Logopedie Curs 2014 (2)

CE ESTE LOGOPEDIA?

Logopedia, după M. Guţu, se conturează ca o disciplină a ştiinţelor psihopedagogice, care

studiază problemele speciale de natură psihologică, pedagogică, sociologică şi medicală privind

prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj (Guţu, 1975, p.5).

Logopedia, prin varietatea şi frecvenţa tulburărilor de la nivelul limbajului, vizează toate

categoriile de vârstă (copii, adulţi, bătrâni) la care, în urma unor procese patologice pot să apară

unele tulburări de limbaj – afazie, dizartrie, logonevroze ş.a. – ce vor avea urmări grave asupra

personalităţii şi indirect, vor determina dificultăţi în adaptarea socială.

Pentru a putea fi înţelese mecanismele funcţionării limbajului normal şi ale tulburărilor ce

apar în limbaj, sunt necesare cunoştinţe din domeniul fiziologiei şi al patologiei. În elaborarea

unui diagnostic corect privind stadiul dezvoltării limbajului şi defectele prezente sub aspect

manifest sunt necesare cunoştinţe de fonologie şi fonetică.

Numeroase boli care apar la copiii mici sunt însoţite de anumite tulburări de limbaj care

se manifestă şi printr-o exprimare verbală defectuoasă. Pentru a le putea corecta este necesară

cunoaşterea cauzei apariţiei acestora în vederea utilizării metodei optime.

În unele situaţii, persoanele pot manifesta simptome care să ducă spre o zonă a patologiei

limbajului, dar care, de fapt să fie manifestări izolate, de moment, fără a influenţa calitatea

voebirii în general. Câteva exemple, în acest sens, pot constitui anumite situaţii stresante-

spaimă, frică- în care caz, unele persoane se vor bâlbâi, sau factori nefavorabili- oboseală,

hiperexcitabilitate – care pot da naştere la greşeli în pronunţie sau în scriere. Aceste situaţii nu

vor avea semnificaţie defectologică, deoarece apariţia acestor fenomene este aleatorie şi de cele

mai multe ori ele trec neobservate.

STRUCTURA APARATULUI FONO-ARTICULATOR

Înţelegerea mecanismului funcţiei fonatorii corelate cu cea respirator depinde în mare

măsură de cunoaşterea din punct de vedere anatomic a organelor care participă la fonaţie. Căile

respiratorii superioare sunt constituite din:

Nas – fosele, două cavităţi paralele

Sinusurile paranazale anexe (maxilare, etmoidale anterioare şi posterioare,

frontale şi sfenoidal) – în vecinătatea foselor nazale şi în strânsă legătură anatomică şi

funcţională cu acestea. În cazul unor tulburări de tipul rinofoniilor, cauza trebuie căutată în

diferitele disfuncţii patologice de tipul proceselor inflamatorii şi alergice ale foselor nazale.De

patologia foselor nazale ţine şi permeabilitatea trompei lui Eustache, care poate determina

hipoacuzii temporare sau definitive.

Cavitatea bucală este alcătuită din:

Arcadele dentare

Regiunea palatinală

Limbă

Limita anterioară a cavităţii bucale este realizată de buze şi cea posterioară de istmul

faringian prin care se stabileşte legătura cu buco-faringele.

Porţiunile care au o importanţă deosebită în vorbire sunt: buzele, limba, regiunea

palatinală, arcadele dentare, cavitatea bucală, faringele, laringele, traheea.

1. Buzele – de integritatea acestora depinde emisia unui grup de foneme, fără de care,

inteligibilitatea vorbirii ar avea considerabil de suferit.

2. Limba este alcătuită din mai mulţi muşchi ce permit realizarea a numeroase tipuri de

mişcări, în toate sensurile, cu o importanţă care nu poate fi neglijată, în masticaţie, deglutiţie şi

vorbirii.

3. Regiunea palatinală este alcătuită din palatul dur şi palatul moale. Palatul dur este fix

şi este o parte constitutivă a peretelui superior al cavităţii bucale. Palatul moale sau flexibil

reprezintă cealaltă parte a peretelui superior al cavităţii bucale, care prin ridicarea sa în anumite

momente, separă naso-faringele de buco-faringe. Ca şi în cazul celorlalte elemente constitutive

ale aparatului fonoarticulator, această regiune are o mare pondere în realizarea emisiei corecte

ale unor foneme. În cazul unor paralizii sau pareze, apar rinifoniile.

4. Cavitatea bucală are un rol deosebit în în articulaţia fonetică ale unor sunete.

5. Faringele este situat în partea posterioară a foselor nazale, cavităţii bucale şi a

coroanei laringiene. Este format din: naso-feringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Tulburările de

orice natură a acestei formaţiuni determină dificultăţi de deglutiţie respiraţie şi fonaţie.

6. Laringele este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, ligamente, membrane, muşchi,

vase şi nervi. Mişcările musculaturii constitutive ale laringelui contribuie la fonaţie şi respiraţie.

7. Traheea este constituită dintr-un schelet fibrocartilaginos şi se bifurcă în bronhiile

principale. Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele

pulmonare (Păunescu, 1976, p. 69-73).

Alcătuirea, din punct de vedere morfo-funcţional, a aparatului periferic al producerii

vorbirii sonore este următoarea: cavitatea bucală cu limba, buzele, bolta palatină, arcadele

dentare. Un rol foarte important, în generarea sunetelor îl au faringele, laringele, nasul şi traheea.

Vorbirea sonoră are loc numai în timpul expiraţiei dar şi aceasta trebuie să aibă o anumită

intensitate pentru a se produce sonorizarea vocii. Aerul expulzat în timpul fonaţiei parcurge un

anumit traseu – din plămâni, acesta trece prin trahee, prin cavitatea nazală şi cea bucală. Viteza

necesară în procesul fonator este asigurată de muşchii abdominali, intercostali, netezi şi ai

arborelui traheo-bronhial şi diafragma. În cazurile de balbism şi anumite tipuri de dislalii emisiile

sonore au loc şi în timpul inspiraţiei.

Componenta care generează sunetele este constituită din limbă, buze, arcade dentare,

bolta palatină, iar componenta rezonatoare este alcătuită din cavitatea toracică, gura, faringele,

cavitatea nazală şi nazofaringele.

Vocalele au caracteristici armonice şi se formează în laringe. În urma unor cercetări

acustice s-a constatat că vocalele au o durată şi o intensitate sonoră mai mare decât durata

consoanelor, din această cauză, vocalele vor fi mai uşor percepute, din punct de vedere auditiv,

decât consoanele. Deoarece, în limba română , vocalele au o frecvenţă mare, acestea conferă o

muzicalitate plăcută. Emisia vocalelor presupune evacuarea aerului fără ca acesta să întâmpine

vreo rezistenţă.(Verza, 1977, p.13, 24, 25).

Vocalele limbii române sunt :

1. După gradul de deschidere a gurii, vocalele se împart în trei grupe:

-închise: i, î, u

-mijlocii: e, ă, o

-deschise: a

2. După locul de articulare al limbii:

-anterioare sau palatale: i, e

-mediale: î, ă, a

-posterioare sau velare: u, o.

3.După participarea buzelor:

-prin rotunjirea buzelor, vocalele posterioare: u, o

-prin nerotunjirea buzelor: anterioare i, e şi mediale î, ă, a.

Locul de formare al consoanelor este cavitatea bucală. În emisia acestora, are loc

închiderea şi deschiderea bruscă a canalului de emisie.

Consoanele sunt sunetele care se produc în diferite puncte ale canalului fonator, în urma

închiderii totale şi a deschiderii bruşte sau a strâmtării acestuia.

Consoanele nesonante sunt reprezentate de sunetele formate în urma deschiderii bruşte

sau îngustării canalului vorbitor, în timpul trecerii curentului de aer.

Consoanele nesonante se clasifică în:

-ocluzive sau explozive

-semiocluzive sau africate

-constrictive sau fricative

1. Închiderea totală a canalului fonator, urmată de o deschidere bruscă, determină

explozia curentului de aer însoţită de anumite zgomote .Consoanele explozive sunt: p, b, t, d, c,

g, che, chi, ghe, ghi.

2. Semiocluziunea iniţială a canalului vorbitor urmată de strâmtare, determină prin

frecarea aerului de pereţii canalului vorbitor strâmtat, un zgomot cu caracteristici specifice.

Sunetele obţinute astfel poartă denumirea de africate sau semiocluzive: ţ, ce, ci, ge, gi

3. Constricţia canalului vorbitor imprimă aerului un zgomot de frecare.Sunetele produse

se numesc constrictive sau fricative: f, v, s, z, ş, j, h.

Consoanele pot fi clasificate după locul de articulare:

-bilabiale: p, b

-dentale-alveolare: t, d

-velare: ce, ci, ge, gi (prepalatale), che, chi, ghe, ghi (palatale)

-semiocluzive dentale-alveolare: ţ

-semiocluzive prepalatale: ce, ci, ge, gi.

Clasificarea consoanelor după vibrarea sau nevibrarea coardelor vocale: consoane surde

şi consoane sonore.

1.Consoanele nesonante pot fi consoane surde şi consoane sonore.Consoanele sonore

sunt însoţite de vibrarea coardelor vocale datorită închiderii glotei, ca pentru emisia vocii.

Perechi de consoane omorganice, prima surdă a doua sonoră: p-b, t-d, c-g, che-ghe, chi-ghi, ce-

ge, ci-gi, f-v, s-z, ş-j.

2.Consoanele sonante se caracterizează prin zgomote produse de explozia sau frecarea

aerului: m, n, l, şi r. Curentul fonator trece liber prin nas în timpul emisiei consoanelor m şi n, se

scurge prin părţile laterale ale gurii la emiterea consoanei l, şi iese afară prin scurte intermitenţe

în emiterea consoanei r (Manolache, 1980, p. 63-65).

EXAMINAREA LOGOPEDICĂ

După M. Guţu, examinarea logopedică trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. Să fie complexă – analiza tuturor aspectelor limbajului – fonetic, lexical, gramatical,

semantic, scris, citit (acolo unde este cazul).

2. Să fie sistematică: - analiza limbajului să facă referiri atât la componentele afectate

cât şi la posibilele interacţiuni pe care le-ar putea avea cu alte structuri ale limbajului şi

personalităţii, în general.

3. Să identifice factorii care au intervenit de la apariţia tulburării de limbaj până la

stadiul său actual; prin acest proces va fi posibilă desprinderea consecinţelor deficienţei primare

asupra întregului psihism.

În demersul care precede diagnosticul logopedic şi intervenţia terapeutică, este necesară

realizarea unor investigaţii, care să permită găsirea unor soluţii psihopedagogice optime, în

vederea reeducării limbajului. Sistematizarea acestei activităţi se face prin intermediul unei fişe

logopedice în care sunt consemnate datele ce se obţin ca urmare a investigaţiilor specifice. Lipsa

unei fişe de examinare îl pune pe logoped în situaţia de a nu beneficia de informaţii complete, iar

diagnosticul va fi pus pe baza unor informaţii lacunare.

Completarea fişei logopedice presupune, în primul rând, obţinerea datelor anamnestice,

care pot oferi date importante despre posibile influenţe cauzate de anumiţi factori genetici,

somatici, psihogeni sau de mediu asupra limbajului.

Conţinutul fişei logopedice ar trebui să cuprindă următoarele informaţii:

1. Data întocmirii

2. Numele şi prenumele (celui în cauză)

3. Data, locul naşterii

4. Informaţii despre părinţi, fraţi (familie, în general): structura familiei, al câtelea

copil este, starea de sănătate a părinţilor, persoane cu tulburări de limbaj în familie, lateralitatea

membrilor familiei)

5. Condiţiile materiale, igienice, educative ale familiei

6. Cum a decurs sarcina, naşterea, nota APGAR

7. Evoluţia, în general, a copilului până în momentul prezent (alimentaţia,

motricitatea, deprinderi igienico-sanitare - dresajul sfincterian)

8. Tulburări psihice

9. Evoluţia vorbirii

10. Însuşirea scrierii şi citirii

11. Momentul apariţiei tulburării de limbaj

12. Conformaţia cavităţii bucale

13. Motricitatea: mimico-facială, linguală, labială, a vălului palatin

14. Respiraţia: diferenţierea dintre respiraţia orală şi cea nazală

15. Funcţia auditivă: acuitatea auditivă, capacitatea de diferenţiere fonematică, auzul

fonematic

16. Intensitatea şi claritatea vocii

17. Pronunţia sunetelor şi cuvintelor

18. Ritmul şi fluenţa vorbirii

19. Scrierea şi citirea (acolo unde este cazul)

20. Diagnosticul tulburărilor de limbaj (vorbire, scris, citit)

Numele examinatorului:………………………………………

Conţinutul unei fişe logopedice poate fi modificat sensibil prin anumite adăugiri sau prin

eliminarea unor puncte, în funcţie de cerinţele sau nevoile care apar la nivel individual (cu

privire la persoanele cărora li se întocmeşte sişa logopedică).

Examinarea lateralităţii, în practica logopedică, are o mare importanţă, deoarece

frecvenţa apariţiei tulburărilor de limbaj la stângaci şi la cei cu lateralitate nearmonioasă, este

mai mare decât la ceilalţi.

Verificarea lateralităţii se face prin aplicarea unor probe de lateralitate pentru mână,

picior, ochi şi urechi. Efectuarea probelor trebuie să nu deconspire scopul urmărit. La copii,

concentrarea atenţiei trebuie să se facă asupra jocului sau a acţiunii şi nu asupra modului de

efectuare, iar pentru ca probele de lateralitate să prezinte valabilitate maximă, acestea vor trebui

repetate de câteva ori.

M. Guţu propune câteva probe uzuale pentru determinarea lateralităţii:

1. Lateralitatea mâinilor:

Închiderea palmelor cu ochi închişi, urmărindu-se policele deasupra, care indică

mâna conducătoare

Aplaudatul, urmărinde-se mâna deasupra, care este mai puternică şi mai activă

Înţeparea unui carton cu un ac, în mod alternativ, mai întâi cu o mână, apoi cu

cealaltă. Se notează câte înţepături se realizează într-un interval de 10 secunde

Introducerea aţei în ac, urmărindu-se mâna cu care se introduce aţa

Desenarea concomitentă, cu ambele mâini: cu una un patrulater, iar cu cealaltă un

cerc. Mâna conducătoare are o influenţă inductivă, determinând o execuţie asemănătoare

celeilalte mâini

2. Lateralitatea picioarelor:

Împingerea unui obiect cu fiecare picior separat de-a lungul unei linii marcate,

urmărindu-se numărul devierilor

Şotronul – săritul într-un picior, urmărindu-se alegerea iniţială a piciorului, timpul

cât rezistă sarcinii şi frecvenţa schimbării picioarelor

Proba primului picior introdus în pantalon

Şutatul în minge – mingea este eşezată la mijloc pentru a nu influenţa alegerea

piciorului

3. Lateralitatea ochilor:

Să privească printr-un carton care are un orificiu la mijloc

Ochirea cu un pistol jucărie

Privirea printr-un tub

Deseori, în practică întâlnim cazuri când, părinţii apelează la serviciile unui logoped,

deoarece constată, fie că limbajul copilului lor nu este suficient de bine dezvoltat comparativ cu

vârsta cronologică a acestuia, fie că, atât limbajul scris cât şi cel vorbit prezintă lacune, respectiv

inversiuni sau confuzii între foneme. În unele situaţii cauzele acestor tulburări sunt diferitele

deficienţe ale auzului, despre care părinţii nu au ştiut.

Identificarea unor posibile tulburări de auz presupune o examinare a auzului. Prin

aceasta, se clarifică în ce măsură influenţează sau nu o posibilă deficienţă de auz, tulburările de

limbaj existente.

Respectarea unor reguli este esenţială, în examinarea auzului:

- copilul nu trebuie să ştie că este examinat

- mama nu îi va atrage atenţia în nici un fel asupra a ceea ce se va întâmpla

- în încăpere va fi linişte

- atenţia copilului trebuie să rămână concentrată asupra sarcinii pe care urmează să

o efectueze

Logopedul are posibilitatea de a verifica auzul copilului prin acumetrie fonică: astfel,

logopedul va pronunţa cuvinte echilibrate fonetic şi acustic (tonalitate gravă-hal, ou, bal, gol,

cor-se percepe în şoaptă de la 5 m; tonalitate mixtă-mac dar hamal, măgar, gem-în şoaptă de la

10 m; tonalitate acută-etate, circ, şosete, tăiţei, arici-se percep în şoaptă de la 20 m) la diferite

distanţe de pavilionul urechii (5, 4, 3, 2, 1, 0,5 m) cu intensitate variabilă (voce tare, medie,

şoaptă). În cazul când încăperea nu permite, datorită dimensiunilor reduse, realizarea examinării

auzului prin acumetrie fonică, logopedul va sta cu spatele la copilul examinat în timp ce va

pronunţa cuvintele, ceea ce are ca efect dublarea distanţei.

Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de următoarele criterii: copilul cu auz normal

aude şi reproduce cuvintele pronunţate în şoaptă de la distanţa de 6-7 m de pavilionul urechii.

Cel cu o uşoară deficienţă de auz aude o conversaţie de la 6-8 m de pavilionul urechii, iar cea

şoptită, de la 3 m. Distanţa de audiţie se micşorează cu cât deficienţa de auz este mai mare. În

cazul în care capacitatea de a percepe vorbirea în şoaptă de la o distanţă mai mică de 1 m nu se

manifestă, este vorba despre o scădere semnificativă a potenţialului auditiv.

O examinare minuţioasă a auzului va fi posibilă prin măsurarea acestuia (audiometrie) de

către persoane specializate (audiologi), utilizând aparatura adecvată.

Verificarea limbajului scris

La copiii care manifestă retard în dezvoltarea vorbirii şi defecte de pronunţie trebuie

examinat modul în care şi-au însuşit scrierea şi citirea. De cele mai multe ori, vor apare disfuncţii

de tip dislexic-disgrafic, la copiii cu dislalii nerezolvate.

Identificarea tulburărilor la nivelul scrierii se va realiza prin probe de scriere spontană,

dictare şi copiere pentru a se evidenţia natura tulburărilor ( de percepţie, memorie vizuală,

orientare spaţială, memorie auditivă). Materialele folosite în examinarea scrisă, vor fi în

concordanţă cu cerinţele nivelului de şcolarizare la care se găseşte copilul.

Examinarea citirii

Aceasta se realizează, în prima fază, printr-o probă de recunoaştere a literelor ; etapa

următoare constă în verificarea citirii silabelor, urmată de citirea cuvintelor. Se începe cu cuvinte

scurte şi simple, urmând ca, trptat, gradul de complexitate al cuvintelor să sporească progresiv.

Etapa finală este reprezentată de lecturarea unui text de dificultate obişnuită, asemănător cu

textele întâlnite în clasă, atenţia fiind îndreptată spre unele probleme care apar în legarea

silabelor, înlocuirea unor litere, înţelegerea semnificaţiei textului citit.

Stabilirea diagnosticului de dislexico-disgrafie este necesară investigarea privind

dezvoltarea schemei corporale, orientarea spaţială, lateralitatea, auz fonematic. Proba de

verificare a schemei corporale poate consta în recunoaşterea mâinii stângi şi a celei drepte,

indicarea părţilor corpului, să alcătuiască un desen care să reprezinte un om cu toate părţile

componente ale corpului său (Guţu, 1975, p.101-106, 111-114).

Auzul fonematic

Tulburările de auz fonematic sunt reprezentate de incapacitatea de diferenţiere precisă a

sunetelor.

După Stănică şi Vrăşmaş, auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care

sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme. Tulburările auzului

fonematic se referă la lipsa de maturizare a acestei particularităţi şi la lipsa de exersare a laturii

expresive a limbajului verbal. (Stănică, Vrăşmaş, p.43, 1994).

Tulburările de vorbire au cauze diferite şi de aceea trebuie tratate în funcţie de cauzele

care le determină. Tulburările auzului fonematic se manifestă asemănător dislaliilor. În cazul

dislaliilor, incapacitatea emisiei anumitor foneme este dată de incapacitatea motrică necesară

emisiei corecte a sunetelor.

În cazul tulburărilor de auz fonematic, dificultăţile de pronunţie nu se găsesc în organele

de articulaţie. Înainte de a ajunge să le rostească, copiii aud sunetele de foarte multe ori. În

încercarea de a le pronunţa, copilul va asculta modelul după care, prin imitaţie, îl va reproduce.

Demersul reproducerii presupune ascultarea modelului şi compararea acestuia cu forma emisă

(de către copil). Pe baza autocontrolului auditiv se produce o legătură inversă de la efectul

acustic spre dirijarea mişcărilor de articulaţie a sunetelor. Ulterior se formează deprinderea de a

vorbi conform cu modelele externe.

La copii, la care maturizarea proceselor neurologice este mai lentă, în perioada însuşirii

sistemului fonetic al vorbirii, apar frecvent tulburări în pronunţia anumitor sunete.

Copiii cu tulburări de auz fonematic prezintă o întârziere în dezvoltarea percepţiei şi

discriminării auditive şi dacă aceştia nu sunt ajutaţi să-şi corecteze emisia greşită a fonemelor cât

mai repede, se vor obişnui cu forma eronată. Corectarea, cu cât este realizată mai repede, cu atât

efortul necesar acesteia este mai mic. Dacă se ajunge în şcoală cu această tulburare, copilului îi

va fi foarte dificil să înveţe forma corectă a anumitor cuvinte după care va trebui să înlocuiască

aspectele defectuoase din limbaj cu cele corecte.

Obiectivele educării auzului fonematic sunt:

formarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea

sunetelor şi cuvintelor

formarea percepţiei fonematice corecte

analiza fonematică acustică, ce poate facilita trecerea de la frază, propoziţie, la

cuvânt, silabă şi sunet

educarea pronunţiei ritmice

educarea pronunţiei melodice (Stănică, Vrăşmaş, p.43, 1994).

În educarea auzului fonematic este foarte importantă realizarea analizei sunetului şi

exersarea acestuia atât singur cât şi în cuvinte.

RETARDUL ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei, care se abate de la normal

(Stănică, Vrăşmaş, p. 71, 1994).

Întârzierea în apariţia şi dezvoltarea limbajului apare în cazul când copiii, până la vârsta

de 3 ani reuşesc să achiziţioneze un număr mic de cuvinte, pe care le rostesc defectuos, la care se

adaugă incapacitatea alcătuirii propoziţiilor.

Această tulburare apare ca urmare a mai multor cauze:

ritm încetinit de maturare neuro- şi psiho-fiziologică, cu origini în anumite

afecţiuni somatice

ritm propriu de maturizare, cu substrat ereditar de maturizare (întâlnit în special

în cazul băieţilor) (Păunescu, p.254, 1976).

O altă cauză care poate sta la originea retardului în apariţia şi dezvoltarea vorbirii poate fi

situaţia în care copilul este neglijat de către familie, din punct de vedere educaţional şi afectiv,

din lipsa de timp sau informare a părinţilor. În prezent, părinţii au tendinţa să aloce din ce în ce

mai puţin timp educaţiei copiilor lor, ceea ce duce la creşterea numărului de copii care manifestă

diverse tipuri de tulburări de limbaj.

Simptomele care indică o posibilă întârziere, cu privire la achiziţia limbajului sunt:

primele cuvinte apar după vârsta de 2 – 2 ani şi jumătate

numărul de cuvinte din vocabulareul activ nu depăşaşte 20 – 30 de cuvinte

consoanele cu un grad înalt de dificultate sunt omise sau înlocuite cu consoane

mai uşor de pronunţat

diftongii sunt reduşi la o vocală

vocalele sunt prezente

copiii se sflă în imposibilitatea de a face propoziţii

deseori, cuvintele înlocuiesc propoziţia

Recuperarea tulburărilor de limbaj ca urmare a întârzierii debutului sau dezvoltării

acestuia, dacă se începe în timp util, se realizează în timp scurt şi cu rezultate foarte bune.

Terapia logopedică trebuie începută cât mai de timpuriu pentru ca efectele nedezvoltării optime a

limbajului să nu se prelungească spre începutul şcolarităţii. În acest sens, o contribuţie esenţială o

vor avea părinţii, care vor continua activitatea începută de către logoped, sub directa lui

supervizare.

Prelungirea nedezvoltării optime a limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin:

dificultăţi de diferenţiere a sunetelor în cuvinte

probleme în cazul trecerii din vocabularul pasiv în cel activ

incapacitatea surprinderii unităţii fonetice şi grafice a sunetelor, literelor şi

cuvintelor

greutăţi în utilizarea cuvintelor cu grad mai mare de abstractizare

dificultăţi în alcătuirea propoziţiilor, iar frazele au o lungime şi structură limitate,

subordonarea propotiţiilor nu apare

greşeli în utilizarea pluralului şi singularului

utilizări excesive ale ale substantivelor şi verbelor în naraţiuni

adjectivele şi adverbele apar extrem de rar în vorbire

apariţia cuvintelor parazitare şi repetărilor

întrebuinţarea nepotrivită sau neglijarea liantelor gramaticale ( Stănică, Vrăşmaş,

p. 72, 1994).

Programul de recuperare presupune o strânsă colaborare cu părinţii şi

educatorii/învăţătorii şi vizează mai multe aspecte:

- obţinerea unei colaborări bazate pe încredere cu copilul în cauză (atât faţă de

logoped cât şi faţă de familie şi educatoare); în urma unor discuţii, se va căuta obţinerea unei

motivaţii pozitive, vizavi de dorinţa de a învăţa să comunice verbal cu ceilalţi, cât mai corect

- recăpătarea unui echilibru afectiv al copilului asociat cu recîştigarea încrederii în

forţele proprii ale acestuia

- ameliorarea relaţiilor copilului, pe plan social

- antrenarea copilului în activităţi care să stimuleze dezvoltarea vocabularului, prin

diverse jocuri, folosind imagini vizuale

- stimulare verbală permanentă din partea părinţilor

- materialul verbal folosit va fi adaptat nivelului de înţelegere al copilului

Logopedul va adapta exerciţiile specifice ameliorării retardului în dezvoltarea limbajului

în funcţie de particularităţile fiecărui copil separat. Ia tă câteva repere în acest sens:

- exerciţii pentru stimularea respiraţiei

- gimnastica aparatului fono-articulator

- emisia diferitelor onomatopee: sâsâitul şarpelui, zgomotul tractorului, şuieratul

vântului, bâzâitul albinei etc)

- exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic

- exersarea unor silabe

- repetarea unor cuvinte, la început monosilabice, ulterior, alcătuite din mai multe

silabe, mărind progresiv gradul de dificultate al acestora

- denumirea unor imagini, obiecte

- alcătuirea unor propoziţii pe baza obiectelor din imagine

- răspunsul la întrebări în propoziţie

- naraţiune liberă

Programul de stimulare a vorbirii dipă sistem Portaje presupune:

repetarea sunetelor auzite

repetarea silabelor de două, trei ori

repetarea a două silabe diferite în jocul vocal

denumirea unui obiect sau a unei persoane printr+un cuvânt

indicarea sau aducerea unor obiecte la cerere

executarea unor comenzi simple

indicarea părţilor corpului din schema corporală

spunerea propriului nume, la cerere

răspunsul la întrebarea “ce-i asta?” denumind obiectul

numirea a 4 jucării

numirea animalelor cu onomatopee

manifestarea dorinţei de a mânca, verbal, la vederea acesteia

răspunsul prin “da” sau “nu” la întrebări simple

combinarea substantivelor cu adjective

asocierea substantivelor cu verbele în propoziţii simple

utilizarea adverbelor aici, acolo, afară

combinarea a două cuvinte ce exprimă posesia (mama, caietul)

utilizarea lui “nu” în vorbirea spontană

răspunsul la întrebarea “ce face”pentru activităţi simple cu ajutorul imaginilor

răspunsul la întrebarea “unde”

utilizarea corectă a pluralului prin manipularea mai multor obiecte atunci când

aceasta i se cere

utilizarea formelor pluralului

folosirea pronumelui personal “eu”

întrebuinţarea câtorva verbe la trecut

prezenţa, în vorbirea sa, a întrebării “de ce”

folosirea corectă a: eu, mie, a mea

întrebuinţarea unor noţiuni integratoare: jucării, animale, păsări

utilizarea corectă a noţiunilor închis, deschis

alcătuirea de propoziţii interogative

ascultarea, cu atenţie, a unei povestiri, timp de 5 minute

executarea a două comenzi necorelate

formularea unor acţiuni viitoare cu: “trebuie să…”, “vreau să…”

relatarea a două întâmplări în ordine temporală

indicarea, la cerere, a părţii de sus, respectiv, a părţii de jos a obiectelor

detectarea absurdităţilor dintr-o imagine

utilizarea cuvintelor: soră, frate

completarea cuvintelor lipsă dinperechi de analogii opuse: vara e cald, iarna e frig

sau tata e bărbat, mama e...

relatarea unor poveşti cunoscute, fără ajutorul imaginilor

alegerea unui obiect care nu face parte dintr-o clasă

utilizarea de propoziţii circumstanţiale cauzale

să-şi spună corect numele şi adresa la care locuieşte

indicarea: celui mai mare, celui mai mic; celor mai mulţi, celor mai puţini

ordonarea imaginilor dintr-o poveste ascultată

definirea cuvintelor

enunţul unor perechi de antonime

capacitatea de a răspunde la întrebarea:”ce se întâmplă dacă…”

folosirea corectă a cuvintelor ieri şi mâine

solicitarea de lămuriri vizavi de cuvinte necunoscute (Stănică, Vrăşmaş, p.76, 77,

1994).

TULBURĂRILE DE VOCE

Tulburările de voce “cuprind distorsiunile spectrului sonor, care se referă la intensitatea,

înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului” ( Stănică, p. 203, 1994).

“Sunt considerate ca tulburări de voce toate acele distorsionări ale amplitudinii,

frecvenţei, timbrului şi rezonanţei vocale ce devin stabile şi afectează negativ existenţa cotidiană

a individului” ( Buică, pa. 302, 2004).

Acestea pot avea cauze organice congenitale sau dobândite:

malformaţii ale componentelor aparatului fono-articulator

- palat moale, absent, paralizat

- deformări ale limbii

- deviaţii de sept

- deformări ale arcadelor dentare, mandibulei

- inflamaţii laringiene

- rinite cronice

- asimetria laringelui

- defecte ale coardelor vocale

Cauzele funcţionale sunt:

- hipotonie a vălului palatin

- paralizii ale coardelor vocale, muşchilor laringelui

- asimetria laringelui

- vibraţii ale falselor coarde vocale

- forţarea vocii în intensitate şi înălţime

- ca fenomen secundar în hipoacuzii grave

Cuze psihogene:

- stare emoţională deosebită

- şoc psihic

- forţarea vocii prin imitarea vocii altora într-un registru impropriu persoanei în cauză

- anumite boli psihice

Tulburările de voce pot fi clasificate, după Stănică şi Buică astfel:

1. Afonia – caracterizată prin pierderea totală a vocii datorită unor leziuni la nivelul

laringelui

2. Fonastenia – este o tulburare care are ca şi cauze suprasolicitarea şi utilizarea

greşită a vocii; se manifestă prin slăbirea sau dispariţia temporară a vocii

3. Mutaţia patologică a vocii

- vocea de cap – este o voce neplăcută pentru cei din jur, registru înalt

- apare mai ales la copiii cu hipoacuzie gravă

- vocea gravă – cu tonalitate sumbră, gravă

4. Vocea oscilantă – de falset, apare datorită schimbării alternative a frecvenţei grave cu

cea înaltă

5. Vocea nazalizată – constă în evacuarea unei părţi din aerul din timpul expiraţiei, pe

nas, în loc ca acesta să fie eliminat, în totalitate, pe gură ; aceasta alterează calitatea vorbirii

6. Vocea inspirată este subţire şi lipsită de variaţie, iar vocalele deschise nu se aud; este

caracteruzată printr-un zgomot al laringelui ce apare datorită aerului inspirat în momentul în care

coardele vocale sunt apropiate între ele

7. Vocea răguşită – este caracterizată printr-o îngroşare şi slăbire a emisiei sunetelor

datorate unei inflamaţii a laringelui sau coardelor vocale datorate unei răceli sau de forţarea

coardelor vocale.

Terapia tulburărilor de voce

În cazul afoniei şi fonasteniei, terapia se începe cu fortificarea fizică şi psihică a

organismului (vitaminizare, tehnici psihoterapeutice). Persoanele în cauză trebuie învăţate să se

folosească corect de voce, mai ales în condiţii de stres. Este necesară imprimarea unui climat

plăcut, relaxant, motivant. După o perioadă de odihnă a coardelor vocale, se poate trece la

exerciţiile de educare a vocii:

- exerciţii de expiraţie simplă

- exerciţii de expiraţie cu vocale

- exerciţii de expiraţie cu silabe

Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei vocii pe registrul mediu.

Vocea oscilantă – se fac exerciţii de reglare a tonalităţii şi educare a registrului vocal,

adaptat la subiectul în cauză; se demonstrează poziţia corectă a capului.

Vocea gravă se corectează pe cale auditivă, vibro-tactilă, vizuală, prin exerciţii de vorbire

de intensitate normală.

Vocea inspirată - se pune accent pe exerciţii de gimnastică fono-articulatorie şi exerciţii

de respiraţie corectă şi ritmică (expiraţie cu vocale, expiraţie cu silabe, cu cuvinte şi propoziţii).

Vocea răguşită – dacă este cazul unei boli a organelor fonatoare, corectarea se va începe

numai după ce vindecarea (odihna) se va finaliza.

Exerciţii: - reglarea aerului prin exerciţii cu vocale şi silabe- acestea se vor face cu voce

şoptită sau cu voce de imtensitate medie deoarece forţarea vocii poate să determine agravarea

răguşelii, la tuse, hemoragii la nivelul coardelor vocale şi laringelui.

Vocea nazalizată se corectează prin exerciţii de educare a auzului pentru diferenţierea

vorbirii corecte faţă de cea greşită (Stănică, Vrăşmaş, p. 205-206).

DISLALIA

Deficienţele care sunt determinate de incapacitatea de a articula corect anumite foneme în

vorbirea spontană şi în reproducerea după model a cuvintelor şi silabelor reprezintă grupa

dislaliei (Guţu, p. 115, 1975).

“Dislalia este tulburarea de pronunţie (de articulare) provocată de afecţiuni organice sau

funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi care constă în imposibilitatea emiterii corecte a

unuia sau mai multor sunete (combinaţii de sunete)” (Stănică, Vrăşmaş, p.78, 1994).

“Se înţelege prin dislalie, incapacitatea de a emite anumite foneme, manifestată

permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe

sau în încercarea de a emite îzolat fonemul în cauză” (Păunescu, p. 254, 1976).

Aceste tulburări ale pronunţiei unuia sau a mai multor foneme afectează doar aspectul

fonetic al vorbirii, nu şi capacitatea de înţelegere şi exprimare.

În unele cazuri, dislalia apare ca o tulburare izolată. Există situaţii când aceasta este

asociată cu alte tulburări, cum ar fi balbismul. Apariţia acestuia este generată de atenţia excesivă

a copilului asupra defectului de tip dislalic, asupra pronunţiei defectuoase a anumitor foneme. În

acest caz, va fi tratat mai întâi balbismul, iar ulterior se va începe terapia specifică dislaliei.

Perioada de vârstă de până la 3 ani este caracterizată printr-o vorbire defectuoasă. În acest

interval, copilul traversează etapele învăţării limbajului, iar calitatea vorbirii, de cele mai multe

ori, este defectuoasă. Nu putem vorbi despre o dislalie veritabilă. Tulburările aferente perioadei

de până la 3 ani formează grupa dislaliilor fiziologice.

În situaţia în care tulburările se menţin peste vârsta de 3,5 – 4 ani, se poate vorbi despre

dislalia defectologică, cea care necesită terapie logopedică.

Menţinerea defectelor de pronunţie este determinată, în numeroase cazuri, de condiţiile

psiho – sociale în care trăieşte copilul:

model greşit de vorbire al adultului, pe care copilul, prin imitaţie, şi-l însuşeşte

bilingvismul

stimulare insuficientă a vorbirii copilului, neglijarea sa de către părinţi

atenţia insuficientă acordată modelului auditiv referitor atât la vorbirea celor din

jur cât şi la cea proprie

memorie auditivă deficitară

Anumite comportamente nocive ale copilului pot afecta considerabil calitatea vorbirii

acestuia (suptul degetelor, buzelor) prin deformarea cavităţii bucale ce afectează calitatea

articulării sunetelor.

În cele ce urmează, iată câteva criterii de clasificare a dislaliilor (Stănică, Vrăşmaş, 1994,

p. 79 – 80):

1. După modul de afectare al aparatului fono-articulator:

dislalia organică cauzată de diferite defecte ale maxilarelor, dinţilor, limbii şi

boltei palatine

dislalia funcţională determinată de atrofia sau neexersarea muşchiului limbii,

buzelor, vălului palatin, traseu greşit al curentului de aer expirat, tulburări ale auzului fonematic

2. După numărul de sunete alterate:

dislalie simplă – este afectat un sunet

dislalie generală sau complexă – sunt afectate mai multe sunete

3. După întinderea şi structurarea fonemului afectat:

dislalia sunetelor - dislalia prin omisiune de sunete

- dislalia prin alterare

- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul

sunetului corect se pronunţă un alt sunet

dislalia silabelor

4. După sunetele afectate:

betacism şi parabetacism – afectarea sunetului b

capacism şi paracapacism – sunetul c este deficitar

deltacism şi paradeltacism – sunt afectate t, d

fatacism şi parafitacism – este deficitar sunetul f

gamacism şi paragamacism – g este deficitar

mutacism şi paramutacism – m este sunetul afectat

rotacism şi pararotacism – sunetul r afectat

sigmatism şi parasigmatism – sunetele care sunt emise deficitar sunt: s, ş, z, ţ, j,

ci, ce

hapacism şi parahapacism – deficit al sunetului h

jotacism şi parajotacism – afectarea sunetului j

nutacism şi paranutacism – afectarea sunetului n

pitacism şi parapitacism – p

tetacism şi paratetacism – t

vitacism şi paravitacism – v

zitacism şi parazitacism – z

5. După numărul fonemelor afectate

monomorfe – este afectat un singur sunet

polimorfe – sunt afectate mai multe sunete

6. După locul unde se formează fonemele – dislalia labialelor, dentalelor, lingualelor etc.

7. După locul unde se produce sigmatismul şi rotacismul

sigmatismul interdental – poziţionarea limbii este între dinţi, iar fluxul de aer

iese din cavitatea bucală, prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivii superiori

sigmatism lateral – aerul se scurge prin părţile laterale – sigmatismul bilateral,

lateral stâng, lateral drept

sigmatismul strident – articulare prea sonoră a siflantelor; prezintă rezonanţă

fluierată

dislalia sforăitoare labio – dentală – labiodentalele sunt pronunţate strident

sigmatismul nazal – are loc nazalizarea sunetelor

rotacismul lingual lateral – emisia sunetului r se produce prin vibrarea uneia

dintre laturile limbii

rotacism velar – sunetul r este produs prin vibrarea vălului

rotacism uvular – prin vibrarea luetei (omuşorului)

rotacism ligual dorsal – apropierea părţii dorsale ale limbii de palatul tare

determină vibraţia

rotacism faringian – vibrează peretele faringian

rotacism bilabial – prin vibrarea buzelor

rotacism bilateral lingual – vibrează ambele părţi ale limbii.

În diagnosticarea unei posibile dislalii trebuie luate în considerare câteva aspecte foarte

impotante:

structura şi funcţionarea organelor fono-articulatorii (cavitatea bucală cu toate

părţile componente). În cazul verificării mobilităţii aparatului fono-ariculator, se pot efectua

câteva exerciţii pentru a se constata flexibilitatea componentelor cavităţii bucale: deschiderea şi

închiderea gurii, mişcări de rotaţie, în ambele sensuri, ale limbii, componentele ei – limba, dinţii,

palatul dur şi vălul palatin, buzele, maxilarele)

modul de pronunţare al fonemelor cât şi inteligibilitatea vorbirii, în general –

aici se aplică o serie de probe care să contribuie la evidenţierea exactă a tulburărilor de vorbire

existente. I se cere copilului să numească câteva obiecte din imagini, care să cuprindă toate

sunetele. Dacă se constată o anumită deficienţă a unuia sau a mai mai multor sunete, se va

continua investigarea prin plasarea sunetelot deficitare în diferite poziţii în cuvânt: la început,

mijloc şi sfârşit.

Diagnosticul se va face pe baza vorbirii reflectate şi libere. În cadrul examinării vorbirii

libere, copilului i se va cere să denumeasca, după imagini, obiecte, fenomene, culori, momente

ale zilei, părţile corpului, mijloace de transport etc.). Examinarea vorbirii reflectate are loc pri

repetarea, după modelul oferit de examinator, al anumitor silabe, cuvinte care să conţină acele

sunete care se constată că sunt deficitare, în diferite poziţii, în cadrul cuvintelor.

Iată câteva cuvinte care pot contribui la examinarea logopedică şi determinarea

tulburărilor de tip dislalic (poziţionarea fonemelor învestigate va fi la începutul, mijlocul şi

sfârşitul cuvântului):

A – apă, mal, cana E – elan, cinema, ţine

I – inima, Irina, noi O – oală, polonic, vino

U – ulei, fugă, Nelu Ă – ăla, pălărie, pană

Î – închis, pânză P – pată,

lopată, cap B- bal, baladă, rob

M – mână, cameră, rom F – fată, cafea, pămătuf

V – viaţă, covor, mov S – sat, case, urs

Z – ziuă, mozaic, roz Ţ – ţară, reţetă, colţ

D – dulce, rodie, pod N – nas,

mână, lan L – lapte, cale, pilă

R – raţă, perete, par Ş – şină, duşumea, coş

J – joc, pijama, etaj Ce – cenuşă, seceră, rece

Ci – cină, picior, papuci Ge – gem, mărgele,

minge Gi – girafă, pagină, gemeni C – cal, acasă,

loc G – guler, măgar, trag H –

han, pahar, ah

În continuare, pentru o investigare mai aprofundată a prezenţei sunetului “r”, se vor

utiliza cuvinte în care sunetul “r” este precedat de consoane: prag, praf, preţ, presă, brad, braţ,

brutar bretele, trei, tren, trupă, trudă, drag, drum, cadru, adresă, frâu, fructe, frumos, frig,

vrabie, vrajă vreme, crap, cramă, cretă, crede, grai grad, grijă, groapă, spre, sprint, aspru,

scrie, strugure, mistrie, castraveţi.

Programul terapeutic al dislaliilor este constituit dintr-o etapă comună şi una specifică

fiecărui deficit. Din cadrul programului terapeutic comun fac parte exerciţiile de stimulare a

aparatului fono-articulator şi educarea respiraţiei:

gimnastica facială

- umflarea alternativă a obrajilor, umflarea şi retragerea simultană a obrajilor

- imitarea râsului, surâsului

- încreţirea, descreţirea feţei

gimnastica labială

- întinderea buzelor

- rotunjirea buzelor

- dispunerea buzelor în formă de pâlnie

- vibrarea buzelor

- acoperirea unei buze cu cealaltă, alternativ

gimnastică linguală

- scoaterea şi retragerea limbii din cavitatea bucală

- atingerea alternativă a comisurilor buzelor cu vârful limbii

- imitarea tropăitului calului

- ştergerea dinţilor cu limba pe interior şi exterior

- mişcări de atingere a palatului cu limba

- imitarea plescăitului

- mişcări de lovire, cu vârful limbii, a dinţilor superiori

- mişcări de rotaţie, în ambele sensuri, ale limbii

gimnastică mandibulară

- mişcări spre dreapta şi spre stânga a mandibulei

- ridicarea şi coborârea ritmică a mandibulei

- imitarea rumegatului animalelor

- mişcări de înainte şi înapoi a mandibulei

gimnastică velopalatină

- imitarea tusei, căscatului

- mişcări de deglutiţie

Exerciţiile mai sus ilustrate se aplică în cazul tuturor defectelor de vorbire. Pe măsură ce

terapia avansează, programul terapeutic va căpăta specificitatea nacesară corectării sunetelor care

sunt deficitare.

Cele mai frecvente tulburări, de la nivelul limbajului expresiv, vizează următoarele

sunete: r (rotacism, pararotacism), s, z, ţ, ş, j, ce, ci, (sigmatism şi parasigmatism), l

(lambdagism, paralambdagism).

ROTACISMUL

Terapia rotacismului

Etapa iniţială este cea de acomodare cu persoana dislalică; anamneza se realizează cu

ajutorul părinţilor, după care se trece la terapia efectivă:

Exerciţii pentru stimularea aparatului fono-articulator:

gimnastica facială




gimnastica labială




- vibrarea buzelor


gimnastica linguală









- limba iese printre buzele relaxate în formă de lopată (mişcarea se repetă de câteva ori)

- scoaterea limbii încordate şi ascuţite din gură, sub formă de săgeată

- limba lăţită se sprijină, cu marginile laterale, pe arcadele dentale până la canini, iar

vârful ei se ridică în sus la gingia superioară şi coboară în jos la cea inferioară

- îndoirea vârfului limbii pentru realizarea unor mişcări circulare pe suprafaţa dinţilor,

sub buze

- limba lăţită execută, în afara cavităţii bucale următoarele mişcări: se ridică în sus spre

buza superiară, se lasă în jos spre cea inferioară, revine la starea de repaus

pregătire pentru emisia sunetului r

- se repetă de câteva ori următoarele grupuri: td, td, td, ttttttttttt, tum, dum, tum, dum,

tum, dum, tl, dl, tl, dl, tl, dl

- de la sunetul z se va încerca obţinerea vibraţiei, prin retragerea uşoară a vârfului limbii

introducerea sunetului r în silabe - exerciţii utilizând silabe, unde sunetul r este

precedat de consoane:

pra, pre, pri, pro, pru, fra, fre, fri, fro, fru cra, cre, cri,

cro, cru

bra, bre, bri, bro, bru vra, vre, vri, vro, vru gra, gre, gri,

gro, gru

tra, tre, tri, tro, tru dra,dre, dri, dro, dru, şra, şre, şri,

şro, şru

sra, sre, sri, sro, sru ţra, ţre, ţri, ţro, ţru jra, jre, jri,

jro, jru

- emiterea unor onomatopee: frrrrr (zboară vrăbiuţa), brrrrr (zgomotul tractorului),

tropăitul calului

introducerea sunetului r în cuvinte:

PR BR FR VR

prada brad frate vreme

prag braţ frasin vreau

praz brav fragil vrednicie

praf Braşov franzelă vremelnic

practic bretele fraged vrabie

preţ brazdă frig vraja

presă brici frige vreodată

precis brună friptură vrej

premiu brâu frică vrăjmaş

prepeliţă brumă frână

priză brânză frâu

prinde brutar frunze

primar brăţară freacă

prins brânduşă frumos

prin briceag freamătă

program broască frigider

probă brom frunte

prun briză fructe

prosop brevet fruntaş

prune brichetă Franţa

Prut breloc frăţie

prăjitură abraziv frescă

prăpastie umbră fregată

TR DR CR GR

trage drapel crap grai

tramvai drag cramă graţie

tractor drob cravată grajd

trap drege cratiţă gravură

traistă dragoste creţ greşeală

transport drum creastă greşit

trei drug credinţă gripă

tren drept cremă grad

trapez drumeţ cretă gras

trambulină codru creşte greu

trece cadru crede gros

tron adresă creion grup

trupă Adrian cric grupă

trup Andreea crud grabă

trudă Andrada crustă grijă

trusă andrele crunt groapă

trese cadran crocodil Grigore

trăsnet adrenalină cristal grohotiş

treabă dresaj acrit grozav

trestie adresare ipocrit grădiniţă

trepte Ucraina griş

trifoi acrobat grâu

trompă creaţie

SPR SCR STR

spre scrie strugure străin

sprint scrum stropit străbate

sprijin scripete strigă mistreţ

aspru scrimă strică fereastră

sprâncene scrisoare strânge castraveţi

scrumieră strune pastramă

scrijelit strofă construcţie

poziţionarea sunetului r la începutul, mijlocul şi sfârşitul cuvântului:

- raţă, rând, rupt, robot, rac, ramă, radio, rachetă, ridiche, râde, roşu, râmă, rază,

robinet, roi, ros, rug, rom, rad, ras, roz, roman, roaba, rece, rama, roată, rumen, rufe,

rachiu, rubin, rahat, reţea, reuşită, risipă, roşie

- mere, pere, şurub, mazăre, perie, mătură, mare, soare, sare, girafă, iepure,

lingură, vioară, carafă, paradă, coridă, marină, caravană, parazit, urcă, furcă, parte, carte,

forţă, târg, seara, mare, doare, cere, vara, are, sare, boare, noră, ceară, sărac, ţăran, iarnă,

doarme, cartof, servietă, vorbă, harnic, barbă, mărgele, pernă, fermă, iarbă

- vapor, fluier, măr, pahar, elicopter, bucătar, car, şofer, cer, zahăr, ziar, zidar,

liniar, cântar, tâmplar, călcător, aspirator, cuier, amor, dolar, umăr, matur, scutur, sobar,

bondar, cuier, bursier

introducerea suntetului r în propoziţii:

exemple: Rândunica zboară printre crengi. Dă-mi măcar un pahar. Refuz să respir.

Raluca are un trandafir roşu. Rulada cu rom este aromată. Acest tractor a trecut uşor printre

trenuri. Trenul întrece tramvaiul în comfort. Tratamentul trebuie respectat. Marin respira greu

aerul rarefiat. Regret că n-am reparat repede aparatul de ras. Ramona tresare ori de câte ori o

strig. Iepuraşul tremură de frig. Redactorul a transmis un reportaj despre tinerii noştri artişti.

Vara dorim răcoare. Vara trecută ţăranii au avut o recoltă record.

automatizarea sunetului r :

- texte scurte – “ Într-o zi de primăvară, când razele soarelui erau mai stâmpărate,

cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau

căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi.

Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la

vânat.” ( Doi feţi cu stea în frunte – I. Slavici)

- versuri – “Rică nu ştia să zică “

Râu, răţuşcă, rămurică

Dar de când băiatu-nvaţă

Poezia despre raţă

Rică ştie cum să zică

Râu, răţuşcă, rămurică.”

“Pe movila de ogor

Cu căciula de ţărână

Iese o cârtiţă bătrână

Să se uite la tractor.” (Stănică, Vrăşmaş, p. 45,1994)

“Racul, ştiuca şi cu broasca “În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar,

cumplit!

Au plecat să vă cunoască Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,

Ca să-l ştiţi pe fiecare Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Ce înfăţişare are Pare-un lan de diamante ce scârţâie sub picioare.”

Rar aşa în trecere ( “Miezul iernei”- V. Alecsandri)

De râs şi petrecere

Ştiuca –noată: broasca saltă “Gerul vine de la munte, la fereastră se

opreşte,

Racu repetent în baltă Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,

Când să plece către voi El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,

A pornit-o înapoi. Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

S-a pitit tocmai la fund

Unde crapii se ascund. Gerul face cu-o suflare pod de gheţă între maluri,

Stă ursuz ca într-un cufăr Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,

În tipsia unui nufăr.” Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,

“Vreţi să ştiţi cumva de ce Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.”

N-a-nvăţat să spună “re”? ( “Gerul” – V. Alecsandri)

A-ncercat, n-a reuşit

De ruşine s-a roşit

I ar acum învăţătura:

Spuneţi “re” cu toată gura.”

(Stănică, Vrăşmaş, p. 45,1994)

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ALE SIFLANTELOR - SIGMATISMUL

După Guţu, sigmatismul se împarte în două forme distincte: sigmatism oral (poziţia

defectuoasă a limbii) şi sigmatism nazal (poziţia incorectă a vălului palatin). Sigmatismul oral

are mai multe forme:

1. Sigmatismul interdental – este caracterizat de pronunţarea sunetelor siflante prin

împingerea vârfului limbii printre dinţi. La copiii mici acest defect este frecvent, dar pe măsura

creşterii dinţilor, tulburarea se va ameliora şi va dispare.

2. Sigmatismul addental apare ca urmare a sprijinirii limbii pe dinţi, ceea ce determină

oprirea evacuării aerului prin spaţiul dintre dinţi. Regiunea de evacuare a aerului este largă astfel

că sunetul îşi pierde din sonoritate (aerul este evacuat printr-o zonă cu mult mai largă decât ar

trebui în mod normal). Apare cel mai frecvent la persoanele cu prognatism, dar se poate întâlni şi

la persoane cu maxilar normal.

3. Sigmatismul lateral – zona de evacuare a aerului este deplasată către lateral (stânga –

sigmatism lateral dexter - sau dreapta – sigmatism lateral sinister); dacă aerul este evacuat de

ambele părţi, vorbim despre sigmatismul bilateral.

4. Sigmatismul strident se recunoaşte uşor deoarece el constă în rostirea exagerat de

puternică a siflantelor, ceea ce produce o rezonanţă stridentă.

5. Sigmatismul palatal constă din retragerea limbii într-o poziţie mult prea anterioară

poziţiei corecte de formare, spre bolte palatină. Astfel, sunetul va avea un aspect şuierător de

tipul “şat”, “caşetă”. Cauzele cele mai frecvente ale apariţiei acestei tulburări sunt prognatismul

şi hipoacuzia.

6. Sigmatismul labio-dental – defect de sonorizare caracterizat prin frecarea aerului

între incisivii superiori şi buza inferioară ( se află între sunetele f şi s ); frecvenţa apariţiei acestui

defect este redusă.

7. Sigmatismul labial – aerul este evacuat printre buze şi se obţine un sunet între f şi ş, în

loc de s. Corectarea se face prin exerciţii pentru stimularea motricităţii buzelor.

Sigmatismul nazal are două forme:

1. Sigmatismul nazal determinat de funcţia anormală a palatului moale în timp ce

restul componentelor aparatului fono-articulator fiind normale. Se manifestă prin apariţia, în

locul siflantelor, a unui sunet nazal ce seamănă cu ng.

Sigmatismul nazal total este determinat de despicăturile palatine (palatoschizis), de un

palat moale prea scurt, sau o mobilitate redusă. În cazul sigmatismului nazal parţial, nazalizarea

dispare dacă se acoperă fosele nazale.

2. Sigmatismul laringual se manifestă prin emisia unui sunet gutural care apare în locul

siflantelor (Guţu, pag. 256-262, 1975).

Terapia sigmatismelor


gimnastica facială




gimnastica labială




- vibrarea buzelor
















sub buze


buza superiară, se lasă în jos spre cea inferioară, revine la starea de repaus

pregătirea pentru emisia sunetului s

- emiterea unor onomatopee: cum face şarpele – ssssss, “linişte!” – pssssss…

- buzele sunt întinse ca într-un zâmbet, dinţii sunt uşor îndepărtaţi, limba se sprijină pe

incisivii inferiori, în interior, se bombează şi formează de-a lungul ei un canal prin care se scurge

aerul; coardele vocale nu vibrează

- rostirea lui t rapid (ttttttt)

- separarea sunetului s din ţ – se va pronunţa ţsssss prelungit şi în şoaptă

introducerea sunetului s în silabe

sa, se, si, so, su, sasa, sese, sisi, soso, susu isa, ise, isi, iso, isu

asa, ese, isi, oso, usu, asa, ase, asi, aso, asu osa, ose, osi, oso, osu

sas, ses, sis, sos, sus, esa, ese, esi, eso, esu usa, use, usi, uso,

usu

as, es, is, os, us

introducerea sunetului s în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- sac, sat, suc, sus, sul, sub, sec, soc, sală, Sanda, salam, sare, sapă, salut, sete, senior,

seminţe, separat, sifon, sirop, sită, sobă, solniţă, soroc, soră, sodă, sote, supă, sută, speriat,

sfat, scăldat, scutit, sfeclă, stors, studiat, spinare, spontan, scobit, slăbit

- masă, casă, pasă, pastă, tuse, lasă, coase, roase, şosete, peste, coastă, pistă, festin,

pisică, rasol, iese, fise, înscris, însiropat, înstrăinat, însămânţat, transpirat, însetat, instruit,

listă, Estera, piscină, cascador, cascadă, asfalt, rost, post, cost, rest

- nas, vas, cos, ros, las, ţes, vis, colos, pas, ies, dos, pufos, noros, închis, deschis,

cocos, smuls, colos

introducerea suntetului s în propoziţii

exemple: Sanda salută singură pe stradă. Soneria sună strident. Salamul se

consumă cu salată. Pisica lui Sică s-a dus acasă. Cocosul este gustos. Batista este răsucită în

sac. Sucul stă pe masă până se consumă. Suflul exploziei se simte peste tot. Croitoreasa

coase o vestă. Sile se deplasează spre casierie. Mustul are gust de struguri. În casă sunt

mese şi scaune. Sertarul s-a deschis singur. Casian posedă o casetă valoroasă. Casca s-a

spart. Peste sate s-a lăsat seara.

automatizarea sunetului s :

- texte scurte – “ S-a trudit sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să

poată învăţa şi pe noi puţină carte (“Meşterul Nicu “– Al. Vlahuţă).

- versuri – “Somnoroase păsărele Doar izvoarele suspină

Pe la cuiburi se adună Pe când codrul negru tace

Se ascund în rămurele Dorm şi florile-n grădină

Noapte bună. Dormi în pace.

(“Somnoroase păsărele” – M. Eminescu)

pregătirea pentru emisia sunetului z

- emiterea unor onomatopee: cum zboară albina - bzzzzzzz

- sunetul z se va obţine cu ajutorul lui s dar cu contribuţia coardelor vocale; vibraţia va

putea fi percepută poziţionând palma sub bărbie; organele fono-articulatorii vor avea aceeaşi

poziţie ca şi în cazul emisiei lui s

introducerea sunetului z în silabe

za, ze, zi, zo, zu zaza, zeze, zizi, zozo, zuzu azo, ezo, izo, ozo, uzo

az, ez, iz, oz, uz aza, eza, iza, oza, uza azu, ezu, izu, ozu,

uzu

aza, eze, izi, ozo, uzu aze, eze, ize, oze, uze azi, ezi, izi, ozi, uzi

zaz, zez, ziz, zoz, zuz

introducerea sunetului z în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- ziuă, zână, zale, zestre, zmeură, zuluf, zambilă, zboară, zvântă, zloată, zburdă,

zgardă, zbiară, zbucium, zvon, zmeu, zburdalnic, zoologic

- vază, buze, bazin, mezeluri, mazăre, raze, poză, bluză, coafeză, fază, buzunar,

viezure, cazma, căzut, bâzâie

- gaz, mânz, orez, firez, autobuz, praz, roz, iaz, haz, miez, ovăz, necaz, colorez,

titirez, treaz, ovăz, parbriz, auz

introducerea suntetului z în propoziţii:

exemple: Zâna Zorilor îşi ia zborul înspre zări îndepărtate. Azorică este un câine

zburdalnic. Coafeza aranjează zulufii peste bluză. Zina duce mazăre în buzunare. Zamfir

şi Vasile sunt la vânătoare de fazani.

- versuri: “ Pe-un câmp mare, până-n zare, Cine se zbate

Iese cloşca la plimbare. Zi şi noapte,

Pui de aur mulţi roiesc, De stânci veşnic

Ziua nu- vezi, se pitesc. (luna şi stelele) Se izbeşte

Şi deloc nu oboseşte? (

valurile)

pregătirea pentru emisia sunetului ţ

- limba este plasată cu vârful la incisivii superiori ca pentru t, la trecerea suflului de aer

limba coboară la nivelul incisivilor inferiori; buzele au colţurile retrase iar distanţa dintre dinţi

este de aproximativ de 3 mm

- corectarea sunetului ţ presupune articularea corectă a sunetelor t-s, t-s, t-s…

introducerea sunetului ţ în silabe

ţa, ţe, ţi ţo, ţu aţa, eţa, iţa, oţa uţa aţo, eţo, iţo, oţo, uţo

aţ, eţ, iţ, oţ, uţ aţe, eţe, iţe, oţe, uţe aţu, eţu, iţu, oţu, uţu

aţa, eţe, iţi, oţo, uţu aţi, eţi, iţi, oţi, uţi

introducerea sunetului ţ în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- ţipă, ţese, ţară, ţiglă, ţintă, ţap, ţeavă, ţipă, ţuică, ţigară, ţel, ţar, ţinută, ţelină

- raţă, peniţă, căţel, viţel, oţet, cuţit, spiţe, părinţi, viţă, faţă, beţe, suliţă, vacanţă,

Lenuţa, Codruţa, rochiţă, fetiţa, poziţie

- băţ, moţ, podeţ, pătuţ, coteţ, Ionuţ

introducerea suntetului ţ în propoziţii:

exemple: Călăreţul este reţinut pentru un cuţit. Ionuţ îşi aprinde ţigara cu un băţ. Raţa are

un cap ţuguiat. Ţigla a căzut peste podeţ. Fetiţa are codiţe frumoase. Ţăranul agaţă ţelina la uscat.

pregătirea pentru emisia sunetului ş

- buzele sunt rotunjite, vârful limbii este ridicat în partea anterioară a palatului, marginile

limbii sunt apropiate de molarii superiori, iar concentrarea aerului se realizează pe linia mediană

dintre limbă şi palat; se poate observa, în dosul palmei, aerul cald la emisia sunetului.

- emiterea unor onomatopee: foşnetul frunzelor - şşşşşşş zgomotul vântului

introducerea sunetului ş în silabe

şa, şe, şi, şo, şu aşa, eşa, işa, oşa, uşa aşo, eşo, işo, oşo, uşo

aşa, eşe, işi, oşo, uşu aşe, eşe, işe, oşe, uşe şaş, şeş, şiş, şoş, şuş

aş, eş, iş, oş, uş aşi, eşi, işi, oşi, uşi

introducerea sunetului ş în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- şi, şut, şef, şirag, şale, şubă, şaretă, şenile, şurubelniţă, şosele, şerveţel, şoc, şade,

şoaptă, şiret, şantier, Şerban, şcoală, şale, şură, şuncă, şosete

- uşă, vişine, păpuşă, roşu, uşor, creşă, orăşel, cireşe, mătuşă, puişor, fişă, maşină,

poştaş, poştă, meşter, cloşcă, duşman, veşted, paşnic, foşnet, şniţel, moşneag, frişcă,

caşcaval, cleşte, puşcă, peşte, cuşcă, linişte, muşcă, paşte, cămaşă, maşină, căpşuni

- moş, cocoş, coş, tuş, duş, iepuraş, caş, naş, făraş, oraş, borş, cosaş, culcuş, fruntaş,

golaş

introducerea suntetului ş în propoziţii:

exemple: Cocoşul moşului şade în coş. Poştaşul pleacă la poştă. Meşterul înşurubează cu

şurubelniţa un şurub. Puşa poartă o cămaşă vişinie. Naşul meu a adus un coş cu căpşuni.

pregătirea pentru emisia sunetului j

- are acelaşi mod de articulare ca şi ş, se realizează cu mai puţină încordare; în formarea

acestui sunet, o contribuţie foarte importantă o au coardele vocale; odată cu evacuarea aerului,

laringele vibrează

introducerea sunetului j în silabe

ja, je, ji, jo, ju aja, eja, ija, oja, uja ajo, ejo, ijo, ojo, ujo

aja, eje, iji, ojo, uju aje, eje, ije, oje, uje aju, eju, iju, oju, uju

aj, ej, ij, oj, uj aji, eji, iji, oji, uji

introducerea sunetului j în cuvinte (la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- joc, jos, jar, joi, jind, jeleu, joacă, jambon, jachetă, jumătate, jalon, jantă, jerseu,

judeţ, jucării, jilav, Janina, jupuit, julit, jivină

- lojă, cojoc, major, grijă, pojar, mojar, coajă, bujie, dirijor, etajeră, vâjâie, ajutor,

pijama, stejar, pojghiţă, prăjit, decojit, înconjurat, stejar, angajat, grijă

- etaj, baraj, gaj, pasaj, bej, curaj, marcaj, bobinaj, Gorj, Dej, Cluj

introducerea suntetului j în propoziţii:

Jivinele sunt înconjurate de stejari. Jaluzelele sunt aranjate pe etajeră. Janina s-a julit la

gleznă. Jaloanele sunt aranjate cu grijă iar noi le înconjurăm.

pregătirea pentru emisia sunetului č

- se realizează după modelul sunetelor t-ş, prin repetarea acestora cât mai repede cu

putinţă.

- limba atinge cu vârful, palatul dur, marginile limbii ating molarii superiori, buzele sunt

rotunjite şi mai proeminente ca la sunetul ş; la ieşirea suflului de aer limba se desprinde brusc de

palat

introducerea sunetului č în silabe

ča, ce, ci, čo ču ača, eča, iča, oča, uča ačo, ečo, ičo, očo, učo

ača, ece, ici, očo, uču ače, eče, iče, oče, uče aču, eču, iču, oču, uču

ač, eč, ič, oč, uč ači, eči, iči, oči, uči

introducerea sunetului č în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- cerc, ceas, cercel, ceapă, cenaclu, cenuşă, cerneală, ceaun, ceainic, cerb, cioc, circ,

ciur, cireş, ceaţă, cină, cinci, cinema, cioban, calofan, cititor, cizmar, cioară, ciocănitoare,

cizme, cireadă, centură, cingătoare

- seceră, briceag, bicicletă, pecete, răcitură, picior, răcit, început, fecior, vecin,

lucios, Marcel, Mircea, motocicletă

- pace, duce, rece, zice, coace, face, meci, săraci, papuci, arici, nuci, maci, furci, teci,

elice, zece

introducerea suntetului č în propoziţii:

exemple:

Cenuşa zace în celofan. Ciobanul zice multe despre cireadă. Ceaţa răceşte aerul în

decembrie.

Aceşti cercei sunt ciudaţi. Receptarea mesajului este deficitară. Recensământul necesită

atenţie sporită.

pregătirea pentru emisia sunetului ğ

- se realizează după modelul sunetelor d-j, prin repetarea acestora cât mai repede cu

putinţă

- în emisia sunetului apar vibraţii ale laringelui; vârful limbii este sprijinit pe palatul dur,

iar marginile limbii ating molarii superiori; desprinderea limbii are loc deodată cu trecerea

aerului; vibraţia coardelor vocale are loc fără încordare prea mare

introducerea sunetului ğ în silabe

ğa, ge, gi, ğo, ğu age, ege, ige, oge, uge ağu, eğu, iğu, oğu, uğu

ağa, ege, igi, oğo, uğu agi, egi, igi, ogi, ugi ağ, eğ, iğ, oğ, uğ

ağa, eğa, iğa, oğa, uğa ağo, eğo, iğo, oğo, uğo

introducerea sunetului ğ în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- gem, ger, geam, gene, gemeni, genunchi, geană, geantă, gimnastică, ginere, girafă,

Gica, Gina, Geta, Gelu, geneză

- degete, mărgele, urgent, Angela, Eugenia, Ligia, magiun, frigider, damigeană,

magiun, rugină, pagină

- rege, lege, colege, alege, înţelege, minge, sânge, fragi, colegi, lungi, verigi, seringi,

regi, magi, dragi

introducerea suntetului ğ în propoziţii:

exemple:

Gina a plecat la gimnastică. Regina întregeşte regiunea. Geta ajunge la timp şi înţelege

problema. Verigile sunt pline de rugină. Ligia s-a tăiat la degete când a spart geamul.

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ALE SONANTEI L – LAMBDACISMUL

Pronunţia sunetului l este caracterizată de poziţionarea limbii, care nu se lipeşte cu toată

marginea sa anterioară de partea dorsală a dinţilor, ci numai cu vârful ei. De o parte şi alta a

limbii rămâne câte o deschizătură prin care se scurge aerul. Sunetul se formează între premolari

şi marginile laterale ale limbii.

Cele mai frecvente tulburări ale sonantei l, după Guţu, sunt:

1. Pronunţia afonă a sonantei l – sunetul nu apare (saată în loc de salată ) – coardele

vocale nu participă în momentul dispunerii corecte a elementelor ce contribuie la formarea

sonantei l.

2. Pronunţia prea dură a sonantei l – limba este prea încordată iar partea dorsală este mai

retrasă şi mai ridicată, vârful ei este mai subţiat

3. Pronunţia interdentală a sunetului l – vârful limbii este poziţionat între dinţi, ceea ce

duce la denaturarea sonorităţii sunetului.

4. Pronunţia nazală a sunetului l – vălul palatin este coborât şi aerul trece prin nas, iar

sunetul emis este asemănător cu ng.

Terapia lambdacismelor


gimnastica facială




gimnastica labială




- vibrarea buzelor
















sub buze


buza superiară, se lasă în jos spre cea inferioară, revine la starea de repaus.

După câteva şedinţe, se va insista asupra exerciţiilor care stimulează dezvoltarea

muşchiului limbii, celelalte exerciţii vor fi eliminate.

pregătirea pentru emisia sunetului l

- limba se sprijină cu vârful pe alveolele incisivilor superiori, marginile limbii sunt uşor

coborâte pentru a permite scurgerea laterală a suflului de aer; ieşirea aerului pe nas este

împiedicată de poziţia ridicată a vălului palatin

introducerea sunetului l în silabe

la, le li, lo, lu ala, ela, ila, ola, ula alo, elo, ilo, olo, ulo

ala, ele, ili, olo, ulu ale, ile, ele, ole, ule alu, elu, ilu, olu, ulu

al, el, il, ol, ul ali, eli, ili, oli, uli

introducerea sunetului l în cuvinte(la începutul, mijlocul, sfârşitul cuvintelor):

- lac, lup, lut, ladă, lamă, lampă, lopată, lumânare, lamâie, lubeniţă, lingură, lanternă,

leneş, limbă, lacăt, lebădă

- elev, vale, palat, oală, coală, boală, moale, cale, fasole, paletă, colet, halat, colac, polonic,

voluntar, pelerină, caleaşcă, culoare, paloare, valoare, delfin, balenă, elefant, telefon,

baloane, cotlet, atlet

- cal, mal sol, val, nul, egal, cercel

PL – BL CL – GL FL - SL

umple umblă clasă glob fluier slab

plin blană clemă glas flaut sloi

plasă bluză cloşcă glastră fluture slut

plată blând clei gleznă floare slugă

plânge bloc sclipeşte aglomerat flăcău slavă

plapumă oblic ciclu panglică flacără slujbă

geblă clopot Anglia flamingo

slănină

cleşte glie află slinos

clădire glorie chiflă

Slatina

clipă glazură flintă Slănic

introducerea suntetului l în propoziţii:

exemple: Lacul luceşte acolo în luncă. Polonicul loveşte farfuria din lut. Coloana se

intinde de-a lungul malului. Lebăda are culoarea albă. Lubeniţa este plină de lichid. Chifla de

vanilie este plină cu glazură.

RINOLALIA

“Se caracterizează prin tulburări de pronunţie asemănătoare dislaliei, dar cu note nazale

puternice, dezagreabile (uneori chiar cu tulburări de voce, în cazurile grave)” (Buică, p. 291,

2004).

“Nazalizarea suplimentară (parazitară) sau insuficientă a vorbirii, la persoanele cu

deficienţă de includere şi distribuţie a rezonanţei nazale, se numeşte rinolalie” (Guţu, p. 311,

1975).

În unele cazuri de rinolalie este afectată şi înţelegera vorbirii, ceea ce are consecinţe

negative asupra comunicării orale şi a personalităţii celui în cauză, conscinţe care se agravează

tot mai mult concomitent cu lărgirea relaţiilor sociale ale copilului.

După unii autori ( Verza, p.96, 1977, Guţu, p.312-313, 1975), rinolalia poate fi clasificată

în:

rinolalie deschisă (aperta), numită şi hiperrinolalie – unda expiratorie se scurge pe

cale nazală şi în cazul pronunţiei sunetelor orale

rinolalie închisă (clausa), numită şi hiporinolalie – pronunţia sunetelor nazale m şi n,

aerul este obturat total sau parţial de vegetaţii adenoide, deviaţii de sept, pe traseul

cavităţii nazale şi se scurgepe traiectul bucal

rinolalia mixtă (mixa) – unda expiratorie se scurge alternativ pe cale bucală şi pe cale

nazală, fără să se ţină cont de caracteristicile articulatorii ale sunetelor

Pentru determinarea direcţiei de scurgere a undei de aer expirator, M.Guţu propune

următoarele probe:

imposibilitatea de a reţine aerul în cavitatea bucală în cazul în care i se cere

subiectului să umfle obrajii cu limba scoasă între buze, în aşa fel încât aerul să nu se

scurgă pe nas, denotă existenţa unei rinolalii deschise

se suflă asupre unei lumânări, chibrit aprinse, instrumente muzicale

absenţa rezonanţei nazale în timpul pronunţiei fonemelor m şi n, prin palparea osului

nazal denotă existenţa unei rinolalii închise

dacă în timpul pronunţării grupului vocalic ai acesta îşi intensifică rezonanţa nazală în

loc să se constate o diminuare a acesteia, prin obturarea foselor nazale cu degetele, este

cazul unei rinolalii deschise

Rinolalia deschisă

“Incapacitatea sfincterului faringo-nazal de a realiza în cursul vorbirii bariera valvulară

ce împiedică trcerea aerului pe traiectul nazal la pronunţarea vocalelor şi a consoanelor orale,

nenazale. Orificiul faringo-nazal rămâne deschis iar unda de aer se scurge şi pe nas ceea ce

imprimă vorbirii un timbru nazal, parazitar, care modifică aspectul sonor în asemenea măsură

încât adeseorinu se mai pot distinge şi recunoaşte sunetele şi cuvintele pronunţate.”(Guţu, p. 314,

1975).

Nazalizarea în vorbire este caracterizată prin următoarele:

tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii – logopatul este obligat să inspire aer mai

frecvent ceea ce determină, la nivelui ritmului şi fluenţei vorbirii anumite

perturbări

tulburări de articulaţie – pronunţia sunetelor orale este lipsită de claritate şi

expresivitate datorită consumului neeconomic al aerului pe calea nazală

tulburări de voce

Formele rinolaliei deschise:

1. rinolalia deschisă funcţională – prezintă o insuficientă închidere

valvulară, în timpul vorbirii; cu cât vălul palatin este într-o poziţie mai

joasă, cu atât se măreşte cavitatea de rezonanţă nazo-faringiană iat

nazalizarea este mai pronunţată.

- nazalizalizarea funcţională deschisă apare în următoarele cazuri:

hipokinezia vălului

tărăgănarea pronunţiei sunetelor şi a cuvintelor la copiii răsfăţaţi

imitarea unor modele greşite de pronunţie

deficienţe de respiraţie în cazul copiilor cu tahilalie

la copii cu deficienţe de auz care nu îşi pot controla auditiv pronunţia

la copiii cu balbism care prezintă spasme clonice sau tonice ale vălului palatin

2. rinolalia deschisă organică

paralizaia centrală sau periferică a vălului palatin

malformaţii ale vălului palatin, văl palatin prea scurt, lipsa uvulei

vegetaţii adenoide şi polipi în cavitatea faringiană

Despicăturile palatine (palatoschizis) – provoacă cele mai complexe tulburări de

vorbire, în anumite cazuri, vorbirea fiind în aşa măsură de afectată încât nu poate atinge nici

măcar un grad minimal de inteligibilitate.

Malformaţiile congenitale labio-maxilo-faciale datează dintr-o perioadă timpurie a

dezvoltării embrionale. Copilul cu despicătură labio-maxilo-palatină are în prima copilărie

dificultăţi mari de supt şi de deglutiţie. Cu cât despicăturile sunt mai complete cu atât acestea au

efecte mai nocive asupra vorbirii.

Fiecare formă necesită o altă operaţie chirurgicală ce presupune închiderea zonelor cu

despicătură.

Despicăturile labio-maxilo-faciale pot fi: parţiale, totale şi asociate.

Simptomele rinolaliei deschise pot fi înlăturate prin parcurgerea următoarelor etape:

corectarea pe cale chirurgicală – restabilirea palatului şi al aspectului facial

terapia logopedică – corectarea tulburărilor de pronunţie

adoptarea unor măsuri psihopedagogice în vederea evitării sau înlăturării complicaţiilor

psihice şi de educaţie a trăsăturilor pozitive ale personalităţii copilului.

Despicăturile parţiale pot fi de două feluri:

- anterioare – labioschizis – despicătura cuprinde buza şi creasta alveolară, uneori

şi pragul narinar; pot fi incomplete şi complete, atunci când antrenează narinele şi

creasta alveolară în regiunea frontală.

- posterioare –despicătura cuprinde uvula, vălul şi bolta (palatoschizis)

Despicăturile totale se formează printr-o asociere deintre despicăturile complete

anterioare şi posterioare.

Despicăturile asociate apar ca urmare a unor combinaţii variate dintre despicăturile

parţiale anterioare şi posterioare (Guţu, p. 315-319, 1975).

Tulburările de vorbire de tip rinolalic se stabilesc în urma unuei examinări la nivelul

pronunţiei vocalelor, consoanelor, silabelor, cuvintelor, auzului fonematic, scrierii şi citirii, în

conformitate cu cerinţele completării fişei logopedice.

După realizarea compensării chirurgicale, exerciţiile de dirijare a undei expiratorii se

realizează, în prima fază, prin acoperirea foselor nazale. Ulterior se trece la exersarea alternativă

a emisiei expirului cu fosele nazale acoperite şi ulterior cu ele descoperite, până când sunetele

emise vor fi corecte fără a mai fi nevoie de acoperirea nasului. Palatul moale se ridică în acelaşi

timp cu intensificarea tonusului musculaturii diafragmatice.

Exerciţiile de ridicare a vălului palatin în pronunţia vocalelor prezintă avantajul asocierii

sunetului cu mişcarea sau poziţia vălului. În vederea ridicării vălului, copilul închide şi deschide

alternativ, în timpul articulaţiei vocalelor, cavitatea nazală cu degetele. Mişcările de ridicare a

vălului palatin se realizează în faţa oglinzii logopedice astfel încât copilul să sesizeze cât mai

fidel modelul corect de pronunţie. În acest sens se foloseşte o sursă de lumină – bec sau lanternă

– pentru asigurarea unei vizibilităţi cât mai bune a porţiunii anterioare a cavităţii bucale.

Logopedul pronunţă alternativ vacala a cu vălul palatin ridicat şi coborât. Copilul este solicitat să

observe diferenţa dintre cele două moduri de pronunţare a vocalei a – vu vălul ridicat, respectiv

cu vălul coborât.

Etapa ce urmează diferenţierii auditive a vocalei nazalizate de cea normală, constă în

exersarea diferenţierii auditive a propriei pronunţii care se poate realiza prin audierea

înregistrărilor audio. În faza incipientă, copilul exersează vocala cu nările acoperite şi

descoperite, în mod alternativ.

Exersarea pronunţiei consoanelor solicită o mai puternică presiune a aerului, mai ales în

cazul oclusivelor şi siflantelor şi de aceea, narinele se strâng cu degetele pentru a permite să se

perceapă tactil trecerea puternică a aerului prin cavitatea bucală şi în special presiunea lui în

punctul de articulaţie.

Prognosticul logopedic al rinolaliei deschise este dependent de mai mulţi factori:

vârsta la care debutează terapia – la preşcolari rezultatele se obţin mai repede şi

sunt mai vizibile decât în cazul copiilor de vârstă şcolară, iar la şcolari rezultatele

sunt mai bune decât la adulţi.

Aplicarea unui tratament complex în care să fie incluşi: medicul, logopedul,

psihopedagogul, familia

Particularităţile rinolaliei: rinolalia funcţională se corectează mai uşor decât cea

organică, iar despicăturile parţiale se corectează mai uşor decât cele totale

Personalitatea rinolalicului – deficienţii de intelect şi hipoacuzicii corectarea

tulburărilor este mai dificilă şi de mai lungă durată (Guţu, p. 340-347, 1975).

Rinolalia închisă

În rinolalia închisă sunt prezente tulburări de pronunţie şi deficienţe de rezonanţă nazală

(lipsa de rezonanţă nazală), provocată de suflul de aer care nu poate să fie evacuat de-a lungul

cavităţii nazale.

Rinolalia închisă funcţională este determinată de o închidere deficitară a vălului palatin

în timpul pronunţiei ceea ce determină menţinerea constantă a vălului într-o poziţie ridicată sau

acesta se ridică în mod greşit la pronunţia sunetelo m şi n, închizând pasajul de trecere a aerului

prin nas (Guţu, p. 346, 1975).

Cauzele care stau la baza articulării greşite sunt:

- pronunţia neglijentă, insuficient de activă care se întâlneşte în cazul unor copii cu

deficienţă mintală sau în cazul unei însuşiri ale unor modele defectuoase de

vorbire

- deficienţe ale auzului fonematic rezultat dintr-un autocontrol auditiv insuficient al

pronunţiei.

În rinolalia închisă anterioară sunt blocate narinele, astfel că nazo-faringele nu

comunică cu exteriorul prin intermediul cavităţii nazale. Caracteristica principală a acestei

tulburări este aceea că sonoritatea sunetelor m şi n apare foarte ştearsă. Respiraţia este şi ea

afectată.

La blocarea nazo-faringelui apare rinolalia închisă posterioară. De obicei înlocuirea lui

m se face cu b iar a lui n cu d.

În rinolalia închisă organică unda expiratorie este împiedicată total sau parţial să iasă pe

cale nazală, datorită unor deficienţe ale cavităţii nazale care apar datorită vegetaţiilor adenoide,

deviaţiilor de sept.

Rinolalia mixtă este caracterizată prin prezenţa particularităţilor specifice atât rinolaliei

deschise cât şi celei închise. Ea poate avea ca şi cauze anumite anomalii congenitale –

despicături - care se pot extinde asupra buzei, maxilarului şi cavităţii nazale. Alte cauze pot fi

constituite din apariţia unor vegetaţii adenoide, deviaţii de sept, hipotonia velară funcţională.

Principala caracteristică a vorbirii rinolalicilor este aceea că aceştia pot pronunţa relativ

bine sunetele într-o anumită situaţie şi le pot deforma, substitui sau inversa în altă situaţie. Vocea

acestora are caracteristici nazale, nu are forţă şi dă impresia că se atenuează spre sfârşitul

pronunţării cuvântului, datorită scăderii intensităţii vocii (Verza, p. 98-99, 1977).

În vederea corectării tulburărilor de vorbire, care apar datorită rinolaliei închise, M.Guţu

recomandă parcurgerea unor paşi, care sunt ulteriori intervenţiei chirurgicale prin care se înlătură

obstrucţia traiectului faringo-nazal:

educaţia mobilităţii vălului palatin şi a includerii sale în vorbire

dezvoltarea auzului fonematic, a atenţiei şi a autocontrolului auditiv asupra pronunţiei

– aceasta se va realiza apelând la câteva mijloace auxiliare:

o sesizarea undei de aer cu degetul plasat sub narine

o aburirea oglinzii prin trecerea aerului cald prin nas, la pronunţia nazală – odată cu

obţinerea diferenţierii corecte a sunetelor, se va renunţa la mijloacele auxiliare

exerciţii de emisie şi de pronunţie a sunetelor – exerciţii de respiraţie pentru a se

forma deprinderea de a dirija corect unda fonatoare pentru sunetele m, n

Exerciţiile de emitere a sunetelor se realizează astfel:

închiderea totală a buzelor, fără a le încorda după care se suflă un curent puternic pe

nas, sesizarea undei expiratorii cu degetul plasat în faţa nasului este esenţială

la exerciţiul anterior se adaugă emisia sunetului m, care se repetă de mai multe ori,

concomitent cu direcţionarea atenţiei spre sonoritatea acestuia

limba se poziţionează în locul de articulaţie al sunetulu t şi apoi se sociază unui curent

de aer puternic pe nas (în faţa oglinzii)

la exerciţiul anterior se adaugă sunetul n similar cazului în care s-a exersat sunetul m

fixarea şi automatizarea sunetelor m, n – se exersează sunetele corecte în silabe,

cuvinte şi propoziţii

Corectarea rinolaliei mixte presupune aplicarea unor metode combinate, insistându-se

asupra formei care este cea mai sesizabilă (Guţu, p.350-353, 1975).

BALBISMUL

“Balbismul rezultă din destructurarea sau defectuoasa funcţionare a reglajului verbal şi

constă în dezordinea intermitentă a pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme,

emisiuni precipitate urmate de momente de dificultate în articularea unor cuvinte” (Popescu-

Neveanu, p. 93, 1978).

Bâlbâiala “se caracterizează printr-o tulburare în ritmica vorbirii, la care se asociază o

tulburare în ritmica mişcării respiratorii şi a celor constând în accese clonice (repetarea de mai

multe ori fie a primului fonem din cuvânt, fie a primei silabe, fie a primului cuvânt din frază), ori

în blocaje tonice (oprirea emisiei cuvintelor cu eforturi generale şi sincinetii motorii amplu

desfăşurate în scopul de a învinge piedica) (Păunescu, p. 259, 1976).

Forme ale balbismului:

- repetarea explozivă şi involuntară a unor sunete sau silabe la începutul cuvântului sau

chiar a unor cuvinte întregi – forma clonică

- întreruperea sau blocarea cursivităţii normale a vorbirii datorită apariţiei unor spasme la

nivelul glotei şi laringelui – forma tonică

- formele mixte – clono - clonică – predomină forma clonică

- tono – clonică – predomină forma tonică ( Buică, p. 297, 2004).

Balbismul se structurează ca formă patologică la vârsta de 4-5 ani, perioadă care coincide

cu intrarea copilului în colectivitate unde se începe folosirea intensivă a propoziţiilor.

Simptomatologia balbismului

Bâlbâiala are efecte negative asupra compotamentului, în general, personalităţii şi asupra

comunicării. Acest fenomen nu dispare de la sine, odată cu maturizarea organelor aparatului

fono-articulator, ci se agravează în timp. Nu are efecte negative asupra evoluţiei dezvoltării

intelectuale dar poate lăsa impresia existenţei unor tulburări la nivel intelectual datorită unor stări

emoţionale tensionate şi datorită unor fobii vizavi de situaţiile de a vorbi cu cineva sau de a

susţine alocuţiuni în public.

După Stănică, există o serie de modificări care au loc la persoanele cu balbism:

1. Modificări de vorbire

spasmele aparatului fono – articulator – apar datorită sunetelor greu de pronunţat

- cuvinte noi care presupun solicitare psihică crescută

- cuvinte la care s-a mai bâlbâit şi în trecut

- ritmul vorbirii – tahilalie, bradilalie

Aritmia – se manifestă prin clonii sau blocaje de vorbire şi determină reacţii

neadecvate la solicitările externe

Monotonia vorbirii – rezultă din absenţa melodicităţii, lipsa de înţeles şi a pauzelor

mari

Embolofrazia – este dată de ocolirea modalităţilor directe de exprimare datorată de

teama de a pronunţa anumite cuvinte

Inversiuni (în cadrul frazei) – au loc în scopul de a evita utilizarea anumitor cuvinte

considerate dificile

Parazitarea – apariţia unor cuvinte care sunt considerate a fi suport în exprimare

Vorbire concisă – datorată fricii de a vorbi

Refuzul de a vorbi

2. Mişcări şi acţiuni asociate

Ticuri

Ritualuri cu rol de deblocare sau de liniştire

3. Modificări psihice

dezorganizare în activitate

manifestă o stera de încordare şi de nelinişte în momentul vorbirii

nevoia de a fi ocrotiţi

negativism

izolare socială

obosesc psihic mai repede decât ceilalţi oameni

prezintă emotivitate crescută, labilitate, stări de anxietate, nesiguranţă, reacţiile

emoţionale fiind însoţite de manifestări neuro-vegetative, toate acestea ducând la accentuarea

bâlbâielii

tulburări de concentrare a atenţiei datorită efortului depus în vederea urmăririi

permanente a propriei vorbiri

pot apare tulburări ale scrierii şi citirii.

(Stănică, Vrăşmaş, p.208)

Factorii care pot favotiza apariţia balbismului sunt:

o copiii care prezintă reactivitate scăzută la solicitările externe determină un decalaj

între ritmul gândirii şi posibilităţile motorii de realizare a vorbirii

o îmbolnăviri neuro-psihice şi endocrine în perioada intrauterină

o accidente în perioada intrauterină

o boli debilitante în intervalul 1-3 ani

o mediu familial traumatizant: sufocare afectivă, abandon, dezorganizare a vieţii de

familie, conflicte în mediul familial

o suprasolicitarea copilului cu sarcini

o bilingvism

o imitarea de către adulţi a copiilor cu balbism

o vorbirea grăbită sau bâlbâită a celor din preajmă

Factorii agravanţi

o copilul nu are informaţii despre materialul verbal, atunci când trebuie să abordeze

şi prezinte o anumită temă

o atitudinea nepotrivită a profesorilor – lipsa de răbdare, ironie, desconsiderare

o atitudine neadecvată faţă de cel ce se bâlbâie

o public necunoscut în situaţia în care este solicitat să vorbească

o atitudinea familiei faţă de defect: nerăbdare, ironizare, corectarea permanentă,

fixarea atenţiei, în permanenţă asupra defectului, compătimire, milă

o regim de viaţă dezorganizat: inexistenţa unui echilibru între perioadele de repaus

şi activitate, alimentaţie necorespunzătoare (consumul de alimente ce conţin

elemente excitante – cacao, piper, ciocolată, boia) şi lipsa unui orar al meselor.

Factori declanşatori

o şocuri emoţionale

o situaţia de a lua cuvântul în faţa unui auditoriu ostil, dublat de neîncrederea faţă

de punctul de vedere propriu

Conştientizarea balbismului determină, în prima fază, fragilitate a conduitei verbale,

ulterior logofobie şi după aceasta, logonevroză. După Verza, “ etiologia este comună pentru

bâlbâială şi logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a

individului, de felul cum trăieşte în plan psihic handicapul”, dar “bâlbâiala se transformă în

logonavroză atunci când există sau apare un fond nevrotic ca urmare a conştientizării

handicapului şi a trăirii acestuia ca o dramă, ca un moment de frustrare a posibilităţilor pa care

la are individul. La persoanele nevrozate sau psihonavrozate, factorii nocivi (mai cu seamă

traumele psihice, stresurile) pot provoca direct logonevroza, ceea ce accentuează starea generală

de nevrozism”(Verza, p. 87, 1998).

Conform lui Boşcaiu, “deşi se ivesc anumite dificultăţi, precizarea formei de balbism încă

de la o vârstă mică are o importanţă fundamentală, deoarece momentul care permite intervanţia

logopedului ca şi stabilirea măsurilor terapeutice sunt dependente de modul de manifestare a

acestei afecţiuni”(Boşcaiu, p. 89, 1973).

Terapia balbismului

Condiţia esenţială a unei terapii reuşite este aceea că aceasta trebuie să înceapă cât mai de

timpiriu, imediat ce diagnosticul a fost pus. La copii, accentul se va pune pe înlăturarea factorilor

cauzatori, astfel obţinându-se ameliorarea şi chiar înlăturarea simptomelor. La puberi şi

adolescenţi, demersul terapeutic va avea în vedere subiectul, care va fi îndrumat să-şi

restructurezestrategiile de autocontrol verbal şi de prevenire a blocajelor, în paralel cu însuşirea

unor tehnici psihoterapeutice prin care acesta va fi învăţat să facă faţă situaţiilor stresante.

În momentul începerii terapiei, defectologul trebuie să cunoască câteva aspecte legate de

persoana în cauză, informaţii fără de care nu poate fi constituit un program terapeutic

individualizat optim:

relaţiile cu familia, şcoala, copiii cu care are relaţii directe, adulţii cu care intră în

contact

condiţiile materiale de acasă, mediul în care îşi face temele

regimul de viaţă al familiei, eventualele neconcordanţe între cerinţele familiei şi

cele ale şcolii

identificarea unor posibile cauze declanşatoare şi care menţin bâlbâiala

construirea unei relaţii bazate pe încredere cu copilul

alegerea unei metode de terapie care să fie în concordanţă cu nevoile logopatului

reeducarea personalităţii logopatului prin reeducarea modalităţilor de relaţie cu

mediul

Există mai multe tipuri de terapii. După Stănică şi Muşu, variantele de terapie ale

balbismului pot fi:

1. Terapia simptomatică – reeducarea componentelor vorbirii (respiraţie, fonaţie,

pronunţie), trnsferul ritmicităţii din plan acţional în plan mintal, descompunerea şi

recompunerea stereotipului verbal în silabe, cuvinte, propoziţii pronunţate cocomitent cu

logopedul şi apoi independent, sincronizarea ritmului respirator cu cel verbal şi cu cel

ideatic, obişnuirea copilului să facă faţă situaţiilor stresante din societate (Muşu, p. 310-

312, 2000):

- gimnastica generală – fortificarea organismului, disciplinarea logopatului,

combaterea ticurilor şi grimaselor, activităţi ritmice în viaţa psihică, obţinerea

echilibrului psihic.

- educarea respiraţiei profunde, inspiraţiei nazale şi expiraţiei orale, lugirea

perioadei de expiraţie, ritmul de respiraţie să fie lipsit de efort iar în expiraţie să

nu se consume toată rezerva de aer din plămâni

- reeducarea vorbirii se va face prin descompunerea cuvintelor în silabe, după care

se va recompune înapoi, marcându-se prin mişcarea lentă a mâinii, momentul

inspirului şi expirului (în momentul de inspiraţie se ridică uşor mâna, iar în

expiraţie, concomitent cu coborârea mâinii, copilul va pronunţa cuvântul).

Se are în vedere lungirea timpului de expiraţie

Modalitatea recomandată de Stănică, a acestor exerciţii, este următoarea:

pronunţarea unor cuvinte prin denumirea imaginilor simultan, reflectat şi mai apoi

independent

emiterea unor propoziţii simple simultan, succesiv, independent

rostirea unor propoziţii dezvoltate simultan, succesiv, independent

relatarea unor recitări, povestiri simultan, reflectat şi mai apoi independent

povestiri după întrebări

povestiri libere

Introducerea logopatului în toate mediile posibile pentru consolodarea rezultatelor

obţinute: vorbirea în faţa clasei, unde logopedul îl va susţine moral, recitări şi convorbiri

publice(Stănică,, Vrăşmaş, p.210-211, 1994).

Psihoterapia – urmăreşte înlăturarea stării de teamă în momentul în care logopatul este

pus să vorbească. Totodată, trebuie înlăturată sensibilitatea exagerată a logopatului, urmată de

creearea convingerii că acesta poate vorbi ca orice om, dacă reuşeşte să-şi organizeze vorbirea.

Tehnicile psihoterapeutice care sunt folosite cel mai fercvent sunt următoarele:

relaxarea – antrenamentul autogen Schultz

sugestia – indirectă, prin utilizatrea unei păpuşi-substitut

hipnoza – contribuie la eliminarea directă a simptomului, care se obţine în timpul

transei hipnotice, totodată se realizează reducerea tulburărilor nevrotice de la nivelul

personalităţii

psihoterapia de femilie – constituirea unui sistem atitudinal adaptat nesiguranţei

copilului, rezolvarea conflictelor intrafamiliale, recurgerea la un sistem de viaţă ordonat şi

confortabil psihologic (Buică, p. 300-301).

Balbismul care are ca şi cauză un şoc emoţional(teamă, sperietură), se poate ameliora

prin intermediul hipnozei.

Psihoterapia de familie presupune obţinerea încrederii şi posibilitatea terapeutului de a

influenţa familia în cauză, unde este foarte importantă rezolvarea conflictelor dintre copii şi

părinţi.

Esenţial în construirea unei relaţii de încredere între părinţi şi terapeut este explicarea

simptomatologiei, condiţiilor favorizante şi a factorilor agravanţi pentru a înţelege modul în care

pot contribui la ameliorarea şi înlăturarea tulburărilor de ritm şi fluenţă a vorbirii.

Părinţii vor trebui atenţionaţi că succesul în eliminarea balbismului, uneori nu este total,

chiar dacă indicaţiile terapeutice sunt respectate în totalitate. Balbismul poate să reapară sau se

poate accentua dacă situaţia care a declanşat fenomenul se repetă. Deasemenea, este foarte

importantă evitarea observaţiilor descurajatoare, a atitudinilor inconsecvente (Stănică, p. 212-

213, 1994).

Terapia de mediu

Constă în asigurarea unui mediu propice înlăturării balbismului. În acest scop personalul

didactic va trebui sensibilizat astfel încât să manifeste o toleranţă crescută vizavi de tulburările

care sunt manifeste în vorbirea logopatului. Astfel se vor evita atitudinile sâcâitoare, critice şi

descurajatoare în faţa clasei.

În mediul familial se va urmări asigurarea unui regim de viaţă ordonat, ritmic, evitarea

trezirilor bruşte, cât şi stările de agitaţie declanşate de diferite zgomote, înaintea şi după

perioadele de somn. Înaintea culcării, camera va fi aerisită, iar consumul de alimente excitante

(cacao, ciocolată, piper, boia de ardei, ardei iute) va fi în totalitate evitat.

Terapia balbismului se întinde pe o perioadă lungă de timp, necesită răbdare în primul

rând, din partea părinţilor dar şi din partea terapeutului. Ameliorarea şi vindecarea vor avea loc

în funcţie de caracteristicile individuale ale logopatului.

DIZARTRIA

“Dizartria este o tulburare de vorbire caracterizată prin dificultăţi parţiale sau extinse de

emisie vocală, de articulaţie şi de pronunţie, care apar pe baza unoe deficienţe, survenită în urma

unor boli sau traumatisme, în acele regiuni ale sistemului nervos central prin care se realizează

aspectul exterior, sonor, al vorbirii orale” ( Guţu, p.360, 1975).

Dizartria este caracterizată prin aceea că tulburarea de vorbire poartă pecetea afectării

unuia dintre marile aparate cerebrale (piramidal, extrapiramidal, cerebelos) şi îmbracă o

simptomatologie corespunzătoare. În dizartrie, tulburarea motorie este generală, iar motricitatea

organelor fono-articulatorii îmbracă şi ea caracterul tulburării motorii restului corpului”

(Păunescu, p.257, 1976).

Această tulburare este caracteristică vorbirii rostite, laturii ei instrumentale. Ea se

manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în

care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea neclară.

O caracteristică a dizartricului este aceea că, de cele mai multe ori acesta este conştient de

tulburarea pe care o manifestă în vorbire. Ca urmare, el depune eforturi pentru a-şi corecta

vorbirea, ceea ce duce la o încoredare sporită care nu numai că nu îl ajută ci determină

producerea şi mai multor greşeli în vorbire ( Jurcău, Jurcău, p. 109-110, 1989).

Cauze

Dizartria este determinată întotdeaune de lezarea anumitor zone ale sistemului nervos

central.

Cauze prenatale:

infecţii virale survenite în primele 16 săptămâni (rubeola)

incompatibilitatea factorului RH

boli grave ale mamei, în perioada sarcinii, pentru care sunt necesare intervenţii

chirurgicale şi hemoterapeutice

iradierea

diabet

îmbolnăviri cu caracter psihic pe perioada sarcinii

Cauze perinatale

naştere dificilă sau prelungită cu utilizarea mijloacelor auxiliare

sarcină prelungită

prematuritate

asfixie la naştere

supt slab prelungit

Cauze postnatale

stări convulsive

icter

atac cianotic

Cauze genetice

existenţa în familie ai unor membri cu deficienţe de auz, de vedere şi altele (Guţu,

p. 365-366, 1975).

După sistemul motric afectat, M.Guţu identifică 4 tipuri caracteristice de dizartrie:

1. corticală – deficienţe ale scoarţei cerebrale

- este o formă mai uşoară şi o reversibilitate mai rapidă

- apare după meningoencefalite, tulburări vasculare, traumatisme cranio-cerebrale

- se manifestă prin:

tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii

tahilalie, bradilalie

sunetele şi silabele se repetă ca şi în balbism

tulburări de articulaţie – articulaţie imprecisă a majorităţii sunetelor

2. extrapiramidală – apare în special la copii

- este consecutivă unor leziuni ale sistemelor extrapiramidale care se manifestă prin grave

tulburări ale funcţiei musculare


retard în dezvoltarea limbajului

rostirea greşită a cuvintelor

repetarea unor părţi din cuvânt

repetarea cuvintelor întregi

tahilalie

bradilalie

voce monotonă, lipsită de calităţile melodice

tulburări de voce

tulburări de mimică

rinolalie

balbism dizartric – apare la toate formele de vorbire orală, citire, recitare

3. cerebeloasă – tulburări ale căilor cerebeloase (leziuni ale cerebelului)

4. bulbară – tulburări ale neuronilor motorii inferiori şi nervilor care inerveazăcavitatea

bucală, limba, faringele, laringele, centrii care controlează mişcările respiratorii.

5. pseudobulbară – este produsă de lezarea căilor cortico-bulbare, care determină

paralizii ale buzelor, motricitate scăzută a limbii, mişcări lente ale vălului palatin,

mobilitate scăzută a coardelor vocale


vorbire monotonă

bradilalie

articulaţie imprecisă a consoanelor

rezonanţă nazală

Diagnosticul dizartriei

Uneori, diagnosticul poate fi pus relativ uşor datorită evidenţei simptomelor. Alteori,

dizartria poate să apară sub forma unei dislalii a cărei terapie se întinde foarte mult în timp. În

consecinţă, diagnosticul real al unei dizartrii poate fi pus doar de către o echipă de specialişti

alcătuită din neurolog, logoped, psiholog şi asistent social. Examinările care trebuie realizate în

vederea stabilirii diagnosticului diferenţial sunt:

1. anamneza familială şi personală

- informaţii despre evoluţia sarcinii

- cum a decurs naşterea, nota APGAR

- comportamentul copilului înainte de îmbolnăvire: vioiciunea, îndemânarea,

irascibilitatea, dispariţia bruscă a gânguritului

2. examenul clinic

- examinare somatică generală

- examinarea neurologică

3. examinarea limbajului

- respiraţia

- fonaţia

- rezonanţa

- articulaţia

- pronunţia

- recunoaşterea vizuală a unor obiecte, a schemei corporale, culorilor, deosebirea figurii

de fond şi invers, orientarea în spaţiu, recunoaşterea unor forme de bază şi a unor desene

- recunoaşterea vizuală a literelor, cifrelor, cuvintelor

- recunoaşterea tactilă şi kinestezică a obiectelor

- recunoaşterea auditivă a sunetelor din mediul înconjurător

- recunoaşterea auditivă a unor cuvinte pronunţate şi capacitatea de a executa anumite

comenzi

- recunoaşterea şi numirea verbală a unor obiecte, desene, litere, numere

- formularea verbală spontană ( Guţu, p.376-377, 1975).

Terapia corectivă

Debutul cât mai de timpuriu a terapiei asigură rezultate pozitive deoarece se evită

decalajul care se instalează între vârsta cronologică a copilului şi nivelul de dezvoltare al

limbajului în cazul în care începerea programului de recuperare întârzie.

Scopul principal al terapiei îl reprezintă dobândirea unui vocabular acceptabil al copilului

astfel încât acesta să poată fi introdus în mediul şcolar.

Colaborarea cu familia este esenţială deoarece aceasta poate prelua o parte din sarcinile

psihopedagogice şi logopedice fapt care vine în sprijinul recuperării mai rapide a tulburărilor.

Reeducarea trebuie să ţină seama de particularităţile afecţiunii – unii copii au nevoie de

exerciţii de coordonare a mişcărilor, alţii de relaxare.

Dizartricii întâmpină dificultăţi mari în achiziţionarea limbajului, astfel că gânguritul

poate să apară dar se opreşte brusc sau poate să nu apară deloc. Primele cuvinte apar abia la

vârsta de 2-4 ani. În cele mai multe cazuri, copiii cu dizartrie manifestă dificultăţi foarte mari

atunci când trebuie să se îmbrace singuri, nu se încalţă şi sunt neîndemânatici în activităţile de

joc. Efectele negative ale incapacităţilor acestor copii pot fi diminuate printr-un diagnostic pus la

timp şi prin iniţierea unui program terapeutic adecvat nevoilor fiecărui copil în parte.

Părinţii trebuie atenţionaţi asupra acelor neajunsuri psiho-motorii ale copilului lor care

sunt condiţionate organic. Aceste neajunsuri vor putea fi parţial sau total înlăturate printr-o

educaţie specială adecvată, fără ca aceşti copii să fie certaţi sau mustraţi de către părinţi.

Copilul va fi încurajat pentru orice mică reuşită pentru a I se întări dorinţa de a încerca tot

mai mult, pentru a i se întreţine curajul şi dorinţa de a fi ca şi ceilalţi.

Copiii cu paralizii cerebrale nu se pot concentra asupra mişcătilor mimico-articulatorii şi

a pronunţiei care sunt cerute în cadrul exerciţiilor de logopedie.

Principiul care stă la baza terapiei tulburărilor de tip dizartric este bazat pe exerciţii de

dezvoltare a motricităţii generale şi a motricităţii organelor care participă la actul vorbirii. În

acest sens se aplică exerciţii care stimulează motricitatea generală şi motricitatea organelor

vorbirii.

Pentru a opri salivarea copilului se va insista, prin intermediul demonstraţiei,

asupra înghiţirii acesteia

Exerciţii pentru mobilitatea capului şi a gâtului – aplecarea capului înainte şi

înapoi, dreapta, stânga, rotirea capului

Exerciţii care imită actul masticaţiei, cu capul înclinat pe spate, a cărui efect este

acela de înghitere a salivei – copilul va fi atenţionat ca să-şi înghită saliva

Unele exerciţii se pot realiza doar prin intermediul unor “artificii” care determină

declanşarea unor reflexe ce, în mod voluntar nu pot fi provocate (buzele imobile

ale unui copil vor putea aborda o poziţie proeminentă doar dacă i se va oferi, de la

o distanţă mică, o bomboană ; dezvelirea dinţilor este posibilă doar dacă i se

provoacă un acces de râs)

Exerciţiile generale de dezvoltare a motircităţii şi cele care stimulează motricitatea

verbală trebuie asociate cu exerciţii de fonaţie şi de pronunţie, cât şi exerciţiile de mişcări

asociate cu pronunţia – mers ritmic, alergare, mersul într-un picior etc.

Exerciţiile pentru stimularea auzului fonematic se realizează concomitenr cu cu

exerciţiile care vizează dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire.

Recuperarea logopedică a copiilor cu dizartrie este de lungă durată, necesită respectarea

unui program sistematic, personalizat, adecvat particularităţilor individulae ale copilului.

Exerciţiile se efectuează într-un mod sistematic, prograsiv şi zilnic. Acontribuţia familiei este

definitorie. Fără un suport real al acesteia, eforturile specialiştilor vor rămâne cu prea puţine

rezultate pozitive.

AFAZIA

Afazia reprezintă “tulburarea funcţiei de elaborare şi de integrare nervoasă superioară a

limbajului (a recpţiei, comprehensiunii, formulării şi expresiei simbolurilor verbale)”(Popoviciu,

Arseni, 1992, p. 36).

“Se caracterizează prin pierderea schemelor mnezice ale semnelor lingvistice (în formele

senzoriale), respectiv a capacităţii de a le utiliza fono-articulator sau grafic (în formele motorii)”

(Buică, p.325, 2004).

“Afazia este o tulburare gravă a limbajului cu aspecte semiologice variabile şi complexe”

( Boşcaiu, Popa, p. 3, 1971).

Cel mai des întâlnite afazii sunt cele consecutive accidentelor vasculare cerebrale. Alte

cauze mai pot fi amintite infecţii, tumori ale lobului temporal şi ale regiunii parieto-temporo-

occipitale stângi, diverse traumatisme cerebrale( Buică, p.325, 2004).

Există mai multe tipuri de afazie:

1. Afazie de tip Wernicke (senzorială, receptivă)

- tulburări ale înţelegerii vorbirii, de diferite grade

- repetiţii stereotipe ale unei activităţi cerute la început, care persistă pe tot

percursul demersului, indiferent de sarcinile ulterioare

- înlocuirea, inversarea omisiunea fonemelor, silabelor, cuvintelor

- alcătuirea unor cuvinte fără nici un sens

- ecolalie

- vorbirea spontană este prezentă dar incorectă, cu denaturări

- logoree

- incapabili de a scrie după dictare

- incapacitatea de a înţelege ceea ce este scris

- lacune culturale şi profesionale

- tulburări ale memoriei

- acalculie

- tulburări ale operaţiiloe mintale

2. Afazie de tip Broca ( motorie )

- caracteristica principală a afaziilor motorii este aceea că pacientul se află în

imposibilitatea de a vorbi; el înţelege ceea ce i se spune dar nu poate produce

mişcările fono-articulatorii pentru a se exprima verbal

- formele de manifestare diferă de la o persoană la alta, începând cu o afazie totală

până la forme clinice atenuate care sunt caracterizate de un ritm încetinit de

vorbire

- vorbire inexistentă – pacienţii se străduiesc să vorbească iar nereuşita le produce

frustrare

- în cazul unor forme mai uşoare, articularea câtorva cuvinte este posibilă dar se

realizează cu mare dificultate; uneori sunt capabili să emită anumite sunete care se

repetă aproape constant şi involuntar

- ritmul vorbirii este monoton, uniform, fără o intonaţie firească

- în cazul când afazicul devine capabil să susţină o scurtă conversaţie, acesta

trebuie să se gândească la modul în care rosteşte, atenţia lui fiind îndreptată

asupra propriei articulări

- mimica şi gestica rămân neafectate având rolul de mijloc de comunicare

- automatismele verbale rămân mai bine păstrate (număratul, zilele săptămânii,

cântatul)

- stereotipii verbale care pot fi cuvinte sau fragmente de propoziţie

- agramatisme – acestea reprezintă simptomul esenţial al afaziilor expresive;

subiecţii vorbesc puţin cu tendinţa de a reduce propoziţiile, vorbirea având un stil

telegrafic, redus la utilizarea substantivelor şi a verbelor, fără a utiliza cuvintele

de legătură

- înlocuirea, inversarea omisiunea fonemelor, silabelor, cuvintelor

- alcătuirea unor cuvinte fără nici un sens

- perseverări şi intoxicaţii verbale

3. Afazia mixtă ( totală )

- simptome care sunt caracteristice ambelor tipuri de afazii, diferă doar proporţia ,

astfel că în unele cazuri poate fi cu elemente dominante din afazia senzorială sau cu

elemente dominante din afazia motorie

Amploarea acestor tulburări din afazie este dependentă şi de caracteristicile personalităţii

subiectului înaintea apariţiei afaziei, de instrucţia sa, de cultura ce o posedă, de vârstă etc. Şi

eficienţa recuperării se raportează la aceste caracteristici” (Verza, p. 93, 1998).

Conform şcolii germane ( Verza, Şchiopu, p.53, 1997), afaziile se clasifică în:

Afazia motorie sau subcorticală: vorbirea este imposibilă, înţelegerea şi

limbajul interior sunt păstrate

Afazia motorie totală sau corticală: vorbirea şi scrisul sunt imposibile, dar

se menţine înţelegerea celor auzite sau citite

Afazia transcorticală motorie: vorbirea repetată şi înţelegerea sunt păstrate,

dar vorbirea spontană este imposibilă

Afazia senzorială pură sau subcorticală: sunetele sunt recunoscute în mod

corect, iar scris-cititul se desfăşoară aproape normal, însă lipseşte capacitatea

de recunoaştere şi înţelegere a cuvintelor.

Afazia senzorială totală: se conservă vorbirea spontană, alexie şi agrafie,

tulburări de înţeles.

Afazia senzorială transcorticală:vorbirea repetată se păstrează, dar cea

spontană nu.La acestea se adaugă tulburări semantice, disgrafii ale scrierii

spontane.

Afazia totală: întregul limbaj este afectat, şi se înregistrează deficienţe

intelectuale grave.

Afazia de conducere: se păstrează vorbirea spontană şi înţelegerea,

deficienţele apar în denumirea obiectelor şi în vorbirea repetată.

Terapia afaziei

Intervenţia logopedică începe imediat ce medicul neurolog consideră oportun, fără a

periclita sănătatea pacientului. Perioada de recuperare a limbajului depinde de momentul în care

s-a început terapia, de gravitatea afaziei. În urma observaţiilor, s-a constatat că problemele

limbajului expresiv se rezolvă mai greu decât cele care ţin de înţelegerea limbii.

Stabilirea unei relaţii de încredere între logoped şi bolnavul afazic este foarte importantă.

În general, factorii care contribuie la reuşita terapiei recuperatorii sunt:

vârsta pacientului

existenţa anterioară a unor episoade similare de tip afazic

bolile asociate

tipul de afazie

conduita terapeutică deficitară ( Buică, p. 330, 2004).

Afazicul prezintă dificultăţi de concentrare a atenţiei şi oboseşte foarte uşor.

Suprasolicitarea nu este indicată de aceea şedinţele vor avea o durată scurtă de timp de

aproximativ 10 min. pe zi, la început. Exerciţiile trebuie executate în fiecare zi. După

aproximativ câteva zile, durata unei şedinţe va creşte treptat ( exerciţiile se vor efectua în mai

multe reprize a câte 5-10 min. pe parcursul unei zile), după care aceasta va ajunge până la 30

min. Ţinând seama că simptomele afaziei sunt determinate de tulburări neuro-fiziologice ce se

manifestă prin oboseală extremă, scăderea puterii de concentrare, este de preferat ca exerciţiile să

fie realizate cel târziu până după amiază, deoarece seara se instalează o stare de oboseală, iar

suprasolicitările nu sunt indicate. Niciodată nu se epuizează toate rezervele de energie de care

dispune bolnavul.

În perioada de început a terapiei este indicată realizarea unor exerciţii pentru stimularea

aparatului fono-articulator ( antrenarea muşchiului limbii, buzelor, obrajilor) în asociere cu

emisia unor sunete. Este de preferat să nu se persevereze foarte mult asupra unui sunet datorită

riscului apariţiei stereotipiei în urma căruia, pacientul va avea dificultăţi mari în a efectua alte

exerciţii.

Pronunţarea şirului de vocale a,e,i,o,u va fi urmată de articularea unor silabe directe care

vor fi alese în funcţie de preferinţele bolnavului şi de elementele spontane care apar pe parcurs.

De cele mai multe ori, după ce şi-au însuşit anumite serii de silabe, alte silabe apar , în mod

spontan, faără a fi exersate în prealabil.

Primele cuvinte vor fi mai scurte şi mai simple. Treptat se va trece la exersarea unor

cuvinte mai dificile.

Repetarea cuvintelor şi a propoziţiilor simple se va face în ritmul fiecărui pacient,

ţinându-se seama de capacitatea de a –şi menţine atenţia concentrată pe sarcină.

După ce afazicii devin capabili să repete cuvinte şi propoziţii, ajung să memoreze multe

cuvinte. Ulterior, aceştia vor fi încurajaţi să denumească independent anumite obiecte din mediul

înconjurător, cu care intră în contact frecvent, să-şi exprime anumite dorinţe prin cuvinte.

Următoarea etapă în terapia afaziei este efectuarea unor exerciţii de vorbire spontană. În

etapa iniţială a redobândirii limbajului spontan, acesta rămâne redus la o formă extrem de

simplistă, cu numeroase agramatisme. Pentru a diminua greşelile gramaticale, se va insista

asupra exersării pluralului-singularului, genului masculin-feminin a diferitor obiecte. În

utilizarea prepoziţiilor de tipul în, pe, la, sub se va cere bolnavului ca, pe baza unui model din

imagine, să efectueze, concomitent cu formularea verbală a acţiunii, ceea ce observă în imagine.

ALALIA

Alalia este “tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi dezvoltare a

limbajului întâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată, şi care nu se explică prin deficitul de auz

sau prin întârzierea mintală” (Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 73, 1997).

“Alalia constă în incapacitatea subiectului de a învăţa şi folosi vorbirea ca instrument de

comunicare, deşi în unele cazuri pot fi emise sunete sau cuvinte simple” ( Buică, p. 321, 2004).

Este nacesară realizarea unei delimitări calre între alalie şi afazie deoarece , în cazul

afaziei este vorba despre pierderea unor achiziţii verbale, pe când în cazul alaliei limbajul nu

apare.

După U. Şchiopu şi E. Verza, există trei categorii de cauze, în apariţia alaliei:

1. cauze generale – părinţi alcoolici, boli cronice ale părinţilor

2. cauze motorii – deficienţe psihomotorii şi motorii, retard în dezvoltarea

motricităţii

3. cauze psihice – tonus psihic redus, timiditate, teama de a vorbi, lipsa

interesului pentru comunicare ( Şchiopu, Verza, p. 412, 1997).

Alaliile sunt caracterizate de :

lipsa de expresivitate

rigiditate în mişcări şi în comportament

dezinteres general

voinţă scăzută

deficienţe perceptive

Alalia motorie

vorbirea reflectată este absentă

înţelegerea limbajului este lacunară deoarece noţiunile abstracte rămân

necunoscute ca semnificaţie

limbajul spontan este reprezentat de 3-4 cuvinte sau lipseşte în totalitate

pronunţia este hipertonă sau hipotonă (fără fermitate9

mişcările fono-articulatorii sunt dezordonate şi nesigure

tulburări de organizare temporo-spaţială

dificultăţi în actul masticaţiei, evacuării aerului pe cale bucală

întreaga motricitate este deficitară

Alalia senzorială

vorbirea spontană este foarte redusă sau inaxistentă

dificultăţi în decodările semantice ale ale stimulilor sonori

nu diferenţiază structurile verbale de fondul sonor

nu manifestă interes pentru înţelegerea structurilor verbale

tulburări în concentrarea atenţiei

tulburări ale funcţiilor mnestice

( Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 73-75, 1997 ).

Terapia alaliei

Unii autori recomandă respectarea unor principii de organizare a programului terapeutic:

limbajul verbal se învaţă în timpul efectuării unei acţiuni

stimularea motivaţiei intrinseci în vederea obţinerii cooperării copilului cu

terapeutul

exigenţele vor fi dozate ţinând seama de trăsăturile de personalitate ale copilului

alalic şi de nivelul de dezvoltare al limbajului din acel moment

debutul terapiei nu trebuie întârziat după vârsta de 4 ani deoarece capacitatea de

recuperare a copilului scade pe măsura înaintării în vârstă şi deoarece durata

medie a recuperării este de aproximativ 3 ani (Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 81-82,

1997).

Etapele care trebuie parcurse în demersul terapeutic sunt :

etapa prefonematică – se utilizează onomatopee, imitarea animalelor

etapa fonematică – întărirea sunetelor deja constituite şi obţinerea altora noi

etapa denumirii – în alalia motorie, terapia se începe cu cuvinte pe care copilul le

poate pronunţa (se utilizează corespondentul vizual al obiectelor, fiinţelor,

evenimentelor denumite, recurgându-se astfel la recunoaşterea şi apoi numirea

acestora)

etapa sintezei sintagmatice – după ce alalicul învaţă aproximativ 30 de cuvinte, se

trece la această etapă care presupune utilizarea unor sintagme alcătuite dintr-un

substantiv şi un verb; verbele care exprimă acţiunisimple vor fi utilizate primele

după care I se va cere copilului să utilizezecât mai multe structuri cu un verb dat;

este esenţial să se exemplifice prin utilizarea unor imagini care reprezintă

acţiunile respective, deoarece alalicul trebuie să integreze informaţiaîn contextul

existenţei sale

etapa extensiei propoziţionale – în această etapă se trece la adăugarea în

propoziţiile simple deja existente ale unor complemente; concomitent sunt

introduse şi diferite comenzi verbale, ulterior, copilu va fi încurajat să formuleze

el singur structuri verbale

etapa dialogului – copilul alalic va fi invitat să răspundă la întrebările formulate

de către logoped, iniţial utilizând răspunsurile enunţate tot de către logoped,

ulterior va fi stimulat să formuleze el răspunsurile la întrebări simple

etapa povestirii – logopedul îl invită pe copil să relateze mici povestioare pe

marginea unor imagini, diapozitive sau diafilme; la început îi oferă un model după

care îl determină, cu ajutorul unor întrebări ajutătoare, să povestească singur

etapa conversaţiei – aceasta este etapa în care se realizează automatizarea;

subiectul este incitat să relateze mici povestiri despre evenimentele personale.

Uneori va fi necesară întoarcerea la unele faze anterioare pentru o mai bună engramare

((Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 82-86, 1997).

MUTISMUL ELECTIV

“ Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o

blocare a vorbirii în condiţii de stres afectiv” (Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 321, 1997).

Forma de manifestare a mutismului este aceea de refuz parţial sau total de comunicare

verbală cu anumite persoane sau în anumite situaţii. Există momente când se înregistrează izolare

relaţională completă. Acest comportament poate să dureze perioade mai scurte(zile, săptămâni)

sau mai lungi (ani).

În general, la copii, mutismul electiv apare în cazuri de hipersensibilitate emoţională.

Aceşti copii manifestă o serie de tulburări comportamentale cum ar fi – timiditatea,

irascibilitatea, brutalitatea, încăpăţânarea. Problemele apar datorită unor atitudini greşite în

educaţie care au repercursiuni nefaste asupra afectivităţii copilului. Alte cauze care pot duce la

mutism sunt stresul, nereuşitele repetate, şocurile, frustrările. Copiii cu această tulburare sunt

capabili să înţeleagă vorbirea celor din jur şi nu au tulburări intelectuale. Deficienţele de ordin

intelectual apar în cazul în care lipsa limbajului persistă o periadă mai lungă de timp ( Verza, p.

93, 1998).

În cazul în care nu sunt îndepărtate cauzele care au declanşat mutismul electiv, eforturile

terapeutice nu vor fi eficiente, există posibilitatea ca întreg demersul recuperator să fie un eşec.

Tipurile de mutism

Programul de recuperare trebuie să ţină seama de o serie de principii:

extragerea copilului din mediul traumatizant

obţinerea unei legături terapeut-copil, bazate pe încredere

condiţiile în care se desfăşoară terapia trebuie să fie plăcute, copilul trebuie să se

simtă în siguranţă

încurajarea permanentă este esenţială; în acest sens trebuie educată şi familia, care

nu va face evaluări depreciative la adresa copilului

evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului

evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor copii

la început se evită comunicarea directă şi se apelează la alternative intermediare în

activităţile de joc didactic

tehnicile de psihoterapie se bazează pe artterapie şi pe meloterapie; crearea unui

mediu stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului

copilul este învăţat să facă faţă tuturor tipurilor de situaţii şi interacţiuni sociale

individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul

evoluţiei sale

cultivarea unei imagini de sine pozitive

(Muşu, p.323, 1997 ; Vrăşmaş, p. 219, 1994).

Programul terapeutic cuprinde următoarele etape:

1. Activitatea logopedică

- în primele zile se desfăşoară activităţi neverbale, cu grad scăzut de dificultate

astfel încât, copilul să poată să rezolve sarcinile cu succes

- treptat, logopedul i se va adresa utilizând stilul impersonal, fără să-l fixeze cu

privirea, iar dacă copilul se va manifesta verbal, este de preferat ca aceasta să fie

trecută neobservată

- uneori, terapeutul va formaula fraze care pot fi completate instinctiv de copil sau

logopedul va pune întrebări despre anumite aspecte ale activităţii de joc ce să

provoace un răspuns din partea copilului

- mai târziu, copilul este încurajat să aibă îniţiative verbale, ulterior chiar

conversaţii scurte pe teme care să fie amuzante şi plăcute copilului

- în cazul momentelor de recidivă, situaţia trebuie abordată cu mult tact, terapia este

reluată şi continuată până când recăderile nu mai apar

2. Adaptarea copilului la microgrupul şcolar

1. este bine ca la debutul terapiei, copilul să fie plasat într-o grupă cu copii care

manifestă tulburări evidente grave de limbaj, astfel încât el să se simtă mai

avantajat şi să fie încurajat spre activităţi neverbale

2. pe măsură ce rezistenţa copilului la terapie se micşorează, acesta este încurajat ca

, în timpul jocului , să se exprime comportamental şi verbal, după care se continuă

jocul cu subiect şi roluri, scopul fiind acela de a-l integra treptat pe copil în

grupul de terapie; ulterior, în urma unei pregătiri prealabile, copilul va fi

reintegrat în grupul şcolar

1. Antrenarea familiei

- familia trebuie să fie un partener de nădejde în demersul terapeutic

- aceasta îşi va forma un sistem atitudinal adecvat faţă de copil

- familia va fi antrenată pentru:

călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber

restabilirea încrederii şi echilibrului copilului, prin evitarea oricăror observaţii

descurajatoare

evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului

înlăturarea preocupărilor excesive legate de starea copilului

crearea unui climat de linişte şi armonie

(Muşu, p.323 - 324, 1997 ; Vrăşmaş, p. 220, 1994).

SINDROMUL DISLEXICO-DISGRAFIC

“Un copil care, deşi are toate condiţiile externe, nu deprinde citirea din condiţionări

intrinseci. Dislexia este definită ca dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul

percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice, ca semne revelatoare” ( Vrăşmaş, p. 128, 1994).

“Dislexia este o perturbare anormală a mecanismelor citirii (ce se efectuează cu

defotrmări, erori, lacune), simbolurile citite nu sunt precis identificate, clar înţelese şi corect

reproduse” ( Popescu – Neveanu, p.206, 1978).

“Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic( Vrăşmaş, p. 128, 1994).

“Disgrafia reprezintă o perturbare a învăţării scrisului, anomalie a activităţii grafice

exprimată în substituiri, omisiuni, inversări de litere şi silabe sau fuziuni de cuvinte. Disgrafia se

mai manifestă prin neregularitatea desenului literelor şi dispunerea lor anarhică în pagină” (

Popescu – Neveanu, p.204, 1978).

“Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic; se găseşte rar la copil,

ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale( Vrăşmaş, p. 128, 1994).

“Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea

deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale

denumite dislexie-disgrafie, ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici

necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea

psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos

central, şi a deteroirării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-

temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a

deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafeme şi litere

asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri

şi substituiri de cuvinte şi chiar sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în

spaţiul paginii a grafemelor, neînţalagerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă

logică a ideilor în scris şi, în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei,

dezvoltării psihice şi instrucţiei.” ( Verza, p.58-59, 1983).

Clasificarea dislexiilor

Criteriile după care au fost clasificate dislexiile sunt multiple. În cele ce urmează, vom

descrie tipologiile după tipul de inabilităţi, criteriul genetic, etiologie:

După tipul de inabilităţi:

- dislexia fonematică – dezvoltarea auzului fonematic este extrem de slabă; copilul

are mari dificultăţi în analiza şi sinteza auditivă a cuvintelor şi propoziţiilor;

copilul percepe deformat sau incomplet

- dislexia optică – copilul nu recunoaşte semnele grafice ca fiind reprezentarea

grafică a fonemelor

- dislexia literală – nerecunoaşterea literelor izolate deşi copilul le poate copia

- dislexia verbală – incapacitatea copilului de a face operaţii de analiză şi sinteză

literală sau silabială a cuvântului

După criteriul genetic:

- dislexia constituţională - forma cea mai gravă, în cazul căreia recuperarea este

foarte dificilă; copilul manifestă o lateralizare incertă asociată cu tulburări de

limbaj

- dislexia de evoluţie – poate debuta datorită unei metode neadecvate de învăţare, a

unei neîndemânări, unei orientări labile

După etiologie

- dislexia falsă sau afectivă – apare în urma lipsei de afectivitate şi a neglijenţei

educaţionale a familiei

- paradislexia – copilul are un vocabular sărac, dificultăţi de exprimare, manifestă

confuzii semnatice, nu citeşte din plăcere, neîndemânări pe plan psihomotric etc.

- dislexia pură – este întâlnită la copiii cu dezvoltare intelectuală normală, care nu

prezintă tulburări de lateralitate, organizare spaţio-temporală, schemă corporală (

Vrăşmaş, p. 129, 1994).

Clasificarea disgrafiilor

E. Vrăşmaş distinge, după predominanţa structurilor afectate, următoarele forme:

- disgrafii auditive – au ca şi cauză anumite tulburări ale aparatului auditiv sau o

slabă dezvoltare a auzului fonematic; se înregistrează dificultăţi în corelarea literei cu sunetul

corespunzător

- disgrafia verbală – apare datorită unei insuficiente dezvoltări a sistemelor optice

şi verbale care au ca rezultat o scriere deficitară, chiar incapacitatea de a scrie

- disgrafia ca urmare a tahilaliei – ritmul rapid de vorbire duce la analiza

incompletă a structurilor fonamatice ale cuvintelor şi ca urmare a acestui fenomen apar tulburări

ale transcrierii grafice ale cuvintelor

- disgrafia datorată de tulburările de ritm – ritmul acustico-verbal nu este suficient

de bine dezvoltat; aoar denaturări ale pronunţiei şi ale scrisului, omisiuni, inversiuni

- disgrafia cauzată de scrisul în oglindă

- agramatismele – copilul nu respectă regulile morfo-sintactice ale limbajului oral

şi scris ( declinări, conjugări, pronume personale, acorduri, ortografie) (Vrăşmaş, p. 130,

1994).

C. Păunescu propune o clasificare a disgrafiilor în funcţie de momentul apariţiei, formei

şi evoluţiei acestora:

- tulburări ale elementelor primare ale grafismului care apar în perioada

incipientă a învăţării scris-cititului

- disgrafia specifică – nu se face legătura între simboluri şi literele care constituie

sunetele, cuvintele, frazele

- disgrafia de evoluţie – se realizează confuzii între sunetele, grafemele

asemănătoare, inversiuni, omisiuni, serieri temporo-spaţiale

- disgrafia motrică – ritm foarte lent şi imposibilitatea de a distinge mesajul scris şi

are ca rezultat deformarea literelor şi discaligrafia

- disgrafia de tip spaţial – copilu scrie în partea dreaptă a paginii, nu poate să srie

drept

- disortografia – dificultăţi în învăţarea ortografiei, copilul nu scrie corect în ciuda

tuturor premiselor necesare acestui lucru (dezvoltare intelectuală normală, nivelul

de şcolarizare normal)

- disfonografia – se manifestă prin greşeli de transcriere a limbajului vorbit în cel

scris ( Păunescu, 1984).

După E. Verza, sindromul dislexic-disgrafic poate fi clasificat astfel:

- dislexo-disgrafia specifică sau propriu-zisă – se caracterizează prin faptul că nu

se constituie abilităţile de citire şi scriere

- dislexo-disgrafia de evolulţie – modul în care se manifestă este acela că apare

disortografia şi dificultăţile de înţelegere ale sensurilor grafice

- dislexo-disgrafia spaţială sau spaţio-temporală – copilul scrie şi citeşte în

diagonală

- dislexo-disgrafia pură sau consecutivă afaziei, hipoacuziei, alaliei

- dislexo-disgrafia liniară – datorată tulburărilor de motricitate şi are ca efect

scrisul ilizibil ( Verza, 1983).

Intervenţia logopedică în sindromul dislexico-disgrafic este structurată ţinând seama de

anumite principii generale:

- programul terapeutic trebuie început cât mai de timpuriu, odată cu apariţia

primelor simptome – nu înainte de finalizarea perioadei alocate învăţării scris-

cititului

- înainte de începerea terapiei propriu-zise este necesară efectuarea unor probe

specifice care să certifice existenţa reală a tulburării dislexico-disgrafice

- logopedul trebie să-l motiveze pe copil pentru activitatea de recuperare

- programul terapeutic va fi adaptat în funcţie de caracterul tulburării constatate şi

de trăsăturile specifice de personalitate ale copilului

- în cazul în care tulburările scris-cititului coexistă cu cele de vorbire este indicat să

se înceapă corectarea tulburărilor de vorbire, mai întâi, iar ulterior,

corectareadislexo-disgrafiei

- dacă se constată tulburări de organizare şi structurare spaţio-temporală, lipsa de

coordonare ochi-mână, lateralitate incertă, terapia trebuie să înceapă cu acestea

- sarcinile corective vor respecta principiul gradării progresive a dificultăţii

- structurarea terapiei va ţine cont de particularităţile individuale ale copilului

(nivelul şcolar, progresul său educaţional, gradul de adaptare şcolară

- repetarea exerciţiilor va fi realizată regulat utilizând modalităţi cât mai variate

astfel încât interesul copilului să se menţină pa tot parcursul exersării

- acasă, exerciţiile vor fi continuate de către părinţi astfel încât să existe o

continuitate, iar rezultatele aşteptate să apară cât mai curând

- realizarea unei legături între vorbire, scriere şi citire

- înainte de începerea învăţării scris-cititului este necesară formarea capacităţii de

operare cu simbolurile grafice aferente

- în toată perioada recuperatorie este oportun să existe o colaborare complementară

între logoped, familie, cadrele didactice şi medicul pediatru ( Muşu, Vrăşmaş,

Stănică, p.192-194, 1997).

Programul terapeutic trebuie să ţină seama de câteva elemente fundamentale:

coordonarea corectă respiratorie

articularea corectă cu păstrarea ritmicităţii

educaţia mişcărilor generale şi a celor fine pe ritm şi chiar pe muzică

orientare spaţială printr-o lateralizare corectă, înclusiv pe orizontală

grafismul pe o foaie de caiet

jocuri de poziţie, de simetrie, de lateralizare, descoperirea funcţiei

simbolice

alegerea semnelor, evoluţia obiectului spre imagine, spre mai multe

reprezentări ale aceluiaşi obiect, spre semnul abstract

specializarea mişcării (corp, braţ, încheietură, mână, degete) cu ajutorul

picturii, desenului liber, umplerii formelor, decupajelor, cusăturilor)

(Vrăşmaş, p. 153, 1994).

AUTISMUL

“Autismul este definit ca fiind un sindrom ce constă în izolare psihosocială, în închidere

în sine patologică şi în indiferenţă faţă de orice tip de comunicare, ca urmare a autocentrării

extreme a întregii activităţi psihice a individului” ( Buică, p. 241, 2004).

“Subiectul refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa

lăuntrică în care îşi satisface dorinţele în plan imaginativ, se compensează afectiv prin fantasme

care în cazuri patologice sunt duse până la delir halucinatoriu” ( Popescu-Neveanu, p.76, 1978).

Se observă mari dificultăţi atât în achiziţia vorbirii, cât mai ales în întrebuinţarea ei

firească. Unii copii autişti, aparent, denotă o bună stăpânire a elementelor lingvistice, fără a fi

capabili de a le utiliza în mod corespunzător. Ei lasă impresia detaşării de persoanele şi

evenimentele din jur, răspund cu întâtziere (adesea recurgând la stereotipuri verbale) sau ignoră

comenzile verbale, se referă la propria persoană folosind inadecvat pronumele personal. Alţi

autişti nu îşi însuşesc limbajul verbal, manţinându-se într-o stare generală de izolare, punctată de

onomatopee stridente şi repetate, parte a unor bizarerii comportamentale stereotipe, cu aspect

ritual. La cei care totuşi îşi însuşesc vorbirea, se observă anomalii, precum imitaţii fidele ale

vocii unor adulţi, lipsa elemantelor ce dau expresivitate vorbirii (accent, ton, melodicitate),

deficienţe de pronunţie, dissintaxie, agramatism.

O altă caracteristică a copiilor autişti este ecolalia alături de care apare, în unele cazuri şi

ecopraxia. Formulează cu mare dificultate şi cu multe deficienţe articulatorii, sintactice şi

semantice răspunsul la întrebarea examinatorului, însă, în anumite momente, poate cânta sau

recita fără nici un efort şi chiar fără greşeli majore.

Mimica şi gestica copiilor autişti sunt sărace şi utilizate necorespunzător cu situaţia.

Majoritatea evită contactul vizual iar privirea acestora este inexpresivă. Nu reacţionează la

stimuli auditivi, verbali ceea ce poate sugera, într-o primă fază posibilitatea existenţei unei

tulburări de auz. sau a unei alalii senzoriale( totuşi, ei pot reacţiona nepotrivit la anumite sunete,

cu intensitate mică, dar care, probabil, au o anumită semnificaţieie specială pentru ei).

După I.Muşu, programul terapeutic de recuperare a copiilor cu autism conţine:

învăţarea limbajului

realizarea unui volum cât mai mare de cunoştinţe

învăţarea unor deprinderi motorii care să-l ajute pe copil să se integreze mai uşor

în mediul social

corectarea şi ameliorarea comportamentului

prin intermediul ludoterapiei este posibilă formarea unei relaţii de comunicare

reciprocă între copil şi terapeut

meloterapia poate înlocui, în anumite situaţii limbajul verbal

artterapia poate constitui o posibilitate de catharsis şi o modalitate de comunicare

indirectă ( Muşu, p. 318, 1997).

Terapeutul va încerca să obţină cooperarea copilului prin respectarea comportamentelor

lui bizare, deoarece, în caz contrar, aceasta va putea să genereze reacţii negative puternice care

vor zădărnici debutul oricărui demers terapeutic. În primă fază, va evita contactul ocular sau

modalitatea de a se adresa direct acestuia, în cazul în care, copilului îi va displace acest lucru.

Comunicarea terapeutului cu copilul se va face prin intermediul unor obiecte, acţiuni sau situaţii.

Medicaţia neuroleptică va diminua intensitatea şi frecvenţa anumitor manifestări dar nu

va trata afecţiunea propriu-zisă.

Realitatea eficienţei reduse a programelor de recuperare este dată de etiologia incertă a

autismului, de caracteristicile specifice ale psihismului autiştilor, care pot fi doar intuite,

deoarece dovezi clare în acest sens nu există.

BIBLIOGRAFIE

1. Buică, C., Bazele defectologiei, Ed. Aramis, 2004, Bucureşti

2. Cosmovici, A., Iacob,L. (coordonatori), Psihologia, Polirom, 1999, Iaşi

3. Doron,R, Parot,F., Dicţionar de Psihologie, Humanitas, 1999

4. Gavriliu L., Inteligenţa şi patologia ei, I.R.I., 2001

5. Ghergut,A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Strategii de

educaţie integrată , Polirom 2001

6. Gogleaza D., Psihoterapia ca relaţie a schimbării individuale. Strategii, cazuri,

soluţii, comentarii, Polirom, 2002

7. Hăvârneanu C., Cunoaşterea psihologică a persoanei, Posibilităţi de utilizare a

comportamentului în psihologia aplicată, Polirom, 2000

8. Hăvârneanu C., Cunoaşterea psihologică a persoanei, Posibilităţi de utilizare a

comportamentului în psihologia aplicată, Polirom, 2000

9. Jurcău, N., Jurcău, E., Cum vorbesc copiii noştri

10. Malim T., Procese cognitive, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999

11. Muşu, I., (coord.), Vrăşmaş, E.,Stănică, C., Terapia tulburărilor de limbaj.

Intervenţii logopedice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

12. Păunescu, C. coord., Introducere în logopedie, vol. I., Ed. Didactică şi Pedagogică,

1976, Bucureşti

13. Păunescu, C., Tulburări de limbaj la copil, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984

14. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978

15. Popoviciu, L., Arseni, C., Enciclopedia de neurologie şi neurochirurgie, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1992

16. Radu, Gh., Psihologie şcolară pentru învăţământul special (sinteze), Ed. Fundaţiei

Humanitas, 2002, Bucureşti

17. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1997, Bucureşti

18. Verza,E.(coord.), Ghidul educatorului,Ed.Universităţii Bucureşti,1997.

19. Verza,E.(coord.), Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi

logopediei, Universitatea din Bucureşti,1987.

20. Verza, E., Disgrafia şi terapia ei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

21. Verza, E., Dislalia şi terapia ei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

22. Verza, E., Psihopedagogia specială ( manual pentru clasa a XII-a, şcoli

normale), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998

Logopedie Curs 2014 (2)

Documents

Transcript of Logopedie Curs 2014 (2)