UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

PATRIARHUL „IUSTINIAN”

LOCA OBSCURA IN SCRIERILE LUI

DIMITRIE CANTEMIR

Teză de disertaţieRedactată de absolventul

Ulea Bogdan – VasileLa catedra de Teologie Sistematică

Sub conducerea ştiinţifică aDomnului Prof. Dr. Remus Rus

BUCUREŞTI

2008

Cuprins

Cuprins .......................................................................................................................... 2

1. Introducere ...................................................................................................................... 3

2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa ........................................................................................... 9

1.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723) ......................................................................... 10

1.2 Biografia lui Dimitrie Cantemir .............................................................................12

3. Loca Obscura ……………………................................................................……...... 32

4. Concluzie ...................................................................................................................... 68

5. Bibliografie .................................................................................................................. 71

Introducere

„Primcipele Cantemir”, cum mai este numit domnitorul Dimitrie Cantemir, este

cunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în descoperirea mesajului ortodoxiei copiilor.

Nu spunem faptul că el este singurul care a expus dogmatica ortodoxă pentru copii dar este

primul care face acest lucru. Dându-şi seama că o educaţie sănătoasă începe de la o vârstă

fragedă, Dimitrie Cantemir a încercat să expună învăţăturile esenţiale ale creştinismului

(Fericirile, Tatăl Nostru, Poruncile) într-o formă cât mai accesibilă, dându-le explicaţiile

necesare pentru a fi însuşite de către cei mici.

Capitolul întâi l-am numit Dimitrie Cantemir – viaţa sa. Viaţa lui Dimitrie Cantemir

este una tumultoasă, agitată şi plină de riscuri, el fiind implicat în diferite combinaţii şi

rivalităţi politice ale vremii. Pentru a face un curriculum al vieţii domnitorului vom recurge la

o etapizare care ne va ajuta să urmărim principalele repere şi să scoatem mai bine în evidenţă

ceea ce ne interesează – recunoaşterea de care s-a bucurat sub aspect cultural domnitorul în

spaţiul european.

Perioada petrecută ca prizonier la Poarta Sultanului, a fost folosită de către Cantemir

pentru a-şi desăvârşi cultura începută în casa părinţilor. Ştim faptul că părinţii lui Dimitrie

Cantemir au vrut ca fiul lor să aibă o cultură aleasă, de aceea au angajat dascăli renumiţi care

să aibă grijă de copilul lor. El a învăţat de la aceşti dascăli limba greacă şi limba latină, limbi

care au fost foarte folositoare la curtea sultanului. Limba greacă, mai ales, era folosită ca

limbă de circulaţie în spaţiul bizantin. Tot în acest spaţiu, Cantemir învaţă limbile arabă şi

persană pe care le foloseşte ca mijloc de comunicare cu marii filosofi ararbi ai vremii. În

timpul petrecut la Poarta se împrieteneşte cu ambasadorul Marii Britanii la Poartă. Cu acest

prilej capătă cunoştinţe de limba engleză şi germană. Intră în contact cu ideile umaniste

occidentale.

2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa

După căderea lui Minai Viteazul, care încercase formarea unui stat unitar, în ţările

româneşti se instaurează treptat un regim nobiliar1. Un număr mic de familii boiereşti, în

Moldova ca şi în Ţara Românească, aduc şi schimbă domnitori după interesele lor. Marea

boierime se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, fiindcă numai ea face comerţ cu produsele

scoase de pe moşii. Deşi preţurile la produsele lor sunt scăzute, din cauza monopolului

turcesc, averea acestei boierimi creşte căci ei trăiesc dintr-o cruntă exploatare a ţăranilor.

Mîna de lucru nu-i costă nimic. Ei au numai venituri. În veacul al XVII-lea, numărul acestor

familii de îmbogăţiţi se restrînge. Ele se reduc numai la boierii care formează divanul

domnesc. Ţara este împărţită în ţinuturi şi fiecare dintre boieri are în stăpânirea sa o asemenea

unitate teritorială de pe care strânge dările pentru stat, oprindu-şi de fiecare dată şi partea sa.

1 Istoria literaturii române, voi. I, 1964, p. 333.

în felul acesta se ridică în Moldova familiile : Costin, Ruset, Buhuş, Prăjescu, Costache,

Cantacuzino2.

Deosebită de acest număr restrâns de familii, care au întreaga putere politică şi

economică în mână, este mica boierime. Aceasta are o poziţie în stat foarte puţin diferită de a

răzeşilor ţărani. Din cauza acestei situaţii, mica boierime ia adesea parte la răscoalele interne

alături de ţărani, fapt cunoscut în răscoala lui Hîncu şi Durac din 16713.

Ţărănimea are o situaţie dintre cele mai grele. Acum se stabileşte „legătura de glie", „legătura

şerbului de stăpîn". In baza celei de a doua situaţie, şerbul putea să fie vîndut sau transferat

după bunul plac al boierului. în felul acesta se generalizează fenomenul răpirii pămîntului

iobagilor de către marii latifundiari. Situaţia aceasta creează în rîndurile ţărănimii nemulţumiri

adînci, care iau forma răscoalelor.

Marea boierime, avînd întreaga putere economică în mâna, precum şi dregătoriile cele

mai însemnate pe lînga domnie, guvernează din umbră. Domnitorii nu-şi pot impune

personalitatea lor. Constantin Cantemir, Constantin Duca, Minai Racoviţă sînt cele mai

probante exemple în acest sens.

Toate aceste stări de lucruri se vor oglindi din plin în opera lui Dimitrie Cantemir. În

„Istoria ieroglifica" ne sînt prezentate raporturile dintre păturile sociale. Aici, îl vedem pe D.

Cantemir alături de interesele micii boierimi şi apărător al drepturilor ţărănimii. În

„Descrierea Moldovei" — partea politică — îl vedem pledând pentru o formă modernă de

guvernământ: monarhia ereditară cu putere centralizatoare. În tratatul de alianţă cu Petru cel

Mare, împotriva turcilor, se stipulase acest drept pentru familia sa. În felul acesta, Dimitrie

Cantemir îşi lua dreptul de a reaşeza păturile sociale în drepturile lor, restabilind în acelaşi

timp demnitatea Moldovei, prin eliberarea ei de sub jugul otoman.

2.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723)

Poporul român, trăind în condiţii de viaţă vitrege, a dat totuşi culturii universale câţiva

oameni, care erau luaţi în consideraţie la vremea lor ca mari personalităţi cul turale, în rîndul

acestora se numără: Varlaam, Dosojtei, N. Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino,

Dimitrie Cantemir ş.a. între toţi străluceşte în mod deosebit, Dimitrie Cantemir.

Văzînd greutatea jugului otoman, oare închidea orice perspectivă de dezvoltare ţărilor

româneşti, el a voit să-şi scape poporul de această apăsătoare pacoste. Neizbutind să-şi rea-

2 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, 1958, p. 17.3 P. P. Panaitescu, op. cit., p-, 17.

lizeze gîndul în direcţia propusă, s-a apucat să facă cunoscută învăţaţilor timpului cultura

poporului său şi trecutul istoric, pe care le credea vrednice de a fi luate în consideraţie. Opera

sa bogată ca tematică are o importanţă egală în planul culturii universale şi al celei naţionale.

Este de ajuns să menţionăm Istoria imperiului otoman şi Sistema religiei mahomedane

care-1 consacră ca reputat orientalist în planul culturii universale. în cadrul culturii noastre el

ilustrează mai multe domenii de activitate, unele preluate de la înaintaşii săi, dar duse mai

departe de el. Sintetizînd străduinţele sale în domeniul culturii naţionale, acad. Emil Petrovici

i-a făcut o strălucitoare caracterizare: „Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul nostru

istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf şi în oarecare măsură primul nostru

lingvist şi dialectolog, ci, el a fost şi primul cărturar român oare a încercat să creeze pentru

limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filozofica şi politică. El s-a

străduit să ridice limba noastră literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în

Europa, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte filozofice şi ştiinţifice"4. Prin

pasiunea cu care şi-a apărat ideile, cât şi prin înălţimea acestora, el prefigurează pe

reprezentanţii Şcolii Ardelene, anticipând răspunsurile acestora în problemele de mai târziu pe

care ei le-au purtat cu duşmanii poporului român.

2.3 Biografia lui Dimitrie Cantemir

Viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir se poate reconstitui uşor, în principalele ei aspecte,

întrucît avem izvoare de prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm : Vita Constantini Cantemyrii

preţioasă pentru anii de copilărie şi tinereţe, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în

special letopiseţul lui Neculce pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan lliinski

(Notationes quoti-diane) pentru o parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui D.

Cantemir şi secretarul său particular. La ele mai adăugăm „Viaţa lui Dimitrie Cantemir" scrisă de N.

Tindal, după informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mai mic al principelui moldovean. Izvoare de

primă importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanii („D. Cantemir în Rusia"), I. Minea („Despre

Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul") şi mai ales în bogata şi frumoasa reconstituire a

vieţii şi operei lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu („Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera"). Multe date

interesante se găsesc şi la C. Măciucă („Dimitrie Cantemir") monografie (1962), la Dan Bădărău

(Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Buc. 1964), în Tratatul de Istoria literaturii române, I, Buc, 1964, la

Al. Piru, Literatura română veche, Buc. 1962, la G. îvaşcu, Istoria Lit, Rom. 1969.

4 Emil Petrovici, Limba lui D. Cantemir, Limba română, nr. 6/1953.

Dimitrie Cantemir, fiul mai mic al lui Constantin Cantemir, s-a născut la 26 octombrie 1673.

Toată tinereţea sa este îndreptată spre studii foarte variate. Constantin Cantemir, tatăl, voia să facă din

fiul său un om învăţat, ceea ce a reuşit.

Primii ani de studii i-au fost călăuziţi de Ieremia Cacavelas, preot grec, originar din Creta,

cunoscător al limbilor : elina, latina, italiana. Studiase la Lipsea şi Viena, devenind un profund

cunoscător al culturii greceşti. în aceeaşi măsură era şi un erudit în materie de teologie.

Venind în Moldova, a fost angajat ca profesor la Şcoala domnească din laşi, de limba greacă

prin anii 1670. De aici, a trecut în Ţara Românească la curtea lui Şerban Cantacuzino, unde

şi-a căpătat reputaţia de mare cărturar şi de bun prezicător. A fost profesor şi la Şcoala

domnească din Bucureşti. în jurul anului 1679, la cererea lui Constantin Cantemir, Şerban

Cantacuzino din Ţara Românească, îi trimite dascăl pentru copii pe Iremia Cacavelas,

despărţindu-se de el cu regret. De la învăţatul călugăr cretan au rămas următoarele lucrări : o

traducere din latineşte în greceşte a lucrării lui Platina : „Vieţile papilor", o tălmăcire din

greceşte în româneşte a unei cărţi de explicare a serviciului liturgic „învăţarea sfîntă". La

acestea se adaugă încă două manuscrise : „Cercetare asupra celor cinci deosebiri între bi-

serica grecească şi cea romană" şi „Institutio logices ad raen-tem neotericorum

philosophorum”5.

Angajat ca profesor al fiilor lui Constantin Cantemir, ră-mîne în Iaşi pînă către anul

1700. Cultura teologică a acestuia a aruncat un văl de misticism asupra cunoştinţelor din

tinereţe ale lui D. Cantemir, influenţîndu-1 chiar în scrierile sale din acest timp. Ca profesor al

lui Dimitrie Oantemir i se dăduse o sala specială la curtea domnească unde-şi ţinea lecţiile.

Tatăl urmărea de aproape progresele la învăţătură ale fiului. De la acest călugăr a învăţat

limbile clasice şi în special limba greacă. O influenţa pozitivă asupra lui Dimitrie Cantemir a

avut şi mama sa Ana Bantăş, originară dintr-o veche familie moldovenească, femeie cu

instrucţie aleasă. Era a treia soţie a lui Constantin Cantemir. Pe mama sa, o evocă în cuvinte

de caldă iubire filială în una din scrierile de mai tîrziu : „femeie care se cuvine a fi numărată

în rîndul întâi printre cele ale veacului acela ca una ce era plină de învăţătură, gospodină

foarte încercată şi foarte cuminte”6.

De la tatăl său moştenise înfăţişarea şi aptitudinile pentru meşteşugul armelor.

Paralel cu studiile făcute sub conducerea lui Ieremia Cacavelas asupra limbilor clasice,

el cercetează cu rîvnă tipăriturile şi scrierile în limba română cîte apăruseră pînă la acea dată.

Mai tîrziu, amintindu-şi de anii aceştia, în cartea închinată tatălui sau, are cuvinte de calda

preţuire pentru cultura şi activitatea înaintaşilor săi de care se va lega prin preocupările de mai 5 C. Măciucă : Dimitrie Cantemir, Editura tineretului, 1962, p, 30.6 Dimitrie Cantemir : Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir, ed. Scrisul românesc, Oraiova, 1923, pg. 21.

tîrziu. Iată ce va spune despre Miron Costin, ale cărui opere le cunoscuse în tinereţe. „Miron

(Costin) nu era fără învăţătură; ci, ştia latineşte, leşeşte şi ruseşte. El a fost cel dinţii dintre

boierii moldoveni, care şi-a trimis fiii în ţări străine la şcoli. A urmat letopiseţul Moldovei

după vornicul Ureche pînă la vremile noastre sau moartea lui, şi destul de bine şi puţin atras

de linguşiri”7.

Dimitrie Cantemir este trimis la Constantinopol, în 1688, la vîrsta de 15 ani, ca ostatec

al tatălui său, în locul lui Antioh, fratele, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Duşmănia lui

Brîncoveanu faţă de domnitorul C. Cantemir se manifestă din primii ani de domnie ai

acestuia. Astfel, prin capu-chihăile sale îl pîrî pe Constantin Cantemir la Poartă ca nu şi-a

trimis pe adevăratul sau fiu spre a-1 schimba pe Antioh, fiindcă are de gînd să se hainească.

Scena confruntării de către caimacamii de Stambul, Huscin-Paşa, este povestită de însuşi

Dimitrie Cantemir : „Pune să-i aducă pe amândoi feciorii lui Cantemir, dintre care pe cel

dintâi îl cunoştea, iar pe celălalt nu-1 văzuse niciodată. Aducându-i, îndată ce a intrat în odaie

cel mic, el răspunde: „A minţit cine mi-a spus ca acesta este fiu închipuit al lui Cantemir, căci

despre cel mai mare poate s-ar îndoi cineva care nu l-ar şti, iar despre cel mic pot fi mărturie

eu însumi, deoarece se deosebeşte de părintele sau numai prin vârstă, iar altfel, este via icoana

a lui”8. În urma acestei confruntări, caimacanul capătă o şi mai mare încredere în sinceritatea

lui C. Cantemir faţă de turci, încît comunică capuchihăilor acestuia : „Scrieţi Domnului vostru

că dacă ar voi ca pe amîndoi fiii să şi-i aducă la sine, noi sîntem gata a-i face şi îndatorirea

aceasta, căci credinţa lui de atîtea ori ieşită la iveală nu mai are nevoie de ostateci” 9. La

Constantinopol, Dimitrie Cantemir ia contact cu cele mai înalte medii culturale. Cel mai

însemnat dintre acestea era Mareo, Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe. Această

instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul

al XVl-lea această Şcoală avea un caracter limitat teologic, în veacul al XVlI-lea, pe vremea

cînd scaunul patriarhal era ocupat de Chirii Luca-ris, prelat erudit şi emancipat de tutela

rigidă a ortodoxismului, ea capătă o orientare teologic-umanistă. în 1624, este numit în

fruntea ei Theophil Caridaleu, un erudit, om cu vederi largi, laice, filozof îndrăzneţ, cu

libertăţi de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist al ortodoxismului, fost profesor; la şcoala

grecească din Veneţia10. Invăţămîntul în această instituţie era asemănător cu acela al

Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici, învăţaseră în acea instituţie. La

studiile teologice se adăugau, aici, studii despre cultura clasică greacă si latină, filozofie,

7 Dimitrie Cantemir, op. cit., p, 68.8 9 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.10 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40 şi C. Măciucă, op. cit., p. 43.

medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche. Spiritul dominant rămânea,

totuşi, cel teologic, dar la mulţi dintre profesorii Academiei el era atenuat de elemente de

gândire laice, raţionaliste, unele chiar materialiste11. Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă-

şi de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă,

persană şi arabă. Cunoaşte, în felul acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre

care se va scrie mai tîrziu12. În timpul şederii aici, se împrieteneşte cu oameni de ştiinţă turci,

căpătînd de la aceştia cunoştinţe pe care le va folosi în lucrările sale de mai tîrziu. Astfel, în

Istoria Imperiului Otoman (voi. I, pag. 39), elogiază pe Saadi Ejjendi matematician, căruia îi

mulţumeşte fiindcă, de la el a învăţat turceşte. Tot acolo, îl menţionează pe Alli-Ef-jenai,

autorul unei istorii turceşti.

Fiind plăcut la înfăţişare şi plin de spirit, pătrunde uşor în societatea musulmană mai

ales fiindcă ştia carte turcească. Nicolae Costin menţionează în letopiseţul său că era bine cu-

noscut în lumea Constantinopolumi, fiind invitat de agii la ospeţe13. Reuşeşte să le cunoască în

felul acesta muzica făcîndu-le un tratat de o deosebită valoare în istoria muzicii turceşti. Le

cunoaşte obiceiurile, datinele, credinţa şi scrie despre ele într-o lucrare cuprinzătoare intitulată

Sistema religiei mahomedane („titlu sub care se înţelege religia în sens foarte larg cu creaţia

artistică, şcoala, filozofia şi chiar medicina şi dreptul, legate după părerea autorului de

religie”)14. Avînd asemenea, legaturi cu societatea turcească el a cunoscut izvoare istorice

turceşti, intrînd chiar în posesia unor manuscrise orientale pe care le avea în palatul său de pe

Bosfor15. Aceste izvoare directe turceşti au mărit valoarea scrierii sale Istoria imperiului

otoman. Cunoscînd de aproape viaţa imperiului otoman, şi-a dat seama de continua slăbire a

turcilor şi de monstruoasa cîrmuire a lor întemeiată pe asuprire şi corupţie.

În primăvara anului 1693, Constantin Cantemir simţindu-şi sfârşitul apropiat,

întruneşte divanul şi la 13/27 martie 1693, recapitulându-şi viaţa de domn, sfârşi cu o

propunere pentru noul ales : „Acum, dragii mei, iată, nu atît obosit de ostenelile necontenite,

cît, frînt de vîrsta înaintata ... plec dintre cei vii, iar pe voi va sfătuiesc ca, fiind eu încă în

viaţă, să-mi alegeţi urmaş, sau din fiii mei dacă sînt buni şi de treabă, sau cine vă va părea mai

bun dintre voi, către care voi îndrepta cîteva învăţături puţine, pe care le-am căpătat în de-

prinderea mea vreme îndelungată, căci numai cu aceasta îmi simt îndatorită conştiinţa mea

11 Istoria imperiului otoman, p. 135—136.12 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 42.13 N. Costin : Letopiseţul Moldovei, ediţia Kogălniceanu, p, 89.14 P. P. Panaitescu : op. cit., p. 213.15 D. Cantemir : Isţ. imp. otoman, voi. I, p. 233.

faţă de voi, ca nu cumva să fiu învinuit după ieşirea mea din viaţă că pînă la ultima mea su -

flare nu m-am îngrijit de voi”16.

Boierii ţării îl aleg domnitor pe D. Cantemir, dar nu domneşte decît trei saptămini

(martie — aprilie 1693), căci este înlocuit cu Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui

Constantin Brîncoveanu. Alegerea ca domnitor, la vîrsta de 19 ani, era făcută de aceiaşi boieri

care conduseseră ţara pe vremea tatălui său, voind, în felul acesta, să-şi continue guvernarea

folosindu-se de tînărul domnitor. La urcarea în scaunul tatălui său, Dimitrie Cantemir

adresându-se boierilor le spuse : „Să iertaţi Dumneavoastră pre părintele nostru, că, ori pentru

vre o greşală a Dumneavoastră, ori pentru vre o vorbă rea, dacă vi s-a adus vre o supărare. Noi

vă iertăm şi sînteţi slobozi să mergeţi la oasele Dumneavoastră fără de nici o grijă, că de va fi

pe voia noastră, veţi avea milă şi cinste de la noi”17. Scos din domnie, se întoarce la

Constantinopol, unde-şi reia studiile.

În jurul anului 1700 revine în Moldova şi se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban-

Voda, Cantacuzino, cel care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc. în felul

acesta el se considera în drept de a pretinde scaunului domnesc din Tara Românească şi

moştenitorul politicii lui Şerban Cantacuzino. De aici înainte, se accentuează duşmănia dintre

el şi Constantin Brîncoveanu.

Timp de 10 ani — 1700—1710 — Dimitrie Cantemir aşteaptă la Constantinopol

împrejurarea favorabilă de a recăpăta tronul uneia din ţările româneşti, la care se simţea

îndreptăţit. O oglindă a propriilor sale frămîntări, cît şi a luptelor politice dintre boierii

munteni şi moldoveni pentru ocuparea tronurilor celor două ţări româneşti este scrierea sa

Istoria ieroglijică terminată în anul 1705. Intervenţiile lui Dimitrie Cantemir pentru a

reveni ca domnitor nu se bazează pe obişnuitele mijloace de corupţie ale vremii, fiindcă trăia

destul de strâmtorat. El avea mulţi prieteni în lumea musulmană care-1 preţuiau. Aceştia l-au

ajutat ca în 1710 să recapete domnia în Moldova.

Convins de slăbiciunea politică şi morală a Imperiului Otoman, Dimitrie Oantemir

vine în Moldova cu gîndul să joace un mare rol în istoria ei, eliberînd-o de sub suveranitatea

turcească. Perioada, aceasta de 10 ani este luminată de înălţătorul gînd al servirii patriei sale.

Eliberarea aceasta urma să se producă cu sprijinul Rusiei lui Petru cel Mare a cărui faimă se

impunea în Europa vremii. „Prinţul moldovean avea legături strînse încă de la Constantinopol

cu Petru Tolstoi, priceput diplomat şi sfetnic intim al ţarului Petru cel Mare. Tolstoi, de la

1701, de când venise ca sol permanent al ţarului la Constantinopol, depunea o vastă activitate

16 C. Măciucă, op. cit, p. 135.17 Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661—1729 (Cronica anonimă racoviţeană).

pentru a cunoaşte stările de lucruri din ţările supuse Porţii şi a stabili legături cu capii acestor

popoare, pregătind premisele unei confederaţii îndreptată împotriva imperiului otoman. Nu

exista nici o îndoială ca Dimitrie Cantemir a promis lui Petru Tolstoi, în cazul că va obţine

domnia vreunuia din cele două ţări române, sa sprijine politica rusească îndreptată împotriva

Porţii, să scuture jugul turcesc şi să ridice armele împotriva opresorilor în cazul unui război.

Într-o scrisoare a sa din 1721, Cantemir reaminteşte ţarului fidelitatea şi consecvenţa politicii

sale: „Fiind la Constantinopol n-am călcat făgăduinţele pe caire le-am făcut excelenţei sale

Petru Andreevici Tolstoi, ceea ce poate mărturisi...şi excelenţa sa. Iar cum am venit în

Moldova, înainte şi după venirea majestăţii voastre în ţara noastră, am păstrat aceeaşi credinţă”18.

Dimitrie Cantemir ajunge domnitor în Moldova la 14 noiembrie 1710, domnind pînă la 16

iulie 1711. în acest timp, el a fost preocupat de două lucruri esenţiale: 1.eliberarea ţării ,de sub jugul

otoman prin alianţa cu Rusia; 2.doborârea regimului aristocratic din Moldova şi instaurarea unei

monarhii autoritare. Pentru a realiza primul scop, el se aliază cu Petru cel Mare şi luptă la Stănileşti

împotriva armatei turceşti. Ca să realizeze pe cel de-al doilea scop, el înfăptuieşte o serie de reforme

sociale menite să supună pe boierii mari şi să creeze domniei un suport în categoriile sociale mijlocii:

boierimea mică, ţărani şi orăşeni19.

Tratatul de alianţă dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, încheiat la 13 aprilie 1711,

însemnează începutul unei perioade noi în istoria relaţiilor ruso-române. În tratat, se prevăd dispoziţii

de felul acestora : „Ţarul nu se va amesteca să schimbe pe domnii Moldovei, ci, va lăsa această

domnie pe seama familiei Cantemir. Familia Cantemir va forma dinastia ereditara a Moldovei, cu

dreptul de a se transmite tronul, în linia fiilor şi ramurilor colaterale". Ultimele dispoziţii se ocupa de

soarta domnitorului în cazul unei neizbînzi în campania care se va desfăşura. „Dar dacă totuşi turcii

vor izbuti sa cucerească Moldova, domnul ei (Dimitrie Cantemir) se va retrage în Rusia, unde i se vor

da moşii cu un venit echivalent cu acela al unui domn al Moldovei”. Referitor la pierderea palatelor pe

care le avea la Constantinopol se prevedea că ele vor fi compensate cu palate în capitala Rusiei.

Tratatul stipula în articole speciale: inviolabilitatea şi independenţa Moldovei ca si răsturnarea

regimului aristocratic boieresc din Moldova şi înlocuirea lui cu monarhia absolută. Aceasta reprezenta

un progres în dezvoltarea politica a statelor, faţă de statul boieresc feudal20.

Războiul împotriva turcilor, pentru eliberarea Moldovei, de la Stănileşti, a jost un

război popular, deoarece atunci cînd Dimitrie Cantemir a dat proclamaţia pentru adunarea

oştirii, au început a veni sub arme o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Aceasta

o afirmă Ion Neculce în cronica sa21. Primele unităţi ruseşti intrară în laşi, la începutul lui

18 C. Măciucă, op. cit, p. 135.19 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97—101.20 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102—109 şi „Viaţa lui D. Cantemir” în Ist. Imperiului Otoman, partea a II-a, p. 799.21 Ion Neculce, „Letopiseţul ţării Moldovei", ed. Iordan (I-a), p. 268.

iunie 1711, sub comanda lui Kropotov. Tot atunci, Dimitrie Cantemir, trece pe faţa de partea

ruşilor. El merge în întâmpinarea grosului armatelor ruseşti la intrarea lor pe pămîntul

Moldovei, conduse de generalul rus Şeremetev. Domnitorul era însoţit de cîţiva dintre

căpeteniile armatei moldovene.

La 24 iunie sosi şi ţarul Rusiei, Petru cel Mare, în Iaşi. În timpul acesta, Dimitrie

Cantemir era în tabăra generalului Şeremetev. Auzind că ţarul a sosit în capitala Moldovei se

întoarse repede în oraş însoţit de generalul rus. în timpul acesta,, mitropolitul ţării şi boierii îl

primiseră cu tot protocolul. La. sosirea lui D. Gantemăr în Iaşi, ţarul vizită monumentele isto-

rice ale oraşului, încîntîndu-se de frumuseţea „Goliei", a „Trei Ierarhilor" şi de vrednicia şi

ospitalitatea poporului moldovean. Atît la vizita ţarului prin oraş, cit şi la masa dată în cinstea

sa a participat şi hatmanul Ion Neculce, descriind cu amănuntul toate acestea, mai tîrziu, în

cronica sa. Cele două figuri proeminente ale evenimentului: ţarul Petru I şi domnitorul

moldovean Dimitrie Cantemir şi-au avut memorialiştii lor, care au imortalizat momentul.

Peste mulţi ani de la petrecerea evenimentului, Neculce îşi va aminti de acest măreţ eveniment

din istoria Moldovei şi oprindu-se asupra figurii ţarului ne va lăsa un portret de o rară

autenticitate: „împăratul era un om mare, mai înalt decît toţi oamenii, iar nu gros, rătund la

faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mărire şi fală ca

alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija

trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu”22. Unul dintre ofiţerii ţarului care era şi el de faţă la

întîlnirea dintre cei doi conducători de popoare, francezul Moreau de Brassey, ne-a lăsat

portretul lui Cantemir : „Acest domnitor era un om. de mică statură, cu trupul şlefuit în chip

delicat, bărbat frumos, grav, şi cu o înfăţişare aşa de plăcută, cum nu am văzut niciodată în

viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blîndă, politicoasă, curgătoare, vorbind

latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc aceasta limbă şi care

aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”23. în timpul acestei vizite, Petru I împreună

cu Dimitrie Cantemir plănuiră o răscoală a tuturor popoarelor subjugate de turci. Se punea

mare preţ pe intrarea lui Constantin Brîncoveanu în război alături de armatele ruso-române, în

special pentru asigurarea aprovizionării armatelor cu alimente. Toma Cantacuzino, prietenul

lui Dimitrie Cantemir, de la Constanţinopol, apare şi el în tabăra de la Iaşi asigurîndu-1 pe ţar

că şi muntenii în frunte cu mitropolitul ţării, Antin Ivireanul, sînt alături de ruşi. Tot el aducea

la cunoştinţă că Brîncoveanul, domnitorul ţării, stă cu armata la Urlaţi, nehotarît de partea cui

22 Ion Neculce, op. cit., p. 275—277.23 Moreau de Brassey, Memoires politiques, Amsterdam, 1716, I, p. 47, apud. P. P. Panaitescu, op. cit, p. 113.

să se declare. Toma Cantacuzino reprezenta atitudinea Cantacuzinilor care mergeau mai

botărâţi decît Brîncoveanu alături de ruşi.

Turcii priveau cu teamă războiul în către erau atraşi. Pregătiră în vederea acestei

campanii o oaste puternică. Totuşi, neîncrezători în victorie, începură tratative cu ruşii pentru

încheierea păcii. În acest sens, îl rugară pe Hrisant, patriarhul Ierusalimului, să mijlocească

prin intermediul lui Brîncoveanu pacea cu ruşii. Fiindcă nici Brîncoveanu nu vedea clar de

partea cui va fi victoria, acceptă această misiune. Alese pentru îndeplinirea ei pe Gheorghe

Castriotul, sfetnic de taină al său şi bine cunoscut şi lui Petru cel Mare din 1698, cînd îi pro-

pusese, din partea lui Brîncoveanu, să pornească un război împotriva turcilor spre a

elibera de sub turci pe ortodocşii din Balcani. Sfetnicul lui Brîncoveanu îi aducea vestea lui

Petru cel Mare că domnitorul muntean nu se poate ţine de obligaţia strîngerii zaherelei, ceea

ce era foarte important pentru sorţii războiului. Pe de altă parte, aducea din partea turcilor

propunerea încheierii unei păci, în urma căreia Turcia ceda Rusiei ţările româneşti . Petru cel

Mare respinse oferta turcească pe considerentul că el nu urmărea acapararea ţărilor româneşti,

ci eliberarea nu numai a lor, dar şi a bulgarilor şi sârbilor de sub jugul otoman. În felul acesta,

războiul era hotărît, Dimitrie Cantemir aşteptând cu încredere victoria armatelor ruso-ro-

mâne24. Era aşa de încrezător în victorie încât refuzase sugestia ţarului de a-şi evacua familia

la Cameniţa, lăsând-o la Cetăţuia asigurată de o pază neînsemnată25. Iluzia aceasta avea să i

se spulbere curând, căci Petru cel Mare preocupat de „rezolvarea definitivă a problemei Mării

Baltice, fusese silit să accepte un război pe care nu avusese răgazul să-1 pregătească”26.

Numărul ostaşilor săi era în jurul a 40 000, iar al turcilor era de trei ori mai mare. Cu toate

lipsurile acestei organizări, oastea ruso-română însufleţită de prezenţa în mijlocul ei a

căpeteniilor supreme ale statului şi condusă de militari încercaţi în bătălii a fost aproape de

victorie de mai multe ori, fără să fi ştiut aceasta. Silită să susţină bătălia în poziţii nefavorabile

desfăşurării armatelor, precum şi lipsită de alimente, ea şi-a dovedit de mai multe ori

vigoarea. Însuşi domnitorul moldovean, Dimitrie Cantemir, iese la luptă în cîmp deschis şi în

fruntea a 2 000 de moldoveni despresurară un detaşament de ruşi şi apoi împreună cu aceştia

rezistară unei armate turceşti de 10 ori mai numeroasă. Neculce va consemna evenimentul cu

ocazia descrierii bătăliei de la Stănileşti, subliniind cu mîndrie actul de bravură al armatei şi al

domnitorului său27. Cu aceeaşi mîndrie vorbeşte şi D. Cantemir despre oastea condusă de el în

acest război cu ocazia ajutorului dat ostaşilor generalului rus Ianus încercuiţi de turci. „Timp

24 G. Măciucă, op. cit., p. 180—181.25 I. Neculce, op. cit., p. 288—289.26 C. Măciucă, op. cit., p. 184.27 I. Neculce, op. cit., p. 284.

de trei ceasuri moldovenii au luptat împotriva a 60 000 de cavalerie turcească şi tătărască,

respingând-o nu fără oarecari pierderi”28. Dezlănţuirea atacului general este încredinţată de ţar

generalului său, Weidemann, care cunoştea tactica de luptă a turcilor. Ieşind în fruntea

armatei, atacul puse în derută pe turci, care speriaţi o luară la fugă. O întâmplare nefericită,

moartea fulgerătoare a generalului care însufleţea frontul, micşoră elanul ostaşilor ruşi, şi

schimba mersul luptei. Dacă asaltul s-ar fi menţinut la tensiunea începutului, victoria ar fi fost

definitivă de partea armatelor ruso-române. Neculce ne meredinţează, ca un martor ocular al

evenimentului, ca încrâncenarea celor două oşti care-şi disputau victoria era înfiorătoare la un

moment dat: „Şi-au început a să bate pre vrăjmaş, cît întunecasă lumea, de nu să vede omu cu

om, şi să vede numai para cum ieşie din pusei. Ca cum ar arde unu stuhîi mare, trestie, pe

nişte vînt mare, ase să vede-focul ieşind din puşci”29.

Tot din descrierea lui Neculce aflăm că scăderea elanului, ostaşilor dintr-o parte şi din

alta, 1-a determinat pe vizir să trimită pe Cerchez Mehmet-paşa „la împăratul Moscului cu

cuvînt de pace”30. Dacă ţarul ar fi ştiut că în armata turcească era o derută totală şi că ienicerii

refuzau să mai încerce un atac, atunci un nou asalt al ruşilor în genul celui de la început, ar fi

făcut „că nici un iniceriu n-ar fi mai rămas". Propunerea delegatului turcesc a stîrnit discuţii

în tabăra ruso-română. Generalii ruşi erau de părere să se accepte pacea, iar „ghenararii cei

streini, nu primie şi dzice? împăratului să nu facă pace. Aşijdere şi un dascăl a împăratului nu

priimie pace şi striga în gura mare să nu ereadză pre păgîni. Aşijdere şi Dumitrascu-vodă cu

boierii moldoveneşti grăie şi ei să nu facă pace”31. Petru cel Mare stătu o vreme în cumpănă,

dar în cele din urmă se hotărâ pentru încheierea păcii. In acest scop trimise o delegaţie

formată din Petru Şafirov, Sava Rogojinski şi Mihai Borisovici Şeremetev să trateze pacea în

spiritul propunerilor făcute de turci prin Gheorghe Castriotul. („Şi au cerşut la Vezitrul,

pentru prada ce făcusă tătarii în ţările moschiceşti, să de turcii Dunărea hotar ruşilor, după

cum au venit şi sol cu porunca Porţii”32). Vizirul respinse propunerile pe motivul „că atunce

au fost un tîrgu şi acmu este altul”33.În cele din urmă pacea s-a încheiat cu pretenţii din ce în

ce mai puţine din partea turcilor. în ceea ce-1 privea pe Dimitrie Cantemir, turcii, la

început, ţineau sa le fie predat domnitorul moldovean, care se hainise34. Ţarul le răspunse: „Aş

putea să dau turcilor toată ţara pînă la Kursk, pentru că îmi rămîne speranţa de a o recupera;

28 D. Cantemir, Ist imp. otoman, p. 791.29 Ion Neculce, op. cit., pp. 289-290.30 Ion Neculce, op. cit., p. 292.31 Ion Neculce, op. cit., p. 293.32 Ion Neculce, op. cit., p. 293.33 Ion Neculce, op. cit., p. 293.34 Ion Neculce, op. cit., p. 293.

dar nu pot în nici un mod să frâng credinţa şi să extrădez pe un principe care pentru mine şi-a

lăsat principatul, căci este cu neputinţă a repara onoarea ce o dată s-a pierdut”35. Neculce ne

încredinţează că. în cele din urmă Vizirul ar fi hotărît să renunţe la această cerere spunînd:

„Pentru un ghiaur, ce să ne sfădim noi, nişte-împărăţii ? Lasă-1 că să va sătura de ce au poftit.

Singur, de bună voia lui a veni la noi”36. Printre alte clauze ale păcii, turcii au acceptat ca

armata ruso-română să treacă nestingherită în Rusia pe vadul care-i va conveni. în felul acesta

armata de la Stănileşti s-a strecurat printre rîndurile armatei turceşti, spre nord, avînd în

mijlocul ei şi pe Dimitrie Cantemir, pe care-1 căutaseră turcii să-1 pedepsească. „Dumitraşcu-

vodă, cu sufletul îndurerat de moarte, părăsea nu numai cîmpul de luptă al unei bătălii oare,

dacă ar fi avut sorti de izbîndă, cum se arătaseră într-o vreme, ar fi schimbat soarta patriei

sale, dar şi ţara al cărei viitor îl visase luminos şi fericit”37.

Dimitrie Cantemir se duse la Laşi însoţit de 200 de soldaţi ruşi, ca să-şi ridice familia.

După ce se odihni două zile, în care timp se şi pregăti pentru un drum lung, părăsi laşul la 16

iulie pentru totdeauna. Trecu Jijia pe la Popricani şi s-a întâlnit la Zagarancea pe Prut cu

armata rusească. Împreună cu aceasta, trecu Prutul pe la Ştefănesti în drepţi ndu-se spre

Mohilau38. Era însoţit de 24 boieri39, majoritatea aparţinând micii boierimi. Marii boieri nu l-

au urmat. Aceştia erau bucuroşi că au scăpat de un domnitor care nutrea un alt fel de

conducere a statului decît aceea care fusese înaintea lui. Mica boierime care 1-a urmat, îl

însoţise pe cîmpul de bătălie de la Stănileşti, luptînd sub comanda sa. îl însoţeau în pribegie şi

mulţi oşteni dintre ţăranii liberi şi mazilii care luptaseră de asemenea la Stănileşti40. O dată

ajuns pe pămîntul Rusiei, Cantemir face propuneri ţarului cum să fie aranjat el şi cei 4 000 de

moldoveni care-1 însoţeau. Pe lângă cererea de moşii şi curţi la Moscova, el îşi exprimă

dorinţa să nu fie supus nici unei autorităţi ruseşti, decât ţarului, iar cei 4 000 de moldoveni ca

foşti supuşi ai lui sa rămână sub autoritatea lui directă. Petru cel Mare aprobă toate punctele

propuse de Cantemir. Fostul domnitor al Moldovei capătă titlul de „principe prea luminat”, i

se dau curţi la Moscova şi moşii lîngă Harcov. După o scurtă şedere la Kiev, se stabileşte la

Harcov. În cele 13 sate de pe moşiile date lui Cantemir, se stabilesc moldovenii săi şi întreaga

regiune locuită de ei se bucură de autonomie specială41. În ianuarie 1713 se mută cu întreaga

familie la Moscova.

35 D. Cantemir, Ist. imp. otoman, p. II-a, p. 793.36 Ion Neculce, op. cit., pp. 293-294.37 C. Măciucă, op. cit,, p. 192.38 Ion Neculce, op. cit, p. 296.39 Ion Neculce, op cit., p. 297 dă numele şi rangul boieresc al fiecăruia dintre cei 24 boieri.40 Ion Neculce, op. cit., p. 297.41 Şt. Ciobanu, Ist. Ut. române vechi, IV, pag. 105—106

Dumitraşcu-vodă a stat în Rusia 12 ani. Acest timp reprezintă anii cei mai fecunzi ai

activităţii sale de creaţie. Mediul înnoitor în care trăia, rezultat al reformelor introduse de Pe-

tru cel Mare, a înrâurit în bine şi felul său de a gîndi, facându-1 să treacă de la operele

metafizice la cele de cercetare ştiinţifică cu aplicare la istorie şi geografie. Sub raportul ideilor

politice, el găseşte aici realizat modelul monarhiei autoritare pe care o preconizase. Din punct

de vedere al condiţiilor de viaţă, el s-a bucurat de toate avantajele. După cum am văzut mai

sus, i s-a acordat titlul de principe al Rusiei, şi o pensie anuală de 6 000 de ruble.

Primii ani de şedere în Rusia sînt întunecaţi şi de unele amărăciuni, care i-au influenţat

felul de a fi. Astfel, în primăvara anului 1713, la 11 mai îi muri soţia, doamna Casandra,

tînără încă, avînd numai 30 de ani. Şi tot în acelaşi an, o parte din boierii eare-1 însoţiseră

capătă învoirea de la ţar să se întoarcă în Moldova, unde fuseseră iertaţi de Poartă pentru

trecerea lor de partea ruşilor. Aceste împrejurări îl fac să se închidă mai mult în sine, să fie

mai ursuz, lucru care nu plăcea moldovenilor care-1 însoţeau.

Anul 1714 avea sa adauge vieţii sale un deosebit succes, ca o compensare a multor

necazuri încercate între timp. La 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir primeşte diploma de

membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, în care se sublinia raritatea ocupaţiei cu ştiinţa a

monarhilor şi în felul acesta deosebita preţuire a unui caz ca acela al domnitorului moldovean.

în diplomă se spunea : „Pe vremea cînd domnea mai mult Marte (aluzie la război) decît

Muzele, acest lucru era mai degrabă o dorinţă decît o nădejde; dar acum vedem ca fapt

împlinit acest lucru, de cînd prea seninul şi înălţatul Dimitrie Cantemir, principe al imperiului

rusesc şi domn ereditar al Moldovei, printr-o pildă pe cât de demnă de laudă, pe atît de rară şi-

a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a

dobândit o strălucire şi o podoabă unică. Recunoaştem mi veneraţie bunăvoinţa principelui

faţă de noi şi faţă de studiile noastre” (Berlin, 11 iulie 1714)42.

Cum s-a ajuns la această alegere? Într-un valoros articol al prof. M. Şesan, se dau

unele indicaţii ca răspuns la această întrebare43. De aici, aflăm următoarele: Petru cel Mare

are ocazia să se întîlnească cu vestitul filozof Leibnitz, preşedinte al Academiei de ştiinţe din

Berlin, la 20 octombrie 1711, la Ţorgau, în apropiere de Lipsea prin intermediul lui Huyssen,

baron german, care era încă din 1702 în serviciul lui Petru cel Mare. Întâlnirea avea drept

scop discutarea organizării unei Academii de ştiinţe la Petrograd. Pe de o parte, Petru cel

Mare dorea înflorirea ştiinţelor în Rusia sub îndrumarea unei instituţii centrale, pe de altă

parte, Leibnitz stimula crearea a cât mai multe foruri ştiinţifice în diferite state, iar acestea, la

42 P. P. Panaiteseu, op. cit., p. 130.43 Prof. M. Sesan : Dimitrie Cantemir academician. Mitr. Mold. şi Suc. mai—iunie 1962, p. 507—510.

rândul lor, urmau să aibă legături strânse între ele, încât să se poată vorbi de o republica a

ştiinţelor. Cu ocazia acelei întâlniri, Petru cel Mare i-a vorbit filozofului german despre

învăţatul domn, căruia îi dăduse azil în ţara sa. Ţarul i-a comunicat lui Dimitrie Cantemir la

întoarcerea în Rusia discuţiile cu Leibnitz, facînd în felul acesta legătura între cei

doi învăţaţi ai vremii. Între timp, Leibnitz îşi pierduse ascendentul asupra Academiei de ştiinţe

din Berlin. Legătura între Rusia şi această instituţie o făcea, acum, baronul Huyssen. Acesta

va fi mijlocitorul între Dimitrie Cantemir şi Academia de ştiinţe din Berlin şi tot el este acela

care îl recomandă să intre în acest for ştiinţific. Cu ocazia alegerii ca membru al acestei

instituţii, Dimitrie Cantemir comunică lista lucrărilor sale care urmau să se definitiveze în

scurtă vreme, în felul acesta a fost ales membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, fostul

domnitor moldovean. Dumitraşcu-Vodă a fost apreciat de Academia de ştiinţe din Berlin nu

numai în timpul vieţii sale, ci şi după moarte, lucrările sale fiind citate în diferite reviste de

specialitate şi traducându-i-se principalele lucrări în limba germană. (Incrementa atque

decrementa aulae othomanicae, Hamburg, 1745; Descriptio Moldaviae Hamburg 1769 şi

1771).

Cu gîndul mereu la ţara de care se despărţise, el se hotărăşte să-i consacre două cărţi în

care să descrie pe larg frumuseţile, bogăţiile, obiceiurile şi trecutul istoric. La aceasta a fost

Invitat şi de Academia care-1 alesese membru. E vorba de Descriptio Moldavie compusă între

1714 şi ianuarie 1716, ca de Hronicul vechimii romano-moldovlahilor început în anul 1717, a

cărui primă versiune, a fost Historia Moldo-Vlachica. Afară de aceste două lucrări, Dimitrie

Cantemir a mai scris alte două cărţi: una legată de istoria universală, care i-a creat reputaţia de

istoric european intitulată: Incrementa atque decrementa aulae othomanicae şi alta legată de

interesele familiei: Vita Constantini Cantemyrii.

Fiind cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi în Rusia ca şi în lumea ştiinţifică

europeană, la 20 februarie 1721, Dimitrie Cantemir este chemat la Petersburg, devenind

sfetnicul şi colaboratorul ţarului în cîrmuirea Rusiei. Ridicarea la acest rang s-a făcut prin

ucazul ţarului în care se spunea: „Domnilor senatori, după primirea prezentei, veţi recunoaşte

pe domnul Moldovei, cneazul Dimitrie Cantemir, ca sfetnic intim şi membru al Senatului”44.

În felul acesta el a intrat în micul număr de demnitari care împreună cu ţarul au iniţiat refor-

mele sociale, administrative şi militare din Rusia acelei vremi, în calitatea sa de senator îi

revine meritul de a fi propus senatului rusesc la sfîrşitul anului 1721 să acorde lui Petru cel

Mare titlul de „Tatăl patriei, împărat al tuturor Rusiilor". Titlul de împărat era purtat în

Europa numai de Carol al Vl-lea de la Viena. Un titlu asemănător „pater patriae" se dădea

44 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 135. Senatul era forul suprem al Rusiei care alcătuia legile ţării.

împăraţilor romani prin votul senatului. Senatul Rusiei dîndu-i acest, titlu lui Petru cel Mare

se situa pe linia glorioasă a împăraţilor romani cu care se putea asemăna ţarul Petru. în acelaşi

timp, luarea acestui titlu de către suveranul rus însemna prezenţa Rusiei în Europa ca putere

egală cu cea mai mare împărăţie a vremii de pe continent. Cel care 1-a sfătuit pe Ţar sa ia

acest titlu corespunzător noii situaţii a Rusiei în Europa a fost Dimitrie Cantemir45.

Ultima manifestare politică a lui Dimitrie Cantemir a fost participarea s ia la campania

lui Petru cel Mare în Caucazia, în anul 1722. El avea misiunea sa redacteze proclamaţiile ţaru-

lui în limba localnicilor. Ou această ocazie, el şi-a strîns date în vederea unei lucrări despre

Caucazia cu privire la geografia şi istoria culturii ei. în urma campaniei din Caucazia, se

semnează un tratat la Constantinopol (12 iunie 1724) prin care Rusia capătă întreg malul de

apus al Mării Caspice cu localităţile Derbent şi Baku. în timpul acestei campanii, boala de

care suferea Dimitrie Gantemir — diabetul — se înrăutăţeşte. Este nevoit să se întoarcă la

moşia sa de lîngă Moscova - Dimitrovka - unde îşi aşteptă sfîrsitul care-i veni repede. La 21

august 1723, după amiază, la orele 7 şi 26' a încetat din viaţă înainte de a împlini 50 de ani.

Corpul îmbălsămat a lui D. Cantemir a fost dus la Moscova şi îngropat la 1 octombrie în

biserica zidită de el, în curtea mănăstirii greceşti. Acolo, se mai găseau înmormîntaie : prima

soţie, Casandra Cantacuzino şi fiica sa Smaragda, moartă de tuberculoză în 1720, când abia

împlinise 19 ani. Mai târziu, tot aici a fost înmormântată şi Măria, fiica sa, în 175746.

În anul 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse în Iaşi, unde se găsesc

depuse la mînăstirea Trei Ierarhi, împlinindu-i-se dorinţa de a se odihni în mijlocul poporului

la a cărui înălţare a gândit până în ultima clipă a vieţii.

3. Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un

autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru prunci"47

45 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 136.46 C. Şerbaa, Jurnalul lui Ivan Iliinski, Studii VIII 5—6 — 1953, p. 134.47Traducere publicată în Biserica Ortodoxa Română, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1973: Locuri obscure în Catehismul tipărit in slavoneşte de un autor anonim sub titlul „ Prima învăţătură pentru prunci", iar acum clarificate de principele Dimitrie Cantemir, pp. 1063-1J11. Pasaj citat slavoneste, pentru care Cantemir trimite Ia lucrarea Jui Calvin, Comentariu la Geneză, cap. VI. De fapt, în comentariul său, Calvin afirmă: „NuIJa amplius religio ruerit in mundo, sed extincta justitiae luce, omnes ad peccandum proiecti fiierint" (ediţia Oliva Stephani, Geneva, MDL111, p. 56). Mai plastic în alt loc: „Agnoscentur omnes esse mâlos... a pueritia nihil sâni, nec sinceri, quia toţi ad malum ruunt" (Ibid., p. 67). Această rostogolire inevitabila spre rău nu poate oferi, desigur, calvinilor altă ieşire decât predestinaţia absolută. Tocmai lucrul acesta ÎJ combate Cantemir Ia Teofan Procopovici, care susţinea în legătură cu posibilitatea omului de a se mântui doar punctul de vedere calvin.Vezi H. Hoch, Dieruss. OrthodoxieimpetnnischenZeitalter, Breslau 1929, p. 140.

Se spune în „predoslovia" acestui Catehism, pe foaia 2 că „din vârsta prunciei

izvorăsc, ca dintr-o rădăcină, şi binele şi răul pentru întreaga viaţă. Iar pricina aceasta ar fi

că, prin stricarea firii omeneşti, adusă de păcatul strămoşesc, încă de la începutul vieţii

suntem porniţi spre rău, după cum zice Scriptura (Fac. 6, 5 şi 8, 21), cugetul inimii omeneşti

se pleacă spre rău încă din tinereţele lui"48.

Acest scriitor care nu-şi dă numele afirmă, aşadar, că toate patimile şi faptele urâte ale

omului izvorăsc din stricarea cea dintâi a firii, de care s-au făcut vinovaţi strămoşii noştri în

urma păcatului lor, încât oamenii au ajuns de atunci ca de când pornesc în viaţă să încline şi să

se plece numai spre rău, pentru care lucru aduce mărturii din Sfânta Scriptura, care zice că tot

cugetul inimii omeneşti, din copilărie, e pornit numai spre rele.

Bine şi adânc cugetă acest scriitor. Cu toate acestea, cu greu se va putea lipsi vârsta

nevinovată a copilăriei de o bună creştere. Atunci, însă, trage concluzia că „cu greu ai putea să

nu fii rău, după ce odată te-ai născut rău, scriitorul nostru şi-a dat pe faţă ce anume voia să

spună. Dar ne întrebăm: cum se face că răutatea omului - aşa cum a rămas ea după furia

primului păcat - duce în chip inevitabil tocmai acolo că unii sunt rânduiţi să se nască răi, iar

alţii, dimpotrivă, sunt predestinaţi să fie buni?49

Fără îndoială că trebuie să admitem că din punct de vedere moral nu e nimeni bun

decât singur Dumnezeu. Din punct de vedere natural, însă, toate sunt bune din câte a făcut

Dumnezeu, şi în primul rând omul, care a fost „zidit după chipul şi asemănarea Lui" (Fac. 1,

26-27). Căci, chiar dacă în mod general se poate vorbi la om despre imperfecţiuni, totuşi, dacă

nu spunem măcar că el a fost creat printr-un act al atotputerniciei Sale, greşim fată de

înţelepciunea, de puterea şi de bunătatea nemărginită a Domnului.

Or, dacă rânduiala firii e unitară, atunci şi lucrarea sau desfăşurarea ei e una şi aceeaşi,

adică chipul în care se nasc şi trăiesc muritorii pentru că dacă după fire toţi sunt buni când se

nasc, tot aşa după legea Duhului toţi pot ajunge buni, desigur dacă vor ei50. Pentru că din clipa

în care unii ar fi fost aleşi să fie numaidecât buni - ceea ce e departe de cugetul sau credinţa

unui creştin ortodox - ar urma că nici amestecul cu cei răi niciodată n-ar putea strica

deprinderile bune. Şi invers: dacă unii ar fi fost predestinaţi să fie răi, atunci în zadar am mai

încerca să-i disciplinăm spre bine şi omenie, căci după axioma cunoscută, ceea ce-i din fire,

rămâne cum a început51.

48 Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 95.49 Ibidem, p. 97.50 Ibidem, p. 98.51 Ibidem, p. 98.

E limpede, aşadar, că în mod firesc toţi s-au născut buni; după naştere, însă, prin

contact cu cei răi sau dacă n-au avut parte de deprinderi evlavioase şi bune, oamenii ajung să

se dedea la rele. Aceasta e şi învăţătura Sfintei Scripturi, anume că inima omului, nu prin

naştere, ci abia după ce mai creşte, cum precizează Scriptura, la tinereţe, atunci ajunge să

încline spre rău şi anume după ce din propria lui putere de judecată ajunge să deosebească

binele de rău. Căci la naştere, chiar dacă prin stricăciunea încuibată în fire şi prin greşeala

protopărinţilor se cuvenea o pedeapsă corespunzătoare, totuşi aşa-numita lumină firească a

minţii precum şi acea facultate de a voi liber una sau alta au rămas mai departe de om,

necontractând el ceva mai rău decât pedeapsa pentru călcare şi pentru păcatul neascultării,

adică moartea vremelnică a trupului, iar pentru suflet moartea veşnică, respectiv nesfârşitul

rău al chinurilor netrecătoare. Cu alte cuvinte, omul cel dinafară suferă cruzimea nimicirii şi

stricăciunii, pe când cel dinăuntru - sufletul - a fost răscumpărat cu preţul propriului sânge al

Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, desigur dacă aici pe pământ va fi vrut să cunoască şi

să mărturisească cum că Hristos este mântuitorul său, al Cărui glas 1-a auzit chemând pe toţi

la Sine şi cerându-le să îndeplinească din toate puterile poruncile Lui52. Potrivit acestei

chemări universale - nu-i zic particulară, cu toate că fiecare ins în parte e şi el chemat printr-o

lucrare a Duhului Sfanţ - nu-i nici o deosebire între un grec, barbar sau scit (Gal. 3, 28) de

orice sex sau vârstă ar fi ei, pentru că Domnul a zis: „Veniţi la Mine toţi" (Matei 11, 28). Or,

dacă-i cheamă pe toţi, înseamnă că toţi pot veni, altfel s-ar contrazice atotştiinţa

dumnezeiască. Tot astfel, dacă s-ar face vreo deosebire în legătură cu genul, sexul sau vârsta

cuiva, s-ar greşi faţă de milostivirea şi bunătatea dumnezeiască.

Din cele mai de sus trebuie să tragem concluzia că, din punct de vedere natural, la

naştere toţi oamenii sunt buni şi bine concepuţi, dar că, începând din tinereţe, potrivit legii

morale, orice om poate ajunge să încline sau să se dedea la rele, pentru care motiv urmează că

încă de atunci, de la vârsta tinereţii, oamenii trebuie îndrumaţi spre deprinderi creştineşti şi de

omenie, pentru ca să asculte de cine îi cheamă, să se încreadă în cele spuse şi să ţină poruncile

(Ioan 14, 15, 21; 15, 20), bine ştiind că cel ce zice că cunoaşte pe Dumnezeu, dar poruncile

Lui nu le ţine, e mincinos (1 Ioan 2, 4), fiindcă credinţa fără fapte e moartă (Iacob 2, 26).

în aceeaşi prefaţă, la foaia 5 citim: „Ni se porunceşte să facem o cărticică cu explicarea

limpede a legii dumnezeieşti şi a simbolului credinţei etc.”53.

52 Ibidem, p. 97.53 Ca şi citatele de mai sus (din Catehism, toate subliniate), si acesta e redat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 102.

In ce măsură a îndeplinit din câte promite cu mână largă autorul nostru urmează să

vedem mai târziu din cele scrise de el, deşi pare că dă semne de retragere atunci când - se

vede - se grăbeşte să spună că dacă s-ar ivi vreo îndoială despre aceste interpretări, să se ştie

că el va mai scrie încă o carte, care va cuprinde dovezi şi mai clare aduse din Sfânta Scriptură,

despre care citeşte, dacă vrei, mai pe larg ultimul capitol al acelei cărticele.

In această prefaţă la foaia 5 se spune: „Copiii să înveţe să citească şi să progreseze în

citire, folosindu-se de litere şi sunete si să nu înveţe pe de rost psalmi şi molitve, ci mai

curând tâlcul lorsă-l înveţe"54.

Pentru orice creştin, care vrea cu tot dinadinsul să înveţe carte şi prin ea să cunoască

legea lui Dumnezeu, orice metodă e bună, numai să se propună tineretului creştin cu bună

intenţie şi cu conştiinţă curată. Cu toate acestea, Maica Biserică universală (pe care ortodocşii

s-au obişnuit, spre a o deosebi de a eterodocşilor ori a schismaticilor, s-o numească orientală

şi grecească) n-a fost mai puţin prevăzătoare atunci când, primind, prin uz, poate chiar de la

apostoli, unele tradiţii străvechi creştine despre modul şi metoda cum trebuie să înceapă copiii

să înveţe carte, precizând chiar şi ce trebuie să audă mai întâi şi ce mai pe urmă, adică cu ce

hrană trebuie început - potrivit puterii de pricepere a copiilor, pe linia a ceea ce se numeşte în

general „bună creşte" - şi fixând şi cu ce măsuri trebuie progresat ulterior spre hrană mai

vârtoasă, rânduind şi predând, pentru formarea lor intelectuală, mijloace cât mai uşoare şi mai

potrivite. Această metodă se predă până astăzi peste tot locul unde înfloreşte învăţătura

Bisericii răsăritene, iar rânduiala acestui aşezământ e următoarea:

Când copilul împlineşte 4-5 anişori de când a fost renăscut prin Evanghelia lui Hristos

şi ajunge să i se împărtăşească primele noţiuni de învăţătură, el va trebui să audă mai întâi de

la dascălul său numele şi chemarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci: „Cruce-ajută", pentru

că e semnul Crucii, care de bună seamă c-a fost primit prin tradiţie ca simbol al credinţei

ortodoxe încă de la sfinţirea prin Sfântul Botez, unde slujitorul, invocând lucrarea nevăzută a

Duhului Sfânt, spune despre Neofit: „Prin puterea Crucii tale, Doamne, să se zdrobească toată

puterea potrivnică”55. De aceea, dacă nu mă înşel, şi Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă şi

confirmă că, după un vechi obicei al Bisericii, orice lucrare ce vrei să o începi trebuie s-o

porneşti cu Sfânta Cruce. Căci când noi ne întărim cu semnul Sfintei Cruci nu ne gândim la

altceva decât la patimile, moartea şi învierea Mântuitorului, prin care lumea şi mai ales

diavolul şi moartea au fost biruiţi.

54 In slavonă Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 105.55 Cî.Aghiasmatar, Bucureşti, 1972, p. 20.

Şi atunci, dacă noi creştinii ortodocşi nu avem nimic mai vechi şi mai de folos în

primul rând decât Sfânta şi de viaţă facătoarea Cruce, nu ne putem destul mira de ce în tot

acest „Catehism" despre Cruce nu se pomeneşte deloc nicăieri. In ce mă priveşte, aş crede că

a fost trecută cu vederea din pricina grabei prea mari de a cuprinde pe scurt toată învăţătura

pruncilor. Ce vor gândi alţii, ei vor şti.

În al doilea rând, şi încă deodată cu facerea semnului Crucii, copiii să înveţe să spună

şi cuvintele: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”56.

În al treilea rând, să deprindă alfabetul.

În al patrulea rând să înveţe mica rugăciune a Sfinţilor Părinţi, care sună aşa: „Pentru

rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase mântuieşte-ne pe noi", pentru ca să

înţeleagă că tocmai Sfinţii Părinţi, Apostolii, ca şi doctorii Bisericii, mucenicii şi ceilalţi sfinţi,

ei sunt pilda şi norma bunelor şi creştineştilor noastre rânduieli şi că prin rugăciunile lor către

stăpânul lumii ei mijlocesc fără încetare pentru noi înaintea lui Dumnezeu, către Care au

încredere şi îndrăzneală, să-L facă milostiv spre noi, ca unii care credem cu tărie şi ştim că

după plecarea din această stare trecătoare a vieţii, sfinţii sunt mai tari decât erau mai înainte,

după cum confirmă şi Sinodul al şaptelea Ecumenic această învăţătură a Sfanţului Ioan Gură

de Aur57.

În al cincilea rând, e bine să înveţe copiii rugăciunea legată de salutarea

Arhanghelului: „Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, cea plină de dar, că ai născut

pe Mântuitorul sufletelor noastre...", căci această scurtă rugăciune ne duce în mod pedagogic

de la lucruri mai simple la cele mai înalte, cerând minţii să înveţe că Preafericita Fecioară

Măria este Născătoare de Dumnezeu şi ca atare trebuie cinstită mai presus decât orice făptură,

după Dumnezeu, şi că prin rugăciunile şi mijlocirile ei către Dumnezeu şi Fiul Său se ţine

lumea şi neamul omenesc poate ajunge la mântuire, cum a definit şi Sinodul al şaptelea

Ecumenic58. Dar despre aceasta vezi mai pe larg mai încolo,

În al şaselea rând, urmează rugăciunea împărate ceresc, o invocare adresată Duhului

Sfânt, singurul care împarte darurile şi bunurile cele desăvârşite şi care, venind să curăţească

inimile de orice înşelăciune, îşi face sălaş în sufletele credincioşilor, care ajung astfel mai

56 Carmina, P.G. 37, 1403-4 (liber). Ibidem, în Julianum: „Până şi soldaţii la masă obişnuiesc să-şi facă cruce". Ambrozie, Sermo 43: „Toate să le începem cu sfânta cruce", apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 111.57 Migne, P.G. 50, 520. în traducerea latină a actelor Sinodului al VH-lea ecumenic, Anastasie Bibliotecarul, Migne, PX. 129, 216,apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 107.58 Din scrisoarea papei Adrian la ses. II a Sin. VII Ecum. Mansi, concil. coli. XII, 975 S-u. Vezi §i Hefele-Leclerq, Hist. des conciles, III, 2, p. 671-673.

pregătiţi să înţeleagă taina Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, care se desfăşoară în viaţa

lumii.

În al şaptelea rând, vom deprinde întreita cântare „Sfinte Dumnezeule", care n-a

izvorât din minţi omeneşti, ci provine de la puterile cereşti şi care ne învaţă că Dumnezeu este

în acelaşi timp Unul, dar totodată şi întreit. Aceasta este formula de a-L lăuda, a-L preamări, a

ne închina şi a ne ruga invocându-L în chip ortodox, în duh şi în adevăr, prin întreită şi sfântă

cântare. Căci, cum spune Scriptura, nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" (lucru pe care-1 fac

atât iudeii cât şi mahomedanii, cât şi toată mulţimea religiilor păgâne), ci numai cel ce-L va

chema cu credinţă tare: „Sfânt, sfânt, sfânt" etc. şi „Treime sfântă, mărire ţie", numai aceia

vor intra întru împărăţia cerurilor (Matei 7, 21)59.

În al optulea rând, aducem „mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", pentru că după

arătarea atât de neînţelesei taine a luminii Prea Sfintei Treimi, pe care însuşi Hristos Domnul,

Dumnezeu deplin şi om deplin ne-a descoperit-o nouă prin har, prin Duhul Sfânt, cel din Tatăl

purcezător şi ne-a învăţat, pe cât ne îngăduie puterile firii noastre omeneşti de a prinde şi

înţelege lucrurile, că Prea Sfintei Treimi, adică unicului şi adevăratului Dumnezeu cel singur

vrednic de acest nume trebuie să-I aducem închinare latreutică, mărire şi fapte de mulţumire

acum şi în veacurile cele fără de sfârşit.

În al nouălea rând învăţăm rugăciunea „Prea Sfântă Treime” etc. Căci după ce copiii

au fost îndrumaţi să preamărească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfanţ, sunt îndemnaţi prin

această scurtă rugăciune să se roage în numele Sfintei Treimi, spre a se milostivi spre ei, să le

ierte păcatele, să-i vindece de slăbiciuni, dar nu cumva să creadă că aceste daruri le-ar primi

pentru merite proprii (căci, cum zice Scriptura, toţi întru fărădelegi s-au zămislit şi în păcate s-

au născut) (Ps. 50, 6), ci le primesc numai pentru sfânt numele Lui, pe care-1 mărturisesc

până acum cu gura, iar de acum încolo s-au iâgăduit că-1 vor crede din inimă şi din suflet

pentru totdeauna.

În al zecelea rând învăţăm rugăciunea domnească „Tatăl nostru..." care a fost dată şi

încredinţată Apostolilor de însuşi doctorul slujirii veşnice, Domnul nostru Iisus Hristos,

pentru a-i feri de mulţimea cuvintelor deşarte şi pline de lăudăroşie ale păgânilor (Matei 6, 7),

pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a înfrâna mândria şi ipocrizia fariseilor. Primind-o de

la Apostoli, Sfânta Maică Biserica cere copiilor s-o înveţe, aşa scurtă cum este, pentru ca să

înţeleagă că într-adevăr, după renaşterea suprafirească prin botez şi după mărturisirea

credinţei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, duhovniceşte nu suntem născuţi

59 Tema e lărgită de Cantemir şi în restul lucrării, ca şi în Sistema religiei mahomedane, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 112.

nici din sânge, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13), ci de la Dumnezeu şi toţi suntem fii ai

Celui Prea Înalt. Mai mărturisim tot aici cu smerită şi încrezătoare îndrăzneală că Dumnezeu,

creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, este Tatăl nostru, Căruia I ne putem închina pentru

a-I sfinţi numele, adică a-L preamări şi a aduce închinăciune Fiului Tatălui celui Unul-Născut

printre oameni, până ce va veni împărăţia Lui şi judecata Lui de acum şi până în veac, -

împărăţie în care credem cu tărie că se face voia Lui atâta vreme cât ştim că li s-a dat celor ce

cred în Fiul să fie şi ei fii ai lui Dumnezeu şi, împreună, moştenitori cu Hristos (Rom. 8, 17) şi

câtă vreme din plinătatea harului Lui toţi au primit atât pe pământ, cât şi în cer, şi nădejde au

că vor primi până la sfârşit, belşug de har peste har. în acelaşi fel ne grăbim să gustăm cu

bucurie deplină din nădejdea neclintită că hrana duhovnicească, adică pâinea şi vinul Sfintei

Cuminecături sunt trupul şi sângele Lui, spre iertarea păcatelor făcute zilnic de noi

nerecunoscătorii, statornic ştiind şi crezând că sufletele noastre nu pot trăi fără cina cea de

taină a Domnului, cu toate că şi pâinea zilnică, folosită de noi pentru hrana vieţii trupeşti, o

avem tot din dragostea Lui părintească, prin dărnicia Lui atât de mare. Adăugăm pe lângă

aceasta şi obligaţia şi legământul nostru de a ierta de şaptezeci de ori câte şapte pe zi păcatele

celor ce ne greşesc, după cum şi Dumnezeu ne iartă nouă de nesfârşit de mai multe ori. În

sfârşit, cu toată puterea acestui legământ al nostru, îndrăznim să cerem cu încredere să nu ne

ducă în ispită, adică să nu îngăduie cugetului nostru să fie tulburat şi sedus de duhuri rele şi de

ispite nebune, ci să fie ocrotit şi păzit de ele în aşa fel încât pentru tot cursul acestei vieţi,

slobozi sau neatinşi de scăderi şi de greşeli, să ajungem la Părintele cel desăvârşit, a cărui

împărăţie şi mărire şi putere este în veci de veci, amin.

În al unsprezecelea rând, prin cuvintele: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la

Hristos", Sfânta Maică Biserica îndeamnă pe fiii unui singur botez şi ai unei singure credinţe

ca toţi la fel, într-un singur gând, întrecându-se şi silindu-se să se urce tot mai sus, să se

închine unui singur cap şi împărat, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Fiul adevăratului

Dumnezeu şi anume printr-o închinare latreutică, adică aşa cum se cade să cinstească făptura

pe făcător, robul pe regele regilor şi păcătoşii pe Dumnezeul nesfârşitei milostiviri, afară de

Care nu mai este alt Dumnezeu şi nici altcineva care să poată ierta păcatele.

În al doisprezecelea rând urmează rostirea Crezului, „Cred într-unui Dumnezeu...", o

rugăciune care conţine Simbolul de credinţă şi mărturisirea Bisericii Ortodoxe, definită de

Sfinţii Apostoli şi apoi întărită şi lămurită de sfintele şapte Sinoade Ecumenice, la care nu

numai un singur cuvânt sau sunet dacă adaugi sau scazi, ci până şi rânduiala silabelor şi

ortografia dacă n-o respecţi cum trebuie, săvârşeşti o fărădelege şi dai semn de cea mai

nelegiuită şi mai ruşinoasă erezie.

Aşadar, e destul pentru copii dacă vor învăţa pe dinafară aceste scurte rezumate

teologice, pline însă de taine negrăite, mărturisindu-le apoi cu gura, chiar dacă cu mintea şi cu

raţiunea nu vor putea să înţeleagă toată adâncimea acelei ştiinţe - deşi Scriptura spune (Ps. 8,

2) că din gura pruncilor a vrut să-şi culeagă laudă Domnul, Care i-a chemat pe toţi la Sine -,

anume că Dumnezeu este Unul, Tatăl, care a făcut toate, apoi Iisus Hristos, Fiul cel Unul-

Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, nu făcut, ci născut ca Dumnezeu din Dumnezeu, de

o fiinţă cu Tatăl. Apoi, pentru noi păcătoşii, nu dintr-o silă oarecare, ci din propria şi

nesfârşita Lui bunătate a binevoit să Se întrupeze din Duhul Sfânt şi din neîntinata şi pururea

Fecioara Măria, facându-Se om deplin, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru a

noastră mântuire a pătimit sub Ponţiu Pilat, S-a răstignit, a murit şi a înviat a treia zi, a

omorât, a nimicit şi a biruit pe diavol, păcatul şi moartea (ca un Dumnezeu singur care face

minuni), după care, ca un biruitor, la 40 de zile înălţându-Se cu trupul la cer, sade de-a dreapta

Tatălui, de la Care, ca Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu cel veşnic, n-a lipsit şi nici n-a fost

despărţit vreodată. Apoi, aşa cum a urcat, va coborî din nou din cer cu mărire, adică cu putere

proprie şi dumnezeiască să judece viii şi morţii, pe drepţi şi pe nedrepţi, a Cărui împărăţie nu

va avea sfârşit, deoarece precum este Dumnezeu nesfârşit, aşa nici împărăţia Lui nu are

sfârşit.

Apoi să creadă şi Într-Unui Dumnezeu Duhul Sfânt, care din Tatăl purcede, Cel care

toate le face vii şi împlineşte cu tot felul de daruri tot ce lipseşte, cu Tatăl şi cu Fiul de o

putere şi de aceeaşi nesfârşită mărire şi Care a grăit prin prooroci. Apoi crede şi învaţă despre

Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică; în fine, într-un Botez, spre iertarea

păcatelor (căci care nu se va boteza prin Duh şi apă nu va intra în împărăţia cerurilor) şi

aşteptând cu tărie şi neîndoielnic învierea de obşte a tuturor morţilor şi viaţa veacului ce va să

fie şi care niciodată nu se va sfârşi şi unde drepţilor li se vor da măriri şi bucurii veşnice, pe

când celor nedrepţi chinuri nesfârşite.

Acestea sunt, aşadar, temeliile sau, dacă se poate spune aşa, elementele catehismului

credinţei ortodoxe, pe care Maica Biserică le-a propus mai întâi de toate spre învăţătură fiilor

săi, iar după ce pe acestea copiii le ştiu pe dinafară, sunt puşi să înveţe rugăciunile de seară şi

de dimineaţă, apoi să urmărească şi rânduielile ceasurilor de la celelalte slujbe bisericeşti, ca

să fie prezenţi la toate laudele dumnezeieşti şi să se roage în orice vreme şi în orice ceas.

Cu timpul sunt îndrumaţi să poată citi uşor şi cuviincios în Octoih, îndeosebi cântările

obişnuite a se cânta în Biserica răsăriteană duminica, aşa cum le-a compus marele teolog Ioan

Damaschinul, cântări pline de învăţături teologice şi din care nimic nu lipseşte în ceea ce

priveşte explicarea tainelor şi planul de mântuire al înţelepciunii divine, din care nu se citesc

chiar cu cea mai mare laudă şi mulţumire; de aceea copiii sunt îndrumaţi de dascălii lor ca

înainte de melodiile cântate de psalţi să se producă şi ei pentru bucuria lor şi a poporului care

îi ascultă. In sfârşit, sunt promovaţi la psalmii împărăteşti şi profetici, prin care, sub suflarea

Duhului Sfânt în harfa sfântă a dreptului David, se istoriseşte, se predică şi se prezice în chip

cu totul minunat tot ce s-a spus sau a trebuit spus prin profeţi, măririle împlinite sau viitoare

ale lui Dumnezeu, care descoperă veşnicile, negrăitele şi ascunsele taine ale înţelepciunii

divine. Drept aceea şi Biserica universală a fixat, ca o orânduire a Duhului Sfânt şi ca pe cea

mai de lipsă dintre toate, învăţătura de credinţă, care afirmă şi confirmă în primul rând, pentru

sine - cum era şi cazul - apoi pentru fiii săi, ca s-o citească şi s-o cunoască, căci în ea găsim

cele mai limpezi expuneri despre minunata făptură a omului. Aici găsim declaraţiile geniilor

cu înalt zbor în ale teologiei, după cum tot aici aflăm poruncile legii divine mai dulci decât

mierea, apoi meditaţiile de zi şi de noapte, adică neîncetate, ca şi descrierea şi arătarea fericirii

celei adevărate, alături de nebunia celor fărădelege, de mândria şi înfumurarea lor cea mai

detestabilă, care e dusă ca praful de suflarea vântului sau, ca s-o spun mai pe scurt, cam aşa

cum ecoul prăpastiei cheamă tot prăpastia. Cu un cuvânt, în aceste rânduieli ale cântărilor

sfinte, peste tot întâlneşti pe Dumnezeu, voia Lui divină, rugăciunile care întorc mânia Lui şi

care din cer de sus coboară mila Lui. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, primul dintre

învăţătorii Bisericii şi cel mai luminat dintre muritori, din tinereţe şi până la mormânt n-a

încetat a se instrui din Psaltire. De aceea prea rigid şi, cred, prea străin de tradiţia disciplinei

ortodoxe va răsuna în urechile oricui vorba autorului nostru când cere ca copiii să nu mai dea

atenţie psalmilor şi rugăciunilor, ci să treacă direct la interpretări!

În sfârşit, copiii sunt învăţaţi să citească cu grijă şi curgător Faptele şi Epistolele

Apostolilor, care trebuie să aibă loc în mijlocul bisericii, cu glas răspicat şi sigur, încât fiecare

din ei să îndrăznească să citească curajos Paremiile proorocilor ori Apostolul zilei, cum spune

Scriptura: „In mijlocul bisericii Te-am lăudat, Doamne, vestit-am numele Tău fraţilor mei"

(Ps. 21,24).

După ce s-au deprins destul cu aceste lucruri, copiii trec la gramatică, unde prin

dobândirea cunoştinţelor de greacă sau latină, precum şi de limba neamului de care se ţin, se

poate trece la ştiinţa Noului Testament al Domnului Hristos, respectiv la comentariile scoase

de Părinţii Sfintei Biserici Ortodoxe, care toate sunt acum, faţă de laptele învăţăturilor primite

în tinereţe, hrană duhovnicească vârtoasă, care se primeşte potrivit cu vârsta, de acum mai

matură, spre hrană de întărire şi creştere în bunătate şi evlavie. După ce s-a consolidat în chip

nezdruncinat temelia credinţei ortodoxe, la urmă de tot se trece la lectura Vechiului Testament

şi la traducerea lui (dacă textul original le este necunoscut), întorcând adică inima sau ochiul

la cele zece porunci ale legii mozaice, căci despre Noul Testament au auzit şi cunosc de acum.

Cât despre ceea ce trebuie să mai ştie şi să cunoască şi de acum înainte creştinii ortodocşi,

vom vedea unde va fi locul şi timpul.

Acestea sunt, aşadar, ordinea şi rânduielile pe care prea înţeleaptă Maică Biserica, le-a

transmis şi fixat pe seama copiilor, începând din frageda lor vârstă, cum s-ar traduce în

latineşte, ceea ce spune scriitorul nostru anonim, iar după folosirea lor îndelungată şi după

observarea lor vreme de atâtea veacuri s-a impus şi a devenit obicei statornic, dovadă

Bisericile greacă, arabă, georgiană, ruteno-moscovită, rusească-căzăcească, moldovenească,

ungro-vlahică, slavonă de peste Dunăre (bulgară, iliră), albaneză, dalmatică, apoi transilvană

şi, în sfârşit, toată Biserica orientală.

De aceea, dacă cineva ar îndrăzni să introducă altă metodă de instruire a copiilor,

oricât de bună şi zeloasă i-ar fi încercarea, cred că vrând-nevrând n-ar putea scăpa de ruşinea

de a fi bănuit şi batjocorit ca reformator sau stricător al vechilor tradiţii. Acestea sunt, aşadar,

cele ce -spre a cere cu smerenie iertare - am socotit că trebuie subliniate în mod deosebit în

prefaţa acestei cărticele. Să purcedem acum spre celelalte lucruri ce se mai ascund în restul

lucrării şi care trebuie date pe faţă, luând de martor ochiul lui Dumnezeu, Care toate le vede,

precum şi îndrumarea conştiinţei mele bune şi curate.

În legătură cu definirea Legii sfinte a celor 10 porunci

„Legea divină e porunca Domnului dată prin Moisi oamenilor sub forma celor 10

porunci, pentru ca tot omul să cunoască ce este plăcut voii lui Dumnezeu60.

În primul rând trebuie arătat că deşi Legea celor 10 porunci a fost dată de Dumnezeu

poporului israelit prin Moise şi că în ele nu se cuprindeau cugetări şi izvodiri ale strădaniilor

omeneşti, ci toate sunt parcă scrise de mâna lui Dumnezeu, adică formulate prin inspiraţia

Duhului Sfanţ, totuşi nu-i mai puţin adevărat că luând asupra-şi cu dragoste jugul

Mântuitorului şi purtând sarcina lui uşoară (Matei 11, 30) şi îmbucurătoare, adică întărit fiind

de credinţa în Hristos şi cunoscând şi poruncile Noului Testament, copilul va băga de seamă

că legea celor 10 porunci (pe care însuşi Mântuitorul a binevoit s-o numească legea evreilor)

este într-adevăr o lege a lui Dumnezeu; numai că fiind rânduită în chip nedeplin unor oameni

cu scăderi, Domnul a găsit cu cale, la vremea bine primită, să o desăvârşească printr-o

revărsare bogată de har, şi anume nu prin înger, nici prin om (Fapte 7, 53; Evr. 1, 2), ci prin

însuşi Fiul Său cel Unul-Născut. Aşa se explică de ce tânărul învăţăcel de lege n-a putut

mulţumi pe învăţătorul Hristos când I-a spus: „Eu din tinereţe am păzit toate cele scrise şi

60 Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 120.

rânduite în Legea lui Moisi" (Matei 19, 20-22), ci, ca un Legiuitor desăvârşit, Domnul i-a

cerut tocmai să „îndeplinească legea", adică pe lângă rânduiala Vechiului, a adăugat şi pe cea

a Noului Testament. Dacă, deci, un bun închinător al legii lui Moise e judecat de către

Mântuitorul ca nedeplin, atunci fără îndoială că şi acea lege e imperfectă, fiindcă nu numai

credinţa creştină spune acest lucru, ci şi lumina firească a minţii şi axioma păgână o afirmă,

iar dacă şi una şi cealaltă o spun, atunci cu atât mai vârtos aşa trebuie să fie61.

De altfel, însuşi Mântuitorul confirmă acest lucru când zice: „N-am venit să stric

Legea, ci s-o plinesc" (Matei 5, 17). Şi într-adevăr, Domnul a adus unele lucruri care lipseau

în legea mozaică, cum am mai spus Taina Sfintei Treimi, apoi Botezul în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh, jertfa necruntă a Trupului şi Sângelui sub forma pâinii şi vinului,

precum şi - ceea ce e cea dintâi şi cea din urmă dintre Taine - planul iconomiei sfinte pentru

iertarea păcatelor şi cu atât mai mult pentru înfierea noastră, pentru recâştigarea nu atât a

împărăţiei pământeşti, cât mai ales a celei cereşti, moştenirea împărăţiei veşnice etc. Altele, în

schimb, le desfiinţează, ameninţând că sunt de prisos, fiind îngăduite cel mult pentru un timp,

spre mustrarea şi spre înmuierea inimii lor învârtoşate. Aşa sunt tinereţea aspră a sâmbetei,

prăznuirile pătimaşe ale lumilor noi, jertfele sângeroase de animale (prin care Dumnezeu mai

mult e mâniat decât îmblânzit), deosebirea între animale curate şi necurate, precum şi altele de

felul lor, ca să nu mai vorbim de porunca cea mai aspră dintre toate: tăierea împrejur, cum

spune Legea, că „orice parte bărbătească netăiată împrejur în ziua a opta, sufletul aceluia se va

stârpi din poporul meu" (Fac. 17, 14).

Iar dacă, după cum s-a arătat, Domnul Hristos, legiuitorulVechiului şi Noului

Testament pe unele le adaugă, pe altele le scoate, desigur tot pentru „plinirea" şi „îndreptarea

legii", atunci la întrebarea pusă de acest Catehism ortodox: „Ce este legea Domnului?" ar fi

trebuit să se răspundă că legea Domnului e învăţătura Evangheliei, care - după spusa Sfântului

Pavel - (Rom. 3, 24-25) se află în „Iisus Hristos, pe care ni L-a făgăduit Dumnezeu drept preţ

de împăcare prin credinţa şi sângele Lui spre arătarea dreptăţii Sale" sau, ca să zicem aşa,

Legea lui Dumnezeu cea după har şi după Duh este învăţătura Evangheliei despre mântuire şi

îndreptare, desigur cu condiţia să credem în ea, cu alte cuvinte - care spun acelaşi lucru -

Legea Domnului este porunca dumnezeiască dată prin Moise poporului evreiesc, dar

completată şi întărită prin harul Noului Testament de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu. Căci

astfel, dacă întreaga Lege a lui Dumnezeu s-ar mărgini numai la cele 10 porunci, ce rost ar fi

avut aceste cuvinte de adevăr veşnic: „Legea prin Moisi a venit, iar harul prin Iisus Hristos"?

61 Silogism folosit şi în Sacrosanctae scientiae..., p. 30 (trad. Locusteanu), apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 127.

(Ioan 1, 17). Şi: „Acum nu mai suntem sub lege, ci sub har"? (Rom. 6, 14). Şi: „Slujim întru

înnoirea duhului, iar nu întru vechimea slovei"? (Rom. 7, 6).

Căci, dacă, vorbind despre definiţia legii, n-am adăuga şi cele de mai sus, atunci care

ar fi, rogu-te, deosebirea dintre un iudeu, un mahomedan şi un creştin? Căci, cum e ştiut de

toţi, orice definiţie constă din note generice şi note specifice62. Dacă, deci, se cere să definim

„iudaismul" sau să spunem „care e Legea Domnului", pe care evreii cred c-o mărturisesc ei

cei dintâi, desigur că evreul va răspunde că aceasta ar fi Cartea Legilor date de Dumnezeu

prin Mahomed, iar creştinul va spune că e învăţătura Evangheliei dată prin Iisus Hristos.

Tot aşa, dacă i-ai întreba pe toţi trei deodată dacă vreuna din poruncile Decalogului se

cuprinde în Legea dumnezeiască sau în Legea Domnului, fără îndoială că toţi trei vor

răspunde afirmativ, pentru că fiecare dintre ei crede că există un singur Dumnezeu, că nu

trebuie nici să-ţi faci idoli, nici să te închini lor, că nu trebuie să juri strâmb, nici să iei numele

Domnului în deşert, că trebuie să ţii o zi de odihnă pe săptămână (la evrei sâmbăta, la

mahomedani vinerea, la creştini ziua Soarelui = Duminica), apoi că trebuie să cinsteşti pe

părinţi, să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu

pofteşti soţia altuia sau nimic din ce este al aproapelui. Toate acestea sunt într-adevăr comune

tuturor şi sunt crezute de toţi că formează Legea Domnului. Şi totuşi, definiţia nu precizează

de ce evreul nu-i nici mahomedan şi nici creştin, iar în acelaşi timp nici despre creştin nu

precizează de ce nu-i nici mahomedan, nici evreu.

Or, rânduiala Catehismului cerea să învăţăm pe copiii creştini să întrebe, dar şi să afle

răspuns limpede.

De pildă, la prima întrebare: Care este Legea Domnului? trebuie răspuns că este aceea

pe care, potrivit învăţăturii Sfântului Pavel, am definit-o mai sus. La a doua întrebare: Ce e

creştinismul? se poate răspunde că e botezarea şi crederea în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfanţului Duh, precum şi celelalte care se cuprind în Simbolul credinţei. Iar la a treia întrebare

Ce ar mai trebui făcut ca să împlineşti complet legea? răspunde: să crezi în cele 7Taine, care

au fost încredinţate Bisericii celei una, sfante, catolice şi apostolice, apoi în jertfa Noului

Testament spre iertarea păcatelor şi celelalte, încât tot aşa, prin întrebări şi sfinte răspunsuri

potrivite, orice om să ajungă să înţeleagă ce anume este „bine plăcut lui Dumnezeu".

Căci altfel, unul care a ţinut din tinereţe numai poruncile Legii vechi ar putea întreba,

ca altădată: „Cine ar putea intra în pântecele maicii şi să se nască din nou?" (Ioan 3, 4). Dar cu

o astfel de întrebare desigur că te depărtezi de Hristos. Sau un altul ar zice: „Cum poate să ne

62 Idee adeseori întâlnită în Compenctiolum univ. Logices iristitutionis, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 126.

dea cineva trupul său să-1 mâncăm"? (Ioan 6, 52) cu care vorbe iarăşi îndată ne-am depărtat

de Hristos. Sau: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde şi împarte tot ce ai şi dă săracilor". Ca şi

tânărul acela din Evanghelie, te-ai depărtat de Hristos. (Matei 19. 21. 22V).

Asadar cine vrea să ştie care e voia lui Dumnezeu şi ce poruaci ascută ştie că asta nu-i

Legea Vechiului Testament de preamărire o exclude Sfântul Pavel (Rom. 3,27). („Prin ce lege

a faptelor? nu, ci prin legea credinţei”), deoarece e nedesăvârşita, ci e legea Noului

Testament, care îndeplineşte şi corectează pe cea veche. Şi anume, după cum învaţă şi explică

Sfânta Maică Biserica, nu într-un mod privat oarecum, ci cum nici un înger din cer de s-ar

pogorâ n-ar face-o mai bine (Gal. 1, 8). Alcătuitorul acestui nou Catehism ar fi trebuit în

primul rând să aibă în vedere tocmai această lege desăvârşită, pe care însuşi Domnul şi

Mântuitorul casei lui Israel a adus-o prin descoperirea harului, iar nu pe aceea care e „umbră"

şi „ghicitură", şi care ne reaminteşte de acel nerecunoscător popor care a refuzat lumina

harului, cum scrie: „între ai Săi a venit şi ai Săi pe El nu L-au primit" (Ioan 1, 11). S-ar fi

cuvenit să bage de seamă autorul cum trebuie înţelese cuvintele dumnezeiescului legiuitor

(care învăţa popoarele „ca unul care avea putere" (Marcu 1, 22), iar nu ca fariseii şi cărturarii,

care erau doar slujitori şi tălmaci ai jertfelor mozaice) atunci când zicea că „de nu va prisosi

dreptatea voastră mai mult decâ,t a cărturarilor şi a fariseilor nu veţi intra în împărăţia

cerurilor" (Matei 5, 20). „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, căci care va ucide,

vinovat va fi judecăţii. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de

osândă" etc. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu desfrânezi! Eu însă vă spun vouă că

oricine se uită la femeie, poftind-o (observă cât de desăvârşită e legea dumnezeiască!), deja a

desfrânat cu ea în inima sa. S-a zis: cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţenie iar

eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe soţia sa afară de pricină de desfrânare, o face să

desfrâneze, iar dacă va lua-o pe cea lăsată săvârşeşte adulter. Iarăşi, aţi auzit că s-a zis celor

de demult să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea lui Dumnezeu jurămintele tale. Eu însă vă zic: să

nu juraţi nicidecum... ci să vă fie cuvântul ce este aşa, aşa şi ce este nu, nu. Aţi mai auzit că s-

a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă zic vouă: nu vă împotriviţi răului... Aţi

auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic: iubiţi

pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi... Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl

vostru desăvârşit est” (Matei 5, 21-25). De altfel, dacă doreşte cineva să înţeleagă mai

deosebit imperfecţiunea Legii celor 10 porunci şi desăvârşirea Legii evanghelice, să nu creadă

vorbelor mele, ci să citească cu atenţie Sfânta Evanghelie a Domnului şi mai ales capitolele 5,

6 şi 7 după Matei, în care se vede mai limpede decât lumina soarelui cât e de mare prăpastia

între Lazărul lui Hristos şi între omul bogat care sub numele celor 5 fraţi şi după litera celor 5

cărţi ale lui Moise a lăsat ucise cele trei puteri ale simţurilor omeneşti.

Deci, cu astfel de vederi să mergem mai departe şi cu ajutorul lui Dumnezeu să

examinăm pe rând înţelesul fiecăreia din cele 10 porunci. Iar Dumnezeu, cercetătorul inimilor,

să fie judecătorul între râvnă şi invidie, între iubire şi ură.

Despre explicarea primei porunci:

1. Se spune în Catehism: ,JZu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi Dumnezei în

afară de Mine".

În această primă poruncă din Decalog, Domnul stabileşte ca nu numai poporul

evreiesc să creadă, ci şi întreg neamul omenesc să înţeleagă că există un singur Dumnezeu,

creator a toate. In legătură cu această poruncă se potriveşte bine pasajul din cap. III al

Epistolei Sfântului Pavel către Romani, unde se zice: „Oare Dumnezeu este numai al evreilor?

Nu este el oare şi Dumnezeul păgânilor? De bună seamă că şi al păgânilor, de vreme ce unul

este Dumnezeu, care va îndrepta prin credinţă şi pe cel tăiat împrejur şi tot prin credinţă şi pe

cel netăiat împrejur. Credeţi cumva că desfiinţăm Legea prin credinţă? Ferească Dumnezeu!

Dimpotrivă, întărim Legea".

Aşadar, ca una care se referă la credinţa într-un singur Dumnezeu, creator al tuturor,

de bună seamă că este sfântă, iar ca poruncă a lui Dumnezeu e atotperfectă. Câtă vreme, însă,

pe acelaşi Dumnezeu nu-1 explicăm că e şi Unul, dar şi întreit şi nici nu spunem că

Dumnezeirea cea Una trebuie adorată în Treime, atunci oricât de evlavioasă ar fi credinţa, ea e

imperfectă, după cum am văzut că ne învaţă Simbolul credinţei Legii celei noi despre

Dumnezeu Unul, Tată şi Făcător a toate. Am zis imperfectă pentru că omul creştin ce ţine de

legea Noului Testament nu-i destul numai să creadă şi să mărturisească existenţa unui singur

Dumnezeu (căci acest lucru îl susţin şi iudeii şi mahomedanii), ci în afară de aceasta trebuie

crezut că Dumnezeu este întreit: Unul în esenţă, întreit după ipostaze sau persoane: Tatăl, Fiul

şi Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu, nu trei, dar închinat şi mărit în trei Persoane. Căci cine

nu are pe Fiul (cum spun iudeii, cei mai statornici susţinători ai poruncii Decalogului), acela

nu are nici pe Tatăl, iar cine greşeşte faţă de Duhul Sfânt (adică nu crede că lisus este

Hristosul), aceluia nu i se arată nici în veacul de acum, nici în cel viitor (pentru că cine

păcătuieşte faţă de veşnicul Dumnezeu, pe veşnicie se pedepseşte).

Aşadar, când e vorba să scoţi un Catehism complet şi fără greşeli (şi anume pentru

copiii creştinilor, nu ai evreilor), nu-i suficient să fi explicat că Dumnezeu este necreat,

veşnic, pretutindeni prezent, înţelept etc, ci e de dorit în primul rând să fie lămurite şi arătate

după sens şi credinţă ortodoxă cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău", Persoanele de

aceeaşi fiinţă ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, „Dumnezeul tău", o singură esenţă, o

singură divinitate, o singură existenţă, o singură înţelepciune, o taină neînţeleasă nici de

îngeri, prefigurată în Vechiul Testament, vechiului Israil (pentru zidirea celui nou) numai în

chip enigmatic. Căci, când zice „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1,

26), în pluralitatea divină sunt indicate în chip distinct şi fără confuzie, trei persoane divine,

pe când atunci când, în versetul următor, se spune „a l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul

Său" (Fac. 1, 27) se arată esenţa unică şi consubstanţială a celor trei Persoane. În alt loc, „să

coborâm şi să le amestecăm limbile", iarăşi e vorba de trei Persoane, pe când cuvintele

următoare, „şi I-a despărţit pe ei Dumnezeu", se are în vedere o singură fiinţă. Tot aşa când

zicem „a plouat Domnul peste Sodoma şi Gomora foc şi piatră pucioasă" (Fac. 19, 24), dar

dacă vorbim aparte de persoana Fiului născut din Tatăl, lucrurile se schimbă: tot aşa şi despre

lucrurile Duhului Sfânt, pentru că „Tatăl şi Fiul una sunt" (Ioan 10, 30), dar când auzim

„Sfânt, Sfânt, Sfânt", ştim că e vorba de trei Persoane, pe când cuvintele „Domnul Savaot"

vorbesc de o singură fiinţă. La fel, „prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit", ne

aminteşte de trei Persoane, dar „să se teamă de Dumnezeu tot pământul", numai de o fiinţă.

Dar ce să vorbesc mai multe? E plină întreaga Scriptură a Vechiului Testament de aceste

interpretări „enigmatice" ale primei porunci, prin care sinoadele ecumenice şi toată ceata

sfinţilor demonstrează că interpretarea clară şi sigură despre Dumnezeu ni-L arată în acelaşi

timp şi ca Unul şi ca întreit.

În schimb, în Noul Testament, în mod principal şi în măsura în care îngăduie sărăcia

condiţiei umane, s-a arătat limpede că la Iordan (Matei 3, 16-17; Luca 3, 21-22), în

munteleTabor (Luca 9, 35), în cuvintele „preamăreşte-mă Părinte..." (Ioan 12, 28; 17, 1), ori

atunci când spune „mergând, botezaţi toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh" (Matei 28, 19), ca şi în multe alte locuri din cele patru Evanghelii şi mai ales

în vulturul teologiei, înălţătoare a Sfântului Ioan, ca şi în „vasul alegerii", „doctorul

neamurilor", Pavel, amândouă aspecte sunt clar expuse.

Drept aceea, să scoatem concluzia: explicarea primei porunci e imperfectă atâta vreme

cât rămânem pe teren comun numai iudeilor şi mahomedanilor, în consecinţă şi redarea

acestei mărturisiri de credinţă e imperfectă. în schimb, după porunca Noului Testament,

Dumnezeu cel Unul trebuie adorat în trei Persoane; afară de acest Dumnezeu, nu este altul. De

ce însă, în explicaţiile din această cărticică nici măcar nu se face menţiune despre Sf. Treime

(care e începutul, miezul şi sfârşitul acestei porunci) - nimeni nu se poate mira destul despre

acest lucru.

2. Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

Cred că oricine ar spune că păcătuieşte mai întâi această interpretare a cărticelei de

faţă, căci o pârăşte chiar şi regula de credinţă a mărturisirii ortodoxe, după cum se vede şi în

cartea Mărturisirea ortodoxă tipărită în limba slavonă la Kiev în anul 171263. În al doilea

rând, greşesc toţi cei care mărturisesc că există un singur Dumnezeu, dar tăgăduiesc că el

trebuie adorat în Treime. Aşa sunt iudeii, mahomedanii şi alte popoare care împărtăşesc

această nenorocită ignoranţă, care ţin morţiş la litera acestei porunci, dar în schimb, după duh

nu înţeleg aproape nimic din adevărul ei.

În rândul al treilea, păcătuiesc toţi ereticii, care jignesc când pe una, când pe alta din

Persoanele Sfintei Treimi, cum sunt arienii tot în privinţa Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu,

pe care îl socotesc deosebit de Fiul Măriei, Născătoarei de Dumnezeu şi apoi pnevmatomahii,

care tăgăduiesc fără ruşine divinitatea şi consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.

Greşesc în al patrulea rând cei ce neagă orice dumnezeire.

În al cincilea rând, greşesc cei ce cinstesc zei mai mulţi şi închipuiţi, aşa cum e şirul

celor amintiţi în cărticica autorului nostru64.

3.În cărticică se afirmă că „ oameni care ţin credinţe deşarte se află şi

printre creştini"65.

Dacă faptele de felul celor amintite ar fi numai cele pomenite în aceeaşi tălmăcire şi

care sunt înşirate după pilda celor spuse, ar fi foarte bine şi foarte cinstit. Dacă însă sub

expresia generică de „credinţe deşarte” se vizează a fi înţelese alte soiuri de lucruri şi decât

cele ce se pot subînţelege din text, atunci li se va ascunde copiilor înţelesul lucrurilor, ba încă

aşa ceva i-ar obosi chiar şi pe adulţi. Pe de altă parte, multe şi felurite sunt lucrurile în care

creştinii pot - după Dumnezeu -să-şi pună nădejdea şi să fie îndrumaţi, aşteptând cu încredere

ajutor, folosinţă, întărire şi scăpare de acolo de unde ştiu că pot dobândi o astfel de lucrare a

harului divin. Aşa sunt Sfânta Cruce, locurile sfinte, puterile cereşti, Născătoarea de

Dumnezeu şi pururea Fecioara Măria, toţi sfinţii cu harul lor, sfintele moaşte şi icoane, pentru

a căror cinstire şi cult ce le datorăm noi ortodocşii suntem denumiţi în batjocură

„superstiţioşi" sau „închinători la lucruri deşarte”66.

63 Cantemir o citează cu titlul grecesc cum apare pe coperta interioară a respectivei ediţii. Pe coperta exterioară titlul e în slavonă, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 129.64 După ediţia de Râmnic, 1734, t. 3r-5v.65 Citat slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 136.66 în original apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 138.

4. Se mai spune în cărticică: „Tot ce nu se află în Biblie sau nu este după cuvântul

Domnului e superstiţie”67.

La vorbele „după cuvântul Domnului" ar fi trebuit adăugate şi „după tradiţia Bisericii

Ortodoxe şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi", pentru ca pruncii creştinilor să înveţe că acel

„Cuvânt al Domnului" este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu după înţelesul propriu şi curat

pe care 1-a descoperit şi 1-a învăţat Sfânta Maică Biserica. Pentru că dacă lucrurile nu s-ar

înţelege aşa, nu pe nedrept s-ar putea bănui că sub cuvintele „învăţătură creştină" se strecoară

eresul celor ce îndrăznesc să se numească „evanghelici”68. Căci aceştia socot că totul este

îndoielnic, afară de Evanghelie şi de scrierile Apostolilor, al căror înţeles s-au deprins să-1

strice şi să-1 întoarcă după pofta nebuniei lor. Dus ,de o astfel de furie n-ar putea spune oare

şi evreul că singurul „cuvânt dumnezeiesc" sunt scrierile Vechiului Testament? Iar stăpânirea

tot a unui duh rău n-ar putea spune şi mahomedanii că adevăratul „cuvânt dumnezeiesc" nu

sunt decât scrierile cuprinse sub titlul şi sub firma nesuferitului Coran? Din care pricină, ca să

se deosebească de păgâni şi de eretici, cinstitorii credinţei creştine susţin că acela este

adevăratul „cuvânt dumnezeiesc" care le-a fost transmis de Biserică, fie prin scris, fie prin

tradiţie. Pe acest temei marele cugetător creştin, papa Grigorie, afirmă că el respectă cele

patru sinoade ecumenice ca pe cei patru evanghelişti. La fel au hotărât şi au învăţat şi despre

următoarele trei sinoade ecumenice Sfinţii Părinţi şi întreaga sfântă Biserică.

Despre explicarea poruncii a doua:

1. Idolatrie sau închinare la idoli avem atunci, zice „Catehismul", când cineva acordă

unei icoane sau unei asemănări oarecare cinstire ca lui Dumnezeu69.

Definiţia autorului e bună şi în toate privinţele completă; în schimb, explicarea noţiunii

„idolatriei" („adică atunci când cineva smerenia cugetului o arată cuiva din teamă sau

speranţă faţă de el, pe motiv că acela ar avea în sine o oarecare putere nevăzută") nu-i lipsită

de cele mai dificile obscurităţi. Pentru că deşi autorul nostru, silindu-se să fie scurt în

expunerea Catehismului, şi a prezentat lucrurile cu gând curat, totuşi poate lăsa impresia că se

insinuează mai mult decât ceea ce s-ar putea pricepe de minţile fragede ale copiilor, mai ales

pentru expresia „altui chip oarecare", care e prea general, încât ar putea fi conceput atât

despre idoli, cât şi despre sfintele icoane. Dacă în intenţia autorului termenul a fost luat cu

referire la idoli şi la chipurile lor, bine şi corect s-a făcut, căci păgânii credeau greşit că

chipurile lor sunt chipurile zeilor, încât fără temei uneori se temeau de ele, alteori sperau că în 67 în slavonă.68 Luterani.69 Citat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 140.

ele sălăşluieşte o oarecare putere nevăzută. Drept aceea trebuia lămurit mai limpede şi mai

explicit cum trebuie înţelese expresiile parcă prea generale „unui chip oarecare".

Fără îndoială, însă, că sunt unele figuri şi icoane în care ortodocşii cred cu tărie că

există o oarecare putere nevăzută şi lucrătoare, nu pentru că imaginea sau icoana respectivă ar

avea în sine o astfel de putere, ci numai pentru că e figura şi chipul celui ce are o astfel de

putere.

De pildă, sub forma apei Sfântului Botez credem că sălăşluieşte o putere a Duhului

Sfânt, care prin invocarea Sfintei Treimi, de către slujitorul Sfintelor Taine, în numele Tatălui

şi al Fiului şi al Sfanţului Duh, revarsă o astfel de lucrare harică - deşi imperceptibilă

simţurilor - încât prin întreita cufundare în apă toate necurăţiile, atât trupeşti cât şi sufleteşti,

se spală prin credinţa şi mărturisirea celui botezat, care se îmbracă în însuşi Domnul nostru

Iisus Hristos, renăscându-se într-un om nou, din păcătos drept, din pământesc ceresc, din

locuitor al iadului ajuns acum locuitor al raiului şi, prin înfierea în Duh, devenit moştean al

împărăţiei cereşti.

Sub forma Sfântului Mir credem că se ascunde şi se întipăreşte în om o pecete

nestricăcioasă şi se încheagă un legământ veşnic între om şi Dumnezeu.

Mai credem că sub forma pâinii şi a vinului, prin invocarea Duhului Sfanţ făcută de

slujitorul tainei, se săvârşeşte jertfa cea fâră de sânge, adică Trupul şi Sângele Domnului

nostru Iisus Hristos prefăcut în mod esenţial şi transsubstanţial, păstrându-se totuşi mai

departe însuşirile fireşti ale speciilor.

Tot aşa mai credem că sub forma punerii mâinilor episcopului, prin puterea lucrătoare

a tainei, se instituie slujitorul sfintei preoţii, căruia îi este dat de acum darul de a săvârşi taina

jertfei liturgice, cât şi de a fi rânduit ca împuternicit şi al celorlalte taine ale Bisericii, fiind,

aşa-zicând, ministru şi mijlocitor pentru păcatele poporului.

Tot astfel credem că în Taina Sfintei Spovedanii rezidă puterea şi încredinţarea

Duhului Sfânt, prin care şi prin mijlocirea căreia preotul, după darul ce i s-a încredinţat, ceea

ce o dată leagă pe pământ, aceea va fi legat şi în ceruri şi ce dezleagă pe pământ va fi dezlegat

şi în ceruri (Matei 18, 18;Ioan20, 23).

La fel credem că prin binecuvântarea bisericească a căsătoriei legimite se împlineşte o

atât de mare taină încât, deşi sunt două trupuri, devin unul şi, după cum Hristos Domnul a

rămas pentru toate veacurile Cap nevăzut şi nedespărţit al Bisericii, tot aşa şi soţul devine

pentru toată viaţa cap nedespărţit al soţiei sale, în care taină e drept că preotul serveşte în chip

văzut, dar unirea soţilor nu preotul o întăreşte, ci în chip nevăzut însuşi Dumnezeu, în aşa fel

încât omul să n-o mai poată desface.

In sfârşit, credem că sub forma şi materia untdelemnului sfinţit prin rugăciunile

preoţilor sălăşluieşte o putere invizibilă în afară, dar în sine e vindecătoare a neputinţelor

trupeşti şi a greşelilor sufleteşti, bine ştiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui

Dumnezeu, care este în acelaşi timp doctor şi al trupurilor şi al sufletelor noastre.

în acelaşi fel credem că şi sub chipul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci e ascunsă o lucrare şi

o putere nevăzută, spre care diavolul, cutre-murându-se, nici nu poate privi şi prin care se

alungă toată puterea potrivnică. Mai credem, în sfârşit, în preasflntele moaşte ale sfinţilor,

precum şi în icoanele Domnului Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu şi Fecioarei Măria, ale

tuturor puterilor cereşti, ale proorocilor, Apostolilor, mucenicilor, doctorilor, pustnicilor de

ambele sexe, care ascund o putere şi o lucrare făcătoare de minuni, dincolo de fire şi de

puterile omului, tămăduind boli şi oameni nevindecabili prin doctori, precum şi săvârşind într-

adevăr multe alte fapte minunate, care întrec cu totul judecata omenească, desigur dacă este la

mijloc credinţă puternică şi o adorare cuvenită celui ale cărui icoane sau moaşte le avem.

Aşa învaţă Sinodul al Vll-lea Ecumenic, care e al doilea de la Niceea şi care a fost călăuzit de

Duhul Sfânt să spună textual: „Mărturisesc şi făgăduiesc să primesc, sărut şi ador în chip

principial21 icoana cea nefacută de mână a Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului nostru

Dumnezeu, precum şi icoana Născătoarei de Dumnezeu, care fără sămânţă L-a născut şi pe

care, spre ajutorul meu, păcătosul, o chem zi şi noapte să-mi fie spre ajutor, spre ocrotire şi

spre mijlocire către El, ca una care are îndrăznire către Hristos Domnul, Cel născut dintru

dânsa". „Tot astfel cinstesc şi mă închin (npooKuvâî) icoanelor sfinţilor şi întru tot lăudaţilor

Apostoli, ale proorocilor, ale mucenicilor, ale părinţilor şi ale cinstitorilor pustiului, nu ca

unor dumnezei în sine - Doamne fereşte! - ci dragostea şi iubirea pe care le avem înainte faţă

de ei, arătându-i-o astfel, îi rog pe aceştia toţi, din tot sufletul, să mijlocească pentru mine la

Dumnezeu ca să-mi dea prin mijlocirea lor să aflu milă înaintea Lui în ziua judecăţii". Tot

aşa, „ ador si cinstesc şi îmbrăţişez cu sărutare moaştele sfinţilor, care s-au luptat pentru

Hristos şi au câştigat har de la El, să dea sănătate, să vindece de boli şi să alunge demonii,

aşa după cum Biserica creştinilor a primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi până la

noi”70.

Exceptând deci acestea (distincţia trebuia neapărat făcută!), dacă cineva ar crede şi ar

învăţa că şi în alte lucruri şi icoane decât acestea ar sălăşlui vreo putere nevăzută, temându-se

de ele ori punându-şi nădejdea în ele ca şi în cei pe care îi reprezintă, unul ca acela e nelegiuit, 70 Cantemir citează după o ediţie a actelor Sinodului al Vll-lea Ecumenic, pe care n-am putut-o încă identifica: „actio 1 tom. mihi 5, pag. 530". Textul e cunoscut în colecţiile clasice: Harduin 4, 43-44; Mansi 12, 1038. Numai cu text latin la Anast Bibliot., Migne PX. 129, 215, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 142.

un hulitor şi idolatru, care dacă nici după mustrare particulară nici în public nu renunţă şi la

cunoştinţa adevărului nu vrea să se întoarcă, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş, ca despărţit de

Biserică şi ca un păgân.

2. Cărticica aminteşte şi de „idoli, adică iconiţe" (în slavoneşte).

Neiscusit lucru este să crezi că ştii şi limba greacă şi cea slavonă şi mai ştiu câte de

deasupra! Iconiţă este idolul şi imaginea pe care păgânii le cinsteau în chip latreutic ca pe

însuşi Dumnezeu, adică o adorare de obligaţie de jertfa, ceea ce se cade numai singur lui

Dumnezeu, Creatorul tuturor. Pe acest „idol" nu numai noi creştinii îl ştim că este distinct71 şi

precis după nume - de icoană, ci chiar şi păgânii în vremea lor înţelegeau că sunt două lucruri

diferite. Căci imaginile sau icoanele sunt reflexul a ceva original, singurul care subzistă sau

există prin natura lucrurilor, pe când idolii sunt - cum zice Cicero23 - chipuri deşarte, care nu

au existat niciodată, iar dacă chiar au fost crezute, au fost crezute fals. Acestea sunt dar

imaginile pe care păgânul Cicero le numeşte în aceeaşi carte „idoli", numire care provine din

grecescul eibea, a cărei existenţă e tăgăduită limpede şi de Aristotel72 şi de toţi creştinii. Şi

Pliniu731-a tălmăcit printr-o expresie latină, sau mai curând grecească, „phantasma", adică

ceva ce totdeauna a fost înţeles doar ca ceva aparent, fără existenţa reală, ceea ce deloc nu se

potriveşte cu „iconiţa”. De aceea „idolul" nu poate fi deloc redat prin „icoană" sau „imagine".

Din această pricină, prin interpretarea incorectă de către eretici şi prin neînţelegerea lor

potrivit semnificaţiei proprii şi originare, confundând adică aceste chipuri deşarte, care sunt

idolii, cu icoanele, care se referă într-adevăr la un prototip sau exemplar, care sunt idolii, cu

icoanele, care se referă într-adevăr la un prototip sau exemplar original, pe noi creştinii

ortodocşi, care cinstim sfintele icoane ne numesc în chip fals şi calomnios „iconolatri", ceea

ce aş spune că mai bine s-ar potrivi cu aplicarea decât cu cinstea şi cultul ce-1 dăm noi

icoanelor.

Dar despre aceasta, vezi mai multe şi mai clar în cele următoare:

3. Întreabă „Catehismul": „Dar icoanele creştine cum trebuie să le înţelegem?".

Bine şi cinstit răspunde autorul „Catehismului" atunci când spune: „icoanele nu sunt

idoli" şi „cinstirea lor nu e idolatrie"26, căci de bună seamă că nu e la fel cu cea pe care o

acordau păgânii idolilor lor. Şi totuşi, acest răspuns negativ, că icoanele nu sunt ce nu trebuie

71 Cantemir notează pe margine: Cicero, Liber 2 definibus. într-o ediţie, care i-a putut sta pe atunci la dispoziţie („Opera omnia", Lugd. Batat. 1692).72 Lib. 2 de natura, cap. 2 tit. 29. Vezi şi Analyt. poster, lib. 1, cap. X, 1: „Ideae nihil aliud sunt quam nugae et quasi inane cantiones". Va fi putut consulta ediţia din Paris, 1639, „Opera omnia", voi. II, pag. 201.73 Plinii secundi, Historia naturalis, Paris 1723, voi. II, 197: Eidola, Imagines inanes, phantasma, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 141.

să fie şi că cinstirea acordată lor nu e idolatrie, nu-i suficientă pentru completarea şi

precizarea cunoştinţelor şi învăţăturilor copiilor. Trebuia să se fi dat mai întâi o definiţie

afirmativă şi anume aceea care e mai de trebuinţă şi pe care a dat-o şi întărit-o Sinodul al Vll-

lea Ecumenic, pentru ca atunci când copiii ar auzi că icoanele nu sunt idoli şi nici cinstirea lor

idolatrie, imediat să-şi înţeleagă şi să ştie în mod afirmativ că „icoanele sunt podoaba

bisericii şi cuprind ilustrarea în pictură a învăţăturilor Evangheliei", cum a zis Sinodul al Vll-

lea Ecumenic”74.

Iar despre felul adorării lor era bine să se fi citat definiţia sinodului şi explicarea ei,

mai ales a acelui loc unde nu s-au dat explicaţii la porunca a II-a din Decalog, care fiind şi

foarte limpezi (ceea ce pare şi singurul lucru urmărit de autor), foarte uşor ar fi intrat şi s-ar fi

cristalizat în creierul fraged al copiilor. Iată cât de limpezi sunt răspunsurile sinodului la

cuvintele: „Să nu ai alţi Dumnezei afară de mine" si: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici

asemănare..." (Ieşire 20, 3-4). Zice, adică, sinodul75: „Cu toate că noi, care cinstim pe

Dumnezeu, facem icoane care seamănă cu figuri omeneşti, totuşi aceasta o facem nu ca să le

adorăm ca pe zei, ci ca, văzându-le, să venim la imitarea titularilor lor. Dar dacă facem chipul

asemănător lui Hristos, n-o facem ca să adorăm această asemănare, ci pentru ca mintea să se

silească să zboare mai sus; căci noi, muritorii, nu adorăm o icoană pieritoare, ci deoarece

Dumnezeu a binevoit în chip nestrămutat să Se facă om, de aceea facem şi noi icoana Lui ca a

unui om, bine ştiind că după natură El este Dumnezeu, dar nicidecum nu facem din icoana lui

un Dumnezeu, ci ştiu că Cel pictat în icoană este Dumnezeu, într-a Cărui asemănare s-a făcut

icoana". Apoi în scurte cuvinte arată greşeala şi rătăcirile păgânilor: „Numai păgânii

odinioară, rătăcind şi confundând asemănările, le-au numit zei cărora le şi aduceau jertfe".

Aşadar, din hotărârea şi definiţia sinodului, pentru ca să priceapă copiii, la întrebarea

pusă trebuia să se fi răspuns scurt şi precis: icoanele, cum am spus mai sus, sunt podoaba

bisericii şi cuvintele pictate ale Evangheliei. Icoanele creştinilor nu sunt idoli, pentru că pe ele

nu le numim zei şi nu li se aduc jertfe, pe când chipurile cioplite ale păgânilor se şi numesc

aşa şi sunt şi idoli, căci le numesc zei, reprezentând ceva ce nicicând nu există în realitate, iar

pe deasupra li se aduc şi jertfe ca lui Dumnezeu.

74 Departe de a fi decor şi podoabă pentru înfrumuseţarea bisericii, cum spunea cap. 18 al „Cărţilor caroline", icoanele erau încă pentru papa Grigorie cel Mare (T 604) mijloc de instruire (Migne, P.L., 77, 1027). Ideea aceasta revine adeseori în actele Sinodului al Vll-lea Ecumenic. De pildă, Migne, P.L., 96, 1221-1222, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 145.75 Sesiunea v. Harduin IV, 310. Mansi XIII, 188. Anast. Bibliot, Migne, P.L. 129, 367.

4. Totuşi în „ Cărticică " se mai spune: „Icoanele nu sunt chiar idoli cum au avut

păgânii în asemănările (simulacrele) sau idolii lor".

Sună prea dur în limba slavonă cuvântul asemănare. Dar pentru că Sinodul al Vll-lea

Ecumenic nu ezită să numească chipul Mântuitorului şi ale sfinţilor „asemănări" (dar nu

„simulacre", cuvânt care se atribuie numai chipurilor idoleşti), n-o face în sensul în care

păgânii vorbesc de „simulacrele" zeilor lor. De aceea cuvântul slavon sună fals aici, pentru că

se potriveşte mai bine în raport cu „asemănarea" decât cu „idolul”. Cum ar fi dacă un nebun ar

îndrăzni să spună că „chipurile" Domnului Hristos şi ale Născătoarei ar fi „idoli" şi

„asemănări idoleşti", iar nu icoane? Tot astfel de prostie ar spune şi cel ce ar atribui şi idolilor

păgâni „asemănări" care numai icoanelor sfinţilor se potrivesc. Din acest motiv şi

argumentarea pe care o dă autorul imediat, precum zice şi Sinodul al Vll-lea Ecumenic, are

valoarea unei cauze pentru o necauză, adică mărturie adusă tocmai la altceva decât la

întrebare76. Doar sinodul ecumenic şi întreagă sfânta Biserică apostolică şi catolică niciodată

şi nicicum nu folosesc nici nu înţeleg cuvântul „asemănare" cu referire la idoli sau la chipurile

lor. Căci dacă am spune că omul este idolul lui Dumnezeu, pentru motivul că după

asemănarea Lui 1-a creat, am spune nu numai ceva nepotrivit, ci chiar o hulă.

Prin urmare, copiii trebuie învăţaţi că icoanele Mântuitorului, ale Născătoarei, ale

îngerilor şi ale tuturor sfinţilor sunt asemănări adevărate până la identitate şi reprezentări ale

prototipurilor existente în dosul lor, în vreme ce idolii nu sunt decât plăsmuiri, care fiind doar

închipuiri ale minţii, nu sunt nici sfinţi, nici zei şi nici n-au existat, chiar dacă păgânii îi

socoteau şi una şi alta. Tot aşa să înveţe copiii să fie atenţi la cuvintele nou introduse în limbă,

ca nu cumva cuvântul „asemănare" să-1 înţeleagă în chip confuz şi necuviincios.

5. Se mai spune în „Catehism": „Ci acelaşi sinod —al VII-lea — învaţă că nu se

cuvine să cinstim icoanele sfinţilor cu slujirea curată care este prin credinţa în duh şi adevăr,

prin rugăciune şi nădejde" etc.77

Este îndeobşte cunoscut că nu arareori, prin traducerea cuvintelor, pasaje întregi

îmbracă haina falsităţii şi a îndoielii. Poate ar trebui să credem că acest lucru n-a fost

intenţionat aici - Doamne fereşte! - ci se va fi întâmplat din prea mare grabă. Totuşi nu putem

să nu ne întrebăm: de ce, adică, şi în urma cărei necesităţi atât de urgente, atunci când a citat

76 în original: „testimonium extra quaesitum". Aceeaşi pasiune de cugetător umanist şi logician, cum se ştie si din alte lucrări ale lui Cantemir, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 147.77 Citat în slavoneşte. Actio 7, p. 819 (la Cantemir); la Harduin IV, 453-454. Mansi XIII, 373-380. Anast. Bibliot., Migne,P.L., 129,458-459, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.

cuvintele autentice ale sinodului, autorul nu le-a citat în ordinea în care ele se pot citi în text,

mai ales acolo unde se dă definiţia noţiunilor - idol şi icoană -, ci a rămas tot la o afirmativă

negativă şi atunci când era vorba despre felul cum trebuie privite icoanele? Doar intenţia

primă şi de căpetenie a sinodului n-a fost să definească cum nu trebuie, ci cum ar trebui

cinstite icoanele sfinţilor. De aceea, aşa cum cere ordinea logică pentru aflarea adevărului,

când a ajuns la locul citat de autorul nostru, sinodul pune31 mai întâi de toate Simbolul

credinţei ortodoxe: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul..." şi celelalte până la sfârşit,

apoi adaugă că trebuie anatemizate şi interzise părerile nebune ale ereticilor de felul lui Arie

care propovăduia că Fiul lui Dumnezeu e o creatură, apoi ale lui Macedonie care tăgăduia

divinitatea Duhului Sfanţ, ale lui Nestorie, pentru care fiul Fecioarei Măria e deosebit de Fiul

lui Dumnezeu etc. După acestea sinodul zice: „Aşa stând lucrurile, păşind pe căile împărăteşti

şi urmând învăţăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinţilor noştri Părinţi, precum şi rânduielilor

Bisericii creştine (căci ştim că ea este din Duhul Sfanţ, care de bună seamă sălăşluieşte în ea),

hotărâm cu toată siguranţa şi luare a-aminte că atât chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci,

cât şi cinstitele şi sfintele icoane, fie că sunt pictate în culori, ori lucrate în mozaic sau din alte

materiale, să se aşeze în sfintele biserici, pe sfintele vase, pe odăjdii ori pe pereţi sau pe lemn,

în case ori la drumuri, adică icoana Domnului Iisus Hristos, a Preacuratei Născătoare de

Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor ca şi ale cuvioşilor". In fine, sinodul

motivează de ce sfintele icoane trebuie puse şi cinstite pretutindeni, statornicind: „Pentru că

cu cât mai des vor fi zugrăviţi pe icoane, cu atât mai uşor ne înălţăm la modelul sau prototipul

lor când le contemplăm chipul, reînviind amintirea lor dragă şi dorul după ei, de aceea le

sărutăm, dându-le cinstire şi adorare".

După ce s-a dat o definiţie afirmativă adorării icoanelor, arătându-se în ce chip şi

până la ce grad să meargă această cinstire, îndată urmează şi una negativă, de care ni se

porunceşte şă ne ferim, pentru a nu şe atribui şi făpturilor o astfel de cinste şi adorare cum se

cuvine numai lui Dumnezeu singur: „ Totuşi icoanelor nu le arătăm adorare sau latrie

deplină sau adorare care după credinţă se cuvine numai singur lui Dumnezeu. (Despre

specificul latriei ruteanul ortodox se va lămuri din catehismul tipărit la Kiev sub numele de

Mărturisirea ortodoxă78 şi al cărei text îl vom mai cita ulterior, când va cere locul, pentru

explicarea acestei broşuri). Zice mai departe acelaşi sinod; „Adică o astfel de cinstire dă

sfintelor icoane cum se cinstesc şi chipul scumpei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi sfintele

78 Se indică precis, partea III, foaia 82 ceea corespunde, să zicem, în ediţia P. Roşea (Sibiu, 1914), p. 150-151, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 158.

moaşte, cărora le aducem, în semn de închinare, tămâie şi lumânări, după creştinescul obicei

al vechilor creştini".

În sfârşit, ca să nu se gândească creştinul că cinstea pe care trebuie s-o aducă ar aduce-

o materialelor de lemn, de aur, argint, culorilor respective etc. sfanţul sinod învaţă în cuvinte

foarte clare şi foarte explicite; „Cinstea adusă icoanelor se ridică la prototipul lor şi cel ce se

închină icoanei, se închină ipostasului sau persoanei zugrăvite pe ea”79.

Aşadar, din această definiţie creştină şi ortodoxă, afirmativă şi negativă totodată,

despre felul cum trebuie cinstite icoanele, reiese, cred, foarte limpede că n-ar fi trebuit să dăm

copiilor altă învăţătură decât aceea pe care sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolei, a

confirmat-o cu semnătura lui şi a întregului sinod, după epistola papei Adrian, Iat-o: „Ceea ce

am mărturisit, mărturisim şi vom mărturisi, consimţim şi întărim şi vom rămâne semnând şi

noi scrisorile papei Adrian care ni s-au citit, primind descrierile în imagini (icoanele) după

vechea tradiţie a Părinţilor noştri şi anume cu închinare afectuoasă indirectă sau relativă,

(axETiKw), ca şi cum ar fi făcute în numele Domnului Hristos, al Prea Curatei Născătoarei

de Dumnezeu, al sfinţilor îngeri şi al tuturor sfinţilor, punându-ne latria şi credinţa noastră

numai într-un singur Dumnezeu”80. A se vedea tot acolo şi alte pasaje similare.

6. Mai subliniază „Catehismul": „Cu adevărată slujire, care este prin credinţă, în duh

şi în adevăr, prin rugăciune şi nădejde...”81.

Dacă adevărata slujire s-ar acoperi cu interpretarea autorului, completată cu cele aduse

aici, latria sau adorarea ce se cuvine numai lui Dumnezeu, atunci tâlcuirea ar fi bună şi

corectă. Dacă însă relaţia se exclude din capul locului (căci cinstirea icoanelor se referă la

sfinţi şi la Dumnezeul sfinţilor), n-am mai zice aşa. Aş zice doar ceea ce cu mulţi ani înaintea

noastră a spus-o foarte potrivit Mărturisirea Ortodoxă82: „Nu-i permis să se facă nici un chip

cioplit în cinstea idolilor, nici slujire latreutică".

Împotriva acestei porunci greşesc toţi cei ce adoră idolii ca pe zei, aducându-le daruri

şi punându-şi în ei încrederea şi nădejdea37.

De ce greşesc? pentru că idolii sunt precugetări, scorniri omeneşti şi nimic altceva. Ori

nimicului nu i se cuvin jertfe şi deci nimic nu li se poate atribui. Despre sfintele icoane însă nu

79 MansiXII,225, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.80 Sesiunea II, Mansi XII, 1086. Anast. Bibi., P.L., 129, 237. Traducând pasajul grecesc subliniat, Cantemir îl redă într-o latinească concisă: „Manifestim in unum solum veracem Deum latriam et fidem nostram ponentes".81 Citat în slavonă.82 Pasajul din art. 221, p. 84 a ediţiei de Kiev, 1712, e citat de Cantemir aidoma în text slavon, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.

trebuie să simţim aşa, fiindcă nici despre ce ai căror icoane sunt nu judecăm la fel (exceptând

cinstirea latriei), pentru că toate pot fi oferite şi trebuie atribuite prin credinţă, iar prin nădejde

ajungem la sfinţi, cum a ajuns femeia ce-i curgea sânge de s-a atins de haina Domnului;

vindecarea (Luca 8, 44) însă credem că n-a venit nici de la haină, nici de la sfinţi, ci numai de

la puterea pe care, prin atingere, a simţit-o că iese din El. Tot aşa s-a vindecat prin tina udată

de scuipatul Domnului orbul cel din naştere (Ioan 9, 6). Dar nici tina, nici scuipatul nu credem

că lucrează vindecare, ci numai Hristos. Tot aşa, prin umbra lui Petru (Fapte 5, 15), corifeul

Apostolilor, se vindecau boli prin credinţa tare şi prin nădejdea de a dobândi sănătate, dar nu

umbră, nici Petru, ci numai Hristos este Cel ce vindeca, Dumnezeu fiind singurul care face

minuni. Tot aşa nici lemnul şi nici imaginea crucii nu pot alunga toată puterea potrivnică, ci

Hristos, Cel ce a pătimit pe un astfel de lemn şi pe un astfel de semn; tocmai pentru că

reprezintă pe Hristos cel răstignit, Mântuitorul lumii, de aceea noi, creştinii ortodocşi credem

cu credinţă tare că El este acea putere a lui Dumnezeu, de Care diavolii se tem şi fug.

Tot printr-o astfel de credinţă şi nădejde ne rugăm şi chemăm pe Sfânta Născătoare de

Dumnezeu, când cântăm: „toată nădejdea spre tine o pun, Maică”83, nu pentru că ar fi ea

Dumnezeu - Doamne fereşte! - ci pentru că mult pot rugăciunile Maicii îndurărilor înaintea

Domnului şi Fiului Său, singurului Care mântuie şi Care are mare milă. Pe acelaşi temei mai

credem şi sperăm că Maica Domnului are „putere nebiruită să ne izbăvească de toate relele şi

primejdiile”84, după cum tot aşa trebuie înţeles şi despre sfinţi, despre sfintele lor icoane şi

moaşte.

Dar să nu se gândească bunul nostru cititor că în legătură cu această observaţie am

relatat doar o părere personală ori a unor indivizi oarecare, în consonanţă cu aceasta voi aduce

spre confirmare tocmai mărturiile oficiale al^Şinodului al Vll-lea Ecumenic, aşa cum se pot

ele citi confirmate in mărturisirea venerabilului episcop Vasile de Ancira85: „Cred, zice, şi

mărturisesc că există un singur Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul..." (până la sfârşitul Simbolului),

iar ceva mai jos adaugă: „... aşteptând şi mijlocirea Prea curatei Stăpânei noastre de

Dumnezeu Născătoare şi ale sfintelor şi cereştilor puteri şi peste tot ale tuturor sfinţilor",

precum şi: „... primim cu cinste şi sfintele şi cinstitele lor moaşte, le respectăm şi ne închinăm

lor cu cinste, având credinţă că prin ele ne împărtăşim de sfinţenie".

83 Citată de Cantemir în greceşte, amintire nu numai din timpul şcolarizării lui Cacavela şi întâlnită şi în anii de pribegie în ediţiile greceşti slave şi române ale Acaftistierului (numai de Dosoftei tipărit de 2 ori) sau Ceaslovului, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 153.84 Condacul Acatistului Buneivestiri, citat în slavoneste.85 Actio 1, Haruin 4, 41. Mansi XII, 1016-1018. Anast. Bibi., P.L., 129, 213.

Iată dar aici şi cerere, şi credinţă, şi nădejde de împlinire a lor, adică de sfinţenie, dar

nu ca şi când aceasta ar veni direct de la Dumnezeu, ci prin mijlocirea unor sfinţi credincioşi,

însă nu ca şi când aceştia ar avea de la ei puterea de a milui şi a răsplăti, ci ca unii care au

îndrăzneală către Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor pe seama celor urgisiţi. în acest sens

ne lămureşte din destul epistola Sfanţului Grigore II Papa către Leon Isaurul86, care, cu

autoritatea scaunului apostolic - cum se şi cuvenea – îl ceartă în chipul următor: „Nu-i aşa,

împărate, după cum zici (căci zicea că creştinii sunt iconolatri şi idolatri), ci pentru a trezi

amintirea lor şi pentru a mai înălţa mintea noastră slabă, neştiutoare şi neiscusită şi a se ridica

mai sus prin cei ale căror nume, chemări şi icoane le cinstim (de aceea ne închinăm

icoanelor). Dar nu ne închinăm ca unor zei, cum zici tu-ferească Dumnezeu! -, căci noi nu ne

punem nădejdea în materia icoanelor". Şi după aceasta îndată şi explică cum să se înţeleagă

faptul că noi nu în icoane ne punem nădejdea, ci în cei ale căror chipuri şi nume le reprezintă:

„Dacă icoana este a Domnului, zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, ajută-

ne şi ne mantuieşte! Dacă icoana este a Maicii Lui, zicem: Prea Sfântă Născătoare de

Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi prin mijlocirile tale către Fiul Tău, adevăratul nostru

Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre! Şi tot aşa facem când trebuie să invocăm pe

sfinţi", ceea ce - dacă vreţi mai pe larg - se va vedea la locul său.

7. Mai observă „ Catehismul": „Dar cinstirea icoanelor acelaşi sinod o tâlcuieşte

numai în sens de îmbrăţişare şi sărutare afectuoasă..,”87.

In primul rând mărturisesc din inimă că nu pricep rostul mai adânc al acestei expresii.

Şi nici nu mă mir, căci toate lucrurile noi ne rămân necunoscute atâta vreme cât nu vedem sau

nu auzim ceva despre ele. Mie însă această expresie mi-e cu atât mai nouă cu cât o astfel de

definiţie insinuantă şi exclusivistă nu am citit să se fi folosit în toate dezbaterile Sinodului al

VII-lea Ecumenic, care s-a întrunit anume în problema icoanelor. Cele descrise şi definite în

sinod în legătură cu cinstirea icoanelor sunt atât de limpezi şi de străvezii, încât orice înţeles

obscur şi îndoielnic se poate uşor limpezi şi înlătura. Aşadar, ceea ce spunem aici pe scurt,

sinodul le confirmă în foarte multe locuri, dintre care nu ne va fi ruşine să mai reproducem

unul sau două.

86 Harduin IV, 7-8. Mansi XIII, 960. Hefele-Leclerq, Histoire des Conciles, HI, 2, p. 660 s.u. Baronius (Anale, 9, 77-88). A tipărit-o cel dintâi, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 153.87 Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 155.

In epistola papei Adrian către împăratul Constantin şi către maica sa Irina se spune:

„O, ce nebunie din partea celor ce strigă contra credinţei şi a religiei creştine, încât afirmă că

«nu trebuie să cinstim cu adevărată închinare icoanele sfinţilor»88, în care sunt redate chipurile

Mântuitorului, al Maicii Sale şi ale sfinţilor". Or iată ce a stabilit sinodul despre lucrarea care

are loc prin sfintele icoane: „Prin puterea lor se ţine lumea şi prin mântuirea adusă de ele

trăieşte neamul omenesc”89, adăugând şi pilda următoare: „Prin Cruce, la vederea şarpelui,

poporul israelit credea că e eliberat de otrava omorâtoare, iar despre cei ce privesc şi cinstesc

chipul Domnului Hristos să nu credem că se pot mântui? Să nu aducem o hulă atât de

neruşinată". Mai adaugă Sfântul Adrian90 tot acolo şi justifică şi mai limpede temeiul cinstirii

sfintelor icoane: „Mă închin şi le sărut... pentru că prin mijlocirea lor (a celor reprezentaţi în

icoane) câştig bunăvoinţă de la Preamil o stivui Dumnezeu şi nădejde că-mi dă iertare de

fărădelegi; de aceea şi chipurilor din icoanele lor le aduc cinstire adevărată, adică nu într-un

chip obscur şi înţeles îndoielnic".

Într-o altă mărturisire, de astădată a lui Stavrachie, episcopul Calce-donului, tocmai

pentru a da răspuns acelei expresii obscure spune că icoanele trebuie cinstite „că fiind un fel

de arvună a mântuirii noastre”91, deoarece în ele cinstim pe cel reprezentat pe ele, bine ştiind

că creştinii nu îndumnezeiesc icoanele, ci-şi amintesc de cultul sfinţilor lui Dumnezeu,

contemplându-i cu râvnă şi cu credinţă şi chemând pe Dumnezeu şi zicând: „Binecuvântat

este Dumnezeul acestui sfânt şi al tuturor sfinţilor”. Mai multe în disputa dintre iudei şi

mahomedani.

Cum s-a mai spus, „icoanele sunt podoaba bisericii şi cuvintele Evangheliei prinse în

pictură", ori în acelaşi sens „chipul e mai mare decât cuvântul”. Iar dacă expresiile

Catehismului „în sens de îmbrăţişare şi sărutare afectuoasă" nu au acest înţeles, atunci, mă

rog, nu văd ce mai vreau altceva. Dar, în fine, vom reveni mai încolo.

8. Mai observă autorul nostru că ceea ce sinodul al şaptelea spune sau istoriseşte ne-

ar vorbi de o altfel de închinare...

Foarte moleşit şi cu prea multă slăbănogeală se cugetă! Doar ceea ce prezintă sinodul

ca definiţie şi dogmă se expune în chip narativ sau, ca să zicem aşa, istoric. Dar pe cât e de

88 Migne, P.L. 96,1225-1226, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 156.89 Harduin, IV, 85-86.90 Desigur, izvorul folosit de Cantemir a fost opera unui romano-catolic, care încă pe Ia 1700 ştia de canonizarea papei Adrian.91 Citat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 156.

dogmatică definiţia aceasta („credinţa sinceră şi supremă, precum şi latria în duh se aduc

numai lui Dumnezeu")92, tot aşa este şi ceea ce spunea diaconul Epifanie când a citit: „Cine nu

ştie că printr-o icoană pe care n-am cinstit-o cuviincios noi ne referim tot la acela, al cărui

chip este pe ea?”93. Şi tot acolo afirmă Sfântul Vasile că cinstea icoanei trece asupra celui ce

s-a nevoit în sihăstrie, pe când Sfântul Atanasie zice că cine cinsteşte un tablou, cinsteşte pe

regele zugrăvit acolo, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Au nu ştii că dacă ai batjocorit

chipul regelui, prototipului acestei vrednicii îi aduci jignire!”94.

Deci sinodul nu „povesteşte" în mod istoric, ci fixează în mod definitor şi dogmatic

închinarea, care sub forma latriei se cuvine numai lui Dumnezeu, iar cea onorifică (sau care se

reduce numai la cinste şi închinare relativă, cu tot ce se ţine de ele) se atribuie tuturor sfinţilor

şi icoanelor lor, cum se poate vedea şi la Epifanie: „Nu încetează adevăraţii închinători în duh

şi adevăr să aducă adorare lui Dumnezeu, iar sfinţilor numai cinstire relativă şi comemorativă,

îmbrăţişându-le şi sărutându-le chipurile”95 etc.

9. Mai zice „Catehismul": „Drept aceea să ştii că atunci când te închini la icoane etc,

atunci Domnului să aduci toată supunerea ta"96.

Pentru copiii ortodocşilor înţelegerea limpede şi clară a dogmelor creştine, trebuie

făcută cu ajutorul distincţiilor clare. Astfel, când te însufleţeşti în faţa icoanei Mântuitorului să

aduci şi „supunere" şi „adorare", să ştii că cinstea şi adorarea aceea nu se aduc lemnului, nici

culorilor, nici materiei numai pentru simpul fapt că sunt icoană, ci pentru că cinstea şi

adorarea - cum de atâtea ori s-a spus - se referă la Mântuitorul însuşi, al Cărui chip şi nume

sunt pe icoană. Nici rugându-te înaintea icoanei să nu zici „icoană a Domnului, mântuieşte-

mă!" ci căutând spre ea cu cuget evlavios şi smerit, să zici: „Doamne, Iisuse Hristoase..." căci

a Lui umanitate reprezintă icoana. Tot aşa, când te închini la icoana Maicii Domnului, să nu

zici: „icoană a Născătoarei, mijloceşte la Dumnezeu pentru mine păcătorul", ci zi aşa: „Prea

sfântă Născătoare de Dumnezeu, a cărei icoană o privesc şi sărut, mijloceşte la Dumnezeu şi

Fiul tău".

Tot aşa să faci când te închini lui Dumnezeu înaintea icoanelor sfinţilor, aşteptând

ajutorul celor reprezentaţi acolo, spunând cu credinţă tare că prin mijlocirile şi întrepunerea

lor, rugăciunile tale vor fi nu mai puţin ascultate decât ale lui Tobie şi ale îngerului (Tobie

92 Definiţia e redată de Cantemir si cu text grec, Mansi XIII, 374.93 Harduin IV, 451 s.u. Manşi, XIII, 252 ş.u. Migne, PX. 96, 1226.94 A se vedea şi observaţiile lui Leclerq, Hist. des Conciles, III, 2,p. 1215-1216.95 Ibidem,96 În slavonă apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 160.

3,1-16). Dacă aşa s-au înţeles lucrurile, pasajele următoare exprimate de autor cu adverbul

exclusiv „numai" („în schimb icoana s-o cinsteşti numai cu o veneraţie afectuoasă")57 nu-şi au

rostul, căci după înţelesul drept al Ortodoxiei aşa se cade să înţelegi şi să tălmăceşti: că

sfintele icoane nu trebuie iubite, cinstite şi sărutate numai din respect pentru sfinţenia şi

valoarea lor intrinsecă, ci tocmai de aceea trebuie să crezi şi să speri în ele, pentru că, prin

cinstirea ce o aduci celor zugrăviţi pe icoană, le vei cere de la Dumnezeu să te împărtăşeşti şi

tu din sfinţenia sfinţilor. Căci după cum Dumnezeu preamăreşte pe cei ce-L măresc pe El, tot

aşa va mări şi El pe cei ce preamăresc pe sfinţii care au cinstit şi adorat pe Dumnezeu în duhul

adevărului şi în credinţa slujirii latreutice. Deci numai lui Dumnezeu I s-au adus mulţumiri şi

s-a adus şi adoraţia latriei97, pe câtă vreme sfinţilor şi icoanelor din biserică le aducem numai

închinarea „duliei". Să ştim deci că cinstirea icoanelor nu va fi determinată doar de faptul că

ele cuprind pictura Mântuitorului, a Maicii Lui ori a unui sfanţ, nici că chipurile lor sunt aşa-

zicând nişte reprezentări slabe şi uscăţive, ci prin mijlocirea picturii sufletul zburând mai sus,

prin prototipul zugrăvit se avântă, pe cât poate, tocmai spre desăvârşirea dumnezeirii de unde

coboară, din puterea sa împărătească, toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit" (Iacob 1,

17), adică se aşteaptă s-ajungi la sfinţenie, la imitarea virtuţilor, la tăria credinţei, la

desăvârşirea alergării şi la cununa bunelor nevoinţe.

Dacă însă icoana lui Hristos numai pentru acel simplu motiv o cinstim şi o preţuim,

pentru că prin ea ne referim la Hristos, atunci ai putea zice că rară îndoială şi chipul marelui

Alexandru Macedon tot aşa e cinstit ca şi al lui Hristos, pentru că şi chipul lui îl socotim de

preţ, mai ales pentru simplul şi hotărâtorul motiv că e pictat de Zeuxip98 şi e „plăcut" pentru

eleganţa picturii, pentru vechimea lui şi pentru valoarea reprezentării unui monarh atât de

viteaz. Ori icoanele nu trebuie cinstite numai în înţelesul că sunt obiecte de preţ şi sfinte,

pentru reprezentarea feţei lui (tare imperfectă e această motivare şi nu satisface deloc credinţa

ortodoxă), ci de aceea sunt dorite ele, pentru că, după cum afirmă acelaşi sfânt sinod prin gura

aceluiaşi Sfânt Epifanie99: „Icoanele trebuie cinstite şi le onorăm şi le sărutăm. Dar şi chipul şi

lucrarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci se cinstesc la noi chiar şi fără rugă specială şi

97 Cantemir revine la sfârşit (p. 221-230) asupra terminaţiilor pe care le ia după lexiconul luiVarinius.98 Pictor din Heracleea pe la 90 î.Hr. (după alţii pe la 220), a pictat mai ales teme istorice. Sub acest nume s-a păstrat în Bizanţ şi o statuie colosală executată sub Severi. Nagler u. A, Neues allg. Kiinstlerlexicon, 25 Bând (1835), p. 254. Să nu-1 fi confundat cu Zeuxis, celebru pe la 300 a. Hr. despre care când a murit s-a spus că „s-a dus şi arta cu el"? A pictat în mozaic figurile Penelopei (rîQiKov), atleţi, pe Alexandru cel Mare etc. Vezi Plinii secundi, Hist. naturalis, II (Paris 1723), p. 691-692.99 Ibidem. O altă traducere latină la Anast. Bibliot., Migne, P.L. 129,426. Cantemir citează, dar şi comentează aici cu cuvinte proprii. Să fi avut la îndemână şi pe Bellarmini, Disputationes de controversiis fidei christianae, II (Paris, 1608)?, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.

suntem mulţumiţi că prin ea ne sfinţim (observă aici cauza finală şi perfectă a sfinţirii!), iar

prin adorarea ce i-o aducem Domnului ne însemnăm cu degetele pe frunte şi prin aer, sperând

că prin acest semn alungăm demonii. Tot aşa şi prin icoană, prin numirea numelui redăm

onoarea originalului, iar saluîând-o şi închinându-i-ne cu cinstire ne sfinţim pe noi înşine. Şi

prin sfintele vase, pe care le avem, le venerăm şi le îndrăgim, nădăjduim prin ele aceeaşi

sfinţenie. Şi tot aşa trebuie să înţelegem, şi să credem şi despre moaştele sfinţilor.

10. Se întreabă autorul: „ Cine greşeşte împotriva poruncii a doua?"

S-ar putea spune că cei dintâi greşesc toţi cei ce tălmăcesc într-un sens mai dubios decât

cum a crezut şi învăţat de la începuturile ei până azi Biserica ecumenică, stabilind şi hotărâri

sinodale la modul în care trebuie cinstite în chip ortodox icoanele.

În al doilea rând, păcătuiesc toţi aceia care atribuie sfintelor icoane sau oricăror lucrări

de mâini omeneşti adorare latreutică ce se cuvine numai lui Dumnezeu cel Unic în fiinţă şi

întreit în persoane, cum au fâcut păgânii şi idolatrii, sub care numire generică se cuprind şi

autolatrii sau cei mândri, gastrolatrii sau cei al căror Dumnezeu este pântecele şi zgârciţii,

pentru care aurul, argintul şi tot ce înseamnă bogăţie constituie un idol, ca şi orice altă

nebunie de felul acesta.

Greşesc, în al treilea rând, toţi cei ce cred că o icoană mai veche ar trebui cinstită mai

mult decât una nouă sau dacă-i ferecată în aur, în argint sau pietre scumpe şi nestemate ar fi

mai de cinste decât cele lipsite şi goale de astfel de podoabe.

În al patrulea rând greşesc cei care cred că o icoană cunoscută ca făcătoare de minuni ar

fi de condiţie superioară şi de o cinste mai mare decât celelalte. în sfârşit, în al cincilea rând

păcătuiesc foarte greu şi cei care calomniază pe creştini că ar fi idolatri (cum flecăresc ereticii

actuali) sau iconolatri100. Asemenea lor şi suferind de aceeaşi meteahnă sunt şi cei ce numesc

pe ortodocşi artolatri şi vinolatri etc. Or, creştinii ortodocşi, cum a citit în sinod şi diaconul

Epifanie, nu au atribuit adorarea în duh şi adevăr nici icoanelor, nici chipului Sfintei Cruci,

după cum n-au confecţionat niciodată vreo icoană în care să fi redat Fiinţa divină, invizibilă şi

ininteligibilă, bine ştiind că „duh este Dumnezeu şi cei care I se închină, în duh şi în adevăr

trebuie să I se închine" (Ioan 4, 24), „căci adorarea şi cinstirea latreutică se aduce numai lui

Dumnezeu celui în Treime lăudat”101.

100 Îndeosebi calvinii şi socinienii atacau cel mai mult pe închinătorii icoanelor. Calvin (Instit. II, 11) declară că prin icoane se contravine Decalogului. J. Dallăus, De cultibus religionibus latinorum, Geneva, 1671, iar după ei mulţi, până şi irenicul Ed. Stillingfeet, episcop englez (f 1699), iar un Daunoy se speria de mulţimea dezbinărilor, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 161.101 Ultimul alineat şi în greceşte.

Aşadar, făcând aceste două distincţii şi eliberându-le de orice dubiu şi de brice urme

de înţeles obscur, sfanţul sinod ecumenic şi prin el Sfânta Maică Biserica le-a propus fiilor săi

ce şi cum să creadă şi să înţeleagă cele ce sunt de prisos şi cele care provoacă mai curând

încurcătură decât strălucire picturilor şi sunt străine şi externe, a poruncit să le respingem şi să

le înlăturăm.

11. Se mai obiectează „că nu-i greu să judeci, după îâlcuirea amintită a sinodului,

cine este cel ce aduce icoanei slujire nelegitimă şi interzisă; de pildă: unii îşi aduc icoana în

biserică şi acolo se închină înaintea e”102.

Tot aşa trebuie spus că nu era greu să dai la lumină învăţătura cea curată şi limpede a

sfanţului celui de-al şaptelea sinod în legătură cu felul cum trebuie cinstite icoanele, ca să ştie

fiecare în mod neîndoielnic ce fel de cinstire trebuie adusă creatorului şi ce fel creaturii. Dar

despre acest lucru, pe cât gândesc, am spus destule în cele de dinainte. Dar ne cere tema să

mai aducem spre confirmare încă vreo câteva argumente, pentru ca să stăm puţin de vorbă în

legătură cu concluzia ce trebuie scoasă.

Obiectează „Catehismul" că unii îşi iau icoana de acasă şi o duc la biserică şi acolo se

închină înaintea ei. Se vede că mult va mai trebui să asude nu numai mintea copiilor şi

începătorilor, ci şi a celor învăţaţi şi bătrâni până să înţeleagă sensul acestei prea serioase şi

prea grele afirmaţii. Căci cine dintre creştini va fi chiar atât de lipsit de minte încât să nu ştie

că nu numai icoanelor aduse de acasă, ci şi celor din biserică acelaşi fel de cinstire şi

închinare li se va aduce, ca şi celor aflate prin casele oamenilor, prin pieţe, pe la răspântiile

drumurilor sau în orice alte părţi. Cu acelaşi fel de veneraţie trebuie cinstite. Totuşi, să nu

creadă cineva cu şi mai multă stângăcie că ar fi intenţionat autorul să socoată că păcătuiesc

împotriva acestei sfinte porunci cei ce aduc de acasă icoana pentru ca tocmai în biserică să se

închine ei! Aşa ceva ar trece măsura dreptei judecăţi! Dacă nu mă înşel, el ar fi vrut să

combată o anumită credinţă simplistă şi nevinovată, dar desigur exagerată, a unor ţărani sau a

unor babe, care din ignoranţă atunci când intră în biserică mai întâi se opresc să se închine

tocmai lângă candela aprinsă de la icoana care se întâmplă să fi fost adusă ori de ei, ori de

bunicii lor şi care poate că reprezintă pe patronul lor, ori, în fine, va fi fost dăruită de ei pentru

împodobirea bisericii. Aici le place lor mai mult să se roage. Desigur însă că aceştia se

închină tot numai la Dumnezeu, pe care-L roagă - prin mijlocirea patronului lor - să aibă milă

de ei. Şi anume, după ce se va fi închinat cât i-a plăcut la icoana patronului şi va trece să se

închine şi la celelalte sfinte icoane din dreapta şi din stânga, omul se va întoarce şi va face

102 Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 160.

câte o salutare către cei din jur, ocupându-şi apoi locul - parcă în chip posesiv - în faţa icoanei

„lui" şi căutând de acum încolo să urmărească mai departe slujba. Dar dacă - pe motivul tot al

unei astfel de obişnuinţe simpliste - cineva îndrăzneşte să i se opună, cu reverinţa cerută, omul

îi „cedează locul" şi trece în altă parte.

De aceea, pentru a limpezi graiul mai încurcat al autorului, ar trebui eliminat, atât din

propoziţia de sub nota 9 a capitolului precedent, cât şi în acesta de acum expresia adverbială

„numai", aşa cum ar trebui la locul ei propriu şi cuvenit, în sensul că „unii aduc icoana la

biserică şi numai acolo i se închină". Numai că dacă lucrul acesta are loc în urma unei

dispoziţii speciale, atunci cei ce pot fi dovediţi vinovaţi de o prostie ori de o greşeală atât de

mare, desigur că trebuie condamnaţi fără cruţare. Dacă însă acest obicei continuă dintr-o

naivitate proastă - ceea ce aş crede cel mai mult -socotind că numai la acea icoană să te

închini, pe care tu iar nu altul ţi-ai pus-o în biserică, atunci după învăţătura din Mărturisirea

ortodoxă, cu frăţească şi părintească admonestare şi certare trebuie corectaţi mai curând

preotul decât sărmanii ţărani, pentru ca nu cumva printr-o obişnuită prea îndelungată această

religiozitate exagerată să se transforme fie în superstiţie, fie în dispreţ faţă de icoane. Aşadar,

pentru ca de acum încolo copiii creştinilor, urmând fără a-şi da seama viaţa simplistă şi cu

obiceiuri moştenite din părinţi, să nu cadă în aceeaşi greşeală, ar trebui învăţaţi scurt şi

limpede în aşa fel încât să ştie că cei care se închină numai Ia icoana adusă în biserică, pe

când pe celelalte ori că le neglijează ori le crede că nu sunt vrednice de aceeaşi cinstire şi

închinare, unii ca aceştia rău judecă şi nu lucrează ortodox.

Tot aşa de grav greşesc şi cei care interzic altuia să se închine la icoana patronului sau

a oricărui alt sfânt aduse de el în biserică. La fel trebuie socotiţi şi cei ce cinstesc cu evlavie

mai mare icoanele ferecate în aur ori argint ori în alt chip împodobite, sau dacă au fost găsite

cumva pe sub ruini vechi, prin păduri ori în locuri deşarte. Doar cinstea arătată sfintelor

icoane şi închinarea care li se cuvine e aceeaşi pentru toate (singurul lucru care contează este

că trebuie puse în legătură cu prototipurile lor). Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a pronunţat la

fel, fără nici o deosebire, pentru toate, nelăsându-se influenţat de părerea că dacă ar vedea

unele icoane aşezate în locuri mai de frunte ale bisericii, prin asta ar şi da să înţeleagă că

acelea ar fi mai de vază decât altele. Or, copiii trebuie să ştie că nu ordinea în care sunt

aşezate, ci ceea ce reprezintă ele, aceea dă tonul.

De pildă, în altar, pe sfânta masă, sub Sfânta Evanghelie, ca şi cum ar ţinea locul ei, se

află sfanţul antimis, în care se află şi moaşte de-ale unor sfinţi. Tot în altar, în partea de răsărit

aflăm Sfânta Cruce şi icoana Născătoarei de Dumnezeu. La stânga intrării, sau la dreapta când

ieşi, se află un locşor unde se pun sfintele vase: sfântul potir, discul, linguriţa, steaua, copia

etc. In absida altarului se obişnuieşte a se picta icoana Maicii Domnului cu inscripţia „cea mai

desfătată decât cerurile”, iar de jur-împrejur, pe pereţi, se înşiră chipurile Sfinţilor Părinţi, ale

patriarhilor şi ale altor sfinţi. Pe uşile zise împărăteşti se zugrăveşte Bunavestire, şi chipul

celor 4 Evanghelişti, iar pe celelalte două uşi, ale diaconilor, fie chipuri de vechi ierarhi, fie de

arhangheli păzitori, după cum tot aici şi nu în alt loc se zugrăveşte tâlharul care prin credinţă a

ajuns în rai şi prin mărturisire îl răsplăteşte103.

Pe sfânta catapeteasmă, primul loc îl ocupă sfinţita icoană a Cuvântului divin făcut

om, cu inscripţia „Iisus Hristos Domnul Atotţiitorul”104, iar în dreapta icoana Maicii lui

Dumnezeu şi Fecioara, cu inscripţia MP OY. La stânga Mântuitorului se cinsteşte icoana

sfântului în cinstea cui e dedicată biserica, după cum în stânga Născătoarei de Dumnezeu ne

întâmpină icoana Sfanţului Ioan Botezătorul sau a altuia din şirul Sfinţilor Părinţi ori ale

mucenicilor, de pildă, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, cei Trei Ierarhi, Mucenicii Gheorghe,

Dumitru etc. sau chiar sfinţi locali ca Sfinţii Petru, Ioan, Filip etc. ai Moscovei ori sfinţii

Teodosie şi Antonie din Pecerska Kievului, ori azi în Petersburg Sfântul Alexandru Nevski -

şi tot aşa trebuie înţeles şi de alţi sfinţi locali.

În rândul al doilea de pe catapeteasmă se înşiruie icoanele praznicelor zise

împărăteşti105, în al treilea rând ale Apostolilor, în al patrulea ale proorocilor, în al cincilea - şi

cel din urmă - icoana Mântuitorului răstignit şi a celor ce stăteau lângă El: mama Lui şi

Sfântul Ioan, pe care i-a încredinţat unul altuia din înaltul Crucii, precum şi ceata femeilor

mironosiţe care au urmat pe Domnul până la sfârşitul patimilor şi care vor vedea cele dintâi

învierea Lui. Tot aşa, vârful cupolei bisericii îl împodobeşte icoana Mântuitorului -

Pantocratorul, iar ceilalţi pereţi din pătratele corpului bisericii reprezintă scene diferite din

Evanghelie, chipuri de sfinţi şi de sfinte muceniţe, povestiri pictate ale minunilor Domnului.

Deasupra uşii de la intrare, pe primul pătrat, se obişnuieşte a se zugrăvi scena învierii de obşte

precum şi a dreptei şi Înfricoşătoarei Judecăţi, împreună cu cele despre viaţa viitoare, la

dreapta adică sânul lui Avraam, iar la stânga, locurile celor ce vor fi condamnaţi, adică focul

gheenei cel nestins, al viermelui ce nu doarme niciodată şi al scrâşnirii dinţilor, cu abisul

chinurilor iadului şi cu îngrozirile care nu se vor sfârşi. Aceasta e rânduiala aşezării sfintelor

icoane în biserici, confirmată prin uz îndelungat nu numai de Biserica întreagă, cât mai ales

103 În afară de ce va fi învăţat de la Ieremia Cacavela (în lucrarea căruia „Explicarea liturghiei" (Iaşi 1697) nu se cuprinde astfel de descrieri), Cantemir putea cunoaşte problemele acestea din „erminiile de pictură" ca si din faptul că din familia lui erau ctitori de mănăstiri, o mătuşă călugăriţă etc. Vita Cantemiri.p. 1-2.104 În text, în slavoneşte.105 Să fi folosit în greceşte, „Erminia"? Nu-i exclus, mai ales cât timp a stat la Istanbul. Pare însă a fi avut sub ochi si imagini pictate, pentru ca realismul descrierii confirmă acest lucru. A se vedeaV. Grecu, Cărţi de pictură bizantină..., Cernăuţi, 1936, p. 20 ş.u.

statornicită în aşa fel de orânduielile vechi ale Bisericii primare, încât nu că acesta sau acela

din sfinţii Bisericii trebuie cinstit mai mult sau mai puţin, nici că acesta sau aceea din icoane

sunt mai aproape de Sfânta Sfintelor, ci după cum ierarhia cerească (pe care ne-o descrie

Sfântul Dionisie Areo-pagitul106, ucenicul Sfântului Pavel) distinge una de alta, în cetele sale,

puterile de sus şi netrupeşti, tot aşa şi Biserica pământească şi văzută a lui Dumnezeu în

totalitatea ei, în imaginea trecutului, a prezentului şi a viitorului trupului său, n-a vrut să aibă

nimic neorânduit, nici să se săvârşească ori să se vadă ceva confuz în ea. Căci după cum stea

de stea se deosebeşte după lucire, tot aşa în Biserica Domnului şi drepţii strălucesc peste tot ca

stelele, dar şi în chip singuratic fiecare stea împodobeşte în felul ei tăria cerului, tot aşa şi

chipurile sfinţilor în parte şi toţi la un loc împodobesc pereţii bisericii. Altfel, sfântul sinod

ecumenic nu recunoaşte de biserică pe aceea care nu e împodobită cu icoane: „Acel lăcaş pe

care nu-1 împodobesc chipurile, nu-i biserică”107. Dacă însă, spre deosebire de această părere,

nevinovăţia specifică a celor mărginiţi ar arăta ceva în plus despre felul cum cred ei c-ar

trebui cinstite icoanele, greşeala ignoranţei lor va trebui îndreptată încet şi cu blândeţe,

păstrând însă cu tărie şi cu stăruinţă rânduiaîa pe care Mărturisirea ortodoxă tipărită

slavoneşte la Kiev o defineşte aşa: „Dacă cineva, din prostia lui, se închină altfel decât zicem,

mai bine se cade ca unul ca acesta să se înveţe, decât să fie scoasă din biserică închinarea la

sfintele icoane108.

12. Catehismul „mai obiectează că unii nu vreau să se închine dacă nu văd icoane”109.

Această afirmaţie a autorului pare că are în vedere religiozitatea exagerată a celor

simpli, care, intrând în casă şi nevăzând icoana, socot că nu-i creştinesc lucru să-ţi faci cruce,

după cum e obiceiul, dacă nu ai cui să-i adresezi acest semn de adorare. Dacă oamenii mai

reduşi fac acest lucru socotind că lui Dumnezeu nu trebuie să I te închini dacă în acela loc nu

se văd crucea sau icoana Lui, atunci avem de-a face cu un abuz şi cu un obicei rău. Dacă însă,

pe temeiul motivelor mai sus amintite, se face acest lucru în chip superstiţios, atunci zic cu

totul altceva.

În primul caz spun, aşadar, că avem de-a face cu un abuz, totuşi nu pentru că el ar fi

rămas dintr-o orânduială strâmbă şi principial potrivnică credinţei ortodoxe, ci pentru că, cu

106 Bine a observat H. Beck (Kirche u. Theol Litera tur im byz. Reich, Miinchen 1963, p. 301) că în teologia icoanelor şi în special *a Sfântului loan Damaschinul a biruit teologia energiilor teandrice a lui Dionisie Areopagitul. Se ştie că scrierile Iui au fost de mult cunoscute Apusului. R. Roques, L'univers dyonisien, Paris 1954.107 Scrisoarea papei Adrian către împărăteasa Irina (Migne, P.L., 96,1231).108 „Art. 226, p. 82", iar în ediţia Roşea p. 154.109 În slavoneşte, apu Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 162.

trecerea vremii, ceea ce se înţelesese bine şi corect a ajuns să degenereze, din lipsă de

învăţători şi din neglijenţă, într-un fel de superstiţie. Căci rânduiala de bază şi primordială a

Bisericii a fost că toţi creştinii, când au de gând să înceapă un lucru, îl încep cu semnul Crucii,

şi cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Pe baza acestei legi generale, oricine intra sau ieşea

dintr-o casă, era dator înainte de toate să se întărească prin semnul Crucii şi după aceea să

salute pe capul familiei ori să-şi ia rămas bun de la el. La acest fel de salutări, trei cauze

trebuie luate îndeosebi în considerare, dintre care cea dintâi este că trebuie să împlinim o

poruncă a tradiţiei bisericeşti. A doua, să mărturiseşti că tu eşti un ostaş al lui Hristos, că porţi

armele Lui în mod public şi în faţa oamenilor (căci semnul Crucii, în afară de biruinţă pe care

o aduce asupra duşmanului întregului neam omenesc, mai este şi simbol al credinţei creştine,

cum s-a mai arătat şi în alt loc). In sfârşit, în al treilea rând, să mulţumim Domnului că acolo

unde intrăm e o casă creştină, pe care o împodobesc Crucea şi icoana şi că nu idolul sau

altceva superstiţios ne apasă în viaţă.

Pentru aceste pricini, vechii creştini obişnuiau să-şi facă semnul crucii când intrau în

vreo casă creştinească; în schimb, când intrau într-una eretică sau păgână (pentru care Crucea

era o sminteală sau o batjocura - I Cor. 1, 23), nu se mai închinau pentru ca să nu dea impresia

că aruncă mărgăritare la porci (I Cor. 1, 23). Căci cine judecă şi crede creştineşte, dacă intră

într-o capişte idolească ori într-o casă unde se aduc jertfe idolilor răi sau chiar şi numai într-o

casă, unde se tăgăduieşte dumnezeirea lui Hristos, e nepotrivit să-şi facă acolo semnul Crucii

-, pentru că însuşi Mântuitorul opreşte astfel de mod de a întâmpina pe cineva nu numai în

casă proprie, ci şi pe drum public.

Tocmai pentru un astfel de motiv Sinodul al VH-lea Ecumenic defineşte: „Biserica pe

care n-o împodobesc icoanele nu-şi are rostul ca atare”110 (cu toate că Dumnezeu e prezent

oriunde şi pretutindeni trebuie adorat). Atunci tot pentru un astfel de motiv şi casa creştinului

pe care n-o împodobesc icoana sau Crucea nu are temei de a fi socotită casă creşti-nească şi

atunci nici acela nu greşeşte care, intrând într-o astfel de casă, unde nu se vede nici un semn

de credinţă creştină, ar înceta de a-şi mai face cruce ori de a se mai închina lui Dumnezeu, cu

toate că, după cum am zis, Dumnezeu trebuie cinstit şi preamărit pretutindeni şi în toată

vremea.

Astăzi în întreagă Biserică greacă şi în cea aproape a tuturor naţiunilor care cuprind în

familia Bisericii Ortodoxe de răsărit şi de apus nu totdeauna când se întâmplă să intre cineva

într-o casă creştinească (ca să nu mai vorbesc de una păgânească) se salută facându-şi cruce;

110 După Isidor Pelusiotul, Epist. lib. 4, 75, pasaj amintit şi în dezbaterile Sinodului al VIIea Ecumenic, sesiunea I, Anast. Bibliot, PX. 129,217.

dar nici n-ar zice cineva că se greşeşte, pentru că pe păgân nu trebuie să-1 saluţi ortodox iar pe

creştin (de a cărui credinţă, cel puţin la aparenţă, nu-i nici o îndoială) nu pot fi sigur, dacă-1

saluţi, că nu provoci cumva ciudă, Desigur că într-un asemenea caz înseamnă să cauţi să alegi

mărgăritarele dintre orz, pe când în celălalt deloc.

Din exemplul pe care l-am dat urmează că neşlefuirea sau mai corect spus

religiozitatea simplistă a poporului rus trebuie educată cu dragoste frăţească şi cu afecţiune

părintească şi cercetată cu bunătate şi cu bunăvoinţă şi anume:

- Dacă vei intra într-o casă creştinească, în care indiciile şi mărturiile de credinţă ortodoxă

sunt vizibile, fie că-ţi faci cruce, fie că nu, să-ţi păstrezi credinţa lăuntrică (pentru că

Dumnezeu cel ceresc cunoaşte şi cugetele cele mai ascunse). în schimb să ştii că, cu excepţia

Bisericii rutene, toate Bisericile fac azi salutare deplină (fac cruce înaintea icoanei).

- Lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm atât în biserici, în case particulare, în pieţe unde se

află troiţe, cât şi în câmp, în pădure, în pustietăţi şi pretutindeni, chiar dacă nu se află icoane,

căci rugăciunea nu se face icoanei, ci celui reprezentat pe ea.

Dacă atunci când vei intra într-un templu ori în vreo locuinţă pe care n-o împodobeşte

nici o icoană şi socoti că acelea nu-s nici biserică creştină, nici casă de creştini, atunci nu-i

neapărat de lipsă să te închini acolo lui Dumnezeu - care trebuie adorat oriunde, chiar într-o

cocină de porci - decât să arunci mărgăritarele înaintea celor mai sălbatice dintre animale, care

le vor călca ori le vor devora pe loc întocmai ca pe orz111.

- Dacă vrei să te închini lui Dumnezeu fie în cămăruţa ta retrasă, fie în chip deschis ori în

pădure, într-un deşert sau oriunde, să nu-ţi închipui că acolo nu te poţi închina Domnului pe

motiv că acolo n-ai nici o icoană, ci să ştie omul care păstrează credinţa ortodoxă că avem pe

Dumnezeu pretutindeni, că avem pe Maica Domnului pretutindeni112, tot aşa pe sfinţii şi

icoanele lor pretutindeni şi că nu ne poate sta împotrivă nici înălţimea, nici adâncimea şi nici

orice alte întinderi spaţiale; cum aminteşte şi Sfântul Pavel, nimic nu reuşeşte să ne poată

despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Rom. 8, 35, 39).

- Să ştie creştinul că foarte greu păcătuieşte acela care se mărturiseşte ca atare, dar nu

păstrează în casa sa semnele respective: Crucea şi icoanele, jignind astfel pe fratele său ori

punându-1 pe gânduri să creadă că ori nu-i cu totul creştin, ori făcând din el până la urmă un

111 Dacă prin „răsturnările" fundamentate aduse de reformele lui Petru cel Mare se întâlnesc cazuri când - mai ales protestanţi, dar şi unii boieri ruşi^fcau simţit „emancipaţi" de formele evlaviei vechi, lucrurile nu trebuie exagerate. Cantemir se referă poate cam Ia ceea ce viza Procopovici când spunea că nu-s necesare lumânarea şi haina albă la botez, Hş Koch, Russ. Orthodoxie, Breslau, 1929, p. 129.112 Pe lângă toată evlavia cuvenita unui ortodox, Cantemir, şi ca umanist de formaţie superioară, dar şi ca român, recomandă concepţie şi atitudini echilibrate, cam la mijloc între teologia speculativă greacă şi cea sentimentală, slavă.

dispreţuitor al icoanelor şi deci chiar un eretic.

Aşadar din cele spuse trebuie înţeles limpede că nu trebuie învinuiţi din capul locului

şi fără nici o distincţie acei creştini simpli care dacă nu văd icoane nici nu vor să se închine

Domnului. Căci ei nu fac acest lucru pentru motivul că Dumnezeu n-ar exista acolo unde nu

se află nici icoana Lui, ci cred doar - şi pe bună dreptate - că o casă fără icoane nu-i o casă

creştinească, iar stăpânul sau locatarul ei nu sunt creştini113. De pildă, dacă mi-ar arăta cineva

o casă clădită în formă de biserică şi mi-ar spune că aceea-i biserică, eu, pe loc uitându-mă la

vârful turnului ei, unde ar trebui să se vadă înălţat semnul Sfintei Cruci, aş recunoaşte imediat

dacă aceasta e cu adevărat casa Domnului; dacă însă n-aş vedea Crucea în vârful ei, n-aş crede

de loc că aceea-i casa Domnului, ci dimpotrivă aş declara că este o clădire oarecare de felul

unei moschei turceşti sau a unei sinagogi evreieşti, încât într-o astfel de clădire nu mă voi mai

închina lui Dumnezeu ca într-o biserică, deşi ar trebui să mă închin Lui oriunde mă aflu.

13. Mai observă „Catehismul": „E ştiut că icoanele nu sunt cinstite numai cu

închinare de simplă afecţiune, cum învaţă Sinodul al Vll-lea Ecumenic, ci sunt respectate cu

credinţă şi în duh, adică toată nădejdea noastră ne-o punem în ele”114.

Într-adevăr prea aspru e criticată simplitatea unor creştini fără şcoală, în orice caz nu

chiar cu motiv clar şi plauzibil. Se ştie că există fiinţe omeneşti atât de ignorante şi de reduse

încât cred că Dumnezeu nu trebuie adorat acolo unde lipsesc Crucea şi icoana (lucru de care

am mai vorbit şi în cele precedente). La fel există şi de aceia care, vrând să ştie în ce colţ e

aşezată icoana, întreabă unde este Dumnezeu? Aceasta, desigur, în mod abuziv şi nedemn.

Dar poate n-ar fi trebuit să vorbim atât de mult despre greşelile lor, cât mai ales despre lenea

şi neglijenţa dascălilor şi preoţilor lor, care tund până la piele lâna oilor lor, trag şi pielea de

pe carne, rod şi carnea de pe os, sugând şi oasele până la măduvă, i&ră să se sinchisească să

lege vreo rană ori să tămăduiască vreun creşin zdrobit sau schilod! Vai, în ce mâini a ajuns

corabia lui Hristos! Vai de vâslele ei!

Căci într-adevăr trebuia să fi lucrat mai stăruitor sub imboldul dragostei şi ar fi fost cu

inimă mai simţitoare faţă de cei nevinovaţi sau mai simpli, ca unii care ştiu că trebuie să

răspundă de un astfel de abuz. Or, reiese limpede pentru cine vrea să înţeleagă că preoţii au

greşit când au îngăduit prin nepăsarea lor să persiste în religia poporului ceva ce nu purcede

din duh şi adevăr.

Dar precum oarecând papa Grigorie al II-lea, scriind lui Leon Isaurul, zicea între

altele: „du-te în şcolile unde copiii învaţă carte şi spune-le: au sunt călcătorul şi prigonitorul

113 Ca şi în alte lucrări - Istoria ieroglifică şi altele - Cantemir apare şi aici luând apărarea celor de jos, a poporului.114 în slavoneşte.

icoanelor şi ai să vezi că o să-ţi arunce în cap toate icoanele!”115, tot aşa şi acum (poate nu

pentru acelaşi motiv, dar cu o justificare similară), dacă ar zice cineva: duceţi-vă şi intraţi în

casele ţăranilor şi spuneţi tuturora de orice sex şi de orice vârstă despre icoanele din casele

ţăranilor: această icoană e Dumnezeul tău care te-a adus pe lume şi în care crezi în duh şi

adevăr, iar acest lemn pictat sau sculptat în culori e însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul tău, Care

S-a răstignit pe Cruce şi a murit pentru tine! Pe loc vei auzi răspunsul lor: Nu! acest lemn e

Sfânta Cruce, pe care au spânzurat iudeii pe lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta e

icoana Domnului Hristos, a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ori a Părintelui nostru

Nicolae şi, tot la fel, fără nici o ezitare, îţi vor răspunde şi despre moaşte. Şi chiar dacă nu vor

vedea pe icoane scris numele nici al unui sau altuia dintre sfinţi, nu numai că nu vor spune că

acela-i Dumnezeu, ci vor şi tăgădui cu dreaptă credinţă că-i icoana Dumnezemi.

Vrei dar să ştii ce fel de om mărginit poate fi acela care la întrebarea: unde este

Dumnezeu? să-ţi răspundă prin aceea că-ţi arată cu degetul un ungher din cameră, unde

obişnuieşte să pună icoanele şi unde să-şi facă rugăciunile, în duh şi în adevăr? Atunci

ascultă-1 cu evlavie cuvenită în astfel de împrejurări cum se prezintă el în faţa acestei icoane

şi se roagă lui Dumnezeu, fie dimineaţa când se scoală ori seara când merge să se culce şi ai

să-1 vezi cum priveşte cu evlavie spre icoană şi-1 vei auzi cum rosteşte: „Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Dar niciodată el nu va zice: „icoană a lui

Hristos, miluieşte-mă!". La fel nu vei auzi: „icoană a Maicii Domnului, ajută-mă", ci: „Prea

curată Născătoare de Dumnezeu, în tine mi-am pus toată nădejdea, fii mie mijlocitoare la

Dumnezeu!". Şi tot aşa va spune şi când va invoca ajutorul şi mijlocirea sfintelor moaşte.

Aşadar reiese limpede că noi nu ne închinăm icoanelor în sens de adorare în duh şi în adevăr,

care se acordă numai lui Dumnezeu. Cel mult din simplitatea exprimării şi din ignoranţă

numeşte chipul Crucii, crucifix, iar icoanei îi zice „Dumnezeu". In schimb, dacă n-am pricepe

cum am zis, acest raport de relaţie şi de sinonimie - pe care cei simpli nu le înţeleg - am greşi

expunând erorii - Doamne fereşte! - toată Biserica Ortodoxă. Creştinul însă, chiar dacă nu mai

arată această relaţie (care însă se pare că e destul de cunoscută de toţi), atunci când se roagă la

Maica Domnului zice: „Toată nădejdea spre tine mi-am pus-o, Maica lui Dumnezeu" şi: „Prea

sfântă Maică a lui Dumnezeu slobozeşte-ne, ca una care ai putere nebiruită de toate

necazurile, pe tine te rugăm etc.”116, toate acestea pentru că în mod cinstit şi deplin cunoaşte

sfânta Biserică ceea ce demult încă a definit Sinodul al Vll-lea Ecumenic atunci când a zis că

„creştinii, atunci când mărturisesc despre icoane, comunică cu cel zugrăvit acolo, iar cu ea

115 Harduin IV, 1 s.u. Mansi XIII, 959 ş.u. Hefele-Leclerq, Histoire des Conciles, III, 2, p. 660 ş.u.116 Pasaje din troparul Acatistului.

comunică numai după nume şi nu după substanţă”117. însă ţăranul simplu, cu toate că nu ştie

ce însemnează „a comunica numai după nume, iar nu după substanţă", totuşi ştie foarte bine şi

mărturiseşte că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost cândva răstignit pe Cruce de iudei, iar

acum trebuie să adorăm cu cinste icoana Celui răstignit şi chipul Crucii Lui, fie că e în lemn,

fie în aur, în apă, în aramă, oriunde şi din orice material ar fi confecţionată, lucru pe care îl şi

face.

Am auzit şi eu şi poate încă mulţi alţii vor fî observat că de altfel oameni foarte

învăţaţi şi chiar doctori nu arareori în cuvântările lor ori când stăteau de vorbă în particular,

vorbind de icoana răstignirii îi spun simplu „răstignire" sau „crucifix", iar moaştelor Sfântului

Antonie cel Mare ori ale Sfântului Spiridon le spun iarăşi „Sfanţul Antonie", „Sfanţul

Spiridon" etc, cu toate că nici chipul răstignirii nu este însuşi Cel răstignit, după cum nici

moaştele nu sunt chiar Sfanţul Antonie ori Sfanţul Spiridon în persoană. Şi după cum ştim

foarte bine că icoana răstignirii comunică cu prototipul său numai după nume, nu şi după

substanţă, tot aşa nici trupul, respectiv moaştele sfinţilor Antonie ori Spiridon, aşa cum sunt

ele lipsite de suflet, nu sunt nici Antonie, nici Spiridon. Trebuie să observăm, şi încă cu mare

admiraţie, prevederea pe care pictorii acestui popor ortodox rus o arată faţă de icoanele pictate

de ei, pricepându-se să fie în privinţa evlaviei şi datorinţei faţă de icoane cu mult mai atenţi şi

mai prevăzători decât grecii (de la care au preluat şi învăţătura despre credinţă, ca şi cea

despre pictarea şi cinstirea icoanelor). Căci pictorii greci obişnuiesc să pună pe icoanele

pictate de ei numai numele sfinţilor respectivi, pe câtă vreme pictorii ruşi adaugă şi expresiile

„chipul sau „icoana Sfântului...” pentru ca să înţeleagă negreşit şi să priceapă simplu acel

norod că pictura nu este însuşi sfântul, ci e numai chipul şi numele lui. Atunci cum vom mai

îndrăzni, rogu-te, să mai atribuim ţăranilor vina şi greşeala că ei ar aduce icoanelor cult şi

adorare depline, în credinţă şi în duh, ca şi când le-ar aduce o adorare latreutică? Câtuşi de

puţin, aşa cum reiese şi mai limpede mai ales de acolo că oamenii aceştia nevinovaţi, când

citesc sau aud pe alţii citind că aceasta este „icoana sfanţului cutare" sau cutare, sau atunci

când stau în faţa icoanei respective şi se roagă - cum am mai amintit -, ei nu zic „sfântă icoană

a Născătoarei" ori a „sfântului cutare", ci se adresează direct subiectului „Prea Sfântă Maica

lui Dumnezeu...", ori „Sfinte Nicolae etc. vino şi mijloceşte pentru mine păcătosul!".

Aşadar simplitatea acestor oameni nu trebuia aţâţată de cugete înfierbântate şi nici

tulburată de vorbe întortocheate, ci cu frăţească dragoste, cu învăţătură şi cu râvnă pastorală

trebuia luminată şi corectată în aşa fel încât la întrebarea: unde este Dumnezeu? el să nu mai

arate cu degetul un colţ sau un perete al casei unde sunt aşezate icoanele, ci să răspundă că

117 Sessio VI, Mansi XIII, 286.

Dumnezeu este pretutindeni, Maica Domnului şi toţi sfinţii Lui sunt în loc înflorit, în loc

luminos, în loc de odihnă118, bucurându-se cu mărire şi gustând din strălucirea măreţiei

dumnezeieşti, aşteptând cununa luptei celei bune şi a alergării celei depline din mâna

dreptului Judecător, în ziua aceea a dreptei răsplătiri (2 Tim. 4, 7-8). Iar câtă vreme semnul

Crucii sau icoanele Domnului lisus Hristos, a Născătoarei şi ale altor sfinţi sunt atârnate într-

un colţ sau în peretele casei, constituie pentru noi o sarcină pastorală dusă din porunca

dragostei pentru luminarea poporului, pe când dincolo de toate acestea avem un răspuns

evlavios şi cuminte al unui creştin ortodox. Pe temeiul acestei datorii de a învăţa va fi declarat

şi păstorul - nu năimit, care sare pe aiurea - ci păstor bun, care intră pe poar tă şi care mântuie

şi apără oile staulului lui Hristos de orice calomniator cu mult mai răpitor decât lupul (Ioan

10, 7-9)119.

Tot pe un teniei similar şi tâlcul ironic al „Catehismului" despre aceea că „toată

nădejdea ne-o punem" în icoane120 ar vrea să ne înveţe, chipurile, printr-o explicare mai

blândă şi mai limpede, că propriu-zis noi n-ar trebui să ne punem nădejdea în icoane (care nu

sunt decât lemn pictat în culori sau sculptat cu scalpelul), ci în persoana reprezentată acolo,

desigur pe temeiul relaţiei cu Dumnezeu sau cu stăpânul puterii celei nemărginite, în care se

află sfinţii, prin harul şi încrederea pe care le-au câştigat ei înaintea lui Dumnezeu, aşa cum de

atâtea ori am amintit. Or în legătură cu ceea ce hotărăşte şi interzice Sinodul al Vll-lea

Ecumenic despre cinstirea sfintelor icoane, pentru plăcerea cititorului, nu ne vom ruşina să

reproducem însuşi textul sinodului: „Noi - zic Sfinţii Părinţi adunaţi la acest sinod121 - ţinem

predaniile Părinţilor, iar pe cei ce adaugă sau scad ceva din textele hotărâte de Biserică îi

afurisim. La fel acceptăm că icoanelor trebuie să li se aducă cinstire, iar pe cei ce nu cred aşa

îi dăm anatemei. Celor care iau spusele pe care Sfânta Scriptură le aduce contra idolilor ca şi

când acestea s-ar potrivi şi contra icoanelor, le răspundem cu anatemă. Celor care numesc

icoanele idoli, anatema! Celor care stau conştient în legătură cu cei care înjură şi ocărăsc

icoanele sfinte, anatema! Celor ce zic că altcineva decât Hristos ne-ar fi scăpat de idoli,

anatema! Celor care îndrăznesc să spună că Biserica catolică (ecumenică) ar fi recunoscut

cândva idoli, anatema!" etc.

Din interpretarea poruncii a treia:

118 Din ectenia înmormântării.119 Aluzia nu mai are lipsă de comentar, atât în privinţa râvnei pastorale a clerului cât şi a primejdiei de inovaţiile protestantizante ale lui Teofan Procopovici.120 Citat în slavoneşte, după , Flepuoe oyieMite f. 10 r.121 Decretul doctrinar, sesiunea IV, Harduin IV, 230; Mansi XIII, 130. La Anast. Bibi., P.L. 129, 336.

In „Catehism" se spune că „greşesc împotriva lui Dumnezeu acei blestemaţi înşelători

care atribuie sfintelor icoane, moaştelor ori anumitor locuri săvârşirea de minuni si

descoperiri”122.

Această răutăcioasă născocire, oricât de mult s-ar fi răspândit ea azi, anume că „unor

sfinţi li s-ar atribui facerea de minuni", este din numărul acelor sofisme care ascund sub text

neclar ori cu două înţelesuri tema „Catehismului" şi ar vrea să spună două lucruri; 1. Ori că

nici o icoană şi nici una din moaştele unui sfânt n-au făcut şi n-ar putea face minuni; 2. Ori

apoi că unele icoane şi moaşte ale sfinţilor ar fi doar nişte scornituri, pe când de fapt ele nu

sunt aşa ceva. Cât ne priveşte, credem că prea multe îndoieli s-au ivit azi. Nu negăm, s-a

scornit şi aşa ceva, după cum admitem şi că există unii blestemaţi şi impostori care înşeală cu

icoane şi cu moaşte spunând că ar fi sfinte şi făcătoare de minuni, pe când în realitate nu sunt

aşa. Scoraitorii unor astfel de înşelăciuni pe bună dreptate sunt ocărâţi şi huliţi chiar şi de

autorul nostru, şi aici vederile lui sunt bune şi ortodoxe, căci strigătul lui a izbucnit dintr-o

râvnă sfântă şi părintească. In schimb, trebuie să ne înţelegem cum stau lucrurile când e vorba

de locuri şi descoperiri sfinte.

Dacă luăm în considerare spusa autorului (că „s-a scornit că prin sfintele icoane s-ar

face minuni"), atunci cred că în general nu e cazul să mai stăm la îndoială, ci e cu totul clar

din capul locului că se elimină şi se tăgăduieşte orice putere şi orice ajutor al lui Dumnezeu

prin sfinţii Săi şi orice săvârşire de fapte minunate prin mijlocirea icoanelor şi moaştelor. Or

astfel de idei, fie c-ar fi ale autorului „Catehismului", fie ale oricărui creştin, Dumnezeu nu le

poate aproba. Căci e mai uşor şi mai demn de crezut că sfintele icoane şi în primul rând

semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, ca şi sfintele moaşte şi sfintele locuri, după ce au

fost sfinţite de ierarhul suprem, de Dumnezeu, au săvârşit şi săvârşesc minuni şi acum şi vor

săvârşi până la sfârşitul veacului, numai să fie la bază credinţa tare, iar nu ispita vicleană. Cât

despre cel ce ispiteşte şi nu crede (cum a fost cazul şi cu diavolul din pustie), cu el chiar

Dumnezeu însuşi -necum sfinţii Lui — refuză să săvârşească minuni. Căci ştim că nici

ucenicii Domnului Hristos n-au putut scoate demonul mut şi surd din pricina puţinătăţii

credinţei lor (Matei 17, 20; Marcu 19, 28). Şi apoi care dintre dreptcredincioşi nu ştie sau nu

crede ceea ce sfântul Sinod al VH-lea Ecumenic a cercetat printr-o investigaţie atentă şi sub

rourarea Duhului Sfânt, a documentat şi a întărit ceea ce a aflat cu cale? Şi tot aşa de adevărat

este şi aceea că sfintele icoane, moaştele sfinţilor şi toate locurile sfinte în decursul veacurilor

au săvârşit nesfârşite minuni şi că în veac mai pot săvârşi, din care, din atâtea mii vom da

măcar unele exemple, amintind în cele ce urmează doar câteva. în prealabil însă vom vorbi în

122 Flepiioe oyieMhhe, f. 10 r.

câteva cuvinte şi despre modul cum ar fi trebuit să fie instruiţi copiii ortodocşilor în duh de

evlavie şi cum se pot pricepe mai clar spusele acelei blestemate ocări.

Mai întâi deci trebuiau învăţaţi să creadă şi să ştie copiii creştini că mint înaintea lui

Dumnezeu toţi cei ce nu cred cu credinţă tare şi neclintită că toate sfintele icoane, sfintele

moaşte şi sfintele locuri au fost sfinţite, au făcut şi pot oricând să facă minuni, numai cât să

existe la bază neclătită credinţa în Dumnezeu, singurul care face minuni şi care dă har şi dar

de a face minuni asemenea minunilor Domnului Hristos, ba chiar mai mari decât acelea şi

care până la urmă sunt din credinţa care vine din duh şi care toate au slujit şi-i vor sluji tot

Domnului.

Că într-adevăr prin lucrarea lui Dumnezeu au fost şi pot avea loc oarecare descoperiri

robilor săi credincioşi, lucruri care şi în viitor se pot întâmpla.

Că a fost un adevăr şi în viitor încă se poate întâmpla să existe bărbaţi ai lui Dumnezeu

plini de har ceresc (dar nici dintre prooroci nu toţi au fost), care încă şi în această viaţă

trecătoare au proorocit despre lucruri viitoare şi vor mai putea prooroci încă.

Că sunt oarecare locuri sfinţite şi sfinte, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, de

care se leagă limpezi şi preamărite minuni, dar despre adevărul cărora se îndoiesc unii. De

altfel există unii care se îndoiesc şi de sfintele Testamente şi de altele.

După cele amintite în legătură cu instruirea copiilor, ar fi trebuit să-i fi învăţat şi să se

ştie păzi să nu creadă nici să se lase seduşi de orice duh, dându-le crezare, nici să cinstească

chipurile şi idolii păgânilor ori ale unor oameni păcătoşi şi lipsiţi de credinţă, crezând că aceia

ar putea face minuni cum fac sfintele icoane ori moaştele preţioase ale sfinţilor, cum sunt

multele vorbe urâte, aruncate de impostori în chip fraudulos şi necinstit despre astfel de

probleme creştine. Tot aşa pomenim şi de câteva locuri, de câteva descoperiri şi de profeţi

falşi, care - mânecând nu din şcoala lui Hristos, ci din a lui Antichrist - împrăştie în popor

poveşti otrăvitoare, nu izvorâte din Dumnezeu, ci din duh necinstit. Dar deoarece despre

aceste lucruri e plină atât istoria veche, cât şi cea nouă a Bisericii, de dragul scurtimii, vom

omite de a pomeni mai multe.

Întorşi la ceea ce am făgăduit, vom reproduce mai bine câteva pasaje din mărturiile şi

confirmările Sinodului al VII-lea Ecumenic privind minunile săvârşite de Dumnezeu prin

mijlocirea sfintelor icoane şi moaşte ale sfinţilor.

- Mai întâi, că icoanele sfinţilor şi moaştelor lor vindecă boale şi alungă demonii o confirmă

primul text, unde se aminteşte părerea Sfanţului Ioan Gură de Aur care spune că după moarte

sfinţii sunt mai tari decât au fost în viaţă123, lucruri mari şi minunate care cu atâta le putem

înţelege mai limpede cu cât aceşti bărbaţi ai lui Dumnezeu au săvârşit aceste fapte în această

viaţă plină de primejdii. Or, prin ajutorul lui Dumnezeu, ai cărui asistenţi credincioşi sunt

sfinţii, aceştia vor dobândi putere să săvârşească lucruri şi mai tari şi mai minunate, încât ele

să se facă cunoscute, prin mijlocirea lor, şi celor ce se apropie de Dumnezeu cu inimă curată,

cu credinţă dreaptă şi cu nădejde nezdruncinată.

- În al doilea rând, icoanele sfinţilor şi moaştele lor cu atâta putere strălucesc încât, prin

mijlocirea celor ale căror chipuri şi moaşte sunt, se ţine pământul şi se dobândeşte mântuire

pentru întreg neamul omenesc, fapte pe care le confirmă epistola papei Adrian trimisă către

împăratul Constantin şi mama sa Elena124.

- În al treilea rând, că moaştele sunt izvoare mântuitoare care aduc binefaceri, de multe feluri

în suferinţe, izvorând o ungere cu bună mireasmă, alungând demonii etc., cum confirmă

şedinţa III125, desigur în înţelesul că cinstea cuvenită se referă la cei ale căror icoane şi moaşte

sunt şi în ultima analiză la Cel ai căruia sunt sfinţii, adică la Dumnezeu, care e minunat întru

sfinţii Săi şi mărit între cei ce-L măresc pe El.

- În al patrulea rând, icoanele sfinţilor fac minuni şi săvârşesc tămăduiri, cum confirmă

sesiunea IV a Sinodului al VH-lea Ecumenic126 şi prefer să redau în text înseşi cuvinele

Sinodului. După ce enumera atâtea minuni sfârşite în Vechiul Testament prin lemn, la urmă

conchide astfel: „Aşadar, zice, Dumnezeu Care prin lemn a săvârşit atâtea minuni, n-ar putea -

spune-mi – să facă minuni prin lemnul preţios al Sfintei Cruci? Dacă e nedemn să adorăm

oseminte, cum de au fost aduse cu toată cinstirea osemintele lui Iosif din Egipt? Cum de a

înviat mortul atins de osemintele proorocului Eliseu? Mai mult, dacă prin oseminte săvârşeşte

Dumnezeu minuni, e clar că acelaşi lucru îl poate face şi prin icoane şi prin alte mijloace".

Să se vadă în această privinţă actele aceluiaşi sfânt, peste tot, dar mai ales minunea cu

femeia, care a zis: ei nu cinstesc moaştele Sfântului Anastasie (Persul)127, apoi minunea

întâmplată cu icoana Mântuitorului Hristos, minunea cu chipul Mântuitorului trimis lui Avgar

regele Edesei89, minunea din iarba în apropierea chipului Mântuitorului, prin femeia căreia-i

curgea sânge şi care s-a vindecat la naştere128.

123 „Actione 1 pag. milri 530, 532", ediţie încă neidentificată de noi. Vezi textul în Mansi XII, 1010. Anast. Bibiiot., Migne, P.L., 129, 216 (După Omilia „in Meletium", Migne, P.G., 50, 520).124 Ses. 2, Harduin IV, 85-86. Migne, P.L., 96, 1225-1226.125 Migne, P.L., 129,266.126 Anast. Bibliot., Migne, P.L., 129-296.127 Ibidem,p. 281-283.128 Ibidem, p. 406.

Dar de ce să mai înşir atâtea? Să se vadă istoriile bisericeşti, să se vadă tradiţiile ei, să

se vadă mărturiile vechi şi actuale, care vestesc peste tot şi pretutindeni trâmbiţa adevărului,

să se vadă şi să se pipăie înseşi aceste minuni, nebiruite dovezi ale adevărului veşnic

răspândite de Mântuitorul nostru peste toată lumea creştină, până în zilele noastre, de care

sunt pline toate, pline oraşele, cetăţile, satele, mănăstirile, atât cele cu viaţă de obşte cât şi

sihăstriile singuraticilor şi îndeosebi sfânta cetate a Ierusalimului şi vestigiile din apropierea

lui, sfinţite prin sângele Mântuitorului şi tot atâtea ţinuturi, munţi, văi, peşteri, copaci, râuri

pline de amintirea minunilor lui. Căci cine ar putea tăgădui sfinţenia Iordanului, mărirea

Vitleemului, lauda Muntelui Măslinilor, închinarea Golgotei, întâietatea Horebului, sfinţenia

Sfântului Munte, faima izvorului mântuirii cel de viaţă dătător al Vlahernelor, - după cum

pline sunt toate locurile de pe ţărmuri şi din insule, mai ales din jurul Mediteranei129, despre

care dacă până acum s-ar mai fi îndoit cineva, în schimb, nu mai puţin s-ar fi putut

reîmprospăta cu cuviinţă întreagă istoria sfântă a mântuirii şi înseşi scrierile Evangheliştilor,

cărora şi prin mijlocirea cărora s-a încredinţat puterea de a face minuni şi mai mari decât cele

ale lui Hristos dacă ar fi credinţă măcar cât un grăunte de muştar.

Aşadar, din argumentele aduse mai sus trebuie să conchidem pe bună dreptate că orice

Sfântă Cruce, fie că e confecţionată din lemn sau din orice fel de material, fie că e semnată cu

degetele în frunte ori în aer, a făcut şi poate face minuni, iar icoanele sfinţilor, fără vreo

considerare faţă de noutatea sau vechimea picturii, toate ca şi sfintele lor moaşte, fie că sunt

întregi, fie numai părţi din ele sau chiar părticele cât de mici din trupurile lor, toate

deopotrivă, atât în Grecia cât şi în Rusia, în Asia, ori în Europa sau în orice loc ar fi ele, au

săvârşit şi vor putea săvârşi vindecări, tămăduiri şi alte multe şi diferite minuni, din

îngăduinţa şi descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor, pentru cei care aleargă la

ele cu credinţă tare şi neîndoielnică în Domnul.

Dacă însă te-ar întreba vreun copilaş: de ce altă dată se săvârşeau prin mijlocirea

sfinţilor atâtea minuni de către icoanele şi moaştele noastre şi de sfintele locuri, iar astăzi nu

mai e aşa? - să-i dai drept răspuns pe acela pe care 1-a dat Sinodul al VÎI-lea Ecumenic celor

care la fel întrebau atunci, anume că în timpurile vechi s-au făcut multe minuni atât pentru

adeverirea credincioşilor şi pentru mulţimea celor necredincioşi, cât mai ales pentru ca prin

acele lucrări pline de taină şi a căror săvârşire depăşeşte ordinea şi puterea lucrurilor fireşti

oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului. Tot aşa, dacă ar întreba: de ce această icoană sau

aceste moaşte nu mai fac şi acum minuni, cum se istoriseşte că au făcut altele de felul lor? -

129 Ca unul care cunoştea Orientul la faţa locului, Cantemir nu putea să nu cuprindă în această apologie toate amintirile trecutului creştin. încă în secolul al VÎI-lea elementele acestei apologii sunt date destul de viu de Leonţiu de Neapole, cum se vede şi din actele Sinodului al VÎI-lea Ecumenic (Migne, P.L., p. 129,292-298).

să-i răspunzi unuia ca acela că nu puterea şi lucrarea acelor icoane şi moaşte au lipsit (căci

doar şi acum sfinţii au aceeaşi putere neschimbată şi statornică încredere înaintea lui

Dumnezeu), ci credinţa şi faptele celor ce poartă numele lui Hristos deloc nu se încadrează

după dreptarul Lui, cu alte cuvinte ei care se ating de sfinţi şi de prooroci, prin icoanele lor,

sunt plini numai de înşelăciuni. Oamenii de demult mărturiseau că Hristos Domnul era pentru

ei unul şi acelaşi pe buze, ca şi în inimi, având una şi aceeaşi credinţă şi mărturisire, una şi

aceeaşi lucrare după poruncile Sfintei Evanghelii; de aceea orice ar fi cerut întru numele Lui,

Domnul le da, pe când credinţa celor de azi (nu zic a tuturora, ci a celor mai mulţi) este

moartă şi prin urmare fără roade. Chiar faptele lor ticăloase dau pe faţă lucruri care exclud

harul divin, nu din pricina sfintelor icoane şi moaşte, ci din cauza lor înşişi, încât cu cei aleşi

Dumnezeu este ales, dar cu cei perverşi se perverteşte şi numele Lui.

Vrei, dar, să fii între cei chemaţi la nuntă de Domnul? O dată ce ai dat jos haina de

nuntă, pe care ai îmbrăcat-o prin harul Botezului, să nu îndrăzneşti să intri întru bucuria

Domnului tău! Vrei oare să intri cu mirele în cămară? Să ştii că nu-i destulă curăţenia

fecioriei, adică integritatea credinţei, ci se mai cer şi rezervele de untdelemn ale faptelor bune

şi încă tot mai bune până la ultima răsuflare a vieţii. Altfel degeaba vei striga: Doamne,

Doamne, deschide-ne nouă, fii milostiv, arată-ne milă, fâ minuni etc. în zadar va fî totul, căci

vei auzi doar acel îngrozitor răspuns: „Nu vă cunosc pe voi!" (Matei 25, 12). Poate vei încerca

din nou: Doamne, dar oare nu în numele tău şi diavoli am alungat? Tot aşa vei auzi: „Nu vă

cunosc pe voi!".

Dar despre cele ce privesc acest articol vezi mai departe şi cele din tâlcuirea poruncii a

şaptea.

Din explicarea poruncii a patra

Când se citeşte sau se propovâduieşte cu viu grai învăţătura, la care toţi suntem

datori să luăm parte, gândindu-ne caprin gura slujitorului însuşi Dumnezeu grăieşte către

tine..”130.

Într-adevăr, sfântă şi vrednică de un păstor este această datorie. Căci nu trebuie să

ignorăm că nu oricine învaţă în biserică ori în convorbiri particulare este numaidecât şi un bun

păstor şi un dascăl creştin. Trebuie deci cercetate şi probate spiritele, căci mulţi pot fi pe

dinafară păstori, purtând şi toiag şi haină preoţească, spre a se arăta ca atare; pe dinăuntru însă

sunt năimiţi, păstrând în ei pofta de răpire ca fiarele, deşi ascun-zându-se în piei de oaie,

aleargă ca nişte lupi din cei mai răpitori şi ca nişte lei răcnind şi căutând pe vreun neprecaut

să-1 sfâşie. Aşa a fost Arie, arhidiacon şi prezbiter al bisericii din Alexandria, care a învăţat

130 în slavoneşte.

cu neruşinare că trebuie să facem deosebire între cuvântul din veşnicie şi între Fiul lui

Dumnezeu venit în lume, tăgăduind astfel veşnicia Fiului şi deofiinţimea Lui cu Tatăl. Aşa a

fost şi Macedonie, episcop al scaunului de Constantinopole, care tot cu aceeaşi lipsă de ruşine

a învăţat că Duhul Sfanţ n-are nici o atingere cu divinitatea Tatălui şi a Fiului. Tot aşa a fost

cazul cu Nestorie, patriarh al Constantinopolei, care vărsa blasfemii împotriva Sfintei

Fecioare Măria, tăgăduind că ea e Născătoare de Dumnezeu şi că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar

fî născut în trupul ei şi ar fi pătimit. La fel un Anastasie, aruncându-se cu violenţă asupra

scaunului Romei, a strivit sfintele icoane în biserica Sfanţului Petru din Roma, iar un alt ierarh

care a ocupat nelegitim tronul Constantinopolei131 turna furios hule împotriva sfintelor icoane.

Dar ce să mai spun mai multe? Am să mai amintesc numai una din nenumăratele mărturii

pomenite de Sfanţul Epifanie, episcop de Cipru.

Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece apostoli, a fost doar părtaş deopotrivă cu

ceilalţi ucenici la toate minunile Domnului, a Cărui învăţătură a ascultat-o în acelaşi fel

împreună cu ceilalţi, le-a văzut şi, ca să zic aşa, le-a pipăit cu mâinile lui; cu toate acestea a

rămas un fur al adevărului, un trădător al Celui care i-a fost şi Dumnezeu şi dascăl, a rămas un

rob al lăcomiei şi chiar un slujitor al diavolului. Aşadar, după rod veţi cunoaşte pomul şi după

fapte omul. Iar semnele dintre adevărat şi fals, dintre ortodocşi şi eretici, dintre dascălii buni

şi răi sunt deosebirie dintre ei. Căci cine e ucenic adevărat şi bun al Evangheliei, acela e şi un

mărturisitor şi propovăduitor corect al credinţei ortodoxe, căci în învăţătura şi în predica lui

nu învaţă, nici nu tâlcuieşte sau predică nimic nou, nimic cu două înţelesuri, nimic nesigur,

nimic obscur şi nimic născocit numai din mintea şi din puterea lui132, ci totdeauna şi

pretutindeni rămânând pe linia adevărului ortodox, călcând după dreptarul şi după urmele

Sfintei Scripturi, ale tradiţiilor Bisericii, ale confirmărilor sinoadelor universale şi particulare

(dar primite de întreaga Biserică), în fine, după dogmele Sfinţilor Părinţi, pe care sfânta

Biserică apostolică şi catolică îi recunoaşte de fii genuini şi legitimi ai săi.

Cât despre însuşirile pseudodoctorilor, acestea sunt diametral opuse şi cu totul

potrivnice: sub omofor ipocrizie, sub culion sfinţenie prefăcută, iar în gură cuvinte care

dezmiardă urechile, ung inimile proştilor şi gâdilă simţurile133, în vreme ce inima şi sufletul

cel nemuritor sunt reduse doar la rolul de cadavre stricăcioase, care corup şi nimicesc orice

credinţă, ba mai mult, încercând să demonstreze cu viclenie şi cu tot felul de jocuri de cuvinte

131 în fond pare a fî vorba de una si aceeaşi persoană, Anastasie (730-753), patriarhul impus de Leon Isaurul, care imediat ce a ocupat scaunul a încercat să strice cultul icoanelor şi la Roma. G. Ostrogorski, Gesch. d. byz. Staates, Miinchen, 1963, p. 137-139.132 Aluzie la Teofan Procopovici.133 Desigur că oricine îşi dădea seama pe cine vizează aici Cantemir si e clar că Procopovici nu se va simţi prea bine când, în calitate si de arhiepiscop, era acuzat că primejduieşte destinele Bisericii ruseşti.

că pentru a asculta de regulile credinţei ar trebui s-o suceşti aşa fel încât ea să fie roabă

raţionalului şi neraţionalului. Striga odată Cicero, acel mare părinte al elocinţei romane:Vai ce

timpuri şi ce vremuri am ajuns! Astăzi ar trebui să strigăm: vai de Biserica şi de păstorii de

acum!

Vrei dar ca pe vechii şi actualii păstori dedaţi cu apucături de lup să-i deosebeşti de

adevăraţii doctori ai credinţei ortodoxe? Ascultă-le numai numele, care cu toate că reprezintă

o scurtă definiţie a rătăcirilor, pe loc îţi vor indica şi ce fel de oameni sunt şi deosebirea dintre

ei şi ceilalţi: de la Arie avem pe arieni, de la Macedonie pe macedonieni, de la Nestorie pe

nestorieni, de la luptătorii contra icoanelor pe iconoclaşti şi aşa mai departe. în acelaşi timp, în

apele necurate ale vremurilor noastre, de la Calvin avem pe calvini, de la Luther pe luterani,

precum şi pe alţii din aceste afurisite şi nou scornite denominaţiuni, cum sunt piariştii97,

anabaptiştii, protestanţii, mai bine zis adversarii. Cât despre ceea ce a însemnat la început şi

propriu-zis numele de „creştin", aşa cum prima dată s-au numit cu acest nume în Antiohia

(Fapte 11, 26), aceasta s-a păstrat în chip neînstrăinat şi neschimbat până acum98 (doar) în

sânul Bisericii Ortodoxe şi aşa se va păstra în veci, căci Domnul şi numele Lui, cum S-a

făgăduit, va fi cu sfânta lui Biserică până la sfârşitul veacului.

Din explicarea poruncii a cincea

Mai observă „Catehismul": „Copiii sunt datori să fie faţă de părinţi cu inimă bună...,

şi fără blagoslovenia lor să nu facă nici un lucru mai important, îndeosebi să nu~şi aleagă

fără ştirea lor felul de viaţă casnică ori monahală..."134.

E lege universală şi firească, de aceea e şi comună tuturor muritorilor, ca fiii să se

plece şi să fie ascultători întru toate părinţilor lor, afară de cazul dacă aceia i-ar sili ori i-ar

învăţa să facă ceva împotriva legilor dumnezeieşti ori civile. Aceasta pentru că legea e mai

veche decât părinţii şi mai puternică decât ei. Cât despre aceea că nu-ţi poţi alege viaţa de

căsătorie fără să întrebi de părinţi, să-mi îngăduie autorul să spun că prin aceasta legea nu se

desfiinţează nicidecum. Căci după cum fiul nu trebuie să ia în căsătorie fără învoirea şi

binecuvântarea părinţilor pe cutare fecioară sau văduvă, tot aşa nici părinţii nu pot sili pe fiul

lor să ia în căsătorie pe cutare fecioară sau pe cutare văduvă câtă vreme între părţi n-a

intervenit nici o potrivire de vârstă şi o apropiere sentimentală. Căci dacă păcătuieşte un tânăr

pentru că vrea să se căsătorească fără ştirea părinţilor, tot aşa ar păcătui şi părinţii dacă

împreunează fără voia lor pe doi tineri pe care vârsta, firea şi pornirile inimii i-au vrut

despărţiţi. De pildă: dacă părinţii ar sili pe un fiu de 17 ani să se căsătorească cu o femeie de

134 Ordin călugăresc dedicat mai ales educaţiei şcolare, înfiinţat în 1597 si ai cărui emisari au împânzit şi estul Europei. Cf. C. Heinibucher, Orden und Konregationen d. Kaîh. Kirche, voi. II, p. 121 ş.u.

40 de ani sau chiar cu o tânără de 14 ani, dar care e oarbă ori schilavă, sau deformată în altă

parte a corpului şi toate acestea numai pentru adunarea de averi ori pentru că ar fi „mai de

neam", pe când el n-ar dori nici avere, nici neam mai mare şi nimic altceva decât pe aceea pe

care şi-o doreşte de soţie inima lui (afară de cazul când e la mijloc o poftă păcătoasă), în cazul

acesta cu smerenie fiiască şi cu îndrăzneală, dar fără să-i jignească, el să arate părinţilor o

dreaptă judecată în alegere, cerând şi rugându-i să nu-i constrângă peste măsură sufletul prin

insistenţa lor încăpăţânată de a aduna cât mai mult şi prin pofta lor după avere tot mai mare, -

ei bine, în cazul acesta, zic, după câte cred, tânărul nu mai poate fi obligat să asculte de astfel

de părinţi stricaţi135.

De aceea, prevăzătoare şi înţeleaptă, Maica Biserică a fixat termene potrivite pentru

ambele sexe şi pentru vârsta lor, hotărând legi şi condiţii cinstite din punct de vedere moral, şi

posibile fiziceşte (şi încă ambelor părţi posibile), între care primul loc îl deţine consensul

mutual şi căsnicia din iubire, după care urmează acea taină dumnezeiască ce se săvârşeşte,

după care, deşi doi, de acum soţii sunt parcă numai un trup. în orice caz, căsătoria e sfântă,

nunta neîntinată, legătura dintre soţi indiscutabilă şi aproape inseparabilă, până la sfârşitul

vieţii, căci altfel ar fi nevalabilă şi nepermisă, gravă şi dificilă şi pe deasupra plină de

primejdii.

Cât despre cealaltă faţă a problemei, adică viaţa singuratică sau păstrarea fecioriei prin

celibat136 şi care nici ea nu-i posibilă fără învoirea părinţilor, aceasta nu numai că e împotriva

rânduielilor bisericeşti, ci e contrară chiar şi învăţăturii evanghelice şi firii omeneşti. Celor

dintâi, adică rânduielilor bisericeşti şi apostolice e potrivnică deoarece, privind la ceea ce e

mai bun şi mai desăvârşit, Sfanţul Apostol Pavel n-a poruncit aşa ceva, ci cel mult a dat sfat

cu gândul la ceva mai desăvârşit: „Bine ar fi omului să nu se atingă de femeie, dar, pentru a se

feri de desfrânare, mai bine e ca fiecare bărbat să-şi aibă soţia sa şi fiecare femeie să-şi aibă

bărbatul ei". Iar ceva mai jos: „Aceasta o spun din îngăduinţă, nu din poruncă. Eu aş vrea ca

voi toţi să fiţi cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul într-un fel,

altul într-altul. Celor ce nu sunt căsătoriţi şi văduvelor le spun: bine este pentru ei să rămână

ca şi mine; dacă însă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că mai bine este a se

căsători, decât a arde" (1 Cor. 7, 6-9).

Tot aşa celibatul e contrar şi hotărârilor sfintelor sinoade ecumenice şi învăţăturilor

Sfinţilor Părinţi, care n-au sancţionat nici o lege prin care părinţii să permită fiilor lor să

trăiască o viaţă conjugală cum ei n-o doresc, ci dimpotrivă, din multe motive, legate de buna

135 In afară de experienţa proprie, Cantemir va fi avut desigur cunoştinţă de pravilele româneşti, din care mai ales cele de la Târgovişte şi Iaşi discută destule probleme din cele de aici.136 De rândul acesta, Cantemir critică celibatul preoţimii romano-catolice.

rânduială a vieţii publice şi private, aşa cum a sfătuit şi Sfântul Pavel, s-a renunţat de a sili la

îmbrăţişarea unei vieţi călugăreşti şi s-a spus că în general nicicând vreun locuitor de credinţă

ortodoxă n-a interzis fiului sau fiicei sale să încline spre ceea ce se simte mai chemat, aşa cum

era şi sfatul Sfântului Pavel şi al întregii Biserici ecumenice. Singura excepţie ar fi, şi aceea

extrem de rară, când poate din pricina lipsei de urmaşi - spre a nu fi în detrimentul statului - s-

ar asigura o moştenire, dar şi în acest caz nu prin silnicie sau prin violenţă, ci prin convingere

şi prin îngăduinţă, pe baza unor motivări juste şi necesare137. Aşa încât, autoritatea apostolică

şi bisericească a fost mai tare decât cea paternă şi aşa va trebui să fie totdeauna.

În sfârşit, celibatul e potrivnic şi duhului Evangheliei şi Mântuitorului însuşi, Care

pentru toţi a spus: „Oricine a lăsat casă ori fraţi ori surori sau tată sau mamă sau soţie sau

copii sau moşii pentru numele Meu, însutit va lua" (Matei 19, 29). Şi tot acolo, ceva mai

înainte, întreabă ucenicii pe Domnul: „Dacă astfel este starea omului cu femeia, nu prea e de

folos să se însoare. El însă le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci doar cei cărora le este

dat". Căci sunt fameni care din pântecele mamei lor s-au născut aşa; sunt apoi fameni pe care

oamenii i-au făcut fameni şi, în sfârşit, sunt fameni care pe sine „s-au făcut fameni de dragul

împărăţiei cerurilor" (Matei 19, 10-12), adică lăsând toate cele ce am pomenit mai sus, de

dragul lui Dumnezeu au luat Crucea Lui şi urmând numai un singur gând, s-au hotărât să-şi

facă o viaţă nevinovată şi neatinsă de încurcăturile şi plăcerile acestei lumi, pe care Biserica

Ortodoxă s-a obişnuit s-o numească cu un cuvânt obişnuit „viaţă călugărească". în sfârşit, tot

aşa de potrivnic firii este şi cel care pentru a fugi de legământul conjugal sau în alt chip (cum

multe s-au auzit şi s-au văzut), călcând pe urmele înfrânării şi ale cumpătării, s-au castrat (dar

să nu se creadă că o căsătorie legitimă, din clipa când consensul părţilor a avut loc, mai poate

fi urgisită şi că din clipa când e încheiată ar mai putea fi dispreţuită).

Desigur însă că cine preţuieşte mult fecioria este şi va fi socotit cu mult mai presus şi

mai desăvârşit nu numai în împărăţia cerurilor - pentru că şi-a închinat fecioria lui Dumnezeu

- ci şi în această viaţă trecătoare, fapt pe care, în afară de Sfanţul Pavel şi de întreaga Biserică

a lui Hristos, l-au propovăduit şi şcolile mai vestite ale păgânilor, îndeosebi secta pitagoreilor

care descria cu cele mai mari laude viaţa retrasă şi castitatea trupească, iar unuia care zicea că

preferă să fie în contact cu femeile, decât cu filosofii (care se ştie că dispreţuiau societatea

femeilor!), Pitagora i-a răspuns că ai săi mai bucuros se bălăcesc în noroi, decât în apă 138.

137 Despre acest fel de „raţiuni de stat" afară de controversa tetra-gamică din Bizanţ, desigur că un voievod ca Dimitrie Cantemir cunoştea destule cazuri şi din vremea lui şi din anturajul lui.138 Cantemir notează pe margine; „Laertius: De vita et moribus philosophorum" (în traducere românească de Balmuş-Frenkian, Bucureşti, 1969). Probabil Cantemir citează liber, parafrazând situaţii similare. Vezi VI, 16; IX, 3.

Părerea poetului Virgiliu139 era: în această religie să se păstreze feciorelnici nepoţii, iar poetul

Tibullus140 zicea: celor mari le plac fecioarele tinere; veniţi dar tinerelor în haine curate şi

aduceţi zeilor apa izvoarelor limpezi.

Aşadar, copiii creştinilor trebuie învăţaţi şi chiar invitaţi să se străduiască să rămână

curaţi şi feciorelnici, în măsura în care acest lucru e posibil; totuşi părinţii să se gândească mai

puţin să-i invite la feciorie, dar nicidecum să nu-i silească în căsnicie, pentru că mai curând

trebuie urmat sfatul Domnului şi Mântuitorului nostru, al Apostolilor şi al Bisericii întregi,

decât cel al părinţilor trupeşti. Iar fiii, dacă cred la urma urmelor că pentru urmarea sfaturilor

de feciorie nu sunt în stare să facă faţă, căci şi atunci şi-ar desfigura sănătatea, în cazul acela,

pe baza temeiurilor amintite mai înainte şi încă fără aprobarea şi binecuvântarea părinţilor,

nicicum să nu păşească la căsătorie, căci altfel, printr-o căsnicie nedorită şi silită ori

potrivnică firii şi afecţiunii sufleteşti, se ajunge totdeauna şi aproape inevitabil la distrugeri

familiare şi sufleteşti, ca să nu mai vorbesc că grăbim atunci primejdiile chinurilor veşnice,

urzind rele de tot soiul, lucruri pe care nimeni nu poate spune că nu le cunoaşte şi care nu mai

au lipsă a fi documentate.

Din explicarea poruncii a şaptea

1. „Catehismul" mai vorbeşte despre înşelări cu pretinse moaşte sau cu icoane ori cu

unele locuri făcătoare de minuni”.

Minunat şi cu cea mai mare prevedere ne învaţă autorul nostru despre această

problemă, căci nu arareori şi nu puţini au fost impostorii care, sub impulsul diavolesc al

câştigului, negustoreau moaşte presupuse a fi cu putere ca şi ale sfinţilor, cum se cunoaşte

cazul cu un inel al Sfintei Ecaterina, aflat la Moscova, pe care ea l-ar fi primit într-o vedenie

de la însuşi Hristos Domnul. Istoria bisericească citează încă multe astfel de cazuri, când unii

oameni de nimic au impus noroadelor, şi tocmai sub garanţia sfinţeniei potcapului clerical,

lucruri imposibile ca părţi din laptele Maicii Domnului, picuri din sângele Domnului Hristos,

ori fire de păr din barba Lui141, care toate anihilează adevărul sfintei Lui învieri. Cunoscând

toate aceste lucruri, nu-i permis să se ascundă de sufletul creştinilor mai simpli în ale credinţei

ceea ce însuşi Domnul a prezis când a vrut să atragă atenţia poporului Său: „Cine primeşte

prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, iar cine primeşte pe un drept în nume de

drept, răsplata dreptului va lua" (Matei 10, 41). Dacă, deci, cu inima lui simplă şi cu credinţă

curată, creştinul primeşte pe sfânt în nume de sfânt (şi acela poate fi un impostor sau un

139 Eneida, III, 408.140 Albii Tibulli, Quae extant, lib. II, eleg. I, 13-14. Poate va fi utilizat ediţia de Amsterdam, 1708, p. 207.141 Temă de ironizare umanistă (Epist. obscur, virorum şi Erasmus, Elogiul nebuniei).

hulitor al sfinţeniei) şi cu mână largă îi dă milostenie, desigur că acela va lua plata pe care

Dumnezeu i-a fagăduit-o. Tot aşa, chiar dacă ar fi vorba de osemintele uscate ale lui Iulian

Apostatul, dacă ele ar fi aduse de un impostor şi date drept oseminte ale unui alt sfanţ martir,

dacă creştinul le-a îmbrăţişat şi le-a sărutat cu acea părere şi credinţă ca şi când ele ar fi ale

cutărui sau cutărui sfânt, desigur că pentru conştiinţa lui ele n-ar fî mai mult nesuferitele

oseminte ale lui Iulian Apostatul, ci ale acelui sfânt în ale cărui nume şi cinstire au fost

îmbrăţişate şi sărutate ca sfinte.

De aceea trebuie ţinut bine seama şi de icoanele cărora li se atribuie pe nedrept faimă

miraculoasă. în lumea creştină se ştie doar că săvârşirea minunilor constă în credinţa săvârşi

torului şi a credinciosului mai mult decât în lucrarea miraculosului însuşi. Căci dacă cineva a

scornit că sub chipul zeului Neptun se ascunde însăşi icoana Sfanţului Spiridon (a cărui

pomenire se face tocmai în ziua când scriu acestea)142, eu rămân desigur la convingerea că

cinsteam şi mă închinam icoanei Sfanţului Spiridon (poate falsă) care zilnic făcea minuni,

căci el e doar unul din sfinţii cei mai vestiţi în facerea de minuni; de aceea oricare din ai noştri

rămân pe bună dreptate la convingerea că eu am primit sfânt în nume de sfânt. în schimb,

impostorul va fi vădit de mânia lui Dumnezeu în ziua aceea când această mânie se va vărsa

peste cei ce se ating de sfinţii Lui şi de cei ce falsifică profeţiile Lui, lucru pe care de altfel îl

mărturiseşte, că tot ce se primeşte, să se primească după felul de a fi al primitorului.

Iată, aşadar, cum trebuie precizate lucrurile. A face comerţ cu sfinţenia şi a falsifica

moaştele şi icoanele sfinţilor e lucru diabolic. Celor ce vin însă sub nume de sfanţ şi care cer

milostenie pentru lucruri şi locuri sfinte, nu li se poate tăgădui de tot iubirea şi milostenia

creştină, bine ştiind că milostenia ne mântuieşte şi de moarte. Dumnezeu însă, Cel ce

primeşte, va răsplăti fiecăruia după cuviinţă. De aceea, pentru a se deschide puterea de

înţelegere a minţii copiilor despre ce vrea să zică „icoane şi locuri făcătoare de minuni", cum

s-a amintit mai înainte despre „aşa-zise sfinte moaşte", va trebui să înţelegem lucrurile aşa

cum am precizat, căci altfel, dacă nu se suprimă expresia „aşa-zise", atunci nu putem înţelege

decât ceea ce s-a spus în chip universal despre toate locurile şi icoanele făcătoare de minuni.

Căci, fără discuţie, ortodocşii „cred că locurile sfinte, icoanele şi moaştele sfinte au săvârşit şi

pot săvârşi infinite minuni. Trebuie deci să ne ferim să dăm prilej ca, din pricina acestei

accepţiuni mai adânci a cuvântului „înşelăciune", să sufere mintea crudă a copiilor şi

nevinovăţia celor fără carte, lucru până la care poate nici gândul autorului n-a ajuns şi pe care

nici creierul copiilor şi al celor simpli n-ar putea, cred, să le priceapă printr-o explicare mai

largă.

142 Deci Cantemir şi-a redactat opera la sfârşitul anului 1720. (Sfanţul Spidiron e prăznuit în 12 decembrie).

2. Mai obiectează „Catehismul": „Să ştii că acest păcat al furtului nu se iartă până ce

bunul străin furat nu va fi redat stăpânului".

Păcatul la care se gândeşte aici autorul e frauda sau defraudarea, despre care foarte

bine a judecat că este primul şi cel mai rău din cele trei feluri de furtuni. Afirmaţia, însă, că el

nu s-ar putea ierta până ce nu se restituie furtul, e nepotrivită. Pentru că nu jignim mila

dumnezeiască şi ca să nu se lase impresia că socotim prea slabă taina pocăinţei, cred că

trebuie aici o explicaţie mai clară. Căci dacă acest lucru se înţelege despre jurisdicţia civilă şi

umană, atunci din punct de vedere juridic, fără îndoială că bine şi foarte potrivit s-a afirmat,

deoarece nici un judecător corect nu poate dezlega deplin pe datornic sau pe hoţ înainte ca

aceştia să restituie toată paguba făcută. Dacă însă vorbim după dreptul divin, această

afirmaţie, vrând-nevrând, pare că prea bine se împacă atât cu mila dumnezeiască, pe cât şi cu

taina pocăinţei. Căci chiar şi păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt, despre care Domnul

Hristos S-a pronunţat că nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, prin taina

spovedaniei, respectiv a pocăinţei, nici acesta nu se exclude de la mila lui Dumnezeu. Şi cu

toate că şi după dreptul divin s-a dispus ca datornicul să fie ţinut în temniţă până ce va plăti şi

ultimul ban (Matei 18, 34) şi acel „ban" al Evangheliei, deşi s-ar referi la un timp nesfârşit de

ani, totuşi chiar şi nesfârşitul şi insolvabilul se iartă prin pocăinţă, după cum explică

comentatorii. Dar să revenim la obiect. Cât de aspră şi de grea este această afirmaţie despre

păcatele care nu se iartă, va reieşi cu uşurinţă pentru cine va fi atent la pilda adusă mai jos de

acelaşi autor. Căci, aminteşte Catehismul, „un negustor, care cumpăra prin înşelăciune pe

preţ mic şi care vrea să-si plătească astfel ceea ce datora, nu va fi iertat până ce nu dă toată

datoria"143. După cum s-a mai spus, din punct de vedere civil aşa trebuie văzute lucrurile; din

punct de vedere teologic, însă, nu. Căci dreptatea lui Dumnezeu e mult prea departe de

judecăţile oamenilor, iar legea lui Dumnezeu e fără pată, pe câtă vreme despre legea

omenească nu se poate spune acelaşi lucru. Dar dreptul civil priveşte libertatea şi voinţa

legislatorului competent, de unde şi izvorăsc diferitele legi ale singuraticelor ţări şi diferitelor

lor rânduieli. în acelaşi timp, legea divină este numai una şi aceeaşi pretutindeni şi în toate

timpurile.

De pildă, stăpânul unei cetăţi ori al unui imperiu bate cu numele lui ca monedă o

drahmă de aramă, susţinând că ea echivalează cu una de aur. în schimb, se găseşte vreunul din

cetăţenii sau din supuşii lui care nu recunoaşte că ar valora atâta. în cazul acesta, desigur că

înaintea legislatorului sau a domnului acel răzvrătit apare ca neascultător şi pe bună dreptate

va fi pedepsit, fără ca pedepsitorul să-şi atragă prin aceasta vreo vină sau executorul vreun

143 Citat slavoneşte după HepBoe oyiemfce, Ibidem.

păcat, pentru că prin lege dumnezeiască s-a poruncit o dată pentru toţi: „Supuneţi-vă mai

marilor voştri" (Rom. 13, 1; Tit 3, 1). Desigur, însă, acesta e numai păcat civil, nu teologic,

căci Dumnezeu ştie - fapt îndeobşte cunoscut în dreptul ginţilor - că un ban de aramă nu poate

avea valoarea celui de aur. Doar atât Dumnezeu cât şi dreptul ginţilor ţin socoteală şi de

timpul şi de distanţa geografică, de primejdiile drumurilor şi de pagube eventuale, de raritatea

şi de creşterea preţului mărfii şi de altele de acest soi, pentru care chiar negustorul şi-a expus

viaţa la primejdii din cele mai grele, pentru ca marfa cutare să se poată vinde în cutare loc şi

în cutare vreme cu preţ mai scump decât s-ar putea cumpăra în altă parte.

Altă pildă: diamantul cumpărat în India pe 10 florini poate fi vândut liber şi fără nici

un păcat „teologic" în Germania pe preţ de 100 de florini, desigur ţinându-se seama şi de toate

piedicile amintite adineauri, cu toate că împăratul sau suveranul Germaniei a dispus ca acel

diamant să nu se vândă pe preţ mai mare de 5 florini. In cazul acesta, cel care ar vinde un

astfel de diamant în Germania - împotriva hotărârii suveranului - pe preţ mai scump, acela ar

păcătui faţă de acel suveran din punct de vedere civil, pentru că a nesocotit legea valabilă în

acel loc; în schimb însă, faţă de Dumnezeu nu, decât în măsura în care a nesocotit legea unui

suveran, păcat despre care nu se cade să spunem că-i de neiertat (când se are în vedere puterea

tainei spovedaniei). Exceptând deci acest lucru, nu se cade să zicem că prin aceea că s-a

dispreţuit o poruncă a suveranului, ar fi comis un păcat ce nu poate ierta, după ce ştim o dată

cât de mare e puterea penitenţiei.

Din tălcuirea poruncii a noua

Reţinem: „Simplu vorbind, tot ce se cleveteşte şi şeface spre paguba şi necinstea

aproapelui şau spre micşorarea onoarei şi măririi lui...". Apoi în ultimul articol: „Acestpăcat

e greu de corectat; pentru acest motiv cei ce am lezat prin batjocură cinstea şi onoarea cuiva

datori suntem şă îndreptăm paguba adusă, mărturisind minciuna, fapt care e foarte greu,

altfel păcatul nu poate fi iertat.

De bună seamă că nu te poţi îndoi că a călca porunca aceea „tot ce ţie nu-ţi place,

altuia nu-i face" constituie un păcat şi încă foarte greu. In ce anume condiţii se poate el ierta

(căci nu există păcat care să întreacă mila cea fără margini a Domnului) şi de ce oare este el

aşa-zicând atât de chinuitor şi de greu, precum şi înaintea cui trebuie păcătosul să-şi

mărturisească păcatul (căci altfel el nu se poate ierta), despre toate acestea, din câte ne spune

Catehismul, nicăieri nu ni se lămureşte. De aceea cred că copiilor creştini trebuie să li se

explice mai limpede despre distincţia amintită, pentru ca ei să înţeleagă de ce trebuie să-şi

mărturisească păcatul, respectiv minciuna lor înaintea duhovnicului, căruia Sfânta Maică

Biserica i-a încredinţat grija şi cercetarea tuturor păcatelor, ca unul care prin punerea mâinilor

episcopului a primit, din darul Duhului Sfânt, puterea de a lega şi dezlega, de a ţine şi a ierta

păcatele şi încă îndeobşte orice fel de păcate, în a cărui putere stă, fără discuţie, ridicarea nu

numai a celor ce s-au comis împotriva aproapelui, ci şi împotriva cinstei şi măririi lui

Dumnezeu. Pentru care temei, dacă păcătosul nu-şi va mărturisi în faţa duhovnicului orice

păcat, nu poate fi iertat.

Dacă însă greutatea sau imposibilitatea iertării păcatului se înţelege că ar consta în

obligaţia de a mărturisi păcatul în faţa aceluia a cărui vază şi mărire le-a jignit şi că fără o

astfel de mărturisire acel păcat nu ar putea fi iertat, atunci fără îndoială, vai, s-ar răsturna toată

puterea bisericească şi chiar a harului Duhului Sfanţ, care i-a încredinţat preotului să poată şi

lega şi dezlega orice fel de păcate şi ale oricui ar fi ele.

E lucru de sine înţeles şi cinstit şi se aşteaptă de la un creştin ca dacă într-o privinţă

oarecare şi chiar numai în mică măsură ar fi jignit cineva pe semenul său, înainte ca soarele să

apună după asfinţit, lăsând la o parte orice mândrie, aroganţă, încăpăţânare şi orice alt fel de

supărare, acela să se roage şi să-şi ceară iertare pentru păcatul său. Deoarece însă felurile

jignirilor şi delictelor sunt multe şi variate, dacă s-ar descoperi vreuna din ele tocmai înaintea

aceluia faţă de care a greşit, se poate isca primejdia să se producă rele şi mai mari decât cele

dinainte şi să provoace distrugerea totală şi răsturnarea nu numai a caselor şi familiilor, ci şi a

unor întregi ţinuturi şi ţări, după pilda puilor de vipere, care de la o zi la alta, dintr-un început

mic, târându-se peste întreg trupul ţării se sporesc atât de tare încât duc la o nenorocire de

obşte. De astfel de întâmplări tragice e plină istoria universală; de aceea Sfânta Maica Biserică

privind cu cea mai mare atenţie a hotărât să acţioneze mai îngăduitor şi mai blând cu cei

încăpăţânaţi şi rătăciţi. Drept aceea ea îndeamnă pe duhovnicul căruia i s-a dat şi încredinţat

această mijlocire să examineze şi să scruteze ungherele cele mai intime ale sufletului

penitentului, dar cu blândeţe, iar nu întărâtându-1, iar după ce le cercetează şi cunoaşte,

asemenea unui foarte învăţat doctor în arta de a tămădui, tratând astfel boala păcătosului, va

prescrie în consecinţă şi dieta după gravitatea şi felul bolii, propunând medicamente, aplicând

plasture dacă e lipsă, iar dacă observă că boala rezistă cu încăpăţânare la medicamentele date

şi aplicate, atunci foloseşte şi cauterizarea. în sfârşit, dacă nici focul nu ajută, atunci doctorul

taie din restul trupului cu bisturiul mădularul stricat şi putred şi-1 aruncă, după spusa aceea:

ca să fii sănătos trupeşte, rabzi şi cuţitul şi focul; în schimb, ca să fii sănătos cu sufletul, vei

ezita oare să rabzi cât de cât? Tot aşa, zic, duhovnicul aduce păcătosului cu cea mai mare grijă

şi prudenţă, drept medicamente salvatoare, canoanele de pocăinţă, din care câteva sunt

absolute şi necesare, altele, în schimb, condiţionale şi dispensatorii. Absolute şi necesare sunt

acelea care nu pot fi altfel şi nici nu admit vreun alt mod de rezolvare. De pildă, dacă cineva

tăgăduieşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu adevărat, ori cade într-o altă credinţă eretică

oarecare, afirmând în chip nelegiuit şi neruşinat ceva nedemn despre una sau alta dintre

Persoanele Sfintei Treimi şi dacă nici după a doua ori a treia mustrare nu vrea să se căiască,

duhovnicul e silit ca în faţa a doi sau trei martori să-i arate pe faţă greşeala. Dacă nici de ei nu

vrea să asculte, atunci să fie socotit ca un păgân şi vameş (Matei 18, 16-17). Abia atunci va

trebui să mărturisească în mod public şi înaintea întregii Biserici cum că a greşit împotriva

Duhului Sfânt, căci altfel duhovnicul nu poate ierta acest păcat, fiindcă altfel nici Dumnezeu

nu se învoieşte a primi pe un astfel de păcătos. Căci zice că „Cine se leapădă de Mine înaintea

oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Ceresc, iar cine Mă va mărturisi înaintea

oamenilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu" (Matei 10, 32-33). Şi acesta

este păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nici în acest veac, nici în cel viitor nu se va ierta.

Iar convenţionale şi întâmplătoare pot fi canoanele atunci când duhovnicul nu sileşte

pe păcătos să-şi mărturisească păcatul înaintea a doi sau trei fraţi si nici înaintea întregii

Biserici, ci doar cu puterea ce i s-a încredinţat îl dezleagă de păcat, desigur cu condiţia să

împlinească după cum i se dă canonul, pe lângă făgăduinţa ca de acum să nu mai păcătuiască

şi să restituie prada sau furtul comis pe nedrept, fie cerând personal iertare, fie şi dispensându-

se de acest fapt. Asupra acestui lucru, polul intenţiei autorului nostru pare că se schimbă. Or,

pentru lămurirea mai deplină a problemei, cred că trebuia adus un exemplu mai concret de

putere a rugăciunii. De pildă, dacă cineva, un om mai puternic şi mai aprig, ar năvăli cumva

pe nedrept asupra unuia mai slab şi i-ar face nedreptate răpindu-i bunurile şi vătămându-i

buna lui cinste etc, unui astfel de păcătos duhovnicul i-ar pretinde ca ceea ce i-a răpit pe

nedrept să trebuiască a-i restitui în întregime, iar pentru jignirea adusă personal să-1 roage de

iertare şi încă cu inimă supusă şi smerită, iar nu cu aroganţă, ca şi unul care ar avea asupra lui

vreo putere. Dacă a împlinit toate acestea, se mai adaugă şi părerea de rău pentru păcat. Abia

atunci se poate spune că este dezlegat de păcatul acela. Dacă nu face aşa, zău 144 că nici de

duhovnic şi nici de Dumnezeu nu poate fi iertat.

Dacă însă e mai slab şi a fost lovit de unul mai puternic145 prin fort sau prin vreo

fraudă, acestuia îi cere duhovnicul să restituie în orice caz ceea ce nu-i a lui. In schimb, după

aceea, nu mai e obligat să vină în persoană şi să mărturisească pe fată că el e vinovatul şi

duşmanul, ci doar să se abţină de acum înainte de la alte rele, nevindecabile, care s-ar putea

întâmpla să mai vină din furie sălbatică şi întărâtată a celui mai tare. E adevărat însă, că

precum nu toate bolile trupului sunt la fel de grave, tot aşa nici slăbiciunile sufletului nu sunt

144 în text: „mehercule". 145 Desigur, interpretarea aceasta trebuie socotită emanând de pe poziţia concepţiei feudale, pe care se găsea în acel moment Cantemir.

de aceeaşi mărime. Căci mai întâi, dacă cineva îi jigneşte aproapelui onoarea şi cinstea (de

care vorbeşte autorul nostru) - iar chipurile acestor jigniri sunt nesfârşit de multe la număr şi

la felul lor, încât pentru scurtimea cărţii nu le putem pomeni146, această jignire luată în

accepţiune generală are un dublu aspect: una adică atunci când jignirea se face pe faţă, când

păgubaşul te aude, iar dacă el nu-i de faţă, totuşi e ştiută şi cunoscută de el ulterior prin

informarea cinstită a unor oameni siguri şi oneşti; cealaltă, însă, e atunci când ea are loc în

ascuns şi în lipsa celui jignit, care nici după aceea n-a auzit-o sau cunoscut-o vreodată.

În privinţa primului fel de jignire, aşa trebuie judecat: dacă vătămarea e cunoscută şi

auzită de păgubaş, atunci duhovnicul pretinde ca jignitorul să ceară iertare personal şi fără nici

o ezitare, cu condiţia că dacă o va face i se va ierta păcatul; dacă nu, nu. Motivul e că

duşmănia sufletelor, în urma jignirii aduse, nu se poate înlătura altfel şi, dată fiind situaţia

vrăjmaşilor, după cum s-a făcut jignirea în public, tot în public trebuie să-şi ceară şi el iertare,

pe care dacă n-o poate dobândi de la cel vătămat, atunci o va primi de la duhovnic, care nu se

uită la sufletul îndărătnicului şi încăpăţânatului, ci la ascultarea şi părerea de rău a celui ce se

spovedeşte. De aici şi reiese limpede superioritatea puterii duhovnicului asupra puterii celui

jignit.

Cât priveşte cel de-al doilea fel de jignire, care deşi se face sub privirea lui Dumnezeu

care toate le vede, rămânând totuşi neauzite şi nevăzute de cel jignit, urmează că nici

jignitorul nu e obligat să ceară în persoană iertare celui vătămat, pentru motivele pe care le-

am amintit şi pentru următoarele greutăţi, din care aducem câteva pilde. Ce jignire poate fi

socotită - rogu-te - mai amară şi mai gravă pentru onoarea cuiva, decât aceea când cineva a

întinat atât legătura conjugală a casei proprii cât şi pe aceea a semenului lui? Or, cu toate că

păcatul adulterului e unul din numărul păcatelor de moarte, totuşi duhovnicul nu obligă pe cel

ce se spovedeşte să ceară personal iertare nici de la bărbatul femeii cu care şi-a făcut de lucru,

nici de la soţia sa proprie, a cărei fidelitate a călcat-o. Nici chiar Biserica nu-1 obligă să

divulge duhovnicului numele şi situaţia persoanei cu care a comis păcatul (afară, bineînţeles,

de indicarea generală a vârstei, rangului, timpului, locului, numărului şi a altor împrejurări în

care a căzut în acest păcat), căci trebuie ţinut seamă că dacă păcătosul ar fi silit să facă dintr-

un păcat particular un lucru public, ar urma năruirea ireparabilă a familiilor, încrâncenarea

neîmpăcată a inimilor şi nenumărate şi nesfârşite alte rele.

Regula bisericească şi duhovnicească cere, aşadar, ca duhovnicul să cerceteze cu

iscusinţă pe păcătos şi să exploreze cu grijă adâncurile conştiinţei lui, sfatuindu-1 doar să

146 Ca unul care şi-a conceput întreg programul de viaţă ca o etică politică, în care şi Biserica e înghiţită de stat T. Procopovici dă mai multe amănunte despre aceste probleme (poruncile V, VII, VIII, IX şi X).

mărturisească sincer faptele cu împrejurările clare, dar neocolite, în care a săvârşit greşeala,

cerându-i apoi o sinceră şi neprefăcută frângere a inimii. Dacă a făcut atâta, nu i se mai cere

păcătosului nici să descrie mai amănunţit duhovnicului fapta şi amănuntele ei, nici soţia să

destăinuie bărbatului, nici soţul soţiei şi nici semenului cu care a întinat cinstea conjugală. în

schimb, duhovnicul, privind la persoana penitentului, iar nu la aceea cu care acesta a păcătuit,

cu puterea dată şi încredinţată lui prin harul Sfântului Duh, îi fixează o obligaţie şi un canon

potrivit spre a-i provoca părere de rău, desigur cu condiţia că regretă cele săvârşite. Dacă mai

târziu va înceta de a mai greşi, e vindecat de păcat, lucru pe care-1 credem, cu tărie şi

nădăjduim că şi înaintea milei lui Dumnezeu e dezlegat şi iertat.

Ce trebuie să ştim, în general, despre legea divină?

1. Mai zicea Catehismul: „Legea divină din Decalog rămâne în definitiv neschimbată

şi valabilă nu numai pentru evrei, ci şi pentru creştini şi pentru întreg neamul omenesc ca

lege a dreptei credinţe, nemincinoasă şi neschimbată".

E lucru cunoscut că legea lui Moise, ca una care a izvorât din gura lui Dumnezeu şi a

fost apoi promulgată prin cuvânt, e comună nu numai iudeilor si creştinilor, ci şi

mahomedanilor şi în genere tuturor muritorilor. Că totuşi legea lui Hristos adusă prin Noul

Testament e cu mult mai desăvârşită şi mai sfântă decât legea mozaică, nici un creştin nu se

mai îndoieşte. Desigur că Dumnezeu a rânduit legea evreilor după învartoşarea şi împietrirea

inimii lor, iar nu după harul Duhului Sfanţ, cum s-a spus: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul

prin Domnul" (Ioan 1, 17). Or legea fără har nu este, după teologia Sfântului Pavel (Rom. 3,

25; 7, 8), decât arătare şi pedeapsă pentru păcate, pe când legea Noului Testament e plină de

har şi ne slobozeşte de legea păcatului (Rom. 8, 2). Urmează dar că legea Aşezământului Nou,

ca una care e dată din har şi prin har, e bogată şi desăvârşită, iar poruncile ei rămân în veci şi

sunt neschimbate.

Drept aceea acel credincios „om al casei Domnului" care a fost Moise şi împreună cu

el şi cealaltă ceată a proorocilor au constrâns sub asprul jug al legii pe poporul evreiesc ce

pătimea de o nevindecabilă întunecime şi de nesfârşită orbire sufletească, încât vedeau dar nu

vedeau, auzeau dar nu auzeau, credeau aşa şi totuşi nu credeau, înţelegeau şi tot nu înţelegeau

(Ps. 113, 13-14; 134, 16-17). De nu era jugul legii, foarte uşor s-ar fi întors în idololatrie şi în

alte fărădelegi ale păgânilor. De aceea, uitându-se la inima lor pierdută în porunca întâia,

Domnul i-a oprit cu cea mai mare străşnicie să nu aibă alţi dumnezei afară de El, iar în cea de-

a doua, să nu-şi facă idol sau orice altă asemănare oarecare de sus din cer sau de jos de pe

pământ, la care să se închine ca unui Dumnezeu, pe când a patra poruncă le cere ca de atâtea

ori să cinstească ziua Lui de odihnă, s-o sfinţească prin oprirea de Ia orice lucru.

Cu toate că aceste porunci ale legii sunt deopotrivă şi de o valabilitate cu celelalte,

totuşi având deschişi ochii credinţei, Moise voia să le dea alt înţeles şi astfel nu a stat la

îndoială să le facă din aspre mai blânde; de aceea el n-a săvârşit păcat, ba chiar s-a învrednicit

de atâta mărire, încât a ajuns să fîe socotit şi rânduit de însuşi Dumnezeu om credincios în

Casa Domnului. De aceea prin credinţa şi îndrăznirea ce avea către Dumnezeu, Moise a mai

micşorat, a mai îmblânzit şi temperat asprimea primei porunci („să nu-ţi faci chip cioplit nici

orice altă asemănare...") (Ieşire 20, 4), căci în altarul templului a ridicat îndată doi heruvimi

(Ieşire 37, 7) cu aripile desfăcute, desigur după asemănarea cetelor celor din cer, iar în pustie

a înălţat şarpele de aramă (care mai târziu s-a păstrat în templul lui Solomon până în vremea

regelui Ozia) după asemănarea celor ce se târăsc pe pământ, la care privind, poporul orb de

ochii sufletului, se mântuia de muşcătura aducătoare de moarte a confraţilor săi târâtori

(Numeri 21, 9). Cât despre ziua sâmbetei, fără să se împotrivească nimeni, ba chiar cu

îngăduinţa lui Dumnezeu, a facut-o roabă tăierii împrejur; deşi porunca tăierii împrejur nu

este din numărul celor 10 porunci, a îngăduit să lege şi să dezlege boul, să-1 scoale şi să-1

adape în zi de sâmbătă (Luca 13, 15), ca în aceeaşi zi, dacă te atacă duşmanul, s-a îngăduit să

iei armele, să te scoli contra lui, să călăreşti, să te lupţi, să ucizi, să urmăreşti, să robeşti, să

despoi etc. De ce să mai vorbim? Prin toţi proorocii săi, însuşi Dumnezeu a respins sabatul,

iar arderile de tot pentru păcate îl îngrozesc, lunile noi şi sfinţirile sărbătorilor sunt urgisite; în

fine, nu mai recunoaşte că El e Dumnezeul lor şi ei sunt poporul Lui”147. De ce? Pentru că

ţinând morţiş la litera Decalogului, după cum zice proorocul, „asinul îşi cunoaşte stăpânul şi

boul ştie pe Domnul său, dar Israil, pe Mine nu M-a cunoscut" (Isaia 1, 3), lucru pe care îl

confirmă şi azi poporul acesta ori pe unde se găseşte împrăştiat pe faţa pământului, -cel mai

formalist după litera legii şi mai împietrit la suflet decât însăşi duritatea diamantului celui mai

tenace.

Dar să fie destul aceste câteva exemple din multele pe care le putem lua din Vechiul

Testament. Cât despre Legea cea nouă, însuşi Hristos Mântuitorul dimpreună cu Sfânta

Evanghelie şi cu toţi sfinţii Săi ucenici sunt martori că legea Decalogului nu este deplină şi

nici nu s-ar putea cineva mântui după faptele lui, pentru că nici legea nu e deplină fără har şi

nici nu o poate împlini cineva fără ajutorul harului. De aceea să bage de seamă creştinul care

vrea să cunoască legea Evangheliei şi să vadă că atât Dumnezeul Vechiului Testament cât

dătătorul Legii noi este Iisus Hristos, acelaşi care vindecă bolile sâmbăta, alungă diavolii, face

drum ucenicilor ca să zdrobească spice şi le îngăduie să mănânce şi tot ce se face spre slava

lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui le rânduieşte să facă şi să lucreze. Iar când e învinuit

147 „Chema-voi alte neamuri", tropar 12 de la slujba Patimilor (Joia Mare).

de farisei, cei mai încăpăţânaţi apărători ai Decalogului. El şi ucenicii Lui, de lucruri

nepermise, Domnul le răspunde cu pilda lui David care, de foame, a intrat în Sfânta Sfintelor

şi a mâncat chiar pâinile punerii înainte, împărţind şi la ai săi, demonstrând că prin aceasta

nimic n-a greşit şi conchizând la urmă că sâmbăta s-a făcut pentru om, nu omul pentru

sâmbătă (Matei 12, 1-30).

În fine, se întristează pentru orbirea inimii lor. Se întristează? Dar de ce? Pentru că

sunt ca pereţii văruiţi, ca mormintele pline de oase de morţi şi de toată necurăţia, pentru că

sunt morţi de atâta ţinere oarbă a legii Decalogului şi de litera lui, dar nu vor să cunoască şi să

înţeleagă care e harul Duhului Sfânt şi nici nu vor să ştie că Fiul Omului este domn şi al

sâmbetei (Matei 23; Luca 11, 39-52). Şi bagă de seamă că, în afară de aceasta, prin Legea cea

nouă Domnul a desfiinţat... şi tăierea împrejur, a osândit trâmbiţarea posturilor duse până la

ipocrizie, a urgisit şi a scos arderea de tot şi a jertfelor pentru păcate, căci nu vrea jertfa după

lege, ci inimă înfrântă, după lege (Ps. 50, 18; Osea 6, 6; Matei 12, 7) şi ca un legiuitor al

adevărului veşnic şi fiind El însuşi Adevărul. Mântuitorul îi izbeşte de atâtea şi de atâtea ori

cu „vai!" şi iarăşi „vai vouă". Ştim că în Evanghelie se spune: „Au doar legea, pe Moise şi pe

prooroci, să asculte de ei! - Nu, părinte Avraame, ci trimite să vestească pe fraţii mei..." (Luca

16, 29-30). Legea aşa zice, eu însă nu zic aşa... Dar cum? „Poruncă nouă" şi „lege nouă vă

dau vouă" (Ioan 13, 34). Care? Nu cum am dat-o părinţilor voştri, după învârtoşarea inimii

lor, ci după desăvârşirea, după îmbunătăţirea şi împlinirea care se cuprinde în cinstirea lui

Dumnezeu şi în iubirea aproapelui.

„Cinsteşti, adică, pe Dumnezeu şi crezi în El? Atunci închină-I inima ta înfrântă, iar nu

viţelul! Iubeşti pe aproapele? Nu-i face ceea ce nu ţi-ar plăcea să-ţi facă, ci mai curând ceea ce

ţi-ai dori însuţi, aceea să-i faci, iar dacă de şapte ori câte şaptezeci pe zi ţi-ar greşi, iartă-i şi

încă fără să murmuri, fără să-i zici raccâ ori nebunule (Matei 5, 22), ţine toate poruncile legii,

cele drepte şi desăvârşite, neiubindu-te numai pe tine şi mai ales pe cel ce te urmăreşte cu ură,

aşa să-1 iubeşti ca pe tine însuţi.

Vrei să te deosebeşti de evreu şi de mahomedan în ţinerea celor 10 porunci? Adaugă la

ele pe cele pe care le-a adăugat însuşi Domnul şi treci sub tăcere ceea ce El a făcut. Crezi în

Dumnezeu şi că afară de El nu mai este altul? Crede că acelaşi este şi în Treime, pentru ca în

felul acesta credinţa ta să se deosebească şi de defectul celei iudaice şi de surplusul păgânesc

şi de cultul deşert al multor zeităţi.

În sfârşit, vrei să fii desăvârşit în Legea Domnului şi la ea să meditezi ziua şi noaptea?

Ţine cu tărie cele trei virtuţi teologice, pe care Sfântul Pavel, învăţat de Hristos Domnul, le-a

încredinţat sfintei Biserici, adică credinţa, nădejdea şi dragostea. Dacă pe una din acestea nu

le ai, nici pe celelalte nu le ai şi nimic nu ai. Dacă pe una din ele o ai întreagă, ai şi pe

celelalte şi toate le ai. De pildă: ai credinţă deplină în Dumnezeu? Fără îndoială că vei avea şi

nădejde desăvârşită că am fost răscumpăraţi din pedeapsa păcatului cu preţul sângelui Fiului

Său. în acelaşi fel, ai nădejde tare? Fără îndoială că atunci ai şi credinţă tare în Dumnezeu şi o

iubire neprefacută faţă de aproapele. îţi lipseşte cumva iubirea? Atunci toate îţi lipsesc, chiar

dacă ţi se pare că ai câte ceva, toate, chiar şi minuni de-ai face şi munţii de i-ai muta cu

cuvântul tău şi chiar de-ai îndrăzni să ajungi şi să te ridici cu graiul tău până la al treilea cer,

ca Pavel, nimic nu-ţi foloseşte, totul îţi strică. Dacă acestea îţi lipsesc, îţi lipseşte legea cea

desăvârşită a lui Dumnezeu, îţi lipseşte însuşi Domnul pe Care poate în lege L-ai cinstit, dar

în iubire se vede că L-ai tăgăduit.

Aşadar, să ştie creştinii ortodocşi că Legea Noului Testament e cu mult deosebită şi cu

mult mai desăvârşită decât legea pe care Domnul a dat-o odinioară prin Moise în tot

Pentateuhul poporului evreu! Tot astfel să ştie că Sinodul al VH-lea Ecumenic învaţă să ne

ferim de ereticii care printr-o sucită explicare a Decalogului şi mai ales a închinării cuvenite

sfintelor icoane încearcă să înşele pe copiii ortodocşilor (despre care mai pe larg vezi în

apologia diaconului Epifanie contra iconoclastului Grigorie)148.

Mai afirmă „Catehismul": „O astfel de temere flască si de iubire faţă de Dumnezeu nu

pot urzi în inimile noastre puterea şi voinţa naturală, ci numai Duhul Sfânt sădeşte în chip

nevăzut în sufletul omenesc aceste virtuţi”.

Pe cât de ortodox este a crede că prin sine omul nu poate face nimic bun şi drept dacă

nu-1 ajută harul şi îndrumarea dumnezeiască, tot pe atât de ortodox este şi să ştii că orice

faptă sau cugetare rea nu are altă origine decât ispita diavolului şi puterea omului de a voi

liber, prin care cu toate că vezi ce e mai bine şi-1 aprobi, totuşi eşti în stare să urmezi cele mai

rele. Deci copiii creştinilor trebuie instruiţi clar şi ordonat să înţeleagă că „tot binele

desăvârşit" (între care se numără temerea de Dumnezeu, care fiind începutul înţelepciunii, ţine

locul de frunte) şi orice faptă bună (care se săvârşeşte după voia lui Dumnezeu) nu sunt decât

de la Părintele luminilor (Iacob 1, 17). Aşadar, ajutorul vine de sus, prin harul dumnezeiesc,

dar peste cine? - peste cel care-1 cere cu frică de Dumnezeu. Aceluia i se deschid porţile

înţelepciunii. Cui i se dă? Celui ce bate, celui ce cere şi care într-adevăr într-una şi iară

încetare caută şi căruia nu-i este lene şi nici greu să aştepte. Drept aceea, să nu se întâmple ca,

din pricina obscurităţii tâlcuirii şi a incapacităţii de înţelegere a copiilor şi a celor fără carte, să

cadă cineva pe nepregătite în credinţa blestemată a unor eretici care răspândesc părerera că

148 Sesiunea 6, după ediţia folosită de Cantemir, p. 768, Harduin IV, 325-444. Mansi XIII, 205- 364. E vorba de pseudosinodul iconoclast din 754 şi combaterea lui.

liberul arbitru al omului (adică facultatea naturală de a voi şi alege) trebuie pur şi simplu să îl

tăgăduim, pentru că nimeni nu se poate mântui, decât cel pe care Dumnezeu 1-a ales spre

mântuire şi nimeni nu poate fi osândit decât cel pe care Dumnezeu 1-a rânduit să fie osândit,

căci amândouă aceste afirmaţii sunt pe cât de false, pe atât de nelegiuite 149. Dumnezeu vrea

doar ca toţi oamenii să se mântuiască. Pe toţi, iar nu numai pe câţiva îi cheamă la Sine atunci

când zice: „Veniţi la Mine toţi". Dumnezeu a plantat vie, a săpat-o, alegând piatra din ea, a

sădit-o din soiuri alese, a zidit turn în mijlocul ei, a ridicat teasc în ea şi apoi a aşteptat să facă

struguri. Când colo, ea a rodit ciulini.

„Oare ce ar mai fi trebuit să fac în via mea şi n-am făcut? Atunci de ce când aşteptam

să facă struguri, ea mi-a rodit ciulini?" Mai departe, tot acolo, însuşi proorocul explică cu

aceleaşi cuvinte tâlcul acestei vii. „Via Domnului Savaot, zice, este casa lui Israil, iar bărbaţii

din Iuda sunt sădirea lui cea dragă; am aşteptat să fie un popor fără păcate, când colo e plin de

sânge; nădăjduit-am dreptate, dar iată: răzvrătire" (Isaia 5, 1-7). Aceleaşi ameninţări şi ocări

adresează Mântuitorul şi asupra cetăţii Ierusalimului care mereu stătea împotriva voii

dumnezeieşti şi făcea numai fapte potrivnice: „Ierusalime! Ierusalime! care ucizi pe prooroci

şi omori cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum îşi adună

cloşca puii sub aripi şi n-ai vrut!" (Matei 23, 37).

Din toate aceste mărturii ale Sfintei Scripturi reiese mai limpede ca lumina soarelui că

nimeni nu poate să înţeleagă ce este temerea de Dumnezeu şi iubirea Lui dacă nu se adaugă,

pe lângă puterea voinţei fireşti şi revărsarea harului şi a Duhului Sfanţ, prin care se sădesc

aceste virtuţi în sufletele oamenilor. Căci ele ce altceva sunt decât căutare continuă, luptă şi

strigare fără încetare: „Avva, Părinte!" (Gal. 4, 6), iar nu dispreţ faţă de cei ce într-una se

nevoiesc spre bine? Desigur că Domnul împarte şi coroane, dar numai celor ce se luptă cum

se cuvine. Căci pe cât e de bun Dumnezeu, că face să răsară soarele peste cei păcătoşi ca şi

peste cei drepţi (Matei 5, 45), tot pe atâta este El şi drept, încât va răsplăti celor buni bune, iar

celor răi rele, dar amândouă pentru totdeauna.

Din tâlcuirea rugăciunii domneşti

Se zice în „Catehism": „Cu mulţumire să ducem crucea ce ne~ai dat".

Sub cuvântul „cruce", pe care autorul îl pomeneşte aici, trebuie înţeles mai întâi - cum

se şi tâlcuieşte - acel jug prea dulce al Domnului, pe care învăţătura Lui a pus-o pe umerii

celor ce cred în El, adică răbdarea, îngăduinţa, smerenia, înfrângerea, cumpătarea şi celelalte

virtuţi morale. Iar în al doilea rând (ceea ce în gândul lui de a fi cât mai scurt, autorul a uitat-

o) trebuie înţeles însuşi semnul Sfintei Cruci, care ne aminteşte de patima şi moartea

149 Ca şi la început, se are aici în vedere doctrina calvină, de care T. Procopovici s-a lăsat influenţat.

Domnului Hristos şi care „iudeilor le-a fost sminteală, păgânilor nebunie, dar celor chemaţi,

iudei şi elini deopotrivă, le-a arătat pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui

Dumnezeu" (1 Cor. 1, 23-24). Mai înţelegem că atunci când cinstim patimile Domnului,

preamărim şi învierea Lui, încât şi faţa şi trupul nostru le însemnăm cu chipul Crucii sau cu

chipul Lui. De aceea din orice material ar fi această Cruce, noi o purtăm uneori nu numai în

inimă, ci şi în sân ori în haine, căci prin ea ne aflăm noi înşine înscrişi sub semnul oastei lui

Hristos şi în puterea cu care El luptă împotriva oricărui vrăjmaş văzut ori nevăzut.

Aşadar, după cum am mai spus-o, în legătură cu sfânta Cruce două lucruri trebuie să

creadă şi să înţeleagă un tânăr ortodox. Şi anume, mai întâi că crucea în sine şi purtarea ei

înseamnă jugul evanghelic, cu alte cuvinte că Domnul Iisus este Hristosul Născut ca Fiu al lui

Dumnezeu şi făcut om desăvârşit - dar afară de păcat -, că a pătimit, a murit şi a înviat a treia

zi, lucruri pe care cu inima le credem şi cu gura le mărturisim. In al doilea rând, Crucea ne

este mărire şi semn puternic nu numai asupra duşmanului comun al neamului omenesc, ci şi

contra vecinilor nedrepţi, care ridică arme nedrepte împotriva noastră, aşa cum i s-a arătat şi i

s-a spus acelui mare împărat Constantin: „în acest semn vei învinge"150, adică pe duşmanul

său propriu, dar şi al lui Hristos, pe Liciniu cel politic, pe Arie cel bisericesc, în ambele cazuri

îngenunchindu-1 pe diavol, iar Biserica Domnului - care mărturiseşte pe Hristos şi încă pe

Acesta răstignit (I Cor. 2, 2), singurul lucru întru care se preamăreşte - a înălţat-o, a întărit-o şi

i-a redat strălucirea dreptei credinţe în aşa chip încât, după porunca Mântuitorului, nici porţile

iadului să nu o poată birui (Matei 16, 18). Aşadar, oricărui nou ortodox trebuie să i se cânte la

nesfârşit, împreună cu Maica Biserica Ortodoxă, imnul bisericesc: „Crucii Tale ne închinăm,

Stăpâne, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim"; „Mân-tuieşte Doamne poporul Tău şi

binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă împăratului nostru asupra vrăjmaşilor dăruieşte-i şi cu

crucea Ta păzeşte pe poporul Tău"151.

Din salutarea arhanghelului sau Bunavestire

Zice „Catehismul": „Salutarea Arhanghelului adusă Prea Sfintei Fecioare Născătoare

de Dumnezeu este prin sine destul de limpede, încât nu mai e nevoie de a fi tălcuită; drept

aceea şi fără de tâlc copilul să se apuce să o înveţe".

E lucru tare de mirare cu câtă grabă s-a nevoit autorul să scrie acest catehism cât mai

scurt! Mai mult, ca să fie crezut că această salutare îngerească (pe care ne-o defineşte „cap şi

început al mântuirii noastre")152 a descoperirii sfatului de mântuire a neamului omenesc celei

plănuite de Dumnezeu înainte de toţi vecii şi a tuturor tainelor viitoare ale iconomiei

150 Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, \, 28-30. 151 Troparul sfinţirii celei mici a apei.152 în limba greacă, din troparul Buneivestiri.

dumnezeieşti nu are nevoie de nici o tâlcuire, autorul zice că ea se descoperă „de la sine". Noi

însă zicem că aici nu numai ne minunăm, ci poate tot ce trebuie să lăudăm mai mult, aceasta o

avem aici: început şi cap al mântuirii neamului omenesc, pentru care Cuvântul trup S-a făcut,

Dumnezeu devine om, iar omul se îndumnezeieşte în aşa măsură încât unde vrea Dumnezeu,

se biruieşte rânduiala firii. Fecioara preacurată şi neatinsă de bărbat, în pântece ia şi naşte fiu.

Al cui? AI lui Dumnezeu. Din cine? Din Duhul Sfânt. Fecioară înainte de naştere, fecioară în

naştere şi după naştere tot fecioară. Oare este aici „ceva care se descoperă prin sine şi nu mai

are nevoie de tâlcuire?" Ba tocmai că are nevoie şi încă de foarte multă explicare. Pentru că,

după părerea generală a Bisericii, în această veste bună câte silabe sunt (dacă se poate vorbi

astfel), tot atâtea taine se cuprind şi câte cuvinte se ascund, tot atâtea lucrări negrăite ale

iconomiei şi taine ascunse ale înţelepciunii celei dumnezeieşti. Aşa este renaşterea

(dy£vvr]aia) Tatălui, cauză şi izvor al Dumnezeirii celei neînţelese, auvavapxict Fiului,

naşterea dimpreună fără de început din Tatăl mai înainte de toţi vecii, apoi deofiinţimea şi

veşnicia Lui, întruparea în timp a aceluiaşi Cuvânt şi Fiu al lui Dumnezeu, naşterea Lui pe

pământ, petrecerea împreună cu oamenii, deplina Lui omenitate, patimile, crucea, moartea,

învierea Lui a treia zi după Scripturi, ca şi întreg planul de mântuire al omului. La fel,

purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi odihnirea Iui în Fiul, împărţind daruri desăvârşite şi

fiind plinitor a toate, de viaţă făcător şi păstrător, ale cărui urmări şi lucrări nici Apostolii şi

Sfinţii Părinţi, deşi au călcat tocmai pe urmele arătate, totuşi mărturisesc deschis că n-au putut

să le înţeleagă şi să le priceapă. Căci Duh e Dumnezeu şi suflă unde, când şi cum vrea (Ioan 3,

8). Aşadar, Duhul Domnului suflă şi umbreşte şi această vestire a Arhanghelului şi în chip

negrăit Cuvântul Domnului îşi ia trup din preacuratul sânge al neîntinatei Fecioare. Dumnezeu

se face într-adevăr om şi „lucrul se descoperă prin sine, încât nu mai are nevoie de

explicare!". Dacă fiecare taină din acestea, luată aparte, este negrăită şi neînţeleasă, cu cât mai

negrăit şi mai neînţeles va fi capul şi încheierea tuturor tainelor iconomiei dumnezeieşti, care

este tocmai această salutare sau bunavestire adusă de Arhanghel?

Căci cu cât un lucru oarecare rămâne mai departe de înţelegerea omului, cu atâta

căutăm să-1 apropiem de natură, pentru ca astfel - în măsura în care ele pot fi cunoscute - cu

atât mai pătrunzător, mai limpede şi mai clar să se poată ajunge la cunoaşterea lui. Deoarece

însă tainele dumnezeieşti nu pot fî deplin înţelese de cugetarea omenească decât în efectele lor

şi în desăvârşirea lucrărilor lor şi deoarece mintea creată nu poate cunoaşte prin puteri proprii

desăvârşirea acelor taine decât printr-o predispoziţie pregătitoare a credinţei - care se dă prin

har celor ce o cer -e foarte necesar ca pruncii creştini să-şi înalţe mintea spre cele ce trebuie

crezute şi cunoscute, ridicându-se cu ajutorul credinţei de la efecte la cauzele tainelor şi să

tindă prin credinţa ortodoxă de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu. Prin această

îndrumare, copiii să creadă şi să priceapă că prin cuvintele „Născătoare de Dumnezeu şi

fecioară"153 se zdrobesc atât capul cât şi nelegiuirea lui Arie şi Nestorie, ereticii cei mai

neruşinaţi, primul pentru că hulea că Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut ar fi creatură, iar al

doilea pentru că neruşinatul făcea deosebire între Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Măriei. în acelaşi

timp trebuie consolidată Ortodoxia credinţei creştine pentru că Fecioara însăşi a născut în

timp tocmai pe Fiul lui Dumnezeu, cel care se născuse din Tatăl mai înainte de toate veacurile

omeneşti.

Cuvântul „bucură-te”154 aduce aminte că una şi singură e cea care a aflat har înaintea

lui Dumnezeu; de aceea e mai cinstită decât heruvimii şi fără de asemănare mai mărită decât

Serafimii, fâcând pântecele său mai desi&tat decât toate cerurile155 încât să poarte pe Cel ce

ţine toate şi să nască pe Părintele veacurilor.

Prin cuvintele „cea plină de dar”156 înţelegem că harul Duhului Sfânt a umbrit-o peste

fire, încât a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat asupră-Şi firea noastră, în chip

fiinţial131, iar nu numai aparent, a devenit Maică a lui Dumnezeu, ce cu adevărat e declarată

stăpână a cerurilor, plină de dar peste dar, bucurie a drepţilor, limanul de scăpare al

păcătoşilor, nădejde celor fără nădejde, îndrumătoare a celor rătăciţi, mărirea şi cununa

îngerilor, a arhanghelilor şi a tuturor puterilor cereşti. Aşa e Măria cea una născută a

preadrepţilor Ioachim şi Ana, din casa lui David, neîntinată lodognică a preafericitului Iosif,

cea care - după negreşelnica predanie bisericească - a fost dusă în Sfânta Sfintelor, hrănită şi

ţinută acolo. Cât despre cuvintele „Domnul este cu tine"157, ele ne amintesc despre Emanuel

(care înseamnă „cu noi este Dumnezeu"), adică despre cel care din Duhul Sfânt şi din prea

curatele ei sângiuri luându-şi trup, de la început cu ea a fost, iar apoi, prin mijlocirea ei, cu noi

fiind, care înseamnă că mai întâi pe Cuvântul în pântece L-a zămislit, L-a purtat, L-a născut şi

cu lapte L-a hrănit, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, rânduit pentru noi oamenii, iar de

acum ca mamă şi stăpână sade şi va şedea de-a dreapta Fiului împăratului şi Dumnezeului său

(Ps. 44, 11), mijlocind şi rugându-se pentru noi nemulţumitorii şi nevrednicii robii săi.

Cuvintele „binecuvântată eşti tu între femei”158 înseamnă că de atunci toate neamurile

o preamăresc, căci în Fiul ei toate neamurile sunt binecuvântate, lăudând-o şi preamărind-o pe

ea, prin care şi cu care Cel puternic face minuni şi sfanţ este numele Lui.

153 în original, în limba slavonă.154 In limba slavonă.155 Axionul Liturghiei Sfântului Vasile.156 In limba slavonă.157 în slavonă.158 în slavonă.

„Binecuvântat este rodul pântecelui tău"159 vrea să spună că din rădăcina lui lesei s-a odrăslit

rob, adică după proorocia lui Isaia (Isaia 9, 6)160, înger de mare sfat (adică vestitor de lucruri

voioase şi bune celor întristaţi), sfetnic minunat, părinte al veacului, a cărui împărăţie nu va

avea sfârşit, căci împlinirea şi desăvârşirea tuturor tainelor ea e, care a născut mântuirea

sufletelor noastre161, ridicând pe strămoşi cu tot neamul omenesc din păcatul cel de moarte,

cum a făgăduit lui Avraam şi seminţiei lui până în veac, rânduindu-şi sieşi o preoţie

împărătească (I Petru 2, 9) şi restaurând o cârmuire preoţească pe care porţile iadului n-o vor

birui.

Acestea sunt, aşadar, puţinele cuvinte luate din comoara cea neajunsă şi nedeşartă a

vestirii Arhanghelului spre înţelegerea credincioşilor. Să fie destule.

Simbolul, latria, dulia, hiperdulia şi proskinisis

Foarte multe sunt cuvintele greceşti al căror sens propriu specialiştii s-au silit să-1

exprime prin unele descrieri şi explicaţii mai largi, - întrucât în limbile altor naţiuni nu le pot

reda prin altele -, dar în acelaşi timp păstrându-şi cuvintele respective în limba maternă.

Astfel, de când s-a început cultivarea studiilor libere, adică poezia, retorica, dialectica, logica,

fizica, metafizica, mecanica, medicina, muzica şi mai ales teologia, cei mai mulţi termeni din

aceste ştiinţe s-a preferat a se lua atât în Latium (Italia), cât şi în întreaga Europă mai mult din

limba greacă, pe care, dacă n-o cunoşti, ajungi, prin traducere slabă şi defectuoasă, să dai

prilej la erori şi confuzii. Despre alţi termeni să lăsăm judecata pe seama specialiştilor, iar noi

să vedem doar de înţelesul celor câtorva cuvinte ce ne-am propus.

Simbol e cuvânt grecesc, care în acest context luat înseamnă - în sens larg - tot ceea ce

se ţine de mărturisirea credinţei ortodoxe şi tot ce e comun tuturor popoarelor creştine şi pe

care, dacă vrem, îl tălmăcim printr-o expresie latinească mai răspândită, „tessera"162, care

însemnează lozincă sau indiciu, în slavonă „gasla"163 (parolă), după cât am mai auzit de la un

distins tălmaci în limba slavonă. în cazul acesta, rogu-te, ce ar trebui să înţeleagă un teolog

sau un militar164? Cred că orice creştin de neam slav, latin, german, italian sau oricare ar fî el

ar înţelege, şi încă foarte bine, că expresia „simbol" înseamnă tot ceea ce se leagă de

mărturisirea credinţei creştine; nimic mai mult nu trebuie cerut, nici înţeles decât atâta.

159 Idem.160 Format prin citire, dar credem că si prin cântare - altfel nu se poate explica mulţimea citaţiilor mai ales a celor din îmnografia Bisericii Răsăritene - Cantemir va fi fost - credem - şi în muzica bisericească ceea ce a fost în cea profană, chiar turcească, unde a adus si reforme importante.161 Bogorodicina de la glas V.162 137Nădejde, Dicţionar latin-romăn.163 Miclosich, Lexicon paleo-slovenico-latinum.164 Pentru viata militară termenul acesta avea o semnificaţie deosebită, secretă.

Iar cât suferă limba slavă din lipsa de termeni teologici, ba aş putea spune că chiar

păcătuieşte în această privinţă, pentru că nu şi-a dat silinţa să le cunoască adevărata lor

semnificaţie în greceşte, ne va lămuri cu uşurinţă termenul latria, care, fiindcă n-a găsit cu

cale să-1 primească în sensul lui adevărat, a fost tradus prin „slujenie" (slujire), care propriu-

zis în greceşte se exprimă prin SouAefa. Dar precum „dulia" nu înseamnă „latria", tot aşa nici

„latria" nu însemnează „slujire", ci cu totul altceva.

Vrei dar dreptcredinciosule, să cunoşti în toată sfinţenia limpede şi ftră nici o urmă de

obscuritate şi să înţelegi care şi cât de mare este deosebirea între toate aceste expresii care

înseamnă „închinare" şi „cinstire", pe de o parte şi între „latria" sau adorare, pe de altă parte?

Atunci nu crede explicaţiei mele, nici a altcuiva, ci ascultă definiţia Sinodului al VII-lea

Ecumenic care zice cuvânt de cuvânt: „Nevrând să accepte pentru icoane nici o cinste,

duşmanii eretici ar vrea să atragă pe oamenii mai fără carte la părerile lor deşarte, dar cei care

au ceva din înţelepciunea, dar nu din viclenia şerpilor, în schimb cunosc nevinovăţia

porumbeilor, aceia ştiu să cinstească (n^iav) prin cuvinte şi laude pe cea fără pată şi cu

adevărat Prea Curata Născătoare de Dumnezeu şi pe sfinţi, iar virtuţile lor să le împrospăteze

prin cărţi istorice şi prin redări iconografice, să facă cunoscute strădaniile şi luptele lor,

„ducându-le cele mai mari cinstiri"165, ştiind că, după cum zice apostolul, sfinţii sunt

nedespărţiţi de Hristos şi mijlocesc într-una pentru noi. în schimb, „credinţa sinceră si cea

mai desăvârşită, ca şi adorarea în duh şi adevăr, numai singur lui Dumnezeu o aducem, iar

nu vreunei alte creaturi de sub cer"166. Şi ulterior, tot acolo: „Mai zic ereticii că închinarea

cuvenită lui Dumnezeu şi adorarea Lui o aduc creştinii şi sfintelor icoane şi că vreau să

prindă în icoane firea cea necuprinsă de minte a Dumnezeirii. O, ce tăgăduire şi ce nebunie!

se vede că cuvântul nu-şi găseşte locul, ci e plin doar de blasfemii şi de calomnii, pentru că

creştinii, nici icoanelor, nici crucii şi nici sfinţilor nu le aduc închinare în duh şi în adevăr, iar

Fiinţei celei nevăzute şi neajunse de minte a Dumnezeirii niciodată nu i-au făcut vreo icoană”

etc.

Din acestea uşor reiese pentru cine vrea să înţeleagă cât de mare e deosebirea între

Latreia cuvenită numai lui Dumnezeu şi între expresiile amintite mai înainte, pe care defectele

de limbaj şi lipsa de siguranţă a celor ce le-au tradus şi explicat fac să se confunde noţiunile şi

nu se sfiesc să creadă că ele ar însemna unul şi acelaşi lucru. Cât despre accepţiunea exactă a

latriei, a duliei, a hiperduliei, a diaconiei şi a altora de felul lor, Mărturisirea Ortodoxă a

acestui pravoslavnic popor pe cât de bine, pe atât de doct şi de cinstit le explică pe toate afară

165 în greceşte şi latineşte.166 Sesiunea VI, după exemplarul citat de Cantemir, p. 765. Mansi XIII, 283-295, iar traducerea lui Anast. Bibliot. P. 2, 129,411,413.

de primul, după hotărârea sinodului, aderare Latreutică numai unuia şi singurului Dumnezeu,

pe când slujenie se aduce tuturor astfel din greceşte: ,Latria e o slujire, dar nu simplă, ci

directă, care se cade să o aducem numai singur lui Dumnezeu". Aceasta deci să o înţeleagă de

acum încolo şi să o priceapă acest evlavios popor şi va fi suficient atâta.

Dacă însă vrei să te înarmezi şi mai bine la luptă contra înnoitorilor acestui veac (care

tăgăduind cu necinste închinarea la sfintele icoane şi cinfundând termenul „latria" ne hulesc

pe noi ortodocşii că aducem făpturilor, adică sfinţilor mucenici şi sfintelor icoane, cultul

datorat numai singur lui Dumnezeu, pentru care se şi obişnuiesc să ne considere drept

„iconolatri"), atunci, iată, vei afla în arsenalul aceluiaşi sfânt Sinod al VII-lea Ecumenic

colecţia de strălucitoare mărturii, pe care să le arunci în ochii celor chinuiţi de invidie,

mărturii prin care s-a învăţat cu toată sfinţenia despre omonimia acestor expresii amintite mai

înainte, precum şi despre semnificaţia deosebită a fiecăreia. Aşadar, spune sinodul,

îmbrăţişarea este o închinare de onoare pe care ne-o aducem unul altuia, cum şi despre

patriarhul lacob scrie că s-a închinat către fiecare din fiii săi, rezemându-se de vârful toiagului

(Evr. 11, 21). Consună cu acestea şi'Grigorie supranumit Teologul, care zice: „Apropie-te cu

respect de Vitleem şi închină-te ieslei...". Dintre cei ce înţeleg lucrurile drept şi sincer -

adaugă sinodul - cine socoti că n-ar pricepe cele scrie în Scriptură despre închinarea deosebită

sau „adorarea în duh şi adevăr" decât poate cei nepricepători ori din cei care sunt atât de

nerecunoscători în ştiinţa întregii Scripturi? Doar şi lacob s-a servit de acelaşi termen „cu

închinare s-a aplecat sprijinit pe toiag", pe când Sfanţul Grigorie Teologul se exprimă tot cam

la fel. Şi adaugă apoi sinodul: „Noi crucea Ta de viaţă făcătoare o cinstim Doamne şi suliţa o

adorăm, care a deschis coasta de viaţă dătătoare a bunătăţii Tale". Toate acestea de bună

seamă că sunt tot atâtea forme de cinstire, cum arată ceea ce cu buzele noastre am atins".

În legătură cu însemnătatea şi înţelesul acestor cuvinte, exprimate cu aceleaşi numiri,

s-ar putea ca nici unul din luptători să nu le vadă suficient de clar. Dar fiindcă nu lipsesc nici

cei ce ascultă mai mult de autoritatea cuvintelor decât de a unui sinod ecumenic, spunând că

acest cuvânt grecesc Âcrrpefa se poate da nu numai singur lui Dumnezeu, ci şi altor făpturi

fără specificare, conduşi fără îndoială de motivul că în Sfintele Scripturi şi mai ales în

Deuteronom 28, 48, se citeşte „şi vei sluji vrăjmaşilor tăi”, de acum lăsând celelalte la o parte,

se trage concluzia că sub judecata Sfântului Sinod, mai mult a Duhului Sfânt vei avea în

cuvinte interpretarea şi însăşi sentinţa autoritativă. în zadar, deci, s-a zis de către mulţi că

verbul Latreo sau substantivul Latpeia înseamnă cinste sau slujire (slujenie) cum numai singur

lui Dumnezeu se cuvine. Atunci vai de lume! Căci dacă aşa credem despre latria, atunci chiar

şi inovaţia lor (a duşmanilor) va trebui atribuită Sfântului Sinod şi Duhului Sfânt, care o

conduce! Căci tocmai prin sinod se interpretează aşa aceste citate din Scriptură, după cum se

citesc aici în extrase textuale.

„Or - tună Sfântul Sinod - cu toate că în Sfânta Scriptură şi în profundele scrieri ale

Sfinţilor Părinţi în multe locuri expresia e luată în sens de slujire în duh, deoarece cuvântul

are multe semnificaţii, totuşi numai una din acestea trebuie să reţinem, anume aceea care

designează adorarea latreutică". Şi pentru a arăta şi mai limpede şi mai explicit deosebirea şi

specificul „latriei" de cele ale „cinstirii" simple, pentru designarea acesteia din urmă se aduc

şi alte exemple din Sfânta Scriptură: „Prin cuvântul cinstire înţelegem - zice Sfântul Sinod - şi

onoarea ce o aducem cuiva din dragoste şi respect, aşa cum ne închinăm şi preamărim şi prea

graţioasa ta putere (împărate) şi în alte cazuri numai din teamă şi respect, cum a cinstit şi

Iacov pe Isav (Fac. 33, 3). O altă cinstire se face prin bunăvoinţa, cum s-a închinat Avraam

fiilor lui Het (Fac. 23, 12) pentru locul ce 1-a primit de la ei pentru îngroparea Sarrei, soţiei

sale. Şi altădată iarăşi altfel, ca cei ce aşteaptă să vină o binefacere de la cei mai mari, cărora

se închină cu mulţumiri, ca Iacov înaintea faraonului" (Fac. 47, 10).

Dacă cele înşirate până aici se referă la semnificaţia închinării aduse unor rapturi, în

schimb pentru adorarea specific latreutică se exprimă aşa: „Iată cum ne învaţă Sfânta

Scriptură: Domnului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti (Luca 4, 8) şi anume în chip

absolut, nu ca şi când ar fi vorba de închinare ascunsă sub diferite expresii echivoce şi

relative, „ci Domnului să I te închini cu slujire latreutică, aşa cum numai Lui singur se poate

aduce, pentru că numai lui Dumnezeu îi aducem închinare latreutică'. Vorbind special despre

închinarea latreutică adusă Domnului, acelaşi Sfânt Sinod conchide: „După ce am încuviinţat

acestea, reiese cu tot adevărul şi fără îndoială că e primit şi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu

să cinstim cu închinare şi să sărutăm exprimările iconografice ale iconomiei Domnului nostru

Iisus Hristos şi ale Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Măria, ale

cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi oricine nu va face aşa, ci va pune la îndoială şi ar

striga împotriva cinstirii sfintelor icoane, pe unul ca acela sfântul nostru sinod îl dă anatemei,

aşa cum a fost el împuternicit de lucrarea Sfântului Duh şi de tradiţiile părinteşti şi

bisericeşti".

Acestea sunt aşadar hotărârile sinodului celui sfânt şi ecumenic, iar dacă cineva,

stăpân pe libertatea lui, nu se mulţumeşte cu ele, atunci să se mulţumească, rogu-vă, cu

consensul general al întregii naţiuni greceşti, al cărui avocat a ajuns să fie Varinus 167, care în

lexiconul său foarte amănunţit explică expresia „latria" în modul următor: „Latria e o slujire

167 Dascăl al viitorului papă Leon al X-lea şi director al bibliotecii Medicilor din Florenţa, mai pe urmă episcop. A tipărit la Roma la 1523, un lexicon grecesc (reeditat după aceea adeseori în 1712 la Veneţia cu stema Ţării Româneşti de către Brâncoveanu). Fabricii, Bibliot. ant. X, 69-72. Am folosit ediţia de Veneţia 1779.

cuvenită numai lui Dumnezeu şi ca atare ea este şi slujbă de jertfire şi de închinare"; iar în alt

loc: „Latria e o adorare sinceră şi de preamărire a lui Dumnezeu, izvorâtă din cea mai curată

pornire a sufletului celor dreptcredincioşi". Apoi „latreia"cuprinde religia cunoaşterii intuitive

şi raţionale a lui Dumnezeu prin înţelepciune şi prin raţionament". Iar cine, pentru lipsa unor

expresii în limba vorbită, preferă să se pună împotriva atât a autorităţii sinodale, cât şi a

curăţeniei fireşti a limbii greceşti, unul ca acela e liber să strice cum vrea nu numai înţelesul

cuvântului „latria", ci şi al altor expresii din limba sa, luate toate din greceşte, ca: simbol,

euharistie, ipostas, treiipostatnic, liturghia, mir, înger, arhanghel, heruvim, serafim, psaltire,

psalm, stih, catavasie, gramatică, poezie, retorică, logică, dialectică, fizică, metafizică,

muzică, aritmetică, trigonometrie, matematică, astronomie, astrologie, astrolab, geometrie,

sferă, orizont, emisferă, diametru, pol arctic şi antartic, chimie, chirurgie, pirotehnie,

fenomen, empireu, antipatie, simpatie şi alte foarte multe cuvinte de felul lor168, pe care din

greceşte ori din altă limbă - pentru că le-au lipsit din grai expresiile corespunzătoare -

popoarele noi le-au primit fără nici o ezitare cu toată inima şi prin obişnuinţa zilnică au ajuns

să le înţeleagă şi să le folosească întocmai ca pe ale lor proprii. Căci, altfel, ar fi potrivnic

oricărei raţiuni dacă cineva s-ar lipsi de aceste cuvinte, ale căror însemnare şi vigoare proprie

ar fi necunoscută acelor cuvinte originale.

Aşadar, atât din puterea Bisericii cât şi din regulile gramaticii greceşti, creştinii

ortodocşi trebuie fără îndoială să cunoască înţelesul cuvintelor „adorare", „cinstire", „slujire"

şi alte expresii, prin care se desemnează slujirea onorifică sau relativă care se poate aduce atât

Creatorului cât şi creaturii. în schimb „latria", care e adorare şi jertfa raţională în duh şi în

adevăr, ea nu se cuvine nimănui altcuiva decât singur lui Dumnezeu.

Dar să ne apropiem de sfârşit.

2. Se mai zice în „Catehism": Cu adevărat a fost fecioară şi n-a cunoscut bărbat]53.

În inimile şi în sufletele copiilor trebuie sădită cât mai adâncă şi cât mai statornică

rădăcina dreptei credinţe şi a evlaviei, cu alte cuvinte credinţa despre taina neajunsă şi

necunoscută nici de sfinţii îngeri a dumnezeieştii întrupări, că adică Măria, Maica Domnului,

nu numai înainte de naştere, ci şi după naştere, a rămas pururea fecioară, fiind păstrată

neîntinată şi fără să fi cunoscut stricăciunea păcatului. Drept aceea alături de cuvintele că

„într-adevăr a fost fecioară şi n-a cunoscut bărbat"169 ar trebui adăugate şi cuvintele „şi a

rămas şi pe mai departe fecioară”170.

168 Despre virtuozitatea filologică a lui Cantemir a se vedea studiul lui Şt. Giosu, D. Cantemir, studiu lingvistic, Bucureşti, 1973.169 Citat de Cantemir în limba slavonă.170 Slavoneşte.

Tot aşa să ştie copiii să se ferească şi să fugă de credinţa necuviincioasă a unor oameni

pierduţi, care, acceptând în chip nedrept şi pervers prepoziţia grecească EWC; (până ce), au

îndrăznit nemernicii să pună la îndoială - se îngrozeşte sufletul vorbind astfel! - curăţenia

trupească a Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria (căreia nici curăţenia

îngerească nu-i poate sta alături), sau acceptând, infamii, într-o aiurare mai precaută, dar tot

nesimţită, să arunce asupra tronului ei dumnezeiesc, asupra templului şi lăcaşului Duhului

Sfanţ, a celei care e mai largă decât cerurile şi mai curată decât empireul, cele mai murdare

blasfemii şi nu s-au spăimântat să-i arunce tot felul de ocări, flecărind că după nespusa ei

naştere, ea ar fî rămas ca şi oricare femeie! O, de n-ar fi fost să auzim o astfel de hulă! Aceşti

nelegiuiţi oameni şi-au avut ca prim autor şi protector pe împăratul Constantin Copronimul171,

care, lipsit de orice pietate, răspândea acea duhoare dezgustătoare că Născătoarea de

Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria ar fi fost asemenea unei lădiţe pline cu pietre din cele

mai preţioase; după ce s-au golit din ea, Măria a rămas ca şi o ladă oarecare! Cu alte cuvinte,

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu ar fi fost curată numai până când avea în pântece pe

Hristos, Piatra cea nepreţuită, numai până atunci ar fi fost vrednică de toate laudele, după

aceea însă ar fi rămas doar ca oricare dintre femei! Despre astfel de vorbe un dreptcredincios,

care caută mai cu sârg, ar fi bine să vadă procesele verbale ale venerabilului Sinod al VII-lea

Ecumenic.

3. Zice iarăşi „ Catehismul": „Primind aceeaşi putere cu Tatăl..".

Trebuia la acest participiu („primind") explicate lucrurile mai limpede, pentru că se

referă numai la omenitatea Fiului lui Dumnezeu, iar nu propriu-zis la Dumnezeirea Lui.

Pentru că în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu şi de Fiu al Lui, e născut din Tatăl mai înainte

de veci şi nici n-a primit şi nici nu i s-a mai adăugat de atunci nimic, exceptând omenitatea, şi

în aceasta exceptând păcatul; încolo tot ce are Tatăl (ca Dumnezeu) le are şi Fiul. A primit

deci putere în cer şi pe pământ nu fiindcă nu avea o astfel de putere înainte (căci Fiul doar are

aceeaşi putere şi stăpânire ca Tatăl), ci fiindcă în trup, prin patimă, a învins lumea şi pe

căpetenia ei, pentru ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor

cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filip. 2, 10). Şi după cum Adam cel de

demult, şi prin el tot neamul omenesc, a fost înşelat şi biruit de diavol, înseamnă că tot aşa

Adam cel nou, adică Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat şi înălţat pe Cruce, a zdrobit capul

şarpelui şi din stăpân 1-a făcut rob, încât de acum omul nu mai e în stăpânirea căpeteniei

171 A se vedea între actele Sinodului al VH-iea Ecumenic - singurul loc unde s-a păstrat -dosarul pseudosinodului de Ia Heria din anul 754. Mansi XIII, 205-363. Analiză la Hefele-Leclerq, Hist. des conciles, III, 2, p. 693-705.

acestui veac, ci e fiu slobod şi înfiat al lui Dumnezeu, deci şi împreună moştenitor şi de

aceeaşi fîre cu Fiul Tatălui.

5. In sfârşit, zice „Catehismul": „De aceea primesc cu credinţă cărţile Vechiului şi

Noului Testament”.

Pentru a traduce perfect şi a face să se înţeleagă deplin sensul acestui articol ar fi

trebuit să se adauge - pe lângă Sfintele Scripturi - şi tradiţiile scrise ale Sfinţilor Apostoli şi

ale Sfintei Biserici, precum şi toate hotărârile sinoadelor ecumenice şi particulare acceptate,

pentru ca în felul acesta, după confesiune, fiii Bisericii Ortodoxe să se deosebească de

lepădăturile conventiculelor şi sinagogilor, care tăgăduiesc şi resping cu neruşinare tradiţiile

Bisericii universale, după cum şi dogmele, învăţăturile şi tălmăcirile făcute de ei la Sfânta

Scriptură prin lucrarea Duhului Sfânt, fie că le socotesc de puţină importanţă, fie că le neagă

de tot, lucruri pe care Biserica Ortodoxă - după cum crede corect şi anonimul nostru autor - le

ţine şi pretinde să se creadă că sunt cuvânt dumnezeiesc, scriptură inspirată de Dumnezeu şi

normă desăvârşită a credinţei.

6. Mai zice „Catehismul": „Aşa ni le-au predat Sfinţii Apostoli".

Mai trebuia adăugat la aceste cuvinte: „ori în scris, ori prin tradiţie, cum îndeamnă

Pavel, privitorul itinerariilor cereşti, să se respecte şi să se păstreze şi tradiţiile şi scripturile

deopotrivă.

În legătură cu epilogul cărticelei, se spune în „Catehism": Iar cine va avea vreo

îndoială în legătură cu aceste tâlcuiri...".

Se vede că, mânat de imboldul conştiinţei, autorul mărturiseşte modest că n-a tălmăcit

într-adevăr totul chiar după făgăduinţă (cum a promis cu prea mare libertate în „prefaţă"),

când a spus că le va expune toate limpede şi uşor de înţeles chiar pentru mintea copiilor; iar

acum ca să nu apară înaintea altora că a făcut vreo greşeală (ceea ce, Doamne fereşte! nu se

poate concepe Ia un doctor atât de sublim!), promite o nouă cărticică, cu alte cuvinte un tâlc al

tâlcuirii, un catehism al catehismului, adică credinţa credinţei, religia religiei, nădejdea

nădejdii, aşteptarea aşteptării şi aşa să meargă la nesfârşit şi prin urmare la greutăţi fără capăt,

adică până să se ajungă la un necontenit „du-te c-am văzut".

De aceea, ferice de acela pe care primejdiile altuia îl fac mai prevăzător!

Concluzie

Cantemir a trăit înztr-o epocă de hotar. În planul ideilor această perioadă face trecerea

între lumea care se conducea de concepţia teologică şi una nouă caracterizată prin încredere în

capacitatea omului de a cunoaşte ordinea naturală a lucrurilor. Dimitrie Cantemir este un

umanist prin varietatea preocupărilor şi prin orizontul nou al acestora.

Încă de tânăr Dimitrie Cantemir îşi îmbogăţeşte cultura prin îndrumarea învăţatului

călugăr Ieremia. La Constantinopol, unde este trimis ca ostatec, îşi continuă studiile pe lângă

familiile de învăţaţi de pe lângă Academia Patriarhiei. Pe lângă teologie, învaţă aici:

matematică, geografie, istorie, medicină, filosofie, literatură172.

Peste stratul clasicist – de esenţă greco-latină – se adaugă cel al culturii orintaliste.

Cantemir a învăţat limbile: turcă, arabă şi persană. Prin ele a cunpscut valorile artistice ale

popoarelor respective. Frecventând şi lumea ambasadorilor acreditaţi la Poartă, Cantemir

intră în legătură cu cultura apuseană.

Prin cultura sa bogată, prin preocupările variate, prin gândirea înaintată, prin

experienţa de viaţă, Dimitrie Cantemir este un umanist de tip renascentist.

Umanismul este un curent filosofic, care a luat naştere în secolele al XIV-lea şi al XV-

lea în Italia şi s-a răspândit apoi în toată Europa. La început a fost ideea unui cerc restrâns de

intelectuali interesaţi de aliberarea personalităţii umane din arbitrariul puterii feudale şi

influenţa concepţiei teologice.

În ţările româneşti, umanismul nu este determinat de condiţii proprii. Purtătorii ideilor

umanist, aici, sunt clericii şi boierii care au învăţat în şcolile de peste graniţa ţărilor române.

Umanismul românesc a apărut pe terenul literaturii cronicăreşti. Pe această cale, cronicarii au

început să scrie opere despre istoria neamului românesc. În aceste lucrări au început

promovarea ideii de asuprire naţională şi de eliberare de sub subjugarea otomană. Tot în

aceste lucrări apare sublinierea originii romane a poporului şi a limbii române. În umele opere

filosofice ale lui Cantemir se pot observa aceste idei. Însă în unele opere filosofice se poate

vedea interesul lui Cantemir pentru om. În Divanul (Gâncava înţeleptului cu lumae, Giudeţul

sufletului cu trupul) 1698, fără a renunţa la ideea unei forţe supranaturale, omul e gândit, nu

ca un rob al acestei lumi, ci ca un stăpân al ei. Aici, Dimitrie Cantemir este apropiat de

concepţia antropologică a umaniştilor173.

În partea întâi din Divanul sunt două personaje cu două concepţii despre viaţă care par

diametral opuse. Înţeleptul semnifică concepţia despre care viaţa aceasta trebuie trăită în

renunţări la plăcerile trecătoare. Lumea – celălalt personaj – susţine că viaţa trebuie trăită în

datele ei pământene. Fiecare personaj angajat în dialog îşi apără ideile de care se călăuzeşte. O

replică a Lumii este destul de semnificativă chiar pentru concluzia cărţii: „Dacă ai fi întrebat

172 173

(Înţeleptule) ce doreşti: să mori şi să mergi în rai sau să trăieşti în această lume, pare-mi-se şi

ce zic mi se pare – tu ai renunţa la rai şi te-ai ţine de mine cu ochi buni şi, pe scurt, m-ai alege

mai degrabă pe mine, decât raiul”174.

Dacă mai adăugăm notele de critică la adesea moravurilor sociale ale timpului:

„Bogatul, cu cât se suie mai sus, cu atât încă mai sus a urca pofteşte şi nu vrea să se oprească

niciodată la o treaptă mai jos”, interesul pentru om e evident în tot cursul dialogului şi în

concluzia cărţii. Învăţatul principe preconiza posibilitatea transformării omului din rob în

stăpân al lumii.

Patriotismul ca element al umanismului învăţatului principe rezultă în modul cel mai

clar din lucrarea Hromicul vechimii romano-moldo-vlahilor. La intrarea sa la Academia de

ştiinţe din Berlin, i s-a cerut o lucrare despre ţările româneşti. În 1717, răspunzând acestei

cereri, avea gata o lucrare scrisă în limba latină: Historia molvo-vlachica. După această dată,

Cantemir a dezvoltat această versiune latinească în limba română, terminând-o în 1722, când

se gândea să o dea la tipar. Dragostea faţă de poporul său l-a îndemnat să facă acest lucru. În

această lucrare Cantemir arată că nu numai vechimea, nu numai numărul populaţiei, nu numai

întinderea teritoriului constituie titlul de nobleţe al unui popor ci şi: bunele obiceiuri, cinstea,

învăţăturile, vrednicia. Dintre alte popoare sunt daţi ca exemplu grecii, socotiţi întemeietorii

civilizaţiei. Nobleţea lor constă în acastă virtute. Cantemir îşi întăreşte părerea cu un citat din

Socrate care spunea: „Nu elin iaste cel ce în Elada trăieşte, ci cela ce obiceiurile bune ci cinste

a elinilor a învăţat şi le face”175. Aplicând acest criteriu romanităţii, reiese că mândria de

popor romanic se referă nu numai la faptul că romanii sunt unul dintre popoarele vechi ale

omenirii, cu un stat întins, cu o populaţie numeroasă, dar romanii au fost unul din

prestigioasele popoare ale lumii vechi în privinţa culturii şi civilizaţiei. Roma era socotită

„împărăteasa cetăţilor”. Această coordonată a umanismului: evghenia, nobleţea se asociază la

Cantemir şi cu doctrina sa politică.

În Hronic se subliniază de mai multe ori că nobilul neam romano-moldo-vlah, în

repetate rânduri, a oprit revărsarea cotropitorilor turci asupra Europei. Oştile sultanului au fost

bătute în câpiile moldoveneşti sau înnecate în apele Dunării. Referirile acestea aveau un

anumit scop. Ele voiau să atragă atenţia statelor din apusul Europei, care beneficiaseră de

linişte că aceasta o datorează vitejiei românilor care au apărat Europa de invazia otomană. În

consecinţă, aceste state ar trebui să susţină ca ţările române să nu fie teritorii de compesaţie în

rezolvarea conflictelor dintre diferite imperii176. Un istoric de reputaţie europeană ca Dimitrie

174 Dimitrie Cantemir, Divanul, 175 176

Cantemir demonstrase cu argumente de necontestat aât romanitatea tuturor românilor din

nordul şi sudul Carpaţilor, cât şi continuitatea lor în locurile unde s-au aşezat de la început în

Dacia.

În Hronic, s-a demontrat cu argumente de necontestat nu numai că „de la Râm ne

tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca

un corolar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi

exilatul poet de la Tomis, în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

Bibliografie

1. Agârbiceanu Ion, Carturari români : (Diaconul Coresi, Stolnicul

Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazar, Ion Eliade Radulescu,

Gheorghe Bariţiu), Editura Asociaţiunii "Astra", Sibiu, 1937.

2. Almaş Dumitru, Inorogul cel întelept: evocare istorica, în douasprezece

episoade, a vietii lui Dimitrie Cantemir, Editura Militara, Bucuresti, 1981.

3. Bădărău Dan, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei

R.P.Română, Bucureşti, 1964.

4. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 2005.

5. Bîrsan Dimitrie Cristina, Cantemir and the Islamic world, The Isis Press,

Istanbul, 2004.

6. Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir /comentat de Silvestru Boatca,

Editura Recif, Bucureşti, 1995.

7. Boranescu-Lahovary C., Relatiile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia:

tendinţe noi în Europa veche, Editura Eminescu, Bucureşti, 1946.

8. Burada Teodor T., Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir

Domnitorul Moldovei, Librăriile Socec : C. Sfetea : Libraria Natională;

Leipzig: Otto Harrassowitz; Viena: Gerold, Bucureşti, 1911.

9. Callimachi Scarlat, Block Vladimir si Georgescu-Ionescu Elena, Dimitrie

Cantemir: viaţa şi opera in imagini, Muzeul Romîno-rus, Bucureşti,1963.

10.Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti,

1967.

11.Cantemir Dimitrie, Divanul, Biblioteca Centrala Universitara "Mihai

Eminescu", Departamentul Bibliografic, Iaşi, 1998.

12.Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al

Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia S:Mitropolii, Iaşi,

1836.

13.Ciobanu Ştefan, Dimitrie Cantemir in Rusia, Elion, Bucuresti, 2000.

14.Coroban Vasile, Dimitrie Cantemir, scriitor umanist eseu, Editura Cartea

Moldovei, Chişinău, 2003.

15.Dumitrescu Suzana Carmen, Dimitrie Cantemir/ antologie, prefata,

cronologie si bibliografie de Suzana Carmen Dumitrescu, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1977.

16.Georgescu Ioan, Principele Dimitrie Cantemir despre Coran/ după copia

latinească de la Academia Română, acum mai întâiu tălmăcit şi tipărit în

româneşte de Ioan Georgescu, Editura Revistei "Analele Dobrogei",

Cernăuţi,1927.

17.Harea Vasile, Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh: studii, Editura

Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1999.

18.Iorga N., Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Rîmnic,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Minerva", Bucuresti, 1901.

19.Iorga N., Originalitatea lui Dimitrie Cantemir: conferinţa tinută în Aula

Universitatii din Iaşi, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1935.

20.Iorga N., Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie Cantemir,

Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Natională,

Bucureşti, 1935.

21.Iorga Nicolae, Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în tara a

ramasitelor lui, Asezamântul Tipografic "Datina Româneasca", Valenii-

de-Munte, 1935.

22.Iova Mariana, Dimitrie Cantemir domnitor român si savant de reputatie

mondiala: bibliografie selectiva, Biblioteca Centrala de Stat a Republicii

Socialiste România, Bucuresti, 1973.

23.Laudat I. D., Studii despre Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1974.

24.Lăudat Ion D., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973.

25.Lăudat Ion D., Dragan Lenuta, Dimitrie Cantemir: biobibliografie

întocmita cu ocazia sarbatoririi a 300 de ani de la nasterea lui Dimitrie

Cantemir, Biblioteca Centrala Universitara "M. Eminescu", Iaşi, Serviciul

Bibliografic, 1973.

26.Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Albatros, Bucureşti, 1972.

27.Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Editura Tineretului, Bucureşti,

1962.

28.MINEA Ilie, Despre Dimitrie Cantemir : omul, scriitorul, domnitorul,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Viata Româneasca",Iaşi, 1926.

29.Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident: studiu de

stilistică comparată, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti,

1997.

30.Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia

stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura

Universitatii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2002.

31.Musat Maria si Boatca Silvestru, Dimitrie Cantemir,

32.Neculce Ion, Texte alese din Letopisetul Moldovii: (O sama de cuvinte ;

Domnia lui Dimitrie Cantemir), Editura pentru Literatura si Arta a

Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucuresti, 1950.

33.Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Editura Academiei

R.P.R., Bucuresti, 1958.

34.Popescu-Judetz Eugenia, Dimitrie Cantemir: cartea stiintei muzicii,

Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor, Bucuresti, 1973.

35.Stanciulescu-Bîrda Alexandru, Dimitrie Cantemir a champion of

medieval Romanian politics and culture, Thessaloniki, 1987.

36.Taralunga Ecaterina, Dimitrie Cantemir: contributii documentare la un

portret, Minerva, Bucuresti, 1989.

37.Vaida Petru, Dimitrie Cantemir si umanismul, Minerva, Bucuresti, 1972.

38.Zub Alexandru, Gorovei S. Ştefan, Cândea Virgil, Dimitrie Cantemir –

Principe şi cărturar european, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

39.Blaga Lucian, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967.

40.Cioran Emil M., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti,

2001.