UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCOVEANU

FACULTATEA DE MANAGEMENT

Lucrare de dizertatie

Coordonator stiintific,Conf. univ. dr: Nicolae Gradinaru Masterand, Roxana Antone

Ramnicu Valcea

2015

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCOVEANU

FACULTATEA DE MANAGEMENT

SPECIALIZAREA

MANAGEMENTUL AFACERILOR

Lucrare de dizertatie

Contractul de vanzare – cumparare

Coordonator stiintific,Conf. univ. dr: Nicolae Gradinaru Masterand, Roxana Antone

Ramnicu Valcea

2015

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Notiune. Caractere juridice

1.1.Notiune

1.2.Caractere juridice

Capitolul 2. Conditii de validitate

2.1. Consimtamantul

2.2. Capacitatea

2.3. Obiectul

2.4. Cauza

Bibliografie

Introducere

Datorita dezvoltarii si evolutiei societatii umane in general asistam la o

continua multiplicare si diversificare a contractelor care se incheie intre diferite

personae fizice sau juridice.

Prin adoptarea noului Cod civil s-a urmarit crearea unui cadru legislative

modern,care sa raspunda nevoilor de reformare a institutiilor sis a reflecte

realitatile si cerintele societatii romanesti actuale.

Noul Cod civil a fost adoptat impreuna cu noul Cod penal prin procedura

asumarii raspunderii Guvernului,fiind adoptata Legea nr.287/20091. Ulterior s-a

adoptat Legea nr.271/2011 pentru punerea in aplicare a noului Cod civil,data

intrarii in vigoare a acestuia a fost stabilita la 1 octombrie 2011.

In aceasta noua reglementare s-a impus in mod logic includerea in cadrul sau a

cat mai multor contracte,inclusive a celor considerate ca fiind pana acum apanajul

exclusive al comerciantilor. Astfel au fost puse in vedere contractul de comision ,

de consignatie,de expeditie, de transport, de agentie, de intermediere, de cont-

curent, de report, de furnizare.

Acestea fiind spuse in urmatoarea lucrare se va vorbi de legile noului Cod civil

ce privesc indeosebi contractul de vanzare-cumparare si toti pasii parcursi de

acesta. Lucrarea se imparte in 4 capitole dupa cum urmeaza: in primul capitol se

vorbeste despre notiunea de contract si caracterele juridice ale acestuia. In cel de-al

2-lea capitol intalnim conditiile de validitate, in continuarea acestuia se vorbeste

despre efectele contractului de vanzare si obligatiile fiecaruia dintre componenti,

adica vanzatorul si cumparatorului, ca pe final sa descriem cateva varietati de

vanzare .

1 Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil a fost publicata in M. Of. Nr.511 din 24 iulie 2009 si republicata,urmare a modificarilor aduse prin Legea nr.71/2011, in M. Of. Nr.505 din 15 iulie 2011.

Capitolul 1. Notiune. Caractere juridice. Modalitati de desfiintare

1.1 Noţiune Contractul civil este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe

persoanefizice, sau juridice, cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un

raport juridic. Datăfiind complexitatea problemelor care îşi găsesc rezolvarea prin

intermediul contractului civil,acesta reprezintă conform opiniei specialiştilor în

domeniu cel mai important act juridic civilşi, totodată, principal izvor de obligaţii

civile.

În cuprinsul Codului civil român , termenul de contract  este sinonim cu acela

de convenţie. Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a încercat o delimitare a

convenţiei faţăde contract. S-a afirmat că dacă convenţia este genul, contractul este

specia.

O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege

acordulde voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică

sau se sting drepturişi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi , în sfârşit ,

potrivit altor autori , „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică

sau stinge drepturi şi obligaţii”.

Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se poate observa că accentul

se pune pe efectele juridice produse de contract , deosebirile constând în aceea că

unii autori includ îndefiniţia contractului civil toate efectele, pe câtă vreme alţi

autori se referă numai la scopul contractului (acela de a produce efecte

juridice, fără a enumera aceste efecte ).

Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persone fizice

şi juridice: vânzarea cumpararea de bunuri, asigurarile, depozitul etc. Frecvenţa

acestor contracte ,ca de altfel însăşi evoluţia dreptului civil ,este strâns legată de

evoluţia dreptului de proprietate.

Încheierea contractelor civile se realizează pe baza principiul libertăţii

contractului ce presupune faptul că participanţii la contract- persoanelor fizice şi

persoanelor juridice – auautonomia de a hotărâ în mod liber şi conştient asupra

aspectelor pe care le implică acest act juridic civil.

În ceea ce priveste trăsăturile care îl individualizează printre alte izvoare

de obligaţii civile sunt:

a)existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limitele prevăzute

delege, este suficient a da naştere la obligaţii a căror executare se poate obţine la

nevoie princoerciţie statală; 

b)principiul libertăţii contractului, conform căruia părţile contractante, în

limitele permise de lege au libertatea să hotărască singure natura şi conţinutul

contractului pe care vor să-l încheie;

c)în urma încheirii unui contract civil iau naştere pe lângă obligaţii civile şianumite

regulice trebuie respectate în mod reciproc de părţile contractante, mai precis

sestabileşte o anumită conduită ce trebuie urmată în legatură cu obligaţia care a

luat fiinţă, petoată durata existenţei ei.

Fără îndoială, cel mai frecvent contract utilizat în practică este contractul de

vânzare. Formele sale de manifestare sunt numeroase, iar, la rândul sâu, el este

supus unor multitudini de influenţe cu caracter economic şi social.

Contractul de vânzare ocupă o poziţie importantă în dreptul civil român, datorită

faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea

dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil.

El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulaţia juridică a

bunurilor şi a altor valori patrimoniale, in mod tradiţional, contractul de vânzare a

fost considerat „contractul-tip”, întrucât o parte din preceptele sale se aplică, în

principiu, şi celorlalte contracte în care există prestaţii reciproce.

In acest sens, noul Cod civil prevede expres în art. 1651 că dispoziţiile privind

obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor

înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept,

dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la

obligaţii în general nu rezultă altfel.

Consacrând importanţa contractului de vânzare, legiuitorul român a reglementat

acest contract în Titlul IX, Capitolul I al noului Cod civil, existând în acelaşi timp

şi unele acte normative speciale cu incidenţă în acest domeniu.

Potrivit art. 1650 din noul Cod civil, vânzarea este contractul prin care

vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului

proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl

plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al

dreptului de proprietate sau orice alt drept”.

1.2. Caractere juridice

Contractul de vanzare prezinta mai multe caractere juridice:

-este un contract consensual;

-este un contract cu titlu oneros;

-este un contract sinalagmatic;

-este un contract comutativ;

-este un contract translativ de proprietate.

a) Caracterul consensual al contractului de vanzare rezulta din prevederile art

1178 din noul Cod civil, care prevede in acest sens, la modul general, ca contractul

se incheie prin simplul acord de vointa al partilor, capabile de a contracta, daca

legea nu impune o anumita formalitate pentru incheierea sa valabila.

Deci, in principiu, vanzarea ia nastere prin acordul de vointa al partilor, care isi

dau consimtamantul reciproc asupra conditiilor contractului; ea este perfecta si

deplin incheiata prin manifestarea concordanta a acordutui de vointa al partilor.

Nu este necesara pentru validitatea contractului de vanzare indeplinirea nici

unei formalitati si nici nu se cere predarea lucrului ori plata pretului in momentul

incheierii contractului.

De la acest principiu, exista unele exceptii cand legea prevede cerinta incheierii

actului intr-o anumita forma. Astfel, potrivit art. 1244 din noul Cod civil, „trebuie

sa fie incheiate prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, conventiile

care stramuta sau constitute drepturi reale care urmeaza a fi inscrise in cartea

funciara.

De asemenea, in cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 din noul Cod

civil, .contractele care se incheie prin mijloace electronice sunt supuse conditiilor

de forma prevazute de legea speciala".

In aceste situaţii de excepţie, contractul de vânzare nu va fj valabil decât daci va

fi încheiat tn forma specială prevăzută de lege.

b)Vânzarea este un contract cu titlu oneros întrucât ambele părţi urmăresc, la

încheierea contractului, anumite interese patrimoniale, respectiv primire» unui

echivalent In schimbul prestaţiei la care se obligă. Prin încheierea contractului,

vânzătorul, ca echivalent al prestaţiei sale, urmăreşte să primească preţul lucrului

de vânzare, iar cumpărătorul să primească, tn schimbul preţului, bunul vândut.

c) Contractul de vânzare are caracter sinalagmatic, întrucât prin încheierea lui se

nasc obligaţii reciproce şi interdependente Tn sarcina ambelor părţi contractante:

vânzătorul are obligaţiile de transmitere a proprietăţii bunului, de predare a bunului

vândut şi de garantare a cumpărătorului (pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse),

iar cumpărătorul de preluare a bunului cumpărat şi de plată a preţului convenit,

precum şi de suportare a cheltuielilor vânzării, tn lipsă de stipulaţie contrară.

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor conturează premisele unei prezumţii

de echilibru economic Intre prestaţiile părţilor contractului de vânzare1.

d)Contractul de vânzare este un contract comutativ, întrucât la momentul

încheierii contractului existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor, rezultate din

înţelegerea lor, este certă, iar întinderea acestora este determinată sau

determinabilă (art. 1173 C. dv.); ele nu depind de un eveniment viitor şi incert,

astfel încât nu există, ulterior încheierii contractului, şanse de câştig sau de

pierdere pentru una sau ambele părţi contractante.

e) Contractul de vânzare este, în principiu, un contract translativ de proprietate.

Astfel, potrivit art. 1674 din noul Cod civil, „cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege oh dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de

drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a

fost predat ori preţul nu a fost plătit încă"2.

Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la

cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept. Acest principiu

se aplică însă numai dacă sunt împlinite anumite condiţii:

1)contractul de vânzare trebuie să fie valabil încheiat. Dacă, în mod

excepţional, legea prevede o anumită formă pentru încheierea contractului, acordul

părţilor trebuie să îmbrace forma cerută de lege.

2)vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut3. Această regulă

reprezintă aplicarea principiului latin: nemo dat quod non habet.

3)lucrul vândut trebuie să existe. Dacă lucrul vândut nu există în momentul

încheieri contractului, transferul proprietăţii operează în momentul executării sau

individualizări bunurilor. Astfel, în cazul vânzării bunurilor viitoare, transferul

operează numai din momentul în care au fost executate sau terminate (pentru

bunurile individual determinate) sau din momentul individualizarii.

4)sa fie vorba despre lucruri individual determinate (certe).

Dacă este vorba despre bunuri determinate numai generic, transferul proprietăţii

nu se poate produce din momentul incheierii contractului, ci numai din cel al

individualizării bunurilor. Astfel, potrivit art. 1678 din noul Cod civil, atunci când

vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat,

proprietatea se transfera cumpăratorului la data individualizării acestora prin

predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de

natura bunului.

In cazul obligaţilor alternative, intrucât vânzarea are ca obiect un lucru din două

sau mai multe, trebuie distins după cum este vorba despre lucruri individual

determinate sau de gen.

Dacă vânzarea are ca obiect un lucru din mai multe lucruri certe (determinate),

proprietatea se transmite numai in momentul alegerii, intrucât cumpărătorul nu a

individualizat bunul.

Dacă cele două obiecte sunt lucruri de gen, pentru transmiterea proprietăţii, pe

lângă alegere, este necesar să se procedeze la individualizarea propriu-zisă a

lucrului ales.

5)părtile si nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru

un moment ulterior încheierii contractului.

Intrucât regula prezentă In art. 1674 din noul Cod civil nu are caracter

imperativ, ci supletiv, părţile contractului de vânzare pot stabili ca transmiterea

proprietăţii să se facă ulterior încheierii contractului.

Astfel, părţile pot amâna transferul proprietăţii până la împlinirea unui termen

suspensiv sau până la realizarea unei condiţii suspensive.

Dacă în căzul condiţiei suspensive, aceasta, prin ea însăţi amână transferul

proprietăţii până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează

transferul proprietăţii numai dacă părţile au prevăzut expres acest lucru.

In caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nicio clauză expresă

de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligaţiilor din contract şi

nu transferul proprietăţii.

In functie de corelatia dintre ele intalnim contracte principale si accesorii:

a) Contractele principale sunt reprezentate de acea categorie de contracte

careexistenţă de sine stătătoare.

b)Contractele accesorii nu există decât ca anexe a celor principale, fiind destinate

să le asigure executarea. Stingerea obligaţiilor care formeză obiectul

contractului principal produce de drept stingerea obligaţiilor care constituie

obiectul contractului accesoriu.

În raport cu MODUL DE EXECUTARE , contractele civile se clasifică în :

Contracte cu executare instantanee şi cu executare succesivă

a) Contractul cu executare instantanee este acel tip de contract civil în cadrulcăruia

obligaţia se îndeplineşte printr-o singură prestaţie în chiar momentul încheierii

con-tractului; 

b) Contractul cu executare succesivă- acel tip de contract civil în cadrul în

careobligaţia izvorâtă se execută în mod eşalonat, la anumite perioade de timp.

În raport de NOMINALIZAREA ÎN LEGISLAŢIA CIVILĂ, contractele se

clasifică în contracte numite şi contracte nenumite.

a) Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea

civilă şi oreglementare

proprie.Sunt contracte numite: contractul de vânzare - cumpărare, contractul de do

naţie,contractul de locaţiune, contractul de mandat, etc.În cazul acestor contracte,

simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract estesuficientă pentru a-i

cunoaşte regimul juridic.

b) Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o

reglementare proprie.Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin

combinarea unor elementespecifice unor contracte numite, fie prin introducerea

unor elemente noi, independent de oricecontract numit.

1.3. Modalităţi de desfiinţare a contractului civil Reprezenând defapt legea părţilor, contractul nu poate fi desfiinţat decât prin

următoarele modalităţi reglementate de lege:

1.nulitatea;

2.revocarea;

3.rezoluţiunea;

4.rezilierea.

1.Nulitatea contractelor civile reprezintă cea mai frecventă sancţiune aplicabilă

în practica judiciară menită să asigure respectarea normelor 1egal şi se întemeiază f

ie peconsiderente de ordine publică, fie pe necesitatea apărării drepturilor

individuale ce se cer a fiocrotite.

Prin nulitate se pedepeşte neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate impuse de

normelede drept. Prin urmare contractul civil este lipsit de efecte. Actul încheiat cu

încălcareadispoziţilor legale este un contract nul şi, în principiu, nu produce efecte.

Clasificarea nulităţilor

În cadrul deptului civil român se întâlnesc două criterii principale de clasificare

anulităţii contractului civil:

1.După modul de exprimare nulităţile sunt de două feluri:

a)nulităţi exprese; 

b)nulităţi virtuale (implicite).

2.După întinderii efectelor, nulitatea poate fi:

a.totală; 

b.parţială.

3.După fundamentul lor,nulităţile se clasifică în:

a)nulităţi absolute;

 b)nulităţi relative.

Nulităţile exprese sunt cele prevăzute în mod categoric de lege.

Nulităţile virtuale(implicite) deşi neprevăzute în cadrul legislaţiei în mod

expres, acesteaseaplică acelor contracte civile care contravin legii ori regulilor

de convieţuire socială.Prin nulitate totală întregul contract civil este desfiinţat şi ac

urmare el devine lipsit deorice efect juridic. Această sancţiune se aplică acelor

contracte contrare legii ori regulilor deconvieţuire socială.

Spre deosebire de nulitatea totală, nulitate partial afectează doar o porţiune din

contractulcivil pentru care determină lipsirea de efectele sale, iar restul contractului

continuă să -şi producă efectele.Având ca misiune ocrotirea unui interes obştesc,

de ordin public nulitatea absolută sancţionează nerespectarea unei dispoziţii

imperative. Astfel constituie încălcări ce cauzează constatarea nulităţii absolute

următoarele:

-lipsa unuia dintre elementele contractului( consimţământul, obiectul,cauza);

-incapacitatea de folosinţă a oricăreia dintre părţi;

-interdicţiile legale de a contracta, nerespectarea unor condiţii de formăsau

fraudarea legii.

2. Revocarea Revocarea nu poate fi făcută decât prin acordul de voinţă al părţilor, care

desfiinţeazăînţelegerea dintre ele, doar pentru viitor, ea neavând efecte retroactive.

Toate efectele produseanterior revocării se menţin.

3. Rezolutionarea

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a

contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc,

în mod culpabil,obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte

retroactive.

Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării

culpabile aunui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând

în desfiinţarea retroactivă a acestuiaşi repunerea părţilor în situaţia avută anterior

încheierii contractului.Între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri

deşi ambele au ca effect desfiinţarea retroactivă a contractului.Astfel, în timp ce

cauzele nulităţii sunt întotdeauna

concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este

întotdeauna posterioară încheierii contractului.

 Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când

rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost

executat dinculpa uneia dintre părţi.Pentru admiterea acţiunii având ca obiect

rezoluţiunea unui contract se cer îndepliniteurmătoarele condiţii:

a)una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; 

b) neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.Dacă

neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu

se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;

c)debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute

de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul

de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.

Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pro

nunţe asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul

principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut cât şi pentru viitor .

Între părţi,rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia

anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în

temeiul contractului desfiinţat.Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din

cauza neexecutării obligaţiei decătre cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă

rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele

interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În

caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită deinstanţa de judecată,

conform art. 1084 Cod civil.

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor

drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor

ce au format obiectulcontractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure

dantis, resolvitur jus accipientis”.Astfel, urmare a caracterului retroactiv al

rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea“nemo plus

juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii

dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de

bunăcredinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în

cazul bunurilor immobile.

4. Rezilierea

Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării

culpabile aunui contract cu executare succesivă.

Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză deneexe

cutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă

ireversibile,rămân definitiv executate.

Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă,

întimp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă

parte va putea cere rezilierea contractului.

 Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca

aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci.

În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu

executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţ

ează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte,

regimul juridical rezoluţiunii.

Capitolul 2. Conditii de validitate

Contractul de vânzare, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să întrunească

condiţiile generale de validitate prevăzute de Codul civil în art. 1179. Astfel,

condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:

-capacitatea de a contracta;

-consimţământul;

-un obiect determinat şi licit;

-o cauză licită şi morală.

In măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie

respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.

2.1. Consimţământul Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate, generală a

contractului de vânzare.

Vânzarea, ca orice alt contract, se încheie prin acordul de voinţă al părţilor.

Părţile contractului îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor

contractului2.

In principiu, vânzarea este un contract consensual, acordul de voinţă al părţilor

contractante fiind necesar şi suficient pentru formarea valabilă a contractului2.

In ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, potrivit art. 1240

din noul Cod civil, „voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.

Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii,

convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio

îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare".

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să provină de la persoane cu

discernămănt, si fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză3. El reprezintă

hotărârea de a încheia un act juridic, manifestată în exterior.

Încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părţi sau prin

acceptarea fără rezerve aunei oferte de a contracta (acordul de voinţă fiind

alcătuit din două elemente: oferta şi acceptarea).

În NCC este consacrat principiul bunei-credinţe de care trebuie să dea dovadă

părţile în iniţierea şidesfăşurarea negocierilor pentru încheierea contractului.

Pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie

dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii

care să-l altereze. În acest sens,dispoziţiile art. 1204 NCC statuează, cu referire la

condiţiile consimţământului, că acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în

cunoştinţă de cauză.

Potrivit art. 1206 NCC consimţământul este viciat atunci când este dat din

eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă, sau în caz de leziune.

Eroarea: în NCC sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-

1213),care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul

încheierii actului(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea 2 I.Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu,op.cit,p. 278.3 Potrivit art. 1204 si 1205 din noul Cod civil.

de comunicare sau detransmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot

interveni.

Dolul: Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare

a

unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin omisiunea, în

mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care se

cuvenea să fie dezvăluite (art. 1214 NCC). Privit ca fapt delictual săvârşit cu

intenţie de către autorul său, dolul presupune un element material şi unul

intenţional ori subiectiv. Sub aspectul elementului material noua reglementare

acordă atenţie nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de

manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv

(atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care

trebuia să fie dezvăluite). Spre deosebire de vechea reglementare, în care se

menţiona expres condiţia ca dolul să fi fost determinant la încheierea contractului

(întrucât „fără acele maşinaţiuni, este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat”),

astfel încât eroarea provocată să fi privit elemente hotărâtoare pentru încheierea

contractului, în noua reglementare nu mai este instituită această condiţie, fiind

suficient ca prin atitudinea dolosivă a părţii să fi fost provocată o eroare, chiar dacă

aceasta nu a fost esenţială (art. 1214 alin. 2).

Violenţa: În concepţia NCC, violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă

ca

„temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa

manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa

consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui

pericol grav şi iminent” (art. 1216). În stabilirea caracterului determinant al

violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 NCC, de

„vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat

violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la

momentul încheierii contractului”. Având în vedere că nu orice ameninţare

constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ, se cere ca aceasta să

reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului.

Pe de altă parte, potrivit NCC reprezintă violenţă „temerea insuflată prin

ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje

nejustificate” (art. 1217). Faptul că ameninţarea trebuie să fie determinantă, rezultă

în mod implicit şi din dispoziţiile art. 1219 NCC, care nu recunosc caracterul de

viciu de consimţământ, simplei temeri reverenţiare, izvorâte din respect, fără ca

aceasta să fi fost însoţită de violenţă. Ameninţarea cu un rău nu este, potrivit NCC,

considerată constitutivă de violenţă, atunci cândea rezultă dintr-o stare de

necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare

(art. 1218 NCC).

Leziunea : Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de

nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează

în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai

mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. (art. 1221).

Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin

raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la

ansamblul circumstanţelor. Spre deosebire de vechea reglementare, în NCC

leziunea este recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie

să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii

contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).

Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile

dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele aleatorii,

tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224).

2.2. Capacitatea Capacitatea civilă reprezintă acea condiţie de fond şi esenţială care constă în

aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii

civile prin încheierea de acte juridice4. Potrivit art. 28 alin. (1) din noul Cod civil,

„capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor".

La rândul său capacitatea de a contracta a fost definită5 ca fiind o parte a capacităţii

civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei fizice sau

juridice de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile. Ea reprezintă

o condiţie generală, de fond, esenţială, de validitate a contractului de vânzare.

Potrivit art. 1652 din noul Cod civil, „pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le

este oprit prin lege”4. Din această dispoziţie legală rezultă că regula este

capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. In consecinţă, în materie de vânzare, se

vor aplica regulile generale, cu unele particularităţi specifice vânzării.

In privinţa capacităţii de exerciţiu6 pentru a încheia valabil un contract de

vânzare, părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, întrucât, în

principiu, acest act este un act de dispoziţie, atât pentru vânzător, cât şi pentru

cumpărător.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii

judecătoreşti) pot încheia asemenea contracte prin reprezentanţii lor legali, pe când

persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani) pot

încheia personal contractele, însă cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi, în anumite

cazuri, cu autorizarea instanţei de tutelă.

Cu caracter de noutate, în art. 40 din noul Cod civil a fost reglementată

posibilitatea dobândirii capacităţii de exerciţiu anticipate, prevăzându-se că „pentru

motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit

vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. In acest scop, vor fi ascultaţi şi

părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de

familie”.

4 G.Boroi, Drept civil. Partea generala.Persoanele, Ed. All Beck, Bucuresti,2001, p.152.5 M. Muresan, Dictionar de drept civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p.65.6 Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanelor fizice de a-şi exercita drepturile subiective şi de a-şi asuma obligaţiile avile recunoscute de lege prin încheierea de acte juridice. Noul Cod civil defineşte în art. 37 capacitatea de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

Vânzarea este act de dispoziţie numai raportat la obiectul contractului, respectiv

preţul şi lucrul vândut. Raportat la patrimoniul părţilor contractante, vânzarea

mijloceşte şi efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului

(de exemplu, cumpărarea de materiale pentru repararea casei, înstrăinarea

bunurilor supuse pierii sau stricăciunii). In aceste cazuri este suficient ca partea

respectivă să aibă capacitatea de a face acte de conservare sau de administrare.

Sancţiunea care intervine pentru actele făcute cu neîndeplinirea condiţiilor

legale de persoana lipsita de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă este nulitatea relativa, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Minorul

devenit major poate însă confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci

când el trebuia să fie reprezentat sau asistat7.

In privinţa capacităţii de folosinţă8, legea a prevăzut unele incapacităţi speciale

în materie de vânzare..

Instituirea incapacităţilor are ca scop fie ocrotirea celor supuşi acestor

interdicţii, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese publice. Stabilirea scopului

fiecărei incapacităţi prezintă importanţă, întrucât în funcţie de acesta sancţiunea va

fi cea a nulităţii relative (dacă incapacitatea a avut ca scop protecţia incapabilului)

sau a nulităţii absolute (dacă a fost protejat prin incapacitate un interes public).

Incapacităţile sunt împărţite în:

-incapacităţi de a cumpăra;

-incapacităţi de a vinde.

a. Incapacităţile de a cumpăra sunt următoarele:

1.Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care au fost însărcinaţi să

le vinda [art. 1654 alin. (1) lit. a)]. Justificarea acestei interdicţii constă în aceea că

mandatarul nu trebuie să fie pus în situaţia de a alege între interesul său, acela de a

cumpăra cât mai ieftin, şi interesul vânzătorului, acela de a obţine un preţ cât mai

ridicat.

7 Potrivit art. 44 si 48 din noul Cod civil.8 Conform art. 34 din noul Cod civil, ,,capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii civile``. Aceasta incepe cand persoana se naste si se incheie atunci cand moare.

Interdicţia nu îşi găseşte aplicarea atunci când mandatarul a fost împuternicit în

mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea

mod încât si excludă posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304).

Sancţiunea care loveşte actele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi este

nulitatea relativă.

2.Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului şi administratorului provizoriu de

a cumpăra bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1).

Această interdicţie vine să protejeze interesele celui reprezentat sau ocrotit prin

una din modalităţile enumerate mai sus, caz în care conţinutul puterilor

reprezentanţilor este determinat de lege, iar reprezentatul nu poate să le aducă

limitări, cu atât mai mult cu cât lipsa lui totală sau parţială de capacitate îl

împiedică să manifeste o voinţă producătoare de efecte juridice.

Intrucât interesele protejate sunt particulare în cazul încălcării normei legale se

va aplica sancţiunea nulităţii relative.

3.Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor-sindici, practicienilor în

insolvenţă2, executorilor judecătoreşti, precum şi a altor asemenea persoane care

ar putea influenţa conditiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca

obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează

[art. 1654 alin. (1) lit. c)].

Dat fiind faptul că această incapacitate vizează activitatea unor persoane

investite cu ol autoritate publică în desfăşurarea activităţii lor, regimul nulităţii ce

atinge actele făcute cu nerespectarea acestor dispoziţii este cel al nulităţii absolute.

4. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase9 care sunt de competenţa

instanţei judecătoreşti in a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, instituită

in sarcina judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaţilor, notarilor

publici, consilierilor juridici şi practicienilor în insolvenţă [art. 1653 alin. (1)).

9 Dreptul este litigios atunci când există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa[art. 1653 alin. (3)]. Dreptul nu mai este litigios dacă s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, cu toate că ea trebuie adusă la

indeplinire prin executare, unde s-ar putea formula o contestaţie la executare.

Limita teritorială a incapacităţii este dată de raza instanţei in a cărei

circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana in cauză.

Identificarea acesteia este facilă în cazul magistraţilor, grefierilor, dar şi a

executorilor şi notarilor publici (care au competenţă limitată tn aria judecătoriei

unde se află sediul), însă este mai dificilă la avocaţi, consilieri juridici şi practicieni

in insolvenţă, întrucât aceştia pot să-şi exercite activitatea juridică in faţa oricărei

instanţe din ţară. Insă, din moment ce desfăşurarea activităţii este un fapt juridic,

iar scopul legii este de a apăra prestigiul profesiei şi a evita suspiciunile de fraudă,

considerăm că in faţa instanţei se poate proba prin orice mijloc de probă

exercitarea activităţii intr-o anumită zonă geografică, chiar dacă aceasta nu

corespunde cu cea a organizaţiei profesionale teritoriale unde este înscris

cesionarul.

Din interpretarea textului legal rezultă că, in cazul judecătorilor de la înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilor de la Parchetul general de pe lângă

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia funcţionează pe întreg teritoriul ţării.

Această interdicţie se întemeiază pe motive de ordin public, respectiv apărarea

prestigiului justiţiei, al corpului profesioniştilor din acest domeniu, care trebuie să

fie mai presus de orice bănuială că ar putea influenţa soluţionarea litigiilor asupra

bunurilor dobândite în acest mod. Sancţiunea încălcării acestei interdicţii este de

aceea nulitatea absolută.

Totuşi, potrivit art. 1653 alin. (2) din noul Cod civil, cesiunea drepturilor

litigioase este permisă şi valabilă în următoarele cazuri:

a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate

de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;

b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a

născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;

c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul

în legătură cu care există dreptul litigios.

b. Incapacităţile de a vinde sunt următoarele:

1. Persoanele prevăzute la art. 1654 alin. (1) nu pot să vândă bunurile proprii

pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori

exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui

administrare o supraveghează, după caz [art. 1655 alin. (1)].

Din moment ce contraprestaţia pentru înstrăinarea unui bun propriu ar fi o sumă

de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl

administrează ori a cărui administrare o supraveghează”, deducem că vânzarea

prohibită ar fi o specie de act cu sine însuşi, în care incapabilul s-ar afla în postura

de vânzător.

Scopul incapacităţii îl reprezintă prevenirea deturnării puterii de reprezentare

sau de angajare a fondurilor pe care le administrează de către incapabil, în dauna

celor ale căror interese el ar trebui să le vegheze.

Deşi sancţiunea încălcării incapacităţii nu este expres stabilită în acest caz

considerăm că problema se soluţionează, potrivit aceluiaşi criteriu al naturii

interesului lezat, la fel o In cazul art. 1654, în sensul că actul va fi lovit de nulitate

relativă dacă persoana incapabili aparţine categoriilor enumerate la lit. a) sau b) şi

de nulitate absolută dacă aceasta face parte din categoriile de la lit. c) ale art. 1654

din noul Cod civil.

2.Sunt interzise contractele in care, în schimbul unei prestaţii promise de

persoanele prevăzute la art. 1654 alin. (1), cealaltă parte se obliga să plătească o

suma de bani.

Apreciem că această prevedere nu are nimic în comun cu vânzarea şi pe cale de

consecinţă nu şi-ar avea locul în această secţiune. Dispoziţia este neclară în

privinţa naturii contractului prohibit, a părţilor contractului şi a motivului pentru

care acesta este ilicit.

2.3.Obiectul

Noul cod civil face distincţie între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei in

art. 1225 şi 1226, prevăzând că ,,obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea

juridici, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de

părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor

contractuale”, iar ,,obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul’’.

Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic, dând naştere ta obligaţii

reciproce în sarcina vânzătorului şi cumpărătorului. Obiectul material al obligaţiei

vânzătorului constituie bunul vândut, iar obiectul material al obligaţiei

cumpărătorului îl constituie preţul.

a) Bunul vândut

Bunul1 vândut, pentru a constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,

trebuie să ndeplinească anumite condiţii:

1.să se afle în circuitul civil;

2.să existe sau să poată exista în viitor;

3.să fie determinat sau determinabil;

4.să fie posibil;

5.să fie licit şi moral.

1) In primul rând, bunul vândut trebuie să fie în circuitul civil. Noua reglementare

nenţine principiul liberei circulaţii a bunurilor, astfel că statuează în art. 1657 că

„orice bun joate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată

prin lege sau prin convenţie ori testament”.

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare bunurile care nu sunt în circuitul

civil. Astfel, sunt în afara circuitului civil, fiind inepuizabile şi nesusceptibile de

apropriere bunurile care nu aparţin nimănui şi al căror uz este comun tuturor.

Aceste lucruri, prin natura lor, nu pot forma obiectul contractului de vânzare,

fiind denumite res communis (res nullius): aerul, razele soarelui, apa mării etc.

In afara acestor bunuri, există alte bunuri care, deşi sunt în general susceptibile

de apropriere, legea le declară inalienabile, neputând face obiectul contractului de

vânzare.

Astfel, legea declară inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al

statului sau al unităţilor administrativ teritoriale. Raţiunea acestei reglementări a

constituit-o protejarea interesului naţional (pentru bunurile din domeniul public al

statului) şi a interesului local (pentru bunurile din domeniul privat al unităţilor

administrativ-teritoriale).

Actuala Constituţie a României, în art. 135 alin. (3), arată că „bogăţiile de

interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale

zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de

legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice", iar In alin. (4) prevede

că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. în condiţiile legii, ele pot fi date

în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate

ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de

utilitate publică".

De asemenea, dreptul de proprietate restricţionat printr-o clauză de

inalienabilitait poate fi transmis mortis causa. Deşi legea nu prevede în mod expres

care va fi soarta dau» după schimbarea proprietarului, credem că, dacă decesul

transmiţătorului nu a operat a o cauză de dispariţie a motivului ce a determinat

instituirea ei, aceasta se va menţine pt durata sau sub

condiţia sub care a fost consimţită iniţial. Raţionamentul se bazează pt argumentul

că succesorul, dacă a dobândit cu titlu universal, preia şi sarcinile moştenirii (cel

puţin în limita activului net), deci inclusiv cea pentru a cărei respectare s-a garantat

prin indisponibilizare, iar dacă a dobândit cu titlu particular şi clauza este cu titlu

de garanţie va prelua dreptul cu limitările sale, inclusiv cu riscul valorificării unui

drept de urmăm a poate fi ridicat de beneficiarul clauzei.

In ceea ce priveşte condiţiile de opozabilitate ale acestei clauze, potrivit art.

628 alia (1) şi (2) din noul Cod civil, ,,clauza de inalienabilitate nu poate fi

invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a

obligat să nu înstrăineze decât daci este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de

opozabilitate. Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul”.

Clauza de inalienabilitate rămâne eficientă şi dacă patrimoniul proprietarului

este supus executării silite, producând deci în plus şi un efect de insesizabilitate10.

Există trei opţiuni ta care se poate apela pentru a se sancţiona o eventuală conduită

neconformă cu dauza de inalienabilitate:

-beneficiarul clauzei are dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu

st conformează acestei obligaţii;

-înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de

inalienabilitate de către dobânditor;

-atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat tn favoarea

acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu

nerespectarea clauzei.

2) In al doilea rând, lucrul trebuie să existe sau să poată exista cu certitudine in

viitor.

Potrivit art. 1659 din noul Cod civil, ,,dacă în momentul vânzării unui bun

individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun

efect’’.

Deci, dacă lucrul a existat în trecut, dar în momentul vânzării era pierit în

totalitate sau dacă lucrul nici n-a existat în realitate, contractul nu produce niciun

efect, întrucât obligaţii vânzătorului este lipsită de obiect. Aceasta atrage şi lipsa

cauzei obligaţiei cumpărătorului, lipsind deci obiectul şi cauza vânzării.

Dacă lucrul a existat în momentul încheierii contractului şi a pierit numai în

parte, cumpărătorul are dreptul, potrivit legii, să opteze: fie să renunţe la contract

10 Conform art. 629 alin.(3) din noul Cod civil

(să ceară anularea contractului), fie să menţină contractul cu reducerea

proporţională din preţ, conform pieirii lucrului.

Acest drept de opţiune există şi dacă mai multe lucruri formează obiectul unei

singure vânzări şi unele au pierit la momentul încheierii contractului.

Alegerea făcută de către cumpărător, potrivit unei opinii din doctrină1, există în

toate cazurile, chiar dacă partea din lucru pierită ar fi minimă.

Riscul pieirii totale sau parţiale a lucrului vândut este suportat de către

vânzător, conform principiului res perit domino, întrucât se situează înainte de

momentul încheierii valabile a contractului.

Părţile pot conveni să vândă lucruri viitoare (res futura), care nu există în

momentul încheierii contractului, dar care pot exista cu certitudine; de exemplu,

bunuri ce se vor confecţiona ulterior, recolta viitoare de grâu11.

Astfel, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul

dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat, adică atunci când

devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat

contractul (art. 1658). Dat fiind faptul că în general motivul cumpărării {causa

remota) rămâne fără semnificaţie în ce priveşte valabilitatea vânzării, credem că

ceea ce interesează în această situaţie este aptitudinea bunului de a servi destinaţiei

normale, uzuale, pe care o are un bun din respectiva specie.

In cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data

încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul

individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Observăm că dispoziţiile

analizate se referă exclusiv la bunurile de gen ce fac obiectul contractului şi pe care

vânzătorul trebuie să le producă.

Altfel, problema existenţei bunurilor de gen nu se pune, căci ele pot fi oricând

procurate din altă parte.

11 Potrivit art. 1228 din noul Cod civil, ,, In lipsa unei prevederi legale contrare,contractile pot purta si asupra bunurilor viitoare’’.

Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu

produce i niciun efect. Dacă însă nerealizarea este determinată de culpa

vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.

Atunci cănd vânzarea are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul si-a asumat riscul

nerealizării bunului sau genului limitat (emptlo rei speratae), el va suporta si

riscul contractului si va rămăne obligat la plata preţului. Acest lucru se întâmplă,

de exemplu, in cazul cumpărării unei recolte ce urmează a se realiza pe un

anumit teren al vânzătorului.

Dacă, in principiu, orice lucru viitor poate fi obiect al contractului de vânzare,

legea Interzice acest lucru In cazul succesiunilor nedeschise.

Orice pacte asupra moştenirilor nedeschise sunt interzise expres $I imperativ de

lege Raţiunea legii este una normală, întrucât asemenea pacte ar fi imorale fi ar

putea tmi dorinţa morţii persoanei despre a cărei succesiune viitoare ar fi vorba.

Reglementând situaţia juridică a actelor juridice asupra moştenirii nedeschise, art

956 din noul Cod civil prevede ci »dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite

de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei

moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se

renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau

se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea

moştenirii”.

Nimic nu interzice însă încheierea unor contracte de vânzare a unei moşteniri; în

acest caz succesiunea este deschisă, iar contractul de vânzare pe deplin valabil1.

3) In al treilea rând, o altă condiţie privind lucrul vândut este ca acesta să fie si fit

determinat sau determinabil.

In cazul bunurilor certe, determinarea se face prin precizarea caracterelor lor

individuale. Astfel, bunul va fi individualizat prin precizarea naturii bunului

(autoturism, casă, televizor etc.), a poziţiei acestuia în spaţiu sau a elementelor de

identificare (loc de situare, vecinătăţi, număr topografic, marcă, număr de

înmatriculare etc.).

La bunurile generice, determinarea se face prin indicarea speciei şi a cantităţi

acestor bunuri (de exemplu, 10 kg de mere).

Determinarea poate fi făcută în mod precis la data încheierii contractului

(situaţiile arătate mai sus) sau să fie date unele elemente pentru a putea fi

determinat obiectul viitor (de exemplu, să se vândă 1/2 din recolta de pe un anumit

teren sau peştele care va fi prins dintr-un lac).

Vânzarea care are un obiect nedeterminat sau imprecis (de exemplu, se

specifică numai că se vând maşini, fără arătarea felului, numărului sau a mărcii) nu

este valabilă, fiind nulă absolut pentru lipsa obiectului său.

In legătură cu determinarea obiectului vânzării, practica judiciară a adus unele

precizări interesante. Astfel, intr-o speţă, s-a decis că, chiar dacă în contractul de

vânzare nu se specifică expres care sunt părţile comune din imobil şi cum urmează

a fi folosite, contractul de vânzare este valabil şi este de presupus că s-au vândut şi

acestea odată cu imobilul.

Lucrul vândut trebuie să fie posibil, întrucât nimeni nu poate fi obligat la

imposibil (ad imposibilium, nulta obligatio). Obiectul nu este posibil dacă

imposibilitatea este absolută, adică pentru orice persoană.

Dacă imposibilitatea este numai relativă, adică numai pentru un anumit debitor,

obiectul contractului va fi valabil şi va angaja răspunderea din partea debitorului,

în acest sens, reglementând imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei, art. 1227

din noul Cod civil prevede că „contractul este valabil chiar dacă, la momentul

încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia,

afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.

Imposibilitatea poate fi de ordin juridic sau de ordin material şi trebuie să fie

apreciată dinamic, în funcţie de nivelul civilizaţiei şi al tehnicii şi de progresul

tehnico-ştiinţific (ceea ce nu este azi posibil, poate deveni mâine posibil)12.

12 Gh. Beleiu, Drept civil roman, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti,1999, p.155.

în sfârşit, lucrul ce formează obiectul contractului trebuie să fie licit, ceea ce

înseamnă că conduita părţilor trebuie să fie în conformitate cu legea, ordinea

publică şi morala4.

Dacă obiectul contractului este ilicit sau imoral, atunci contractul de vânzare va fi

nul absolut. în acest sens, în practica judiciară5 s-a decis că dacă obiectul este ilicit

întrucât provine din contrabandă, iar cumpărătorul a cunoscut această provenienţă,

în caz de confiscare a lucrului vândut, el nu poate cere restituirea preţului plătit, de

asemenea confiscat.

b) Preţul vanzarii

Preţul este obiectul obligatei cumpărătorului şi constă în suma de bani datorată

de cumpărător vânzătorului ca echivalent al lucrului vândut; el corespunde valorii

lucrului vândut.

Condiţiile pentru validitatea contractului de vânzare în privinţa obiectului

obligaţiei cumpărătorului sunt:

-preţul să fie stabilit în bani;

-preţul să fie determinat sau determinabil;

-preţul să fie sincer;

-preţul să fie serios.

1) Preţul vânzării trebuie să fie stabilit intr-o sumă de bani. Noul cod civil prevede

expres această condiţie în art 1660’, ea fiind de esenţa vânzării. Daca cum s-a

arătat în doctrină, la vânzare preţut este nu numai un element de validitate a

vânzării, ci şi unul de calificare (identificare) a contractului.

Dacă înstrăinarea unui lucru nu se face pentru o sumă de bani, atunci contractul

încheiat poate fi valabil, însă el nu mai poate fi caracterizat ca un contract de

vânzare.

Astfel, dacă înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, contractul

este valabil, însă nu reprezintă o vânzare, ci un contract de schimb.

La fel, dacă în schimbul proprietăţii unui lucru, se stabileşte obligaţia

întreţinerii înstrăinătorului pe viaţă, contractul nu este de vânzare, ci de întreţinere.

2) Pretul vanzarii trebuie sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie este

expres prevazuta in art. 1660 din noul Cod civil, potrivit caruia pretul trebuie sa fie

,,determinat sau cel putin determinabil’’.

Pretul se cinsidera determinat daca cuantumul lui este stabilit in monentul

incheierii contractului intre parti, fie in suma totala ,fie pe unitatea de masura.

Inexistenta in contract a unor elemente prin care pretul sa fie determinat sau

determinabil duce la nulitatea absoluta a contractului pentru lipsa pretului.

In unele cazuri, in care statul a stabilit preturi legale, obligatorii prin lege,

partile contractului de vanzare vor trebui sa se conformeze acestora.

3) Pretul vanzarii trebuie sa fie sincer, adica real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi

cerut si platit in realitate,deci nu un pret pe care partile sa-l fi stabilit in mod fictiv.

Pretul este fictiv atunci cand partile nu intentioneaza sa-l ceara, respectiv sa-l

plateasca sau cand din actul secret rezulta ca el nu este datorat13.

In cazul in care pretul nu este real, ci fictiv sau simulat, art. 1665 alin(1) sin

noul Cod civil, prevede ca ,,vanzarea este anulabila atunci cand pretul este stabilit

fara intentia de a fi platit’’.

4) Pretul vanzarii trebuie sa fie serios, adica sa reprezinte intentia partilor, un

echivalent valoric al lucrului cumparat, de ci el nu trebuie sa ie derizoriu.

Stabilirea caracterului de pret serios are aspectul unei situatii de fapt si

constituie o problema de apreciere a instantei in judecata, care trebuie sa constate

prin probele administrate elementele necesare acelei aprecieri.

2.4. Cauza

Legea prevede printre condiţiile de validitate ale oricărui contract si existenţa

unei cauze licite, art 1235 din noul Cod civil definind cauza ca fiind „motivul care

determină fiecare parte să încheie contractul”.

Astfel, în concepţia noului Cod civil, spre deosebire de reglementarea

anterioară, când în structura cauzei unui contract intrau două elemente: scopul

13 D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil.Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea,Iasi, 2000, p. 40.

imediat (causa proxima) si scopul mediat (causa remota), în prezent cauza este un

proces psihologic, care constă în motivul, raţiunea care determină părţile să încheie

un contract.

Potrivit prevederilor art. 1236 alin. (1) din noul Cod civil, cauza trebuie să

existe, să fie licită si să fie morală.

a) Cauza trebuie să existe, pentru ca să fie valabil contractul de vânzare. Dacă

lipseţte cauza convenţiei dintre părţi, atunci contractul de vânzare, potrivit art.

1238 din noul Cod civil, este lovit de nulitate relativă, cu excepţia cazului în care

contractul a fost greţit calificat ţi poate produce alte efecte juridice.

Nu trebuie confundată existenţa cauzei cu proba acesteia. Chiar dacă nu este

precizata expres în contract, cauza poate să existe. Astfel, art. 1239 din noul Cod

civil prevede ca ,,contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres

prevăzută. Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară“. Legea

instituie deci o prezumţie a existenţei cauzei, prezumţie relativă, ce poate fi

răsturnată prin proba contrară.

b) O altă condiţie pentru validitatea cauzei este aceea să fie vorba despre o

cauză licita. Ea este expres prevăzută de lege in art. 1236 alin. (2) din noul Cod

civil: „cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice“.

In acest sens, într-o speţă din practica judiciară’ s-a reţinut că este de principiu

că actul juridic trebuie să fie fondat pe o cauză licită, tn sensul că scopul urmărit de

părţile contractante să fie permis de lege şi să nu contravină bunelor moravuri şi

ordinii publice.

In cazul tn care vânzătorul şi cumpărătorul au tncheiat un act fictiv tn scopul de

a sustrage din dreptul de gaj general al creditorului un bun urmăribil, creând prin

aceasta o stare de insolvabilitate sau agravând starea de insolvabilitate a

debitorului, actul tncheiat are caracter fraudulos.

c) Cauza contractului de vânzare trebuie să fie morală. Condiţia este prevăzută

în art. 1236 din noul Cod civil, cauza fiind definită ca imorală atunci când este

contrară bunelor moravuri.

Cauza imorală atrage şi ea nulitatea absolută a contractului dacă este comună

părţilor ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,

trebuia s-o cunoască.

 2.5. Alte conditii de validitate

Forma contractului de vanzare-cumparare reprezinta, in sens restrans, modul

in care se exteriorizeaza vointa vanzatorului si a cumparatorului.

Contractul de vanzare-cumparare este, ca regula generala, un contract

consensual care se incheie prin simpla manifestare de vointa a partilor, fara sa fie

necesara respectarea anumitor formalitati. Prin exceptie, contractul de vanzare-

cumparare care are ca obiect bunuri imobile trebuie sa imbrace forma autentica.

Astfel, conform art. 1.676 Codul civil in materie de imobile, stramutarea

proprietatii este supusa dispozitiilor de carte funciara, iar potrivit art. 888 din

Codul civil inscrierea in cartea funciara se efectueaza in baza inscrisului autentic

notarial. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absoluta a contractului

conform art. 1.244 din Codul civil.

In sensul dispozitiilor de carte funciara, prin imobil se intelege una sau mai

multe parcele de teren alaturate, indiferent de categoria de folosinta, cu sau fara

constructii, apartinand aceluiasi proprietar, situate pe teritoriul unei unitati

administrativ-teritoriale si care sunt identificate printr-un numir cadastral unic (art.

876 alin. 3 C. civ.).

Prin urmare, numai atunci cand vanzarea are ca obiect bunuri imobile in sensul

definit mai sus, contractul trebuie sa imbrace forma inscrisului autentic notarial, in

restul situatiilor fiind suficient sa se realizeze acordul de vointa al partilor pentru

nasterea contractului.

Bibliografie

1. Motiu Florin, Contractele special, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014.

2.D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil.Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea,Iasi, 2000.

3. Gh. Beleiu, Drept civil roman, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti,1999.

4. G.Boroi, Drept civil. Partea generala.Persoanele, Ed. All Beck, Bucuresti,2001.

5.M. Muresan, Dictionar de drept civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.

6. I.Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu,op.cit,p.288.

.