LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II1. Sfanta Liturghie – prezentare istorica si randuiala

Prezentare istorică: În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi

binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări şi suprimări sau comprimări;

Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf. Iacob (alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele Biserici răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.

Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit, alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai inainte sfințite.

Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf. Vasile a fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta contantinopolitană - care a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf. Iacob, au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine decât partea cuprinsă între lecturile biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit precum şi unele piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose posterioare ale epocii celor doi Sfinți Părinţi.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni până vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire. Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.

Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.

Rânduială:

A. Proscomidia: Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei credincioșilor,

după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le afierosea ca daruri de jertfă.

Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.

1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);

2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor; 3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în

comentariul liturgic al patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și

1

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIdefinitivat în Rânduiala liturgică a patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);

4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor, miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de Anafora, la începutul Liturghiei credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se folosea o prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii și morți sunt menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în documente din sec.XI; ritualul miridelor este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului Filotei al Constantinopolului;

5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase); 6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea

finală cu rostirea troparului În mormânt cu trupul...).

B. Liturghia catehumenilor: 1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care începea la venirea

episcopului (vohodul mic de azi);a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec.XII înainte; b) Binecuvântarea cea mare; c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul Liturghiei

credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor; d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate Liturghiile, fiind cei

mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în zilele de rând, prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii tipici (Ps. 102, 145, Fericirile) din slujba Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt atestate prima dată în sec.VIII, în manuscrisul Barberini;

e) Ectenia mică; f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind compusă de

împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea Antifonului II; g) Ectenia mică; h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.

2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne amintește momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar, pentru începerea slujbei; e menționat de Gherman al Constantinopolului, în sec.VIII; are la origine scoaterea Evangheliei de către diacon, pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;

a) Deschiderea ușilor împărătești; b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie; c) Închinăciunile din mijlocul bisericii; d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți); e) Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace; g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);

3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul a fost generalizat oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria, și a patriarhului Proclu al Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV ecumenic; (la monofiziți se cântă cu adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);

4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din Profeți (cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat; citirea Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al Liturghiei catehumenilor;

a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au mai rămas stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori); rugăciunea dinainte de Evanghelie;

b) Sfânta Evanghelie; c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând catehumenilor, care

urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina catehumenatului dispare, predica se deplasează spre sfârșit;

2

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II5. Rugăciunile de după Evanghelie:a) Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru morți; b) Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea pentru cei chemați.

C. Liturghia credincioşilor (euharistică): 1. Pregătirea Sfintei Jertfe: a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia din Constituțiile

Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului: ectenia mică și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt menționate din sec.IV, canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini (sec.VIII); ectenia mare, prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;

b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II, înlocuind un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și de vin; Heruvicul nu era la început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; cădire mică;

c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată din ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la altar, spre a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul Eutihie al Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din vechile diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă; Ca pe Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul mare: preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această rugăciune, numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește locul de odinioară al Proscomidiei; e veche, din sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se găsește în Codicele Barberini;

d) Ectenia cererilor; e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.

Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;

f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste cuvinte erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul (Crezul e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;

2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor): a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu frică, să

luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…); b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire): rugăciunea

teologică (către Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință cântând, strigând..., Trisaghionul biblic (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...), rugăciunea hristologică (despre Dumnezeu Fiul), având ca ecfonis cuvintele Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până în sec.V-VI, anaforaua era citită de preot tare, în întregime, fără întreruperea credincioșilor; azi credincioșii aud din anafora doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință..., Luați, mâncați... Beți dintru aceștia toți..., Ale Tale, dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi pomenește, Doamne...; în schimb, ei „întrerup” anaforaua cu diferite răspunsuri sau imne ale credincioșilor, care deci au apărut după sec.V-VI: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…, Amin. Amin, Pe Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);

c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe tine te lăudăm;

d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta...) cu troparul Ceasului III şi stihuri din Psalmul 50 – troparul și Stihurile apar în manuscrise încă din sec.XII, dar se generalizează în sec.XV-XVI; astăzi sunt scoase din Liturghierul grecesc și cel bulgăresc, dar s-au menținut numai în cel rusesc și în cel românesc;

e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales

3

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIpentru Preasfânta...; Axionul; se continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu..., ectenia cererilor şi

rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domne ti (în taină); rugăciunea „Tatăl nostru” – Rugăciunea Domnească eș men ionată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf. Chiril al Ierusalimului; Pace tuturor... i rugăciunea plecării capetelorț ș cu ecfonisul Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni...; Rugăciunea dinaintea împărtăşii;

b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului agneţ – men ionat înț sec.IV; frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului – men ionată în Codicele Barberini; călduraț – men ionată în sec.VI; ț

c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) i a credincioşilor: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şiș cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire după împărtăşanie; la încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile Sfântul Potir, îi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul Potir şi zice: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, iar strana răspunde: Am văzut lumina cea adevărată...;

d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mul umire pentru împără anie (Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele,ț ș preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine...);

4. Încheierea: a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau Rugăciunea de după

amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind apoi pe rând din biserică la invitația diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se găsește în Constituțiile apostolice (textul de azi în Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt adaosuri târzii, după sec.VII-VIII;

b) Fie numele Domnului binecuvântat...; c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi în Codicele

Barberini); d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în Liturghierul românesc; e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise începând cu sec.XII; f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a ungerii ce se făcea încă

din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru prima dată în Liturghierul de București 1937; anafura se dă începând din sec.VI (celor care nu se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau mese frățești; în manuscrise e menționată din sec.XIV;

g) Potrivirea sfintelor; h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala împărtăşirii.

Interpretarea teologico-simbolică: Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau

de reînnoire sacramentală a istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la pogorârea Sf. Duh peste Apostoli, astfel: − pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de credincioşi, simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului; − modul în care sunt aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul agneţ, simbolizează Biserica universală, unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar şi judecata de Apoi, când toţi oamenii vor sta în faţa Lui, pentru a fi judecaţi; − antifoanele I şi al II-lea – perioada Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea în împărăţia Sa; − vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru propovăduirea Evangheliei şi descoperirea Sa celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui fiind pregătită de prorocii Vechiului Testament şi de Ioan Botezătorul; − înălţarea Sf. Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm” – prezenţa continuă în lume a Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie; − trisaghionul – unirea cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la dumnezeiasca liturghie şi prin lauda neîntreruptă adusă lui Dumnezeu; − apostolul – propovăduirea Sfinţilor Apostoli; − Evanghelia – cuvântul Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii; − imnul heruvimic – pregătirea credincioşilor pentru a-L primi pe Hristos, asemenea heruvimilor, prin renunţarea la grijile lumeşti; − vohodul mare – ultimul drum făcut de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa şi intrarea triumfală în Ierusalim; − crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii participanţi; − canonul euharistic – prin care Hristos devine prezenţă deplină în mijlocul credincioşilor; − rugăciunea domnească –

4

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIcredincioşii cer învrednicirea de a primi Sf. Împărtăşanie; − înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a Mântuitorului şi binecuvântarea dată Apostolilor de către El, pe Muntele Măslinilor; − ducerea şi punerea Sfintelor Daruri la proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului; − ultima cădire a Sfintelor Daruri – răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.

2. Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI: Fiinţa Tainelor:

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioșilor.

Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1 Petru 4).

Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei, cuprinzând: 1. Materia; 2. Actele făcute; 3.Cuvintele rostite de săvârşitor.

Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc. Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor.

Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor. Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi

adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos. Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod

real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi

despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la început noţiunea de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.

Importanța Sfintelor Taine: a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în Hristos;

prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul omenesc.

b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.

c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o importanță multiplă în viața acestora:1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale deosebite, care îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu fac binele pe

5

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIcare-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul reînnoit prin har poate spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4). 2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el dobândește nu numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă: Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm (Galateni 5). 3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor Taine, atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească corespunzatoare, prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului: Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănânca și își bea osândă (1 Corinteni 11).

1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină fundamentală și indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci și devenind membru al Bisericii.

Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh, renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.

Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28:19). Materia: e apa naturală, curată, iar din Tradiție s-a moştenit ca ea să fie sfințită.

Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.

Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta Treime – Biserica recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.), care au: dorința de a se boteza, credință, pocăință, cunoașterea elementară a adevărurilor de credință (pentru prunci, pentru aceste condiții garantează nașii).

Importanța: ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în creștinism și în

Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine. Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat primește și harul

celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care creștinul se ridică la viața suprafirească în Hristos.

În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica. Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez am murit

păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm întru înnoirea vieții. De aceea, Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru (Romani 6).

2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în viața cea nouă, dobândită prin Botez.

Alte numiri: Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire, „Taină a punerii mâinilor” (modul în care se administra la început).

Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de importanţa acestei Taine: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efes. 4);

Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu aromate – arată mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de arhierei în Joia Mare; nu e simbol, ci conține în chip real energiile Sf. Duh);

Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de fiecare dată când preotul unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale corpului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini, genunchi).

Importanța:

6

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu raportul

dintre creșterea trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are nevoie de o îngrijire deosebită ca să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a facut Botezul.

Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de aceea, unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să poarte numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a mărturisi credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.

Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel peste Iisus îndată după Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată după Botez – și ca limbi de foc peste apostoli). Aceasta Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea devenim unși.

3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune) este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.

Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură, etc.

Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22).

Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar vinul de asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.

Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de veci”.

Efecte: Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea sângele Meu

petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6) curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice garanţia învierii şi a nemuririi.

Importanța: Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul primeşte numai

harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.

Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).

4. SFÂNTA TAIN Ă A M Ă RTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.

Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat asupra lor și le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).

Momente: 1. căința: 2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă); 3. hotărârea de a nu repeta păcatele; 4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.

7

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIFormula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te

ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare sufletească şi apropiere de Dumnezeu. Importanța:

Importanța acestei Taine: pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se repeta, e necesară o altă Taină prin

care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite după Botez. Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările lui rămân:

înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez, făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele și deci a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocaința e Taina însănătoșirii sufletești a creștinului.

Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt se micșorează. Dar oricât de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe calea virtuții.

Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului rătăcit și primirea cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).

5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.

Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).

Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în diacon/preot/episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul, ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.

Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.

Importanța: Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina Hirotoniei Hristos se leagă ca

subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică, pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.

Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii. Ea are o importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru cel ce se hirotonește, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea pamântului, ceea ce îi pretinde acestuia o ținută și conduită morală cu totul deosebită.

Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).

De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în același timp și greaua sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta, pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei ce te ascultă (1 Timotei 4).

6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.

Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea. Importanța: Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de

Taină (nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se 8

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIcasatoresc, care devin amândoi un trup (Efeseni 5: 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică. Același har divin care se revarsă asupra lor va întări nu numai legătura și dragostea reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare raspundere față de Dumnezeu și față de societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.

7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.

Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6); „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5).

Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii. Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul

sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”. Săvârşitorii: sunt preoţii Bisericii, aşadar nu un singur preot.

Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor. Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă totdeauna iertarea

păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii. Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o adevărată scară ce duce la cer.

3. Duminica si praznicele imparatesti

A. Generalități: 1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a respecta). Sunt acele

zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de exemplu Nașterea Domnului, Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă / slujbe mai pe larg / cruce roșie în calendar, simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice (duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în sec.III apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de origine pur creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în documente fiind sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după încetarea persecuțiilor, apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei Cruci, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste de sărbători creștine: minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-educativă; d) soteriologică. 6. Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată schimbătoare; b) după obiectul și importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești (închinate persoanelor Sfintei Treimi și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile Maicii Domnului sunt considerate de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea slujbelor divine: sărbători mari, cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care se adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf. Apostoli Petru și Pavel; slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie –, dar cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici (Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare – doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare – doxologie citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, s ă rb ă toarea s ă pt ă mânal ă a cre ș tinilor:

9

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:

a) ziua Învierii Domnului; b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel Mare); c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în care prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma în duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit astfel ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea pâinii, iar mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie Teoforul (+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin El...”. Constantin cel Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii: a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în

Evenghelii); b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum

găsim în Apocalipsa 1 sau în Didahia celor 12 Apostoli); c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și

Filozoful (și apoi Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează păgânilor, dar arată, ca și Sf. Ambrozie al Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele dreptății”; această denumire este înlocuită cu totul începând cu sinodul I ecumenic, care generalizează numirea creștină a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi germanice, creștinate mai târziu (germ., engl., oland., sued., norv.);

d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul zilelor, etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea triumfului vieții asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi: participarea la Liturghie, zi de repaus, fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe: a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf. Ap. Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica Orbului din naștere, Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor); b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după Rusalii, începând cu Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a Vameșului și a Fariseului; din maximul de 38 de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și după: Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Domnului și Botezul Domnului) și se ajunge la 32 de duminici numerotate după Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de numerotare); c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și a Fariseului (a 33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii lui Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză); ultimele șase duminici: Duminica I a Postului

10

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II(Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul din 842-843 de la Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a Postului (a Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a Postului (a Cuvioasei Maria Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea accent pe moarte, nu

pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de mucenici au ars de vii în Nicomidia, sub Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care se adunaseră să prăznuiască Nașterea Domnului; în Apus, Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție veche, care spune că atunci s-a născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea era serbată împreună cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului (teofania); de fapt și în Apus, și în Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași regulă, adică la solstițiul de iarnă, numai că orientalii au fixat-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, pe când Apusul a recalculat-o în funcție de data exactă în care cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat de Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în 379 (când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică festivă ce a inspirat pe Cosma Melodul să compună Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...), apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după care s-a generalizat; în plus, s-a fixat data de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare ale păgânilor; o altă explicație simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este fixată pe 24 iunie, momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească, iar Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când zilele încep să crească; o dată fixată data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători legate de Nașterea Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga în Egipt); ca mod de sărbătorire: în ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la Paști și la Rusalii), se citeau Ceasurile mari sau împărătești (la care participau împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a instituit apoi și Postul Crăciunului, de 40 de zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului se interzicea postul și plecarea genunchilor.

2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după Legea Veche, când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în sec.V, când avem predici ținute cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al Constantinopolului; la început creștinii posteau, ca să se opună păgânilor care serbau pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul); apoi nu s-a mai postit, fiind zi de praznic și de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile; de asemenea, începe și anul civil (Tedeum).

3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului; este atestată prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici serbau la 6 ianuarie nașterea Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul protector al Alexandriei; era sărbătoare de origine solară, iar solstițiul de iarnă era atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul (sec.III) are o predică la această sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile Apostolice; apusenii au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de la 25 decembrie; în Apus, Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania se mai numea sărbătoarea luminării, deoarece în vechime se făcea botezul solemn al catehumenilor, în ajun se sfințeau apele (aghiazma mare de azi), iar catehumenii posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi); se săvârșeau Ceasurile mari sau împărătești, iar pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a începutului Postului Mare (primite de la episcopul Alexandriei).

4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul de călătorie al pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe la aceeași dată, și într-o omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”; în Apus e introdusă de papa Gelasiu la sfârșitul secolului V, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se înlocuia practica lustrațiunilor păgâne cu sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile tradiționale, motiv pentru care se mai numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în Răsărit se face în sec.VI (împăratul Justinian schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3 februarie se sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița Ana.

5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și Ioan; se pare că a fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV de Sfânta Elena pe locul schimbării la față de pe muntele Taborului; e menționată în sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele constantinopolitane în sec.VIII, ca și într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e generalizată în tot Răsăritul până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imne în cinstea ei; în Apus se

11

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIgeneralizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră definitiv, drept mulțumire pentru biruința oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în 1456.

6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare: 1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este menţionată abia în

sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică două predici, iar Egeria ne dă ample relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut cuvântări Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, iar mai târziu Isidor de Sevilia; în vechime se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez (mergeau la episcop, cerând să fie botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la biserică ramuri de salcie, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.

2. Sfintele Paști: a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea Azimelor sărbătoarea

lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că evenimentele comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim mărturii în Constituțiile Apostolice, Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia, etc.; se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini, la început, comemorării anuale a Cinei celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi „Paștile Crucii” (adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii); comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin reglementarea duratei Postului Paștilor, fiind interzisă prin canonul 50 al Sinodului din Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea postul; așadar, primii creștini înțelegeau prin Paști nu doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea Săptămâna Patimilor era numită de ei și Săptămâna Paștilor;

b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu iudeii, apoi Paștile Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date; alți iudaizanți mai moderați, protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor iudaice, chiar când aceasta, din cauza calendarului eronat al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei mai mulți însă serbau Paștile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica următoare; sinodul I ecumenic uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii pline după echinocțiul de primăvară (dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel, când luna plină coincide cu echinocțiul (21 martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul nou), iar când luna plină a fost pe 20 martie, și următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi de luni, atunci Paștele va fi serbat – cel mai târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștele era prăznuit ca o zi de mare bucurie; aveau loc Botezul catehumenilor și reprimirea penitenților; întreaga Săptămână Luminată se săvărșea Sfânta Liturghie, iar până la Rusalii erau interzise metaniile și ajunările.

3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea după Paști, la 40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de Eusebiu de Cezareea în anul 332, dar pe atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”; în secolele IV-V Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului Augustin serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării; împărăteasa Elena ridică pe muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării (Eleona).

4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare; evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și Biserica (3000 de oameni devin creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite încă din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte 20: 16, 1 Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile Apostolice, Sf. Irineu, Tertulian, Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor); la biserică se aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste Apostoli; în sâmbăta precedentă sunt Moșii de vară.

5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea se mai numește și Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din calendarele românești, reprezintă probabil o influență catolică.

12

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II

Sarbatorile Maicii Domnului, sfintilor, ingerilor si Sfintei Cruci

A. Sărbătorile Maicii Domnului: 1. Temeiuri biblice:

Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1: 28);

Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, și cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău (Luca 1: 41, 42);

Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui (Luca 1: 48, 49); Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11: 27, 28);

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară (sinodul III Ecumenic), cuvenindu-i-se hiperdulie (supravenerare sau preacinstire).

2. Sărbătorile mari ale Maicii Domnului: sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale Mântuitorului, fiind

de origine mai nouă decât sărbătorile propriu-zise împărătești (niciuna nu pare a fi mai veche decât secolul V, toate apărând după Sinodul III Ecumenic);

se pare totuși că înainte de Sinodul de la Efes, încă de pe la sfârșitul sec. IV, exista o sărbătoare marială, numită Pomenirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, fixată în preajma Crăciunului (analogă cu Soborul Maicii Domnului de la 26 decembrie, din Sinaxarul de azi);

a) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie) sau Sfânta Maria Mică; apare probabil între Sinoadele III și IV Ecumenice (căci ea există și la anticalcedonieni), având la origine aniversarea anuală a târnosirii unei biserici din Ierusalim, zidită pe locul unde, după tradi ție,

13

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIfusese casa părinților Sfintei Fecioare; în sec. VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar în sec. VIII Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici și un canon; în Apus e introdusă în sec.VII de papa Serghie I, dar se generalizează abia prin sec. IX-X; a doua zi, pe 9 septembrie, sărbătorim Soborul Sfinților Ioachim și Ana; b) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) sau Vovidenia (Ovedenia); apare în sec. VI, fiind cea mai nouă dintre cele patru sărbători ale Maicii Domnului; la 20 noiembrie 543, împăratul Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare; conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică la 21 noiembrie, a început să fie serbat hramul bisericii, serbarea fiind consacrată aducerii Sfintei Fecioare la templu, la vârsta de 3 ani; sărbătoarea este generalizată în Răsărit înainte de sec.VII, iar în Apus abia în sec.XVI; c) Buna Vestire (25 martie) sau Blagoveștenia (în Apus „Sărbătoarea Zămislirii Domnului”); este sărbătoarea cea mai de timpuriu confirmată în documente; se știe că încă din sec. IV-V s-a zidit la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea cea bună; în cinstea acestei sărbători ne-au rămas panegirice celebre din sec.V, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, episcopul Vasile al Seleuciei, etc.; în Răsărit, data de 25 martie s-a generalizat din sec.V, îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la 25 decembrie (totuși, armenii o serbează în raport cu vechea dată, de 6 ianuarie, a Nașterii Domnului, adică la 7 aprilie); în Apus, data de 25 martie s-a generalizat abia în sec. XI, înainte ea serbându-se la 18 decembrie, ca Sărbătoare a Așteptării Nașterii Domnului; d) Adormirea Maicii Domnului (15 august), Uspenia sau Sfânta Maria Mare (în Apus „Ridicarea la cer a Fecioarei Maria” – Assumptio); având în vedere că Biserica a sărbătorit din vechime zilele morții Sfinților, sărbătoarea Adormirii ar trebui să fie cea mai veche, dar date despre ea avem abia din sec.V; locul ei de origine este probabil Ierusalimul, căci în vechile sinaxare ziua de 15 august reprezenta sărbătoarea aniversării anuale a sfin țirii unei biserici a Maicii Domnului, zidite în sec. V, între Ierusalim și Betleem, aproape de locul unde era mormântul Rachelei și unde, după tradiție, Sfânta Fecioară a făcut un popas cu puțin înainte de a-L naște pe Iisus; se pare că generalizarea sărbătorii se datorează, în Răsărit, împăratului bizantin Mauriciu, la sfârșitul sec. VI, iar în Apus, papei Teodor I, în sec. VII (în Apus, Adormirea se serba înainte pe 18 ianuarie.

3. Sărbători mici ale Maicii Domnului: a) Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (26 decembrie): este o sărbătoare cu inere, ca oț

continuare a Crăciunului; datează înainte de 451, pentru că apare i la sirienii monofizi i; în sec.VII Sinodulș ț Trulan face aluzie la ea în canonul 79, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului prin împăr irea de pâini oare; ț ș

b) Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie): fără inere, mai mult prin mănăstiri i la Sfântulț ș Munte; aduce aminte de arătarea Maicii Domnului către Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, în biserica din cartierul Vlaherne (Constantinopol), pe vremea împăratului Leon În eleptul (sec. VII-VIII); în sec. XII sărbătoareaț e introdusă la ru i, de unde trece i la noi; ș ș

c) Izvorul Tămăduirii (în Vinerea din Săptămâna Luminată); d) Zămislirea Sfintei Fecioare (9 decembrie) sau Zămislirea Sfintei Ana, cum e trecut în calendare; catolicii

serbează pe 8 decembrie Neprihănita Zămislire sau Zămislirea fără păcat a Fecioarei Maria; e) Punerea cinstitului ve mânt al Maicii Domnului în raclă (2 iulie); șf) Punerea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august); g) la 1 septembrie se pomene te o altă minune a Maicii Domnului. ș4. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul bisericesc:

a) Cântări și rugăciuni deosebite, închinate ei (Axioane, Și acum..., Canoane la Utrenie, tropare la Vecernie și Utrenie, etc.); b) Slujbe speciale (Acatiste, Paraclise, Prohodul); c) Zidirea de biserici în cinstea și spre pomenirea ei; d) zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor; e) predici ale marilor cuvântători creștini; f) frecvența mare a numelor de botez Maria și Marin, etc.

B. Sărbători închinate Sfinților: 1. Cinstirea sfinților:

la început, sfinți erau numiți toți creștinii;

14

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD II apoi, termenul s-a restrâns la anumite personalități distinse ale Legii vechi (patriarhi,

drepți, prooroci) și ale Noii Legi (apostoli, ucenici, misionari, martiri, mărturisitori, dascăli și ierarhi, pustnici, călugări);

conform versetului biblic “Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun și ziua morții decât ziua nașterii “ (Ecclesiastul 7), Biserica serbează în general ziua morții sfinților (excepții:Maica Domnului și Sf. Ioan Botezătorul);

cele dintâi sărbători înscrise în calendarele creștine au fost aniversările anuale ale morții martirilor (creștinii se adunau la mormintele lor, pe care de obicei se construiau bisericuțe – martyria – și acolo se rugau și privegheau, săvârșind Sf. Liturghie), la care apoi s-au adăugat, începând din sec. IV, sărbătorile mărturisitorilor ce au suferit în timpul prigoanelor, și după aceea cele ale pustnicilor, călugărilor, sfinților ierarhi, marilor teologi, etc. 2. Sărbătorile sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile Ortodoxe: a) Sf. Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie): a fost diacon al episcopului din Sirmium,

fiind martirizat la 9 aprilie 304; a dat numele său oraşului natal (Mitroviţa, azi în Serbia), de unde moaştele (sau măcar o parte din ele) i-au fost transportate mai târziu la Tesalonic, unde au fost depuse la 26 octombrie 413 într-o biserică anume construită pentru ele;

b) Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni (6 decembrie): (†340); la anul 1087 moaştele lui au fost transportate la Bari, în Italia;

c) Sf. Arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan (27 decembrie): ucis cu pietre de evrei, în anul 33; d) Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie): †379; e) Soborul Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (7 ianuarie); f) Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie): E o sărbătoare

de origine mai nouă, instituită în sec. XI, de mitropolitul Ioan al Evhaitelor, care a întocmit şi slujba zilei, pe timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul (1086), în urma unei discuţii ivite între credincioşii din Constantinopol, care se întrebau care dintre cei trei sfinţi ierarhi este mai vrednic de cinstire;

g) Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie): martirizat în anul 303, în persecuţia lui Diocleţian;

h) Sfinţii Împăraţi Constantin (cel Mare) şi maica sa Elena (21 mai): primii împărați creştini şi protectori ai creştinătăţii, ambii sărbătoriţi la 21 mai, care este ziua morţii împăratului Constantin (anul 337);

i) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie): cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului (Luca 1:36); se mai numește Drăgaica sau Sânziene în popor;

j) Sf. Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie): martirizaţi la Roma, în persecuţia lui Nero, în anul 67, au sărbătoare comună la 29 iunie, care e data transferării moaştelor lor la catacombele de pe Via Appia din Roma, la 258;

k) Sf. Proroc Ilie Tesviteanul (20 iulie): e singurul sfânt din Legea Veche care are sărbătoare cu ţinere în calendar;

l) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este una dintre sărbătorile de sfinţi cu bază biblică; se serbează cu post, în orice zi a săptămânii ar cădea.

3. Sărbători ale Sfinților cu date variabile: Teodor Tiron (la 17 februarie, dar și în sâmbăta din prima săptămână a Postului Paștelui); Dreptul Lazăr (Sâmbăta dinaintea Floriilor); Sf. Grigorie Palama (14 noiembrie, dar și în Duminica a doua din Postul Paștelui); Sf. Ioan Scărarul (la 30 martie, dar și în Duminica a patra a Postului Paștelui); Cuvioasa Maria Egipteanca (1 aprilie, dar și în Duminica a cincea a Postului Paștelui); Sf. Apostol Toma (Duminica întâia după Paști), etc.

Duminicile Sfinților Părinți și ale Sfinților Strămoși: a) Duminica celor 318 Sfinți Părinți adunați la sinodul I de la Niceea, 325 (duminica

dinaintea Rusaliilor); b) Duminica celor 630 Sfinți Părinți adunați la sinodul IV de la Calcedon, 451 (între 13 și

19 iulie, duminică); c) Duminica celor 365 Sfinți Părinți adunați la sinodul VII de la Niceea, 787 (duminica a

21-a după Rusalii, sau prima după 11 octombrie); d) Duminica Sfinților Strămoși (Patriarhi, Drepți și Prooroci din Vechiul Testament –

prima duminică după 11 decembrie); e) Duminica Sfinților Părinți (duminica dinaintea Nașterii Domnului); f) Duminica Părinților după trup ai Domnului: Sfânta Fecioară, Iosif, David împăratul, la

care se adaugă și Iacov, fratele Domnului (prima duminică după Nașterea Domnului); g) Duminica Tuturor Sfinților (prima duminică după Rusalii, introdusă prin sec. IV, în

Antiohia). 4. Alte forme de cinstire a sfinților în cultul ortodox:

a) cinstirea moaștelor; b) zidirea de biserici;

15

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIc) pelerinaje la mormintele martirilor; d) patronii și ocrotitorii anumitor bresle;

e) zugrăvirea chipurilor și a faptelor sfinților pe pereți și icoane; f) adoptarea ca nume de botez.

5. Sfinți români: a) canoniza i în 1950 (solemnită ile au avut loc în 1955):ț ț Sf Ioan Valahul, (12 mai); Sf. Ioan de la Râşca,

(1 iunie), ierarh moldovean din sec. XVII; Cuv. Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, (15 septembrie), mitropolit al Banatului, sec.XVII; moaştele sale se află la catedrala mitropolitană din Timişoara; Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi Sava Brancovici (24 aprilie), cu titlul de «mărturisitori»; amândoi au suferit pentru apărarea ortodoxiei împotriva încercărilor de calvinizare a românilor ortodocşi, în sec. XVII; Cuvioșii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi drept-credinciosul ţăran Oprea Nicolae (Miclăuş) din Săliştea Sibiului, sec.XVIII, (21 octombrie), luptători împotriva Uniaţiei, cinstiţi cu titlul de «mărturisitori»; Sf. Ierarh Calinic Cernicanul (11 aprilie), stareţ al mănăstirii Cernica şi apoi episcop al Râmnicului, (†1868);

b) generalizarea cultului unor sfin i cu moa te la noi în ară (1950):ț ș ț Sfânta muceniţă Filofteia, (7 decembrie), moaşte la Curtea de Argeş; Cuv Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (†26 decembrie 1406); se păstrează doar degetul cel mare de la

mâna dreaptă, la măn. Tismana); Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie). A trăit în sec. XIV, iar moaştele sale se păstrează în

biserica Sf. Gheorghe din Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou, la Suceava; Cuv. Grigorie Decapolitul, (20 noiembrie); moaştele se află la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia; Cuv Paraschiva cea Nouă, (14 octombrie); moaştele se păstrează la Iaşi în catedrala mitropolitană; Cuv Dimitrie cel Nou (din Basarabi), (27 octombrie); moaştele - catedrala patriarhală din Bucure ti; ș Sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din sec. IV (4 iunie) – la măn. Coco , jud. Tulcea; ș

c) sfin i canoniza i în 1992 i după 1992:ț ț ș Sf. cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), sec. XV-XVI; Sf. cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (23 noiembrie), sec.XVII-XVIII; Sf. cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), sec.XV; Sf. cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie), sec.IV-V; Sf. cuvios Ioan de la Neamţ – Hozevitul (5 august), +1960; Sf. cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august), sec.XVII-XVIII; Sf. preoţi mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), sec.XVIII; Sf. ierarh martir Antim Ivireanul (27 septembrie), sec.XVIII; Sf. ierarh Iosif mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), sec.XVII-XVIII; Sf. ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), sec.XIV; Sf. ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), sec.XV; Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie), sec.XV; Sfinţii martiri Brâncoveni, Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi

sfetnicul Ianache (+15 august, serba i la 16 august), ț stare ul Paisie Velicicovski de la Neam (15 noiembrie),ț ț Duminica sfinţilor români (a doua duminică după Rusalii).

C. Sărbători închinate Sfinților Îngeri: 1. Cultul Sfinților Îngeri: Cultul îngerilor are un solid fundament biblic, dar trebuie

evitat cultul superstițios sau idolatru al îngerilor (de influență păgână sau gnostică, așa cum s-a întâmplat în Biserica Frigiei din Asia Mică, mai ales în orașele Laodiceea și Colose); de aceea, apostolul Pavel atrage atenția: nimeni să nu vă răpească... prin închinarea la îngeri (Coloseni 2: 18), iar canonul 35 al sinodului din Laodiceea interzice invocarea îngerilor în sens idolatru. Cinstirea relativă a îngerilor era însă permisă, așa cum aflăm de la Sf. Justin Martirul, iar Origen și Eusebiu de Cezareea fac distincție între adorarea lui Dumnezeu și cinstirea relativă a îngerilor; Sf.Ambrozie recomandă invocarea îngerilor.

Forme de exprimare a cultului Sf. Îngeri: ridicarea de biserici în cinstea lor, consacrarea zilei de luni pentru cinstirea îngerilor, slujbe dedicate lor (Acatistul Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil, Canonul de rugăciune către

îngerul păzitor, Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții).

2. Sărbători închinate Sfinților Îngeri: a) Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești

celor fără de trupuri (8 noiembrie): vechimea ei urcă până la sec.V; la origine era sărbătoarea sfințirii unei biserici a Sf. Arh. Mihail, ridicată la Thermele lui Arcadius din Constantinopol; ulterior este adăugat și Sf. Arh. Gavriil, apoi toate cetele îngerești;

b) la 6 septembrie se face pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arh. Mihail la Chones, în Colose din Frigia;

16

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIc) la 26 martie Soborul Sf. Arhanghel Gavriil; d) la 13 iulie Soborul (al doilea) al marelui Arhanghel Gavriil; e) la 11 iunie o serbare a Arhanghelului Gavriil din Adin (Sf. Munte), unde ar fi

învățat pe un călugăr să cânte prima parte a Axionului.

D. Sărbători închinate Sfintei Cruci : 1. Cultul Sfintei Cruci :

Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (1 Corint. 1: 18);

Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! (Galateni 6: 14);

păgânii numeau pe creștini „adoratori ai crucii” (dovadă a cultului Crucii din primele secole); apologeții creștini din sec.II-III (Tertulian, Origen, etc.) justifică cinstirea Crucii, iar împăratul Iulian

Apostatul, în sec.IV, „acuză” pe creștini că: voi venerați lemnul gol al crucii făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre;

semnul crucii era întrebuințat la sculare și la culcare, la masă (Tertulian, Origen); prima reprezentare a semnului Crucii apare pe un monument creștin înainte de anul 79, apoi pe un altar prin

anul 134, pe inscripțiile din catacombe, și chiar în necropolele primei comunități din Ierusalim; două evenimente contribuie la dezvoltarea cultului Sfintei Cruci: semnul crucii pe cer apărut lui Constantin

cel Mare, în lupta cu Maxențiu (312) și dezgroparea crucii Domnului de către împărăteasa Elena, în anul 326; îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost introdusă în cultul liturgic al Bisericii, prin așezarea sa în biserica zidită de Constantin cel Mare pe locul Sfântului Mormânt și sfințită la 13 sept. 335 (expunerea și venerarea liturgică a crucii aveau loc, la început, de două ori pe an: la 13 septembrie, ziua găsirii ei, și în Vinerea Patimilor);

sinodul VII ecumenic (completat de sinodul din 896, Constantinopol) formulează doctrina exactă a Bisericii în privința cultului Sfintei Cruci și a Sfintelor Icoane. 2. Sărbătorile Sfintei Cruci: a) Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; amintește atât de aflarea Crucii și înălțarea ei de

către patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, cât și de întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în 629, sub Heraclius, și înălțarea ei de către patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630, când o depune în biserica Sfântului Mormânt; aflarea Sfintei Cruci (13 sept.) este separată de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.), cu timpul trecând în umbră;

b) Duminica a treia din Postul Paștilor (Duminica crucii): amintește de ceremonia liturgică a expunerii crucii în vinerea Patimilor;

c) Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 august): în amintirea eliberării grecilor din robia saracinilor pe timpul împăratului Manuil Comnenul;

d) Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie, anul 351 (7 mai);

e) miercuri și vineri, cântările Octoihului amintesc de Sfânta Cruce. 4. Stiluri arhitectonice romanesti

A. Caracteristicile stilului bizantin: Elemente specifice:

folosirea arcului semicircular, sprijinit pe coloane prin intermediul capitelurilor; cupola cu bază rotundă, situată central, deasupra naosului, sprijinită pe stâlpi, prin pandantivi.

Aspectul exterior este simplu, sobru, ca material de construcție folosindu-se cărămida, alternând uneori cu piatra. Planul bisericii este cruciform, cu diferite variante (cruce greacă, treflat, triconc).

Biserica este împărțită transversal în trei părți principale: pronaos, naos și altar, absidele fiind extinse la pereții laterali ai bisericii.

Altarul este despărțit de naos prin iconostas. La început, naosul, destinat doar celor botezați, era despărți de pronaos, destinat catehumenilor, printr-un zid cu o singură ușă.

Acoperișul este rotund, sub diverse forme. Elementele decorative sunt diverse. Ornamentația interioară este foarte bogată, realizată prin pictură în frescă și mozaicuri. Sculptura apare doar la chenarele ușilor și ferestrelor și la capitelurile coloanelor.

Epoca de vârf a dezvoltării stilului bizantin este secolul al VI-lea, când, în timpul împăratului Justinian, s-a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

Stilul bizantin s-a extins până în Italia, Franța, Germania, Rusia, etc.

17

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IICel mai cunoscut edificiu în stil bizantin din Europa Apuseană este biserica San Vitale din Ravenna, cu o

formă aproape rotundă în exterior. Arta bizantină a influențat și dezvoltarea artei bisericești românești.

B. Arta bisericească în Țările Române: Mulțimea basilicilor paleocreștine descoperite în Schythia Minor, în Banat și în Oltenia, arată că pe teritoriul

țării noastre a existat o intensă viață religioasă creștină încă din secolul al IV-lea. Începând din acea perioadă s-au construit biserici în toate stilurile arhitecturale, de la cel basilical până la diferitele forme ale stilului bizantin.

O dată cu consolidarea organizării de stat și bisericești (sec.XIV), în Moldova și în Țara Românească s-a consacrat definitiv, ca stil oficial de artă bisericească, stilul bizantin, cu diferite influențe. În Transilvania și Banat arta bisericească a fost puternic influențată de cea romanică și gotică.

Unitatea artei bisericești din cele trei Țări Române s-a realizat prin schimburile de meșteri dintre ele. Voievozii din Țara Românească și din Moldova au ctitorit biserici ortodoxe în Transilvania.

Evoluția arhitecturii bisericești a condus spre o artă autentic românească, ajungându-se la o creație nouă, cu elemente specifice.

1) Arhitectura în Transilvania: În Transilvania nu se poate vorbi despre un stil arhitectonic propriu. Pe lângă elementele aparținând stilului

bizantin, apar influențe ale stilurilor romanic și gotic în construirea bisericilor. Cele mai multe dintre acestea sunt din piatră. Arhitectura religioasă din piatră a cunoscut o mare înflorire în secolul al XIII-lea. Cele mai vechi biserici ortodoxe care s-au păstrat sunt cele din Hunedoara (Densuș, Strei, Prislop), din sec. XIII-XIV. Catedrala romano-catolică din Alba Iulia (sec. XII-XIII) este unul dintre cele mai renumite monumente ale arhitecturii romanice din Europa de Răsărit.

2) Arhitectura în Moldova: Arta meșterilor locali din Moldova, concretizată în vechile biserici de lemn care le-au precedat pe cele de piatră, a cunoscut într-o primă etapă influențe bizantine și romanice, apoi gotice. Acestea s-au concretizat în contraforții care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolților, tendința de înălțare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră, forma acoperișului, a turnului și a clopotnițelor. a) Stilul moldovenesc în epoca Drept credinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI) s-a dezvoltat în arta românească stilul moldovenesc. Acesta s-a caracterizat prin inovații la sistemul de susținere a cupolei, supraînălțarea bolților în interior prin suprapunerea arcurilor încrucișate (în diagonală), bazele stelate de la exterior, bogatul decor al fațadelor împărțite orizontal în registre și divizate vertical în panouri dreptunghiulare, cele din partea superioară terminându-se uneori printr-un segment de cerc. Deasupra panourilor registrului superior se găsesc ocnițele (firide care se repetă). Pardoseala este făcută din dale pătrate de piatră sau marmură ori din cărămizi aranjate în motive decorative. La unele mănăstiri apare pridvorul închis spre vest și gropnița. Reprezentative pentru stilul moldovenesc sunt mănăstirile Putna, Voroneț, Neamț. b) stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș: Stilul arhitectural moldovenesc s-a dezvoltat în cursul secolului al XVI-lea, atingând apogeul în timpul domniei lui Petru Rareș. Ca și în perioada anterioară, s-au construit mănăstiri fortificate, cu turnuri de apărare la colțuri sau la intrare. În construcția bisericilor au apărut elemente noi: ziduri mai zvelte, pridvorul deschis la fațada dinspre vest, pictura exterioară și, mai târziu, decorul sculptural exterior. Mănăstirile reprezentative din acest secol sunt: Humor, Moldovița, Sucevița, Probota. c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu: Ultima epocă de înflorire a stilului moldovenesc este începutul secolului al XVII-lea, în special în timpul domniei lui Vasile Lupu. În această perioadă apare influența artei orientale, concretizată în elementele de decor exterior. Mănăstirile construite acum (Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca și Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu) au pereții exteriori acoperiți cu sculptură în piatră sub formă de benzi decorative cu motive geometrice. d) Declinul stilului moldovenesc: Începând cu a doua jumătate a secolului XVII, se poate vorbi despre declinul stilului moldovenesc. Acest fapt a fost determinat de influențele venite din Țara Românească (înlocuirea zidului despărțitor dintre pronaos și naos cu trei arcade sprijinite de doi stâlpi, lărgirea pridvorului și creșterea numărului ferestrelor) și de cele venite din Apus, prin Polonia (motive arhitecturale baroce și neoclasice).

3) Arhitectura în Țara Românească: Până la dezvoltarea unui stil propriu în Țara Românească, stilul bizantin (bisericile Sân-Nicoară și Sf.

Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, păstrate până azi) a primit influențe sârbești (Mănăstirile Tismana și Cozia), orientale (Mănăstirile Dealu și Curtea de Argeș), athonite (Mănăstirea Snagov, Catedrala Mitropolitană din Târgoviște).

a) stilul muntenesc: În Țara Românească s-a dezvoltat, începând cu secolul al XVI-lea, stilul vechi românesc sau stilul muntenesc. Construite în general în plan treflat, bisericile au dimensiuni mici și proporții armonioase. Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid cu ușă sau prin coloane, altarul este semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole laterale. Deasupra pronaosului și a naosului se află câte o turlă. Ca element nou apare pridvorul pe arcade deschise, la fațada de apus. Decorul exterior este simplu, constituit din alternanța fâșiilor orizontale de cărămizi aparente cu fâșiile de cărămizi tencuite, compartimentarea în dreptunghiuri prin fâșii de

18

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIcărămizi aparente așezate vertical din loc în loc, decorarea pereților exteriori cu un brâu median cu motive decorative, care împrejmuiește toată biserica. Reprezentative sunt: Bolnița Mănăstirii Cozia, Mănăstirea Mihai-Vodă din București, Mănăstirea Arnota, actuala Catedrală Patriarhală.

b) stilul brâncovenesc: Sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), stilul autohton se dezvoltă și se maturizează, luând naștere stilul brâncovenesc. Monumentele brâncovenești au plan treflat, un turn-clopotniță pe pronaos, pridvor deschis în față, sprijinit pe coloane bogat ornamentate cu motive florale. Acest stil arhitectonic se caracterizează prin armonia și eleganța proporțiilor, prin bogata ornamentație exterioară a coloanelor din pridvor și a chenarelor de la uși și ferestre. Cele mai reprezentative construcții bisericești în stil brâncovenesc sunt: Mănăstirea Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București (gropnița domnească), Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Biserica Stavropoleos din București (ctitoria arhimandritului grec Ioanichie).

4) Declinul artei bisericești: O dată cu domniile fanariote se manifestă declinul artei bisericești atât în Moldova cât și în Țara

Românească. Această decădere s-a accentuat în secolul al XIX-lea, când se înregistrează dispariția aproape totală a stilurilor românești, sub influențele artei occidentale și rusești. În secolul al XX-lea renaște stilul bizantin-românesc în arhitectura bisericească. Este perioada în care s-au restaurat unele biserici și s-au construit altele.

5) Bisericile de lemn, mărturii ale prezenței și continuității românești pe acest pământ: Parte componentă a artei populare românești, bisericile de lemn reprezintă o sursă importantă pentru cunoașterea culturii Europei de Răsărit. Ele sunt expresia unei tradiții arhitecturale românești, a continuității artei construcțiilor în lemn. Planul este de tip navă, similar caselor țărănești, dar adaptat cerințelor cultului creștin. Decorațiile exterioare ale stâlpilor de susținere și ale ușilor bisericii sunt identice cu cele ale caselor. În toate provinciile românești au fost construite biserici de lemn care, dincolo de elementele comune (planul și împărțirea interiorului), au ca particularități arhitectura și decorațiile specifice regiunilor respective. Elementele specifice bisericilor din lemn, care dau acestora o deosebită valoare artistică, constau în: proporționarea volumelor; îmbinarea cu măiestrie a bârnelor masive; pridvorul deschis în partea de vest, prevăzut cu stâlpi de susținere și cu o balustradă; înălțimea turnurilor (prezente mai ales în Maramureș), și apoi, ca elemente de influență gotică, apariția turnulețelor în secțiunea pătrată de la baza turnurilor (secțiune ce se continuă cu o galerie cu arcade, deschisă, unde sunt așezate clopotele); acoperișurile largi, în pante repezi, aplecate până aproape de pământ, sau acoperișul în poală dublă, cu două rânduri de streșini, cea inferioară mai largă; decorurile exterioare (crucea, brâul, soarele, pomul vieții, motivele geometrice), legate de texte biblice; absența temeliei îngropate, fapt care face posibilă mutarea bisericilor dintr-un loc în altul. Construcția bisericilor de lemn reflectă armonia dintre elemente de teologie ortodoxă, utilitate și estetic.

Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în imagini, este o cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de exprimare a frumuseții dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești pe care le posedă Ortodoxia. De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără pictură bisericească” – Pr. Nicolae Necula.

Iconografia: Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii.

Dacă în primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi exprimarea plastică autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a Sfintei Liturghii. Icoanele și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor, reprezintă o doxologie continuă, un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică, împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu pot fi ignorate; artistul „dispare” în fața tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al prezenței, o teofanie, în fața căreia nu putem fi simpli spectatori, ci închinători.

19

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIIcoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim. Icoana

nu face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și procedee simbolice, adică de un limbaj pictural aparte.

Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat, frumusețea ei nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De aceea, nu sunt frumoase icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă maturitate duhovnicească. Icoana ortodoxă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei, experiență pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților Părinți.

Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea liturgică, la starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana participă la rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează din interior modul nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a gesturilor în iconografie este unul liturgic.

Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea de subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată icoană dacă formele reprezentării ei sunt profane.

Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice abatere se înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina: Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință, conținutul

icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată privitorului trebuie să exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul interpretării individuale a artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La realizarea acestui lucru contribuie și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care, unite, creează și luminozitatea compoziției. Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci vioaie și pline de prospețime.

Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj spiritual profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carna ția naturală a trupului, care nu ar putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a reda frumusețea fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală, frumusețe interioară. Este frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie frumusețea sfântă izvorâtă din Duhul Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi asemănarea lui Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare: Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea

împărăției cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar asemănătoare cu modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au purtat în timpul vieții pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile neobișnuite, oferindu-ne impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei detașări de lumea aceasta. Datorită faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu desfată simțurile, degajând esențialul de orice element secundar (lipsa umbrelor, a perspectivelor spațiale), respingând sentimentalismul.

Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul dispare sub veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales, viața duhovnicească. Prin tot ceea ce exprimă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.

Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești. În lumea icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu numai de observație sau educație artistică.

Broderia i argintăria: șÎn egală măsură, la via a de rugăciune a Bisericii au fost conectate i crea iile complementareț ș ț

iconografiei, i anume broderia i argintăria.ș ș

20

LITURGICA SI ELEMENTE DE ARTA BISERICEASCA RELIGIE GRAD IIApărută încă din antichitate, broderia este genul artistic decorativ care ajunge să cunoască

apogeul la curtea împăra ilor bizantini, începând să fie folosită i în cult.ț ș Au început astfel să existe diferite categorii de obiecte de cult împodobite cu broderie.

Canoanele iconografice ale broderiilor sunt comune cu ale celorlalte genuri artistice întâlnite în Biserică: icoanele, picturile murale, mozaicurile, argintăria sau miniaturile.

Ca i întreaga artă iconografică în general, broderia liturgică a fost marcată succesiv de trăsăturileș specifice stilurilor artistice în care s-a dezvoltat.

Broderiile au împodobit dintotdeauna ve mintele sacerdotale, ale căror piese de bază sunt: stiharul,ș orarul, epitrahilul, mânecu ele, felonul, sacosul, omoforul, bederni a i mitra. Cusute cu fir de aur, argint sauț ț ș mătase, uneori împodobite cu pietre pre ioase, formele i decora iile broderiilor folosite la confec ionareaț ș ț ț acestora sunt riguros reglementate, în strânsă legătură cu simbolismul i destina ia liturgică a fiecăruiș ț ve mânt. De exemplu, bederni a, piesă a ve mintelor arhiere ti în principal, are formă de romb, având brodatș ț ș ș pe ea chipul Mântuitorului sau al unui sfânt.

Cu destina ii precise pentru folosire în cadrul Sfintei Liturghii, epitafurile, aerele, procove ele iț ț ș dverele sunt împodobite cu broderii ce reprezintă scene din via a Mântuitorului, în strânsă legătură cuț semnifica ia momentelor liturgice la care participă. De exemplu epitaful, închipuind trupul mort al Domnuluiț

i fiind folosit în Vinerea Patimilor, este un obiect liturgic din pânză, de formă dreptunghiulară, pe care esteș pictată sau brodată cu fir de mătase ori de aur scena punerii în mormânt a Mântuitorului. În mod asemănător, Sf. Antimis, pe care se săvâr e te Sfânta Jertfă în timpul Sfintei Liturghii, având i rolul de înlocuitor mobil alș ș ș Sfintei Mese care simbolizează mormântul Domnului, are brodat pe el, pe lângă icoana punerii în mormânt a Domnului, care este scena principală a iconografiei antimisului, i alte elemente legate de Jertfa Mântuitorului,ș cum ar fi crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul i cuiele, suli a, buretele cu o et i fiere, coco ul care aș ț ț ș ș cântat de trei ori, iar la cele patru col uri, chipurile celor patru evangheli ti. ț ș

Argintăria liturgică:Prin argintărie în elegem atât străvechiul me te ug al prelucrării metalelor pre ioase, cât iț ș ș ț ș

totalitatea obiectelor rezultate din această prelucrare. Încă de timpuriu, Biserica a folosit acest me te ug, îndeosebi pentru confec ionarea obiectelor de cult.ș ș ț

Astfel, se confec ionează din diferite metale pre ioase, aur i argint, minunate obiecte de cult cre tine: cruci,ț ț ș ș cădelni e, cristelni e, candele, sfe nice, chivoturi, potire, discuri, ripide, stelu e, copii, pe multe dintre ele fiindț ț ș ț turnate, incizate sau filigranate figuri i scene biblice, îndeosebi din via a Mântuitorului Iisus Hristos i aș ț ș Maicii Domnului. Astfel, pe cupele potirelor de metal se gravau chipul omenesc al Mântuitorului, chipurile Sfin ilor Apostoli, precum i scene inspirate de func ia liturgică a potirului: Cina cea de Taină, simboluri iț ș ț ș preînchipuiri euharistice din Vechiul Testament, etc.; printre acestea se cizelau uneori motive ornamentale diverse, vegetale, geometrice, iar unele potire erau împodobite cu perle i pietre scumpe, ori cu cizeluri deș email, filigrane, etc.; uneori se gravau i inscrip ii în legătură cu func ia liturgică a potirului: Be i dintru acestaș ț ț ț to i, etc. ț

Caracteristicile universale ale produselor de argintărie sunt acelea i i pentru ara noastră. Epoca deș ș ț maximă înflorire a acestui me te ug se întinde între a doua jumătate a secolulul XIV până în secolul al XVI-lea.ș ș

Se pot observa coresponden ele dintre repertoriul lor decorativ i acela al sculpturii în lemn sauț ș piatră, al miniaturilor sau al broderiilor, ceea ce confirmă unitatea stilistică a culturii i artei române ti. ș șÎntreaga crea ie artistică a Bisericii Ortodoxe – iconografia, broderia, argintăria, imnografia sau cântareaț liturgică – reprezintă cea mai autentică formă de exprimare a spiritualită ii ortodoxe.ț

21