Lucrare de Licenta Expertiza Judiciara
-
Upload
butacu-cristina -
Category
Documents
-
view
365 -
download
14
description
Transcript of Lucrare de Licenta Expertiza Judiciara
CUPRINS
CAPITOLUL I. Generalităţi……………………………………………………………...…...4
SECŢIUNEA I. Aspecte introductive……………………………………………………………4
1.1. Noţiunea şi obiectul expertizei………………………………………………….
….....4
1.2. Clasificarea
expertizelor………………………………………………………………5
1.3. Evoluţia expertizelor în România……………………………………..
………………7
SECŢIUNEA A II-A. Dispunerea expertizei judiciare………………………………………..…7
SECŢIUNEA A III-A. Procedura expertizei judiciare……………………………………..…...11
SECŢIUNEA A IV-A. Experţii judiciari……………………………………...……………...…17
4.1. Noţiunea de expert…………………………………………………………….…………....17
4.2. Condițiile cerute pentru a fi expert……………………………….…………………………18
4.3. Alegerea, desemnarea şi numărul experţilor………………………………...………………18
4.3.1. Alegerea experților...................................................................................................19
4.3.2 Desemnarea experților..............................................................................................19
4.3.3. Numărul experților...................................................................................................20
4.4. Drepturile şi obligaţiile experţilor……………………………………………..……….……20
1
4.4.1. Drepturile experților……………………………………………………………….20
4.4.2. Obligațiile experților………………………………………………………………21
4.5. Incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea şi înlocuirea experţilor……………………………22
4.5.1. Incompatibilitatea experților…………………………………………….….…….22
4.5.2. Abținerea experților……………………………………………………..….…….22
4.5.3. Recuzarea experților………………………………………………………………23
4.5.4. Înlocuirea experților……………………………………………………..…..…….24
4.6. Răspunderi și sancțiuni……………………………………………………………………...24
CAPITOLUL II. Rolul expertizei judiciare în procesul penal şi civil………………………25
SECŢIUNEA I. Aspecte generale……………………………………………………..…………25
SECŢIUNE A II-A. Expertiza judiciară ca mijloc de probă în procesul penal………………….27
SECŢIUNE A III-A. Expertiza judiciară ca mijloc de probă în procesul civil………………….29
CAPITOLUL III. Tipuri de expertize judiciare criminalistice……………………………..32
SECŢIUNEA I. Expertiza scrisului şi a documentelor………………………………………….32
SECŢIUNEA A II-A.Expertiza balistică………………………………………………………...36
2.1. Examinarea tehnică propriu-zisă a armelor de foc………………………...………………. 37
2.1.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei………………………………38
2.1.2. Stabilirea stării de funcţionare a unei arme………………………………………..38
2.1.3. Examinarea armelor de foc atipice………………………………………………..39
2.1.4. Refacerea inscripţiilor ștanţate pe arme…………………………………………...40
2
2.2. Examinarea muniţiei şi a explozivelor………………………………………………………40
2.2.1. Examinarea muniţiei………………………………………………………………40
2.2.2. Examinarea explozivelor……………………………………….…………………40
2.3. Examinarea urmelor formate de armele de foc……………………………………………...41
2.3.1. Expertiza urmelor principale ale tragerii………………………………………….41
2.3.2. Expertiza urmelor secundare ale tragerii………………………………………….41
2.3.3. Expertiza preliminară………………………………………………..……….…...41
2.4. Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului……....….42
2.4.1. Identificarea armei după urmele formate pe glonţ………………………………...42
2.4.2. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului……………………..42
SECŢIUNEA A III-A. Expertiza dactiloscopică………………………………………………...43
3.1.Expertiza criminalistică a urmelor de mâini............................................................................43
3.2. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare……………………………………………...45
SECŢIUNEA A V-A.Expertiza accidentelor de trafic rutier…………………………………….46
SECŢIUNEA A IV-A. Expertiza vocii şi a vorbirii……………………………………………..49
SECŢIUNEA A VI-A. Expertiza fotografiilor şi a imaginilor video……………………………53
SECŢIUNEA A VII-A. Expertiza fizico-chimică……………………………………………….54
Concluzii.………………………………………………………………………………………..57
Bibliografie……………………………………………………………………………………...59
3
CAPITOLUL I.
GENERALITĂȚI
SECŢIUNEA I. Aspecte introductive
1.1. Noţiunea şi obiectul expertizei
Etimologia cuvântului “expertiză” provine din limba latină.
Cuvântul expert, desemnând persoana care efectuează expertiza, cunoaşte mai multe
accepţiuni, astfel că, întâlnim expresiile latineşti precum, “expertus” (cel care a probat, care a
încercat, care are experienţă), “artis peritus” (experimentat în orice domeniu al artei, ştiinţei)
“peritus” (experimentat, cunoscător, versat), precum şi cuvântul “experior” (a incera, a dovedi).
Prin expert se înţelege o persoană care, deţinând cunoştinţe într-un anumit domeniu, este
delegată să studieze şi să verifice unele situaţii şi apoi să efectueze un raport bazat pe opiniile şi
pe cunoştinţele acestuia.
De-a lungul timpului au fost formulate multe definiţii ale expertizei de către diferiţi
autori, străini sau români, dar aceste definiţii s-au dovedit a fi incomplete din punct de vedere a
reglementărilor de legea procesuală romană. O definiţie cu care putem fi de acord este aceea a lui
Vintilă Dongoroz, potrivit căreia, “expertiza este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor,
substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri sau schimbări intervenite în
conţinutul, forma şi aspectul lor”.
Obiectul expertizei îl formează lămurirea unor împrejurări de fapt, a căror cunoaştere
reclamă o competență specială. El este prevăzut cu claritate şi în prevederile legilor procesuale
române, respectiv în codul de procedură civilă, în articolul 201, ”Când pentru lămurirea unor
4
împrejurări de fapt, instanta socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialiști, va numi,
la cerere sau din oficiu, unul sau trei experți...” şi în codul de procedură penală, articolul 116, “
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt
necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune,
la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”.
Totuşi, folosirea expertizelor este limitată, în sensul că nu se poate dispune efectuarea
expertizelor pentru orice problemă care cere o lămurire suplimentară, ci doar pentru dovedirea
împrejurărilor de fapt.
1.2. Clasificarea expertizelor
Datorită faptului că domeniile de efectuare a expertizei sunt diverse, în funcţie de natura
comiterii infracţiunii, distingem mai mult clasificări ale expertizelor.
O primă distincţie este determinată de criteriul scopului pentru care au fost solicitate
expertizele, în funcţie de care, acestea sunt de natură judiciară şi extrajudiciară. “Cele judiciare
sunt reglementate de Codul de procedură penală şi alte legi speciale, iar cele extrajudiciare sunt
efectuate în afara procedurilor reglementate privind rezolvarea unor cauze supuse verdictului
justiţiei”.1
Expertizele extrajudiciare sunt acele expertize efectuate cu privire la unele situaţii care n-
au vreo legătură cu activitatea judiciară şi care sunt dispuse la cererea unor persoane, fizice sau
juridice.
“Expertizele judiciare sunt acele expertize tehnice dispuse de instanţele judecătoreşti, de
organele de urmărire penală sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale şi constituie acele
mijloace de probă, prin care experţii sau specialiştii care le efectuează, aduc la cunoştinţa
organelor judiciare opiniile formulate de aceştia, opinii bazate pe activităţi de cercetare a cazului,
în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt, pentru care sunt necesare cunoştinţe deosebite.”2
“Un alt criteriu de clasificare a expertizelor îl formează domeniul de aplicare, anume
particularitatea problemelor care vor fi rezolvate prin expertiză. Datorită acestui criteriu de
1 A se vedea și dispozițiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară ( M. Of. Nr. 26 din 25 ianuarie 2005).2 O.G. nr. 2/2000, articolul 2.
5
clasificare, distingem între expertizele criminalistice ( care constau în identificarea sau stabilirea
apartenenței persoanelor sau a obiectelor ce au lăsat urme la locul faptei, acestea putându-se la
rândul lor clasifica în expertize grafice şi tehnice a documentelor, dactiloscopice, traseologice,
balistice, fizico-chimice, a vocii şi vorbirii, a imaginilor, biologice, genetice), expertizele
medico-legale ( constau în stabilirea cauzelor morţii în cazul infracţiunilor contra vieţii, a celor
privitoare la viaţa sexuala ori la starea psihică a unor persoane, a vătămărilor corporale sau a
sănătăţii), expertizele contabile ( prin care se lămuresc anumite aspecte care privesc situaţia
financiar-fiscală, cum ar fi legalitatea actelor de justificare a cheltuielilor, existenţa şi întinderea
prejudiciului), expertizele psihiatrice ( necesare pentru stabilirea anumitor probleme care privesc
tulburările psihice, a nivelului de dezvoltare intelectuală a unui minor între 14 şi 16 ani,
capacitatea psihică a unei personae de a depune măturie) şi expertizele tehnice ( necesare pentru
rezolvarea unor probleme legate de producerea accidentelor de muncă, de cale ferată, de
circulaţie)”.1
Al treilea criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie modul în care legea
reglementează necesitatea efectuării expertizelor, acestea putând fi facultative sau obligatorie.
Cele facultative sunt cele mai frecvente, deoarece ele sunt dispuse fie la cererea părţilor
interesate, fie atunci când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoştinţele unui expert
pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.
“Al patrulea criteriu de clasificare a expertizelor este cel al modului de desemnare a
expertului, astfel că avem expertize simple sau oficiale ( în care expertul este numit de organul
penal şi tot el este cel care îi controlează activitatea), şi expertize contradictorii (în care expertul
este numit de către organele judiciare penale şi de către părţi)”.2
Ultimul criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie modul de organizare a
expertizelor, acestea putând fi simple ( realizate de către un specialist dintr-un singur domeniu de
activitate) şi complexe sau mixte ( la care este nevoie de cunoştinţe din mai multe domenii de
activitate pentru clarificarea faptelor şi împrejurărilor cauzei).
Datorită clasificării expertizelor menţionate mai sus, întâlnim următoarele tipuri de
experţi:
a.) Experţi judiciari;
b.) Experţi extrajudiciari;
1 Anastasiu Crișu, Tratat de procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011, pag. 271.2 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997, pag.385.
6
c.) Experţi criminalişti;
d.) Experţi medico-legali;
e.) Experţi contabili;
f.) Experţi psihiatrici;
g.) Experţi tehnici.
1.3 Evoluţia expertizelor în România
Expertiza judiciară, în ţara noastră, a fost reglementată în documente edificatoare din
vechiul drept românesc, cum sunt Codul lui Ipsilanti, Legiuirea lui Caragea şi Codul Calimah.
Din documentele vremii rezultă că experţii aveau o credibilitate mai mare decât
mărturiile, aşa cum reiese şi din prevederea potrivit căreia ”în situaţia în care unii experţi afirmă
şi alţii neagă, vor fi crezuţi cei mai mulţi şi cei mai buni, destoinici, iar dacă sunt egali se va
recurge la probe”.1
“Prima expertiză oficială s-a efectuat în anul 1823, de către Atanasie Bekeri, într-un caz
de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectată de intoxicaţie criminală cu sublimat”.2
În privinţa expertizei criminalistice, Legea nr. 498/1946 reglementează pentru prima dată
expertiza scrisului, prin constituirea primului corp de experţi grafici. Cu toate acestea, legea a
fost abrogată, în mod nejustificat, prin Decretul nr. 472/1957.
În anul 1969, prin Legea nr. 43, cu modificările ulterioare, s-a realizat o reglementare
unitară a expertizei criminalistice.
“În Codul de procedură penală editat în anul 1936 şi intrat în vigoare în anul 1937,
legiutorul a reglementat în mod amănunţit condiţiile şi modul de numire a exerţilor, cât şi
drepturile şi obligaţiile lor”.3
“Mai subliniem faptul că, prin modificările şi completările aduse Codului de procedură
penală prin Legea nr. 141/1996 s-a creat oficial posibilitatea utilizării expertizei vocii şi a
vorbirii, gen de expertiză ale cărei baze au fost puse în România încă din anii ’70”.4
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă , Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, pag. 222 Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 1313 Emil Mihuleac, op.cit., pag.1314 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., pag. 22
7
Expertizele sunt reglementate în Ordonanţa nr. 2 din 21/01/2000 privind organizarea
activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară emisă de Guvernul României.
SECȚIUNEA A II-A. Dispunerea expertizei judiciare
Aşa cum termenul dispunere sugerează, această situaţie este specifică doar expertizelor
judiciare, în care o situaţie controversată a ajuns obiect de judecată pentru instanţa care, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea uneia sau ambelor părţi aflate în litigiu, dispune o expertiză, în
general alături de alte materiale probante (probe cu documente / înscrisuri, probe cu martori etc.).
De fapt, atunci când iniţiativa aparţine părţilor se consideră că instanţa procedează la admiterea
expertizei, iar când iniţiativa aparţine instanţei de judecată se poate vorbi de dispunerea
expertizei.
În cauzele penale se întâlneşte expresia ordonarea expertizei (articolul 116 Cod procedură
penală) pentru dispunerea expertizei, la cerere sau din oficiu.
Admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativă, organul judiciar fiind
liber să aprecieze dacă în cauza respectivă este admisibilă şi concludentă o anumită expertiza sau
alta ori niciuna.1 Pentru aceasta, se iau în considerare toate materialele dosarului cauzei, se
apreciază utilitatea acestui demers suplimentar şi concludenţa potenţială. Se consideră deopotrivă
avantajele pe care le-ar oferi o astfel de probă pentru soluţionarea cauzei, dar şi posibilitatea ca
în acest fel să se întârzie finalizarea actului de judecată.
Conform articolului 117, alineatul (1), Cod procedură penală, “efectuarea unei expertize
psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când
organul de urmărire penală sau instanta de judecată are îndoială asupra stării psihice a
învinuitului sau inculpatului”. Conform alineatului 2, “expertiza în aceste cazuri se efectuează în
instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu
aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului
pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere,
de organele de poliţie”. Conform alineatului 3, “efectuarea unei expertize este obligatorie pentru
a stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal”.2
1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 135.2 Codul de procedură penală, articolul 117.
8
Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată trebuie să constate prezenţa cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt
valorificate îndeajuns şi împrejurarea că, pentru lămurirea lor este necesară folosirea
cunoştinţelor unor specialişti. În situaţia în care sunt întrunite cele două cerinţe exprese ale legii,
organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care
efectuează urmărirea au unele cunoştinţe în specialitatea respectivă, în alt mod s-ar aduce o gravă
încălcare a garanţiilor procesuale ale parţilor,deoarece aceasta nu ar putea discuta liber şi critică
concluziile de specialitate, când ele ar aparţine persoanei care efectuează urmărirea penală sau
participă la judecată.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenta condiţiilor
arătate, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor
concluzii certe în raport cu materialele documentare care poate fi puse la dispoziţia experţilor ori
în raport cu nivelul dezvoltării ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiv.
Pentru ca organul judiciar să încuviinţeze efectuarea unei expertize judiciare, el trebuie să
verifice întâi admisibilitatea şi concludența expertizei. În acest sens, expertiza va fi admisibilă
dacă se pune problema lămuririi unor împrejurări de fapt de către un specialist şi dacă se constată
că expertiza poartă asupra unor împrejurări de fapt a căror lămurire este de natură să ajute
organul judiciar la rezolvarea cauzei.
În legătură cu problema concludenței, citez un caz elocvent din practica judiciară, “S-a
constatat astfel că, respingerea expertizei psihiatrice pe motiv că nu este o probă concludentă,
deoarece acuzatul, în comportarea sa ultimă s-a manifestat ca orice om normal, nu este
convingătoare, întrucât starea de responsabilitate care interesează este cea din momentul
săvârşirii faptei, nu cea ulterioară. Hotărârea este motivată pe argumentul că expertiza psihiatrică
se impunea cu atât mai mult, cu cât omorul n-a avut un mobil, iar inculpatul s-a predat singur
autorităţilor, s-a autodenunţat. Deci era vorba despre o faptă fără explicaţie logică, ca o acţiune a
unui om dezechilibrat, sub impulsul unui acces irezistibil patologic de a ucide”.1
Există cazuri în care organul judiciar poate să nu apeleze la expert, dacă el consideră că
are capacitatea necesară să rezolve cauza respectivă. Dispunerea unei atfel de expertize de către
organul judiciar nu înseamnă că se opreşte activitatea organului de urmărire penală sau a
judecătorului din procesul civil sau penal în ce priveşte administrarea acestui mijloc de probă.
1 Trib. pop. oras. Botoșani, sentința penală, Nr. 339/1956, in “J.N.”, nr. 7/1956, pag. 1199-1201, cu nota de St. Apateanu.
9
“Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunţit al
urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, în scopul
stabilirii materialelor de comparaţie ce trebuie să fie pregătite şi a formularii corecte a tuturor
întrebărilor la care urmează să răspundă specialiştii. De asemenea, este deosebit de important ca
specialiştilor să li se pună la dispoziţie materialele de calitate bună, prin urmare ele trebuie să fie
verificate sub raportul calităţii şi utilităţii lor pentru executarea lucrării. Calitatea precară a
materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea unor concluzii eronate, fără valoare
pentru cauză”.1
“La dispunerea expertizei se emite o ordonanţă a organelor de urmărire sau o încheiere a
instanţei, care este obligatorie pentru expert. Ordonanţa sau inchierea de efectuare a expertizei
constă, în principiu, din trei părţi evidentiabile: introductivă, descriptivă şi rezolutivă. În partea
introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii ordonanţei, precum şi numele persoanei care a
întocmit-o. Partea descriptivă conţine descrierea succintă a împrejurărilor cauzei, acest fapt
dându-i expertului posibilitatea de a hotărî dacă este necesar ca acesta să ia cunoştinţă de
materialele cauzei, care se referă la: obiectul expertizei, temeiurile pentru efectuarea expertizei şi
domeniul cunoştinţelor speciale necesare pentru efectuarea expertizei. În partea rezolutivă sunt
indicate felul expertizei, datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de
expertiză în care trebuie să fie efectuată expertiza” .2
Dispunerea expertizei poate fi efectuată atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de
judecată.
Reguli tactice aplicate la dispunerea expertizelor criminalistice.3
a.) Oportunitatea expertizei;
b.) Stabilirea corectă a obiectului expertizei;
c.) Formularea clară a întrebărilor adresate expertului;
d.) Asigurarea calităţii materialelor trimise spre expertiză;
Conţinutul ordonanţei sau rezoluţiei motivate trebuie să cuprindă următoarele date:
- data emiterii;
- organul de urmărire penală care a dispus-o şi numele, prenumele, funcţia
anchetatorului;
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., pag.31-32.2 Aurelian Buzăianu, Expertiza tehnică judiciară și extrajudiciară, Editura Nomina Lex, București, 2010, pag. 64.3 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2010, pag. 388
10
- baza legală în care se dispune;
- tipul de expertiză sau constatarea care se dispune;
- instituţia care face lucrarea;
- numele, prenumele expertului tehnic sau contabil care efectuează expertiză;
- întrebările la care vor răspunde expertul şi specialistul;
- expertul propus de părţi;
- dacă părţile participă la efectuarea expertizei;
- materialele care vor fi puse la dispoziţia expertului;
- dacă expertul are dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului de urmărire penală şi
organul la care acesta se află;
- menţiune privind încuviinţarea dată expertului de a cere şi primi explicaţii de la părţi;
- termenul de depunere a raportului de expertiză.
SECȚIUNEA A III-A. Procedura expertizei judiciare
Din punct de vedere procedural, expertiza este un demers complex, cu desfăşurare
specifică în timp şi spaţiu a unor activităţi ce fac obiectul bazei normative în domeniu, al
profesiei de expert şi al unei deontologii riguroase, toate alcătuind un set de reguli cunoscute şi
cutume.
Pentru a se putea efectua această etapă trebuie parcurşi anumiţi paşi, şi anume:
a.) Solicitarea expertizei;
Este specifică expertizelor extrajudiciare, dar şi majorităţii expertizelor judiciare.
b.) Dispunerea efectuării expertizei;
“Expertizele se ordonă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, la cerere sau din oficiu”1, “dar în anumite situaţii este chiar obligatorie
ordonarea unei expertize”.2
c.) Stabilirea obiectivelor expertizei;
1 Codul de procedură penală, articolul 116.2 Codul de procedură penală, articolul 117.
11
Acestea se stabilesc de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de
judecată în cazul expertizelor din spetele penale, de către părţi în cazul expertizelor
din spetele civile sau de către client în cazul expertizelor extrajudiciare.
d.) Numirea sau alegerea expertului;
Acesta este ales sau numit de către organele de urmărire penală, de către instanţele de
judecată, de către părţi sau de către client.
e.) Chemarea sau apelarea expertului;
Instanţa îi trimite expertului judiciar o scrisoare recomandată prin care îl informează
cu privire la faptul că a dispus numirea lui pentru efectuarea expertizei în acea cauză.
Sunt indicate, de asemenea şi data inchieierii de şedinţă, termenul in care trebuie
depusă expertiză, onorariul stabilit de instanţă pentru expertiză şi sarcina plătii
onorariului, care de obicei revine în sarcina părţilor, în mod egal.
f.) Cercetarea dosarului speței;
Expertul are obligaţia să analizeze dosarul cauzei şi să urmărească în principiu
cererile de chemare în judecată, întâmpinările şi cererile reconvenţionale, cererile
intervenienţilor, cererile completatoare, încheierile de şedinţă, lista de obiective, dar
şi anumite documente care au importanţă pentru expert, de exemplu: dovezile de plată
a onorariului, răspunsul Biroului local de expertize.
g.) Acceptarea expertizei;
În cadrul analizării dosarului cauzei pot interveni anumite elemente pe care expertul
este obligat să le comunice organului care a dispus expertiza. Aceste elemente sunt
precizate în Codul de procedură penală la articolele 48-53 şi se referă la acele situaţii
care duc fie la recuzarea, fie la abţinerea expertului.
h.) Pregătirea cercetării de teren;
12
Este o etapă importantă în orice fel de expertiză, având particularităţile specifice de la
o cauză la alta. Aceste particularităţi se referă la echipamentele şi instrumentele
pregătite pentru expertiză, informaţiile culese de pe teren şi metodele de lucru.
i.) Convocarea părţilor;
Părţile se convoacă prin scrisoare recomandată cu confirmare de răspuns cu 5 zile
înainte de data cercetării de teren. Scrisoarea conţine numărul dosarului, dată, orele şi
locul unde se desfăşoară cercetarea de teren, documentele necesare pe care părţile
trebuiesc să le aducă şi datele de contact ale expertului.
j.) Terenul;
La această etapă a procedurii se culeg informaţiile, datele şi observaţiile vizate în
perioada de pregătire, se realizează măsurători, se efectuează schiţe, desene,
fotografii, se consemnează observaţiile personale şi se reţin orice fel de elemente care
sunt relevante şi care ajuta la realizarea obiectivelor expertizei.
k.) Cercetarea post-teren;
În această fază, expertul culege informaţii din literatura de specialitate, cercetează
piaţa specifică şi contactează specialişti din domeniul expertizei pentru a colecta
informaţii de care are nevoie în faza prelucrării datelor.
l.) Prelucrarea datelor;
În această etapă, toate informaţiile reţinute de expert din cercetarea cauzei, de la
cercetarea de teren şi din cercetările ulterioare se supun prelucrărilor specifice, cum ar
fi cele matematice, statistice, fizico-chimice, economice, sociologice.
m.) Redactarea raportului de expertiză;
Raportul are forma scrisă şi reprezintă etapa cea mai responsabilă din munca
expertului, deoarece trebuie să respecte o serie de reguli cu privire la formă şi
procedură şi de asemenea, trebuie să dovedească profesionalism în organizarea
materialului informativ şi să formuleze clar concluziile raportului.
13
Conform articolului 21 din Ordonanţa nr.2 din 21/01/2000 privind organizarea
activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciara, “raportul de expertiză
cuprinde”:1
- partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus efectuarea
expertizei, data la care s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului
sau al specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză,
obiectul acesteia şi întrebările la care expertul sau specialistul urmează să răspundă,
materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la
aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
- descrierea operaţiunilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor,
precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii pe baza celor constatate de expert sau
de specialist;
- concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului sau a
specialistului asupra obiectului expertizei.
n.) Vizarea şi depunerea raportului;
“Raportul se face într-un număr de exemplare suficiente pentru instanță, părţi şi
expert, urmând ca setul să fie prezentat la Biroul local de expertize pentru viză şi
înregistrare, acest lucru făcându-se cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de
judecată. Nedepunerea raportului de expertiză pentru termenul solicitat, fără motive
temeinice, poate duce la sancţionarea cu amendă judiciară de la 500 la 5000 lei, pe
motivul tergiversării de către expert a îndeplinirii însărcinărilor primite”.2
o.) Decontul şi plata expertizei;
“Decontul şi factura se depun odată cu raportul la Biroul local de expertize în cazul
expertizelor judiciare, iar onorariul definitiv se stabileşte de organul care a dispus
efectuarea expertizei şi plata onorariului se face prin grija Birolui local de
expertize”.3
1 Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000, articolul 21.2 Codul de procedură penală, articolul 189, alineatul (4), litera c.)3 Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000, articolul 23.
14
p.) Analiza raportului de expertiză;
Această etapă este importantă pentru beneficiarii acţiunii expertului, respectiv
instanţele de judecată, organele de urmărire penală, părţile sau clienţii care au
comandat expertiza. Se urmăreşte corectitudinea demersului expertului, dar şi
anumite aspecte de procedură şi de formă. Existenţa unor vicii conduce la formele de
îndreptare a unui raport de expertiză, care sunt: răspunsul la obiecţiuni, suplimentul
de expertiză, contraexpertiza sau o nouă expertiză.
q.) Obiecţiuni la raportul de expertiză;
Dacă se descoperă erori de orice fel sau elemente nerezolvate faţă de obiectivele
stabilite, se va proceda la calea formulării de obiecţiuni la raportul de expertiză.
Expertul va fi chemat să ia cunoştinţă de lista de obiecţiuni şi să redacteze răspunsul
la obiecţiuni într-un termen rezonabil.
O ultimă etapă o constituie căile de îndreptare folosite în cazul expertizelor neclare,
necomplete sau inexacte.
“Situaţiile necorespunzătoare care se pot constata în momentul depunerii raportului de
expertiză, precum şi măsurile care se pot lua sunt următoarele”:1
a.) raportul de expertiză poate prezenta neclarităţi, deficiență care urmează a fi reparată prin
chemarea expertului pentru a da lămuriri;
b.) expertiza poate fi efectuată în mod incomplet, lacună care urmează a fi acoperită pe calea
întregirii expertizei printr-un supliment de expertiză;
c.) concluziile expertului pot prezenta inexactităţi sau expertiza trebuie anulată pentru
neobservarea formelor legale în efectuarea ei, situaţii care nu pot fi remediate decât
printr-o nouă expertiză.2
Suplimentul de expertiză îşi are sediul materiei în dispoziţiile articolului 124, Cod
procedură civilă.
1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 245.2Emil Mihuleac, op.cit., pag. 245.
15
Conform alineatului (1), “când organul de urmărire penală sau instanța de judecată
constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui
supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul”.1
Cauzele care pot genera existenţa unei expertize necomplete pot fi: partile n-au dat
expertului anumite lămuriri care erau necesare, organul judiciar nu a pus la dispoziţia expertului
toate materialele necesare sau nu a precizat îndeajuns cadrul expertizei, experţii au omis să
cerceteze anumite chestiuni sau au făcut-o parţial.
Organul judiciar poate dispune ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de acelaşi
expert sau de către altul, în funcţie de motivele care au generat această nouă lucrare, iar dacă se
constată că lipsurile nu-i sunt imputabile expertului, el va efectua suplimentul de expertiză.
Conform articolului 125, Cod procedură penală, “dacă organul de urmărire penală sau
instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză,
dispune efectuarea unei noi expertize”.
“Cauzele care pot duce la dispunerea unei noi expertize sunt: când din concluziile primei
expertize şi majoritatea celorlalte probe efectuate în cauză există o contradicţie flagrantă, când
apar puternice îndoieli cu privire la competența, conştiinciozitatea sau obiectivitatea expertului
sau când, din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că expertul nu a folosit cele mai adecvate
metode ştiinţifice în efectuarea lucrărilor. O nouă expertiză se dispune pentru examinarea
aceloraşi probleme care au format obiectul cercetării iniţiale, urmând să aprecieze ca necesară
efectuarea unei noi expertize, numai dacă există date obiective care să îngăduie a presupune
posibilitatea emiterii altor concluzii”.2
Noua expertiză se efectuează sub aceasi procedură ca şi prima, cu un singur amendament,
nu este precizat în nicio lege de procedură penală sau civilă cine va efectua această nouă
expertiza şi raportul de expertiză nu trebuie să cuprindă referiri la prima expertiză, deoarece
numai organele judiciare au dreptul să le aprecieze.
Conform articolului 212, alineatul (2), Cod procedură civilă, “noua expertiză trebuie
cerută motivată la primul termen după depunerea raportului de expertiză, sub sancţiunea
decăderii din acest drept. În cazul în care partea este decăzută din dreptul de a cere o nouă
expertiză, dar aceasta este neceasară cauzei, instanța poate dispune din oficiu o nouă
expertiză”.1 Codul de procedură civilă, articolul 124, alineatul (1).2 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 249.
16
Conform articolului 1, alineatul (1) din Ordonanţa nr. 75 din 24/08/2000 privind
organizarea activităţii de expertiză criminalistică, “expertizele criminalistice judiciare se
efectuează de experţii criminalişti autorizaţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituțiilor
publice sau în cadrul laboratoarelor publice ori private de specialitate, constituite conform
dispoziţiilor legale. Expertul criminalist trebuie să fie imparţial şi independent în exprimarea şi
formularea opiniilor ştiinţifice”. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede faptul că, “la
efectuarea expertizelor criminalistice judiciare pot participa şi experţii criminalişti autorizaţi,
numiţi de organele judiciare la recomandarea părţilor”. Conform alineatului (3) “instituțiile
publice, laboratoarele publice sau private de specialitate, precum şi experţii criminalişti
autorizaţi sunt cuprinşi în Tabelul nominal cuprinzând experţii criminalişti autorizaţi”.
SECȚIUNEA A IV-A. Experţii judiciari
4.1. Noţiunea de expert
“Termenul de expert se foloseşte pentru a desemna o persoană care, prin pregătirea şi
experienţa sa într-un anumit domeniu a dobândit o competență deosebită de înţelegere şi
rezolvare a celor mai complexe şi dificile probleme din materia respectivă”.1
Coform articolului 1, alineatul (2), din Ordonanţa nr.2 din 21/01/2000 privind
organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, alineat introdus prin
punctul 1 din Legea nr. 178/2009 începând cu 23/05/2009, “este expert tehnic judiciar orice
persoană fizică care dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în
tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe,
respectiv pe municipiului Bucureşti”. 2
În literatura de specialitate din ţara noastră este cunoscută o primă definiţie datând de la
sfârşitul secolului trecut, mai exact din anul 1862, potrivit căreia, “experţii erau acei cunoscători
ispitiţi şi plictisiţi în vreun meşteşug, măiestrie sau ştiinţă”.3
1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 156.2 A se vedea și dispozițiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară ( M. Of. Nr. 26 din 25 ianuarie 2005).3 “Din tilcuirea unor ziceri tehnice”, pag.4 ( din anexa a II-a a codicelui civil al Moldovei, ediția a III-a, Tiparul Tribunei Române, Iasi, 1862).
17
4.2. Condiţiile cerute pentru a fi expert
Potrivit articolului 10, alineatul (1) din Ordonanţa nr. 2 din 21/01/2000 privind
organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciara, “dobândeşte calitatea de
expert tehnic judiciar persoana care îndeplineşte următoarele condiţii”:
a.) este cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene aparţinând
Spaţiului Economic European;
a^1.) cunoaşte limba română;
b.) are capacitate de exerciţiu deplină;
c.) a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de
expert, dovedite cu diplomă;
d.) are stagiu de cel puţin 3 ani în specialitatea în care a obţinut diploma;
e.) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert;
f.) nu are antecedente penale şi se bucura de o bună reputaţie profesională şi socială;
g.) a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.1
Conform articolului 10^1, alineatul (1) din Ordonanţa nr. 2 din 21/01/2000, “cetăţeanul
unui alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European şi
cetăţeanul roman care au obţinut calificarea profesională necesară într-un alt stat membru al
Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European poate dobândi calitatea de
expert tehnic judiciar în România, potrivit ordonanţei, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români”.2
4.3. Alegerea, desemnarea şi numărul experţilor
4.3.1 Alegerea experţilor
În materia expertizelor care au o reglementare proprie, dreptul de alegere al organului
care dispune efectuarea expertizei este limitat sau inexistent. În domeniul expertizei contabile,
precum şi a celei tehnice, potrivit dispoziţiilor articolului 5 şi 13 din decretul nr.79/1971,” poate
1 Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, articolul 10, alineatul (1).2 Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, articolul 10^1, alineatul (1).
18
fi numit numai unul sau unii dintre experţii recomandaţi de biroul local de expertiză. În alte
materii, nici nu se mai poate vorbi de o alegere, organele judiciare fiind obligate să se adreseze
unor instituţii specializate”.1
4.3.2. Desemnarea experţilor
În materie procesuală civilă, articolul 202, alineatul (1) prevede că, “Dacă părţile nu se
învoiesc asupra numirii experţilor se vor numi de către instanță, prin tragere la sorţi, în şedinţa
publică, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând
persoanele înscrise în evidența celor autorizate, potrivit legii, să efectueze expertizele judiciare”.
În materie procesuală penală, se utilizează două sisteme de numire:
a.) sistemul necontradictoriu, care este folosit în cazul expertizelor ce se efectuează la
serviciile medico-legale, la laboratoarele de expertiză criminalistică sau la alte instituţii
specializate; organul judiciar penal care dispune realizarea lucrărilor de specialitate se adresează,
conform articolului 119, alineatul (2) Cod procedură penală, “instituţiei specializată pentru
efectuarea acestora. Expertul care va efectua expertiza este desemnat de conducerea instituţiei
respective”;2
b.) sistemul contradictoriu, ce se utilizează în cazul celorlalte expertize: contabile,
tehnice, psihologice, etc. “În vederea efectuării acestor expertize, organul judiciar se adresează
birourilor locale de expertize, solicitând recomandarea experţilor care să execute lucrarea şi care
sunt înscrişi în tabelul nominal al experţilor din specialitatea respectivă. Organul judiciar
numeşte numai dintre aceştia expertul care va efectua lucrarea de specialitate”.3
Conform articolului 120, alineatul (3) Cod procedură penală, ‘părţile au dreptul să ceară
şi numirea a câte unui expert recomandat de fiecare dintre acestea, care să participe la
efectuarea expertizei. Astfel, expertiza poate fi realizată atât de experţi desemnaţi de organul
judiciar, dar şi de experţi recomandaţi de părţi.”
Părţile nu au posibilitatea de a propune un expert în vederea efectuării expertizei,
deoarece asta ar însemna eliminarea dreptului expertului părţii de a pune concluzii care să
contrazică concluziile expertului propus de organul judiciar, ceea ce constituie o încălcare a
1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 163.2Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011, pag. 274.3 Anastasiu Crișu, op.cit., pag. 274
19
articolului 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului privind dreptul la un process
echitabil.
Expertiza se va efectua de către o comisie de experţi, atunci când părţile au cerut şi
numirea unui expert din partea lor, urmând ca fiecare dintre aceşti experţi să participe cu drepturi
egale la efectuarea expertizei.
4.3.3. Numărul experţilor
În materie procesuală civilă, articolul 201, alineatul (1) prevede că” instanţa va numi unul
sau trei experţi”.1
De asemenea, în materie civilă, expertiza poate fi efectuată de mai mult de 3 experţi, în
cazurile în care dispoziţiile legale prevăd ca expertiza să fie efectuată de către o comisie.
În materie procesuală penală, organul de urmărire penală sau instanața de judecată
dispune ca expertiza să fie efectuată numai de către un expert, nu este menţionată posibilitatea
existenţei mai multor experţi, iar legiuitorul foloseşte singularul ori de câte ori se referă la
desemnarea expertului.
4.4. Drepturile şi obligaţiile experţilor
4.4.1.Drepturile experţilor
Drepturile experţilor sunt:
a.) Experţii pot face propuneri ori ridica obiecţii în legătură cu obiectul expertizei şi cu
privire la întrebările la care urmează să răspundă şi pot să solicite completarea sau modificarea
acestora.
b.) De asemenea, experţii îşi pot alege în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii
lor.
c.) Experţii au dreptul de a lua cunoştinţă de materialul dosarului necesar efectuării
expertizei.
1 Codul de procedură civilă, articolul 201, alineatul (1).
20
d.) Pot cere lămuriri organelor judiciare cu privire la anumite fapte sau împrejurări
necesare întocmirii expertizei.
e.) “Experţii au dreptul de a li se prezenta scriptele de comparatie în funcţie de obiectul
expertizei şi de problemele care urmează a fi lămurite”.1
f.) “Experţii au dreptul de a rămâne în sala de şedinţe în cursul dezbaterilor atunci când
sunt chemaţi pentru a fi ascultaţi în faţa instanţei de judecată, afară de cazul în care instanţa
dispune altfel”.2
g.) “Experţii prezenţi în faţa instanţei pot cere să fie ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi
sau nu au primit citaţie”.3
h.)“Experţii au dreptul la remunerare pentru activitatea efectuată, precum şi la decontarea
cheltuielilor efectuate cu prilejul executării expertizei”.4
4.4.2. Obligaţiile experţilor
Obligaţiile experţilor sunt:
a.) Experţii au obligaţia de a efectua expertiza în bune condiţii, folosindu-se de toate
cunoştinţele şi experienţa lor pentru clarificarea completă a chestiunilor supuse expertizării, dar
în limitele obiectului fixat şi răspunzând la toate întrebările care li s-au pus;
b.) Experţii trebuie să se prezinte la solicitarea organelor judiciare şi să se documenteze
prin studierea dosarului, precum şi prin solicitarea de lămuriri organelor judiciare, cât şi părţilor;
c.) Experţii nu pot refuza primirea însărcinării de efectuare a expertizei decât pentru
motive bine întemeiate, anunţând despre acestea organul care a dispus efectuarea expertizei;
d.) Experţii au obligaţia de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele
judiciare;
e.) Experţii sunt datori să păstreze secretul profesional al lucrărilor efectuate şi al
materialelor de care au luat cunoştinţă în această calitate.5
4.5. Incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea şi înlocuirea experţilor
1 Codul de procedură penală, articolul 127.2 Codul de procedură penală, articolul 319, alineatul (2).3 Codul de procedură penală, articolul 319, alineatul (3).4 Anastasiu Crișu, op.cit., pag. 276.5 Anastasiu Crișu, op.cit., pag. 275.
21
4.5.1. Incompatibilitatea experţilor
Incompatibilitatea este o excepţie de la regula capacităţii, prin care unei persoane, deşi
are capacitatea generală de a fi expert, îi este împiedicat exerciţiul capacităţii concrete ( adică nu
poate fi expert într-o cauză determinată) datorită unei calităţi funcţionale sau poziţiei sale în
proces.1
Conform articolului 24, alineatul (2) Cod procedură civilă, “nu poate lua parte la
judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeasi pricină, acest articol făcând
referire la incompatibilitatea judecătorului cu funcţia de expert”.
Potrivit articolului 48, alineatul (1), litera c.) Cod procedură penală, “judecătorul este
incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a fost expert sau martor”.
Conform articolului 49, alineatul (2) Cod procedură penală, “prevederile articolului 48,
alineatul (1), litera c) se aplică şi în cazul procurorului, persoanei care efectuează cercetarea
penală, magistratului-asistent şi grefierului de şedinţă”.
De asemenea, potrivit articolului 54, alineatul (2) Cod procedură penală, “calitatea de
expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are
întâietate.”
Inculpatul, partea vătămată, precum şi orice persoană interesată în cauza respectivă nu
poate fi expert pe temeiul poziţiei lor în proces.
4.5.2. Abţinerea experţilor
Constituie calea cea mai simplă, indicată în legea pocesuală pentru rezolvarea unor
situaţii procesuale neconvenabile.2
În domeniul civil, prevederile articolului 25 Cod procedură civilă se referă la abţinerea
judecătorilor numai în legătură cu recuzarea, iar cum articolul 204, alineatul (1), Cod procedură
civilă prevede că “experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, ceea ce nu
poate însemna decât faptul că abţinerea se aplică şi experţilor, fiind la fel ca la judecători,
numai în funcţie de motivele de recuzare pevazute în articolul 27 Cod procedura civilă.”
1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 161.2Emil Mihuleac, op.cit., pag. 177.
22
În materie penală, conform articolului 50 Cod procedură penală, care se aplică în mod
corespunzător şi expertului, potrivit articolului 54, alineatul (1), “persoana incompatibilă este
obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează
cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul
penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de
abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului
de incompatibilitate.”
4.5.3. Recuzarea experţilor
În materie civilă, conform articolului 204, alineatul (1), Cod procedură civilă, “experţii se
pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii”. Conform alineatului (2) al aceluiaşi articol,
“recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei
există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de
recuzare.”
În materie penală, conform articolului 54, alineatul (1) Cod procedură penală,
“dispoziţiile articolului 51 se aplică în mod corespunzător şi experţilor.”
Articolul 50, alineatul (1) Cod procedură penală pevede că, “în cazul în care persoana
incompatibilă nu a făcut declaraţii de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa
cazului de incompatibilitate.”
4.5.4 Înlocuirea experţilor
“Dacă un specialist nu-şi poate duce la bun sfârşit însărcinarea primită pentru lămurirea
împrejurărilor de fapt ale unei cauze, aceasta nu înseamnă ca justiţia nu mai poate să-şi urmeze
cursul său firesc. În acest caz se va desemna şi numi, cu aceasi procedură, un alt expert”. 1
De asemenea, este necesară înlocuirea expertului în condiţiile în care intervine moartea
expertului, imposibilitatea acestuia de a mai efectua expertize din cauza sănătăţii fizice sau
psihice, plecării într-o misiune în străinătate.
Expertul poate cere înlocuirea, deoarece nu este singura persoană care este specializată pe
un anumit domeniu, dacă are motive intemeiate de împiedicare a efectuării expertizei. 1 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 184.
23
4.6. Răspunderi și sancțiuni
Potrivit articolului 34 din Ordonanța Guvernului nr.2 din 21 ianuarie 2000 privind
organizarea activității de expertiză tehnică judiciară si extrajudiciară, “ Neefectuarea expertizei
tehnice datorită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispozițiilor
legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului
tehnic judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat”.1
Potrivit articolului 35, alineatul (1) din O.G. nr.2/2000, “ experților tehnici judiciary
vinovati de abatari comise in exercitarea activității de expert li se pot aplica de catre Biroul
central pentru expertize tehnice judiciare, in raport cu gravitatea abaterii săvărșite, urmatoarele
sancțiuni disciplinare: avertisment scris, suspendarea dreptului de a efectua expertize tehnice
judiciare pe o perioadă curprinsă intre 3 luni și un an si retragerea calității de expert tehnic
judiciar.”2
In situația in care a fost pusă in mișcare acțiunea penala impotriva expertului tehnic,
dreptul acestuia de a efectua expertize tehnice este suspendat pană la soluționarea definitivă a
cauzei.
Capitolul II. Expertiza judiciară ca mijloc de probă în procesul penal şi
civil
SECTIUNEA I. Aspecte generale
Noţiunea de “mijloce de probă” este definită în articolul 64 Cod procedură penală, ca
fiind “acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă. În literatura
de specialitate, însă sunt denumite ca fiind acele mijloace legale prin care se administrează
probele3 sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt”.4
1 O.G. nr. 2/2000, articolul 34.2 O.G. nr. 2/2000, articolul 35, alineatul (1).
3 N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1972, pag. 169.4 M. Costin, I. Leș, M. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pag. 373.
24
“Mijloacele de probă reprezintă o categorie juridică prin care se desemnează căile sau
operaţiunile prin intermediul cărora se descoperă şi se pune în valoare conţinutul probelor”.1
Conform articolului 64, alineatul (1) Cod procedură penală, “mijloacele de probă admise
sunt”:2
a.) declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului;
b.) declaraţiile părţii vătămate;
c.) declaraţiile părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
d.) declaraţiile martorilor;
e.) înscrisurile;
f.) înregistrările audio sau video;
g.) fotografiile;
h.) mijloacele materiale de probă;
i.) constatările tehnico-stiințifice şi medicale;
j.) expertizele.
Mijloacele de probă au principalele trăsături caracteristice: caracterul legal şi caracterul
istoric.
Caracterul legal se referă la faptul că nu există mijloace de probă sau procedee auxiliare
de probaţiune care să nu fie prevăzute de lege, astfel că, este interzisă administrarea altor
mijloace de probă şi a altor procedee auxiliare de probă decât cele prevăzute de lege, deoarece se
consideră că ele pot fi relevante doar dacă provin din surse sigure. Mijloacele de probă sunt
prevăzute atât în Codul de procedură penală, articolele 69-135, cât şi în Codul de procedură
civilă, articolele 201-214. Ele însă vor avea întotdeauna un carater limitat, deoarece nu vor putea
fi folosite pentru descoperirea şi administrarea probelor decât mijloacele de probă prevăzute
expres de lege.
Caracterul istoric se referă la faptul că mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură
cu evoluţia istorică, în aşa măsură încât unele au dispărut, altele s-au menţinut şi altele au
evoluat. În dreptul roman, mijloacele de probă erau actele, martorii şi prezumţiile. În dreptul
feudal, mijloacele de probă aveau un caracter religios, atfel încât acestea erau: jurământul, duelul
judiciar, ordaliile (proba cu fierul roşu), judecata lui Dumnezeu, blestemul, dar şi proba cu
martori şi actele scrise.
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 18.2 Codul de procedură penală, articolul 64, alineatul (1).
25
În vechiul drept românesc, s-a păstrat împărţirea mijloacelor de probă în scrise şi orale.1
Expertiza, ca mijloc de probă, o întâlnim încă din antichitate. Cea mai veche expertiză
este cea medicală, întâlnită la fiecare popor, deoarece erau chemaţi în calitate de specialişti în
procesele penale medicii şi moaşele.
“La romani era cunoscută expertiza psihiatrică, fiind concludentă în acest sens “Legea
celor 12 table”, care prevedea obligaţia stabilirii gradului de iresponsabilitate a individului
cercetat de către omul de ştiinţă”.2
“Expertizele ca mijloc de probă pot fi definite ca fiind activitatea de cercetare a unor
împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un
expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului
judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt”.3
“Expertiza judiciară este admisă ca mijloc de probă , indiferent dacă o cere una sau toate
părţile în proces, numai dacă organul judiciar o socoteşte necesară pentru rezolvarea cauzei
respective sau dacă legea prevede obligativitatea ei în anumite situaţii”.4
Uneori expertiza este folosită şi pentru administrarea unui alt mijloc de dovadă, şi anume
pentru verificarea de scripte. Această procedură de verificare de scripte îşi are sediul materiei în
articolul 177 Cod procedură civilă, fiind folosită în cazul în care una dintre părţile în litigiu nu
recunoaşte fie scrisul, fie semnătura unui înscris sub semnătură privată, iar în acest caz, instanța
nefiind lămurită asupra veridicităţii înscrisului va dispune efectuarea unei expertize.
“Fiecare tip de expertiză judiciară are metodele proprii de cercetare, acestea fiind
reglementate de legea procesuală penală şi civilă. Obiectele materiale ale expertizei
criminalistice sunt cele pe care se afla urmele, obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii,
înscrisurile, armele de foc şi muniţiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite
materiale, produse industriale şi meşteşugăreşt”i.5
Expertizele sunt foarte importante, fapt pentru care acestea sunt reglementate în legea
procesual penală şi civilă, ele oferind garanţie asupra obiectivităţii probaţiunii datorită faptului că
sunt efectuate de specialişti cu pregătire superioară şi cu o competență deosebită, influenţând
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 19.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 21.3 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit.,pag. 23.4 Emil Mihuleac, op.cit., pag. 35.5 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 24.
26
astfel favorabil activitatea organelor judiciare prin contribuţia pe care o aduc la rezolvarea
obiectivă şi rapidă a cauzelor.
Expertizele criminalistice au menirea de a examina comparativ caracteristicile concrete
ale obiectelor studiate, în vederea stabilirii identităţii sau apartenenței de gen ori a provenienţei
comune, de a releva urmele material ale infracţiunii, stabilirea condiţiilor şi cauzelor nemijlocite
care au dus la formarea acestora. Ele au largi aplicaţii în procesul penal, dar şi în procesul civil.
SECȚIUNEA A II-A. Expertiza judiciară ca mijloc de probă în procesul penal
Expertiza este reglementată de articolele 69-135 din Codul de procedură penală.
“În cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată se ivesc cazuri în care sunt necesare
cunoştinţele unui specialist într-un anumit domeniu ştiinţific, tehnic sau artistic pentru lămurirea
unor probleme care fac parte din cauza cercetată sau în curs de judecată, iar pentru asta organul
de urmărire penală apelează la un specialist pentru rezolvarea problemelor ivite şi în legătură cu
unele împrejurări ale infracţiunii sau pentru interpretarea justă a urmelor acesteia”.1
Dispunerea expertizei se face în cadrul procesului penal, dar se cere şi în cazurile în care
problema ar putea fi rezolvată de organul de urmărire penală, deoarece raportul de expertiză este
o probă în cauza respectivă, iar probele nu pot fi întocmite de cel însărcinat să le strângă şi să le
aprecieze, astfel că, deşi organul de urmărire penală are cunoştinţe suficiente de criminalistică, el
nu poate crea singur probele a căror valabilitate tot el să le aprecieze.
Expertizei i se acordă o mare importanţă în procesul penal, deoarece este fundamentată
pe o cercetare ştiinţifică efectuată de persoane specializate în anumite domenii. Acest lucru nu se
întâmplă şi în practică, deoarece expertiza este considerată ca orice alt mijloc de probă,
nerecunoscandu-i-se o forţă probantă absolută, concluziile expertului fiind lăsate la libera
apreciere a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei
convingeri a judecătorului, bazată pe cunoștința să juridică.
“Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la
anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale şi civile, sunt expuse opiniile unor
specialiști care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele produc,
de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin. Este posibil, însă, ca uneori,
1 Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1972, pag. 568.
27
aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită
altor cauze şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg
ansamblul probelor existente în cauză”.1
Organele judiciare nu sunt legate de concluziile raportului de expertiză, care constituie
numai elemente de convingere, lăsate la libera lor apreciere, în contrast cu constatările de fapt ale
experţilor, cum ar fi: data raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor
şi susţinerile acestora făcute de prezenţa experţilor, de care organele judiciare sunt legați.
“Organul judiciar trebuie să verifice dacă s-au respectat condiţiile necesare efectuării
expertizei, dacă s-au cercetat toate problemele stabilite de organul judiciar, dacă au fost folosite
pentru investigare toate materialele necesare şi pe care expertul le-a avut la dispoziţie, toate
metodele şi datele noi din domeniul respectiv al ştiinţei sau tehnicii, dacă examinările corespund
exigențelor de ordin ştiinţific şi logic, dacă există concordanță între concluziile expertului şi
rezultatele examinării şi dacă s-a răspuns la toate întrebările formulate”.2
Organul judiciar are facultatea de a lua sau nu în considerare opinia expertului, şi să
stabilească dacă opinia expertului este categorică sau aproximativă, adică dacă raportul de
expertiză conţine concluzii categorice, certe sau probabile, dar şi dacă expertul a ajuns la
concluzii pe baza unor date ştiinţifice şi raţionamente clare sau a făcut o simplă apreciere
subiectivă. În cazul în care se constată că opinia expertului nu este una categorică, ea poate fi
totuşi luată în considerare, dacă se constată că este confirmată de celelalte probe administrate în
cauză respectivă.
“Unii autori apreciază că expertiza nu are valoare probantă şi nu poate fi luată în
considerare dacă expertul nu ajunge la o concluzie bazată pe date ştiinţifice şi raţionamente
precise şi se face doar o simplă apreciere subiectivă. În cazul unor concluzii neargumentate se
poate dispune completarea expertizei sau dispunerea unei noi expertize, deoarece acestea nu pot
constitui temeiul convingerii organelor judiciare şi a soluţiei date în cauză”.3
“Când s-au administrat doua expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să
procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre expertize
1 Ion Neagu, Drept procesual penal, partea generala, volumul II, Editura Euro-Trading, București, 1992, pag. 111.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 48-49.3 Tribunalul Suprem-Decizia penală, nr.35 din 1984, in Revista Română de Drept nr. 4/1985, pag. 68-69.
28
pe care o consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi care
se coroborează cu probele din dosar”.1
Expertiza constituie un mijloc de probă cu importanţă deosebită în activitatea de
probaţiune, deoarece în cazul în care organul judiciar nu-şi însuşeşte concluziile expertului este
obligat să-şi motiveze temeinic această atitudine.
Forţa probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea
concluziilor sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care
concluziile expertizei sunt fundamentate ştiinţific şi se coroborează cu celelalte probe existente
în cauză, concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor judiciare ca un
mijloc convingător de probă care poate fi avut în vedere la adoptarea soluţiei în cauza supusă
judecării.2
SECȚIUNEA A III-A. Expertiza judiciară ca mijloc de probă în procesul civil
Expertiza este reglementată de articolele 201-214 Cod procedură civilă.
Conform articolului 201, alineatul (1) Cod procedura civilă, “când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la
cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra
cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care să efectueze expertiză”.
Articolul 202, alineatul (1) Cod procedură civilă prevede că, “dacă părţile nu se învoiesc
asupra numirii experţilor, ei se vor numi de către instanță, prin tragere la sorţi, în şedinţa
publică, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând
persoanele înscrise în evidența celor autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare”.
Concluziile experţilor sunt apreciate critic, punându-se accentul pe următoarele aspecte:
a.) verificarea respectării condiţiilor necesare efectuării expertizei;
b.) analiza părţii examinative a actului de expertiza - dacă scopul examinării a fost
determinat corect, dacă s-au examinat toate obiectele necesare, dacă metodele de
examinare au fost ştiinţifice, dacă examinarea s-a efectuat complet şi care sunt rezultatele
acesteia;
1 In acest sens s-a pronunțat si Tribunalul Județean Brașov, in Decizia penală, nr. 238 din 1975, in Revista Română de Drept nr. 11/1976, pag. 65.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 50-51.
29
c.) verificarea concordanței dintre concluziile expertului şi rezultatele examinarii - dacă
concluziile decurg firesc din examinările efectuate;
d.) verificarea caracterului complet al concluziilor expertului - daca s-a răspuns la toate
întrebările formulate.
Instanţa de judecată nu este strâns legată de concluziile din raportul de expertiză, ci sunt
lăsate la libera apreciere.
“Instanţa are îndatorirea să discute constatările şi concluziile experţilor şi de asemenea să
motiveze decizia de a accepta sau nu conzluziile expertului, deoarece experţii nu au sarcina de a
soluţiona procesul, ci de a da lămuriri asupra unor împrejurări de fapt, în calitatea lor de
specialişti”.1
“În funcţie de gradul de certitudine şi temeinicie, concluziile experţilor pot fi categorice
(afirmative şi negative) şi probabile. Cele categorice conţin o afirmaţie categorică, iar cele
probabile nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea unui fapt oarecare. Concluziile probabile nu
sunt absolut inadmisibile , deoarece acestea nu exclud posibilitatea existenţei unui anumit fapt şi
de asemenea, că ele pot fi întărite cu probe şi pot ajuta la deschiderea unor noi perspective în
anchetarea cauzei”.2
În cazul în care au fost efectuate mai multe expertize ale căror concluzii sunt
contradictorii, instanța trebuie să accepte una din ele, motivând-o sau să le înlăture pe toate,
neavând libertatea de a le combina şi de a reţine diferite elemente din fiecare raport.
În raportul de expertiză nu pot fi menţionate declaraţiile unor terţe personae, deoarece
expertul nu are dreptul să audieze martori.
“Pot exista cazuri în care expertul se află în imposibilitatea să răspundă la întrebările puse
şi comunică faptul că rezolvarea nu a fost posibilă. Un asemenea răspuns al expertului poate fi
determinat de insuficienta pregătire a expertizei, de formularea necorespunzătoare a întrebărilor ,
de imprimarea insuficientă a caracteristicilor individuale în urma găsită, de lipsa datelor
ştiinţifice pentru rezolvarea diferitelor probleme. În aceste cazuri, organul care a ordonat
expertiza trebuie, fie să înlăture impedimentele efectuării expertizei, fie să rezolve problemele
ivite în cauză cu ajutorul altor activităţi de anchetă, iar dacă este posibil, să le îmbine.”3
1 Tribunalul Suprem, col. Civ. Dec. nr. 1168/1964, I.G.Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu…, pe anii 1952-1969, pag. 788, nr. 312.2 Prof. S.A. Golunski, Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961, pag. 383.3 Prof. S.A. Golunski, op.cit., pag. 383.
30
Capitolul III. Tipuri de expertize judiciare criminalistice
Expertizele judiciare criminalistice sunt numeroase ca număr, după câte am evidenţiat în
capitolul 1, în secţiunea “Aspecte introductive”, la “Clasificarea expertizelor”.
Am ales 7 tipuri de expertize pe care să le analizez, cele care sunt enumerate de Institutul
Naţional de Expertize Criminalistice.
Aceste expertize sunt:
1.) Expertiza scrisului şi a documentelor
2.) Expertiza balistică
3.) Expertiza dactiloscopică
4.) Expertiza vocii şi a vorbirii
5.) Expertiza accidentelor de trafic rutier
6.) Expertiza fotografiilor şi a imaginilor video
7.) Expertiza fizico-chimică
31
Secţiunea I. Expertiza scrisului şi a documentelor
Documentul sau actul este definit ca fiind orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris,
desenat, imprimat în alte moduri.
“Deşi, în general, noţiunea folosită în literatură şi jurisprudenţa este cea de act sau înscris,
în terminologia examinării criminalistice este utilizată noţiunea de document datorită scopului pe
care îl serveşte, şi anume, acela de a fi “expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de
voinţa ori a atestării unui fapt”, redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni
de care legea penală leagă anumite consecinţe juridice”.1
“În practica de expertiză criminalistică, în corespundența şi încheierile de judecată,
întâlnim foarte des termenul de “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “ expertiză
grafoscopica” sau “expertiza grafică”. Deşi codurile de procedură nu fac precizări explicite
asupra tipului de expertiză, este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv
examinarea personalităţii autorului, scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea
acestuia”.2
Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii, care, utilizând metode şi cunoştinţe
complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar şi al anatomiei, caligrafiei şi grafologiei,
serveşte la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei
manifestări grafice: scriere, semne de punctuaţie, cifre, semnături, alte elemente de această
natură.3
Obiectul expertizei criminalistice a documentelor este stabilirea condiţiilor în care a fost
întocmit înscrisul, modificarea conţinutului acestuia, precum şi identificarea mijloacelor de
imprimare a textului prin dactilografiere, tipografiere și cu ajutorul calculatorului.
Cu ajutorul acestei expertizei se pot rezolva următoarele:4
a.) dacă actul prezintă modificări, în ce constau acestea, cine este autorul lor;
b.) dacă actul prezintă ştersături, adăugiri;
1 D. Sandu, Falsul in acte, Editura “Dacia”, Cluj 1977, pag. 9.2 N. Dan, I. Anghelescu, s.a., Dicționar de criminalistică, Editura Știițifică si Enciclopedică, București, 1986, pag.96.3 Augustin Lazăr, Sorin Alămoreanu, Expertiza criminalistică a documentelor-aspecte tactice si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008, pag. 10.4 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 149-150.
32
c.) dacă semnătura de pe act este preexistenta actului (dată în “alb”, “furată”);
d.) dacă diverse părţi ale actului sunt scrise deodată, cu acelaşi material (instrument) de
scriere;
e.) dacă actul este întocmit la data pe care o poartă;
f.) dca una din filele actului este substituită;
g.) dacă actul este alcătuit din fragmentele a doua sau mai multe acte;
h.) dacă fotografia sau mărcile (timbrele) de pe act sunt înlocuite;
i.) dacă impresiunea de ștampilă de pe act este originală.
Pentru o mai bună examinare a documentelor se are în vedere următoarele caracteristici:1
a.) Greutatea specifică permite identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale;
b.) Grosimea hârtiei evidenţiază calitatea diferitelor prelucrări pentru a rezulta o anumită
hârtie şi permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de fabricaţie;
c.) Culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ştampilă şi hârtiei;
d.) Compoziţia chimică a materialului de bază, deoarece prezența diferitelor substanţe de
înălbire optică sau lipsa lor permite depistarea falsului.
e.) Filigranarea şi alte mijloace de protecție, ce constă în trecerea pastei nefinisate printre
cilindrii filigranori, care îi conferă o textură specială.
Cele mai importante atribuţii în domeniul cercetării criminalistice a scrisului le revin
experţilor, deoarece aceştia trebuie să cunoască mijloacele şi metodele folosite de autor pentru a
altera, modifica, denatura conţinutul şi forma scrisului.
Cu ajutorul acestei expertize putem rezolva următoarele probleme, care sunt împărţite în
probleme principale şi probleme secundare.2
Problemele principale sunt:
a.) identificarea autorului unui înscris sub formă de text;
b.) identificarea persoanei care a scris cifre;
c.) identificarea autenticităţii semnăturii ( dacă aparţine persoanei pe numele căreia
figurează);
d.) identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.
Problemele secundare sunt:
a.) dacă un scris este natural sau deghizat (nesincer), inclusiv modalitatea deghizării;1 Augustin Lazăr, Sorin Alamoreanu, op.cit., pag. 102-103.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 119.
33
b.) dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneţii, ingerarea de băuturi alcoolice,
execuţie în condiţii incomode;
c.) dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai multor personae (inclusiv adăugirile);
d.) modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitaţie servilă sau liberă, execuţie
din fantezie).
Expertizele criminalistice a scrisului pot fi solicitate de organele de urmărire penală, prin
ordonanţă, dar şi de instanţele de judecată, prin încheiere.
Metoda de bază folosită de experţi este cea a comparaţiei, iar aceste materiale de
comparație sunt de două feluri: scripte de comparaţie preconstituite, adică executate anterior
dispunerii expertizei sau scripte de comparaţie scrise la cerere în fata organului judiciar.
Examinarea de către expert se face comparând textul sau semnăturile respective cu un
material comparativ adecvat, provenit de la persoanele presupuse a fi executanţii actelor ce se
examinează, iar procurarea acestor materiale de comparaţie revin în sarcina organelor de
urmărire penală.
Materialul de comparație trebuie să fie cât mai amplu, pentru a cuprinde scrisul sau
semnăturile acelor persoane în cât mai multe variante, atât ca număr de piese, dar şi ca întindere.
“Materialele de comparație pot fi încadrate în trei categorii: probe de scris libere, probe
intermediare şi probe experimentale”.1
Probele de scris libere, anterioare sau preexistente sunt cele executate de o anumită
persoană anterior cauzei şi fără a avea vreo legătură cu împrejurările acesteia. Aceste probe
scrise libere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a.) să fie scrise în aceeaşi limbă cu actele de expertizat;
b.) actele să fie de acelaşi tip;
c.) să fie scrise pe cât posibil în aceeași perioadă cu actele examinate sau în perioade
apropiate.
d.) să fie procurate acte scrise în condiţii similare, referitor la intrumentul de scris şi suportul
de hârtie.
Probele intermediare sunt manuscrisele întocmite după declanşarea litigiului sau
procesului penal, care pot fi în legătură sau nu cu cauza respectivă, dar care nu sunt întocmite
pentru expertiză.
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 121.
34
Probele experimentale sunt cele care se execută special pentru efectuarea expertizei.
Metodele prin care infractorii falsifică în înscrisuri sunt:1
a.) Falsul prin înlăturare de text, iar în acest caz se poate acţiona prin prăfuirea
documentului, prin fotografierea actului cu filter de lumină sub raze infraroşii sau
ultraviolete, prin aplicarea unei picături de benzină în apropierea zonei respective, prin
tratarea cu acid citric a porţiunii din document şi apoi se examinează sub radiaţii
ultraviolet;
b.) Falsul prin acoperire de text, în acest caz utilizându-se metoda examinării înscrisului prin
transparentă, într-o lumină puternică, după ce s-a folosit hârtia de filtru sau hârtia
fotografică a cărei gelatina a fost umezita;
c.) Falsul prin adăugare de text, în acest caz expertul va trebui să stabilească continuitatea
logică a textului adăugat şi să-l încadreze în limitele spaţiului de pe suport;
d.) Falsul prin contrafacerea scrisului sau a semnăturii, în acest caz modalităţile folosite de
infractor sunt : copierea, imitarea servilă sau liberă şi execuţie din fantezie;
e.) Falsul prin deghizarea scrisului, care constă în deformarea sau modificarea unor
caracteristici grafice generale sau particulare proprii, scrierea cu mâna stângă şi scrierea
cu majuscule sau imitarea caracterelor de tipar;
Organele de urmărire penală au o serie de atribuţii, deoarece ei sunt primii care iau
cunoştinţă de existenţa unor acte care nu sunt conforme cu realitatea. În cazul în care pe
parcursul dezbaterilor judiciare într-un proces civil se constată că anumite acte nu corespund
realităţii, instanța de judecată suspendă cauza şi trimite spre cercetare respectivul act organelor
de urmărire penală.
“Atribuţiile organelor de urmărire penală privesc ridicarea şi conservarea actelor scrise
(în acest caz trebuie să existe informaţii cu privire la existenţa unui fals), examinarea actelor (se
verifică autenticitatea actului, forma şi conţinutul lui, dacă se mai află în termenul de valabilitate
înscris în cuprinsul său, dacă fotografia corespunde cu persoana ce prezintă actul pentru
verificare şi dacă se observă urme de intervenţie asupra elementelor de protecție sau de securitate
destinate să împiedice falsificarea ori contrafacerea actului) şi stabilirea vechimii actului ( se
examinează conţinutul actului, dar şi forma acestuia)”.2
1 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Editura Junimea, Iași, 2001, pag. 171-174.2 Aurel Ciopragă, Ioan Iacobuță, op.cit., 166-169.
35
Acest tip de expertiză are ponderea cea mai mare în cadrul laboratoarelor de
criminalistică, ceea ce ne indică că este cel mai des folosit în cauzele aflate pe rolul instanţelor de
judecată.
Secţiunea A II-A. Expertiza balistică
“Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalisticii ce constă în studierea şi
elaborarea metodelor de cercetare a armelor de foc, a muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii în
scopul rezolvării problemelor ce se ivesc în practică judiciară şi de anchetă”.1
Cercetările balistico-judiciare sunt foarte importante pentru practica judiciară şi de
anchetă, deoarece ele se aplică pe scară largă în descoperirea unor infracţiuni deosebit de grave,
cum ar fi omorul, tâlhăria sau banditismul.
Balistica judiciară studiază în principiu doar tipurile de arme folosite cel mai des de
infractori, dar metodele elaborate se utilizează la orice formă de armă de foc folosită în
infracţiune.
Problemele ridicate în cadrul balisticii judiciare sunt următoarele:2
a.) descoperirea urmelor lăsate de folosirea armelor de foc;
b.) descoperirea armelor de foc şi a muniţiei folosite sau disponibile;
c.) stabilirea direcţiei şi a distanţei de la care s-a tras şi implicit şi a locului;
d.) stabilirea vechimii împuşcăturii şi cât timp o armă de foc nu a fost folosită;
e.) identificarea armei de foc folosite, după urmele formate de către aceasta, în cursul
balisticii interioare şi exterioare;
f.) identificarea tipului de muniţie folosită;
g.) stabilirea faptului că o armă de foc este în stare de funcţionare;
h.) stabilirea dacă în condiţiile date o armă de foc se putea declanşa fără apăsarea trăgaciului,
prin simplă cădere sau izbitură;
i.) dacă arma de foc descoperită cuprinde elemente străine de prima formă de fabricaţie;
j.) refacerea seriei înlăturate a unei arme de foc;
1 Prof. S.A. Golunski, op.cit., pag. 142.2 Camil Suciu, op.cit., pag. 334-335.
36
k.) stabilirea apartenentei unei piese de armă de foc descoperită la locul faptei, la o anumită
armă din cele descoperite la locul faptei sau deţinute de către una din persoanele bănuite;
l.) aprecierea condiţiilor tehnice de efectuare a tragerii;
m.) stabilirea primei împuşcături din mai multe trase asupra aceleaşi victime.
2.1. Examinarea tehnică propriu-zisă a armelor de foc
“Reprezintă prima etapă a cercetărilor criminalistice de laborator la care este supusă o
armă de foc, acesteia adaugandu-i-se şi cercetarea muniţiei găsite în armă, a tuburilor şi
proiecţiilor descoperite la faţa locului”.1
Pentru a putea rezolva probelemele care se ivesc în cadrul investigaţiei balistice, expertul
criminalist va recurge la metode şi mijloace tehnice-stiintifice, cum ar fi: microscoapele
comparatoare şi stereomicroscoapele, striagrafele, examinări în radiaţii invizibile, analize
spectrale, metodele chimice de analiză a urmelor secundare ale tragerii, ori de refacere a seriilor
înlăturate.
2.1.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei
“Tipul şi modelul armei se pot stabili după gloanţele sau tuburile descoperite la locul
faptei, pe care se imprima urme caracteristice privitoare la detaliile capului închizătorului şi ale
percutorului, lăţimea ghinturilor”.2
În cazul în care inscripţiile lipsesc, din cauza vechimii armei sau din cauza înlăturării
acestora de către infractor, se folosesc proprietăţile de construcţie ale armei, cum ar fi: greutatea,
lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcţionare, de blocare, de montare a
mecanismelor de tragere.
Atunci când arma nu a fost găsită, se utilizează examinarea tuburilor şi proiectilelor
pentru a putea fi stabilite tipul, modelul şi calibrul armei.
2.1.2. Stabilirea stării de funcţionare a unei arme
1 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Editura Universul juridic, București, 2004, pag. 241.2 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, volumul I, Editura “Actami”, București, 1995, pag. 301.
37
Este necesar a se clarifica dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea
trăgaciului sau dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă putea fi totuşi folosită pentru tragere.
În cadrul acestui proces se determină în primul rând starea tehnică a armei şi modul de
funcţionare a pieselor componente, iar după aceea se studiază fiecare piesă în parte, pentru a
putea stabili gradul de degradare, de uzură, deoarece acestea pot constitui principalele cauze ale
declanşării accidentale.
“Se poate produce împuşcătura fără apăsare pe trăgaci, dacă arma prezintă
particularităţile unei îndelungate sau neglijente folosiri, uneori şi a montării greşite a
închizătorului armei, dar şi în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei. Aceasta
împuşcătură se datorează slăbirii arcului trăgaciului, uzurii pieselor care menţin percutorul în
poziţia “armat” sau a uzurii arcului susţinător al trăgaciului”.1
Este posibilă producerea unei împuşcături, deşi armă este în stare bună de funcţionare,
deoarece a fost folosită arma neglijent sau imprudent.
“În situaţia în care un pistol automat este încărcat şi nu are siguranţa pusă, dacă este lovit
de pământ, închizătorul aluneca înapoi , în virtutea greutăţii sale, până la peretele din spate al
locaşului, introduce cartuşul în detonator, revine şi loveşte capsa, producându-se împuşcătura”.2
Pentru a se putea constata anumite aspecte, trebuiesc efectuate repetate trageri
experimentale cu arma în litigiu şi să fie făcute examinări de laborator, utilizându-se mijloace
tehnice ce folosesc raze X sau gamma.
2.1.3. Examinarea armelor de foc atipice
Armele de foc atipice sunt de două categorii:
a.) Armele modificate
Expertul efectuează o examinare pentru a putea stabili care a fost modelul iniţial,
modificările aduse şi modul în care s-au făcut acestea, precum şi instrumentele folosite.
Modificările cele mai frecvente aduse armelor de foc privesc retezarea ţevii, deoarece aşa pot fi
mult mai uşor ascunse sau purtate. Pentru a putea fi determinată natura modificărilor, se fac
1 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, op.cit., pag. 153.2 Vasile Măcelaru, N. Dobrilă, Ion Anghelescu, colectiv, Tratat practic de criminalistică, volumul II, I.G.M, București, 1980, pag. 154.
38
trageri experimentale în panouri de carton, de la diferite distanţe şi apoi se compară rezultatele
obţinute.
b.) Armele confecţionate artizanal
Prin expertiza acestor arme se urmăreşte stabilirea mijloacelor folosite, a materialelor
utilizate la confecţionarea armei, examinarea fiecărei piese componente, felul muniţiei ce poate fi
folosită, viteza glonţului şi determinarea energiei prin calcul. S-a constatat din practica organelor
judiciare şi a experţilor criminalişti că la armele confecţionate artizanal se foloseşte muniţie de
producţie industrială, ceea ce înseamnă că se utilizează cartuşe cu glonţ sau cartuşe pentru arme
de vânătoare, folosite la braconaj.
2.1.4. Refacerea inscripţiilor ștanţate pe arme
În cazul armelor furate, găsite, înlocuite cu altele de acelaşi tip, metoda folosită constă în
pilirea zonei în care se afla inscripţia.
“Expertul va folosi metode chimice bazate pe reacţia diferită a părţilor metalice cu
densitate mai mare, sub acţiunea unui reactive sau va folosi metoda feromagnetică, care constă în
aderarea selectivă a particulelor metalice la suprafaţa armei, magnetizata în prealabil, pentru a
vedea dacă particulele metalice vor adera mai mult pe zonele ștanţate.”1
2.2. Examinarea muniţiei şi a explozivelor
2.2.1. Examinarea muniţiei
“Investigarea criminalistică a muniţiei are rolul de a stabili tipul, modelul, anul de
fabricaţie al cartuşelor, pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare, existente
pe rozeta tubului, dar de asemenea trebuie avută în vedere şi starea lor tehnică, dacă încărcătura
coincide cu cea originală, care este gradul de conservare, iar pentru asta este nevoie de un
examen fizico-chimic complex”.2
2.2.2. Examinarea explozivelor
1 D. Sandu, Metode de comparare a proiectilelor in scopul identificării armei cu care s-a tras, in Probleme de medicină judiciară si de criminalistică, volumul I, Editura “Medicală”, București, 1964, pag. 100-103.2 Emilian Stancu, op.cit., pag. 242.
39
Explozivele sunt substanţe care, sub influenţa unor acţiuni exterioare, pot suferi
transformări chimice rapide, însoţite de o degajare bruscă de căldură şi formare de gaze puternic
încălzite.
În funcţie de domeniul de utilizare, există: explozive de iniţiere (fulminatul de mercur),
explozive brizanţi (folosiţi la încărcături de explosive în diferite muniţii) şi pulberile şi
compoziţiile pirotehnice.
Pulberile sunt cele care prezintă un mare interes pentru expertiza criminalistică,
clasificându-se la rândul lor în pulbere cu fum sau fără fum. Cele fără fum, sau coloidala, sunt
folosite la cartuşele armelor cu ţeava ghintuită, iar cele cu fum sunt folosite la cartuşele armelor
de vânătoare.
“Expertul va trebui să stabilească gradul de umiditate a pulberii, compoziţia chimică şi
dacă are proprietăţile fizice şi chimice potrivit destinaţiei şi reţetei de fabricaţie”.1
2.3. Examinarea urmelor formate de armele de foc
2.3.1. Expertiza urmelor principale ale tragerii
“Constă în examinarea orificiilor de intrare şi de a ieşire, a canalelor formate atât pe
corpul uman, cât şi pe obiectele cu care gonțul a venit în contact”. 2
În ceea ce priveşte expertiza orificiilor, se are în vedere dacă acestea sunt sau nu
consecinţa unei arme de foc. Sunt avute în vedere, pe lângă forma orificiului şi caracteristicile
individuale, cum ar fi: urmele de funingine, arsurile, tatuajul, rupturile provocate de gaze, inelele
de frecare şi metalizare formate.
“În cazul în care se constată că sunt mai multe orificii, trebuiesc clarificate dacă au fost
formate de acelaşi tip de gloanţe, dacă au fost trase din una sau mai multe arme, dintr-o singură
sau mai multe direcţii şi dacă distanța de tragere a rămas neschimbată. Acestea pot fi stabilite pe
baza examenului comparativ dintre urmele în litigiu şi urmele împuşcăturilor efectuate
experimental, cu arme şi suporturi asemănătoare celor descoperite la faţa locului”.3
2.3.2. Expertiza urmelor secundare ale tragerii1 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, op.cit., pag. 156.2 Emilian Stancu, op.cit., pag. 243.3 Emilian Stancu, op.cit., pag. 243.
40
Acest expertiză ajuta la descoperirea şi cercetarea urmelor formate în jurul său în
interiorul orificiului de intrare a proiectilului , dar şi a urmelor specifice de tragere formate pe
mâna persoanei care a folosit arma.
2.3.3. Expertiza preliminară
“Este prima etapă a expertizei, destinată examinării obiectului presupus purtător de urme
suplimentare de tragere, prin intermediul microscopului optic, deşi rezultatele nu sunt
întotdeauna concludente”.1
2.4. Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului
Scopul final al oricărei expertize balistice judiciare îl constituie identificarea armei cu
care s-a săvârşit infracţiunea.
2.4.1. Identificarea armei după urmele formate pe glonţ
“Presupune, în faza iniţială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din
sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate
de glonţ, iar pentru aceasta se iau în calcul numărul golurilor şi plinurilor ghinturilor, lăţimea
acestora, unghiul şi sensul de răsucire şi calibrul”.2
Tragerile experimentale se desfăşoară în dispozitive speciale, numite captatoare de
proiectile.
“Pentru a obţine modelele de comparație se efectuează trageri experimentale cu armele
examinate, dar înainte de asta se verifică starea tehnică a armei, se curăță ţeava de rugină, praf şi
alte reziduuri de tragere. Examinarea comparativă se poate face cu ajutorul miscroscopului
comparator, deoarece permite observarea continuităţii sau discontinuităţii liniare a striaţiilor
formate pe glonț de particularităţile microreliefului ţevii. De asemenea se utilizează şi
compararea mulajelor obţinute de la proiectilul în litigiu si cel tras experimental”.3
1 Emilian Stancu, op.cit., pag. 243.2 D. Sandu, op.cit.,1964, pag. 99.3 Emilian Stancu, op.cit., pag. 246.
41
2.4.2. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului
În majoritatea cazurilor de trageri tubul rămâne intact, iar asta ajută la identificarea
armelor a căror ţeavă nu conţine suficiente caracteristici individuale, în special, ţevile lise.
“Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se
poate adăuga compararea de microfograme executate separate pentru tubul în litigiu si cel
experimental”.1
Secţiunea A III-A. Expertiza dactiloscopică
“Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activităţii de clarificare a aspectelor
legate de formarea urmelor de mâini la faţa locului, de obţinere de informaţii privind persoana,
precum şi de stabilire a raportului dintre urmă şi activitatea infracţională”.2
Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăţi ale desenului papilar -
unicitatea, fixitatea şi inalterabilitatea - şi este realizată printr-un examen dactiloscopic
comparativ între amprentele papilare în litigiu şi amprentele papilare martor prin care se înţeleg
cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele provenite din cercul de suspecţi, de la
persoanele care urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscută
sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparţin persoanei dispărute.
Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale
degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare şi
plantare.
Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării persoanei ce a lăsat
urme în câmpul infracţional.
3.1.Expertiza criminalistică a urmelor de mâini
“În cazul în care expertului îi este prezentată numai urma ridicată de la faţa locului, acesta
poate să stabilească de la ce mână provine, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte,
regiunea mâinii sau degetul care a format-o, în ce mod s-a format natura substanţei de pe crestele
1 M. Tomescu, Tratat practic de criminalistică, volumul III, Editura pag. 250-251.2 Emilian Stancu, op.cit., pag. 118.
42
papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei şi dacă
aceasta conţine suficiente elemente de identificare”.1
În cazul în care expertului îi sunt prezentate şi impresiunile digitale luate persoanei
suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor
coincidente, dacă urma şi impresiunea sunt formate de acelaşi deget, deci de aceeaşi persoană.2
Pentru a se realiza efectuarea expertizei dactiloscopice trebuie în primul rând să fie luate
amprentele persoanelor aflate în sfera de interes a investigaţiilor. Metodele prin care se poate
face amprentarea persoanelor sunt: cu tus tipografic - metoda cea mai des folosită - şi
amprentarea chimică.
La ridicarea corectă a impresiunilor digitale, mai ales dacă acestea urmează să fie
prelucrate prin intermediul unui calculator, trebuie să se respecte următoarele reguli de
amprentare:3
a.) degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată;
b.) rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior
spre interior, de exemplu, de la mâna dreaptă, de la dreaptă spre stânga;
c.) atât pe placă sau tuşieră, cât şi pe fişă nu se execută decât o singură mişcare de rulare,
fără a se reveni şi fără a se apăsa.
În cazul cadavrelor necunoscute, identificarea persoanei se face cu ajutorul examenului
comparativ dintre desenele papilare ale victimei şi impresiunile prelevate din locurile presupuse
a fi frecventate de persoana dispărută şi de pe obiectele de uz personal.
“O altă modalitate, mai rar folosită, este compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele a
persoanelor presupuse rude”. 4
Amprentarea cadavrelor prezintă anumite particularităţi datorate proceselor specifice
putrefacţiei, rigidităţii cadaverice, mumificării şi deshidratării.
“La degetele deshidratate se poate injecta sub piele glicerina, ulei de parafină sau se poate
aplica o metodă mai nouă, constând în pudrarea fiecărui deget, urmată de transferarea pe o folie
fină (este cunoscută ca metoda Schiffer)”.5
1 I. R. Constantin si M. Rădulescu, Tratat practic de criminalistica, volumul II, pag. 36.2 Emilian Stancu, op.cit., pag. 118.3 Emilian Stancu, op.cit., 2004, pag. 119.4 Constantin Țurai si C. T. Leonida, “Dermatoglifologia. Amprente palmo plantare”, pag. 196.5 S. Baranek, “O noua metodă de amprentare a cadavrelor”, in Revista “ Problemy Kryminalistiky”, nr. 40, Varșovia, 1962, pag. 73
43
“Atunci când este ridicată de la faţa locului o impresiune digitală, palmară, plantară,
impresiune ce va face obiectul unei expertize, ea trebuie să fie însoţită de un raport, în care se va
arăta în mod amănunţit obiectul pe care a fost găsită impresiunea, dacă ea era mulată, colorată, şi
în cazul când era invizibilă, modul cum a fost făcut vizibilă şi colorantul folosit pentru
evidenţierea ei. Acest raport trebuie să conţină şi părerea celui care a ridicat impresiunea asupra
mâini şi degetului de la care ea provine, părere care trebuie susţinută de argumente bazate pe
starea de fapt, a situaţiei, a obiectului şi a modului cum infractorul a lucrat”.1
Impresiunile care pot face obiectul unei expertize sunt cele clare, iar în cazul în care
acestea sunt şterse, complet deformate sau alterate sau când pe ele nu se mai pot găsi suficiente
puncte pentru concluziile finale ale expertizei, ele nu pot face obiectul unei expertize.
Raportul prelabil este foarte important, deoarece în el este menţionat anul, luna, ziua şi
ora la care a fost găsită impresiunea, astfel că nu se poate spune că acea impresiune a fost
ridicată de pe vreun obiect atins ulterior, în timpul cercetării.
După analizarea raportului prealabil se trece la efectuarea examenului dactiloscopic
comparativ, iar pentru asta trebuie să se stabilească punctele de coincidenţă.
“Pentru stabilirea identităţii este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidenţă un
număr minim de detalii sau puncte de coincidenţă, capabil să conducă la o concluzie certă de
identificare”.2
Numărul minim de detalii sau puncte de coincidenţă este de 12, numită şi regula celor
„12 puncte coincidente”, însă acest număr nu este obligatoriu, demonstrându-se în practică şi în
literatura de specialitate, că identitatea dactiloscopică nu se bazează pe cantitate, ci pe
determinări calitative.
Rapoartele trebuie să fie însoţite de planşe fotografice, în special cele cu concluzii
categorice de identificare, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme şi diagrame, astfel
încât să fie indicate punctele coincidente, deoarece este procedeul cel mai important.
3.2. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare
1 Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică. Dactiloscopia. , București, 1937, pag . 80-81.2 Emilian Stancu, op.cit., pag. 120.
44
Pentru ridicarea, evidenţierea şi fotografierea impresiunilor tălpii piciorului se va proceda
la fel ca la impresiunile digitale, mecanismul rămânând acelaşi.
“Dacă expertului i se trimite doar urma, acesta poate să rezolve problemele care vizează
determinarea sexului, a vârstei, a taliei, a grautatii aproximative a persoanei, particularităţile
anatomo-patologice, mecanismul de formare şi vechimea urmei, precum şi alte date rezultate din
interpretarea elementelor cărării de urme”.1
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se poate determina piciorul şi regiunea
sa anatomica care a format-o, precum şi prezenţa caracteristicilor de identificare.2
“În privinţa urmei de încălţăminte, se poate determina tipul de încălţăminte, pe baza
comparării cu tălpile aflate în colecţiile laboratoarelor de criminalistică, precum şi a diferitelor
particularităţi, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii cercului
suspecţilor, ajungându-se în final chiar la identificarea încălţămintei creatoare de urmă”.3
În cazul în care i se pun la dispoziţie expertului modele de comparaţie, cum ar fi
impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea suspectului, se poate determina identificarea
persoanei sau a obiectului creator de urmă.
Totodată, chiar dacă piciorul este încălţat în ciorapi se poate face identificarea, după
morfologia piciorului, dar şi după particularităţile materialului din care sunt confecţionaţi
ciorapii.
“Este recomandat ca în luarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte să se
folosească un material mai plastic, pentru că în felul aceasta să se reţină toate detaliile, iar cel
suspect să fie pus să efectueze mai multe impresiuni”.4
Organul de urmărire penală trebuie să-l avertizeze pe expertul criminalist dacă are
anumite indicii sau suspiciuni că este posibil ca suspectul să încerce să-l inducă în eroare prin
purtarea unei alte perechi de încălţăminte sau chiar să creeze urme false.
Secţiunea A IV-A.Expertiza accidentelor de trafic rutier
1 I. Vasiliniuc si V. Măcelaru, Tratat practic de criminalistică, volumul II, pag. 53-57.2 S. A. Golunski, op.cit., pag. 1083 Emilian Stancu, op.cit., pag. 127.4 Camil Suciu, op.cit., pag. 250.
45
Expertiza criminalistică a accidentelor de trafic rutier este un gen aparte de expertiză
datorită faptului că prin studiul urmelor, a mijloacelor materiale de probă şi a altor materiale
puse la dispoziţie conduce la cunoaşterea faptelor şi a împrejurărilor în care s-a consumat un
eveniment rutier.
“Obiectul acestei expertize este stabilirea împrejurărilor în care a avut loc accidentul de
trafic, pe baza urmelor create pe şi de autovehicul pe segmentul de drum respectiv, pe victime
sau pe alte obiecte aflate în câmpul infracţional”.1
Autovehiculul angajat în accident este obiectul purtător de urme, fapt pentru care
expertiza tehnică auto este foarte importantă în cadrul efectuării expertizei criminalistice a
accientelor de trafic rutier.
Decretul 328/1966 defineşte în capitolul I noţiunile de drum public, parte carosabilă,
banda de circulaţie şi autovehicul, iar accidentul de circulaţie este considerat ca fiind un
eveniment produs pe drumurile publice, constând în coliziunea a două sau mai multor vehicule
ori a unui vehicul cu un obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor, având ca rezultat vătămarea
integrităţii corporale ori moartea unei persoane, pagube materiale, precum şi stânjenirea
circulaţiei.
Organul de urmărire penală are sarcina administrării probelor, să stabilească faptele şi
împrejurările cauzei pentru lămurirea cărora sunt necesare cunoştinţele de specialitate şi pentru
asta el dispune efectuarea unei expertize, la cerere sau din oficiu.
Expertiza tehnică auto are un caracter facultativ, fiind dispusă în situaţiile accidentelor de
circulaţie pentru a putea elucida cauzele şi mecanismele producerii evenimentului rutier.
“Deoarece acivitatea de urmărire penală se desfăşoară sub supravegherea procurorului,
care, după terminarea cercetărilor va primi dosarul pentru a se pronunţa asupra soluţiei, este
firesc să stăpânească principalele particularităţi ale activităţii de soluţionare a accidentului de
circulaţie, în care expertiza tehnică are un rol central”.2
Expertiza tehnică auto nu are forţă probantă superioară în cazul accidentelor de trafic şi
nici nu constituie proba finală, astfel că, ea ia în calcul toate datele stabilite de organul de
urmărire penală prin probă, iar după ce au fost lămurite unele aspect, probaţiunea poate continua.
Problemele ce pot fi rezolvate cu ajutorul expertizei tehnice auto sunt:
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 211.2 Ion Stasie, Expertiza tehnică auto, comunicare prezentată la IV-a Consfătuirea anuală de Criminalistică și Criminologie, Ploiești, 1988, pag. 57.
46
a.) starea tehnică a autovehiculelor implicate în accident, adică defecţiunile prezente, natura
acestora şi timpul în care s-au produs, cauzele defecţiunilor şi posibilitatea de a fi
prevăzute sau constatate şi dacă defecţiunile puteau fi constatate în exploatare, prin
simplă examinare sau era necesară demontarea;
b.) dinamica accidentului, adică viteza de deplasare a vehiculelor, pietonilor sau animalelor,
timpii de reacție şi explicaţia tehnică a răsturnării sau derapării şi calculul vitezei limită;
c.) distanţa de la care puteau fi observate obstacolele;
d.) influenţa unor defecţiuni mecanice sau ineficacităţii sistemelor mecanice asupra
stabilităţii autovehiculelor;
e.) posibilităţile tehnice de evitare a accidentelor.
În cazul accidentelor de trafic, importantă este şi activitatea de audiere a martorilor,
urmărindu-se în principal stabilirea următoarelor aspecte:
a.) condiţiile meteo şi de drum;
b.) direcţiile de deplasare la pietoni, vehicule sau animale;
c.) comportamentul persoanelor implicate în accident.
“În sistemul nostru de drept, nu există o răspundere obiectivă şi concepţia dominantă este
aceea conform căreia obligaţiile fiecărui participant la traficul rutier au caracter autonom şi
fiecare trebuie să-şi adapteze conduita, încât să facă faţă tuturor pericolelor previzibile ce ar
putea apărea, astfel încât nu orice încălcare a unei norme juridice care reglementează circulaţia
rutieră conduce în mod automat la existenţa culpei, fiind necesar a se demonstra legătura de
cauzalitate cu urmărea produsă. Un exemplu concludent este acela în care autovehiculul a rulat
cu viteză superioară limitei legale, iar din calcule rezultă că viteza de evitare a accidentuluii este
inferioară acestei valori, situaţie în care culpa conducătorului auto nu va fi reţinută”.1
“În practică s-au întâlnit numeroase deficienţe, unele majore, care au îngreunat şi întârziat
cercetările în cauză, iar pentru asta activitatea expertului criminalist este foarte importantă,
pentru că, prin mijloacele de înregistrare, foto sau video, poate suplini multe din deficienţe”.2
Aceste deficienţe sunt:3
a.) urmele de frânare au fost măsurate cu mare aproximaţie (cu pasul);
b.) deformările caroseriei autovehiculului nu au fost arătate sau au fost descrise insuficient;
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 213.2 Ion Stasie, op.cit., pag. 61.3 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 212.
47
c.) nu au fost indicate piesele sau subansamblele susceptibile de producerea accidentului, nu
sunt indicate şi nici ridicate pentru examinare;
d.) verificările tehnice sunt superficiale (nu se măsoară presiunea pneurilor şi nici
eficacitatea sistemului de frânare);
e.) nu sunt descrise condiţiile meteo şi de drum.
În cazul accidentelor de trafic rutier sunt anumite situaţii speciale:
a.) Circulaţia pe timp de noapte, deoarece vizibilitatea conducătorilor este asigurată doar de
spaţiul luminos al farurilor, asigurând o rază de aproximativ 30 de metri, iar viteza
optimă este de aproximativ 48 de km pe oră. Expertul va trebui să calculeze viteza pentru
fiecare caz în parte şi astfel să se stabilească posibilităţile de evitare a accidentului.
b.) Cazul fortuit, fiind în strânsă legătură cu ruperea conductelor de frânare, pierderea
etanşeităţii la garnituri, explozii de pneu, ruperi de materiale şi blocări ale sistemelor
mecanice.
c.) Deficienţe, neajunsuri- concluziile expertului trebuie să se bazeze pe riguroase şi precise
calcule matematice şi nu pe aprecierile acestuia.
“Verificarea raportului de expertiză presupune îndeplinirea formelor de ordin procedural,
dar şi verificarea conţinutului. Se va urmări dacă expertiza s-a efectuat pe situaţia de fapt reţinută
de organul de urmărire penală, dacă s-a răspuns tuturor obiectivelor, dacă nu există concluzii
contradictorii, dacă s-au folosit formule matematice consacrate, precum şi coeficienţii şi
constantele sunt bine alese şi calculele sunt corecte”.1
Secţiunea A V-A. Expertiza vocii şi a vorbirii
“Metoda de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii stabileşte mijloacele, principiile,
procedeele şi tehnicile folosite în examinarea urmelor sonore ale vocii şi vorbirii şi a metodelor
de comparație pentru a putea răspunde întrebărilor formulate de organele judiciare”.2
“Prin urma sonoră a vocii şi vorbirii se înţelege amprenta magnetic purtătoare a
caracteristicilor generale şi individuale proprii vorbitorului imprimată pe pista unei benzi de
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 214-215.2 Ion Anghelescu, Expertiza criminalistică a vocii si vorbirii, Editura Științifică si Enciclopedică, București, 1978, pag. 45.
48
magnetofon a cărei examinare într-un laborator fonocriminalistic poate conduce la identificarea
vorbitorului şi stabilirea falsurilor”.1
“Obiectul expertizei vocii şi a vorbirii este identificarea persoanei pe baza
particularităţilor determinate de construcţia aparatului fonorespirator sau de construirea şi
pronunţarea sunetelor, silabelor, cuvintelor şi frazelor care compun vorbirea”.2
Problemele care pot fi rezolvate cu ajutorul acestei expertize sunt:3
a.) stabilirea autenticităţii înregistrărilor audio sau video, în scopul determinării falsurilor,
prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, aparţinând aceleiaşi persoane, dar rostite în alte
împrejurări, ori în alt context, a ştergerilor de cuvinte sau fraze, a întreruperilor făcute în
timpul înregistrării.
b.) identificarea persoanei vorbitorului, putându-se constata date privind sexul, vârsta,
profesia, zona din care provine vorbitorul, dacă a citit sau a vorbit liber, dacă a fost
constrâns să vorbească, dacă se afla în stare de stres, folosindu-se modelele de
comparaţie.
c.) stabilirea eventualei deghizări a vocii şi vorbirii, deghizare sau modificare încercată prin
acoperirea microfonului cu o batistă, vorbirea în şoaptă, modificarea tonalităţii, astuparea
nasului.
Metoda de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii are mai multe procedee de
examinare , în cadrul cărora se folosesc o serie de tehnici specifice în vederea rezolvării
sarcinilor puse expertului de către organul de urmărire penală. “Aceste procedee sunt:”4
1.) Procedeu de expertiză pentru stabilirea autenticităţii fonogramei în litigiu, prin care
organele judiciare pot cere laboratorului de expertiză fonocriminalistică să se pronunţe
dacă fonograma prezentată ca mijloc de probă în procesul judiciar este autentică.
Tehnicile folosite sunt:
a.) Tehnică pentru examinarea întreruperilor făcute pe parcursul înregistrării magnetice,
importantă pentru stabilirea adevărului, pentru ca organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată să ştie daca pe fonogramă s-a înregistrat discuţia în litigiu în
întregime sau numai fragmentar.
1 Ion Anghelescu, op.cit.,pag. 45.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit.,pag. 243.3 Emilian Stancu, op. cit., pag. 183.4 Ion Anghelescu, op. cit., pag. 55-178.
49
b.) Tehnică pentru examinarea ştergerii unor sunete, cuvinte sau propoziţii, folosită pentru
stabilirea neautenticităţii înregistrării, în cazul în care s-au constatat ştergerile unor
sunete, cuvinte sau propoziţii din curprinsul unei pronunţări.
c.) Tehnică pentru examinarea falsului prin adăugarea în locul cuvintelor originale a altor
cuvinte aparţinând aceleaşi persoane, utilizată pentru a stabili falsul.
2.) “Procedeu de expertiză pentru stabilirea apartenenţei la gen a persoanei, deoarece în acest
mod este uşurată activitatea organelor de urmărire penală în acţiunea de identificare a
făptuitorilor, de stabilire a răspunderii acestora sau a împrejurărilor în care s-a comis
fapta”.1
Tehnicile folosite sunt:
a.) Tehnică pentru stabilirea apartenenţei la gen a persoanei cu ajutorul vocii, în care le sunt
date 2 expresii pronunţate de subiecţii masculini şi feminine, spre ascultare a unui număr
de 5 martori, pentru recunoaşterea genului persoanei care a vorbit.
b.) Tehnică pentru stabilirea apartenenţei la gen a persoanei cu ajutorul vorbirii, observându-
se particularităţi lingvistice mai importante în vorbirea femeilor.
c.) Tehnică pentru stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului, un rol important
ocupându-l diferenţierea lingvistică, deoarecere generaţia vârstnică este mai
conservatoare, iar tinerii sunt inclinaţi spre inovaţii.
3.) Procedeu de examinare a vocii şi vorbirii normale de conversaţie în scopul identificării
vorbitorului, având la baza conceptul de identitate, conform căruia fiecare persoană sau
obiect poate fi asemănător cu multe altele, dar identic numai cu el însuşi.
Tehnicile folosite sunt:
a.) Tehnică pentru identificarea vorbitorului cu ajutorul vocii.
b.) Tehnică pentru identificarea vorbitorului cu ajutorul vorbirii.
4.) Procedeu de expertiză pentru stabilirea deghizării de voce şi vorbire.
Tehnicile folosite sunt:
1 Ion Anghelescu, op.cit., pag.55-178.
50
a.) Tehnică pentru examinarea vocii deghizate prin interpunerea unui obstacol între aparatul
fonator şi microfon;
b.) Tehnică pentru examinarea vocii deghizate prin obturarea cavităţii nazale;
c.) Tehnică pentru examinarea deghizată prin modificarea tonalităţii;
d.) Tehnică pentru examinarea vocii deghizate prin modificarea duratei şi a intonaţiei;
e.) Tehnică pentru examinarea vocii deghizate prin vorbirea în şoaptă.
5.) Procedeu de expertiză pentru stabilirea imitării de voce şi vorbire.
Tehnicile folosite sunt:
a.) Tehnică pentru examinarea imitărilor de voce şi vorbire.
b.) Tehnică pentru identificarea persoanei care a imitat vocea şi vorbirea în litigiu, deoarece
acesta imitare este făcută într-o notă personală.
“Organele judiciare trebuie să dispună efectuarea expertizei vocii şi a vorbirii, chiar dacă
nu întrevăd posibilitatea formulării unor concluzii certe, deoarece legea nu le cere organelor
judiciare să se pronunţe asupra măsurii în care experţii vor putea să clarifice din punct de vedere
ştiinţific problemele puse în discuţie, ci să se pronunţe asupra necesităţii folosirii experţilor”.1
“Experţii sunt cei care trebuie să se pronunţe dacă vocea şi vorbirea în litigiu oferă
suficiente caracteristici acustice care să permită stabilirea autenticităţii fonogramei în litigiu,
stabilirea falsului de voce şi vorbire sau identificarea făptuitorului”.2
“Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii nu are o forţă probantă absolută, fiind supusă,
ca oricare alt mijloc de probă, liberei aprecieri a organului de urmărire penală sau a
judecătorului, potrivit intimei convingeri a acestuia şi cunoştinţelor lui juridice. Organul judiciar
nu este legat de concluziile raportului de expertiză care pot fi combătute prin celelalte probe din
dosarul cauzei”.3
Chiar dacă în concluziile expertizei nu se ajunge la o soluţie categorică, aceastea pot fi
prezentate ca probă, deoarece nu este exclusă posibilitatea conform căreia, învinuitul sau
inculpatul să fi purtat discutile în litigiu, iar acest fapt poate fi dovedit prin alte mijloace de
probă.
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 246.2 Ion Anghelescu, op.cit., pag.203.3 Emil Mihuleac, op.cit., pag.268.
51
“Dacă organul de urmărire penală crede că are nevoie să ceară anumite lămuriri
suplimentare, în scris, dispune efectuarea unui supliment de expertiză, care va fi efectuat de către
aceași instituție sau laborator care a efectuat expertiza. Dacă organul de urmărire penală are
îndoieli asupra exactităţii concluziilor prezentate de expert, el poate dispune efectuarea unei noi
expertize”.1
Secţiunea A VI-A. Expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video
Expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video are ca obiect identificarea aparatelor de
luat vederi, de fotografiat, de filmat sau de înregistrare video, determinarea condiţiilor de folosire
a acestora, stabilirea identităţii de gen a materialelor fotosensibile, precum şi a autenticităţii
fotografiilor.
Scopul examinărilor în vederea stabilirii autenticităţii este de a determina dacă fotografia
sau înregistrarea video sunt originale, nealterate şi dacă au fost efectuate cu echipamentul tehnic
prezentat de parte.
Analiza persoanelor şi a altor detalii consta în compararea persoanelor din imaginile în
litigiu cu fotografii ale suspecţilor puse la dispoziţie de organele judiciare sau efectuate de către
experţi. De asemenea, se pot analiza şi detalii sau obiecte din imagini. În vederea calculării
dimensiunilor unor persoane, detalii sau obiecte din imagini se aplică tehnici de fotogrametrie,
respectiv de aplicare a formulelor din geometria în plan sau spaţiu.
Examinarea unei imagini poate să permită identificarea locaţiei şi a datei când a fost
realizată.
Problemele care se pot rezolva cu ajutorul acestei expertize sunt:2
a.) Identificarea de gen a materialelor fotosensibile utilizate;
b.) Dacă materialul negativ fotosensibil a fost utilizat la un anumit aparat fotografic;
c.) Determinarea condiţiilor de fotografiere sau de filmare, cum ar fi: lumina naturală, blitz,
descărcări de gaze inerte, vapori de sodium, vapori de mercur, folosirea obiectivului
normal, superangular sau teleobiectivului, stabilirea direcţiei, distanţei sau unghiului de
fotografiere;
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit.,pag. 259.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 264.
52
d.) Identificarea concretă a aparatului fotografic sau de filmat cu care s-a executat materialul
fotosensibil negativ sau filmul reversibil.
e.) Dacă fotografia este obţinută după modelul original sau a fost confecţionată prin
intermediul unei reproduceri;
f.) Dacă fotografia este originală sau a fost obţinută prin trucaj, iar ca metode de lucru se
foloseşte examinarea separată a materialului suspus expertizării prin măsurători şi
examinarea comparativă în situaţia în care se pune problema identificării concrete a
aparatului întrebuinţat la fotografiere, filmare sau mărire.
Aceasta expertiză a înregistrărilor video a fost introdusă pentru prima dată în Codul de
procedură penală a României la Secţiunea V(1) “Înregistrări audio sau video”, articolele 91(1)-
91(5) prin articolul 1, punctul 3 din Legea 141 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 289 din 14
noiembrie 1996.
Procedura de lucru şi de expertizare este asemănătoare cu a expertizei vocii şi a vorbirii,
acest lucru reieşind din articolul 91,Cod procedura penală, iar procedura de certificare a acestora
este cea prevăzută în articolul 91(3) Cod procedura penală, cu excepţia redării în formă scrisă,
după caz.
Secţiunea A VII-A. Expertiza fizico-chimică a urmelor materiale
Expertiza fizico-chimică a urmelor materiale are ca obiect stabilirea caracteristicilor
fizico-chimice şi naturii substanţelor descoperite în câmpul infracţional, a substanţelor care au
constituit obiectul unei tranzacţii, care au fost depuse pe anumite suprafeţe.
Problemele care se pot rezolva cu ajutorul acestei expertize sunt:1
a.) Stabilirea naturii probei prezentate, ca de exemplu, dacă este un produs petrolifer,
pesticid, raticid, fibre textile, vopsea, hârtie;
b.) Care sunt caracteristicile urmei, din perspectiva culorii, a compoziţiei chimice, a
numărului de straturi, a numărului de fibre, a impurităţilor;
c.) Obiectele din care s-au desprins urmele prezentate;
d.) Ce corpuri străine conţine urma respectivă sau urmele de altă natură;
1 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 205.
53
e.) Dacă asupra probei s-a exercitat acţiunea unor factori externi care să-i modifice aspectul,
culoarea;
f.) Dacă probele respective prezintă aceleaşi caracteristici fizico-chimice cu modelele
prelevate pentru comparaţie;
g.) Dacă substanţele supuse expertizei fac parte din categoria substanţelor toxice sau
periculoase.
“Procesul de identificare criminalistică în expertiza fizico-chimică se realizează treptat,
de la general la particular spre deosebire de alte genuri de expertiză unde se porneşte de la
determinarea genului, a specie, a subgrupei, a tipului, iar cazurile în care prin expertiza fizico-
chimică se poate ajunge la individualizare sunt foarte rare”.1
Comparaţia în expertiza fizico-chimică poate fi făcută cu:
a.) Substanţe de acelaşi tip sau etalon;
b.) Date despre substanţa respectivă luate din literatura de specialitate;
c.) Probe martor puse la dispoziţie din substanţa respectivă, iar acestea pot fi prelevate de
expert, de organele judiciare sau achiziţionate de pe piaţă sau de la producător.
“Produsele supuse examinărilor de laborator pot consta în probe din sol, pelicule de
vopsea, cioburi de sticlă, urme de produse petroliere, urme de metale, material textile, hârtie şi
materiale de scris, urme de produse alimentare, îndeosebi de băuturi alcoolice. Acestea sunt
conservate alături de modelele de comparaţie pentru expediere şi expertizare prin tehnici
adecvate de ambalare, specifice produsului expediat, care să asigure păstrarea fidelă a
caracteristicilor acestora”.2
“Metodele folosite pentru examinarea probelor sunt: examinarea intrinsecă, examinarea
comparativeă microanaliza, spectrofotometria, spectrografia, cromatografia în strat subţire şi în
faza gazoasă”.3
Modelele de comparaţie se prelevă de pe îmbrăcămintea şi încălţămintea persoanei
suspecte, de pe diferite instrumente sau mijloace de transport (din locul impactului), care se
presupune că au fost utilizate la săvârşirea infracţiunii.
1Lucian Ionescu si Dumitru Sandu, Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București, 1990, pag. 102.2 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 205.3 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, op.cit., pag. 205.
54
Este foarte important ca obţinerea probelor să se facă în condiţii cât mai apropiate de
condiţiile în care au luat naştere eșantioanele în litigiu pentru comparație, deoarece pot apărea
elemente identificatoare ale aceleiaşi substanţe în funcţie de condiţiile de utilizare.
55
Concluzii şi modalităţi de îmbunătăţire a expertizei
Din ceea ce am analizat pe parcursul lucrării am putut concluziona că expertiza este o
activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul
identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării
anumitor însuşiri sau schimbări intervenite în conţinutul, forma şi aspectul lor, precum şi acel
mijloc de probă prin care, pe baza unei activităţi de cercetare ce foloseşte date şi metode
ştiinţifice moderne, expertul aduce la cunoştinţa organului judiciar sau a persoanelor interesate
concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe
specializate şi experienţa în acest domeniu.
Evoluţia ştiinţei şi tehnicii au dat posibilitatea justiţiei să găsească un puternic aliat pentru
îndeplinirea misiunii sale de aflare a adevărului şi de probare a vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei
persoane, în activitatea de expertiză criminalistică, datorită problemelor ce por fi rezolvate cu
ajutorul expertizelor şi totodată a rezultatelor obţinute prin efectuarea unei expertize.
Expertul este persoana care, în baza calităţilor proprii şi a unei mari experienţe în
domeniu, prin cunoştinţe şi priceperi vaste, are o abilitate deosebită, dispunând astfel de
temeinice cunoştinţe în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu, iar pe baza
cunoştinţelor sale de specialitate, el îşi formează convingerile proprii, excluzând orice influenţa
externă.
Expertizele sunt foarte importante în desfăşurarea unui proces, atât civil, cât şi penal,
deoarece cu ajutorul lor se pot lămuri unele fapte sau împrejurări ale cauzelor aflate pe rolul
instanţelor de judecată şi pentru că, cu ajutorul acestora se poate afla adevărul, care este de fapt
scopul în cadrul oricărui process.
În cadrul efectuării expertizelor pot apărea anumite deficienţe, din anumite motive, care
pot ţine de modul în care şi-au desfăşurat experţii activitatea sau din motive care nu ţin de ei, ci
de echipamentele care sunt folosite pentru efectuarea expertizelor.
Din punctul meu de vedere, existenţa unor deficienţe poate fi redusă sau poate fi chiar
estompată prin crearea unor programe care să ajute la efectuarea unei expertize rapide şi astfel
se facilitează atât munca de teren, cât şi cea de analiză în laboaratoarele specializate. Este foarte
importantă efectuarea unei expertize rapide, deoarece cu ajutorul ei putem afla adevărul, iar
56
anumite proceduri durează mult, astfel că, instanţa nu poate lua o decizie justă dacă nu dispune
de toate datele şi probele care vizează cauza respectivă.
De exemplu, în cazul expertizei accidentelor de trafic rutier, deficienţele pot fi corectate
prin folosirea unor instrumente ce permit măsurarea cu mare precizie a urmelor de frână. Aceste
instrumente trebuiesc folosite pentru fiecare măsurătoare în parte, iar acest aspect trebuie să fie
verificat în mod aleatoriu de către organul de urmărire penală, pentru a putea depista
neregularităţile care pot interveni. De asemenea, realizarea unei fișe tipizate ce să conţină
secţiuni bine delimitate pentru descrierea în detaliu a locului accidentului, pentru completarea şi
analizarea mult mai rapidă a datelor de la locul accidentului şi realizarea unui raport în care să fie
descrise condiţiile meteo şi de drum.
O altă modalitate pentru a corecta anumite deficienţe este monitorizarea înregistrărilor
efectuate de către experţi, punându-se accent atât pe verificările tehnice (presiunea şi eficacitatea
sistemului de frânare), cât şi pe piesele şi subansamblele susceptibile de producerea accidentului.
În cazul în care se găsesc informaţii relevante sau există lipsuri înregistrate în raport, experţilor li
se vor aplica amenzi cuprinse între 2000 şi 5000 RON.
În cazul expertizei scrisului şi a documentelor, părerea mea este că, anumite deficienţe
existente pot fi corectate prin redistribuirea fondurilor către crearea unui program informativ
avansat în care să se poată introduce ca şi puncte de referinţă: grosimea foii, culoarea tusului de
ştampilă şi a hârtiei, a imprimărilor, a scrisului, compoziţia chimică a materialului de bază şi
filigranarea, precum şi alte mijloace protective. Acest program informatic va analiza datele
introduse, comparându-le cu cele de bază, ajutând în acest mod la stabilirea verosimilităţii
documentelor.
Cu cât datele celorlalte ştiinţe, dar şi metodele proprii tehnicii criminalistice sunt mai
perfecţionate şi mai bine folosite, cu atât ele sunt mai eficiente şi îşi vor aduce o contribuţie
însemnată la realizarea scopului procesului, acela de aflare a adevărului şi de tragere la
răspundere a făptuitorului.
57
Bibliografie selectivă
1. Codul de procedură penală.
2. Codul de procedură civilă.
3. Ordonanța Guvernului nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză
tehnică judiciară și extrajudiciară.
4. Ordonanţa Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 privind organizarea activităţii de expertiză
criminalistică.
5. Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011.
6. Anastasiu Crișu, Tratat de procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011.
7. Aurelian Buzăianu, Expertiza tehnică judiciară și extrajudiciară, Editura Nomina Lex,
București, 2010.
8. Augustin Lazăr, Sorin Alămoreanu, Expertiza criminalistică a documentelor-aspecte tactice
si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008.
9. Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Editura Junimea, Iași, 2001.
10. Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1972.
11. Constantin Țurai si C. T. Leonida, “Dermatoglifologia. Amprente palmo plantare”.
12. Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică. Dactiloscopia. , București, 1937.
13. D. Sandu, Falsul in acte, Editura “Dacia”, Cluj 1977.
14. Dumitru Culcea, Criminalistică. Note de curs, Editura Național, București, 1998.
15. “Din tilcuirea unor ziceri tehnice”( din anexa a II-a a codicelui civil al Moldovei, ediția a III-
a, Tiparul Tribunei Române, Iasi, 1862).
16. D. Sandu, Metode de comparare a proiectilelor in scopul identificării armei cu care s-a tras,
in Probleme de medicină judiciară si de criminalistică, volumul I, Editura “Medicală”,
București, 1964.
17. Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
18. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2010.
19. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Editura Universul juridic, București,
2004.
20. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, volumul I, Editura “Actami”, București, 1995.
58
21. Emilian Stancu, Criminalistică, vol.I, Tehnica criminalistică, Editura Tipografia
Universității, București, 1981.
22. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 1998.
23. Ion Neagu, Drept procesual penal, partea generală, volumul II, Editura Euro-Trading,
București, 1992.
24. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997.
25. I. Vasiliniuc si V. Măcelaru, Tratat practic de criminalistică, volumul II.
26. I.R. Constantin si M. Rădulescu, Tratat practic de criminalistica, volumul II.
27. Ion Stasie, Expertiza tehnică auto, comunicare prezentată la IV-a Consfătuirea anuală de
Criminalistică și Criminologie, Ploiești, 1988.
28. Ion Anghelescu, Expertiza criminalistică a vocii si vorbirii, Editura Științifică si
Enciclopedică, București, 1978.
29. Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, București, 2003.
30. Lucian Ionescu si Dumitru Sandu, Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București,
1990.
31. Matei Basarab, Criminalistică, Litografia Universității “Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca, 1969.
32. M. Costin, I. Leș, M. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1983.
33. M. Tomescu, Tratat practic de criminalistică, volumul III.
34. N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1972.
35. N. Dan, I. Anghelescu, s.a., Dicționar de criminalistică, Editura Știițifică si Enciclopedică,
București, 1986.
36. Prof. S.A. Golunski, Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.
37. Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă , Expertizele, mijloc de probă în procesul
penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
38. S. Baranek, “O noua metodă de amprentare a cadavrelor”, in Revista “ Problemy
Kryminalistiky”, nr. 40, Varșovia, 1962.
39. Vasile Bercheșan, Ruiu Marin, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star,
București, 2004.
40. Tribunalul Suprem-Decizia penală, nr.35 din 1984, in Revista Română de Drept nr. 4/1985.
59
41. Tribunalul Suprem, col. Civ. Dec. nr. 1168/1964, I.G.Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu…,
pe anii 1952-1969, nr. 312.
42. Trib. pop. oras. Botoșani, sentința penală, Nr. 339/1956, in “J.N.”, nr. 7/1956 cu notă de St.
Apateanu.
43. Tribunalul Județean Brașov, in Decizia penală, nr. 238 din 1975, in Revista Română de Drept
nr. 11/1976.
44. Vasile Măcelaru, N. Dobrilă, I. Anghelescu, colectiv, Tratat practic de criminalistică,
volumul II, I.G.M, București, 1980.
45. Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne. Școala militară
de ofițeri. Catedra de criminalistică. 1983.
60