LOGICA JURIDICA

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1. Definitia si obiectul logicii „Sufletului ii este propriu logosul, care se mareste pe el insusi". lata o

afirmatie stranie, enuntata acum doua milenii si jumatate de catre „obscurul din Efes" - Heraclit. Peste timpuri, Hegel va spune ca „istoria logicii nu a fost scrisa. Aceasta ar fi istoria intregii cunoasteri in toata amploarea ei". lar astazi, reputatul si regretatul logician roman Petre Botezatu afirma pe buna dreptate ca „intram intr-o era logica". Paradoxal, dar tocmai logica - disciplina ce are, printre altele, si sarcina de a stabili ce este si cum se construieste o definitie corecta - nu este capabila sa-si elaboreze propria sa definitie, unanim acceptata de logicieni.

Termenul „Logica" provine de la grecescul „logos" care inseamna cuvant, gand, vorbire, ratiune. Limbile europene l-au preluat prin intermediul limbii latine. Se pare ca pentru prima data denumirea „logica” a fost folosita de catre Alexandru din Afrodisia (sec. III). Insusi Aristotel, considerat intemeietorul stiintei logicii, nu a folosit cuvantul „logica" pentru a o desemna. In celebra sa lucrare „Organon", valabila intru totul si azi, sensurile si semnificatiile logicii se dezvaluie treptat pe o paleta de sensuri si nuante impresionabile. Daca luam cunoscutul „Dictionar de logica" al logicianului roman Gheorghe Enescu (unicul in ,literatura romana de specialitate), vom remarca nu mai putin de 41 de sintagme in care este angajat termenul „logica", in afara de termenul generic propriu-zis.

Dificultatea circumscrierii obiectului si problematicii logicii se datoreaza in primul rand caracterului „ultrareflexiv" al fenomenului logic. Mergand pe un gand al lui G. Galilei, dupa care avem atata stiinta cata matematica putem pune in ea, putem susune linistiti astazi teza dupa care avem atata stiinta cata matematica si logica putem pune in ea.

Anton Dumitriu (autor al unei monumentale istorii a logicii, de circuit intemational) trecand peste diferitele acceptiuni ale termenului de „logica” de-a lungul timpului, propune sistematizarea principalelor conceptii asupra a ceea ce este sau trebuie sa fie logica:

In traditia aristotelica, logica este un „instrument al stiintelor” un Organon, fara a fi ea insasi o stiinta, ci mai mult, o propedeutica generala a oricarei gandiri. Marele Aristotel, referindu-se la logica, o concepea drept „gandirea ce se gandeste singura”.

In traditia stoica, logica este o „teorie a cunoasterii si a rationamentului propozitional”

In traditia medievala, logica este „modus scientarium” in sens sermocinal si rational („scientia sermocinalis" si „scientia rationalis”).

In traditia Logicii de la Port-Royal, logica este „arta de a gandi”. Plecand de la Descartes, logica este „arta de a conduce bine intelectul

in cautarea adevarului”. Odata cu accentuarea reflectiilor despre mecanismul stiintelor, in

perioada moclema si chiar contemporana a istoriei (Bacon, Newton, Herschel, Reid, J. Stuart-Mill, Lalande, Wundt etc.), logica este o metodologie a stiintelor.

Pentru Kant, logica este o teorie a cunoasterii. Pentru Hegel, logica este dialectica idealista. In traditia materialismului dialectic si istoric (Marx,

Engels si Lenin), logica este insasi dialectica materialista. In traditia psihologismului logic (Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Reid,

D. Steward, Hamilton, Spencer, Condillac etc.) logica tine de studiul psihologiei gandirii.

In traditia pragmatistica (James, Pierce, Royce, Dewey etc.) logica are „valoare prin utilitatea ei”, adevarul fiind identificat cu utilitatea.

Pe linia inaugurata de antiintelectualismul francez, logica are „un caracter exclusiv practic” ceea ce o apropie ca inteles de cel dat de pragmatismul anglo-saxon (Lachelier, Boutrouse, Bergson etc.).

Pe linia traditiei neokantiene, dar si in alte perspective focalizate pe axiologie (Sigwart, Dilthey, Lotze, Windelband, Jerusalem, Erdmann, Meier, Goblot, Lalande etc.) logica apare ca „stiinta normativa, stiinta a valorilor sau tehnica”

In fenomenologie si dezvoltarile ulterioare (Bolzano, Husserl etc., logica apare drept „temei absolut al cunoasterii".

In conceptia atat de actuala si, poate, supralicitata, a logicii matematice, „logica este un sistem formalizat si, in fond, o teorie a demonstratiei”.

In fine, exista o „scoala de logica naturala” (Piaget, Blanche, Bolezatu etc.), dupa care logica este „studiul operatiilor naturale ale gandirii”.

Trecand peste toate aceste definitii, in manualele de logica (de orice nivel), s-a incetatenit conceptia dupa care logica este „stiinta gandirii corecte" sau „studiul validitatii inferentelor deductive”.

2. Scurt istoric al logicii Inceputurile logicii sunt legate de efervescenta gandirii filosofice din

Grecia antica. Daca vor fi existat si alte demersuri in directia elaborarii unei teorii a logicii in alte arealuri culturale (Egipt, China sau India antica), dupa cum sustin unii, nu putem sti atata timp cat nu s-au pastrat dovezi scrise.

Athanase Joja considera ca aparitia logicii a fost determinata de inflorirea dreptului si matematicii in Atena secolului IV i.e.n. Logica s-a nascut ca stiinta a deductiei valide, iar juristii antici au elaborat teoria argumentarii si a convingerii prin imbinarea unui lant de rationamente valide. Pledoariile lui Isocrates, Isaios si Demostene ne dovedesc stadiul inalt de dezvoltare a tehnicii argumentarii juridice in acea perioada.

In afara de retorica juridica, o alta obarsie a logicii poate fi gasita in matematica. Matematica si dreptul au puncte de contact sub aspectul formei, aceasta fiind necesara in vederea probarii rationamentelor si formarii ipotezelor.

Cu toate ca exista elemente de logica empirica in scrierile lui Parmenide (care se pare ca a formulat pentru prima data „principiile logicii”), Zenon (cunoscut prin aporiile sale), Platon (care a folosit in dialogurile sale tehnici de argumentare, de definire, metoda diviziunii si cea a reducerii la absurd), si in cele ale sofistilor (care au descoperit unele paradoxuri logice), aceste inceputuri nu au fost concretizate intr-o teorie a logicii.

Intemeietorul logicii ca stiinta a fost Aristotel, iar opera sa este atat de completa si perfecta incat I. Kant considera ca logicii aristotelice nu i se mai pot aduce perfectionari. Comentand aportul lui Aristotel, marele filosof german scria in cea de-a doua prefata la Critica ratiunii pure urmatoarele: „ca logica a urmat acest drum sigur inca din timpurile cele mai vechi se poate vedea din faptul ca de la Aristotel incoace ea nu a avut nevoie sa faca un pas

inapoi, daca nu vrem sa-i socotim ca ameliorari alaturarea unor subtilitati inutile sau o determinare mai clara a celor expuse, ceea ce apartine insa mai mult elegantei decat certitudinii stiintei. Trebuie sa mai remarcam ca pana astazi ea nu a putut face nici un pas inainte si ca, dupa toata aparenta, ea pare sa fie inchisa si terminata. Opera lui Aristotel este cu atat mai importanta cu cat el insusi declara ca nu a putut gasi nici un text despre logica demn de mentionat si a fost nevoit sa porneasca de la nimic in intemeierea logicii”.

Lucrarile de logica ale lui Aristotel au fost reunite sub numele de Organon si contin sase carti:

Categoriile in care este abordata tema notiunilor cu gradul cel mai mare de generalitate;

Despre interpretare care analizeaza propozitiile, raporturile dintre ele si principiile logicii;

Analitica prima care este dedicata studiului silogismului categoric si modal;

Analitica secunda consacrata teoriei demonstratiei; Topica, care trateaza argumentarea dialectica; Respingerile sofistice care infatiseaza principalele probleme ale

argumentarii eristice si ale erorilor logice. Pana in epoca modema, logicienii s-au multumit sa analizeze opera lui

Aristotel si sa-i aduca imbunatatiri minore. Logica a devenit in aceasta peripada un „canon” si a „inghetat” pentru o buna bucata de timp.

Dezvoltarea cercetarii stiintifice si a experimentului in perioada Renasterii a facut evident faptul ca gandirea stiintifica nu urmeaza regulile logicii deductive, regulile silogismului. Sesizand acest fapt, Francis Bacon a enuntat in Novum Organon ideea ca cercetarea stiintifica trebuie sa foloseasca inductia si ca logica stiintei este o logica inductiva. Aceasta directie a fost urmata peste un secol de J.S. Mill, care a reconstruit logica din perspectiva inductiei.

Adevaratul impuls innoitor in logica il aduce crearea logicii matematice. Leibniz a incercat sa elaboreze un limbaj special (de tip matematic) al logicii care sa ne dea posibilitatea sa verificam pe calea calculului orice propozitie sau teorie stiintifica. Aceasta idee a deschis noi orizonturi in fata cercetarii logice.

Intentiile lui Leibniz au fost concretizate de catre George Boole, care este considerat de multi ca fiind intemeietorul logicii simbolice. Boole a elaborat o algebra a logicii, adaptata specificului limbajului logic si a reconstruit logica dupa modelul matematicii. El a descoperit structuri comune logicii si matematicii si a tradus unele reguli logice in limbajul „algebrei logice”.

Daca Boole concepea logica drept o parte a matematicii, un succesor al sau, Gottleb Frege, a incercat sa inglobeze matematica logicii considerand-o pe aceasta drept un caz particular de logica. Frege a simplificat logica propozitiilor, a construit logica predicatelor si a initiat semantica logica.

Secolul XX este marcat de ramificarea logicii, de construirea unor sisteme logice pornind de la probleme particulare si de dezvoltarea unor teorii logice neclasice.

In aceasta perioada, au aparut o logica modala dezvoltata de C. I. Lewis, logica polivalenta a lui J. Lukasiewicz, logica deontica a lui G. H. von Wright, metalogica etc.

Totodata, au fost impulsionate cercetarile de logica aplicata: logica juridica (Z. Ziembinski si Z. Ziemba, C. Perelman etc.), logica stiintei, logica

microfizicii, logica intrebarilor etc. 3.Structura logicii Dezvoltarea logicii a coincis cu luarea in posesie a unor noi domenii

necercetate pana atunci de logicieni. Totodata, unele idei prezentate succint in operele unor logicieni clasici au fost dezvoltate dand nastere unor noi ramuri ale logicii. In momentul de fata, logica se prezinta ca un vast sistem alcatuit dintr-o mare varietate de subsisteme.

„Formele” sau subsistemele logicii pot fi clasificate in functie de diferite criterii.

In functie de criteriul cronologic, logica a fost impartita in logica clasica (aristotelica sau traditionala) si logica moderna. Logica clasica foloseste limbajul natural si a fost divizata in teoria notiunii, teoria judecatii si teoria rationamentului. Logica clasica foloseste cu precadere metoda deductiva. In acest tip de logica nu se face o distinctie stricta intre nivelul teoretic si cel metateoretic sau intre logica pura si cea aplicata.

Logica moderna apare in a doua jumatate a secolului XIX, incercand sa rezolve o serie de probleme aparent nerezolvabile in logica traditionala. Specific logicii moderne este abandonarea limbajului natural in favoarea unui limbaj simbolic si elaborarea unor sisteme de calcul logic (calculul propozitiilor, calculul predicatelor etc.).

In functie de metodele folosite pentru verificarea validitatii si de domeniile abordate, logica poate fi impartita in logica formala, logica simbolica si logica matematica.

Logica formala studiaza formele propozitionale si metodele de rationare care ne permit o trecere valida de la rationamente adevarate la alte rationamente adevarate. Logica formala foloseste mai ales metodele deductiei si inductiei, definirea si clasificarea. Scopul sau ultim este identificarea unor forme valide de rationament care sa poata fi aplicate in toate domeniile.

Logica simbolica este o logica formala care foloseste limbajul simbolic si incearca sa elimine limbajul natural din perimetrul logicii. Prin simbolizare a fost restransa insa aria de aplicare practica a logicii si s-a ajuns la elaborarea unor demonstratii si lanturi de rationamente fara acoperire in realitate. Unii autori (K.R. Popper, R. Camap, V. W. Quine) considera ca logica simbolica a dus la ingustarea orizontului logicii, la o „medolatrie”sau la o pasiune pentru artificii sterile, fara efect in plan practic.

Logica matematica reprezinta un domeniu de intersectie intre logica simbolica si matematica. Unii autori considera ca aceasta disciplina studiaza logica cu metodele matematicii (axiomatizare si calcul in primul rand). Alti autori considera ca logica matematica are drept obiect analiza fundamentelor matematicii. In acest domeniu mai persista inca disputele izbucnite inca in sec. XIX intre teoreticienii care incercau sa includa logica in corpul matematicii (matematismul) si cei care incercau sa acrediteze ideea ca matematica este unul dintre subdomeniile logicii (logicismul). .

In functie de tipul de inferente folosit pentru descoperirea adevarului, logica este impartita in logica deductiva si logica inductiva. Logica deductiva este acea parte a logicii care studiaza modalitatile de trecere valida de la judecati adevarate cu un anumit grad de generalitate la judecati adevarate cu acelasi grad de generalitate sau cu un grad mai mic de generalitate. Pastrarea certitudinii validitatii unui astfel de rationament este platita prin aportul nul de cunostinte noi aduse de metoda deductiva.

Tocmai de aceea in epoca moderna a fost elaborata logica inductiva

(Fr. Bacon, J.S. Mill), care cuprinde rationamente prin care se trece de la judecati particulare la alte judecati particulare sau la judecati generale. Metodele inductive duc la o oarecare incertitudine asupra valorii de adevar a rezultatelor (aceasta fiind de obicei mai degraba statistica decat certa) dar sunt larg folosite in cercetarea stiintifica.

In functie de numarul de valori de adevar cu care opereaza, putem avea logica bivalenta, trivalenta sau logica polivalenta (n-valenta).

Logica bivalenta opereaza cu doua valori de adevar adevarat sau fals, a treia valoare neexistand. Ea a constituit domeniul principal de studiu al logicii clasice aristotelice, care neglija in mare parte modalitatile si era bazata pe principiul tertului exclus. Practic, logica bivalenta ocupa cea mai mare parte a logicii pure.

Spre deosebire de propozitiile studiate de logica traditionala care nu puteau fi decat adevarate sau false logica moderna a pus in evidenta existenta unor propozitii carora nu li se poate atribui una din cele doua valori - propozitiile probabile sau cele cu valoare nedeterminata, care privesc un eveniment din viitor ce se poate sau nu se poate realiza. Deci alaturi de adevarat si fals este admis „posibilul” ca o a treia valoare de adevar.

Logica polivalenta merge si mai departe, admitand existenta mai multor tipuri de propozitii decat cele adevarate sau false. Acest lucru este realizat prin modalizarea valorilor logice (necesar-adevarat, necesar-fals, posibil-adevarat, posibil-fals) sau prin reinterpretarea matematica a unor sisteme axiomatice.

Potrivit conceptelor tematice de baza putem imparti logica in mai multe sectoare: logica rationamentelor certe (cognitiva, care se suprapune aproape perfect peste logica clasica), logica modala (a necesitatii, a posibilitatii, a intamplarii etc.), logica deontica (a normelor: permis, obligatoriu, interzis etc.), logica epistemica, logica topologica, logica probabilitatilor, logica preferintei, a valorilor comparative (mai adevarat, mai putin adevarat etc.), a convingerilor (a cunoaste, a crede etc.), interogativa (a intrebarilor).

In functie de gradul in care logica se implica in diversele domenii ale realitatii, ea se imparte in logica pura si logica aplicata. Logica pura este o logica formala care urmareste elaborarea unor forme generale de propozitii si a unor legi valabile pentru toate domeniile cunoasterii. Logica aplicata reprezinta coborarea logicii pe Taramul realitatii si aplicarea logicii pure in domenii specifice. Fiecare domeniu de aplicare are in afara de principiile de baza preluate din logica pura diferite restrictii si legi specifice. Logici aplicate sunt logica juridica, logica microfizicii, logica matematica etc.

4.Sistemul logic al dreptului Inainte de toate dreptul este un sistem de norme. Si ca orice sistem el

poate fi abordat si dintr-o perspectiva logica. Atat logicienii (J. Kalinowski, J. Wroblenski, A. Joja etc.) cat si juristii (M. Djuvara, E. Sperantia etc.) au observat caracterul de sistem axiomatic al dreptului.

Sistemul logic al dreptului este alcatuit pe de o parte dintr-o structura de norme organizate in ramuri si institutii juridice (exista discutii aprinse pe tema delimitarii dintre unele ramuri de drept sau pe tema dependentei si subordonarii unor ramuri fata de altele) iar pe de alta parte dintr-o structura

paralela de principii, notiuni si reguli juridice desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de catre sistemul politic.

Dreptul este un sistem ierarhizat - normele constitutionale sunt superioare celor din alte ramuri ale dreptului. Interdependenta normelor din drept e data atat de faptul ca toate normele sunt subordonate normelor constitutionale cat si datorita faptului ca se supun unor principii comune. Aceste principii pot fi principii ale intregului drept roman (principiul democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul separatiei puterilor in stat etc.), principii de ramura (principiul proprietatii, cel al egalitatii in fata legii civile sau principiul ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile in dreptul civil; principiul legalitatii raspunderii, principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, principiul individualizarii raspunderii penale etc. in dreptul penal) sau principii ale unei sau unor institutii de drept (de ex. principiul proximitatii gradului de rudenie in cazul institutiei succesiunii legale). Principiile au rol de axiome in sistemul dreptului - ele pot servi ca fundament in orice demonstratie sau argumentare. Principiile asigura flexibilitatea in timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Asa se explica faptul ca unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit in epoci diferite, ele fiind privite prin optica altor principii de drept.

Dreptul este un sistem deschis, dinamic - el se intregeste in fiecare moment cu legi noi. Criteriile de admitere ale noilor legi sunt date de axiomele constitutionale. De asemenea, legiuitorul trebuie sa articuleze sistemul de drept astfel incat sa nu dea nastere unor contradictii, ambiguitati sau suprapuneri. Hans Kelsen era de parere ca sistemul normelor juridice este partial dinamic, pentru ca dinamismul sistemului excepteaza asa-numita Grundnorm, norma initiala, constitutia. Restul normelor suporta o actiune de permanenta transformare, de adaptare la cerintele timpului. Kelsen considera ca sistemul normativ nui este alcatuit numai din normele scrise, ci si din consecintele lor, din normele desprinse prin inferente logice admise de doctrina juridica a tarii in cauza. Deci un sistem juridic are totodata un caracter deschis intr-o portiune a sa si relativ inchis in domeniul normelor constitutionale. Caracterul de sistem al dreptului face posibila economia de expresie pentru ca e posibil ca o lege sa faca trimitere la alte legi pentru detalierea unor reglementari. Uneori o norma este compusa din mai multe dispozitii care sunt precizate in texte normative diferite - o dispozitie precizeaza caror subiecte li se impune prescriptia respectiva, alta cuprinde comportamentul prescris, iar alta circumstantele in care acest comportament urmeaza sa fie realizat. Alteori o singura dispozitie determina elementele unui mai mare numar de norme.

Ziembinski exemplifica aceasta idee cu cazul dispozitiei potrivit careia furtul trebuie pedepsit cu inchisoarea. Aceasta dispozitie trimite la alte dispozitii ale codului penal, indeosebi din partea sa generala, ale codului de procedura penala si ale legilor de organizare judiciara cuprinzand cel putin trei norme: una care obliga tribunalul sa-l condamne pe hot la o perioada de detentie, alta care obliga organele executive sa execute sentinta pronuntata de tribunal, conform dispozitiilor de procedura penala si in al treilea rand este o norma prohibitoare care interzice furtul.

Proprietatile logice esentiale ale oricarui sistem juridic sunt completitudinea si consistenta inglobate de J. Wroblenski in notiunea de omogenitate a sistemului juriclic. Un sistem juridic este omogen daca este in acelasi timp complet si consistent.

Completitudinea sistemului juridic este data de capacitatea acestuia de a da o solutie oricarei probleme juridice, adica de a determina consecintele juridice ale oricarui fapt.

Consistenta unui sistem juridic este data de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradictiilor din interiorul sau. Un sistem juridic este inconsistent atunci cand unele dintre normele sale ordona iar altele interzic in acelasi timp aceleiasi persoane acelasi comportament in aceleasi imprejurari. Aceasta situatie contrazice principiul noncontradictiei si duce la imposibilitatea respectarii simultane a tuturor normelor de drept.

Completitudinea sistemului juridic, sau mai bine zis completitudinea normelor care il alcatuiesc este de cele mai multe ori un simplu deziderat. Realitatea sociala este in continua evolutie iar legislatorul nu poate tine pasul cu ea. Aceasta duce la aparitia lacunelor in drept si la necesitatea interpretarii extensive a legilor existente pentru a le aplica la situatia noua. In cazul ca legile nu ofera nici o solutie posibila, se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau in ramura de drept respectiva.

5.Necesitatea aplicarii logicii in drept Exista numeroase ratiuni care justifica utilitatea logicii in drept: a) caracterul rational al legii; b) orientarea activitatii legislative in conformitate cu un model rational; c) caracterul logic al elaborarii legii; d) caracterul logic al activitatii de aplicare a dreptului. Autoritatea unei hotarari judecatoresti este determinata in cea mai

mare parte de justetea rationamentului care sta la baza ei, a argumentelor pe care se sprijina solutia data. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului si, prin aceasta, la consolidarea securitatii juridice si la intarirea legalitatii. Precizia si justetea gandirii juridice depind de conformitatea ei cu regulile si concluziile logice. Procesul de cunoastere in materie de drept implica un anumit grad de abstractizare, de formalizare logica.

Cursurile de logica juridica au ca scop pregatirea viitorilor juristi in vederea utilizarii formelor si regulilor logicii in teoria si tehnica dreptului.

Logica juridica foloseste ca instrument de explicare a conceptelor juridice. Ea este aplicabila unei largi problematici cuprinzand definitiile legale, metodele de formare si clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, solutionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile rationamentului juridic, a celui judiciar, de cunoastere a dreptului, interpretarea nomelor juridice, metodele de verificare a faptelor in procesul judiciar, probatiunea juridica etc.

Aplicarea logicii in drept nu trebuie, insa, sa fie abuziva, rigida, astfel incat sa conduca la solutii inechitabile. Logica in drept trebuie sa fie din ce in ce mai mult adaptata nevoilor practicii juridice si vietii sociale, ca prim criteriu pentru aprecierea valorii ei operationale.

Formele logice trebuie sa exprime sau sa corespunda realitatii obiective, premisele rationamentului urmand a fi mereu confruntate cu adevarul material obiectiv.

Problema existentei de-sine-statatoare a logicii juridice a fost larg dezbatuta in literatura de specialitate.

Intr-o opinie, s-a insistat asupra legaturii dintre logica juridica si

filozofia dreptului, ajungandu-se la considerarea primei ca element constitutiv al celei de-a doua. Astfel, Gabriel Marty considera ca o problema deschisa in fata filosofiei dreptului stabilirea adevaratelor raporturi intre factorii determinanti, reali ai solutiilor juridice si formalismul logic al comandamentelor juridice (incluse in normele de drept).

Intr-o alta opinie, George Kalinowski considera eronata incercarea de a sustine ca dreptul este un limbaj si ca filosofia dreptului este, in consecinta, o analiza logica a dreptului, a limbajului juridic. El apreciaza, in acelasi timp, ca deosebit de importanta si utila analiza logica a limbajului stiintific, considerand-o, in ceea ce priveste dreptul, ca una dintre principalele cai de acces spre o autentica filosofie a dreptului. Autorul releva existenta unor probleme care se situeaza la frontiera logicii si filosofiei dreptului, ca aceea a atribuirii valorii de adevar sau falsitate normelor juridice.

Francisco Puy sustine ca logica juridica ar reprezenta o parte a filosofiei dreptului, fiind o logica secundara in raport cu logica generala. In opinia sa, logica juridica ar cuprinde:

a) logica juridica primara, reprezentand logica formal-pura, compusa din axiomatica (teoria constructiilor sistemelor automatizate) si teoria calculului.

b) logica formala aplicata, pe care o denumeste „logica juridica secundara”, cuprinzand teoria sistemului (teoria generala a dreptului), teoria definitiei juridice, teoria argumentarii si teoria relatiei juridice (metodologiajuridica).

In tabelul lui N. Rescher (logician american, care a propus o „harta a logici”) logica juridica apare la capitolul „Dezvoltari stiintifice”, subcapitolul „Aplicatii in stiintele sociale”, fiind considerata o aplicatie legala a teoriei logicii.

In literatura din tara noastra, majoritatea autorilor au sustinut ca nu sunt argumente care sa justifice existenta unei logici specifice dreptului, intrucat toate tipurile de logica (formala, simbolica si metalogica) vor contribui la opera de legiferare si la opera de aplicare a dreptului prin metodele lor proprii.

Suntem de parere ca, pentru a putea raspunde la intrebarea daca se poate vorbi despre existenta unei logici specifice dreptului, trebuie sa plecam de la clasificarea logicii in logica elementara sau formala (metodologia logica) si logica aplicata. In filosofia scolastica, prima era numita uneori „Ars inveniendr (arta de a descoperi sau arta de a afla), spre deosebire de „logica utens", termen care se apropie de logica aplicata.

Consideram ca logica juridica face parte din logica aplicata. Ea este o logica specifica stiintei dreptului. Pentru aceasta, cercetarea stiintifica trebuie sa se indrepte spre analiza modului specific in care logica formala, schemele si calculele logicii simbolice si principiile sau legile metalogicii se aplica in procesul complex al gandirii juridice.

In tabelul lui Petre Botezatu, pornindu-se de la premisa ca logica este o teorie asupra formelor, se apreciaza ca aceste forme se ivesc in gandire, in limbaj, in actiune, in realitate. Daca se accepta ca nivelurile de abstractizare pentru fiecare domeniu in parte (gandire, limbaj, actiune si realitate) pornesc de la subiect si urmeaza obiectul (forma, operatia si structura), atunci formele logicii juridice apar in mod specific dupa cum se intersecteaza domeniile cu nivelurile.

La nivelul primar de abstractizare (subiectul), daca atributul „juridic” il acordam gandirii, logica juridica este teoria gandirii juridice argumentative a

subiectului. Daca juridicul e atribuit limbajului subiectului, vom elabora o logica pragmatica juridica, daca juridicul il acordam actiunii, vom avea o logica concreta juridica, iar daca il acordam realitatii, vom avea o logica materiala.

La nivelul al doilea de abstractizare (obiectul), avem o teorie a demonstratiei juridice (in domeniul gandirii) sau o logica semantica juridica (in domeniul limbajului), logica operatorie juridica (in domeniul actiunii) ori dialectica juridica (in domeniul realitatii).

In limitele aceleiasi conceptii, Gheorghe Mihai apreciaza ca logica juridica este o componenta a Introducerii in studiul dreptului alaturi de filosofia dreptului, retorica juridica si hermeneutica juridica.

6. Logica juridica si locul ei in sistemul stiintei logicii In literatura filosofica s-a subliniat ca logica, in genere, este o stiinta a

gandirii detasata de orice subiect care gandeste, deci o stiinta a „gandirii gandire” care studiaza gandirea in desfasurarea corecta a acesteia, corectitudinea fiind fagasul necesar spre adevar.

Ea se deosebeste de: - psihologie, care examineaza gandirea in subiectul ce gandeste; - gnoseologie, care cerceteaza gandirea raportata la obiectul

cunoasterii nedetasata de acesta, respectiv conditiile generale, izvoarele, structura, modul de desfasurare si validitatea procesului cunoasterii, privit ca proces de producere a unor cunostinte;

- retorica, care inseamna arta de a vorbi frumos, de a convinge auditoriul de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales;

- hermeneutica, care este teoria procesului de interpretare si de intelegere in functie de diversitatea obiectelor sale, care acopera intreaga sfera spirituala, culturala, artistica. In ceea ce priveste definirea logicii juridice si precizarea locului ei in sistemul stiintei logicii, au existat discutii in literatura de specialitate.

Astfel, Gheorghe Enescu vorbeste de o logica judiciara in cadrul logicilor normative, iar Petre Botezatu de o teorie a argumentarii care „nu poate ignora ajutorul psihologiei, a! retoricii si afinitatea sa cu dreptul, morala”.

George Kalinowski a definit logica juridica drept „studiul gandirii juridice discursive in toata intinderea acesteia, adica in toate operatiile ei intelectuale pe care le efectueaza in elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului”. In conceptia sa, rationamentul „in concreto” este guvernat de trei tipuri de reguli:

a) logice (ale certitudinii si validitatii); b) paralogice (topice sau retorice); c) extralogice (morale, religioase, juridice, politice etc., in functie de

domeniul practic in care se manifesta. Spre deosebire de Kalinowski, pentru care logica juridica pune formalul

in paranteze si astfel nu mai este logica, Ch. Perelman a sustinut ca logica in drept este logica (formala) si nu logica juridica, juridicul fiind pus in paranteze. El socoteste ca in instanta se dezbate posibilitatea de aplicare concreta a prevederilor generale din norme, in raport cu situatiile in care se afla diferiti agenti ai actiunilor. Dezbaterea angajeaza participantii la proces, acestia isi pun intrebari si dau raspunsuri. Nici un raspuns nu este o inferenta,

ci argument prezentat pro sau contra unei teze. Argumentul fiind formulat ca sa convinga pe celalalt sa adere la teza

sau, din contra, sa o respinga, nu separa formalul de informal, gandirea de subiectul care gandeste.

De asemenea, limbajul normelor cuprinde un mare numar de expresii, notiuni, concepte, care nu sunt intotdeauna univoce, dar au o anumita generalitate, care necesita interpretarea in aplicarea la caz, o interpretare care sa nu contravina vointei legiuitorului si sa conduca la o solutie justa, legala si temeinic motivata. Acolo unde apar interpretari diferite sau unde procedurile legii sunt neindestulatoare sau lacunare, practica judecatoreasca solutioneaza problemele ivite in spiritul principiilor de drept.

In conceptia lui Gh. Mihai, logica juridica este „teorie a argumentarii cand studiem gandirea subiectului, este pragmatica atunci cand studiem actiunea subiectului, este logica materiala cand studiem realitatea juridica in care se afla subiectul, este semantica daca studiem limbajul la nivelul obiectului”. Deci, logica juridica este „teoria argumentarii” prin limbajul juridic al subiectului angajat in actiune pentru a savarsi o schimbare in realitatea juridica.

In ceea ce ne priveste, consideram ca logica juridica este, in primul rand, o stiinta. Ea n-a aparut din filosofia dreptului, ci din preocuparile stiintifice ale doctrinei si legiuitorului, precum si din cele practice ale celor ce aplica legea sau ajuta la aplicarea ei (arta legiuitorului, a judecatorului si a avocatului).

Astfel, legiuitorul creeaza, sub forma de reguli, adevarul juridic, caci ceea ce e scris in lege este luat drept adevar in aplicatiile care se fac la cazurile judiciare (la spete). Acesta este adevarul legal. Legiuitorul, insa, nu este liber sa dispuna in chip arbitrar, ci trebuie sa tina seama (pentru ca legile sale sa fie valabile in societate) de datele realitatii, iar descoperirea adevarului in realitate se face cu ajutorul unor reguli, a unor metode logice.

Judecatorul, cand trebuie sa se lamureasca intr-o controversa judiciara in care fiecare pare sa aiba dreptate, se preocupa sa gaseasca un fir conducator in logica juridica, pentru a vedea unde este adevarul.

Avocatul, in procesul pe care-l pledeaza, intampina de multe ori greutati pana descopera adevarul, mai ales in chestiunile controversate.

Controversa pune pe avocat intr-o dificultate foarte rnare, si pune instanta intr-o situatie si mai grea. De aceea, in jurisprudenta este nevoie de o logica juridica.

Pentru a descoperi adevarul in drept, ca si in orice alt domeniu, mijloacele dialectice si supozitiile sunt insuficiente. Realitatea nu se poate cunoaste decat prin metode stiintifice, iar sistematizarea cunostintelor nu poate fi rodnica fara observarea principiilor ce ni le ofera logica. Tendinta de a largi mereu campul de observatie este una din trasaturile caracteristice ale spiritului stiintific. Numai printr-o viziune unitara se pot intelege si explica fenomenele.

Problema cautarii adevarului se pune in logica juridica sub o forma mai generala. Trebuie pornit de la premisa ca logica protejeaza interesele dupa anumite criterii de valoare. Din caracterul obiectiv al acestor criterii decurge obiectivitatea legii. De aici si regula din Codul civil potrivit careia, in caz de indoiala, textul se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga.

Avand in vedere consideratiile de mai sus, conchidem ca logica juridica este, de fapt, o stiinta a gandirii despre drept. Ea se ocupa de insasi construirea stiintei dreptului, de caracterul acesteia.

Logica juridica, ca logica aplicata in drept, avand metode specifice de lucru si un domeniu de aplicare distinct de acela al logicii generale, este o stiinta a cailor pentru aflarea adevarului in domeniul dreptului; ea se implica totodata in construirea obiectului stiintei dreptului. Ea cerceteaza atat modul cum lucreaza omul de stiinta, cat si artizanul dreptului.

lata de ce logica juridica este stiinta care studiaza regulile specifice gandirii juridice corecte, care guverneaza procesul edictarii, respectarii, interpretarii si aplicarii normelor de drept.

Avand un caracter de noutate, logica juridica nu este inca acceptata ca stiinta in mod unanim, in literatura de specialitate, intrucat, dreptul fiind bazat pe niste permanente, considera valorile juridice ca fiind autonome, independente, in general, de valorile si de substratul economic.

In fapt, in domeniul logicii juridice intalnim, in principal, o „practica” care aplica o serie de reguli, pe care nu le invatam nicaieri ca atare si de care, mai adesea, nici nu suntem constienti.

Daca admitem aparitia unor discipline noi in drept, (dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul economic, dreptul maritim, dreptul comercial, dreptul diplomatic etc.) care, fiind subdiviziuni ale stiintei dreptului, au ca obiect o particica din realitatea juiridica, un domeniu de cercetare restrans, cu atat mai mult ar trebui sa se admita constituirea unei stiinte autonome a logicii juridice, referitoare la intregiil domeniu al dreptului. Ea nu are ca obiect o „realitate”, asa cum au toate aceste discipline, infinite la numar, in care, teoretic, se poate divide stiinta dreptului, ci are ca obiect metodele, regulile, principiile logice pe care le folosesc deopotriva teoreticienii cat si practicienii in toale disciplinele ce se refera la realitatea juridica actionand pentru aflarea adevarului. Logica juridica este, asadar, o stiinta unica, ce cuprinde reguli si metode valabile pentru toate disciplinele juridice.

7. Logica aplicabila in drept In legatura cu aceasta problema exista puncte de vedere diferite in

literatura de specialitate. Intr-o opinie (Paul Cosmovici) s-a sustinut ca in drept s-ar aplica logica

formala (termenul statornicit pentru a deosebi logica propriu-zisa de teoria kantiana si care studiaza gandirea doar din punctul de vedere al formelor logice), logica simbolica (cunoscuta si sub denumirea de logica matematica sau algoritmica) si metalogica, reprezentata de logica dialectica. Toate aceste trei tipuri de logica vor contribui la opera de legiferare si de aplicare a dreptului.

Al. Negoita, ocupandu-se de tehnica deciziei ad^ninistrative, a araiat ca studiul si folosirea logicii formale nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor practice implicate in adoptarea deciziei administrative,< ci se impune si utilizarea dialecticii malerialist-istorice. Ea ofera legile cunoasterii celor mai profunde laturi ale fenomenelor realitatii obiective, formuland, pe baza lor, regulile gandirii logice.

Un alt autor, C.-R. Stoyanovitch, a afirmat ca logica dialectica atat cea hegeliana, cat si cea marxista, nu pot fi utilizate nici in rationamentul pur juridic, nici pentru elaborarea, pe baza ei, a conceptelorjuridice, lasand locul m exclusivitate logicii formale.

Ocupandu-se de raportul dintre logica formala si logica juridica, Albert Brimo sustine ca alaturi de logica formala, fiecare stiinta are metode proprii

corespunzatoare obiectului acestei stiinte si orice stiinta tinde, pe masura ce se dezvolta, sa-si afirme specificitatea, apoi autonomia sa metodologica, sa opuna logicii formale logica sa specifica. Kalinowski arata ca logica in ansamblu, cu toate ramurile si partile ei este, prin natura ei, mai mult sau mai putin formala. Sub aspectul aplicatiilor ei, logica poate fi filosofica, matematica sau juridica, dar ea, in sine, nu este matematica, nici juridica, ci este logica. De aceea, este evident ca logica juridica nu este decat o aplicare la drept a logicii formale, in sens larg.

Raportand logica deontica (logica normelor) la logica juridica, G. Kalinowski subliniaza ca prima nu formeaza specificul celei de-a doua, fiind nu numai o logica a normelor juridice, ci a tuturor normelor.

Termenul „deontic”, de origine greceasca, inseamna „ceea ce trebuie, ce e hecesar” si e utilizat de Jeremy Bentham pentru a denumi astfel stiinta moralitatii (deontologia). Deontologia s-a constituit ca ramura a eticii, preocupata de problemele obligatiei morale. Discutand despre obligatie, ne referim la ceea ce se cuvine sau la ceea ce trebuie sa fie, urmand acele cerinte normative pe care, indeplinindu-le, respectam pe cine trebuie. E. Mally (1926) defineste deontica drept logica limbajului normativ.

Kalinowski sustine ca numai logica formala, in general si in particular cea deontica, ar putea servi pentru intemeierea elementelor considerate specifice gandirii juridice (aprecierile, deciziile, optiunile, alegerile). Judecatorul care coreleaza norma cu speta se bazeaza pe teoremele logicii deontice. Este suficient sa se stie ca dupa norma in vigoare, comportamentul C este ordonat (interzis) lui A, pentru a se deduce, conform unei teoreme a acestei logici, ca un comportament este, la fel, ordonat (interzis). Cum a ajuns sa constate judecatorul, pe de o parte, ca tocmai norma N se aplica spetei, cum a ajuns la calificarea juridica a comportamentului C, pe de alta parte, sunt activitati care ies de sub jurisdictia logicii formale.

Alti autori, cum este de pilda Ch. Perelman, considera ca logica juridica ar putea fi utilizata intr-un sens specific, care nu poate fi negat, daca alaturi de logica formala se recunoaste existenta unei logici neformale, consacrate studiului argumentarii, adica ansamblului de rationamente care vin sa sprijine sau sa combata o teza, care ingaduie sa fie criticata sau justificata hotararea judecatoreasca.

Intr-o alta opinie (Vladimir Hanga), s-a sustinut ca juristul va folosi regulile logicii simbolice (denumita si logica formala, moderna), forma a logicii formale sau pure, care studiaza nu continutul rationamentului, ci forma acestuia.

Cu privire la logica juridica, s-a precizat (Vladimir Hanga) ca logica simbolica poate transforma limbajul juridic natural intr-unul artificial, univoc. Astfel, se vor putea crea expresii juridice formalizate, dupa regulile logicii simbolice, care vor ingadui utilizarea calculatoarelor in domeniul dreptului, incepand cu documentarea si sfarsind cu decizia.

Gheorghe Mihai sustine ca in drept sunt aplicabile doar regulile deontice, domeniul juridicului fiind apt sa fie studiat din perspectiva acestui fundament, intrucat „gandirea este juiridica numai raportata la subiectul care gandeste actiunea juridica, in termeni juridici, angajat in cunoasterea, elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului”.

In ceea ce ne priveste, suntem de parere ca se pot folosi in domeniul dreptului, cumulativ si diferential, atat logica formala sub ambele aspecte (clasica si moderna), cat si logica neformala, consacrata studiului argumentarii, dar logica juridica nu poate fi conceputa decat ca o logica

specifica stiintei dreptului. Cu toate acestea, sunt unele reguli care nu pot fi aplicate in drept. De

pilda, in stiinta dreptului, mai greu s-ar putea intelege aplicarea metodei experimentale (in mod exceptional, Roberto Vacca, in lucrarea intitulata „II diritto sperimentale”, a admis, totusi, posibilitatea aplicarii unei asemenea metode in drept).

De asemenea, chiar regulile cuprinse in logica generala, in masura in care sunt intrebuintate in discipline particulare, se individualizeaza si ele. Astfel, in drept, se utilizeaza metoda deductiva sub forma silogismului, metoda logica care, ca silogism juridic si in special ca silogism judiciar, are o infatisare cu totul deosebita. Intr-adevar, silogismul judiciar seamana dar se si deosebeste de silogismul in genere, pe care il studiaza logica.

In plus, apar in disciplinele particulare unele reguli noi, la care nu se refera logica generala. Asa apare, de pilda, in drept, metoda de interpretare. Aceasta nu e complet necunoscuta, fiind compusa din metode logice (deductia, inductia, analiza, analogia), dar care se grupeaza intr-un chip nou, specific, prin raportarea la natura si obiectul stiintei dreptului, capatand astfel, ca intr-o sinteza, aparenta unei metode noi.

8. Domeniul logicii juridice Circumstantierea domeniului logicii juridice apare ca o problema

deosebit de dificila. In literatura de specialitate (Gheorghe Mihai) s-a propus urmatoarea

structura: a) o semiotica juridica, manifesta in: - sintaxa logica a limbajului juridic, care se refera la aspectele legate de

descrierea semnelor si a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a acestor expresii din semne mai simple si de analiza a relatiilor dintre ele, precum si de regulile de transformare a expresiilor;

- pragmatica juridica, care cerceteaza limbajul juridic sub aspectul creatorilor lui si se preocupa de influenta limbajului juridic asupra comportamentului uman;

- semantica juridica, care studiaza relatiile semnelor CU obiectul juridic desemnat de ele;

b) o logica juridica deontica referitoare la limbajul normelor manifestata intr-o axiomatica si o logica exprimand calculul deontic al predicatelor, al claselor etc.;

c) o logica juridica nenormativa, manifestata in teoriile definitiei, ale argumentarii, ale sistematizarii si metodologiei.

Suntem de parere ca, intr-adevar, pentru a circumscrie domeniul de aplicare a logicii juridice nu putem sa nu avem in vedere legatura indisolubila care exista intre logica juridica si limbajul juridic. Aceasta se explica prin insasi legatura inseparabila dintre gandirea juridica, in general, si limba. In aceasta privinta nu schimba cu nimic faptul ca putem gandi fara sa vorbim, intrucat si gandurile noastre sunt imbracate in cuvinte.

Cu toate acestea, ar fi fals sa cautam obiectul logicii juridice in limbajul juridic. Domeniul limbajului juridic este unul mai vast decat acela al logicii juridice. Limbajul juridic formeaza obiectul semioticii juridice, al gramaticii, al lingvisticii etc., si nu al logicii juridice.

Dupa parerea noastra, domeniul logicii juridice cuprinde in mod

obligatoriu: - edictarea normelor juridice. In acest sens se poate vorbi de o logica a

legiuitorului, cunoscuta si sub denumirea de tehnica logico-juridica; - practica judiciara (jurisprudenta). Pentru aceasta s-a dat denumirea

de logica judiciara; - interpretarea logica juridica a normelor de drept. In acest caz se

vorbeste de o adevarata logica a interpretarii normelor juridice sau de o logica a argumentatiei.

9. Metodologia logicii juridice Studierea unui text juridic sau a unei spete se poate face din diferite

perspective. Pentru a-ti apropia insa esenta lucrului studiat trebuie sa stii care este drumul (gr. methodos) catre ea. Calitatea rezultatelor unei cercetari depinde de metoda folosita pentru ca, dupa cum remarca si Descartes, ratiunea si puterea de a judeca sunt comune la toti oamenii.

Termenul „metoda” provine de la cuvintele grecesti „meta”, care inseamna dupa, si „ados”, care inseamna cale.

El exprima procedeul gasit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge la un anumit rezultat, plecand de la o situatie data.

Fenomenele realitatii in general si ale realitatii juridice in special sunt deosebit de complexe. Din aceasta cauza metode diferite ne pot releva aspecte diferite ale aceluiasi fenomen. O cunoastere completa reclama folosirea mai multor metode, a unui complex metodologic. Metodele folosite vor fi alese in functie de obiectul studiat. Fara teama de a gresi putem afirma ca tipul de metoda folosit depinde nu numai de evolutia stiintifica a momentului, ci si de o „moda”, o „paradigma” stiintifica generala care-l obliga pe cercetator sa apeleze la ea pentru a se conforma cerintelor epocii.

9.1 Metode in genere si metode logico-juridice in cadrul proceselor de cercetare sunt folosite diverse operatii: definire,

conceptualizare, elaborarea ipotezelor, testarea lor, tipizare, clasificare etc. Obiectul metodologiei il reprezinta elaborarea unor procese cognitive care sa dea nastere unor propozitii cu valoare de adevar.

Z. Ziembinski considera ca metodologia poate fi practicata in doua moduri: unul descriptiv, prin descrierea faptelor care ne-ar putea duce la obtinerea unor rezultate valide si unul normativ, prin formularea unor norme de fundamentare a teoriilor si prescrierea inferentelor care trebuie folosite pentru a ajunge la un rezultat. Spre deosebire de metodologia descriptiva, cu caracter de recomandare facultativa, cea normativa se impune ca obligatorie. In cazul unor legi sau raporturi juridice legiuitorul a prevazut si modul in care acestea trebuie sa fie interpretate.

Metodele pot fi clasificate in functie de diferite criterii. In functie de gradul de generalitate deosebim:

- metode generale, aplicabile in toate stiintele socio-umane (metoda hermeneutica, cea logica etc.);

- metode speciale, de ramura, aplicabile doar intr-o stiinta (metodologia juridica) sau intr-o ramura a stiintei respective (metodologia dreptului civil).

In functie de calea aleasa pentm a ajunge la adevar metodele pot fi clasificate in doua mari grupe:

- metode conceptualiste sau rationaliste; - metode intuitive. Pe cele dintai le vom numi si indirecte, de inferenta sau probatiune

logica; caracteristica principala a acestora este de a trage concluzii din situatii deja admise ca adevarate, din care ele sunt inferate.

Pe celelalte, adica pe cele intuitive le vom numi directe sau de credinta, mersul lor catre obiect nefiind mijlocit de rationamente si de necesitatea demonstratiei. K. Adjukiewicz distingea in functie de obiectul investigatiei doua tipuri de metode:

- metode pragmatice, interesate in studierea proceselor cognitive care ne pot duce la adevar, in calea efectiva care trebuie urmata pentru a avea certitudinea unui rezultat valid;

- metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetarii si determina validitatea lor fara sa cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultat.

In drept nu este nevoie de o schematizare logica rigida pentru tot ce interpretul afla nemijlocit dintr-un text limpede, dintr-o descindere locala, din informatiile precise ale unui martor, din elementele unei conventii. De pilda, s-a decis ca atunci „cand termenii unei conventii sunt clari si neindoielnici, cand nu li se poate atribui decat un singur inteles, acela care rezulta in mod firesc din litera si textul ei, facultatea de interpretare a instantei de fond inceteaza”.

Toate aceste lucruri nu trebuie probate dupa scheme rigide logice, fiindca prin ele insele fac credinta, cum insusi legiuitorul o spune.

M. Virally considera ca metodologia juridica trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

a) Neutralitatea Metodele trebuie sa asigure neutralitatea legata indisolubil de orice

demers stiintific. Ele nu trebuie sa ne impinga cu necesitate spre un rezultat prefigurat in scop partinic.

b) Coerenta Ele trebuie sa conduca spre obtinerea unei imagini coerente a ordinii

juridice si sa rezolve contradictiile specifice sistemului juridic. c) Simplicitatea Materia dreptului este deosebit de complexa si stufoasa dar din aceasta

complexitate trebuie sa fie desprinse constructii limitate care sa permita aplicarea lor rapida si fara nici un echivoc.

d) Verificabilitatea Toate propozitiile obtinute cu ajutorul unei metode sa poata fi

verificate. Nu e rar faptul cand diverse explicatii sunt simple afirmatii, poate adevarate dar imposibil de controlat. Deseori printr-o formulare metafizica, de un mare efect retoric, sunt ascunse deficiente cognitive si sofisme.

9.2. Metoda logica propriu-zisa Meioda logica nu este, propriu-zis, o cale catre obiect, un mod

autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat.

Logica este infatisata indeosebi ca un exercuiu preparator, ca o propedeutica a stiintelor, dar, in realitate, in dezvoltarea gandirii omenesti nu ajungem la logica decat in ultima instanta. Dupa cum spunea Kant, trebuie ca mai intai sa cunoastem obiectul, ca sa putem dezvolta, apoi, regulile tehnice ale stiintei despre el.

„Logica nu este acelasi lucru cu cuinoasterea. Logica nu intreprinde

descoperirea probei, ci ea decide daca aceasta a fost gasita. Logica nu observa, nu inventeaza, nu descopera, ea juideca. Ea nu arata ca un anume fapt particular probeaza un alt fapt, ci ea indica conditiile generale in care unele fapte pot proba pe altele... Logica, deci, este stiinta operatiunilor mtelectuale, care slujesc la apreciere, la estimatiunea probei” (John Stuart Mill, „Sistem de logica deductiva si inductiva”).

Logica este stiinta regulilor intelectului. Ea se ocupa cu simplele forme ale intelectului, nereferindu-se la continuturi.

Criteriul pur logic al adevamlui este acordul cunostintelor cu legile universale si formale ale intelectului, fiind o conditie sine qua non a oricarui adevar; aceasta conditie este negativa, deoarece logica nu merge mai departe, eroarea care nu atinge fonna, ci continutul, nu poate fi reliefata.

In drept, nu putem spune ca am ajuns la adevar daca tehnica logica a exprimarii unui rezultat este impecabila. Am descoperit, astfel, numai conditia negativa a obiectului, nu insusi obiectul. Cea mai savanta expunere juridica poate contine o mistificare, pe care logica, singura, nu o poate descoperi, ea neinteresandu-se de continutul material al rationamentului. In asemenea situatii se folosesc sofismele (rationamentele care duc la concluzii false si sunt nevalide).

In genere, o reflectie este logica, atunci cand comparam doua sau mai multe concepte intre ele, spre a vedea daca sunt sau nu contradictorii, daca contin acelasi lucru, daca un lucru e continut in mod implicit in concept sau i se adauga, daca un rationament valabil pentru un concept e valabil si pentru altul asemanator etc.

In drept, aceste procedee de logica generala se aplica frecvent. Exemplificam in acest sens cu sistemul de interpretare a normelor

juridice prin analogie, fondat pe maxima „ubi cadem ratio, idem jus” si care se compune din:

- adancirea si compararea textelor din punct de vedere gramatical sau literal;

- argumentul a fortiori (o regula utilizata pentru a extinde aplicarea normei, intrucat motivele avute in vedere de legiuitor cand a elaborat norma se regasesc in cazul concret cercetat);

- argumentul per a contrario (o adecvare a principiului logic al noncontradictiei la gandirea juridica).

9.3. Metoda hermeneutica A judeca inseamna a incadra faptul omenesc in dispozitiile legii spre a-l

aprecia si sanctiona din punct de vedere juridic. A interpreta, insa, inseamna a smulge dispozitiilor legale sensul lor propriu si intelesul lor adevarat, in lumina carora fapta omului va capata solutia juridica de rigoare.

Pentru a ajunge sa pronunti o hotarare judecatoreasca este necesar sa posezi in prealabil o dubla cunostinta: a faptului prin probatiunea lui si a legii prin interpretarea ei.

Faptul, atata vreme cat pluteste in realitatea concreta a lucrurilor, e mai usor de cunoscut prin probatiune. Sensul legii insa, imbracat in haina relativa a cuvintelor si dependent de o multime de factori care-i precizeaza si determina fiinta, e cu mult mai greu de sesizat. De aceea, opera de interpretare la care va fi supusa legea spre a-i face justa aplicatie si care va preocupa in cel mai inalt grad pe judecator, inseamna adeseori dificultati. Ele se evidentiaza cu atat mai mult, cu cat putem spune ca a judeca si a interpreta sunt notiuni care in realitate nu arareori se confunda pana la

identificare, intrucat centrul de greutate in judecarea cauzelor cade, in genere, pe interpretarea legii, o buna hotarare judecatoreasca fiind consecinta fireasca a unei bune exegeze a textelor de lege.

Dificultatile intampinate de judecator in interpretarea legii provin, in primul rand, din situatia paradoxala in care-l pune, in mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile si a aprecia oamenii nu numai dupa capul sau, ci si dupa capul altuia, si anume al legiuitorului, simbolizat prin lege. Desigur ca aprecierea legii si a comportamentului uman trebuie sa fie aceea a unui bonus pater familias simbolizat de lege.

Acest paradox, aflat la baza vietii profesionale a magistratului si care ii ingreuneaza atat de mult activitatea, se gaseste, insa, asociat cu o multime de alte dificultati, care se opun unei interpretari ideale a legii pozitive, cum sunt:

- cele izvorate din textul legii insesi si din redactarea ei; - cele legate de interesele materiale si aspiratiile societatii in care se

legifereaza; - cele legate de judecatorul insusi, aplicator al legii; - cele legate de conceptia filosofica asupra existentei in general, si

asupra dreptului in special, pe care o are atat legmitorul, cat si exegetul. Inconjurata de atatea dificultati, arta de a interpreta prezinta o

importanta capitala pentru un adevarat jurist, intrucat, bine condusa si perfect realizata, reprezinta un instrument de seama al judecatorilor in aplicarea legii si distribuirea dreptatii. In ea se insumeaza tot dreptul si de ea e legata intreaga arta de a judeca a magistratului.

Pentru aceasta este necesar sa se sintetizeze intr-un manunchi toate normele, principiile si regulile care calauzesc opera de interpretare a legii, pentru ca astfel, cunoscandu-le, exegeza texlelor sa nu mai sufere de imperfectiuni.

Stiinta care se ocupa de expunerea principiilor, a normelor si a regulilor dupa care trebuie sa se faca o buna interpretare a legii se numeste hermeneutica juridica. Etimologia cuvantului inseamna a interpreta. Originea cuvantului o gasim in numele de Hermes, pe care grecii il dadeau zeului Mercur, ce era socotit ca vestitor, dar si interpret al vointei zeilor; verbul hermeneuein, inseamna a interpreta. Azi, prin hermeneutica nu intelegem in mod strict opera de interpretare a unei lucrari sau a unei legi, caci aceasta se numeste exegeza, ci principiile dupa care urmeaza sa se faca interpretarea.

Hermeneutica percepe textul ca pe o structura stratificata de semnificatii. O expresie dintr-o lege poate sa insemne cu totul altceva decat ne face sa credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atentia asupra faptului ca acelasi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecti diferiti. Interpretarea depinde de cullura personala a interpretului, de gradul de incifrare a mesajului, de modul in care acesta identifica motivele si intentiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie capacitatea interpretului de a „intra in pielea legiuitorului”, de a intelege contextul istoric care a generat legea.

Hermeneutica porneste de la ipoteza ca unele expresii sunt confuze sau inconsistente si din aceasta cauza ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedand la o interpretare hermeneutica, judecatorul va spune „Aceasta este interpretarea corecta”. Sau „in concordanta cu ordinea legala decidem astfel...”. De fapt el introduce expresia interpretata in contextul sau, in cadrul legal care i se potriveste. O expresie poate avea „sensuri ascunse” datorita faptului ca contextul istoric si ideologic s-a

schimbat. De aceea hermeneutica implica de fapt o traducere a conceptelor in limbajul actual.

Hermeneutica juridica reprezinta, deci, partea teoretica a interpretarii dreptului pozitiv, indicand doar normele dupa care se va interpreta legea.

Regulile de interpretare a legilor nu sunt legiferate de noi. Legea pozitiva nu reglementeaza operatia interpretarii ei.

Legea asa-zisa „interpretativa” nu face exceptie de la aceasta constatare, intrucat ea se refera la un singur text - acela pe care il interpreteaza - si nu ne da reguli de interpretare, ci ne arata direct, printr-o reformulare a textului interpretat, sensul in care trebuie inteles acest text. De aceea, chiar si legile interpretative sunt supuse interpretarii.

Legile contin, uneori, indicatii pentru interpretari. Despre regulile de interpretare logico-juridica a normelor de drept vom vorbi la capitolul privind interpretarea logico-juridica.

9.4. Metoda dogmatica Dogmatismul este o metoda „thetica” adica o metoda a „regulilor”

despre care se pretinde ca exista prin ele insele. Cuvantul „thetic” provine de la grecescul „theticos”, care inseamna „ceea ce se impune ca o regula”. Metoda dogmatica nazuieste spre obiect cu ajutorul unei cunoasteri filosofice, pure, extrase din anumite principii, pe care ratiunea le intrebuinteaza de multa vreme, fara sa cerceteze cum a ajuns la ele.

In drept, la fel ca si in filosofia generala, metoda dogmatica este, in esenta ei, o metoda logica, deductiva, care foloseste in demonstratiile ei un numar de principii, a caror legitimitate nu s-a cercetat in prealabil. In timp ce metoda de interpretare porneste de la textul de lege, premisele majore ale metodei dogmatice sunt constructii juridice, teoretice, principii afirmate de juristi, cu pretentia de a fi valabile oricand si oricum.

In timp ce prima metoda (cea de interpretare) releva importanta elementului legal in aplicarea dreptului, metoda dogmatica releva importanta elementului teoretic.

Nu se poate ignora rolul important pe care l-au avut in dezvoltarea dreptului constructiile teoretice menite sa dea suplete, sa mareasca sfera de aplicabilitate a textelor legale, dar totodata trebuie sa admitem ca unele principii juridice stabilite teoretic nu sunt infailibile. Aceste constructii mentale au uneori rostul de a duce la intelegerea si dezlegarea unor situatii concrete limitate in timp si marginite ca intindere.

Dreptul, care porneste din viata, se aplica unor stari de fapt create dintr-un concret in permanenta labilitate. „Constructia teoretica a juristului este doar un simplu instantaneu asupra unei realitati care aluneca, refuzandu-se incremenirii” (V. Georgescu in „Pandectele romane”, 1964, partea a IV-a).

Principiile juridice sunt o constructie subiectiva, o incercare aproximativa, depinzand de capacitatea fiecarui interpret, de putinta personala a acestuia de a smulge o generalitate din actiunile exteme si din impulsurile interne omenesti. Daca principiile stiintei exacte au o valoare aproape universala, constructiile juridice au una limitata.

Incercand sa dea o definitie obligatiei, juristii romani au considerat-o ca un raport - vinculum juris - strict personal intre doua sau mai multe persoane determinate. Asa cum afirma Geny, notiunea aceasta de „vinculum juns" avea un fundament real in starea sociala a vechii Rome, dar, supravietuind ratiunii sale istorice si fiind ridicata la rangul de dogma, a impiedicat dreptul roman sa ajunga la adevaratul transfer al obligatiilor si a intarziat pentru multa vreme

aparitia atat de utila pentru economia generala a titlurilor la purtator. Conceptia dogmatica a raportului strict personal dintre indivizii creatori

de obligatii continua sa-si produca efectele in dreptul modern, dincolo de ratiunea pentru care a fost imaginata.

De pilda, ne referim la situatia juridica a debitorilor propter rem, adica a dobanditorilor cu titlu particular a unui imobil ipotecat, debitori care, potrivit art. 1791 Codul Civil sunt „obligati” la toate datoriile ipotecate ce apasa asupra imobilului. Problema care se pune aici este aceea de a sti daca, in genere, dobanditorul cu titlu particular al unui imobil ipotecat este un adevarat debitor, putand sa opuna si el creditorului ipotecar toate exceptiile ce le poate ridica debitorul care a contractat datoria ipotecara.

In aplicarea dogmatica a principiului strictetii personale a raportului juridic dintre obligatie, s-a decis ca raportul creator al contractului de ipoteca a luat nastere numai intre creditor si debitorul lui initial, ca desi este vorba de crearea unui drept real, obligatiile si avantajele ce rezulta din ipoteca leaga totusi numai pe aceste doua persoane si Vinculum juris exista numai intre ele. De aceea, trebuie sa se accepte ca dobanditorul ulterior nu a contractat cu creditorul ipotecar, ca intre ei nu exista raporturi personale si ca din aceasta situatie juridica, dobanditorul cu titlu particular al imobilului ipotecat nu poate ridica titularului creantei exceptiile ce le-ar fi putut opune primul obligat. Nefigurand in contractul de ipoteca, dobanditorul ulterior al imobilului nu este un veritabil debitor. Daca totusi el este tinut sa plateasca datoria contractata de primul dobanditor, fundamentul acestei obligatii trebuie cautat in dreptul de garantie, recunoscut de lege creditorului ipotecar, care poate, pentru despagubirea sa, sa urmareasca imobilul in orice maini s-ar afla. Numai in acest sens trebuie inteleasa „obligatia” pusa in sarcina debitorului „propter rem” de art. 1792 Cod civil.

Intr-o alta opinie, s-a decis ca si debitorii „prepter rem” trebuie sa beneficieze de prevederile legale care reglementeaza situatia debitorilor, fiind considerati „debitori secundari”. S-a apreciat ca extinderea dogmatica a principiului cuprins in expresia „vinculum juris" conduce in materia asta la rezultate nedrepte. Este impotriva ideii de justitie, careia toate constructiile juridice trebuie sa i se conformeze, sa pui in sarcina debitorului prin efectul art. 1791 Codul civil toate obligatiile debitorului principal si sa-i refuzi, pe temeiul unei simple conceptii, dreptul de a se bucura si de avantajele ce le avea acesta in virlutea conventiei de ipoteca.

Dogmatismul staruie, deci, in unele domenii ale juridicitatii. De aceea, este necesar ca interpretul sa verifice, in prealabil, asa-numitele „conceptii juridice”, sa vada cu prudenta care din ele au suport in viata si care sunt doar simple constructii mentale.

9.5. Metoda dialectica Dialectica este o stiinta demonstrativa a principiilor dogmaticii, o

exploatare silogistica a acesteia. In timp ce dogmatismul inseamna efortul intelectualist de a construi principii si rationamente, dialectica inseamna jocul topic, cu aceste principii luate de-a gata, continuarea dogmaticii in planul silogistic, adica o indoita lipsa de cercetare a afirmatiilor si a rezultatelor gandirii.

Metoda dialectica inseamna aflarea adevarului din imbinarea infatisarilor lui contradictorii, sinteza pozitiilor antitetice, jocul diferentelor si asemanarilor, cunoscuta tehnologie a celor trei termeni (teza, antiteza si sinteza).

Apoi, urmeaza sinteza prezentata ca teza, antiteza ei si o noua sinteza etc.

Metoda celor trei termeni a parut multor cugetatori ca o cheie universala a adevarului, cum sunt de pilda Heraclit, lacob Bohme, Hegel, Nietzsche si altii, care au convertit-o intr-o adevarata lege fundamentala a lucrurilor.

Am vazut ca dreptul se naste din sinteza pozitiilor contrare ale individului si colectivului, din impacarea vointei insului cu aceea a societatii, din echilibrul evolutiv al celor doua aparente, dar suntem de parere ca nu dialectica ne-a adus la acel rezultat, ci „adancirea intuitiva a curentului universal de viata risipit, cu aceeasi putere, in colectiv si individual si observatia de ordin spiritual ca vitalul circula cu egala intensitate in cele doua ramuri cunoscute in durata si in trupul umanitatii” (Vasile V. Georgescu in „Pandectele romane” 1946, partea a IV-a).

Ni se pare exagerat sa se sustina ca toata existenta se desfasoara dialectic pentru motivul ca unele date ale ei sunt asezate antitetic. Asta inseamna a generaliza fara temei stiintific, a transforma un procedeu al ratiunii in creator si explicator al naturii.

9.6. Metoda carteziana Metoda carteziana este o cercetare legala a tot ce e defectuos, a tot ce

nu e determinat intr-o stiinta, deci si in stiinta dreptului. In fata celui mai stralucitor sistem, metoda carteziana opune, in primul rand, o indoiala, o neincredere, procedeu intelept, de care ar trebui sa fie patruns orice jurist, cand cerceteaza, de pilda, afirmarile autorilor dogmatici sau asculta dialectica barei.

Metoda carteziana nu ramane, insa, la aceasta atitudine negativa comoda la prima vedere, dar neducand la nimic. Atitudinea initiala a metodei carteziene este urmata de tendinta de a reexamina premisele oricarei cercetari si de a-i revizui concluzia.

in celebrul sau „Discurs asupra metodei”, Descartes fixa principiile metodei carteziene:

- primirea ca adevarate numai a lucrurilor evidente, asupra carora sa nu existe indoiala, ceea ce ar fi recomandabil in practica dreptului atunci cand se interpreteaza vointa legiuitorului si a partilor;

- dividerea dificultatilor in parti infime si cercetarea fiecareia in parte; - ordine in gandire, in sensul ca trebuie sa incepem cu lucrurile cele

mai simple si mai usor de cunoscut si sa urcam pana la cele mai complexe, procedeu ce ar da minunate rezultate in predarea dreptului in facultati;

- revederea cat mai des a materialului si a concluziilor, ceea ce ar prinde foarte bine judecatorilor cand redacteaza hotararile judecatoresti.

9.7. Metoda conceptualista a lui Kant Dupa Kant, actul cunoasterii consta in organizarea continutului divers al

experientei cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului si in perceperea acestui continut ca unitate. Nu cunoastem din lucruri decat ceea ce punem noi insine in ele, adica determinarea apriorica, independenta de orice experienta.

La fel, in drept, o fapta tine de juridicitate numai in masura in care i-am permis noi mai dinainte. O judecata de valoare se adauga lucrului si-l face sa apartina sau nu dreptului. E juridic si just numai ceea ce ratiunea noastra crede ca atare.

Fenomenele, in genere, nu sunt nimic in afara reprezentarilor noastre, spune Kant. De aceea, cugetarea lui se mai numeste si idealism transcendental.

Metoda kantiana nu se refera la continutul obiectelor, ci la forma sub care ele sunt cunoscute de intelect, tot asa cum idealismul transcendental al multor filosofi ai dreptului nu se refera la continutul viu si evolutiv al juridicitatii, ci la determinarea apriorica, la forma sub care el apare ratiunii noastre, la judecata de valoare, care i se adauga.

Kant isi dezvolta metoda in „Critica Ratiunii Pure”. Ea urmeaza in genere desfasurarea logicii generale, care se margineste la expunerea cunoasterii pure, apriorice a intelectului si la construirea principiilor in afara carora nu poate fi gandit nici un obiect in general dupa cum urmeaza critica intelectului si a ratiunii in intrebuintarea lor hiperfizica. E vorba de o descompunere analitica a cuprinsului si a fortelor intelectului, insotite de demonstrarea ca acest instrument nu descopera nimic dincolo de cercul stramt, dar sigur al experientei. Filosofia kantiana este o cercetare analitica si critica a instrumentului cunoasterii. Caracteristica acestei cugetari este de a nu se referi ta faptele ratiunii, ci la ea insasi ca instrument de investigatie.

Marele merit al filosofiei kantiene este acela de a fi evidentiat ca fenomenele se conduc dupa determinarile spiritului si de a fi lamurit ca puterile ratiunii sunt reduse, ele neputand depasi limitele experientei sensibile. A gandi, spune el, inseamna a raporta un obiect la o situatie data.

In drept, critica intuitiei creatoare a incercat-o François Geny, in opera sa capitala, in capitolul intitulat „La libre recherche scientifique” din „Methode et sources en droit prive positif”.

9.8. Metoda intuitiva Intuitia logica este o determinare complemenara a intelectului in sensul

ca ea nu activeaza decat pentru a suplini, in unele imprejuran, lipsa sau neputinta acestuia. Intuitia incepe acolo unde se opreste sau sovaie inteligenta, unde majorele acesteia nu mai pot constitui „universala” unei judecati, acolo uinde pentru ratiune incepe nesiguranta si obscuritatea.

Intuitia este, in al doilea rand, o determinare spontana in intelesul ca ea porneste numai de la sine, din vesnica ei stare de disponibilitate. Actiunea, miscarea pornesc numai din ea. Intuitia este un inceput al seriei, nu un inel al ei.

In al treilea rand, intuitia este originara, primara, in sensul ca ea formeaza majora unei judecati, nefiind precedata de nici un rationament. Orice necunoastere porneste de la ea.

De aceea, s-a spus ca intuitia are initiativa, ca este calauzitoare intrucat intreaga judecata vine dupa ea.

De asemenea, intuitia inseamna continuitate, ea mergand in sensul vietii care nu e compatibila cu intreruperea, cu pauza.

Mai apreciem ca daca coboram in intensitatea obiectului, cu ajutorul intuitiei, care ne face sa coincidem cu el, vestindu-ne de neindoioasa lui prezenta, ea este si eficace.

Urmand vitalul in insinuarea lui, in materie si in durata, intuitia se caracterizeaza si prin adaptabilitate. Tocmai de aceea, in timp ce intelectul, prin concepte si categorii tinde la unitate, intuitia merge spre diversitate,

vlabilitate si evolutie. In fine, in timp ce intelectul compune si descompune prin rationament

aspectul sensibil al lumii, adica repeta, intuitia, strabatand mereu alte domenii, inoveaza, creeaza.

Facand o aplicare a calitatilor metafizice ale intuitiei pure la juridicitate, vom afirma, in primul rand, ca si in drept intuitia este compiementara, in sensul ca ea nu trebuie intrebuintata decat atunci cand majorele legii nu sunt suficiente pentru dezlegarea unei situatii noi. Textele legale si principiile stabilite fie pe cale deductiva, fie pe aceea a unei intuitii definitiv tradusa in simboluri, in semne, ofera o intrebuintare comoda, confortabila.

Utilizarea acestei metode in drept ar putea duce uneori la eroare pentru ca juristul care pretinde a se sluji de aceasta metoda in anumite imprejurari ar putea sa o confunde CU bunul sau plac, cu simpla sa vointa sau cu o fantezie personala.

E periculos sa se lase judecatorilor putinta de a inlatura legea, cand ea este suficienta si de a se pronunta deasupra ei. „Dreptul liber” cum il numesc unii sau procedeul „Magnaut”, numit si al „Bunului judecator”, este arbitrar, periculos si neconstitutional.

Intuitia nu trebuie sa lucreze decat atunci cand textele legii nu prevad situatia ce trebuie rezolvata. De asemenea, este necesar ca metoda intuitiva sa fie compatibila cu legea, adica sa nu fie contrara ei. Ea mai trebuie sa nu contrazica legile gandirii. Deci, si intuitia trebuie sa respecte principiile necontradictiei si identitatii.

Dupa Geny, calauza generala in materia aplicarii metodei intuitive in drept este natura lucrurilor, inteleasa ca o sursa (lato sensu) a dreptului pozitiv si intemeiata pe postulatul ca raporturile sociale sau elementele de fapt ale oricarei organizari juridice poarta in ele insele conditiile echilibrului lor, descoperind norma care trebuie sa le conduca. Din aceasta natura a lucrurilor se poate constitui printr-un efort stiintific un fel de drept comun, general prin natura sa, care sa suplineasca lacunele izvoarelor si care sa conduca intreaga miscare a vietii juridice.

Conditia primordiala a echilibrului social, de care trebuie sa tina seama judecatorul in aplicarea metodei intuitive sau personale este ideea de justitie. Orice elaborare sau interpretare juridica trebuie sa o recunoasca. Sub aceasta notiune se situeaza principiile:

- recunoasterea pentru fiecare om a dreptului de a-si dezvolta facultatile cu care a fost inzestrat, cu conditia de a respecta pe cele ale altuia si sa nu fie contrare normelor de drept;

- conservarea societatii si preponderenta intereselor sociale asupra celor particulare;

- egalitatea oamenilor in fata legii. Sub aceste principii, inspirandu-se si ele din ideea de justitie, s-au

nascut maximele juridice. De pilda, nimeni nu trebuie sa se imbogateasca in paguba altuia si fiecare trebuie sa-si repare dauna produsa prin vina sa.

Legitimitatea aplicarii principiului sau mai bine zis a instinctului echitatii, in cazurile de insuficienta a legii, nu poate fi contestata.

In aceasta linie, s-a cautat zadarnic sa se gaseasca un fundament rational teoriei conflictului dintre legile vechi si noi, teoriei neretroactivitatii legilor si principiului pedepsei celei mai blande. Nici o explicatie demonstrativa nu a fost indestulatoare. E limpede ca fundamentul acestor teorii il reprezinta sentimentul moral al echitatii.

Metoda intuitiva a echitatii trebuie sa-si limiteze efectele la aprecierea

elementelor juridice ale spetei, nu sa se intinda la aprecierea faptelor individuale. De asemenea, ea trebuie sa se supuna principiului formal de a nu fi in contradictie cu legea.

Metoda intuitiva este aceea care readuce omenescul in mijlocul juridicitatii, facand din ideea de umanitate centrul de interes si de actiune al dreptului.

Rationalismul juridic in genere, si in special metoda dogmatica, au dus si duc inca, pe alocuri, la o lupta inversunata impotriva aplicarii acestei metode. Nu i s-a permis multa vreme interpretului o alta ratiune decat aceea impersonala, abstracta a legii si i s-a cerut sa recurga la legal, chiar cand acesta s-a dovedit neindestulator in fata unor situatii pe care nu le prevazuse. I s-a pretins interpretului sa fie „obiectiv”, adica sa se instraineze de firea lui omeneasca.

Metoda intuitiva „smulge dreptul din repetitia rutiniera a ratiocinatiei, impingandu-l pe drumul libertatii si al creatiei. Ea coboara ce este mai esential din juridicitate in inima judecatorului, mai cuprinzatoare si mai aproape ea de staruinta noastra intr-o eliberare si pacat, mai aproape ea de actiune, de viata, de obiect si singura pregatita sa auda chemarea de infinita iubire pe care ne-o trimite divinitatea”. (Vasile V. Georgescu, „Pandectele romane”, partea a IV-a, 1946).

10. Preocupari in domeniul logicii juridice O preocupare temeinica apare abia in sec. al XIX-lea in jurul a trei

codificari: a) pandectele. Ihering este juristul care se ocupa de logica juridica

pornind de la arta didactica; b) codificarea germana. „Burgerlisches Gesctzbuch” (Codul civil german

elaborat in cursul sec. al XIX-lea si intrat in vigoare abia in anul 1900). Provocat de o scrisoare a lui Thibaut despre necesitatea codificarii, Savigny a scris in anul 1814 o lucrare in care a tratat probleme de logica juridica inspirandu-se din arta legiferarii;

c) codificarea franceza. (Codul civil francez). François Geny a avut preocupari de logica juridica izvorate din arta interpretarii.

In anul 1910, la Colegiul liber de stiinte sociale din Paris mari profesori francezi s-au intalnit pentru a tine prelegeri libere despre metodele logico-juridice. Ii amintim pe Lernande, Berthelemy, Truchi, Geny, Saleilles.

Au aparut si unele lucrari in care se invedereaza preocupari de logica juridica, chestiuni de logica judiciara privind modul cum rationeaza judecatorul pentru a solutiona un caz. Astfel, Eugen Eurlich, fost profesor la Cernauti si unul dintre cei mai mari juirisconsulti ai lumii, a scris o lucrare fundamentala intitulata „Die juristiche logik”. Au mai scris astfel de lucrari si alti autori din diferite tari, cum este de pilda Lengdel, care a tiparit la Cambridge in anul 1877 lucrarea intitulata „Summary of Equity Pleading”, un fel de precis despre modul de predare a chestiunilor juridice. La Londra s-a publicat in 1989 o alta lucrare a lui J.B. Hayer intitulata „A preliminary Treatise on Evidence a the Common Law” (Un tratat preliminar despre stiinta probelor in Common Law).

Exista, de asemenea, pentru uzul studentilor, la Paris, un mic manual intitulat „Manuel de Logique Juridique” al lui Felix Berriet Saint-Prix si unul intitulat „Logique du droir” scris de Perelman.

Deosebit de importante pentru logica juridica sunt si numeroasele

lucrari de logica deontica aplicata la studiul normelor juridice. Creatorul logicii deontice si totodata cel mai important autor in acest domeniu este logicianul finlandez Henrik von Wright ale carui lucrari - „Deontic logic”si „Norm and actiorn” - au fost punctul de plecare pentru multi cercetatori dintre care ii mentionam doar pe Z. Ziemba, J. Kalinowski si R. Klinger.

Preocupari in acest domeniu au existat si in tara noastra. Una dintre primele lucrari s-a publicat in anul 1851 la Bucuresti si a fost scrisa de magistratul Alexandru Aman. Titlul lucrarii este ,,Logica judecatoreasca sau tratat de argumentari legale, urmate de logica constiintei”. El arata ca in intunecimea pricinilor care vin spre judecare, considerand ca este foarte dificila misiunea de a ajunge la adevar, a simtit nevoia sa apeleze la principiile logicii elementare. Toata lucrarea nu cuprinde decat aplicarea principiilor logicii elementare sau formale la cateva cazuri de drept.

In anul 1855 a aparut lucrarea „Magazinul judecatoresc” scrisa de Gheorghe Costaforu, lucrare care cuprinde o serie de compilatii traduse din autori straini in legatura CU arta judecatorului.

In revista „Dreptul" din anul 1873 se publica discursul de inangurare a anului judecatoresc, tinut de Romulus Opreanu si intitulat „Reflexiuni asupra aplicatiunei si interpretatiunei legilor”. In acelasi an se mai publica, fara semnatura, o compilatie sau o traducere intitulata „Logica juridca”, in care se fac aplicatii din dreptul civil francez a regulilor de interpretare.

In anul 1933, Traian Brosteanu, consultand o hotarare data in materie de sechestru judiciar si pe care intentionat a refuzat sa o motiveze, considerand ca acolo unde judecatorul are suveranitate de apreciere asupra oportunitatii unei masuri, el nu mai este obligat sa motiveze, a elaborat teoria hotararilor discretionare. Aceasta teorie a fost criticata in 1933 de prof. Sabin Moldovanu in „Studii de drept procesual”, vol. I. Ea a fost reluata de Brosteanu in 1957 in „Revue roumain de droit prive” sub forma unui studiu mai dezvoltat intitulat „Le silogisme judiciare -logique, intuition et volonte dans les jugements”.

Aceasta idee a hotararilor discretionare este criticata si de Vasile Georgescu in 1939 in lucrarea „Obiect si metoda in interpretarea dreptului” cu subtitlul „Studiu de metafizica si logica a juridicitatii”.

Tudor Dragan se ocupa de puterea discretionara a judecatorului in dreptul penal. In 1940, prof. Eugeniu Sperantia, intr-o comunicare facuta la Institutul de Filosofie Juridica, prezidat de Mircea Djuvara trateaza subiectul „Principiul ratiunii suficiente in logica juridica (Questio juris si questio facti)”.

Cel care a dat, insa, pentru prima data cercetarilor de logica juridica o forma stiintifica, la nivelul logicii actuale, a fost profesorul Mircea Manolescu. In centrul preocuparilor sale se gasesc problemele „metodologiei juridice”, „tehnici juridice’ si acelea de logica indicate de teoria si practica dreptului („logica juridica” si „logica judiciara”), aducand contributii personale in multe probleme (silogismul judiciar, conceptele juridice, tipologia juridica, rolul ipotezei in practica judiciara, logica problemelor judiciare, structura logica a normei juridice etc.).

Mircea Manolescu a aplicat, primul la noi in tara, logica matematica si tehnicile de calcul in teoria si practica dreptului, stabilind si elementele unei „logici a diagnosticului”.

Vladimir Hanga se ocupa de posibilitatea utilizarii logicii simbolice intr-

un studiu inedit intitulat „Logica, calculatoare, drept”, aparut in revista „Studii si cercetari juridice” nr. 1/1988, si in lucrarea „Dreptul si calculatoarele”, aparuta la Bucuresti in anul1991.

O preocupare serioasa in materie o are, insa, Gheorghe Mihai, care in lucrarile intitulate „Topica lui Aristotel si teoria argumentarii”, aparuta in anul 1971, „Elemente constructive de argumentare juridica” din anul 1982 si „Introducere pentru o logica juridica” publicata in 1991 a elaborat o teorie proprie cu privire la statutul logicii juridice, pe care a considerat-o teorie a argumentarii.

Toate aceste preocupari sunt, insa, partiale. Din aceasta se poate trage concluzia ca juristii romani nu s-au ocupat

in mod constant de problema logicii juridice, interesul aratat fiind doar sporadic si incidental.

BIBLIOGRAFIE 1. Aarnio, A., „On legal reasoning”, Turun Yliopisto, Turku, 1977. 2. Botezatu, P., „Constituirea logicitatii”, Bucuresti, 1983. 3. Botezatu, P., „Semiotica si negatie”, lasi, 1973. 4. Cosmovici, P., „Gandirea juridica in perspectiva logicii formale si a

metodologiei”, in „Studii si cercetari juridice” nr.1/1971. 5. Dumitriu, A., „Istoria logicii”, Bucuresti, 1975. 6. Enescu, G., „Filosofie si logica”, Bucuresti, 1973. 7. Georgescu, V.V., „Obiect si metoda in interpretarea dreptului. Studiu

de metodica si de logica a juridicitatii” in „Pandectele romane”, 1946. 8. Hanga, Vl., „Dreptul si calculatoarele”, Bucuresti, 1991. 9. Introduction a la logique juridique, in „Archives de philosophie du

droit” vol. XI, „La logique du droit”, 1966. 10. lonascu, Tr., Barasch, E.A., „Retorica si neoretorica”, „Teoria

argumentatiei si aplicarea de catre judecator a normelor de drept”, comunicare prezentata la Academia R.S.R., in cadrul sectiei filosofie, logica, drept si psihologie, 1975.

11. lonescu, S., „Metoda dreptului pozitiv”, Bucuresti, 1945. 12. Kalinowski, G., „De la specificite de la logique juridique”, in „La

logique du droi”, Paris, 1966. 13. Kalinowski, G., „Introduction a la logique juridique”, Paris, 1971. 14. „Le raisonnement juridique et la logique juridique”, in „Archives de

philosophie du droi”, vol. XI, „La logique du droit”, 1966. 15. „Logique, forme et droit”, in „Annales de la Faculte du Droit et des

sciences Economiques de Toulouse” vol. XV, fasc./1967. 16. „Logique juridique et methode juridique”, in „Annales de la Faculte

du Droit et de sciences Economiques de Toulouse”, vol. XV, fasc./1967. 17. Lungulescu, I.N. „Arta de a interpreta si nevoia unei hermeneutice

juridice”, in „Revista Cercului Juridic Banatean”, anul VIII, nr. 4-5, Timisoara, 1939.

18. Manolescu, M., „Metodologia juridica” in „Revista Fundatiilor”, Bucuresti, 1944.

19. Manolescu, M., „Teme pentru metodologia juridica privita ca disciplina autonoma”, Bucuresti, 1946.

20. Manolescu, M., „Teoria si practica dreptului”, Bucuresti, 1946. 21. Mihai, Gh., „Elemente constructive de argumentare juridica”,

Bucuresti, 1982.

22. Mihai, Gh., „Introducere pentru o logica juridica”, Piatra Neamt, 1991.

23. Mihai, Gh., „Topica lui Aristotel si teoria argumentarii’, in analele Univ. „A.I. Cuza”, 1971, seria filosofie.

24. Moldovan, S., „Exceptia si prezumtia lucmlui judecat”, in „,Pandectele romane”, 1947.

25. Perelman, Ch., in „Etudes de logique juridique”, vol. IV, Bruxelles, 1970.

26. Popa C., „Teoria actiunii si logica formala”, Bucuresti, 1984. 27.Popescu, S., Iliescu, D., „Probleme actuale ale melodologiei juridice”

Edit. St. si Enciclopedica, Bucuresti, 1979. 28. Rescher, N., „Introduction to logic”, New York, 1964. 29. Rescher, N., „The logic of Commandds”, Londra, 1958. 30. Stegaroiu, C., „Implicatii logice in calificarea juridica a faptelor

prohibite”, in „Revista romana de Drept”, nr. 3/1974. 31. Stoyanovich, R., „De quel usage peut etre en logique juridique la

dialectique, au sense moderne hegelien et marxist du droit” in „Archives de philosophie du droit”, vol. XI, „La logique du droit”, 1966.

32. Virally, M., „La pensee juridique”, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1960.

33. Ziembinski, Z., „Practical logic”, D. Reidel Publishing Company, Boston, 1978.