Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

45
Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior un omor 1) Omorul deosebit de grav reprezintă fapta presoanei care săvârşeşte un omor în împrejurări considerate de legiuitor ca fiind deosebit de grave. Aceste agravante justifică aplicarea unor sancţiuni foarte severe şi sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Ele constituie elemente circumstanţiale şi nu circumstanţe agravante, fiind componente ale conţinutul infracţiunii. Infracţiunea este prevăzută de art. 176 C. pen. şi face parte din titlul II - „Infracţiuni contra persoanei”, capitolul I – „Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”, secţiunea I – „Omuciderea” din partea specială a Codului penal. Fapta este a doua variantă calificată a omorului şi, după cum sugerează şi denumirea marginală a textului care o reglementează, prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracţiunile contra persoanei. 1

description

Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior un omor

Transcript of Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

Page 1: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

Omorul săvârşit de către o persoană care a mai

comis anterior un omor

1)Omorul deosebit de grav reprezintă fapta presoanei care săvârşeşte

un omor în împrejurări considerate de legiuitor ca fiind deosebit de grave. Aceste

agravante justifică aplicarea unor sancţiuni foarte severe şi sunt expres şi limitativ

prevăzute de lege. Ele constituie elemente circumstanţiale şi nu circumstanţe

agravante, fiind componente ale conţinutul infracţiunii.

Infracţiunea este prevăzută de art. 176 C. pen. şi face parte din titlul

II - „Infracţiuni contra persoanei”, capitolul I – „Infracţiuni contra vieţii,

integrităţii corporale şi sănătăţii”, secţiunea I – „Omuciderea” din partea specială

a Codului penal.

Fapta este a doua variantă calificată a omorului şi, după cum

sugerează şi denumirea marginală a textului care o reglementează, prezintă cel

mai ridicat grad de pericol social dintre infracţiunile contra persoanei.

Conţinutul juridic al infracţiunii cuprinde conţinutul juridic al

omorului simplu, alături de şapte elemente circumstanţiale.

Conform art. 176 C. pen., constituie omor deosebit de grav „omorul săvârşit în

vreuna din următoarele împrejurări:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multe persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

e) asupra unei femei gravide;

1

Page 2: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în

timpul sau în legătură cu îndepinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora;

g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora”.

Omorul deosebit de grav nu era reglementat de Codul penal de la

1864, dar erau prevăzute agravante ale omorului simplu, cum ar fi omorul

săvârşit cu voinţă (art. 225), omorul calificat (art.234), omorul cu premeditare

(art. 232), omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 280)1. Codul

penal de la 1936 prevedea această infracţiune într-un text introdus în 1957 (art.

464¹). Elementele circumstanţiale erau: premeditarea când imprima faptei un

caracter deosebit de grav, omorul săvârşit prin cruzimi sau torturi şi omorul

săvârşit asupra a două sau mai multe persoane, deodată sau prin acţiuni diferite.

Pedeapsa era cea capitală.

Actualul Cod a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, incriminând

omorul în trei modalităţi: omorul simplu, omorul calificat şi omorul deosebit de

grav. În 1996, prin legea 140, a fost introdus în textul art. 176 elementul

circumstanţial de la litera e): omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist,

jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndatoririle de serviciu sau

publice ale acestora. O ultimă agravantă, cea de la litera f), a fost introdusă prin

art. 54 din Legea 278/2006.

1 Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 16;

2

Page 3: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

Circumstanţa agravanta prevăzută în

art. 176 alin 1 lit c)

2)În Codul penal din 1937 era reglementată recidiva specială de la

crimă la crimă, când infractorul, după executarea integrală a unei pedepse

criminale sau după graţiere, comitea a doua crimă. Nu avea relevanţă dacă prima

crimă a fost consumată sau a rămas sub formă de tentativă, sau dacă făptuitorul

a avut calitatea de autor, instigator sau complice, însă amnistia şi prescripţia

exculdeau aplicarea textului. Dată fiind condiţia executării integrale a pedepsei

aplicate pentru prima crimă, recidiva nu poate să fie decât postcondamnatorie2.

În actualul Cod penal este instituită o modalitate specială de omor

deosebit de grav, alcătuită pe ideea recrudescenţei criminale sau concursul

special de crime. Ea nu este altceva decât transpunerea textului anterior privind

recidiva specială de la crimă la crimă într-un text în Partea specială a Codului

penal, acolo unde de altfel face parte3. Şi este justificată aplicarea tratamentului

penal prevăzut de legiuitor ţinând seama că „ acela care a mai comis un omor

prezintă un pericol la fel de mare ca şi cel care ucide două persoane prin aceeaşi

activitate materială sau cu aceeaşi ocazie”4.

Periculozitatea deosebită a infractorului care a ridicat cu intenţie

viaţa a două sau a mai multor persoane caracterizează această modalitate a

omorului deosebit de grav.

2 Traian Pop, „Comentar” în „Codul penal adnotat”, Bucureşti, 1937, vol I, p. 267-268;3 Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 88;4 George Antoniu, „Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială”, vol. I, p. 94;

3

Page 4: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

3)Această infracţiune are ca obiect juridic generic relaţiile sociale a

căror formare, desfăşurare şi normală desfăşurare implică respectul valorii vieţii

umane şi al normelor care o ocrotesc.

Obiectul juridic special îl constituie viaţa unei persoane determinate

şi relaţiile sociale a căror formare, normală desfăşurare şi dezvoltare necesită

protejarea vieţii acelei persoane. Mai exact, se protejează „expresia corporală a

vieţii, adică ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului

prezenţă biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă vie a

persoanei”5.

Obiectul material al infracţiunii îl reprezintă corpul unei persoane în

viaţă, deoarece asupra acestuia acţionează făptuitorul.

Întrucât viaţa persoanei nu poate exista decât în corpul acesteia,

există o unitate organică între obiectul juridic şi obiectul material al acestei

infracţiuni6. După consumarea infracţiunii, persoana pierde calitatea de subiect

pasiv şi devine obiect material al infracţiunii iar în caz de tentativă trasăturile

subiectului pasiv care este în viaţă se confundă cu totul cu cele ale obiectului

material7.

4)Subiectul activ este calificat întrucât trebuie să fie vorba de o

„persoana care a mai săvârşit un omor”. Nu are importanţă, la încadrarea faptei,

forma de participaţie, adică nu contează dacă primul omor a fost săvârşit in

calitate de autor, instigator sau complice. Aceast lucru se deduce din dispoziţiile

art. 144 Cod penal, care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea

noastră penală, arată că prin săvârşirea unei infracţuni sau comiterea unor

infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre care legea le pedepseşte 5 I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 22;6 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de drept penal: curs selectiv pentru licenţă”, ediţia a II-a, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 284;7 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal, partea specială”, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.19;

4

Page 5: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

indiferent de forma de participare la comiterea acestora: autor, instigator suu

complice8.

Infracţiunea prevăzută în art. 176 lit. c) este susceptibilă de

săvârşirea în participaţie sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii,

singura condiţie fiind ca şi aceştia din urmă să aibă anterioritate faptică. Astfel,

este vorba de o circumstanţa personală şi, în consecinţă, nu se transmite

participanţilor. Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav numai dacă

au şi ei antecedentul cerut de lege autorului9. Participaţia penală este posibilă

atât sub forme ocazionale, cât şi sub forme organizate (asociaţii, grupări etc.)10.

Subiecul pasiv general şi mediat este societatea, vătămată prin

săvârşirea unei fapte antisociale şi prin dispariţia unuia dintre membrii săi.

Subiectul pasiv special şi imediat este persoana a carei viaţă a fost

suprimată ca urmare a activităţii desfăşurate de către subiectului activ. Rezultă

deci că subiect pasiv al acestei infracţiuni poate fi doar o persoană in viaţă. După

consumarea faptei, subiectul pasiv nu va mai fi o persoană, ci o victimă11.

În cazul în care prima faptă este o tentativă de omor iar cea de-a

doua un omor consumat, dispoziţiile art. 176 lit. c) Cod penal sunt aplicabile

chiar dacă subiectul pasiv al amândurora este una şi aceeaşi persoană, căci

obiectul juridic al infracţiunii de omor deosebit de grav îl constituie relaţiile ce

ocrotesc viaţa omului ca valoare socială.

Este adevărat că uciderea repetată a aceleiaşi persoane nu este

posibilă, însă în legătură cu ipoteza că primul omor a rămas în faza tentativei,

nici o dispoziţie a legii nu prevede condiţia ca cele două fapte repetate de omor, 8 Titus Pungă, „Omorul deosebit de grav, în varianta prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. c) din Codul penal, cu referire la anterioritatea faptică”, Dreptul nr. 1/2004, p. 133;9 Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 88;10 I. Gheorghiu-Brădet, „Drept penal român – partea specială”, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Europa Nova,Bucureşti, 1994-1996 , p.75;11 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, „Drept penal – partea specială” Ediţia a III-a, conform Noului Cod penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2005., p. 20;

5

Page 6: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

vizate prin dispoziţiile art. 176 lit. c) Cod penal, să fie indreptate impotriva unor

persoane diferite. În lipsa unei atare condiţii, tentativa primului omor,

considerată separat, fiind pedepsibilă – cu excepţia cazului prevăzut în art. 20

alin. ultim Cod penal, potrivit căruia nu există tentativă când imposibilitatea de

consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea

– atrage agravarea prevăzută în art. 176 lit. c) Cod penal.

Pe de altă parte, gravitatea pericolului social pe care îl prezintă

faptuitorul nu diferă după cum subiectul pasiv al celor două fapte repetate este

acelaşi, ori victimele acestor fapte sunt diferite, cu atât mai mult cu cât, uneori,

identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare12.

Trebuie facută o precizare, şi anume, infracţiunea de omor deosebit

de grav prevăzută în art. 176 lit. c Cod penal implică existenţa a două

infracţiuni, autonome, de omor, săvârşirea celei dintâi constituind însă o

circumstanţă agravantă legală a celei de-a doua. Nu întotdeauna tentativa de

omor şi omorul consumat subsecvent, ambele comise asupra aceleiaşi victime,

îşi pastrază, fiecare, propria individualitate, pentru a se putea justifica aplicarea

art. 176 lit. c Cod penal, în ceea ce priveşte pe cea din urma. Foemele

infracţionale au, după cum se ştie, caracter absorbant, în sensul că forma

perfectă (infracţiunea consumată) absoarbe forma imperfectă (tentativa), dacă,

12 Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 17/1979, în Revista Română de Drept nr. 9/1979, p. 66 sau în Culegere de decizii alae Tribunalului Suprem pe anul 1979, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980, pag 403-407 - „În ipoteza când prima faptă este o tentativă de omor, ca în speţă, iar cea de a doua un omor consumat, ambele având acelaşi subiect pasiv, infracţiunea prevăzută de textul de lege menţionat poate fi realizată în forma sa consumată şi, deci, poate forma şi obiect al tentativei. Totodată, trebuie ţinut seama de faptul că obiectul juridic al infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal îl constituie relaţiile ce ocrotesc viaţa omului ca valoare socială, nici o prevedere a legii neprevăzând condiţia ca fapta repetată de omor să fie repetată împotriva unor persoane diferite. În lipsa unei atare condiţii, dispoziţia din ultimul alineat al textului, care prevede pedepsirea tentativei, se aplică la toate situaţiile concrete în care faptele pot fi săvârşite, cu singura excepţie prevăzută de art. 20 alin. ultim Cod penal, conform căreia nu există tentativă când imposibilitatea consumarii infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea, ceea ce nu este cazul în speţă. Soluţia din decizia atacată nu se justifică nici în raport de gravitateapericolului social ce-l reprezintă făptuitorul care, în cazul când subiectul pasiv la faptelor repetate este acelaşi, nu diferă de cazurile când victimele acestor fapte sunt persoane diferite mai ales că, uneori, identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare”;

6

Page 7: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

desigur, ambele au fost săvârşite în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale. De

aceea dacă, de exemplu, cu aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a ucide

o persoană, prin aplicarea unei lovituri de cuţit făptuitorul repetă lovitura şi, de

data aceasta, suprimă viaţa victimei, tentativa se absoarbe, necontestat, în mod

natural în omorul consumat. După unii doctrinari, aceaşi soluţie s-ar impune şi

în cazul în care între cele două acţiuni – prima doar tentativă, iar cealaltă

consumată – s-a interpus un oarecare interval de timp. Din moment ce, pe de o

parte, acţiunea finală are caracter absorbant în raport cu prima, iar, pe de altă

parte, la baza amândurora se află o hotărâre şi o finalitate unică, existenţa unui

interval de timp, chiar apreciabil, care le separă, nu este suficientă, după acesti

autori, pentru a anula unitatea naturală existentă şi a transforma o unitate

naturală de infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni13.

5)În doctrina penală se susţine că legea noastră penală incriminează

distinct omorul săvârşit prin acţiuni diferite în împrejurări diferite (adică omorul

săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor, prevăzut în art. 176 lit.

c Cod penal), de omorul asupra a două sau mai multor persoane, prin aceeaşi

acţiune (art. 176 lit b Cod penal). În cazul omorului comis în aceste din urmă

condiţii există ca element specific nu o pluralitate de victime, ci şi voinţa de a

ucide în aceeaşi împrejurare şi prin aceeaşi acţiune două sau mai multe

persoane14 (de exemplu aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane,

otrăvirea mâncării sau a băuturii pe care au consumat-o victimele). În practica

judiciară, şi apoi printr-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem15, s-a 13 V. Papadopol, M. Popovici, Comentariu în „Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 286;14 V. Dongoroz, Siegfried Khane, I. Oancea, R. Stănoiu, C. Bulai, I. Fodor „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;15 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54, - „Pentru încadrarea faptei în art. 176 lit. b Cod penal sigura condiţie cerută de lege este ca aceasta să fie săvârşită în aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie, fiind indiferent dacă a fost comisă printr-o singură activitate infracţională sau prin mai multe asemenea activităţi. În această ultimă situaţie vom avea deci o unitate infracţională legală. În cazul în care cel de-al doilea omor a fost săvârşit însă după o peroadă de timp care, prin durata ei, indică o nouă activitate infracţională, sau când a fost comis,

7

Page 8: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

decis ca exista omor deosebit de grav în varianta prevăzută la art. 176 lit. b Cod

penal şi atunci când două sau mai multe persoane au fost ucise în aceeaşi

împrejurare însă prin mai multe acţiuni (de exepmlu trăgând succesiv focuri de

armă asupra mai multor victime, lovind cu cuţitul două sau mai multe persoane),

diferenţa dintre această situaţie şi cea prevăzută la art. 176 lit. c fiind rezoluţia

infracţională diferită pentru fiecare omor în parte16.

6)În legătură cu cerinţa legii referitoare la săvârşirea anterioară a

altui omor, cerinţă care trebuie să fie îndeplinită pentru ca noul omor să poată fi

încadrat în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal, s-au pus unele probleme, cu

privire la soluţionarea cărora au fost exprimate opinii diferite în practica

judiciară şi în literatura de specialitate.

Una dintre aceste probleme priveşte forma, după faza de realizare a

activităţii infracţionale, în care trebuie să se prezinte omorul anterior săvârşit.

Unii autori şi-au exprimat părerea că, penru existenţa elementului

circumstanţial „un alt omor” fapta trebuie să fi fost săvârşită anterior, printr-o

acţiune diferită şi să constituie un omor consumat17. După o altă opinie, pentru

existenţa omorului deosebit de grav în varianta prevăzută la lit. c Cod penal, nu

este neapărat necesar ca omorul săvârşit anterior să fie un omor consumat,

antecedentul făptuitorului putând fi şi o tentativă de omor18.

a)În sprijinul primei opinii se susţine19 că legiuitorul nu foloseşte în

text expresia „infracţiunea de omor”, ci termenul de „omor”, care figurează ca

chiar după un timp mai scurt dar în împrejurări diferite, nu mai există o unitate infracţională, ci infracţiuni distinctepentru a căror sancţionare urmează a se aplica dispoziţiile legale care reglementeaza pluralitatea de infracţiuni, facându-se aplicare a dispoziţiilor din art. 176 lit. c Cod penal.”;16 Alexandru Boroi, „Infracţiuni contra vieţii”, Editura All Beck, Bucureşti 1999, pag 143;17 V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;18 I. Grigoraş, „Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracţiunii de omor” în Revista Română de Drept nr. 8/1975, pag. 39-40; în acelaşi sens Tribunalul Suprem decizia nr. 17/1975 în Revista Română de Drept nr. 9/1979, pag. 66;19 O. Loghin „Cu privire la corecta încadrare a unor fapte în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal” în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Editura Stiinţe Juridice, Tomul XXIX, 1983, pag. 61;

8

Page 9: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

denumire a faptei prevăzute de art. 174 Cod penal, faptă care constituie un omor

consumat. Dacă ar fi vrut ca dispoziţiile art. 144 Cod penal să-şi găsească

aplicare în cazul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal,

legiuitorul ar fi folosit pentru caracterizarea antecedentului făptuitorului nu

expresia „a mai săvârşit un omor”, ci expresia „a mai săvârşit o infracţiune de

omor”. În sprijinul celor afirmate vine constatarea că, atunci când o anumită

exprimare din legea penală trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor art. 144,

legiuitorul nu omite niciodată folosirea termenului „infracţiune”. În acest sens,

pot fi date numeroase exemple din partea generală a Codului penal, cum sunt

dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, cele referitoare

la pluralitatea de infracţiuni, la eliberarea condiţionată, precum şi în legile

speciale atunci când se are în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 144 Cod penal.

Tot susţinătorii acestu punct de vedere mai afirmă că, dacă s-ar

admite prin expresia „a mai săvârşit un omor” atât săvârşirea anterioară a unui

omor consumat cât şi săvârşirea anterioară a unei tentative de omor, atunci, din

motive de consecvenţă, ar trebui admis că prin expresia „omorul săvârşit în una

dintre următoarele împrejurări”, folosită de legiuitor la începutul textului,

trebuie să înţelegem, la fel, atât săvârşirea unui omor consumat cât şi a unei

tentative de omor, în una din împrejurările arătate în continuare, printre care şi

cea prevăzută la lit. c. Aceasta cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate

s-a arătat – e drept, cu prilejul cercetării altor probleme legate de aplicarea art.

176 lit. c Cod penal – că termenul de „omor” de la începutul art. 176 Cod penal

şi termenul de „omor” folosit la lit. c a textului nu pot avea decât aceeaşi

semnificaţie20. Interpretând şi termenul de „omor” din prima parte a textului în

lumina dispoziţiilor art. 144 Cod penal s-ar ajunge la concluzia că ne vom afla în

20 V. Papadopol, „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai săvârşit un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 96;

9

Page 10: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

prezenţa unui omor deosebit de grav în formă consumată şi atunci când o

persoană, după săvârşirea unei tentative de omor săvârşeşte din nou o tentativă

de omor. O asemenea concluzie, evident, nu ar putea fi acceptată. Făptuitorul

urmează a fi supus răspunderii penale pentru noua faptă săvârşită. Dacă această

faptă constituie o tentativă de omor, raspunderea penală a făptuitorului nu poate

fi stabilită pentru un omor consumat, ci tot pentru o tentativă de omor. Existând

însă împrejurarea care atribuie omorului caracterul deosebit de grav – săvârşirea

anterioară a altui omor – răspunderea faptuitorului se va stabili nu pentru omor

simplu, ci pentru tentativă la omor deosebit de grav. De altfel, se ştie că tentativa

la forma agravată a unei infracţiuni presupune existenţa, în momentul

întreruperii executării infracţiunii sau în momentul rămânerii acestei executări

fară efect, a împrejurării pe care legea o prevede ca circumstanţă agravantă21.

Aşa fiind, dacă o persoană care a mai săvârţit un omor începe executarea unui

nou omor, executare care este însă întreruptă sau, fiind dusă până la capăt,

rămâne fără rezultat, fapta constituie tentativă la omorul deosebit de grav

prevazut de art. 176 lit. c22.

Deasemeni, susţinătorii23 acestei opinii mai afirmă faptul că

aplicarea dispoziţiilor art. 144 Cod penal în cazul art. 176 lit. c ar conduce şi la o

altă consecinţă care nu poate fi acceptată. Astfel, susţin ei, dacă antecedentul

făptuitorului poate consta şi într-o tentativă de omor, atunci cel care, nereuşin să

ucidă o persoană la prima încercare, reia ulterior activitatea sa infracţională şi,

de data aceasta reuşeste să producă rezultatul dorit, urmează să răspundă pentru

omor deosebit de grav. Ei susţin că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului atunci

cand a prevăzut această circumstanţă agravantă. Este adevărat că, în situaţia de 21 V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, partea specială, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1971, pag. 200;22 O. Loghin „Cu privire la omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b şi c Cod penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Editura Stiinţe Juridice, 1975, pag. 80;23 C. Bulai „Curs de drept penal. Partea specială.”, vol. I, ediţia a II-a, Editura Tipografia Universităţii, Bucureşti 1976, pag. 112;

10

Page 11: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

mai sus, se poate constata o anumită persistenţă a făptuitorului în săvârşirea

omorului; după încercarea nereuşită de a ucide victima, acesta nu renunţă la

hotărârea sa infracţională, ci, reluând ulterior executarea, o realizează integral.

Dar, această persistenţă a făptuitorului priveşte realizarea unei singure hotărâri

infracţionale, uciderea unei singure persoane. Or, chiar din redactarea

dispoziţiilor art. 176 lit. c Cod penal rezultă cu claritate că, pentru aplicarea

acestor dispoziţii, este necesar ca făptuitorul să fi săvârşit în baza unor rezoluţii

infracţionale distincte, două omoruri: unul anterior, pentru care a fost sau nu

condamnat definitiv, şi unul după un anumit interval de timp de la comiterea

celui dintâi, omor care urmează a fi încadrat în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod

penal.

Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii24 este acela că există

deosebiri esenţiale – sub aspectul periculozităţii sociale a făptuitorului – între cel

care a încercat să ucidă o persoană dar nu a reuşit din cauze independente de

voinţa sa şi cel care a suprimat efectiv viaţa unui om. Afirmaţia pune în discuţie

o chestiune reglementată de lege, şi anume tratamentul juridic mai blând al

tentativei în raport cu cel prevăzut pentru infracţiunea în formă consumată. Dacă

nu ar exista deosebiri esenţiale, sub aspectul periculozităţii sociale a

făptuitorului, între cel care săvârşeşte o tentativă şi cel care săvârşeşte o

infracţiune consumată, sancţionarea mai blândă a celui dintâi nu ar fi cu nimic

justificată. Or, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, sancţionarea celui care a săvârşit

o tentativă cu o sancţiune cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea

maximului pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune în formă

consumată. Mai mult, potrivit art. 21 alin. 1 Cod penal, tentativa nu se

pedepseşte întotdeauna, ci numai în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel,

24 O. Loghin, T Toader „Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1994, pag. 89;

11

Page 12: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

dacă tentativa prezintă o periculozitate socială mai redusă în raport cu cea a

infracţiunii consumate, atrăgând, potrivit legii, aplicarea unei sancţiuni mai

blânde, atunci cu atât mai munlt nu trebuie considerat deosebit de grav omorul

săvârşit de către o persoană care anterior nu a săvârşit un omor consumat, ci

numai o tentaivă de omor. Numai un asemenea făptuitor care a suprimat efectiv,

în împrejurări diferite, viaţa a cel puţin două persoane, la fel ca cel care a ucis

cel puţin două persoane în aceeaşi împrejurare, se dovedeşte a fi deosebit de

periculos, astfel încât aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă îşi poate găsi într-

adevăr justificarea.

b)Alţi autori au opinat, dimpotrivă, că nu ar fi neapărat necesar ca

omorul anterior să fie un omor consumat, antecedentul făptuitorului putând fi şi

o tentativă de omor25. De fapt, aceasta este şi opinia majoritară în doctrină,

practica mai recentă exprimându-şi acelaşi punct de vedere26. Această a doua

opinie a fost adoptată şi de către instanţa supremă27, iar motivarea adusă în

sprijinul ei este corectă şi elocventă. Astfel, Tribunalul Suprem statueză faptul

că „Dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal (…) sunt aplicabile şi în cazul în care

prima faptă constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor

consumată. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 Cod penal,

care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea noastră penală arată

că, prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege

săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune

consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca

25 Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pag. 52;26 Curtea de Apel Bucureşi, secţia penală, decizia nr. 552/1999 în „Cureta de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie penală-1999”, Editura Rosetti, 2001, pag. 122 – „Există omor deosebit de grav, prevăzut de art. 176 lit. c) Cod penal, şi atunci când aceasta a fost comis de o persoană care a mai săvârşit o tentativă la infracţiunea de omor.”27 Tribunalul Suprem, decizia 17/1979 în Revista Română de Drept nr. 9/1979, pag. 66; Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 663/1979 şi decizia nr. 12/1979, ambele în „Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 288;

12

Page 13: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

autor, instigator sau complice. Împrejurarea că textul art. 176 lit. c) Cod penal

foloseşte expresia săvârşirea unui omor, iar nu săvârşirea unei infracţiuni de

omor nu poate infirma concluzia de mai sus. Într-adevăr, nu există raţiuni pentru

care expresiei săvârşirea unei infracţiuni, în general, explicată în art. 144 Cod

penal, să i se atribuie un alt înţeles decât expresiei, săvârşirea unui omor, sau a

unei alte infracţiuni, concretizată prin denumirea acesteia. Nici unul dintre

criteriile de interpretare a textelor de lege nu permite a se înţelege, în primul caz,

infracţiunea în orice fază sancţionată de lege, precum şi participaţia, iar în cazul

al doilea numai infracţiunea consumată, săvârşită de autor.”

S-a mai afirmat faptul că, dacă s-ar fi urmărit luarea în

considerarea, ca primă faptă, numai omorul consumat, prin lege s-ar fi pus

condiţia ca autorul să fi „ucis” o persoană, ceea ce, însă, nu se prevede astfel28.

Nici sub aspectul raţiunii care au dus la încriminarea infracţiunii de

omor deosebit de grav, cu referire la pericolul social ce-l reprezintă pentru

societate persoana făptuitorului, nu se justifică neluarea în considerare a

tentativei ca primă faptă de natură a caracteriza modalitatea examinată. Din

acest punct de vedere, nu există deosebiri esenţiale între acela care comite mai

întâi o tentativă de omor – când moartea nu s-a produs datorită unor cauze

străine de voinţa autorului, care, prin activitatea sa, a epuizat conţinutul

elementului material al infracţiunii – şi apoi un omor consumat şi acela care,

după ce a comis un omor consumat, săvârşeşte din nou un omor.

7)În literatura de specialitate29, cât şi în practica judiciară s-a arătat

că nu are iportanţă, pentru existenţa elementului circumstanţial prevăzut în art.

176 lit c Cod penal, dacă pentru fapt de omor anterioară autorul fusese sau nu 28 Titus Pungă „Omorul deosebit de grav, în varianta prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. c din Codul penal, cu referire la anterioritatea faptică.” în Dreptul nr. 1/2004;29 Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pag. 53; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal, partea specială”, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.88; I. Dobrinescu „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti 1987, pag. 89;

13

Page 14: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

condamnat definitiv30. Astfel, unii autori susţin faptul că nu are relevanţă pentru

existenţa acestei agravante dacă pentru primul omor autorul a fost condamnat

sau nu, esenţială fiind numai constatarea (copia rechizitoriului depus cu ocazia

judecăţii) că anterior infractorul a mai comis un omor31. Plenul Tribunalului

Suprem a decis de asemenea că această circumstanţă agravantă este aplicabilă

atât în situaţia în care pentru primul omor infractorul a fost condamnat anterior

printro hotărâre definitivă, cât ţi în cazul în care acesta este judecat deodată

pentru toate omorurile săvârşite în împrejurări diferite32.

S-au exprimat, însă, şi opinii contrare, opinii care susţin că, prin

reţinerea omorului deosebit de grav, în varianta săvârşirii anterior a unui alt

omor, în condiţiile în care pentru acesta din urmă nu s-a pronunţat o hotărâre

definitivă de condamnare, se încalcă principiul principiul prezumţiei de

nevinovăţie. Astfel, în cazul în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru

infracţiunea de omor, iar în cursul judecăţii se depune la dosarul cauzei, de către

procurorul de şedinţă, copia rechizitoriului prin care inculpatul a fost trimis în

judecată separat, pentru săvârşirea, anterioară celui pentru care era judecat, a

unui alt omor, iar instanţa de judecată schimba încadrarea juridică a faptei în

omor deosebit de grav în varianta prevazută la lit. c Cod penal. Se consideră că,

prin condamnarea inculpatului pentru omor deosebit de grav, se aduce atingere

principiului prezumţiei de nevinovăţie a acestuia. Aceasta pentru că instanţa de

judecată ia în considerare şi constată, la încadrarea juridică a faptei, o infracţiune

de omor pentru care nu există, însă, o hotarâre definitivă de condamnare (sau, ca

în situaţia expusă mai sus, nu există nici o hotărâre judecătorească, ci doar

rechizitoriul parchetului). Cu alte cuvinte, instanţa de judecată consideră că 30 Curtea de Apel Suceava, decizia penală nr. 215/2002 în G. Josan „Probleme de drept rezolvate în semestrul I al anului 2002 de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală” în „Dreptul” nr. 12/2002, pag 180-181;31 G. Antoniu, Comentariu în „Codul penal comentat şi adnotat, partea specială”, vol. I, de T. Vasiliu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 91-96;32 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54;

14

Page 15: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

inculpatul mai săvârşise un alt omor, deşi i-au la cunoştinţă de acest lucru printr-

un rechizitoriu. Este incontestabil că trimiterea în judecată a unei persoane

pentru săvârşirea unei infracţiuni nu echivalează sub nici o forma cu

condamnarea acesteia, rechizitoriul fiind doar actul de sesizare a instanţei de

judecată şi deci, un act anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti. În egală

masură, vinovăţia unei persoane şi deci condamnarea acesteia se stabilesc doar

prin hotărâre penală definitivă. Aşadar, se impune concluzia că instanţa investită

cu judecarea cauzei nu poate constata existenţa altui omor decât pe baza

hotărârii definitive de condamnare, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca

principiul preyumţiei de nevinovăţie a inculpatului. Acest principiu consacrat de

literatura de specialitate, ce ocupă un loc de frunte printre principiile

fundamentale ale procesului penal, îşi are consacrarea atât în Constituţia

României, în Codul de procedură penală, cât şi în numeroase documente

internaţionale ratificate de România (cu ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului sau Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice).

În exemplul de mai sus s-a avut în vedere situaţia în care cele două

infracţiuni de omor ar fi judecate separat, în cadrul a două dosare penale

distincte. Însă, poate exista şi situaţia în care acestea se conexează, urmând a fi

judecate împreună şi soluţionate simultan, prin aceeaşi hotărâre judecătorească,

context în care se pune din nou problema încadrării juridice a faptelor. Se

consideră de către unii autori că, şi în acestă situaţiie, nu se poate reţine omorul

deosebit de grav, în varianta art. 176 lit. c, pentru cel de-al doilea omor în ordine

cronologică, pentru acelaşi argument – acela că pentru primul omor nu există o

hotărâre judecătorească definitivă. Pe de altă parte instanţa de recurs –

pronunţând, în principiu, o hotărâre definitivă – poate schimba încadrarea

juridică a faptei, din concurs real de infracţiuni de omor, în omor deosebit de

grav, în varianta art. 176 lit c Cod penal, după cum – dacă constată în legătură

15

Page 16: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

cu primul omor o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – poate dispune

achitarea pentru aceasta şi, drept consecinţă, nu mai poate reţine omorul

deosebit de grav în ceea ce priveşte a doua faptă33.

8)Pentru realizarea acestei infracţiuni de omor deosebit de grav este

lipsit de relevanţă timpul care s-a scurs de la omorul anterior până la acela care

face obiectul actualei încadrări juridice34. Deci, nu are relevanţă împrejurarea că

pentru prima faptă a intervenit prescripţia, ori s-a împlinit termenul de

reabilitare35, sau dacă fapta a fost amnistiată36. Incriminând acest omor deosebit

de grav, legiuitorul a avut în vedere un antecedent al făptuitorului – săvârşirea

anterioară a altui omor – şi acest antecedent există, caracterizându-l ca deosebit

de periculos, indiferent dacă a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori

prescripţia, cu atât mai mult cu cât aceste împrejurări înlătură numai răspunderea

penală sau consecinţele condamnării, nu şi fapta în realitatea ei.

De asemenea, nu interesează dacă pentru omorul anterior, autorul

beneficiase de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor

legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocare etc37. Dacă a beneficiat de

33 Florin Radu, Cristiana Radu „Încadrarea juridică a faptei inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea unui omor, în condiţiile în care săvârşise anterior un alt omor, pentru care nu fusese condamnat definitiv.” în Dreptul nr. 10/2006, pag. 186-190;34 Gh. Diaconescu „Infracţiuni în codul penal român”, vol. I, Editura Oscar Print, 1997, pag. 176;35 Tribunalul Suprem, decizia nr. 109/1973 în Revista Română de Drept nr. 6/1973, pag. 163 – „Există omordeosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal şi atunci când de la primul omor a trecut un timp îndelungat - în speţă 31 de ani - şi s-a comis cel de-al doilea omor; deci există infracţiunea de la art. 176 lit. c chiar dacă s-a împlinit termenul de reabilitarea pentru prima condamnare de omor şi s-a comis alt omor.”; Tribunalul Suprem, decizia nr. 2899/1976 în „Culedgere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976”; Tribunalul Suprem, decizia nr. 3319/1974 în Revista Română de Drept nr. 7/1975, pag. 72; 36 Tribunalul Municipiului Bucureşti, decizia nr. 19/1992 în „Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul 1990”, pag. 227 – „Omorul se consideră deosebit d grav, încadrându-se în prevederile art. 176 lit. c, chiar dacă pentru o a ltă faptă de omor, comisă anterior, inculpatul a beneficiat de amnistie în baza Decretului nr. 11/1988”;37 Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pag. 53; Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3921 din 10 iulie 1971 în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, pag. 305. Vezi în sens contrar V. Dongoroz, Gh Dărângă, S. Khane, D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican „Noul Cod penal şi Codul penal anterior prezentare comparativă”, Editura politică, Bucureşti 1968, pag. 114;

16

Page 17: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

o astfel de cauză, instanţa de judecată va ţine seam de aceasta la stabilirea,

individualizarea pedepsei omorului deosebit de grav38.

9)În ce priveşte tratamentul penal al celui de-al doilea omor, terbuie

să ţinem seama că acest ultim omor constă într-o infracţiune distinctă e primul

omor, pentru care se aplică dispoziţiile de agravare plus cele privitoare la starea

de recidivă sau la concursul de infracţiuni39. Ne aflăm deci în faţa unei pluralităţi

de infracţiuni, în care numai a doua faptă este supusă dispoziţiile speciale de

agravare şi tratamentului prevăzut de art. 176. lit. c Cod penal. Astfel, dacă

pentru omorul sau omorurile săvârşite anterior, făptuitorul a fost condamnat

definitiv, ultima faptă de omor se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod

penal, aplicându-se, totodată, şi dispoziţiile referitoare la recidivă, iar dacă,

neexistând o hotărâre definitivă de condamnare, toate aceste omoruri se judecă

deodată, primul este sancţiunat – ca omor unic40 – în raport cu condiţiile în care

s-a săvârşit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispoziţiile art. 176 lit. c

Cod penal, cu aplicarea în final, şi a dispoziţiilor referitoare la concursul de

infracţiuni. Deşi în doctrină s-a emis şi opinia potrivit căreia, în acest caz,

pedeapsa se stabileşte doar potrivit regulilor de la art. 176 Cod penal, opinia

dominantă, confirmată de practică este că „dispoziţiile privitoare la concursul de

infracţiuni şi la recidivă sunt incidente”41. Aplicarea acesto dispoziţii nu

echivalează cu o dublă agravare42, ci cu o aplicare corectă a legii. Dacă art. 176

lit. c Cod penal ar exculde aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de

38 V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187; Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 89;39 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 141/1999 în Dreptul , nr. 7/2000, pag. 60;40 „… dacă prima faptă a rămas în fază de tentativă sau beneficiază de scuza provocării, aceste împrejurări influenţează pedeapsa care trebuie să se execute” Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, pag. 91;41 C. Bulai, A Filipaş, C. Mitrache „Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2003-2004”, Editura Trei, 2003, pag. 298;42 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54

17

Page 18: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

infracţinuni sau la recidivă, s-ar ajunge, în situaţia în care instanţa de judecată ar

considera că nu este necesară aplicarea detenţiunii pe viaţă, la un maxim

aplicabil făptuitorului, mai mic decât cel aplicabil în cazul omorului calificat,

deşi acesta din urmă, potrivit aprecierii legiuitorului, nu prezintă gravitatea celui

dintâi43. Conform opiniei contrare, s-a susţinut că nu sunt aplicabile regulile

recidivei şi ale concursului de infracţiuni în raport cu omorul anterior, deoarece

legiuitorul a efectuat din aceste împrejurări un element circumstanţial al

omorului; ca urmare, în aceste cazuri se aplică pedeapsa prevăzută pentru

omorul deosebit de grav şi nu aceea care ar fi rezultat din aplicarea dispoziţiilor

privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă44.

Trebuie precizat că, în concepţia instanţei supreme, intervenţia

vreuneia din situaţiile prevăzute de art. 38, în raport cu prima infracţiune de

omor, înlătură numai posibilitatea apicării agravantei recidivei

(postcondamnatorii ori postexecutorii), dar nu înlătură încadrarea juridică a

faptei în art. 176 lit. c, aceasta subzistă indiferent de poziţia în care s-ar afla

primul omor în raport cu cel de-al doilea45. În literatura juridică s-a exprimat şi

punctul de vedere contrar, în sensul că nu există agravanta pe care o analizăm, în

cazul în care omorul anterior s-ar afla în vreuna din situaţiile la care se referă art.

38 Cod penal; aceste cazuri, excuzând starea de recidivă, împiedică luarea în

considerare a omorului ca antecedent susceptibil să atragă aplicarea agravantei46.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu

se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la înfracţiunile săvârşite în

43 Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 90;44 V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;45 George Antoniu, Constantin Bulai „Practică Judiciară Penală vol. III, partea specială”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, pag. 35;46 V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187; Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 90;

18

Page 19: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

timpul minorităţii, al celor din culpă, celor amnistiate ori de faptele care nu mai

sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, deci acestea nu mai sunt

susceptibile de consecinţe juridice penale, şi s-ar putea trage concluzia că cerinţa

prevăzută de art. 176 lit. c Cod penal, privind săvârşirea unui „alt omor” nu este

îndeplinită dacă omorul respectiv intră într-unui din cazurile menţionate. S-a

spus că starea de minoritate a infractorului la data săvârşitrii primei infracţiuni

exceptează de la regula instituită de art. 176 lit. c Cod penal, cu motivarea că ne

aflăm, când e vorba de infractori minori, în faţa unui regim penal de excepţie47.

10)Prin „omor”, în cazul art. 176 lit. c Cod penal, se înţelege numai

fapta prevăzută de Codul penal cu această denumire. În consecinţă, antecedentul

cerut de lege făptuitorului nu există dacă acesta a săvârşit anterior o altă

infracţiune care a avut ca urmare moartea unei persoane48, cum ar fi

pruncuciderea, uciderea din culpă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol

care a avut ca urmare moartea victimei sau orice alte fapte care, deşi au avut ca

urmare pierderi de vieţi omeneşti, nu sunt caracterizate de legea penală ca

infracţiuni de omor. Semnificaţia care se dă expresiei „alt omor” nu corespund

limbajului obişnuit, ci este strict juridică, echivalentă cu „infracţiunea de omor”,

asa cum este ea prevăzută la srt. 174 Cod penal.

Este neîndoielnic că agravanta prevăzută de art. 176 lit. c Cod penal

imlică în mod necesar comiterea anterioară a unui omor cu intenţie. Prevăzând o

pedeapsă mai grea pentru omorul săvârşit „de către o persoană care a mai comis

un omor”, legiuitorul n-a avut în vedere şi situaţiile în care – în cadrul primei

fapte – moartea victimei constituie un rezultat preterintenţional, ci doar cazurile

în care făptuitorul, având reprezentarea acestei urmări, a dorit sau a acceptat

producerea ei.

47 Gr. Râpeanu „Curs de drept penal al R.S.R. Partea specială”, Bucureşti, 1969, pag. 106;48 V. Papadopol, „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai săvârşit un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 43;

19

Page 20: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

Într-o decizie a fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că tâlhăria

care a avut ca urmare moartea victimei poate constitui un antecedent care să

atragă aplicarea art. 176 lit. c Cod penal. În speţă, judecând cauza, Tribunalul

judeţean Vâlcea, prin sentinţa penală nr. 33/1975, l-a londamnat pe inculpatul în

cauză la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi, în baza art. 20

raportat la art. 176 lit. c Cod penal, în situaţia în care acesta săvârşise întâi

infracţiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei şi apoi o tentativă

de omor. Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 944 din 15 aprilie 1976, a respins

recursul inculpatului, menţinând horărârea primei instanţe.

Problema care s-a pus este aceea de a se şti dacă tâlhăria soldată cu

moartea victimei, săvârşită în trecut, poate imprima omorului comis ulterior,

caracterul de „deosebit de grav” prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal. Tâlhăria,

aşa cum rezultă din titulatura Titlului III din partea specială a Codului penal în

viguare, este o infracţiune contra patrimoniului, deşi conţinutul său complex

include pe lângă acţiunea care constituie fapta de furt şi acte de violenţă,

ameninţare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei. Tâlhăria

care a avut ca urmare moartea persoanei, ca şi în cazul celorlalte forme de

agravare a acestei infracţiuni, impune ca urmarea (adică moartea) să fie

preterintenţionată, deci să fi depăşit intenţia făptuitorului, fiindu-i imputabilă ca

rezultat al culpei sale. Deci, infracţiunea de tâlhărie – infracţiune complexă – în

forma prevăzută de art. 211 alin ultim Cod penal nu poate fi asimilată cu

infracţiunea de omor în sensul art. 174 Cod penal şi, în consecinţă, în situaţia

săvârşirii ulterioare a unui omor intenţionat, ea nu poate constitui un antecedent

care să imprime faptei comise ulterior caracterul de „deosebit de grav” în sensul

aceluiaşi text de lege49. S-a spus că, dacă infracţiunea de tâlhărie în forma

49 Alexandru Viaşu „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai săvârşit un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 41;

20

Page 21: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

agravată s-a comis cu preterintenţie - făptuitorul neprevăzând moartea victimei,

deşi putea şi trebuia să o prevadă, sau sperând în mod uşuratec că ea nu se va

produce – omorul săvârşit ulterior nu este susceptibil de încadrare în dispoziţiile

art. 176 lit. c Cod penal. Dacă însă făptuitorul a prevăzut însă moartea victimei

şi urmărind sau acceptând producerea acestui rezultat, atunci agravanta de la

omorul deosebit de grav este pe deplin aplicabilă celui de-al doilea omor; din

moment ce anterior făptuitorul a mai comis un omor, nu există nici o raţiune de

a se face distincţie, sub aspectul aplicării agravantei, după cum acel omor a fost

săvârşit sau nu în legătură cu comiterea unei tâlhării. Deci, în vederea corectei

încadrări juridice a celei de a doua fapte, instanţa este obligată să verifice, pe

baza situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare anterioară, dacă în

cazul tâlhăriei moartea victimei a fost un rezultat preterintenţional sau cauzat cu

intenţie; în prima situaţie omorul săvârşit ulterior va fi încadrat în dispoziţiile

art. 174 Cod penal, pe când în cea de-a doua, în prevederile art.176 lit. c Cod

penal.

În literatura de specialitate s-a susţinut şi ideea că pruncuciderea ar

putea să determine aplicarea agravantei de la omorul deosebit de grav. Astfe, s-a

afirmat că, deşi infracţiunea de pruncucidere constituie o infracţiune autonomă,

un tip aparte de omucidere, cu o denumire proprie, în esenţă rămâne o faptă de

omor sancţionată mai blând, în considerarea condiţiilor speciale în care

acţionează subiectul activ al infracţiunii şi, fiind o faptă ce se săvârşeşte cu

intenţia de a suprima viaţa copilului nou-născut, în ipoteza săvârşirii, ulterior a

unui nou omor, acesta se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal. În

sprijinul acestui punct de vedere se mai poate invoca argumentul că, sancţionând

mai aspru „omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis un omor”,

legiuitorul – referindu-se la prima infracţiune – nu a avut în vedere numai

infracţiiunea de omor din art. 174 şi formele sale agravate, prevăzute în art. 175

21

Page 22: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

şi art.176 Cod penal, ci orice faptă de omor, în genere, dacă a fost comisă cu

intenţie. În literatura de specialitate predomină opinia potrivit căreia

pruncuciderea şi omorul sunt două infracţiuni-tip distincte, autonome – fiecare

cu un conţinut normativ propriu şi cu o denumire proprie – chiar dacă, în esenţă,

cea dintâi este o faptă de omor. Împrejurarea că pruncuciderea figurează, alături

de infracţiunea de omor, în aceeaşi secţiune din Codul penal, nu trebuie să ducă

la altă concluzie, chestiune statuată si de către Tribunalul Suprem50. Folosirea

termenului de „omor”, pentru desemnarea ambelor infracţiuni – cea anterioară,

care constituie elementul de agravare, şi cea comisă ulterior – arată că acestea nu

pot fi decât infracţiuni de omor prevăzute în art. 174-176 Cod penal. Or, din

moment ce este cert că dintre cele două fapte de omor ultima nu poate consta şi

într-o pruncucidere, faţă de caracterul necesar omogen al acestor fapte, se

impune concluzia că nici cea dintâi nu poate consta decât tot numai întro

infracţiune de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav), nu şi într-o

pruncucidere. De altfel, este şi normal să fie aşa, deoarece, după cum am arătat,

raţiunea agravantei constă în periculozitatea socială deosebită a persoanei

autorului unui omor repetat, iar uciderea copilului nou născut, săvârşit imediat

după naştere, de către mama aflată într.o stare de tulburare pricinuită de naştere,

nu relevă o asemenea periculozitate socială a persoanei încât să justifice – în

cazul săvârşirii unterioare a unui omor – aplicarea unui tratament penal de

gravitatea celui prevăzut de art. 176 Cod penal.

La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.

183 Cod penal), ca şi la tâlhăria care a avut moartea victimei, consecinţa –

moartea victimei – este urmarea unei intenţii depăşite, fiind deci vorba de o

infracţiune preterintenţionate, nu ne găsim în situaţia unui omor sau a unei

50 Tribunalul Suprem, decizia nr. 3426/1973 în Revista Română de Drept nr. 8/1975, pag. 71;

22

Page 23: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

forme calificate a acestuia care să imprime uciderii comisă ulterior caracterul de

omor deosebit de grav în sensul art. 176 lit c Cod penal.

Faptele de omor pentru care se pronunţă achitarea inculpatului

trimis în judecată, în baza art. 10 lit. a-e Cod procedură penală (fapta nu există,

fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu a fost săvârşită de inculpat,

lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, se constată o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei), nu se iau în considerare în caracterizarea unui

alt fapt de ucidere, produs ulterior, ca fiind un omor deosebit de grav. Deci, nu

omorul ca „realitate” ne obligă să ne conformăm dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit.

c Cod penal, ci omorul ca modalitate de intervenţie juridică sau element

producător de efecte juridice, în lipsa cărora el nu are semnificaţie penală51.

Întrucât tentativa la forma agravantă a unei infracţiuni presupune

existenţa, în momentul întreruperii executării ori a rămânerii acesteia fără

rezultat, a împrejurării care constituie circumstanţă agravantă, în cazul omorului

deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal, există tentativă atunci

când o persoană, care a mai săvârşit un omor, începe executarea unui alt omor,

executare care este, însă, întreruptă sau rămasă fără rezultat, datorită unor

împrejurări independente de voinţa ei.

Circumstanţa este personală şi, în consecinţă, nu se va transmite

participanţilor. Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav numai dacă şi

în persoana lor există antecedentul cerut de lege autorului.

11)În actualul Cod penal circumstanţele care agravează omorul sunt

grupate în două categorii, sub denumiri de omor calificat şi de omor deosebit de

grav. Noul cod penal prevede o singură variantă agravată de incriminare a

infracţiunii de omor, şi anume omorul calificat (art. 179 lit. a-i) atunci când fapta

51 Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, pag. 90;

23

Page 24: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

se comite cu premeditare, asupra soţului sau unei rude apropiate, asupra unui

minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, profitând de starea de neputinţă a

victimei de a se apăra, asupra unei femei gravide, prin cruzimi, asupra a două

sau a mai multor persoane, pentru săvârşirea sau ascunderea unei tâlhării sau

pirateri şi în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale victimei52. Nu a mai fost preluat ca circumstanţă agravantă a omorul

comis de o persoană care a mai săvârşit anterior un omor, deşi este o împrejurare

deosebit de gravă a infracţiunii de omor. Astfel, comiterea unui omor de către o

persoană care a mai săvârşit un omor nu este mai puţin gravă decât împrejurarea

comiterii omorului asupra a două sau mai multor persoane reţinută ca

circumstanţă a crimei de omor calificat în art. 179 lit. g din noul Cod penal.

Împrejurarea care atribuie omorului în această ultimă formă un caracter deosebit

de grav constă în numărul victimelor infracţiunii, pe când la săvârşirea unui

omor de către o persoană care a mai comis anterior un omor, pericolul social

deosebit se referă la un antecedent al făptuitorului care demonstrează persistenţa

sa în săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca deosebit de periculos.

S-ar ajunge la situaţii de neacceptat, şi anume ca o persoană care ar

comite trei fapte de omor, de exemplu după condamnări definitive, să nu existe

posibilitatea plicării pedepsei cu detenţia pe viaţă care se aplică în cazul de omor

calificat53. Pe de altă parte nici agravanta prevăzută în art. art. 179 lit. g noul Cod

penal nu acoperă situaţia comiterii de către o persoană a mai multor omoruri la

diferite intervale de timp (criminal în serie), fără a fi condamnat definitiv pentru

vreuna din ele. Aplicarea numai a regulilor concursulul de infracţiuni sau a

52 Ion Lefter „Omorul calificat potrivit noului cod penal” în Revista de drept penal nr. 2/2006, pag. 71-73;53 Spre exemplu, un minor care săvârşeşte o infracţiune de omor poate fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 12 ani (art. 123 alin. 1 lit. b noul Cod penal). După liberare comiţând o nouă infracţiune de omor i se poate aplica pedeapsa detenţiei severe de la 15 la 25 de ani, iar după liberare, dacă săvârşeşte o nouă faptă în stare de recidivă i se aplică regulile concursului de infracţiuni putând fi sporit cu 5 ani până la 30 de ani.

24

Page 25: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

recidivei nu ar face decât să sporească pedeapsa cu cel mult 5 ani, până la

maximul general de 30 de ani, dar niciodată să se aplice detenţiei pe viaţă.

Pentru aceste considerente se crede că agravanta comiterii unui

omor de către o persoană care a mai săvârşit anterior un omor trebuie să fie

reintrodusă în noul Cod penal ca o variantă de sine stătătoare sau ca o variantă a

agravantei prevăzută în art. 179 lit. g, care ar fi trebiut să aibă următoarea

formulare: „asupra a două sau mai multor persoane sau de către o persoană care

a mai comis anterior un omor”.

25

Page 26: Lucrare de Dizertatie 176 Lit c

26