechestrul este un act de

executare, „o adevărată execuţie anticipată".

Dacă ţinem seama, arată profesorul Herovanu, „de sensul profund şi real al lucrurilor şi

nu de ordinea lor formală trebuie să recunoaştem că, în execuţiunea reală civilă, singurul act de

execuţiune este exproprierea debitorului, vânzarea bunurilor lui, în timp ce sechestrul, fie

asigurator, fie definitiv, nu este în fond decât un mijloc practic şi o formă preparatorii în

vederea adevăratei executări12" .

9 Apel Bucureşti, 10 Septembrie 1925, P. Rom., pag. 156. Apel Bucureşti, 87 Dec. 1926, Buletinul Curţii de apel, 1927, pag. 141, n. 57, citate în Petre Vasilescu „camera de consiliu” – jurisdicţia graţioasă şi cea contencioasă”, Buc. 1929, pag. 507, citat în Maria Varotti – Revista Română de drep0t maritim”, anul IV, nr. 2-2002, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2002, pag. 7810 Cas. 19 iunie 1925, Revista „Societ"2495; Cas III, 2 iunie 1924, Pand. Rom. Pag. 189; Curtea de Apel Constanţa, 13 mai 1925, „Curierul Judiciar", pag. 426, citat în Maria Veriotti - „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 3/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 8511 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 155, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Sechestrul asigurator al navei comerciale", pag. 21, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 200112 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 152, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Sechestrul asigurator al navei comerciale", pag. 21, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001

11

Problema caracterului contencios sau graţios al cererii de înfiinţare a sechestrului

asigurator a făcut obiect de controversă în doctrină şi jurisprudenţă.

Astfel, s-au evidenţiat mai multe criterii de delimitare între jurisdicţia graţioasă şi cea

contencioasă:

- actul de jurisdicţiune graţioasă e provocat de o cerere unilaterală, adică o cerere care nu

se îndreaptă împotriva unui adversar, a unei persoane care ar avea interes să se opună la

admiterea ei;

- actul are loc în Camera de consiliu după reguli de procedură proprii şi în general mai

simple decât ale procedurii contencioase, iar soluţia dată de judecător, nu e precedată de

dezbateri contradictorii;

- actul de jurisdicţiune graţioasă, nu are autoritate de lucru judecat şi nu este irevocabil,

deci poate fi retractat;

În teoria modernă13 a procedurii civile, se arată că procedura necontencioasă se

caracterizează prin absenţa unui „diferend" şi a unui „adversar".

Pentru ca judecătorul să exercite o funcţie cu caracter graţios, sunt necesare două

condiţii:

- prin cererea cu care a fost sesizat să nu se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă

de o altă persoană;

- intervenţia judecătorului să fie necesară pentru a exercita un control asupra a ceea ce

persoana care a formulat cererea să realizeze;

Într-o hotărâre a tribunalului Ilfov din 1908, se arată că „Cererile de măsuri asigurătorii,

ca poprirea sau sechestrul, nu sunt acţiuni în justiţie, deoarece ele n-au drept scop a lega

instanţa pentru ca aceasta să pronunţe prin judecată soluţia unui conflict".

Opinia dominantă în jurisprudenţa şi literatura veche14 este în sensul că cererea de

sechestru este o cerere graţioasă; la înfiinţarea sechestrului „legea nu prevede şi judecătorul nu

are să recunoască un drept potrivnic (care se va stabili la acţiunea de fond), ci numai să acorde

în anumite condiţii o măsură de ocrotire".

După opinia profesorului Herovanu, procedura sechestrului este contencioasă şi nu

graţioasă15. Acesta, critică opinia care a avut în vedere la stabilirea măsurii graţioase a cererii de

sechestru asigurator, caracterul unilateral al procedurii, lipsa de contradictoriu dintre cerere şi

13 G. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, voi. II, pag. 392.14 G. Iuliu „Sechestrul asigurator este un act conservatoriu de natură graţioasă"; Al. Velescu susţine acelaşi punct de vedere: „acordarea sechestrului „e un act de procedură graţioasă", citat în Maria Veriotti - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 8115 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 158-159, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001,pag.23

12

hotărâre, precum şi soluţionarea cererii în camera de Consiliu, fără dezbateri şi încunoştinţarea

debitorului, deci în condiţii similare cererilor graţioase.

Legiuitorul a prevăzut ca unele cereri de natură contencioasă să fie rezolvate fără

dezbateri contradictorii, din considerente de celeritate şi simplificare, „ele înseamnă întârziere

şi uneori complicaţie, şi pentru un creditor de rea credinţă, ocaziune de a-şi pune averea la

adăpost şi de a zădărnici mişcarea creditorului".

Literatura16 şi jurisprudenţa modernă s-au exprimat în mod constant în sensul că cererea

de sechestru asigurator are caracter graţios, dar în anumite situaţii când este formulată în cadrul

unui proces în curs, a unei proceduri contencioase, ea dobândeşte caracter contencios.

În criticarea acestui punct de vedere, Pătulea17 susţine că pentru a determina caracterul

contencios sau graţios al cererii de înfiinţare a sechestrului asigurator este esenţial a se stabili

dacă pentru o astfel de cerere se urmăreşte sau nu stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă

persoană şi nu împrejurarea formulării cererii în cadrul unui proces în curs.

1.3. Condiţiile sechestrului asigurator

1.3.1. Condiţiile de formă şi de fond

Înfiinţarea sechestrului asigurator, potrivit art.549 al.l Cod procedură civilă, poate fi

cerută de creditorul a cărui creanţă este constantă prin act scris şi este ajunsă la termen deodată

cu chemarea în judecată pentru plata creanţei sale.

Prin „act scris"18 se înţelege numai actul constatator al creanţei, din textul căruia să

rezulte, fără intervenţia unor alte împrejurări străine, elementele raportului juridic încheiat între

părţi, în special existenţa datoriei şi obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani.

Potrivit art.595 Cod procedură civilă, creditorul poate fi obligat de instanţă şi la

depunerea unei cauţiuni. Astfel, în lipsă de act scris, creditorul poate solicita luarea

sechestrului, dar este obligat să depună o cauţiune de 1/3 din valoarea reclamantă.

Sechestrul aplicat fără îndeplinirea acestei cerinţe legale a fost considerat nul. Înalta

Curte de Casaţie a stabilit19 că depunerea sau completarea cauţiunii în apel, nu poate fi admisă

„căci dacă s-ar admite această soluţie, s-ar ajunge la eludarea dispoziţiunii legale".

16 Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă", voi II, pag. 68; Gabriel Boroi şi D. Rădulescu, „Codul de procedură civilă-comentat şi adnotat", pag. 835; Graţian Porumb, „Codul de procedură civilă - comentat şi adnotat", Ed. Ştiinţifică, Buc. 1964, voi. II, pag. 39217 Pătulea, „Dreptul maritim" 12/1991, pag. 89-93, citat în Maria Veriotti - „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 1/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 95.18 Porumb Graţian „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat", Ed. Ştiinţifică, Buc. 1964, citat în Maria Veriotti - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 41.

19 Cas. II, 15 sept. 1922, P.R. 925, I, 12, în E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 165, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 26

13

În opinia profesorului Herovanu, „soluţia contrarie pare mult mai conformă cu spiritul

instituţiei şi cu echilibrul intereselor în cauză"20 .

În acelaşi sens, Curtea de Casaţie într-o altă hotărâre, a decis că lipsa de cauţiune nu

atrage nulitatea sechestrului.

Creditorul poate solicita luarea măsurii şi dacă creanţa nu a ajuns la scadenţă, dar numai

atunci când debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările ce a dat sau nu a dat asigurările

promise, ori când e pericol ca debitorul să fugă sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea, şi

numai cu depunerea unei cauţiuni ce va fi fixată de către instanţă, (art. 594 al.2 şi art. 597 ).

Jurisprudenţa şi doctrina21 au consacrat soluţia păstrării unei proporţii între valoarea

creanţei şi aceea a bunurilor sechestrate.

A lăsa la discreţia creditorilor „ca pentru o creanţă de cât de mică valoare, să se facă

indispensabil chiar pentru scurt timp, întreg patrimoniul debitorului sau în tot cazul de o valoare

disproporţionată cu valoarea creanţei, ar însemna să se consfinţească un abuz, ceea ce nu e

echitabil, legiuitorul neurmărind decât asigurarea şi salvgardarea creanţei creditorilor prin

inserarea acestor măsuri preliminare urmăririi".

S-a discutat dacă pe calea apelului la sechestru se poate invoca cu privire la acţiunea de

fond, o excepţie peremtorie, cum ar fi de ex. prescripţia.

Jurisprudenţa a răspuns negativ. „Judecătorul chemat să se pronunţe asupra cererii de

înfiinţare a unui sechestru asigurator, nu poate să se pronunţe pe această cale, asupra

întâmpinării debitorului, că ar exista lucru judecat între dânsul şi creditor, căci chestiunea

aceasta rămâne să fie judecată la fond", se arată într-o decizie veche a Curţii de Casaţie22.

O altă chestiune dezbătută în doctrină a fost aceea dacă împotriva încheierii de

sechestru, partea interesată poate formula şi contestaţie la executare, având în vedere că această

formă procedurală are ca destinaţie anularea formelor de executare şi nu a celor de asigurare.

Natura contestaţiei şi principiile care o guvernează „nu se opun ca cel ce face o

contestaţie la un sechestru asigurator, să invoce motive de nulitate sau de ineficacitate ale

jurnalului de sechestru, măcar că aceste motive pot fi puse în valoare şi pe calea apelului, căci

în materia aceasta, apelul şi contestaţia sunt căi alternative"23 .

20 E. .Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 165, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001,pag.2321 Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă", voi. II, pag. 69; E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 166, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 26-27.22 Cas. II, 3 mai 1985, Bul. Pag. 78, citat în Maria Veriotti - „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 3/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 91.

23 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 165-166, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.28.

14

1.3.2. Executarea măsurii

Dacă cererea de sechestru este admisă, măsura este adusă la îndeplinire de către

executorul judecătoresc, care se deplasează la domiciliul debitorului sau la locul unde se află

bunurile, le inventariază şi le declară sechestrate printr-un proces-verbal de sechestru.

Principiul asigurării unei proporţii şi echilibru între interesele creditorului şi ale

debitorului trebuie respectate şi în faza executării24. Bunurile sechestrate vor fi lăsate în

custodia debitorului sau a unei terţe persoane.

1.3.3. Durata sechestrului

Măsura sechestrului are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii

pronunţată în procesul principal.

Potrivit art.598 Cod procedură civilă, ea poate fi dispusă de instanţă, dacă debitorul dă

garanţii îndestulătoare.

Sechestrul asigurator mai poate înceta şi prin:

- renunţarea expresă a creditorului;

- ridicarea la cererea creditorului, sau

- respingerea acţiunii principale.

In această ultimă ipoteză25, în literatura de specialitate se arată că efectul se produce

automat, astfel că nu este nevoie „de o ridicare formală a sechestrului". Scopul sechestrului

„este de a asigura pe creditor că, la lichidarea creanţei va putea continua urmărirea.

Cu respingerea acţiunii, scopul acesta a dispărut şi raţiunea sechestrului a încetat de la

sine". Vânzarea bunurilor sechestrate nu se va putea face înainte de obţinerea titlului executor,

în conformitate cu art.601 Cod procedură civilă.

Astfel, sechestrai asigurator se transformă în sechestru definitiv executoriu „fără să mai

fie nevoie de o reînnoire a acestei operaţii"26.

1.3.4. Sechestrul judiciar. Noţiuni generale.

În actuala reglementare a Codului de procedură civilă, potrivit art. 596, sechestrul

judiciar diferă de măsura sechestrului asigurator atât prin condiţiile diferite în care poate fi

solicitat cât şi prin procedura de încuviinţare a ei.

24 Idem 2325 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 165-166, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.29.26 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 125, citat din Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 29.

15

Sechestrul judiciar constă în numirea de către instanţă a unei persoane căreia i se

încredinţează spre păstrare şi administrare bunul în litigiu, pe timpul cât durează judecata

asupra fondului.

În opinia profesorului Herovanu, scopul măsurii este de a organiza păstrarea, paza şi

administrarea bunurilor în litigiu, prin însărcinarea unei persoane determinate, care se numeşte

sechestru judiciar27. Măsura poate fi luată numai asupra unui bun în legătură cu care are loc

judecata.

Acelaşi autor ne arată că simpla existenţă a unui proces cu privire la un bun nu justifică

prin ea însăşi luarea măsurii, judecătorul păstrându-şi dreptul de a aprecia necesitatea şi

oportunitatea ei.

Cererea de sechestru judiciar poate fi făcută de către oricare dintre părţile aflate în

litigiu.

In temeiul disp. art. 974 Cod procedură civilă, Tribunalul Ilfov28 a admis că cererea poate fi

formulată şi de creditorii părţilor. Are un caracter contencios şi se soluţionează după procedura

din dreptul comun.

S-a discutat însă dacă în cazuri urgente, pentru a evita întârzierile inerente procedurii de

drept comun, măsura ar putea fi luată pe calea ordonanţei prezidenţiale.

O parte a jurisprudenţei29 a statornicit că sechestrul judiciar nu se poate înfiinţa pe calea

sumară prevăzută de art. 66 bis „ori cât de imperioasă şi de urgentă ar fi luarea acestei măsuri",

deoarece intenţia legiuitorului a fost de a reglementa în această materie o procedură specială

„care să înlăture variaţiunile şi arbitrajul la care dădea loc regimul vechi bazat pe art. 1632-

1634 Cod civil". Prin urmare, sechestrul judiciar nu se poate încuviinţa decât prin procedura

reglementată de art.598 Cod procedură civilă. S-a admis totuşi că, în cazuri urgente şi în mod

provizoriu până la terminarea judecăţii privitoare la instituirea acestei măsuri şi în vederea

acestui rezultat, părţile au dreptul să solicite şi instanţele să admită, luarea măsurii pe calea

ordonanţei prezidenţiale30.

Competenţa soluţionării cererii aparţine instanţei de fond sesizată cu cererea principală,

fie aflată în fond, fie într-o cale de atac. Instanţa se pronunţă printr-o hotărâre supusă căilor de

27 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 125, citat din Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 30.

28 Trib. Ilfov, III 4., în sept. 1903, Jur în Em. Dan, pag. 956, 1930; citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim",anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2002, pag. 7829 Trib. Ilfov, SI com., 20 februarie 1930, Jur. Gen. 442, 1930; în E. Herovanu, „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 123, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 3130 11, 12 februarie 1929, C. jud. 269, 1929, E. Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 124-125, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.31

16

atac, în condiţiile dreptului comun, care au fost numite „hotărâri discreţionare" 31.

Cu toate acestea atunci când toate condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite şi când datele

cauzei indică necesitatea unei administraţiuni sub controlul justiţiei, judecătorii nu pot refuza

instituirea sechestrului judiciar.

Hotărârea de sechestru judiciar nu are nici o înrâurire asupra judecăţii de fond32, în

schimb, are autoritate de lucru judecat relativă.

Potrivit art. 596 al.3-4 Cod procedură civilă „sechestrul va putea face toate actele de

conservare şi administraţie, va putea sta în judecată în numele părţilor litigioase, cu privire la

bunul pus sub sechestru, va încasa orice venituri şi sume datorate, va putea plăti datorii cu

caracter curent, precum şi cala constatate prin titlu executor".

Jurisprudenţa veche33 a stabilit că sechestrul judiciar „are calitatea de mandatar al

părţilor" şi „Tribunalul singur poate oricând aprecia necesitatea lărgirii acestui mandat. Aşa că

tot ce iese din cadrul actelor conservatorii, rămâne valabil de îndată ce a fost făcută cu

autorizarea justiţiei".

În opinia profesorului Herovanu, sechestrul judiciar îndeplineşte mai degrabă o „sarcină

publică"34. Pentru activitate sa, sechestrul va fi remunerat cu o sumă fixată de instanţă, dar care

nu poate depăşi zece la sută din venitul net anual al bunului apreciat de instanţă (art.596 al.

final): Textul este identic cu cel al Codului de procedură civilă din 1900.

Prin limitarea cuantumului onorariului sechestrului judiciar s-a urmărit „a se pune

stavilă

risipelor ce se practică în fixarea onorariului sechestrului"35.

Cererea de înlocuire a sechestrului pentru motive ulterioare lui se face după aceleaşi

forme cu care s-a efectuat numirea36.

În mod obişnuit efectul hotărârii de sechestru durează atât cât durează litigiul principal,

în acest sens, înalta Curte a decis că „instanţele de fond care au puterea suverană de a aprecia

31 Eseul lui Traian Broşteanu, PR1935, II, 9, citat de E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 125, citat din Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 32.32 E.Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 126, citat din Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 30.

33 Cas 1, 6 Oct. 1922, Jur. Gen. 561, 1926.34 E. Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 125, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 32.35 Em. Dan. Expunere de motive la Codul de procedură civilă din 1900, “Codul de procedură civilă adnotat”,op. Cit. pag. 953, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 78

36 Cas. II, 19 nov. 1934, P.S. 1935, pag. 127, E. Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 129, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 33

17

oportunitatea numirii sechestrului judiciar, au neapărat şi pe aceea de a hotărî, când trebuie să

înceteze funcţiunile lui"37 .

Măsura poate lua sfârşit şi în cursul procesului prin decizia persoanei căreia i s-a

încredinţat bunul.

Nimeni nu se opune ca sechestrul judiciar să fie ridicat, pe baza acordului părţilor, acord

care poate fi dedus din faptele materiale şi din actele juridice subsecvente38.

CAPITOLUL II

Sechestrul asigurator al navei comerciale

2.1. Noţiune şi definiţie.

În legislaţia şi literatura noastră juridică, nu a fost definită noţiunea de sechestru

asigurator asupra navei maritime, deşi delimitarea de sechestru asigurator de drept comun se

37 Cas 31 ian 1906, Bul. Pag.59, Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim",anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2002, pag. 4338 G. Iaşi, 3 mai 1926, Jur. Gen. 180, 1927, în E. Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 130, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag. 34

18

impune, având în vedere regimul juridic diferit, care este dat de particularitatea şi caracterele

juridice ale bunului ce formează obiectul sechestrului asigurator de drept comun.

Literatura juridică şi jurisprudenţa au subliniat în definiţiile date navei, caracterele

specifice, particulare relative la publicitate, înstrăinare şi urmărire silită pe care aceasta le

împrumută de la imobile.

„Nava este un bun mobil. Acest mobil de mare valoare are vocaţia internaţională; el

frecventează porturile străine, contractează datorii, poate fi sechestrată în dauna creditorilor

naţionali. Ea poate în sfârşit naufragia şi într-o clipă se pierd corpuri şi bunuri"39 .

„Vasul este un bun mobil, obiect al dreptului de proprietate, adeseori comparat cu o

persoană în viaţă. Vasul are ca şi persoanele în viaţă un nume. El face parte dintr-o anumită

clasă socială, căci se face distincţie între vasele de croazieră de cele destinate comerţului sau

apărării unei ţări. El are un domiciliu: este portul de înmatriculare unde sunt păstrate actele

navei. El are o naţionalitate: spunem despre vas că este francez sau străin.

Pledăm în justiţie împotriva lui, sau pledează el însuţi pentru că în cauzele maritime, el

este personificat de căpitan.

În sfârşit, putem spune că el moare când este mult prea bătrân sau când este declarat

innavigabil, el dispare ca bun juridic40.

„Nava-hibrid de mobil şi imobil"41.

Dreptul maritim nu este încă capabil să dea o definiţie clară şi precisă, de natură a

identifica clar obiectul care este nava, deşi de peste 7 mii de ani omul s-a aventurat pe apele

mării. Spunem despre navă că este un bun mobil: această primă remarcă este însă puţin

performantă, întrucât nu-i este aplicabil regimul juridic al mobilelor din dreptul francez.

Statutul său este câteodată mult mai apropiat de cel al imobilelor: el este un bun

„înmatriculat" şi dotat cu „naţionalitate"42.

„Pentru diferite interese de drept public şi maritim, navele au fost tratate întrucâtva ca

persoanele fizice, acordându-li-se o naţionalitate, un nume şi un domiciliu desemnat sub

numele de port „d'attache" sau port „d'immatricule"43.

39 Martine Remond Gouilloud ”Droit Maritime”, Ed. Pedon, ed. aIIa, 1997, pag. 47, Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept Maritim – Jurisprudenţă şi legislaţie”, Ed. Ex. Ponto, Constan’a, 2000.40 Eugene du Pontavice şi Rene Rodiere „Droit Maritime", Dalloz, ed. a Il-a, 1996, pag. 45,, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.41 R. Jambu Merlin, Melanges Four-1979, pag. 305, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.74.

42 A. Vialard, „Droit Maritime", Presses Universitaire de France, 21997, pag. 235-236, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 74.43 Trib. Ilfov, 19.03.1901, în M.A. Dumitrescu, „Codul de Comerciu adnotat cu jurisprudenţa la zi a Curţii de Casaţie a Curţilor de Apel şi a Tribunalelor române" (denumită în continuare „Codul de Comerciu"), Ed. Cugetarea, 1926-1927, vol.II, pag. 505, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001, pag. 36.

19

Reglementările interne şi internaţionale au surprins, de asemenea, în definiţiile date,

câteva dintre aspectele particulare ale acestui bun mobil:

„Vasele sunt bunuri mobile. Fac parte din vas: îmbarcaţiunile, uneltele, instrumentele,

armele, muniţiile, previziunile şi în general toate lucrurile destinate uzului său permanent, chiar

când ar fi oarecare timp separate de vas"44.

„Nava este mijlocul de navigaţie utilizat pentru realizarea activităţii de transport şi a

altor servicii pe apă. Sunt nave, în înţelesul prezentei ordonanţe, navele maritime, fluviale şi

alte nave de navigaţie interioară, inclusiv ambarcaţiunile mici, precum şi echipamentele

plutitoare, cum ar fi drăgi, elevatoare, macarale plutitoare şi alte asemenea, cu sau fără

propulsie"45.

„Prin vas se înţelege orice bastiment folosit pentru transportul de mărfuri pe mare"46, în

cadrul lucrărilor Convenţiei de la Bruxelles din 1952 a existat preocuparea definirii noţiunii de

sechestru asigurator asupra navei şi prin delimitarea lui de alte tipuri de sechestru.

S-a constatat, de exemplu, că în unele legislaţii47 se face distincţie între sechestrul

asigurator şi sechestrul judiciar, ambele măsuri asigurătorii, care diferă însă prin condiţiile în

care pot fi solicitate, cât şi prin procedura de încuviinţare a lor.

Obiectul sechestrului judiciar îl constituie bunul în litigiu, ori legătura cu care are loc

judecata, în timp ce obiectul sechestrului asigurator îl constituie numai bunurile mobile ce nu

formează obiect al litigiului, deoarece acesta constă în plata unei sume de bani.

S-au ridicat astfel, obiecţiuni48 în legătură cu formularea articolului 2 punctul „o"

(proprietatea contestată a unei nave) şi „p"(proprietatea contestată a unei nave sau posesia, ori

exploatarea sa, sau drepturile exploatării unei nave în coproprietate), care reglementează

instituirea sechestrului asigurator asupra unei nave ce formează obiectul litigiului şi care în

unele sisteme de drept, face obiectul sechestrului judiciar şi nu asigurator.

În majoritatea legislaţiilor se face, de asemenea, distincţie între sechestrul asigurator

(„arrest"49), ca măsură de asigurare a acţiunii şi sechestrul executor ca modalitate de punere în

executare a hotărârii şi vânzare silită a vasului.

44 Articolul 490, Cod comercial român.45 Art. 8 din Ordonanţa 42/1997 privind navigaţia civilă; M. Of. nr. 221/29.08.1997.46 Art. 1, litera „d" din Convenţia Internaţională pentru Unificarea anumitor reguli în materie de conosament - Bruxelles 1924, ratificată de România prin Legea 43/1937; M. Of. 60/13.03.1937, citat în Fuduli Anton „Revista de drept maritim român", nr. 1/1999, pag. 32.47 Italia, Olanda, Gh. Bibicescu „Transportul de mărfuri pe mare în comerţul internaţional: aspecte juridice şi tehnico economice", Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1986, pag, 272.

48 Delegaţia italiană (CMI, Bulletin, 105, pag. 67,68) citate în F. Berlingieri, „Arrest of ships", LLP, 1996, ed. a Il-a, pag. 30, nota 5, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.49 „a aresta; a sechestra" în Manole Ilie şi Ionescu Gheorghe „Dicţionar marinăresc", Ed. Albatros, Buc. 1982.

20

Din această perspectivă, articolul 2 din Convenţia de la Bruxelles din 1952 pentru

unificarea anumitor reguli cu privire la sechestrul asigurator de nave maritime, defineşte

sechestrul ca fiind „imobilizarea unei nave cu autorizarea autorităţii competente pentru

garantarea unei creanţe maritime, dar nu se înţelege sechestrarea unei nave pentru executarea

unui titlu".

2.1.2. Scopul măsurii

În Codul Civil legiuitorul prevede că oricine este obligat personal, este ţinut a îndeplini

îndatoririle sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare.

Acest principiu ar fi o abstracţiune dacă n-ar exista o sancţiune sau o măsură pentru a

putea fi pus în practică, întrucât debitorul de rea-credinţă ar putea să-şi înstrăineze bunurile

pentru a le sustrage urmăririi.

De aceea, în dreptul comun s-a considerat că legiuitorul a pus la îndemâna creditorilor

mijlocul procedural al sechestrului pentru a împiedica înstrăinarea sau degradarea în timpul

procesului a bunului urmărit sau a averii pârâtului.

Adeseori însă, sechestrul asigurator a fost considerat ca un mijloc de presiune

psihologică împotriva pârâtului „pentru a-l obliga să devină mai conciliant în cazul în care el ar

avea motive de a rezista şi de a se opune. Apoi solvabilitatea evidentă şi notorie a acestuia,

poate în unele cazuri constitui o garanţie cel puţin echivalentă cu aceea pe care ar oferi-o

sechestrul"50.

În general, funcţia sechestrului asigurator de drept comun este de indisponibilizare a

bunurilor mobile ale debitorului-pârât, ce urmează a fi vândute pentru realizarea creanţei

reclamantului, în momentul în care acesta a obţinut o hotărâre definitivă.

Situaţiile în care sechestrul asigurator al navei s-a transformat în sechestru executor,

sunt rare, de unde rezultă că dată fiind valoarea economică a navei, sursă a creditului şi mijloc

de exploatare, sechestrarea acesteia reprezintă mai degrabă un mijloc de presiune psihologică,

de constrângere a debitorului să depună o garanţie până la soluţionarea litigiului, sau să

efectueze plata.

Dacă în ţările cu tradiţie continentală, sechestrul asigurator al navei reprezintă un mijloc

de presiune pentru debitorul rău platnic sau o posibilitate pentru creditorul urmăritor de

procurare a unei garanţii, în ţările de common-law sechestrul reprezintă o modalitate de

atragere a jurisdicţiei asupra fondului.

50 E. Herovanu „Teoria execuţiunei silite", Ed. Librăriei, Bucureşti, 1942, pag. 115, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.39.

21

Proiectul adoptat de Comitetul Internaţional în anul 1933, preia concepţia continentală

potrivit căreia scopul sechestrului este de garantare a creanţei creditorului.

În 1937 la Conferinţa de la Paris a fost supus aprobării un Proiect mai apropiat de

sistemul common-law care limitează sechestrul la creanţele rezultate din salvare şi abordaj.

Ulterior, la Conferinţa de la Amsterdam 1944 s-a adoptat că sechestrul se poate dispune la

cererea creditorului titular al unei creanţe maritime.

Textul Proiectului Convenţiei prevedea că instanţele statului în care a fost aplicat

sechestrul sunt competente să soluţioneze şi fondul litigiului. Datorită rezervelor exprimate de

Delegaţiile Franceze şi Italiene cu privire la această ultimă dispoziţie, decanul Ripert a propus

următorul compromis, acceptat de altfel şi integrat în final în textul Convenţiei: „instanţele în

jurisdicţia cărora nava a fost sechestrată, devin competente să soluţioneze şi fondul litigiului,

dacă o astfel de competenţă este acordată de lex fori, în privinţa anumitor creanţe"51.

În acest caz, sechestrul are un dublu scop: de obţinere a unei garanţii pentru plata

creanţei şi de determinare a competenţei fondului.

Conform art. 910-911 Cod Comercial, creditorul are dreptul de a proceda la

sechestrarea unui vas, ori a unei părţi indivize a lui, proprietatea debitorului său.

În dreptul maritim internaţional, sechestrul asigurator al navei este reglementat de

Convenţia de la Bruxelles din 1952, pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului

asigurator de nave maritime, ratificată până în prezent de peste 70 de state şi de România52 .

La Conferinţa Diplomatică a Naţiunilor Unite şi a OMI, din 12 martie 1999 de la

Geneva, a fost adoptată noua Convenţie Internaţională privind sechestrul asigurator de nave,

care are ca scop facilitarea dezvoltării armonioase şi ordonate a comerţului maritim

internaţional şi de uniformizare internaţională a sechestrului asigurator. Convenţia nu a fost

ratificată de România.

2.2. Convenţia internaţională de la Bruxelles din 1952 pentru unificare unor reguli

privind sechestrul asigurator al navei maritime.

51 F. Berlingieri, „Arrest of ships", op. cit., pag.34, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.40.

52 Legea nr. 91/01.11.1995, M. Of. 255/08.11.1995 în Marin Voicu şi Maria Veriotti “ Convenţii Maritime Internaţionale”, Vol. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, Pag. 70

22

Reglementarea uniformă a dreptului de a sechestra o navă a făcut obiectul preocupărilor

Conferinţelor Comitetului Maritim Internaţional care au avut loc la Anvers-1930, Oslo-1933,

Paris-1937, Anvers-1947, Amsterdam-1949 şi Neapole-1951.

În cadrul lucrărilor pregătitoare adoptării Convenţiei s-au conturat existenţa unor

deosebiri fundamentale în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi formă pentru aplicarea

sechestrului între sistemul de drept al ţărilor continentale şi sistemul de drept al ţărilor de

common-law.

Convenţia adoptată la Bruxelles în 1952, a fost rezultatul unui compromis între cele

două concepţii radical opuse în materie de sechestru, în sensul că sechestrarea unei nave se

poate dispune în baza unei creanţe maritime asupra navei ce a prilejuit reclamaţia maritimă

(concepţia in rem), precum şi asupra altor nave aparţinând aceluiaşi armator (concepţia in

personam).

Cu această ocazie s-a născut şi adagiul: „Atunci când englezii obligă in rem, francezii

obligă in personam".

2.2.1. Metode de implementare în dreptul maritim.

Metodele de implementare a convenţiilor maritime internaţionale în dreptul intern diferă

de la o ţară la alta, şi uneori se utilizează metode variate chiar şi în acelaşi stat.

În anumite state, ca o consecinţă a ratificării, convenţiile dobândesc forţă de lege şi sunt

incorporate automat în sistemul legal naţional, în timp ce în altele este necesară o legislaţie

specială de implementare.

Doctrina franceză 53a sintetizat trei metode de aplicare maritime internaţionale:

Aplicarea directă a unei convenţii maritime internaţionale constă în a o declara

aplicabilă prin simplul fapt că sunt întrunite condiţiile pe care ea le prevede, fără a se mai

recurge la regulile de drept internaţional privat. De exemplu, Regulile Hamburg (art. 2-1-b) se

aplică prin simplul fapt că portul de descărcare se află într-o ţară care a aderat sau a ratificat

această convenţie; sau Regulile Haga (art. 10) prin simplul fapt că, conosamentul a fost emis

într-un stat contractant.

Această metodă de aplicare a fost însă criticată de internaţionalişti54, în opinia cărora

convenţiile internaţionale care au ca obiect unificarea normelor de drept privat nu aparţin

ordinii internaţionale.

53 Gouilloud Martine Remond, „Droit maritime", Ed. A Pedon, Paris, 1997, pag.547, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.54 Marin Voicu şi Maria Veriotti “ Convenţii Maritime Internaţionale”, Vol. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, Pag. 70

23

În plan practic însă aplicarea directă a convenţiilor nu lasă loc voinţei părţilor astfel că,

„conflictul între două convenţii internaţionale, ale căror condiţii de aplicare sunt simultan

îndeplinite, este dificil de soluţionat".

În cazul Ain Oussera55, Tribunalul Comercial Paris face aplicarea directă a Regulilor

Hamburg, fără a ţine seamă de faptul că prin clauza Paramount inserată în conosament, părţile

au decis ca lege aplicabilă contractului legea americană, iar conosamentul a fost emis într-un

stat contractant al Convenţiei de la Bruxelles 1924.

Într-o altă soluţie de practică judiciară Tribunalul Comercial Marsilia56 a aplicat

Convenţia de la Bruxelles, în vigoare în Belgia şi Franţa, deşi părţile au ales legea din Guineea

ca lege aplicabilă contractului, iar Regulile Hamburg făceau parte integrantă din această lege,

întrucât portul de descărcare era Guineea.

Aplicarea indirectă. Metoda denumită în doctrina franceză indirectă, presupune

recurgerea la regulile de drept internaţional privat şi a conflictului de legi.

Această metodă prezintă avantajul că ţine seama de voinţa părţilor în alegerea legii

aplicabile contractului, atunci când aceasta se manifestă, dar şi inconvenientul de a fi artificială,

atunci când părţile nu au ales legea naţională ca lege aplicabilă, cum se întâmplă adesea în

practică.

În situaţia în care părţile nu au prevăzut în contractul încheiat legea aplicabilă, şi sunt

îndeplinite simultan condiţiile de aplicare a două convenţii internaţionale, în practică s-a aplicat

legea statului cu care contractul de transport are cel mai strânse legături.

Cazurile Vassili Klochkov57 şi Klim Voroshilov58 sunt prezentate în doctrina franceză ca

exemple de aplicare indirectă a convenţiilor maritime internaţionale. Conosamentele tip

conţineau clauza Parmount redactată în limba engleză, care în mod obişnuit desemnează

Regulile Haga atunci când acestea sunt în vigoare în portul de descărcare sau încărcare.

În ambele cazuri instanţele au făcut aplicarea Regulilor Hamburg, întrucât acestea

făceau parte integrantă din legislaţia străină aplicabilă potrivit cu regulile conflictului.

Aplicarea imperativă a convenţiei maritime constă în a o considera că ea trebuie aplicată

întrucât prin aderare sau ratificare statul s-a angajat formal să aplice aceste convenţii.

55 10.11.1997, T.C.Paris, DMF 98, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 79.56 T.C. Marsilia, „G+C Amiral", DMF 1998, pag..549, citat în Fuduli Anton „Revista de drept maritim român", nr. 1/1999, pag. 35.57 Curtea de Apel, Aix En Provence, DMF 98, art.2, paG. 95, h. Ser. BTL 1997, pag 867, Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 124.58 7 Mai 1997, Curtea de Apel, Aix En Provence, DMF 98, art.2, paG. 29, h. Ser. BTL 1997, pag 867, Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 126.

24

Convenţiile se aplică în mod obligatoriu (imperativ) în aceste situaţii, prin simplul fapt

că, condiţiile sale sunt îndeplinite. Spre deosebire însă de aplicarea directă, aplicarea

imperativă, necesită în plus integrarea în ordinea juridică naţională a jurisdicţiei instanţei

sesizate.

în art. 2-2 din Regulile Hamburg se arată că „Prevederile prezentei Convenţii se aplică

independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a

deţinătorului sau a oricărei persoane interesate". Prin urmare, atunci când condiţiile sale sunt

îndeplinite Regulile Hamburg de aplică în mod imperativ fără a se mai ţine seama de regula

conflictului de legi a judecătorului sesizat.

Această ignorare însă a regulilor conflictului nu se impune decât judecătorilor din

statele contractante a regulilor Hamburg. Pentru statele ne-contractante, acestea sunt simple

reguli imperative străine pe care nu sunt obligaţi să le aplice dar care pot face trimitere în

anumite cazuri. în acest sens, art. 7-1 din Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980, prevede că

„se poate da efect dispoziţiilor imperative din legea altui stat cu care, în conformitate cu

legislaţia acestuia din urmă stat, aceste dispoziţii sunt aplicabile, oricare ar fi legea care

reglementează contractul".

Examinarea succintă a situaţiei din mai multe ţări cu tradiţie maritimă relevă existenţa

unor metode diferite de implementare a Convenţiei pentru unificarea anumitor reguli asupra

sechestrului de nave maritime-Bruxelles 1952, în dreptul intern.

România a ratificat Convenţia prin Legea nr.91 din 1995.

Franţa a ratificat Convenţia la 25.05.1957, iar la baza Decretului nr. 14 din 4 ianuarie

1958 a fost publicată şi de la această dată receptată în dreptul intern, fără a fi necesară o lege

specială de implementare.

Germania a ratificat Convenţia prin Legea din 21.06.1976 intrată în vigoare la 6

octombrie 1972. De la data ratificării, dispoziţiile sale au dobândit forţa de lege fără alte

prevederi speciale de aplicare. Art. 482 Cod comercial care interzicea sechestrarea navei gata

de plecare, a fost modificat în sensul autorizării unui astfel de sechestru.

Grecia a ratificat Convenţia prin Decretul 4570/1960, astfel că aceasta a devenit parte a

dreptului intern şi a dobândit forţa de lege. Nu au fost elaborate alte norme de implementare, şi

orice problemă care nu poate fi soluţionată în baza Convenţiei, îşi are rezolvarea în Codul de

procedură civilă.

Italia. Instrumentul de ratificare a Convenţiei a fost depus la 9 noiembrie 1979 şi aceasta

a intrat în vigoare la 9 mai 1980, fără alte reguli de implementare.

25

Suedia. Convenţia a fost implementată în dreptul intern prin adoptarea dispoziţiilor sale

sub forma unei legi „Legea privind sechestrul de nave în relaţiile internaţionale" care a intrat în

vigoare la data de 01.10.1993. în lege se prevede expres, că se aplică vaselor înregistrate în

registrul de nave suedez sau într-un registru similar străin.

Polonia. Instrumentul de ratificare a fost depus la data de 16 iulie 1976 şi Convenţia a

intrat în vigoare la 16 ianuarie 1977, fără a fi adoptată nici o altă lege specială de implementare.

Portugalia a ratificat Convenţia prin Decret-lege nr. 41007/16.02.1957, astfel că

legiferarea ei s-a făcut direct, fără a fi adoptate reguli speciale de implementare.

Spania a ratificat Convenţia la 8 decembrie 1953 şi a intrat în vigoare la 5 ianuarie 1954,

devenind parte integrantă a dreptului intern, după 6 luni de la data depunerii instrumentului de

ratificare. La iniţiativa Asociaţiei Spaniole de Drept Maritim a fost adoptată ulterior Legea nr.

1/08.04.1967 cu privire la procedura sechestrului.

Olanda. Instrumentul de ratificare a fost depus la 20.07.1983. Potrivit art. 94 din

Constituţie în caz de conflict de legi, prevalează dispoziţiile din Convenţie.

Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a preluat textul Convenţiei în două legi

ale Parlamentului, Legea privind Administrarea Justiţiei din 1956 care a fost înlocuită cu Legea

Curţii Supreme din 1981 (secţiunea 20-24), care a intrat în vigoare la 01.01.1982.

Unele din statele care au ratificat Convenţia, au formulat rezervele prevăzute de art. 10

din Convenţie, respectiv:

- dreptul de a nu aplica dispoziţiile Convenţiei sechestrării navei în temeiul uneia dintre

creanţele maritime prevăzute la literele „o" şi „p" din art. 1 (Italia, Olanda, Germania) şi

de a aplica acestui sechestru legea naţională, şi

- dreptul de a nu aplica dispoziţiile primului paragraf al art. 3, sechestrul practicat pe

teritoriul lor pentru creanţele prevăzute la art. 1 litera „q"(Germania, Olanda).

Alte state au formulat rezerve 59cu privire la neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei navelor

de război sau navelor proprietate de stat ori aflate în serviciul statului, cum ar fi:

- neaplicarea art. 3 (1) atunci când nava la care se referă creanţa nu mai aparţine

debitorului;

- nerecunoaşterii caracterului obligatoriu a art. 7 alin. 1 lit.(a-e);

- aplicării regulilor de drept intern în raporturile comerciale şi de drept maritim când nava

sechestrată este sub pavilion străin60.

59 Antigua, Bahamas, Belize, Dominica, Fiji, Grenada, Guyana, Irlanda, Mauritius, Nigeria, Nord Borneo, Sarawak, Seychelles, Insulele Solomon, St. Vincent, Tonga, Tuvalu, Marea Britanie, Teritoriile de peste mare ale Marii Britanii (Anquilla, Bermuda, I-le Falkland, I-le Virgine, I-le Cayman, Gibraltar, Guersnoy, Hong Kong, Montserrat, I-le Turks şi Caicos).60 Costa Rica, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.47.

26

2.2.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei.

Dispoziţiile Convenţiei sunt aplicabile în „orice stat contractant oricărei nave care

poartă pavilionul unui stat contractant", art. 8 (1).

Pavilionul reprezintă simbolul naţionalităţii unei nave. Echivalenţa între cele două

noţiuni este afirmată de art. 4 paragraf 2 din Convenţia privind condiţiile de înmatriculare a

navelor61.

Nava are în mod obligatoriu o naţionalitate care poate fi însă diferită de cea a

proprietarului ei.

Regimul juridic al naţionalităţii conferite navei derivă din prevederile art. 91-94, ale

Convenţiei N.U. asupra Dreptului Mării62, încheiată la 10 decembrie 1982 la Montego Bay

(Jamaica) şi art. 23-26 din O.G. 42/1997 privind Navigaţia civilă.

Potrivit art. 91 din Convenţia de la Montego Bay, fiecare stat stabileşte condiţiile în care

înţelege să acorde navelor comerciale naţionalitatea sa şi să le înmatriculeze într-un port de pe

teritoriul său, cât şi condiţiile cerute pentru acestea să aibă dreptul de a purta pavilionul său.

Prin urmare, art. 91, pct.l din Convenţia de la Montego Bay şi art. 23 din O.G. 42/1997

stabilesc că navele au naţionalitatea statului al cărui pavilion sunt autorizate să-1 poarte.

Pentru descurajarea practicii pavilioanelor de complezenţă textul prevede în continuare

că: „Trebuie să existe o legătură substanţială între stat şi navă".

În concordanţă cu acest principiu, art. 25 din O.G. 42/1997 dispune că navele care

abordează pavilionul român sunt de naţionalitate română.

În convenţia de la Montego Bay se instituie unicitatea naţionalităţii, fiind excluse,

apatridia şi bipatridia oricărei nave comerciale.

În sensul arătat art. 92 din Convenţia de la Montego Bay prevede că navele pot să

abordeze „pavilionul unui singur stat".

Sancţiunea nerespectării acestui principiu este enunţată în art. 92 (2) potrivit cu care o

navă care deţine pavilioanele mai multor state, nu se poate prevala faţă de vreun terţ de nici una

dintre aceste naţionalităţi şi poate fi asimilată unei nave fără naţionalitate.

De asemenea art. 25 alin. 1 din O.G. 42/1997 exclude în mod expres bipatridia zonei

nave care abordează pavilionul român.

61 Publicată în Revista Română de Drept Maritim, 2000, pag.123-147. Nu a fost ratificată de România.

62 Ratificată prin Legea 110/1996; M.Of. nr. 300/21.11.1996, în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999

27

Potrivit Convenţiei privind condiţiile de înmatriculare a navelor, o navă poate avea o

dublă înregistrare. Este cazul suspendării temporare a naţionalităţii ca urmare a înregistrării

navei în registrul de navlosire.

Este dificil însă să excluzi din câmpul de aplicare al art. 8 p. 1 al Convenţiei navele

înregistrate în statele non-contractante şi care poartă pavilionul unui stat contractant, precum şi

să aplici aceste dispoziţii navelor înregistrate într-un stat contractant, dar care poartă temporar

pavilionul unui stat non-contractant.

Dat fiind că dreptul de a naviga sub un pavilion este legat de înregistrarea navelor într-

un registru, Convenţia se va aplica oricărei nave maritime înregistrate în Registrul de nave,

indiferent de afecţiunea, tonajul sau starea fizică 63.

Cauzele de insesizabilitate se determină însă în raport de legea locului de sechestru şi nu

a pavilionului.

Cu ocazia unei manifestări nautice de prestigiu organizată de Franţa şi la care au

participat cu statut de invitaţii nave sub diferite pavilioane, instanţa din Brest a sechestrat

asigurător nava „Sedov", ambasadoarea pavilionului rus, aflată în „gestiune operaţională" la

Universitatea Tehnică de stat din Mourmansk.

La data de 27 iulie 2000, judecătorul de executare al Tribunalului de Mare Instanţă din

Brest64 a ordonat ridicarea măsurii asigurătorii, cu motivarea că sesizabilitatea navei, respectiv

legea rusă şi nu de lex fori, care este legea franceză.

Art. 1261 din Codul civil rus prevede că Federaţia Rusă, subiectele Federaţiei Ruse,

municipalităţile răspund de obligaţiile lor, cu bunurile aflate în proprietate „cu excepţia celor

afectate gestiunii economice sau de direcţie operaţională în profitul persoanelor juridice pe care

le-au constituit".

Prin urmare nava „Sedov" aflată în proprietatea statului rus şi exploatată de Universitate

este insesizabilă.

Teoria afirmată în această hotărâre a fost criticata de maritimiştii francezi în opinia

cărora legea locului de sechestru şi nu a pavilionului determină cauzele de insesizabilitate.

Întrucât sechestrarea navei „Sedov" în timpul unei manifestări nautice a afectat

imaginea maritimă a Franţei, în literatura de specialitate65 s-a propus de asemenea introducerea

unui text privind interdicţia sechestrării navelor pe durata participării lor la astfel de reuniuni.63 F. Berlingieri, “Arrest of Ships”, LLP – 1996, pag. 11 Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.50.64 Tribunalul de Mare Instanţă din Brest, 27 iulie 2000, nava „Sedov", DMR 610/2000, 1026, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 73.

65 J.P. Remery, DMF 2001, pag. 3-9, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 126.

28

S-a apreciat astfel că un velier vechi poate fi asimilat unui bun cultural din patrimoniul

maritim al unei ţări cu regim juridic apropiat operelor de artă.

Această insesizabilitate ar trebui extinsă, în opinia lor la navele aflate în contracte de

navlosire, dar care participă la astfel de sărbători maritime.

Directiva nr. 93/7 a Consiliului Comunităţii Europene din 15 martie 1983 privind

restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru, în anexa sa (A

13) menţionează că mijlocul de transport vechi de peste 75 de ani poate fi considerat bun

cultural dacă valoarea financiară depăşeşte o anumită limită.

Scopul Convenţiei a fost acela de a exclude, însă, din câmpul său de aplicare cazurile în

care nu există element de extraneitate (art. 8, p. 4)66.

Convenţia se aplică astfel sechestrării navelor ce poartă pavilionul unui stat contractant

în jurisdicţia altui stat contractant.

Ea îşi extinde sfera de aplicare şi la navele care poartă pavilionul unui stat ne-

contractant. Acestea vor putea fi sechestrate într-un stat contractant „în baza oricăreia din

creanţele enumerate la art. 1" sau pentru orice altă creanţă care permite sechestrarea după legea

acestui stat (art. 8, p. 2.).

S-a discutat dacă trimiterea din text la legea naţională a statului în care se solicită

sechestrarea, priveşte toate dispoziţiile acesteia sau numai pe cele privitoare la natura creanţei,

situaţie în care rămân pe deplin aplicabile restul normelor din Convenţia internaţională.

Adepţii teoriei juxtapunerii67 celor două sisteme consideră că sechestrarea într-un stat

contractant a unei nave aflate sub pavilionul unui stat ne-contractant se poate dispune fie în

temeiul Convenţiei fie a lui lex fori, o eventuală combinare a acestora fiind evident exclusă.

Prin urmare cum armatorul unei nave aflate sub pavilionul unui stat necontractant nu

este în drept să revendice avantajele unei convenţii pe care a ratificat-o, se vor aplica cu

certitudine dispoziţiile lui lex fori, consideră aceeaşi autori.

într-o altă opinie, rămân aplicabile şi în acest caz dispoziţiile Convenţiei, cu excepţia

însă a acelora care limitează dreptul de sechestru titularilor de creanţe maritime.

Sesizată cu chestiunea interpretării art. 8 (2) din Convenţie, Curtea de Casaţie franceză

în speţa „Mediterranea"68 a statornicit ca, „cu excepţia cazului în care creanţa în baza căreia se

solicită sechestrarea îşi are izvorul într-un drept real asupra navei, nici o dispoziţie a Convenţiei 66 05.05.2000 Trib. Constanţa secţia maritimă, nava „Stal" , Revista Română de Drept Maritim, anul II, nr. 2/2000, pag. 95/96. „Cum în speţă, raportul juridic dedus judecăţii nu este un raport cu element de extraneitate, rezultă că nu sunt incidente prevederile Convenţiei internaţionale invocate ca temei al cererii de către reclamanta-creditoare".67 Gilles Gautier, DMF 97, 42 citat de Remerz în Raportul la cazul Mediteraneea, DMF 2000, pag. 711, Antoine Vialard, comentariul speţei Mediteraneea, DMF 2000, pag. 711, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 73.

29

de la Bruxelles din 1952 pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurator de

nave maritime nu exclude facultatea sechestrării oricărei nave aparţinând, la data sechestrului

unuia dintre debitorii obligaţiei".

Fiecare stat contractant poate însă să refuze aplicarea Convenţiei, oricărui stat ne -

contractant şi oricărei persoane care, în ziua sechestrării nu are reşedinţa obişnuită sau sediul

său principal într-un stat contractant, (art. 8 p.3).

Dispoziţii similare există şi în alte convenţii maritime internaţionale:

- în anumite convenţii, aplicarea normelor uniforme persoanelor aparţinând statelor

necontractante se face în condiţii de reciprocitate: art. 12 din Convenţia din 1910 cu privire la

asistenţă şi salvare pe mare69, art. 6 din Convenţia privind imunitatea navelor de stat70;

- în alte convenţii statele contractante pot să nu aplice dispoziţiile Convenţiei naţionalilor

statelor non-contractante: art. 12 din Convenţia privind limitarea de răspundere71 din 1924,

art. 14 din Convenţia privind ipotecile şi privilegiile maritime72 din 1926.

- şi în sfârşit, al treilea tip de dispoziţii (art. 7 din Convenţia privind Limitarea de

Răspundere73 din 1957) potrivit cu care statele contractante pot să excludă total sau

parţial de la beneficiul Convenţiei, statele non-contractante sau persoanele care nu au

reşedinţa obişnuită într-un stat contractant sau să excludă de la aplicarea Convenţiei

total sau parţial persoanele care nu au reşedinţa lor obişnuită într-un stat contractant (art.

15 din Convenţia privind limitarea de răspundere în materie de creanţe maritime74,

Londra 1976).

Textul art. 8 pct.3 din Convenţie se aplică atât navelor sub pavilionul unui stat

contractant.

68 Curtea de Casaţie franceză, 26 oct. 1999, DMF 2000, pag. 714-716, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.52.69 România a aderat la 17.01.1913, M.Of.231/17.01.1913, în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag.83.

70 Ratificată de România prin Legea nr. 43/1937, M.Of. nr. 60/13.03.1937, în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag. 121.

71 Ratificată de România la 12.03.1925, în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag.317.72 Ratificată de România la 12.03.1925, în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag.311.73 Neratificată de România.

74 Neratificată de România

30

Berlingieri în lucrarea „Arrest of ships75" arată că deşi la prima vedere s-ar părea că

textul se referă la navele sub pavilionul statelor ne-contractante, este evident că acest text se

aplica şi navelor sub pavilionul unui stat contractant.

Ar fi excesiv, arată acelaşi autor a nu aplica dispoziţiile Convenţiei, cel puţin

sechestrarea unei nave sub pavilionul unui stat contractant doar pentru că reclamantul nu are

reşedinţa sau sediul principal în acest stat.

În acest sens a fost interpretată norma şi jurisprudenţă76 secţiei maritime a Tribunalului

Constanţa şi prin urmare s-a admis cererea de sechestru a unei nave sub pavilion român,

formulată de un creditor cu sediul în Bahrein, stat care nu a ratificat Convenţia de la Bruxelles

din 1952.

Ca urmare a interpretării neunitare în doctrină şi practică, în noua Convenţia privind

sechestrul, Geneva 1999, textul art. 8 a fost revizuit.

Spre deosebire de Convenţia de la Bruxelles din 1952 care reglementează distinct

aplicarea sa navelor sub pavilionul unui stat non-contractant, Convenţia Geneva 1999 se aplică

„oricărei nave, aflată în jurisdicţia unui stat parte, sub pavilionul unui stat contractant sau non-

contractant".

Regulile uniforme din noua convenţie se aplică, de asemenea , tuturor categoriilor de

nave, inclusiv cele de navigaţie interioară.

Art. 10 pct. 1 prevede, însă că statele părţi pot să excludă din câmpul de aplicare al

Convenţiei:

- construcţiile altele decât navele maritime;

- navele sub pavilionul unui stat non-contractant;

- creanţele rezultate dintr-un litigiu cu privire la proprietatea sau posesia unui vas.

Un stat parte, care este, de asemenea, parte la un tratat de navigaţie interioară, poate să

declare că dispoziţiile acestui tratat privind competenţa tribunalelor în recunoaşterea deciziilor

pot să prevaleze asupra dispoziţiilor art. 7 din Convenţie (art. 10 pct. 2).

Această prevedere a fost inserată la propunerea delegaţiei elveţiene, pentru a putea fi

aplicată Convenţia revizuită Privind Navigaţia pe Rihn, semnată la Manheim la 17 octombrie

1868, cu protocolul său adiţional din 18 septembrie 1895, amendată prin Convenţia din 20 nov.

1963 şi protocoalele adiţionale din 25 oct. 1975, 17 oct. 1979 şi 25 apr. 1989 şi care sunt în

vigoare între Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie, Ţările de Jos, Elveţia.

75 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.54.76 Trib. Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, 24.04.2000, în M.Voicu, M. Veriotti, „Drept Maritim. Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, 2000, pag. 107.

31

Art. 13 din noua Convenţie dispune că statul care are două sau mai multe unităţi

teritoriale supuse unor regimuri juridice diferite, poate declara că această Convenţie se aplică

ansamblului unităţilor sale teritoriale sau numai unora dintre ele. Articolul enunţat a fost

introdus la propunerea delegaţiei Hong Kong / China77.

2.3. Condiţii generale ale sechestrării navei. Creanţa maritimă. Creditorii titulari ai

acţiunii.

În istoria elaborării şi aplicării Convenţiei s-au exprimat opinii diferite cu privire la

natura creanţei în baza căreia se poate dispune sechestrarea unei nave maritime.

Asociaţiile Naţionale ale ţărilor de common law au susţinut că sechestrul se poate institui

numai în baza unei creanţe maritime, iar cele din ţările continentale că sechestrul se poate dispune

pentru orice fel de creanţă maritimă sau terestră.

Prima variantă a Proiectului78 a preluat concepţia continentală pentru ca ulterior la

Conferinţa de la Amsterdam 1949 şi Neapole 1951 să fie adoptat punctul de vedere al ţărilor de

common law potrivit căruia sechestrarea unei nave se poate dispune pentru „garantarea unei

creanţe maritime".

2.3.1. Noţiunea de creanţă maritimă

Convenţia defineşte în art. 1 creanţa maritimă ca fiind afirmarea unui drept şi a unei creanţe

rezultate din următoarele situaţii: daune cauzate de către o navă, fie prin abordaj, fie în alt mod;

pierderi de vieţi omeneşti sau daune corporale cauzate de către o navă sau provenind din

exploatarea unei nave; asistenţă şi salvare; contracte referitoare la transportul de mărfuri de către o

navă în baza unui charter-party, conosament sau altfel; pierderi sau pagube aduse mărfurilor şi

bagajelor transportate de către o navă; împrumut maritim; remorcaj; pilotaj; furnizarea în orice loc

de produse sau materiale făcute unei nave în scopul exploatării sau întreţinerii sale; construcţie,

reparaţii, echipamentul unei nave sau taxele de doc; salariile comandanţilor, ofiţerilor sau

membrilor echipajului, banii cheltuiţi de comandant şi cei plătiţi de către încărcători, navlositori sau

agenţi în contul navei sau al proprietarilor ei; proprietatea contestată a unei nave, posesia sa, ori

exploatarea sa, sau drepturile la rezultatele exploatării unei nave în coproprietate, orice ipotecă

maritimă şi garanţie. Enumerarea este limitativă şi de strictă interpretare79.

77 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.55

78 La conferinţa CMI de la Oslo 1933 s-a decis că sechestrarea unei nave se poate dispune pentru orice fel de creanţă, iar lucrările subcomitetului Internaţional din 136, s-a restrâns obiectul convenţiei la creanţele garantate printr-unul din privilegiile maritime în Maria Veriotti şi Marin Voicu „Convenţii Maritime Internaţionale", voi. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag.312.

79 Gouilloud Martine Remond, „Droit maritime", Ed. A Pedon, Paris, 1997, pag.180, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

32

Jurisprudenţa a decis că, creanţele rezultate din primele de asigurare80 , arimare şi

manutanţă81 ori din actul de baraterie82 al căpitanului, precum şi creanţele terestre nu intră sub

incidenţa art. 1 din Convenţie.

La Conferinţa CMI de la Lisabona 1985, s-a propus înlocuirea listei creanţelor maritime

printr-o definiţie generală. Au fost avute în vedere pe de o parte, situaţiile ivite în practică

datorită neincluderii în lista prevăzută de art. 1, a unor creanţe al căror caracter este evident

maritim, cum ar fi comisionul agenţilor sau curtierilor maritimi iar pe de altă parte apariţia

noilor tipuri de creanţe maritime.

Delegaţiile participante la Conferinţa diplomatică de la Geneva au susţinut de asemenea

în majoritate, teza lui „closed list" considerând că o listă deschisă ar putea genera o practică

judiciară neunitară. S-a recunoscut totodată că dezvoltările tehnologice din shipping ar putea da

naştere la noi tipuri de creanţe maritime, fiind astfel necesar găsirea unui mecanism eficient de

adaptare permanentă a listei adoptate.

Prin urmare noua Convenţie privind sechestrul, Geneva 1999, lărgeşte considerabil lista

creanţelor maritime, prin crearea unor noi tipuri de creanţe, completarea şi reformularea celor

existente din perspectiva corelării cu alte convenţii maritime internaţionale şi a peste 40 de ani

de jurisprudenţă în aplicarea Convenţiei de la Bruxelles din 1952.

Convenţia enumera creanţele maritime în următoarea ordine:

a) daune cauzate de către o navă fie prin abordaj, fie în alt mod.

În observaţiile făcute asupra Proiectului Convenţiei, Asociaţia Britanică83 a subliniat

faptul că expresia „or otherwise" (fie în alt mod), acoperă toate situaţiile în care daunele sunt

provocate de către o navă altei nave, prin crearea unei situaţii periculoase cauzate de o manevră

neglijentă sau întâmplătoare.

80 Trib. Com Le Havre, 4 martie 1984, DMG 85, 740, citată în Gouilloud Martine Remond, „Droit maritime", Ed. A Pedon, Paris, 1997, pag.180, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

81 Trib. d'Anvers, 15 martie 1979, DET voi. XV, nr. 2, 1980, pag. 296, op. cit. în M.R.Gouilloud, „Droit Maritime", pag. 180. Cas, 21 iunie 1983, DMF 1985, pag. 438,, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

82 C. Cas., 21 iunie 1983, DMF 1985, pag. 438. citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002.

83 CMI, Buletin 105, Pag. 44, F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.58

33

Întemeiat pe acest text, Curtea de Apel Rennes84 a considerat că generalitatea termenilor

utilizaţi de art. 1, pct. 1 lit. a din Convenţie, permit includerea daunelor rezultate din poluare în

noţiunea de creanţă maritimă.

În speţă, o navă sub pavilion marocan a pierdut, în largul insulelor Quessant, 15

containere cu substanţe toxice şi periculoase. întrucât angajase cheltuieli importante pentru

depoluare, la cererea statului francez s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra navei

aparţinând armatorului marocan.

Noua Convenţie privind sechestrul de la Geneva '99, preia în art. 1 lit. a formularea cuprinsă

în art. 4 paragraful 1 din Convenţia din 1993 privind privilegiile şi ipoteca maritimă: „pierderi sau

daune cauzate prin exploatarea navei".

Formula utilizată, calificată de F. Berlingieri85 ca o „open list" parţială, vizează mai

degrabă creanţe de natură extra-contractuală şi este mult mai vastă decât cea adoptată în

Convenţia de la Bruxelles din 1952.

b) Pierderi de vieţi omeneşti sau daune corporale cauzate de către o navă sau provenind din

exploatarea unei nave.

Prima ipoteză a textului se referă la situaţia în care nava este instrumentul cauzator de

prejudicii, pentru ca în partea a doua să se lărgească câmpul de aplicare al acesteia la situaţii ce

nu sunt prevăzute expres în text cum ar fi: un pasager cade în mare, urmare a lipsei balustradei;

unul dintre pasageri se loveşte datorită alunecării pe o punte umedă, ş.a86.

Textul art. 1 lit. b apare modificat în noua Convenţie, întrucât preia formularea art. 4

paragraful 1 lit. b) din Convenţia privind privilegiile şi ipoteca maritimă din 1993; moartea sau

leziunile corporale survenite pe pământ sau apă, în legătură directă cu exploatarea navei.

c) Asistenţă şi salvare

în sfera acestei creanţe intră atât cererea asistentului pentru plata remuneraţiei de

salvare, cât şi cererea armatorului vasului salvat pentru daunele cauzate datorită întârzierii sau

neglijenţei salvatorului.

84 Curtea de Apel Rennes, 23 sept. 1992, nava Ayilal, DMF 1995, pag 301, în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002.pag 12785 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.59.86 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.60

34

De asemenea, în doctrină s-a apreciat că, creanţa referitoare la indemnitatea specială ce

se acordă asistentului, în temeiul art. 14 din Convenţia internaţională privind salvarea, de la

Londra87 din 1989, este creanţă maritimă.

In schimb, în practică88 s-a decis că, cheltuielile referitoare la reducerea daunelor

cauzate de poluarea mediului marin, şi alte incidente maritime care au impus operaţiunea de

salvare în sensul clasic al noţiunii.

Soluţia este însă în dezacord cu sistemul de gândire al Convenţiei din 1989, care pentru

încurajarea asistenţilor în luarea de măsuri de protecţie a mediului înconjurător a abandonat

principiul „no cure no pay" şi a stabilit că printre criteriile care vor fi avute în vedere la

stabilirea remuneraţiei de salvare se află şi „priceperea şi eforturile asistentului de prevenire şi

limitare a daunelor aduse mediului înconjurător".

Convenţia internaţională privind salvarea, din 1989 a inspirat redactarea art. 1 lit. c) din

noua Convenţie privind sechestrul. Potrivit acestui text prin creanţă maritimă, se înţelege

creanţa decurgând din operaţiuni de asistenţă precum şi orice contract de salvare sau asistenţă

inclusiv pentru indemnitatea specială privind operaţiunile de salvare sau asistenţă faţă de o navă

care prin ea însăşi sau prin încărcătura sa ameninţă să cauzeze daune mediului înconjurător.

d) Contracte referitoare la folosinţa sau locaţiunea unei nave prin charter party sau altfel.

Creanţa izvorâtă dintr-un contract de vânzare a navei nu intră în sfera de aplicabilitate a

acestui articol.

Astfel, în practică89 cererea de aplicare a sechestrului asupra navei a fost respinsă cu

motivarea că, creanţa pretinsă izvorăşte din neexecutarea unui contract de vânzare a navei şi nu

poate fi apreciată ca fiind o creanţă maritimă în sensul art.l lit. d.

în schimb comisionul90 pentru intermedierea (courtaje) unui charter party a fost calificat

ca o creanţă maritimă întrucât este strâns legat de contractul de navlosire.

Creanţa maritimă rezultată din „contracte referitoare la folosirea sau locaţiunea unei

nave printr-un charter party sau altfel" este prevăzută în noua Convenţie la art. 1 lit. f.

e) Contracte referitoare la transportul de mărfuri de către o navă în baza unui charter party,

conosament sau altfel.

87 Convenţia internaţională privind salvarea, adoptată la Londra la 28.04.1989, la care România a aderat prin O.G. nr. 110/2000; M.Of. 432/01.02.2000, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

88 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP, 1996, pag. 44, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.61.89 Nava „Mediterranea" , 22 mai, Curtea de Apel Aix en Provence, DMF '98, pag. 692, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.73.

90 19 oct. 1999, Trib. Com., D'Ajaccio, nava „Island breeze", DMF 2000, pag. 32-39, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 1/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag.31.

35

Textul acoperă toate tipurile de contracte de navlosire, mai puţin contractul de bare-boat

care este reglementat la lit. d). Nu se face însă nici o referire la contractele de transport de

pasageri.

Creanţa pentru plata chiriei unui container a fost considerată în practică91, creanţa

maritimă izvorâtă din transportul de mărfuri de către o navă, acesta fiind scopul închirierii

containerului.

Soluţia a fost criticată cu observaţia că, containerul nu este navă şi nu există nici o

legătură între contractul privind închirierea unui container şi transportul de mărfuri pe mare.

Într-o altă speţă, instanţa supremă franceză92 a decis că livrarea de către transportator a

mărfii fără remiterea conosamentului autorizează banca purtătoare a conosamentului să

sechestreze nava ca o garanţie a recuperării creanţei.

Creanţa invocată izvorăşte din executarea necorespunzătoare a contractului de transport

şi este potrivit art. 2 pct. 1 lit. e) din Convenţie o creanţă maritimă.

în Noua Convenţie, aceeaşi creanţă maritimă este reglementată de art. 1 lit. g) cu

diferenţa că vizează şi transportul de pasageri.

f) Pierderi sau pagube aduse mărfurilor şi bagajelor transportate de către o navă.

Textul nu distinge între creanţele contractuale şi cele delictuale. Astfel, creanţa pentru

daunele cauzate mărfurilor în baza unui conosament a fost considerată în practică creanţă

maritimă. în noua Convenţia norma este identică.

g) Avaria comună.

În practica judiciară s-a discutat despre creanţa asigurătorului de mărfuri, care a vărsat o

contribuţie la avaria comună, după ce a fost acordată asistenţa navei, ca fiind creanţa maritimă.

Curtea de Casaţie93 franceză a stabilit că asigurătorul care a depus o garanţie pentru

plata viitoare a contribuţiei mărfurilor la avaria comună nu poate invoca dreptul său de regres

contra armatorului, ca o creanţă maritimă în sensul Convenţiei din 1952: „posibilitatea

regresului nu reprezintă prin ea însăşi o creanţă maritimă".

Creanţa invocată ar fi putut fi considerată o creanţă maritimă în sensul art. 2 pct.l lit. a :

„daune cauzate de către o navă, fie prin abordaj, fie în alt mod" şi nu în sensul art. 2 pct. 1 lit. g.

91 The „Sonia's", 1983, 2 Lloyd's Rep. 63, citată de F. Berlingieri, „Arest of Ships",LLP'96,pag.48, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.62.

92 Nava „Yldiran"; C.S. Casaţie, 3 febr. 1998, DMF '98, pag.225, citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul III, nr. 2/2001, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001, pag.56.93 Curtea de Casaţie, 23 nov. 1993, DMF 1994, pag. 38, , citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

36

în lista creanţelor maritime prevăzute de noua Convenţie, avaria comună este

reglementată la lit. i.

h) Împrumutul maritim.

Potrivit art. 601 Cod comercial, împrumutul maritim este încheiat de către comandantul

navei, în virtutea puterilor ce-i atribuie legea şi prin care acesta „dă garanţie vasul, navlul,

totalitatea sau o parte din mărfurile încărcate, cu condiţia ca suma împrumutată să o piardă

împrumutătorul dacă lucrurile date în garanţie ar pieri, iar dacă ele vor ajunge bine în port,

împrumutătorul să-şi primească banii, împreună cu prima convenită între părţi".

Obiectul contractului de împrumut îl poate constitui, potrivit art. 605 Cod comercial, fie

global nava, navlul şi încărcătura, fie distinct numai unele dintre aceste componente, precum

întreaga navă sau o fracţiune din aceasta, uneltele, instrumentele.

i) Remorcaj

Textul nu distinge între remorcajul maritim şi cel portuar. Daunele cauzate de către o

navă remorcată remorcherului ori viceversa, reprezintă o creanţă maritimă în sensul art. 2 lit. 1

din Convenţie.

Creanţa maritimă rezultată din operaţiunea de remorcaj este prevăzută în noua

Convenţie la art. 1 lit. f.

j) Pilotaj

Lucrările Conferinţei pregătitoare de la Napoli, nu nominalizează printre creanţele

maritime şi pilotajul.

Ea a fost inclusă în lista creanţelor maritime cu ocazia lucrărilor Conferinţei diplomatice

urmare a propunerii delegaţiei britanice.

În dreptul englez94, este recunoscut piloţilor dreptul de a cere sechestrarea unei nave

pentru nerespectarea obligaţiilor contractate de către armator. Pilotajul este prevăzut în noua

Convenţie la art. 1 lit. k.

k) Furnizarea în orice loc, de produse sau de materiale făcute unei nave în scopul

exploatării sau întreţinerii sale.

Termenul de „produse" include şi buncărul navei95. De asemenea, termenul de materiale

include şi piesele de schimb aflate pe navă, oricare ar fi natura acestora.

94 S 20 (1) din Supreme Court Act. 1981, Anton Beziris şi Gh. Bamboi „Transportul maritim", Buc. 198895 Trib. Ravena, 24 ian. 1987; C. de Apel Anvers, 16 ian. 1991 şi Judecătorul de sechestru din Antwerp, 6 iun. 1985, în Verstrepen „Arrest and Judicial sale of ships in Belgium", op. cit. pag. 146, nr. 110, citate de F. Berlingieri, „Arrest of ships", pag. 51, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.65.

37

Jurisprudenţa 96a decis că ţigările echipajului aflate în depozitul navei, pot fi considerate

provizii ale navei cu condiţia că acestea să fie într-o cantitate rezonabilă.

Termenul de „exploatare" este mai cuprinzător decât cel de „continuare a voiajului".

Astfel, într-o soluţie de practică, Tribunalul Ravena97 a decis că creanţa privind aprovizionarea

cu combustibil în vederea continuării voiajului este o creanţă maritimă.

Descrierea furniturilor este mai larg reglementată în noua Convenţie (art. 1 lit.l)

incluzând: mărfuri, materiale, provizii, combustibili, echipamente livrate sau servicii prestate

navei, în scopul exploatării, administrării, conservării şi întreţinerii sale.

1) Construcţie, reparaţii, echipamentul unei nave sau taxele de doc.

Împrumutul contractat pentru efectuarea reparaţiilor unei nave în vederea exploatării

sale

nu reprezintă o creanţă maritimă în sensul articolului de mai sus98 . Faptul că sumele

împrumutate sunt afectate exploatării unei nave nu e de natură a conferi creanţei caracter

maritim.

Se face astfel distincţie între creanţa de „construcţie, reparaţii ... a navei" şi cea de

restituire a unui împrumut contractat şi care nu este prevăzută în lista creanţelor enumerate la

art.1.

În practică s-a discutat dacă creanţa izvorâtă din „transformarea" unei nave intră în sfera

de aplicabilitate a acestui text. Curtea de Apel D'Aix en Provence, a răspuns negativ99.

La propunerea Comitetului Maritim Internaţional, noua Convenţie adaugă şi termenul

de „reconstrucţie" a navei ca fiind izvor al creanţei maritime.

Textul apare astfel în acord cu art. 7 din Convenţia din 1993 privind privilegiile şi

ipotecile maritime, ce conferă constructorilor şi reparatorilor de nave un drept de retenţie până

la plata preţului.

96 Judecătoruul de sechestru din Anvers, Dir. Mar 804, citate în F. Berlingieri, „Arrest of ships", pag. 51. citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.65.97 Trib. Ravena, 24 ian. 1987; C. de Apel Anvers, 16 ian. 1991 şi Judecătorul de sechestru din Antwerp, 6 iun. 1985, în Verstrepen „Arrest and Judicial sale of ships in Belgium", op. cit. pag. 146, nr. 110, citate de F. Berlingieri, „Arrest of ships", pag. 51, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.65.98 14. nov. 1996, C. de Apel, Aix-En-Provence, Nava Zamoura, DMF 572, ian. 1997, pag, 606-608, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 1/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag.128.99 3 febr. 1998, Cas. Nava „Vendredi Treize", DMF '98, 260. în speţă pentru neplata c/val. lucrărilor de transformarea velierului „Treize" în navă de croazieră de lux, rebotezată „Friday Star", creditoarea a solicitat sechestrarea navei. Tribunalul a admis cererea. Curtea de Apel D'Aix en Provence, a respins cererea de ridicare a măsurii, cu motivarea că, creanţa este în parte maritimă (pentru furnituri de echipamente). în schimb a considerat că, creanţa izvorâtă din transformarea navei nu este o creanţă maritimă, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 128.

38

m) salariile comandanţilor, ofiţerilor sau membrilor echipajului.

în practica engleză s-a considerat că în sfera acestei creanţe maritime intră şi celelalte

creanţe sociale care decurg din contractul de angajare.

Noţiunea de salarii include de asemenea contribuţia de asigurări a angajatului şi a

patronului, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia pentru pensie100.

Justeţea jurisprudenţei create este confirmată de reglementarea în noua Convenţie a

contribuţiilor la asigurările sociale şi a cheltuielilor de repatriere, ca izvor al creanţei maritime,

într-o formulare identică cu cea prevăzută de art. 4 pct. 1, lit. a din Convenţia 1993 privind

privilegiile şi ipoteca maritimă.

n) Banii cheltuiţi de comandant şi cei plătiţi de către încărcători, navlositori sau agenţi în

contul navei sau al proprietarilor ei.

Din redactarea textului rezultă că creanţa referitoare la „banii cheltuiţi în contul navei

este diferită de cea privind banii cheltuiţi în contul proprietarilor ei"101; iar cheltuielile efectuate

în contul altei persoane decât proprietarul navei (ex. operatorul sau navlositorul) nu reprezintă o

creanţă maritimă, decât dacă sunt efectuate în contul navei care a generat reclamaţia.

CMI a sugerat simplificarea acestui text, propunere aprobată la Conferinţa diplomatică

şi adoptată în art. 1, lit. p din noua Convenţie astfel: „plăţi efectuate în contul navei sau

proprietarilor săi".

o) Proprietatea contestată a unei nave.

Jurisprudenţa102 s-a pronunţat constant în sensul că creanţa rezultată din neexecutarea

unui contract de vânzare-cumpărare a unei nave nu este maritimă, întrucât nu priveşte

„proprietatea unei nave".

Într-o cauză soluţionată de Tribunalul Antibes103 a fost retractată ordonanţa de

sechestrare a navei Turquoise pronunţată la data de 20.11.1998, cu motivarea ca lista limitativă

a creanţelor maritime prevăzute de Convenţia '52, nu menţionează şi creanţa rezultată dintr-un

contract de vânzare-cumpărare a navei.

100 The „Fairport" (1965) 2 Lloyd's Rep. 183, The „Halcyon Skies" (1976) ) 1 Lloyd's Rep. 461, citate în F. Berlingieri, „Arest of Ships", pag.54, nr.80, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.67.101 în acelaşi sens U.K. Administration of Justice Actl956, Part.l sect.l(p) şi Supreme Court Act 1981, 520(2)p, Citat în Anton Fuduli „Revista de drept maritim român", nr. 1/1998.

102 15 apr. 1982, Curtea de Apel Rouen, DMF 1982, pag. 744, 4 aug. 1998, Curtea de Apel Rouen, DMF 1998, pag.586, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul II, nr. 1/2000, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag.95.103 27 nov. 1998, nava „Turquoise", Trib. Com. Antibes, DMF 1999, pag. 917-921, , citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

39

în adnotarea speţei, Yves Tassel104 exprimă o opinie contrară celei reţinute de Tribunalul

Antibes, în hotărârea prin care s-a retractat măsura sechestrului.

Creanţa afirmată este o creanţă maritimă izvorâtă din „proprietatea contestată a unei

nave" întrucât dezacordul părţilor priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi

transmiterea proprietăţii: vânzătorul pretinde că oferta de cumpărare n-a fost acceptată, iar

cumpărătorul susţine contrariul.

Frecvenţa litigiilor izvorâte din contracte de vânzare-cumpărare a navei, lipsa de

convergenţă a opiniilor din doctrină şi jurisprudenţă a determinat introducerea în Convenţia

1999 (lit. v) a unei noi creanţe având drept cauză „orice litigiu decurgând dintr-un contract de

vânzare - cumpărare a navei".

Noua Convenţie prevede, (la lit. s) şi litigiile privind posesia navei care nu sunt

reglementate expres în art. 2 lit. o, din Convenţia de la 1952, ca fiind generatoare de creanţe

maritime.

p) Proprietatea contestată a unei nave sau posesia ori exploatarea sa, sau drepturile la

rezultatele exploatării unei nave în coproprietate. Textul are în vedere litigiile dintre

coproprietari şi nu între acţionarii asociaţii unei companii care au în proprietate nava, ce face

obiectul sechestrului asigurator.

r) Orice ipotecă maritimă şi orice garanţie.

F. Berlingieri, în analiza făcută Convenţiei de la Geneva privind sechestrul asigurator de

nave din 12 martie 1999, opinează că ipotecile, mortage-urile şi drepturile înscrise de aceeaşi

natură (art. 1 lit. v) nu sunt incluse în lista creanţelor maritime datorită naturii creanţei pe care o

garantează (care poate fi şi o creanţă terestră) ci, mai degrabă datorită garanţiei.

Titularul unei astfel de garanţii poate proceda direct la vânzarea silită a unei nave, astfel

că solicită instituirea măsurii sechestrului asigurător pentru a împiedica plecarea navei din port

şi pentru a câştiga timp în vederea aplicării sechestrului executor.

Convenţia '99 introduce noi tipuri de creanţe maritime:

104 în fapt societatea Whiteseas, proprietara navei de agrement „Tourquoise" a încheiat în scopul vânzării navei un contract cu curtierul Fraser Yackhts la data de 10 noiembrie 1998. Ecclestone, transmite curtierului o ofertă de cumpărare a navei la preţul de 12 milioane de dolari americani cu depunerea imediată a sumei de 2 milioane. Două zile mai târziu curtierul îi transmite un proiect de contract. La dat de 13 noiembrie 1998, vânzătorul comunică curtierului că nu este de acord cu proiectul de contract. în aceeaşi zi dl. Ecclestone transmite curtierului proiectul de contract semnat şi depune conform angajamentului luat suma de 2 milioane dolari americani într-un cont sechestru. La aceeaşi dată curtierul îl înştiinţează pe cumpărător că termenii contractului nu au fost acceptaţi de către vânzător. La cererea cumpărătorului, Tribunalul Antibes autoriza sechestrarea navei „Turquoise", aflată în portul Antibes. Vânzătorul formulează cerere de retractare a măsurii asigurătorii dispuse, pe de o parte, pentru ca creanţa rezultată dintr-un contract de vânzare-cumpărare a navei nu are caracter maritim, iar pe de altă parte lista creanţelor maritime, prevăzută în Convenţia '52 este limitativă. în apărare, cumpărătorul a învederat că oferta sa fermă a fost acceptată oral, apoi în scris, sub rezerva anumitor condiţii pe care le-a satisfăcut în totalitate, iar cererea sa de obligare a vânzătorului la îndeplinirea formalităţilor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi transfer al proprietăţilor este întemeiată.

40

- daune cauzate sau care riscă să fie cauzate de navă, mediului înconjurător, litoralului sau

unor interese conexe;(textul derivă din art. 211 paragraf 1 din Convenţia Dreptul Mării,

1982).

- măsurile luate pentru prevenirea, reducerea sau eliminarea acestor daune; este preluată

formularea articolului 1 paragraf 7 din CLC 1969(Convenţia din 29 noiembrie 1969,

privind responsabilitatea civilă pentru daunele datorate poluării cu hidrocarburi);

despăgubirea acestor daune;

- costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător care au fost efectiv luate sau care

vor fi iniţiale; textul se inspiră din definiţia dată daunelor pentru poluare, astfel cum a

fost amendată prin art. 2 paragraf 1 din Protocolul din CLC;

- pierderile produse sau pe cale de a fi produse terţilor în raport cu aceste daune;

- daune, cheltuieli sau pierderi de natură similară, cu cele menţionate în paragraful d) art.

1 lit. d.

- cheltuieli legate de ridicarea, scoaterea, recuperarea distrugerea sau neutralizarea navei

scufundate, naufragiate, eşuate sau abandonate, inclusiv a tot ceea ce se află la bordul

acestei nave, şi cheltuielile privind conservarea navei abandonate şi întreţinerea

echipajului său (art. 1 lit. e).

Textul a fost adoptat la propunerea făcută de CMI în Position Paper, şi derivă din art. 2

paragraf 1 din Convenţia privind limitarea de răspundere, Londra 1976.

- taxele de port, de canal, de cheiaj şi alte căi navigabile (art. 1 lit. n);

- primele de asigurare (inclusiv cotizaţiile de asigurări mutuale) în legătură cu nava,

datorate de proprietarul navei sau navlositorul navei sau în contul lor (art. 1 lit. 2);

- cheltuieli de asigurare sau comision cauzate de navă, datorate de proprietarul navei sau

navlositorul navei în contul lor (art. 1 lit. r);

- orice litigiu decurgând din contractul de vânzare al navei (art.l lit.v).

2.3.2. Creanţa maritimă

Se admite în general ca, natura contractuală sau delictuală105 a creanţei nu prezintă

relevanţă şi că judecătorul nu este ţinut a examina caracterul cert al creanţei maritime afirmate

sau eventuala prescripţie a acesteia.

105 16 oct. 1996, nava „Enarxis", Curtea de Apel D'Aix en Provence, DMF, iunie 1997, pag. 603-604, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 131.

41

Simpla invocare106 a creanţei maritime justifică instituirea sechestrului. Legătura dintre

creanţa maritimă afirmată şi nava sau navele debitorului trebuie însă să fie dovedită.

În acest sens, prin hotărârea Tribunalului Constanţa107 pronunţată la 13.03.1998, se

respinge cererea de sechestru asigurator al navei, reţinându-se că în fapt creanţa maritimă nu

viza nava „Elena" aparţinând armatorului pârât şi a cărei sechestrare se solicită, ci nava

„Alexandros" aparţinând unui alt armator:

„În lumina dispoziţiilor convenţiei, reclamantul nu are posibilitatea să solicite instituirea

sechestrului asigurător decât asupra navei la care se referă creanţa sau a oricărei nave

aparţinând celui care era în momentul naşterii creanţei maritime proprietarul navei la care

această creanţă se referă".

În cadrul lucrărilor Convenţiei de la Bruxelles din 1952, unele Delegaţii Naţionale, au

subliniat necesitatea stabilirii unei legături între lista creanţelor privilegiate prevăzute de

Convenţia 1926, pentru unificarea unor reguli privind privilegiile şi ipoteca maritimă şi lista

creanţelor maritime.

Importante obiecţiuni au ridicat cu privire la această propunere Delegaţia Britanică,

întrucât, numai patru din creanţele maritime reglementate de art. 1 pct.l din Convenţia din 1952

privind sechestrul asigurator de nave maritime, se regăsesc în cadrul privilegiilor enunţate de

Convenţia din 1926 privind unificarea anumitor reguli privitoare la privilegiile şi ipotecile

maritime. De altfel, Marea Britanie nu a ratificat această Convenţie.

Delegaţiile Franţei şi Belgiei108 au susţinut că cele două noţiuni sunt diferite. în literatura

comparată recentă şi în jurisprudenţă s-a exprimat opinia conform căreia conceptul de creanţă

maritimă privitoare la navă este similar cu cel de creanţă privilegiată.

În adnotarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel D'Aix en Provence cu privire la

nava „Broomsgaard Star"109, Yves Tassel asimilează cele două noţiuni.

Concluzia nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât, creanţa maritimă nu este

întotdeauna şi creanţa privilegiată, lista creanţelor maritime este mai largă decât cea a

106 M.R. Gouilloud, „Droit Maritime", Ed. A. Pedon, Paris, 1997, pag. 180,, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pag. 85.107 13.03.1998, Tribunalul Constanţa, Secţia Maritimă, Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.102.108 F. Berlingieri, „Arrest of Ships", LLP'96, pag. 40,41, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti - „Sechestrul asigurator al navei comerciale", Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2001, pag.70.109 Curtea de Apel D'Aix en Provence, 1 iulie 1993, DMF '93, pag.726, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.129.

42

creanţelor privilegiate, iar unele creanţe privilegiate prevăzute de Convenţia 110din 1926, nu se

regăsesc enumerate în art. 1 din Convenţia privind sechestrul de nave, din 1952.

Pe de altă parte, în timp ce privilegiul maritim este un drept real accesoriu111 opozabil

erga omnes, ce conferă titularului atât un drept de urmărire a navei în mâinile oricui s-ar găsi,

cât şi un drept de preferinţă în privinţa recunoaşterii faţă de alţi creditori, creanţa maritimă nu

produce astfel de efecte.

Cele două concepte diferă şi sub aspectul opozabilităţii: creanţa maritimă este opozabilă

proprietarului non debitor al navei navlosite iar creanţa privilegiată este opozabilă terţilor

dobânditori ai navei.

Existenţa unei creanţe maritime112 cu privire la o navă, afirmă profesorul Tassel într-un

studiu ulterior, nu-i conferă creditorului o acţiune directă, personală contra proprietarului non-

debitor al navei, ci doar o acţiune reală împotriva navei.

2.3.3. Creditorii titulari ai acţiunii.

În categoria persoanelor care pot solicita instituirea măsurii sechestrului asigurator,

Convenţia face referire la persoanele fizice sau juridice, asocierile de persoane sau capitaluri,

precum şi statele, administraţiile şi instituţiile publice.

Reclamantul a fost definit ca o persoană care invocă, în profitul său existenţa unei

creanţe maritime (art. 1, pact.4).

În practică s-a pus problema admisibilităţii sechestrului asigurator asupra navei aflate în

time charter, formulată de către proprietarul acesteia, care invocă neplata chiriei de către

navlositor. Instanţa113 a admis cererea de sechestru reţinând că în speţă sechestrul reprezintă un

mijloc de presiune pentru debitorul rău platnic sau de obţinerea unei garanţii şi nu de

indisponibilizare a bunului în vederea vânzării silite.

Procedura autorizării judiciare a sechestrului

110 Cheltuieli de justiţie datorate statului, cheltuielile făcute în interesul comun al creditorului pentru conservarea vasului sau pentru a ajunge la vânzarea şi la distribuirea preţului lor, cheltuielile de pază şi conservare de la intrarea navei în ultimul port (art.2/1 din Convenţia din 1926); creanţele provenite din contracte încheiate sau operaţiuni efectuate de căpitan, în afara portului de înscriere, pentru nevoile reale de conservare a vasului saui de continuare a voiajului (art.2/5 din Convenţia din 1926).111 A. Vialard, „Droit Maritime", Paris, 1997, pag. 304: „creanţele privilegiate urmează vasul în oricare mâini ar trece" (art. 8 din Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipoteca maritimă - Bruxelles 1926). „Orice creditor are dreptul ca prin paza formelor de mai jos arătate să poată procede la sechesterarea, urmărirea şi vânzarea silită a unui vas sau a unei părţi indivize dintr-ânsul, care ar fi proprietatea debitorului său. Creditorii privilegiaţi pot exercita acest drept chiar dacă vasul în totul sau în parte ar fi trecut în mâinile unei a treia persoane" (art. 910, al. 2, Cod comercial român); citat în Marin Voicu - „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 1/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.74.112 Notă la speţa „Taabo", 15 mai 1996, Curtea de Apel D'Aix en Provance, DMF 572, iunie 1997, pag. 602, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag. 127.

113 Tribunalul Constanţa, Secţia maritimă şi fluvială, 23 dec. 1998 , citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

43

O navă nu poate fi sechestrată decât cu autorizaţia unui tribunal sau a oricărei alte

autorităţi judiciare competente a statului contractant în care sechestrul este aplicat.

Art. 4 din Convenţia impune necesitatea existenţei unei autorizări judiciare prealabile în

toate cazurile, fără distincţie, regulile de procedură referitoare la obţinerea autorizării, fiind

guvernate, potrivit art. 6 al. 2 din Convenţie, de legea statului în care sechestrul a fost aplicat

sau solicitat.

Jurisprudenţă şi doctrina114 s-au exprimat constant în sensul necesităţii existenţei acestui

autorizări.

Speţa „Blue Saga"115 citată uneori în sens contrar, nu prevede dispensa de autorizare,

deşi este real că sechestrul a fost aplicat în acest caz, pe baza unei hotărâri străine care nu

obţinuse exequaturul.

Este indispensabil, se arată în doctrina străină, ca înainte de a lua măsuri atât de grave şi

prejudiciabile în plan economic, precum şi pentru prevenirea abuzurilor, să se exercite controlul

unei autorităţi judiciare.

Absenţa autorizării prealabile atrage nulitatea măsurii aplicate. în acest sens, Curtea de

Casaţie Franceză116 a decis ca în temeiul art. 4 din Convenţie, „sechestrul asigurator asupra

navei nu poate fi instituit fără autorizarea instanţei. în caz contrar sechestrul este nul".

STUDIU DE CAZ

Reclamata S.C. "Italrom Shipping and Trading" SRL a chemat in judecata pe paratele

S.C. Garda si I.C.S. LTD., reprezentate prin S.C. "România Leader Shipping and Trading" SRL

pentru a dispune in procedura ordonanţei preşedinţiale, oprirea de la plecarea a navei "Elena",

sub pavilion bulgar, aflata in portul Constanta, pana la soluţionarea cererii de sechestru

asigurator.

Susţine reclamanta ca in calitate de agent portuar, a efectuat diferite servicii de

agenturare pentru m/n Elena in perioada ianuarie-februarie 1998, a căror contravaloare,

respectiv suma de 21.514,51 USD nu a fost achitata.

Litigiul de fond este înregistrat pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 26/MF/2003 si, in

acelaşi timp, susţine reclamanta ca a promovat acţiune de sechestru asigurator asupra navei in

cauza.

114 M. Remond Gouilloud, „Droit Maritime", pag. 181. Raportul consilierului Remery la speţa „Secii Angola",, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.115 15 ian. 1986, nava „Blue Saga", DMF 1987, pag. 164, citat în Maria Veriotti „Revista Română de drept maritim", anul IV, nr. 2/2002, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.64.116 1 oct. 1997, C. Casaţie, nava „Secil angola”, DMF ‚98, pag. 17-18, citat în Marin Voicu şi Maria Veriotti „Drept maritim - Jurisprudenţă şi legislaţie", Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000.

44

Dupa aprecierea reclamantei, urgenta măsurii pe care o solicita rezulta din faptul ca nava

respectiva se afla in prezent in portul Constanta, sub operaţiuni de descărcare marfa si urmează

să solicite Căpităniei portului eliberarea actelor de plecare in voiaj internaţional.

S-au anexat cererii introductive un raport de expertiza contabila (extract) si actele

însoţitoare administrate in procesul de fond referitoare la prejudiciul ce s-ar fi cauzat in

patrimoniul reclamantei prin neachitarea operaţiunilor de agenturare, un desfăşurător al navelor

aflate în portul Constanta, datat 15.04.2003 si care dovedeşte situaţia relatată în cererea de

chemare în judecată, aceea că m/n Elena se află încărcata cu cherestea, în dana neoperativă, în

vederea operării.

Acţiunea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate reglementate de articolul 581 Cod

procedura civilă.

Prin ordonanţa preşedinţiala se pot lua măsuri provizorii, vremelnice, grabnice, cu privire

la păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube iminente, ori pentru înlăturarea piedicilor ce

s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Prin urmare, posibilitatea de a folosi calea ordonanţei preşedinţiale este condiţionată de

urgenţa măsurii solicitate si are un caracter vremelnic, întrucât pe aceasta cale nu pot fi luate

masuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părţi.

Reclamanta a solicitat să se aplice situaţiei sale reglementarea dată prin articolul 581 Cod

procedura civilă, pentru oprirea de la plecarea a m/n Elena pana la soluţionarea cererii de

sechestru asigurator, sub motivarea ca este titulara unei creanţe maritime de 21.514,51 USD,

născută in legătură cu m/n Elena, ce aparţine armatorului parat S.C. "Garda" si a cărei

sechestrare o solicita, urgenta măsurii rezultând din faptul ca nava in discuţie se afla in Portul

Constanta sub operaţiuni de descărcare si urmează să solicite eliberarea actelor de plecare in

voiaj internaţional.

Consacrând distinct sechestrul asigurator al navei, Codul comercial nu a exclus expres

aplicarea ordonanţei preşedinţiale pentru luarea unor masuri provizorii asupra navei sau

încărcăturii, ceea ce este in concordanta cu disp. Art. 889 Cod comercial, întrucât trăsăturile

definitorii ale acestuia o fac aplicabila pentru obţinerea măsurii conservatorii cu caracter

provizoriu pana la instituirea sechestrului asigurator.

In satisfacerea exigentelor art. 1169 Cod civil, reclamanta trebuie insa sa dovedească

îndeplinirea cumulativa a condiţiilor care fac ordonanţa preşedinţiala admisibila, iar, in speţa,

după aprecierea instanţei nu se justifica cerinţa urgentei.

Astfel, actele administrate dovedesc ca m/n Elena sa afla la data de 15.04.2003 in danele

neoperative ale Portului Constanta in vederea efectuării operaţiunilor de descărcare.

45

Aşa fiind, se constata, cu atât mai puţin in situaţia de a fi fost reţinută la cererea

reclamantei, timp de 24 de ore, prin Ordonanţa Căpităniei Portului Constanta.

In aceste condiţii, nu se justifica urgenta măsurii de oprire de la plecare a navei, solicitata

de reclamanta.

Tribunalul Constanta. Secţia maritimă. Sentinţa civilă-nr. 53 MF/16.04.2003

TRIBUNALUL,

Prin acţiunea înregistrată la 06.07.2003, reclamanta S.C. ITALROM SHIPPING &

TRADING SRL Constanta a chemat in judecata pe paratele S.C. GARDA cu sediul în Burgas -

Bulagaria si I.S.C. (21) LTD ISRAEL, solicitând Tribunalului sa dispună oprirea de la plecarea

din Portul Constanta a navei ELENA, sub pavilion bulgar, măsura la soluţionarea cererii de

sechestru asigurator.

Reclamata a arătat că pe rolul instanţei române se află în curs de soluţionare litigiul

determinat de neachitarea, de către parate, a sumei de 21.514,51 USD, reprezentând

contravaloarea serviciilor prestate pentru aceasta nava in perioada ianuarie-februarie 2002

(dosar nr. 26/MF/2002).

S-a arătat totodată că a fost formulată şi o cerere privind instituirea unui sechestru

asigurator asupra acestei nave, având în vedere iminenţa plecării ei din portul românesc; ca

măsura constituie o modalitate eficientă pentru garantarea drepturilor reclamantei si pentru

asigurarea realizării creanţei, in condiţiile soluţionării favorabile a litigiului de fond.

In drept, au fost invocate prevederile articolului 600 Cod procedura civilă, articolele 581

si 582 Cod procedura civilă.

S-a depus o copie a Buletinului infomativ privind operarea navelor, pentru a se proba

împrejurarea ca nava in cauza urmează să părăsească Porul Constanta la data de 07.07.2003.

A fost depusa si o copie a unei hotărâri pronunţate pe acelaşi temei in fapt si in drept,

referitoare la aceeaşi nava.

Fata de susţinerile reclamantei, coroborate cu temeiurile de drept invocate, instanţa

urmează a respinge acţiunea.

Textul art. 600 Cod procedura civilă nu este aplicabil in cauza, având in vedere ca

vizează o măsura provizorie pana la executarea hotărârii de sechestru si deci ulterioara acestei

hotărâri.

Creditorul are insa posibilitatea sa invoce prevederile art. 581 Cod procedura civilă,

pentru luarea unei masuri urgenta si vremelnice pentru prevenirea unei pagube iminente sau

pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi la executare.

46

In cauza, insa, nu pot fi reţinute doua dintre condiţiile cerute de lege pentru admisibilitate

acţiunii.

Astfel, urgenta si vremelnicia măsurii nu pot fi apreciate ca întemeiate, in condiţiile in

care nava efectuează voiaj e periodice, la intervale de timp reduse in portul Constanta.

Acest fapt, necontestat de reclamant-creditoare, este probat si de împrejurarea ca aceeaşi

instanţa a pronunţat si alte hotărâri privind masuri asigurătorii asupra navei Elena, chiar pe

parcursul soluţionării litigiului de fond intre părţi.

Cerinţele privind urgenta si vremelnicia măsurii nu pot fi apreciate abstract, ele urmând a

fi probate in mod concret, in raport de situaţia de fapt existenta.

In aceste condiţii, reclamanta nu dovedeşte in ce consta prejudiciul iminent la care ar fi

expusa prin nereţinerea navei, in lipsa unui indiciu legat de imposibilitatea constituirii unei

garanţii ulterioare, ori de frauda paratului debitor.

Tribunalul Constanta. Secţia maritimă

Sentinţa civilă Nr. 199/29.12.2007

CONCLUZII

Sechestrarea unei nave constituie una dintre cele mai frecvente şi mai mari

inconveniente ale activităţii de transport maritim. Pentru orice reclamaţie bine fundamentată

din punct de vedere formal, uneori poate neîntemeiată în fond, navele sunt sechestrate în porturi

pe timp îndelungat, cauzând armatorilor pagube considerabile. Evitarea abuzurilor şi

reglementarea uniformă a dreptului de a sechestra o navă a format obiectul preocupărilor

conferinţelor Comitetului Maritim Internaţional care au avut loc la Amsterdam în 1949 şi la

Neapole, în 1951, cu care ocazii s-a întocmit proiectul Convenţiei din 1952. Această convenţie

constituie o completare a Convenţiei de la Bruxelles din 1926 cu privire la imunitatea navelor

de stat.

47

Convenţia reglementează reclamaţiile maritime în legătură cu:

- daune cauzate de orice navă prin abordaj sau în alt mod;pierderea de vieţi omeneşti sau

leziuni corporale cauzate de orice navă sau prin operarea navei;

- salvări;închirieri de nave;transportul de mărfuri;pierderea mărfurilor şi a bagajelor

transportate de orice navă;avarii comune;ipoteca navei;remorcaj;

- pilotaj ;mărfuri şi materiale furnizate navelor pentru uzul propriu;construcţia, repararea,

echipamentul navei şi taxele de doc;salariile comandantului, ofiţerilor şi

echipajului;cheltuielile comandantului, încărcătorului sau agentului, în contul navei sau

al armatorului;litigii privind titlul de proprietate sau proprietatea navei;litigiile dintre

coproprietarii navei, posesia ei şi folosirea veniturilor acelei nave;darea în gaj sau

ipotecarea oricărei nave.

În înţelesul Convenţiei, sechestru înseamnă indisponibilizarea unei nave pe cale

judiciară pentru garantarea unei reclamaţii maritime, nu însă şi sechestrarea navei în executarea

unei hotărâri judecătoreşti.

O navă purtând pavilionul unui stat semnatar al Convenţiei poate fi sechestrată în cadrul

jurisdicţiei oricăruia dintre statele contractante în legătură cu o reclamaţie maritimă, dar nu şi

pentru reclamaţiile de altă natură. Convenţia nu împiedică sechestrarea navelor în conformitate

cu legile naţionale.

Reclamantul poate sechestra nava care a prilejuit reclamaţia maritimă sau orice altă

navă aparţinând aceluiaşi armator, chiar dacă nava este gata de plecare. Pentru reclamaţiile

arătate la punctele o), p) şi r) nu pot fi sechestrate decât navele care au prilejuit reclamaţia.

Sechestrarea

unei nave, precum şi depunerea unei garanţii sau cauţiuni în cadrul jurisdicţiei unuia sau a mai

multor state contractante nu pot interveni decât o singură dată pentru aceeaşi creanţă a aceluiaşi

reclamant. Dacă o navă este sechestrată în cadrul uneia dintre aceste jurisdicţii şi a fost depusă

o garanţie sau cauţiune, fie pentru a obţine ridicarea sechestrului, fie pentru a împiedica

instituirea lui, orice sechestrare ulterioară a acestei nave sau a oricărei alte nave aparţinând

aceluiaşi proprietar, instituită de reclamant pentru aceeaşi creanţă maritimă, va fi ridicată şi

nava va fi eliberată de tribunal sau de o altă autoritate judiciară competentă. Sunt exceptate

cazurile în care reclamantul probează, la cererea autorităţii care a instituit sechestrul, că

garanţia sau cauţiunea a fost eliberată înainte ca sechestrul următor să fi fost aplicat, sau când

există un alt temei serios spre a menţine sechestrul. în cazul navlosirii navei „nude" (demise),

adică cu remiterea gestiunii nautice, când răspunzător pentru creanţele maritime este numai

48

navlositorul chiriaş, sechestrul se poate institui atât pe nava care a prilejuit reclamaţia, cât şi pe

orice altă navă aflată în proprietatea armatorului. Această regulă se aplică în toate cazurile în

care o persoană, alta decât proprietarul, este obligată în baza unei creanţe maritime. în practică

pentru soluţionarea oricăror diferende ce s-ar ivi cu ocazia executării contractelor de navlosire,

părţile stipulează în contracte că aleg jurisdicţiunea unui anumit stat.

Sechestrul nu se poate institui decât prin tribunalul sau autoritatea judiciară competentă

a statului contractant în care s-a instituit sechestrul.

Tribunalul sau autoritatea competentă în jurisdicţia căreia nava a fost sechestrată va

permite eliberarea navei contra depunerii unei garanţii sau cauţiuni suficiente, afară de cazul în

care sechestrul s-a aplicat pentru creanţele maritime menţionate la literele o) şi p); în acest caz

judecătorul poate permite continuarea exploatării navei de către posesor, dacă acesta depune o

garanţie suficientă sau asigură gestiunea navei în timpul sechestrului. Cererea de ridicare a

sechestrului nu se interpretează ca o recunoaştere a răspunderii şi nici ca o renunţare la

beneficiul limitării legale a răspunderii.

Contestaţiile referitoare la răspunderea reclamantului pentru daune cauzate prin

aplicarea sechestrului sau pentru cheltuieli de garanţie sau cauţiune se reglementează potrivit

legilor statului contractant în care s-a instituit sau cerut sechestrul. Aceleaşi legi guvernează şi

regulile de procedură ale sechestrului. Tribunalul statului în care s-a efectuat sechestrul se va

sesiza, în spiritul legii sale naţionale, în oricare dintre următoarele cazuri: dacă reclamantul îşi

are reşedinţa obişnuită sau sediul principal al afacerilor în ţara în care s-a instituit sechestrul;

dacă reclamaţia a fost prilejuită de fapte săvârşite în ţara în care s-a instituit sechestrul; dacă

reclamaţia priveşte voiajul navei în cursul căruia s-a instituit sechestrul; dacă reclamaţia survine

ca urmare a unui abordaj sau unei salvări. Părţile pot alege de comun acord jurisdicţia unui

anumit tribunal.

Nava unui stat necontractant poate fi sechestrată în jurisdicţia unui stat contractant

pentru oricare din reclamaţiile arătate, precum şi pentru orice reclamaţie în legătură cu care se

poate institui sechestrul conform legilor sale. Convenţia nu modifică şi nu afectează legile în

vigoare ale statelor contractante cu privire la sechestrarea navelor.

Dispoziţiile Convenţiei se aplică în orice stat contractant oricărei nave purtând

pavilionul unuia dintre aceste state, dar orice stat contractant poate refuza, total sau în parte,

avantajele Convenţiei unui stat necontractant, precum şi oricărei persoane care la data instituirii

sechestrului nu-şi avea reşedinţa într-un stat contractant. Orice terţ care se prevalează de o

creanţă maritimă ca efect al unei subrogări sau cesiuni va fi considerat ca având aceeaşi

reşedinţă ca a creditorului iniţial. Convenţia nu conferă reclamanţilor nici un drept de urmărire,

49

altul decât cel prevăzut de tribunalul sesizat sau prin Convenţia Internaţională privind

Privilegiile Maritime şi Ipotecile, dacă aceasta îşi găseşte aplicare.

50