Literatura romana veche Balţatu_DOC

120
UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL BALŢATU LUDMILA LITERATURA ROMÂNĂ VECHE Note de curs CAHUL – 2009

Transcript of Literatura romana veche Balţatu_DOC

Page 1: Literatura romana veche Balţatu_DOC

UNIVERSITATEA DE STAT

„BOGDAN PETRICEICU HASDEU”

DIN CAHUL

BALŢATU LUDMILA

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE

Note de curs

CAHUL – 2009

Page 2: Literatura romana veche Balţatu_DOC

2

CUPRINS:

I. Literatura română veche. Privire generală.....4

II. Literatura română veche în limba slavonă...13

III. Apariţia tiparului în ţările româneşti............26

IV. Începuturile scrisului în limba română.

Personalităţi de vază ale vremii.......................34

V. Rolul decisiv al literaturii religioase a secolului

al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al

XVIII -lea în formarea limbii române

literare………………………………………….41

VI. Rolul cărturarilor Varlaam şi Dosoftei în

afirmarea limbii române literare ....................51

VII. Istoriografia în limba română. Cronicarii ......60

VIII. Miron Costin - istoric, prozator şi poet. Nicolae

Milescu Spătarul -un alt cărturar de seamă al

secolului al XVII-lea ………………………….69

IX. Ion Neculce - ultimul mare cronicar al

Moldovei.............................................................80

X. Cronicarii munteni ...........................................88

XI. De la cronică la istorie. Dimitrie Cantemir ....97

XII. Cărţile populare. Impactul lor asupra

cititorilor de ieri şi de azi.................................107

Bibliografie ........................................................................119

Page 3: Literatura romana veche Balţatu_DOC

3

ARGUMENT

Literatura română veche, ce cuprinde o perioadă de circa400 de ani (sec. XIV-XVIII ), continuă să fie obiect de discuţiepentru exegeţii în materie, dat fiind faptul că timpul dezvăluie noiadevăruri, anterior nevalorificate pînă la capăt, apar polemici cuprivire la tratarea diverselor fenomene literare din trecutulîndepărtat, ies la iveală noi descoperiri arheologice, care varsă olumină nouă asupra la tot ce a avut loc milenii în urmă.

De aceea nu e deloc întîmplător faptul că în constatărilemultor dintre savanţi, la opiniile cărora apelăm adeseori, putemdepista şi unele teorii contradictorii, unele adevăruri ce merită amai fi revăzute. Dovadă sunt următoarele mărturii des întîlnite denoi în texte: «se presupune», « se crede», «circa», « cuaproximaţie» etc. Sunt atestate nu rareori şi cazuri cînd opiniile celor, ce şi-auasumat nobila responsabilitate de a şterge colbul uitării de petrecutul nostru literar,puţin să difere unele de altele.

În acest suport de curs mai întîi de toate m-am străduit săapelez la surse bobliografice de ultimă oră, nelăsînd în afaraatenţiei şi unele studii de mai înainte, care, consider, relevă veridicadevărul despre trecutul nostru literar (dovadă elocventă a acestuifapt e bibliografia plasată la sfîrşitul suportului de curs).

E fapt incontestabil că literatura română veche este o viemărturie a trecutului glorios al neamului nostru, a frămîntărilorlui de veacuri. Anume în ea se află temelia dezvoltării literaturiinoastre de mai departe. De aceea merită s-o studiem cu o maximăatenţie şi responsabilitate pentru a ne înţelege pe noi înşine, pentrua ne înţelege rostul în viaţă, pentru a menţine cu demnitate veşnicvie flacăra aprinsă în memoria strămoşilor noştri, care, cu sute deani în urmă, şi-au răspîndit faima prin scrieri de valoare,patriotism, printr-o mare vitejie, hărnicie, înţelepciune, evlavie.

Page 4: Literatura romana veche Balţatu_DOC

4

În memoria surorii mele Tamara Copşin

I. LITERATURA ROMÂNĂ VECHE. PRIVIREGENERALĂ

1.1 Periodizarea literaturii române vechi

Istoria literaturii române vechi se împarte în treiperioade.Perioada întîia începe pe la sfîrşitul veacului XIV şidurează pînă la sfîrşitul veacului XVI. În această perioadăpredomină literatura cu caracter religios în haina limbiislavone. Perioada a doua începe la sfîrşitul veacului XVI,cînd, drept urmare a prefacerilor din sînul societăţii, apar celedintîi scrieri în limba naţională. Această perioadă ţine pînă lasfîrşitul veacului XVII începutul veacului XVIII cuprindeperioada a treia de dezvoltare a literatzrii vechi. Prin scrierilelui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce literatura din perioadaaceasta atinge cele mai înalte culmi. După Cantemir şiNeculce se observă un declin vizibil în literatură. Pricinastagnării scrisului moldovenesc în veacul XVIII era robiagrea turcească şi domnia grecilor fanarioţi, care căutau să-şiimpună cultura lor.

În linii mari, perioada literaturii romăne vechi, al căreiînceput am putea fixa cîteva decenii după întemeierea statelorfeudale romăneşti, se considrră a fi încheiată către mijloculsecolului al XVIII-lea,odată cu răspîndirea în Europa aoperelor lui Dimitrie Cantemir şi odată cu începutul preluăriilor, prin filieră apuseană, de către reprezentanţii ŞcoliiArdelene.

Literatura veche este literatura epocii prefeudale şifeudale,de la primele manifestări ale scrisului în limbaslavonă sau română pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.Istoricii noştri au stabilit ca an de raportare, de trecere de la oepocă la alta, anul 1780, cînd Gherghe Şincai şi Samuil Micupublică prima gramatică tipărită a limbii române, moment deafirmare deplină a spiritului Şcolii Ardelene. Acum se pot fixa

Page 5: Literatura romana veche Balţatu_DOC

5

şi începuturile epocii luminilor la noi şi, în plan literar propriuzis, ale epocii numită premodernă, care va dura pînă înpreajma anului 1830, odată cu impunerea operei lui IancuVăcărescu şi cu ivirea fermă a zorilor romantismuluiromânesc.

1.2 Premizele apariţiei şi dezvoltării literaturii românevechi

În secolele al IX-lea şi al X-lea au luat fiinţă primelevoievodate româneşti. Ele se bizuiau şi pe religie care era opîrghie a statului feudal. Instituţia bisericii trebuia deci bineorganizată. Ea a luat modelul bizantin, prin preoţi şi călugăribulgari. Din această cauză primele cărţi care au pătruns învoievodatele româneşti erau scrise în veche slavăbisericească, numită şi slavonă. Preoţii trebuia s-o citească,iar, ca s-o citească, să ştie alfabetul chirilic. Cei mai învăţaţidintre ei, în primul rînd mitropoliţii, erau sfătuitori aidomnilor, alături de alţi boieri.

Alţii învăţau scrisul şi cititul pe copii, deprizîndu-i cualfabetul chirilic. Aşa a fosr întrodus prin secolul al XII-leasau al XIII-lea acest alfabet în cancelaria domnească şi s-aajuns mai tîrziu la curiozitatea ca o limbă de orjgjne latină,limba română, în loc să fie scrisă cu litere latineşti, să fiescrisă cu slove chirilice.

Dar slovele nu schimbau specificul limbii, căci ele suntnumai semne scrise. Un cuvînt latinesc, să zicem cal, totlatinesc rămînea, chiar dacă se scrie cal cu slove chirilice.Datorită legăturilor cu slavii, nu numai prin scrierilereligioase, ci şi în viaţa de toate zilele, în limba română auapărut multe cuvinte slave. Unele s-au păstrat, altele nu.

Primul document cunoscut scris în limba română este oscurtă scrisoare din anul 1521 ”Scrisoarea lui Neacşu dinCîmplung”. În ea se comunică primarului Braşovului că turciifăceau pregătiri militare cu corăbiile lor de pe Dunăre, ca săatace, probabil, Transilvania prin Banat.

Page 6: Literatura romana veche Balţatu_DOC

6

De scris, se scrisese, desigur, şi înainte, dar textele nu s-aupăstrat.

După 1521 avem multe scrisori, acte de vînzare şi decumpărare, mărturii în faţa judecăţii, testamente, foi dezestre, însemnări etc., iar după 1540 şi cărţi tipărite, cele maimulte în Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă(evangheliare, liturghiere, cazanii, psaltiri). Primele au fosttraduse în Maramureş, unde li s-au găsit manuscrisele. De aiciau ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care, sprijinitde braşoveni, le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. LaOrăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din VechiulTestament, într-o frumoasă traducere făcută de mai mulţipreoţi.

Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Pînă către începutul secolului al XVIII-lea, numai astfelde cărţi se tipăreau, fiindcă tiparul era forte scump, iartipografiile aparţineau bisericii. De aceea, cu toate că erau şicărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după1600 se scriu direct în limba română şi cronici despre istoriaromânilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mîină şi circulau înmai multe copii. Cartea, atît cea scrisă de mîină, cît şi ceatipărită, costa enorm: pentru una, de exemplu, s-a plătit peatunci preţul unei perechi de boi.

Apariţia tipăriturilor în limba română a avut urmări foarteînsemnate. Ele au fost socotite de mare preţ prin toateţinuturile în care trăiau românii. Citindu-le sau ascultîndu-le,românii au văzut că toţi vorbesc aceeaşi limbă, deşi unii seaflau împrăştiaţi sub stăpîniri străine. Cartea tipărită eratotodată model pentru cei care începeau şi ei să scrie. Eaîntărea, aşadar, sentimentul unităţii poporului.

După apariţia primelor tipărituri, cultura românească s-adezvoltat din ce în ce mai puternic. Cu timpul a apărut unanumit mod de a vorbi şi de a scrie despre problemele de stat,despre viaţa în societate, despre filosofie şi ştiinţă.

Procesul de dezvoltare a literaturii moldoveneşti medievalese desfăşoară de-a lungul a patru secole – de la sfîrşitul

Page 7: Literatura romana veche Balţatu_DOC

7

secolului XIV pînă la sfîrşitul secolului XVIII. Literaturamoldovenescă s-a scris un timp în limba slavonă, iar apoi aîmbrăcat veşmîntul firesc al limbii interne. În legătură cuaceasta s-a schimbat nu numai corelaţia dintre literatură şifolclor, ci s-a lărgit considerabil arsenalul mijloacelorexpresive. De la o etapă la alta se modifică şi tendinţeleideatice, ponderea cutărui sau cutărui gen literar.

Într-un mod hotărîtor transformările din sînul literaturiimedievale au fost determinate de prefacerile social-economicedin viaţa societăţii, de schimbarea condiţiilor istorice, aşa încîtasupra procesului literar se suprapun fazele principale dedezvoltare ale relaţiilor feudale în Moldova.

Ritmul de dezvoltare a literaturii moldoveneşti vechi a fostmai lent, comparativ cu ritmul dezvoltării literaturii moderne.Faptul se explică, mai întîi de toate, prin dezvoltarea lentă aînsăşi societăţii feudale moldoveneşti, prin aservireamultiseculară a ţării imperiului Otoman, prin stabilireaconcepţiei feudale despre lume. Dar aici şi-au spus cuvîntul,în al doilea rînd, şi cauze de ordin pur literar: tradiţionalitatealiteraturii medievale, caracterul constant al formelor,particularităţi proprii mai ales scrierilor religioase.

Literatura moldovenească din perioada feudalismuluifusese cu precădere o literatură manuscrisă. Chiar şi apariţiatiparului în Moldova la mijlocul secolului al XVII-lea nureuşise să schimbe simţitor această situaţie, feluritele lucrări,îndeosebi cele laice, continuînd să se răspîndească şi maideparte prin mijlocirea copiilor.

Repetatele copieri ale operelor medievale duc lainstabilitatea textului şi, de regulă, la anonimimarea lui-trăsături ce se asemănau cu creaţiile folclorice.

În epoca feudalismului nu exista nici conştiinţa dreptului deautor în accepţia actuală a noţiunii. De aceea uricarii saulogofăţii nu se sinchiseau de a supune textul copiat la cele maifelurite modificări: să simplifice ori, din contra, să„înfrumuseţeze” limba, să omită unele amănunte sau pasage

Page 8: Literatura romana veche Balţatu_DOC

8

întregi, sau să adauge de la sine altele, să întroducă într-oscriere fragmente întinse din alte lucrări etc.

Schimbările menţionate nu se făceau spontan, nu se datoraudoar unei acţiuni involuntare, ci erau determinate, înmajoritatea absolută a cazurilor, de necesităţile obiective alemomentului istoric dat, de gusturile cititorilor vremii şi, nu înultimul rînd, de concepţiile de clasă ale copiştilor.

În cazul multiplicării prin scris a cronicilor moldoveneşti,de exemplu, se poate vorbi cu tot dreptul de prelucrările lorconştiente, ce aduceau a adevărate redactări politice.Bunăoară, cronica lui Grigore Ureche ne-a parvenit nu înautograf, adică în originalul scris de însăşi mîina autorului, şinici într-o copie mai mult sau mai puţin fidelă, ci în variantăamplificată a lui Simion Dascălul.

Letopiseţul unui alt remarcabil cărturar Ion Neculce ni s-apăstrat nu în mai puţin de şaptesprezece manuscrise diferite,niciunul nefiind autograf.

O notă aparte merită caligrafia manuscriselor moldoveneşti.Ea s-a transformat vizibil de la o etapă la alta, fără a-şi pierde,însă, frumuseţea şi originalitatea.

În perioada iniţială a dezvoltării literaturii moldoveneştiunele cărţi erau scrise pe pergament. De la începutul secoluluiXV a început să fie folosită la scris hîrtia adusă din Italia,Olanda, Germania, Polonia, iar de la sfărşitul secolului XVI şicea din Transilvania. Pe lîngă cerneala obişnuită la scriereatitlurilor de opere şi de capitole, a iniţialelor, la numerotareafilelor şi la ornamentarea lor era utilizat, de regulă, chinovarul(cerneala roşie) împreună cu vopsele de diferite culori.

1.3 Însemnătatea literaturii române vechi

Literatura română veche, cercetată sistematic, ne oferă nunumai un tablou al propriei sale geneze şi evoluţii. Ea aînregistrat scurpulos şi ne-a păstrat, astfel, însăşi istoriapoporului într-o perioadă de peste 400 ani, începînd cuîntemeierea statului nostru şi cu primele domnii, continuînd

Page 9: Literatura romana veche Balţatu_DOC

9

cu epoca de glorie, pe care a cunoscut-o ţara în timpuldomniei lui Ştefan ce Mare şi al urmaşilor săi direcţi, şiterminînd cu vremurile de răstrişte, ce s-au abătut asupraMoldovei după înrobirea ei de către osmani. Literaturaromână medievală a exprimat totodată gîndirea social-politicăşi filosofică a epocii feudale, aspiraţiile şi idealurile de careerau însufleţiţi oamenii acelor timpuri.

Sincretică prin caracterul său, literatura română medievală aexprimat totodată gîndirea social-politică şi filisofică a epociifeudale, aspiraţiile şi idealurile de care erau însufleţiţi oameniidin acele timpuri. Ea a înglobat de asemenea publicisticaperioadei, felurite legislaţii, cărţile de înţelepciune etc.Literatura română veche a înfăţişat nu numai chipurilepersonalităţilor istorice de seamă, ci şi ale unor oameni derînd fără renume, care au proslăvit prin faptele lor patria, a datglas iubirii de moşie şi năzuinţei către eliberarea de subapăsătorul jug străin a întregului popor.

Literatura medievală, în afară de semnificaţiile ei majore,cuprinde şi un considerabil material artistic, cu deosebire îngenul narativ-istoric. Letopiseţele mult înzestraţilor cărturarireprezintă un monument de literatură şi de limbă. Autenticesatisfacţii produc şi vechile file din „Cazania” lui Varlaam,”Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei, ”Istoria ieroglifică” a luiD.Cantemir şi alte lucrări, care posedă netăgăduite însuşiriliterare.

Episoade, subiecte, personaje din scrierile literare vechi i-au inspirat pe scriitorii clasici români C. Negruzzi, V.Alecsandri, B.P. Hasdeu, M. Eminescu în crearea unor opereliterare nepieritoare.

Motive din cronici şi din alte compuneri ale epocii continuăsă-i inspire şi pe scriitorii români contemporani.

Dar înrîurirea literaturii medievale asupra literaturiimoderne nu se reduce doar la prelucrarea unor motive,chipuri şi detalii. Literatura modernă se prezintă ca odezvoltare firească a celei medievale, între ele remarcîndu-sesubstanţial legături interioare, de fond.

Page 10: Literatura romana veche Balţatu_DOC

10

Nu mai puţin evidentă este şi valoarea educativă a literaturiivechi. Înveşnicind chipurile personalităţilor istorice de seamă,a unor oameni de rînd fără renume, care prin faptele lor auproslăvit patria, ea evocă exemple demne de urmat pentrugeneraţiile în creştere.

Nota bene: Slavii sunt pomeniţi în Dacia pentru prima dată însecolul al VI-lea. Ei tind să cucerească imperiul roman dindreapta Dunării şi să se aşeze definitiv în el.

Ei au format chiar în interiorul Iimperiului Roman deRăsărit, pe teritoriul Bulgariei de azi, primul lor stat, statulslavo-bulgar. Slavo-bulgarii au fost creştinaţi în secolul al IX-lea. Preoţiilor au început să facă propagandă pentru creştinism. Româniiînsă erau creştini de mult mai multă vreme. Creştinismul adevenit religie de stat a Imperiului Roman în secolul al IV-lea, sub împărăţia lui Constantin cel Mare, al cărui nume afost dat Bizanţului, capitala imperiului Roman de Răsărit fiindnumită de atunci şi Constantinopol.

După cucerirea Daciei de către romani în anul 106, peîntreg teritoriul Daciei Traiane s-a scris, fireşte, în limbalatină. Apoi, în funcţie de împrejurările istorice concrete aletimpurilor, s-a scris în limba greacă, slavă etc. Abia pe lamijlocul mileniului al doilea a apărut scrisul în limba română.

Limba slavonă, cel mai des folosită pînă în secolul al XVI-lea, a fost adoptată ca limba de stat. Ea s-a fixat ca limbăoficială de cult datorită activităţii fraţilor Chiril şi Metodie.

Adoptarea limbii slavone a avut loc, cum s-a stabilit, înaintede secolul al XI-lea şi a devenit cu timpul un element derezistenţă ortodoxă faţă de „papistaşi” şi faţă de musulmani.Ea nu a fost niciodată limba poporului de rînd, ci a boerilor şia clerului şi va fi înlocuită în secolul al XVI-lea cu limbaromână, după momentul textelor rotacizante şi, mai ales, dupăce Coresi începe să publice masiv în limba română.

Problema periodizării literaturii române vechi a suscitatmulte discuţii, fără să se ajungă la o opinie unanim acceptată.

Page 11: Literatura romana veche Balţatu_DOC

11

S-au exprimat, în acest sens, N.Iorga, O. Densusianu, N.Cartojan, S. Puşcariu, G. Călinescu ş.a.

O contribuţie deosebită la cunoaşterea literaturii noastrede început au avut-o cercetătorii manuscriselor româneşti,autorii ediţiilor critice. Ioan Bianu publică mai multe volumesub titlul Catalogul manuscriptelor româneşti (1907-1931),operă continuată de G. Ştrempel şi colectivul său decolaboratori. Remarcăm activitatea lui Ioan Bogdan dereeditare a vechilor cronici ( « Cronici atingătoare la istoriaromânilir »,1895) şi «Vechile cronici moldovene pînă laUreche, 1891», studiile lui P. Panaitescu, Dan Horia Maziluetc.

O problemă mult discutată în legătură cu textele vechi estecea a literarităţii. Este sau nu literatură cronica lui Ureche sauCostin? Sunt sau nu literatură «Didahiile» lui AntimIvireanul? Paginile vechi interesează doar pentru ceea ce s-anumit « expresivitatea involuntară »? Răspunsul îl dă, poate,Nicolae Manolescu, în « Istoria critică a literaturii române »,unde remarcă că multe dintre paginile literaturii vechi au nunumai farmecul începutului de drum. Textele dominate deexpunerea faptelor istorice (cronicile), textele religioase,paginile «cărţilor populare» atestă o preocupare conştientăpentre expresivitate, originalitate, calităţi definitorii aleliteraturii de totdeauna. Ele marchează momentele naşteriiconştiinţei literare la noi, poate fenomenul cel mai interesantde urmărit în epoca veche. Ovidiu Moceanu e de părerea că literatura epocii feudaleaduce în atenţia cititorului o anume sensibilitate, o mentalitatespecifică. În ciuda graniţelor dintre provincii, denotă unitatede teme, motive, idei, acţiune, avînd un rol foarte important înpăstrarea conştiinţei unităţii de neam.

Evaluare :1. Numiţi perioadele apariţiei şi dezvoltării literaturii

române vechi .

Page 12: Literatura romana veche Balţatu_DOC

12

2. Enumăraţi trăsăturile distinctive ale literaturii românemedievale .

3. Determinaţi rolul literaturii române vechi în dezvoltarealiteraturii noastre de mai departe .

4. Menţionaţi personalităţile care au adus o contribuţie înstudierea literaturii noastre de început .

Repere bibliografice :1. Moceanu, Ovidiu „Literatura română veche”- Braşov:Editura Universităţii «Transilvania», 2002.2. Manolescu, Nicolae „Istoria critică a literaturii române”,vol. I- Bucureşti: Minerva, 1990.3. Crăciun, Gheorghe „Istoria literaturii române” - Chişinău:Cartier, 2004.4. Ivaşcu, G. « Istoria literaturii române»- Bucureşti: EdituraŞtiinţifică, 1969.5. Mazilu, Dan Horia «Vocaţia europeană a literaturii românevechi»-Bucureşti: Minerva, 1991.

Page 13: Literatura romana veche Balţatu_DOC

13

II. LITERATURA ROMÂNĂ VECHE ÎN LIMBASLAVONĂ

2.1 Literatura religioasă

Începuturile literaturii române originale în limba slavonăsunt legate de consolidarea statelor feudale româneşti şiorganizarea superioară a bisericii, care a deţinut timpîndelungat, alături de cancelariile domneşti, controlul culturiiscrise. Depăşind faza iniţială a inscripţiilor în limba slavăveche (atestate pe teritoriul ţării încă din sec. al X-lea-al XI-lea) şi a copierii de manuscrise slavone (cele mai vechipăstrate, scrise pe teritoriul ţării noastre, sînt din sec. al XIII-lea - XIV-lea) cărturarii cunoscători ai acestei limbi trec însec. al XV-lea la redactarea unor scrieri originale, mai întîi cucaracter religios, iar apoi şi laic. Astfel, curînd după ce înŢările Române se scriu primele acte de cancelarie ajunse pînăla noi (cel mai vechi păstrat din Ţara Românească datează din1374, iar din Moldova, din 1388), apar primele scrierioriginale în această limbă, datorate egumenului Nicodim de laTismana,călugărului Filotei, fost logofăt al lui Mircea celBătrîn, şi cărturarului bulgar Grigore Ţambalac, care şi-adesfăşurat o parte din activitate în Moldova.

Născut la Tîrnova, în Bulgaria, în jurul anului 1364,Grigore Ţambalac este unul din ucenicii cei mai de seamă almarelui cărturar bulgar, patriarhul Eftimie al Tîrnovei. Dupăcăderea Bulgariei sub Turci, îşi desfăşoară activitatea pelîngă patriarhia din Constantinopol, iar apoi devine egumen almănăstirii sîrbeşti din Decani, unde compune scrieri istoriceşi religioase. În anul 1401 este trimis în Moldova, de cătrepatriarhia din Constantinopol, cu misiunea de a aplanaconflictul dintre aceasta şi biserica ţării, în fruntea căreiafusese hitoronit mitropolitul Iosif Muşat, între anii 1387-1391.

Misiunea ilustrului diplomat Grigore Ţambalac s-a încheiatîn favoarea moldovenilor, prin recunoaşterea în anul 1401 decătre patriarhia din Constantinopol a ierarhilor localnici.Mai

Page 14: Literatura romana veche Balţatu_DOC

14

mult, Ţambalac a rămas cîtva timp aici, la Suceava (pînă în1404), cu care prilej a rostit la biserica mitropolitană maimulte predici, ce s-au păstrat în manuscrise slavone.

Însă dacă acestea au mai mult o însemnătate religioasă şidocumentară, în schimb, o altă scriere a sa, compusă probabilîn anul 1402, depăşeşte sfera religioasă, fiind în acelaşi timpun preţios text literar-istoric.Aceasta este „Mucenicia sfîntuluişi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit laCetatea Albă”, alcătuită în slavona medio-bulgară, cu prilejuladucerii moaştelor acestuia la Suceava- capitala de atunci aţării, de la Cetatea Albă, unde fusese martirizat de tătari pela 1330.

Acest personaj, cu numele de Ioan, era un negustor dinTrapezunt, port pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. Venindcu o corabie a unui italian catolic pînă la Cetatea Albă, estepîrît de acesta căpeteniei tătarilor din cetate, că ar vrea sătreacă la religia păgînă a acestora. Nevrînd să-şi renegecredinţa creştină-moştenită de la strămoşi, după cum spune el- Ioan este supus la chinuri şi omorît de către tătari.

Dacă povestirea vieţii şi martiriului acestuia este pătrunsăde spiritul religios obişnuit al operelor hagiografice, în schimbdescrierea oraşului Trapezunt şi a Cetăţii Albe, dar mai alesrelatarea aducerii moaştelor noului sfînt la Suceava cuprindelemente realiste, aceastea din urmă reprezentînd marcareaunui fapt petrecut sub ochii autorului. Lucru semnificativ,această din urmă parte a Muceniciei sfîntului Ioan cel Noueste redactată la timpul prezent, ceea ce subliniazăautencitatea ei.

În lumina celor constatate e de remarcat faptul că în genereaceastă scriere s-a integrat literaturii române nu numai prinfaptul că a fost scrisă la noi, ci şi prin circulaţia ei ulterioară.Povestea muceniciei lui Ioan cel Nou a inspirat şi pe autoriifrescelor de la Voroneţ şi Suceviţa, care au transpus înimagini scrierea lui Grigore Ţambalac.

O formă interesantă a literaturii medievale o constituieepistolele în limba slavonă schimbate între ierarhii Bisericii.

Page 15: Literatura romana veche Balţatu_DOC

15

Ele au un caracter dogmatic sau moralizator, abordeazăprobleme ale credinţei. De multe ori erau copiate în zborniceşi ajungeau să fie cunoscute unui public mai larg.

Ca urmare a politicii de centralizare a statului feudal,literatura religioasă este orientată în a doua jumătate asecolului al XV-lea către istoriografia de curte, dupămodelul rodosloviilor bizantine. Literatura istorică, sub hainacronicelor slavone, începe sub stăpînirea lui Ştefan cel Mare,la curtea lui, ca instrument ideologic a întăririi puteriicentrale.

2.2 Literatura laică în limba slavonă

În secolul al XV-lea s-au scris, probabil, cronici atît înŢara Românească, în Transilvania, cît şi în Moldova. S-aupăstrat însă numai cele din Moldova: cronicile despre Ştefancel Mare, cu diferitele lor variante, continuate în secolul alXVI-lea de către călugării Macarie, Eftimie, Azarie.

Trei probleme s-au pus în legătură cu cronicile slave dinsecolul al XV-lea:-raportul dintre cronicile moldoveneşti şi prelucrările lor(polonă, rusă, germană);-timpul cînd s-a început scrierea cronicilor;-locul scrierii.

Concluzia la care a ajuns P. Panaitescu e următoarea:Rezultă în chip lămurit din compoziţia acestor cronici că eleau avut un prototip comun, care a fost o cronică din carederivă toate elementele comune.

Cea mai veche versiune şi cea mai apropiată de prototipeste „Letopiseţul anonim”, cunoscut o vreme şi sub titlul datde I. Bogdan de „Letopiseţul de la Bistriţa”.

Primul letopiseţ al Moldovei s-a scris la curtea domnească,deoarece prezintă multe fapte referitoare la domnia lui Ştefancel Mare. Se fac referiri la anumite momente ale zilei, sepreiau expresii ale domnitorului, pe care nu le putea reţinedecît cineva din apropierea lui. Unele fragmente corespund

Page 16: Literatura romana veche Balţatu_DOC

16

inscripţiilor de pe zidurile mănăstirilor ridicate de Ştefan(pisanii). Citirea cronicii duce la concluzia că e vorba de olucrare alcătuită din porunca domnului, care voia să arateintenţiile sale atîa în interior, cît şi în exterior. În paginiledestul de sărace în momente de literatură ale acestei scrieri,impresionează lupta pentru apărarea ţării şi eforturile decentralizare a puterii într-un moment foarte dificil din istorianaţională.

Originalul «Cronicii lui Ştefan cel Mare» s-a pierdut. Auajuns pînă la noi cîteva copii: „Letopiseţul anonim alMoldovei” (numit, fără temei, de I.Bogdan «Letopiseţul de laBistriţa» sau «Cronica de la Bistriţa»), «Letopiseţul de laPutna» (cu două variante), «Cronica moldo-germană»,«Cronica moldo-polonă» şi «Cronica moldo-rusă». «Letopiseţul anonim al Moldovei» reprezintă forma ceamai sobră şi mai demnă de încredere. Relatează evenimentelepetrecute între 1457 şi 1507, mai pe larg, referirile la perioada1359-1457 fiind cu totul sumare.

Aşadar, în epoca veche au circulat mai malte copii şiprelucrări ale letopiseţului Moldovei, dintre care unele au fostfolosite de primul cronicar ce a scris în limba română GrigoreUreche, către mijlocul secolului al XVII-lea. Ele erau deasemenea cunoscute lui Miron Costin şi altor cărturari dinsecolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Importanţa literară a letopiseţului este excepţională, întrucîtaceastă scriere reuşeşte să surprindă nu numai dateleprincipale a istoriei Moldovei, ci şi sentimentele acelor care oapărau de năvălitori dinspre toate punctele cardinale, înprimul rînd gîndurile şi sentimentele genialului militar şi ompolitic ce stătea în fruntea luptei pentru independenţă, Ştefancel Mare.

Moldova eroică şi glorioasă zugrăvită de acest Letopiseţ vafi din nou evocată cu fraze întregi traduse din cronica slavonă-de către Grigore Ureche, care a preluat aproape în întregimeaceastă scriere în letopiseţul său. La rîndul lui Ureche vainspira pe Alecsandri şi pe Sadoveanu, primul în «Dumbrava

Page 17: Literatura romana veche Balţatu_DOC

17

Roşie», celălalt în «Viaţa lui Ştefan cel Mare» şi «FraţiiJderi». Se poate spune că adevărata literatură românească,aceea care dă expresie unor realităţi şi sentimente profundnaţionale în locul sentimentelor şi faptelor convenţionale din«Mucenicia sfîntului Ioan cel Nou», ia naştere o dată cu«Letopiseţul Moldovei». De aici începe drumul prozeiistorice, care va culmina în creaţia lui M. Sadoveanu.

Merită de a atrage atenţia asupra structurii lucrării. Prinstructura sa letopiseţul are patru părţi integrale ca întindere:Partea I de la Dragoş (1352; în text, greşit: 1359) pînă laAlexandru cel Bun (1400, în text, greşit: 1399),care reprezintăo simplă enumărare a domnilor şi a anilor de domnie aifiecăruia (cu unele greşeli); Partea a II-a de la Alexandru celBun(1400-1432) pînă la Ştefan cel Mare (1457), în careştirile sînt mai exacte şi mai detaliate, menţionîndu-se nunumai voievozii şi anii de domnie, ci şi unele războaie, luptelepentru domnie din anii 1432-1457, legăturile de rudenie aleunor domni etc.; Partea a III-a, cea mai amplă, de la urcareape tron a lui Ştefan cel Mare (1457) pînă la moartea lui(1504), care constitue o naraţiune istoriceşte exactă, detaliatăşi îngrijită, cu preocupări literare şi reflecţii morale, fiind ceamai valoroasă din întreg textul; Partea a III-a, de la urcarea petron a lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare (1504)pînă în 1507, cînd textul se întrerupe în mijlocul unei fraze,întrucît ultimele file ale manuscrisului s-au pierdut.Continuarea cronicii domneşti şi după această dată este pedeplin confirmată însă de celelalte variante păstrate şi anume«Povestirea pe scurt despre domnii Moldovei», cunoscută subnumele de «Letopiseţul de la Putna», şi una din prelucrărilestrăine – «Cronica moldo-polonă».

Letopiseţul Moldovei s-a păstrat de asemenea în alteprelucrări străine: «Cronica moldo-germană» (în limbagermană medievală), cuprinzînd numai domnia lui Ştefan celMare, de la urcare pe tron pînă în 1499; «Cronica moldo-rusă», cuprinzînd o legendă despre originea latină a poporuluiromân.

Page 18: Literatura romana veche Balţatu_DOC

18

Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugărimoldoveni, care vor scrie în limba slavonă: Macarie, Eftimie,Azarie. Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografianoastră, fiindcă autorii nu au dovedit detaşarea necesarăscrierii istoriei ţării. Ei scriu din dispoziţia unui domnitor şiîncearcă să ordoneze faptele în funcţie de „aşteptările”acestuia sau ale anturajului lui.

Macarie a fost discipolul episcopului Ţării de JosTeoctist. A ajuns egumen al mănăstirii Neamţ la 1525, apoi afost înălţat, de Petru Rareş, în scaunul episcopal de Roman. Amurit în 1558.

Letopiseţul lui Macarie cuprinde istoria Moldovei dintreanii 1504-1552. Cele mai multe şi precise date se referă ladomnia lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546). Elementulreligios e destul de puternic în letopiseţul lui. Evenimenteleistorice, faptele omeneşti se apreciază de pe poziţiilereligioase.

Scriind la porunca domnească, Macarie adoptă un tondepanegiric, mai ales la adresa lui Petru Rareş, folosind un stilretoric şi înflorat, în timp ce pentru adversari foloseşte cuvintede ocară.

Al doilea fiu al lui Petru Rareş, domnitorul Ştefănuţă, careare o figură mai mult negativă este totuşi lăudat de cronicar,pentru că era milostiv şi iubitor de călugări. Din punct de vedere literar cronica prezintă un interesdeosebit, căci reflectă preocuparea de a crea un stil literar„înalt” în concordanţă cu concepţia epocii şi după modelulliteraturii bizantine. La fel este demn de relevat caracterulmemoralistic al cronicii, faptul că Macarie include în cronicărelatări despre propria sa persoană.

Limba slavonă a lui Macarie este greoaie, din cauzaretorismului şi a înfloriturilor stilistice, şi pe alocuri chiar cuunele greşeli gramaticale.

Letopiseţul lui Macarie a fost continuat de egumenulEftimie, care a descris faptele istorice dintre anii 1542-1554.Scrie la porunca domnitorului Alexandru Lăpuşneanu.

Page 19: Literatura romana veche Balţatu_DOC

19

I. Bogdan a arătat că Eftimie s-a lăsat influenţat mai ales dedascălul său Macarie, deşi a folosit şi un anumit vocabularîmprumutat din cronica lui Manasses şi din alte scrierislavone. E posibil ca şi el să fi folosit anale scrise (păstrare înCronica moldo-polonă), dar în mare măsură se baza pepropriile sale cunoştinţe, exprimînd, bineînţeles, punctul devedere al domnului pe care îl slujea. Spre deosebire deMacarie, Eftimie caută să expună faptele fără a recurge laînflorituri retorice. Tonul letopiseţului se schimbă însă, cîndeste descrisă domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, care estenumit de cronicar” oştean viteaz şi prea înţelept”.

Vorbind de domnia lui Ilieş Rareş (1546-1551) şi ŞtefanRareş (1551-1552), fiii lui Petru Rareş, cronicarul îi osîndeştepentru tirania lor.

Stilul lui Eftimie este mai simplu şi limba mai accesibilădecît a lui Macarie.

Ultimul cronicar, care a scris istoria Moldovei în limbaslavonă, este călugărul Azarie. Letopiseţul său îmbrăţişeazăperioada istorică dintre anii 1552-1574, fiind scris din poruncadomnitorului Petru Şchiopu.

Azarie s-a bazat în scrierea cronicii sale-o spune el însuşi-doar pe propria-i memorie (ceea ce explică uneleinadvertenţe); în schimb s-a adresat şi el aceloraşi modeleliterare-Macarie şi Manasses-din care a preluat, cum a arătat I.Bogdan, o serie de pasaje, ce i se părea că se potrivesc cuunele din personajele şi evenimentele descrise. Evident,aceasta scade din valoarea documentară a cronicii, nu însă şipe acea strict literară, pe care trebuie s-o apreciem, încontextul literar al epocii, ca o lucrare de dezvoltare a stiluluiînalt în limba slavonă.

Faţă de unii domnitori, dojeniţi de către Eftimie, Azarie areo atitudine binevoitoare. Singurul domnitor, condamnat asprude Azarie, este Ioan Vodă cel Cumplit. După cum se ştie,domnitorul acesta nu se împăca nici cu robia turcească, nici cuoligarhia boerească. El a dus o politică de constrîngere aboerimii şi a clerului. Avînd nevoie de bani pentru a organiza

Page 20: Literatura romana veche Balţatu_DOC

20

oastea moldovenescă, I. Vodă a impus la biruri claselestăpănitoare. De aceea acest domnitor se prezintă cronicaruluiapăsător aprig a intereselor păturilor de sus, drept o figurănegativă în toate privinţele. Pentru încercarea eroică de ascutura jugul turcesc, I. Vodă este numit „nepot al minciuniişi fiu al diavolului”. Poziţia de clasă a cronicarului reese şi dintendinţa lui de a îndreptăţi politica de trădare a intereselor ţăriide către unii boeri.

Ştiri preţioase sînt în letopiseţ despre a doua domnie a luiAlexandru Lăpuşneanu, care este caracterizat ca „un bărbat cusuflet mare şi împodobit cu înţelepciune”. Cronicarul îl laudăpe Lăpuşneanu pentru ocrotirea bisericii şi a „pravoslaviei”.

Faţă de turci Azarie este îngăduitor. În schimb despre tătarispune, că au „chip da fiară” şi se aseamănă cu „cîinii turbaţi”.În ce priveşte stilul letopiseţului, Azarie îşi împodobeştescrierea cu aceleaşi epitete bombastice ca Macarie. Se vede,că Azarie nu mai cunoştea aşa de bine limba slavonă, capremergătorii săi. Sub înrîurirea stihiei limbii moldoveneşti,Azarie face greşeli în acordarea substantivelor cu adjectivul.Aceasta este o mărturie că spre sfîrşitul secolului XVI limbanaţională se impune tot mai mult cărturarilor moldoveni.

După Azarie letopiseţele se fac scrise în limba română.După cum se poate observa, autorii celor trei cronici rămîn

indiferenţi la viaţa din jurul lor, preocupaţi de efecte majore.Zbuciumul contemporanilor, cu problemele lor foarte grave,domnitori, boieri şi popor de rînd nu încape în fraza lor, maimult sau mai puţin meşteşugită. Deformarea perspectiveiproduce impresii stranii, iar seninătatea naraţiunii, care punepe acelaşi plan căderea unui domnitor de pe cal cu o luptăpentru apărarea ţării de invazia străină, lasă impresia căautorul rătăceşte într-o lume ale cărui sensuri îi scapă. Aura desfinţi cu care îşi îmbracă domnitorii preferaţi trădează păcatulnesincerităţii, căci ştiu adevărul, fapt dovedit de nepotriviriledintre relatările comune despre anumiţi domnitori. Şi totuşi valoarea cronicelor acestea e incontestabilă.Anume cronicarilor moldoveni le datorăm şi primele tentative

Page 21: Literatura romana veche Balţatu_DOC

21

de valorificare a proverbelor şi zicătorilor populare de largăcirculaţie la moldoveni şi la popoarele mejieşe. Scrisă în limba slavonă de redacţie medio-bulgară,cronografia voevodală din secolul XV-XVI neapărat a fostinfluenţată de stihia graiului moldovenesc. Moldovenismeledin cronică se referă la nume comune şi proprii (omonime şitoponime).

Cronografia oficială moldo-slavonă a pus începutul genuluicronicăresc în Ţara Moldovei.

2.3 «Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTeodosie» - expresie a sufletului românesc frămîntat demarile probleme ale existenţei în pragul veacului al XVI-lea

Basarab, Neagoe - filosof, poet, om de stat. Domnitor aŢării Româneşti (1512). În timpul scurtei sale domnii s-adovedit a fi un mare iubitor de cultură. Între altele, estectitorul mănăstirii Curtea de Argeş.

La comanda lui, călugărul Gavril va scrie Viaţa lui Nifon.Acceptarea în rîndurile scriitorilor a lui Neagoe Basarab, arămas multă vreme controversată, abia Dicţionarul scriitorilorromâni din 1995, sub redacţia lui Mircea Zaciu, MarianPapahagi, Aurel Sasu, acceptă să-l discute ca atare, pînăatunci este discutat sub genericul operei sale fundamentale,Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (defapt titlul exact fiind Învăţături ale bunului şi credinciosuluiDomn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab Voevod, către fiulsău Teodosie Voevod), după versiunea românească de la 1654,textul original, în limba slavonă datînd de cu peste o sută deani mai înainte. Paternitatea acestei opere fiind tranşată de-acum în favoarea lui, aproape în unanimitatea cercetătorilorromâni şi a celor străini, locul său trebuie acceptat de drept înistoria literaturii noastre «printre marii noştri scriitori »(Gheorge Ivaşcu). La vîrsta de 30 de ani, în 1512, esteînscăunat ca domn al Tării Româneşti. Domneşte relativ puţin

Page 22: Literatura romana veche Balţatu_DOC

22

(1512-1521), dar se ilustrează ca un înţelept, ca un strareg bunal relaţiilor paşnice cu vecinii.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,operă prin excelenţă parenetică, ne este cunoscută acum înversiuni diferite în trei limbi - cea mai veche, în slavonă,păstrată în Biblioteca Naţională din Sofia Învăţăturile …constituia în epocă un manual pentru principii care sepregăteau să preia conducerea ţării: „Fătul meu Theodosie şivoao cinstiţilor şi dulcilor mei domni, care veţi fi în urmanoastră domnni şi biruitori ţării acesteia” - îşi începe NeagoeBasarab învăţăturile sale. Un manual, dar şi o carte deînţelepciune care delimitează condiţia şi rolul conducătoruluide popoare. Lucrarea este împărţită în două secţiuni. Primaeste un manual de morală a conducătorului, ilustrat cuexemple din cărţile care circulau în epocă ( Panegiricul luiConstantin cel Mare de Eftimie, Varlaam şi Ioasaf ş.a.Atitudinea este de o riguroasă morală ascetică, domnitorulfiind considerat un supus, ca toţi ceilalţi, a Divinităţii. Partea adoua cuprinde reguli practice de ştiinţa conducerii unei ţări.„Vai de domnul cel ce-şi dă cinstea altuia şi vai de ţara ceiacare o stăpînesc mulţi” - sună primul sfat al lui NeagoeBasarab. Interesant este că domnul trebuie să se ferească derude „că cel ce va fi domn adevărat, aceluia nu i se cade săaibă rudenii ci numai slugi drepte.” Este un manual de căpătîial monarhului absolut, singurul în măsură să dispună desupuşi şi de ţară: „Deci, de nu vei fi tu harnic să cunoşti turmata şi să le împarţi tuturor pre dreptate, ce domn şi ce păstor tevei chema cînd vei lăsa să se amestece toţi în lucruriledomniei tale şi să fie domni ca şi tine sau să se bage în venitulţării tale?” Dar, aşa cum observă Manuela Tănăsescu, „nuapare nicăieri ideea stăpânirii prin forţă, teamă sauconstrîngere”. Prinţul trebuie să domine prin capacitateainterioară superioară. Forţa unui domn stă în raţiunea sadreaptă, în puterea de a discerne faptele, în cumpătul pe care-ldovedeşte în acţiuni, cu alte cuvinte în înţelepciunea sa,mijloc unic de a obţine încrederea poporului. În statutul

Page 23: Literatura romana veche Balţatu_DOC

23

monarhului absolut apar şi elementele spiritului democrat:« Să luaţi sfat şi de la cei mari şi de la cei ai doilea, şi de la ceimai de jos, că aşa să cade. Să mergi cu dînşii într-un loc detaină şi să sfătuiţi toate sfaturile, şi care vor fi mai bune să leprimiţi în inimile voastre, iar care nu vor fi de folos voi lelăsaţi. Şi să nu opreşti pe nimeni să grăiască la sfat zicînd«iată că cuvintele tale nu sunt nici de o treabă, că grăişi niştecuvinte în zadar. Ce toate cuvintele, ale tuturor le primeşte a fibune …»

Merită de menţionat şi faptul că Învăţăturile… oferă sfaturipentru situaţii concrete. Atrag atenţie îndrumările pentruvreme de război (care i-au folosit lui N. Bălcescu laelaborarea studiului său Puterea armată şi arta militară laromâni,1844). Trebuie evitat razboiul pe cît e cu putinţă,chiar cu riscul de a oferi daruri duşmanului. Dacă nu poate fievitat, trebuie purtat cu demnitate. Nu este de acord curăzboaiele de cotropire. Se dau sfaturi despre aşezarea oştilorpe cîmpul de luptă, de aceea cartea devine un prim tratat deartă militară în aceste pagini. Se arată locul liniilor de bătaie,al domnului şi boierilor, al diferitelor odrasle boiereşti.Pierderea unei bătălii nu trebuie să fie prilej de deznădejde,pentru că, după retragerea într-un loc prielnic, poate urma oluptă care să aducă victorii.

Pentru a înţelege, în toată complexitatea, mesajul acesteicărţi unice, trebuie să se aibă în vedere momentul existenţialal elaborării: partea de sfîrşit a vieţii (deci pînă în 1521),înainte de «marea trecere », cînd toate roadele înţelepciunii seoferă urmaşului /urmaşilor ca moştenire de mare preţ. Nubogăţia materială, nu stăpînirea unei ţări, nu rangul social suntimportante, ci dobîndirea înţelepciunii de a te feri decapcanele care pîndesc sufletul omului. De aceea Învăţăturile… ne apar ca o Mare Confesiune, rostire fundamentală despreadevărurile vieţii. Mesajul se concentrează în «cuvinte deînvăţătură», « scrisori», « rugăciuni», toate izvorînd din celemai profunde straturi ale sufletului. Autorul străvede caleaspre etern şi spre aceasta îşi îndreaptă fiul. El sugerează ideea

Page 24: Literatura romana veche Balţatu_DOC

24

că nici o putere nu conferă superioritate morală, în perspectivaveşniciei, dacă nu lupţi pînă la ultima clipă a vieţii pentrudesăvîrşirea prin dragoste, care «face sufletele să vorbească cuîngerii» şi îl face pe om să priceapă “că nu este departe deDumnezeu”.

Ultimele pagini aduc o privire a vieţii de altădată prininterogaţii la adresa sufletului leneş: « n-ai crezut niciodată căvei să mori (… ), ci ca un făr de moarte şi ca un orbu ai greşitlui Dumnezeu». Pînă la Odă (în metru antic ) a lui Eminescu,nu vom întîlni cuvinte mai impresionante pe această temă. În carte se împletesc multe izvoare, aşa cum au arătatcomentatorii ei: Cuvîntările lui Ioan Gură de Aur, Scara luiIoan Scărariul, lucrări hagiografice, pagini din cărţile populare(Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul, Legenda SfinteiCruci ş.a.). În epocă circulau scrieri asemănătoare, cuprizîndînvăţături, scrieri parenetice. E de reţinut că despre arta de aconduce scria în acelaşi timp şi florentinul NiccoloMachiavelli (Principele).

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,carte complexă, document de spiritualitate românească, faceparte din şirul operelor de perpetuă actualitate.

Nota bene: Scrisul şi cititul în limba slavonă pătrund peteritoriul nostru în sec. al X-lea, dar abia din sec. al XII-leaavem primele documente scrise.

Literatura religioasă şi laică în limba slavonă cunoaştecîteva momente care nu trebuie ignorate, pentru că pregătescterenul afirmării scrisului în limba română. Cel mai vechiautor de scrieri religioase despre care avem informaţii acompus nişte imnuri (pripeale) în cinstea Maicii Domnului.Filotei monahul (Filos, după numele mirenesc) a fost marelogofăt al lui Mircea cel Bătrîn pe la anul 1394. ProtopsaltulMănăstirii Putna scrie o carte de cîntări religioase (1514), iarGrigore Ţambalac alcătuieşte o scriere hagiografică:Mucenicia sfîntului şi slăvitului marelui mucenic Ioan cel Nou(1402).

Page 25: Literatura romana veche Balţatu_DOC

25

Literatura hagiografică prezintă şi un interes documentar,fiindcă în paginile ei se găsesc informaţii despre viaţaţinuturilor prin care au trecut martirii.

Literatura laică în limba slavonă arată preocuparea pentrucronică. În vremea lui Ştefan cel Mare s-a scris o cronică,ajunsă la noi în variante (slavonă, rusă, germană, polonă),continuată de primii cronicari ai noştri : Macarie, Eftimie,Azarie.

Cea mai importantă scriere rămîne Învăţăturile lui NeagoeBasarab către fiul său Teodosie.

Evaluare :1. Determinaţi factorii ce au contribuit la apariţia literaturii

române în limba slavonă .2. Enumăraţi primele scrieri în această limbă .3. Vorbiţi despre viaţa şi activitatea lui Grigore Ţambalac .4. În ce constă esenţa literaturii laice în limba slavonă din

sec. XV-XVI ?5. Faceţi o prezentare primului letopiseţ al Moldovei .6. Elucidaţi esenţa letopiseţelor lui Macarie, Eftimie,

Azarie .7.Argumentaţi valoarea educativă şi cognitivă a operei

«Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie».

Repere bibliografice :1.Ghiţulescu, Mircea «100 cei mai mari scriitori români» -Bucureşti: Lider, 20052.Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» -Chişinău:Cartier, 20043.Ciocanu, Ion “Literatura română”-Chişinău: Prometeu, 20034.Mihailă,G şi Zamfirescu, D. “Literatura românăveche”(1402-1647),V.I.-Bucureşti Editura Tineretului, 19905.Alexandrescu, Emil «Analize şi sinteze de literaturăromână » -Iaşi : Moldova,1996.

Page 26: Literatura romana veche Balţatu_DOC

26

III APARIŢIA TIPARULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI

3.1 Prima tipografie în Ţara Românească

Limba slavonă fiind la români o limbă literară, pe care oştiau numai cei ce se aflau în situaţia de a o învăţa, era laînceput o limbă de cultură. Analiza conţinutului literaturiislavo-române ne duce la acelaşi rezultat: genurile literarecultivate în ţările române sunt numai acelea care interesaucurtea voievodală, biserica, marea boierime, anumite păturiorăşeneşti: adică literatura religioasă, cea istorică, doctrinapolitică a cîrmuirii. La acestea se mai adaugă scriereaprivilegiilor de proprietate feudală, adică limba şi formularelede cancelarie, transcrierea codicelor de legi slavo-bizantinepentru nevoile statului centralizat domnesc (cea mai vechepravilă slavonă comandată de domnie în Ţara Româneascădatează din 1451, în Moldova, sub Ştefan cel Mare, din anul1472 şi 1495, prima pravilă slavonă tipărită în ţările românedatează din anul 1544, la Tîrgovişte).

Apariţia tipografiilor în Ţara Românească şi în Moldova,pentru tipărirea cărţilor slavone necesare bisericii, se situeazăpe aceeaşi linie de răspîndire a scrisului în limba slavonă,pentru întărirea centralizării statului. Este caracteristic faptulcă prima tipografie slavă în Ţara Românească a fost înfiinţatăde domnie în anul 1508, sub Radu cel Mare, prin aducereatipografului muntenegrean Macarie.

Tipografia însă vine la noi nu de la slavi, ci din apusulEuropei, deşi ea contribuie, după cum am menţionat mai sus,la întărirea culturii slave în Ţările Româneşti şi se organizeazăla noi prin intermediul slavilor.

Invenţia binefăcătoare a lui Gutenberg, care a provocat oîntreagă revoluţie în viaţa culturală a popoarelor, îşi găseşte olargă apariţie în Veneţia, unde pe la sfîrşitul secolului al XV-lea se dezvoltă o întreagă industrie tipografică, cu fabrici dehîrtie şi cu vre-o 50 de tipografii.

Page 27: Literatura romana veche Balţatu_DOC

27

Renaşterea şi mişcarea umanistă provoacă un interes viupentru autorii clasici şi pentru răspîndirea lor. Arta tipograficăvine la ajutorul ideii de popularizare a literaturii clasice.Negustorii veneţieni, cu relaţii întinse în toată lumea,transformă produsele tipografice în obiect de comerţ. Seeditează operele autorilor clasici în limbile latină şi greacă,comentate şi îndreptate de către cei mai buni cunoscători ailiteraturii şi filosofiei antice. De aici se răspîndesc în toateţările şi maiştrii tipografi.

În Veneţia se înfiinţează şi o tipografie cu literă chirilicăpentru editarea cărţilor slave. Poate că la această tipografie îşiface ucenicia şi ieromonahul Macarie, de numele căruia, cumam menţionat mai sus, sunt legate cele dintîi tipărituri în ŢaraRomânească.

Prima carte care a apărut în Muntenia, sub îngrijireatipografului Macarie, a fost Liturghierul slavonesc din anul1508. În Liturghier nu se indică locul tipăririi lui, dar judecîndfaptul că în carte se indică numele domnitorului Radu celMare, din porunca căruia se începe tipărirea cărţii, şi a luiMihnea voievod, sub care se termină, şi avînd în vedere (că) şicele două tipărituri care urmează au indicaţii asemănătoare, sepresupune că tipografia a fost instalată la mănăstirea Dealu,de lîngă Tîrgovişte, ctitoria lui Radu cel Mare. Cartea are următorul epilog (după cîteva cuvinte de mărirelui Dumnezeu):

«S-a început această carte, numită Liturghier, după poruncadomnitorului Radu voievod, să-i fie lui veşnica pomenire, şi s-au sfîrşit această carte din porunca întru Hristos Dumnezeubinecredinciosul şi de Dumnezeu păzitului şi prealuminatuluidomnitor Io(an) Mihnea, marele voievod a toată ŢaraRomânească şi a părţilor de la Dunăre, fiul marelui Io(an)voievod Vlad, în anul întîi a domniei sale, ostenindu-se şismeritul preot Macarie…»

Macarie socoteşte începutul anului de la 1 ianuarie şi, deci,cartea apare în anul 1508. Bibliograful rus Karataev, pe bazaindicaţiilor din cărţile vechi, arată că în vechime tipărirea

Page 28: Literatura romana veche Balţatu_DOC

28

unei cărţi, cu mijloacele tehnice reduse, necesita multtimp,uneori cîte doi-trei ani.

Iată de ce înfiinţarea tipografiilor la noi a avut loc cel puţincu un an-doi înaintea apariţiei cărţii. Posibil că Macarie vineîn Ţara Românească imediat după ce părăseşte Muntenegru,întrucît noi nu avem nici un fel de ştiri cu privire la dînsul înintervalul de la 1495 şi pînă la 1508. Această presupunere argăsi confirmarea în faptul că vinietele, iniţialele şi literacărţilor lui Macarie sunt făcute după modelele dinmanuscrisele slave de origine românească, fapt care a fostremarcat încă de Hasdeu.

Cele trei viniete din carte, din care unele se repetă, n-au nicio asemănare cu vinietele apusene de la începutul secolului alXVI-lea, la care se vede influenţa ornamentului Renaşterii. Încartea tipărită la noi găsim o compoziţie artistică deîmpletituri geometrice, în care cercul şi semicercul, uneorifrînt sau în forma inimii, cu cruce sau cu diademe sus şi înpărţile laterale alcătuite din aceleaşi linii, formează acel motivsimplu, dar nobil şi armonios, care s-a dezvoltat numai înŢările Româneşti. Iar bogăţia şi variaţiunea literelor iniţiale,compuse din aceleaşi împletituri complicate, sunt copii de lamanuscrisele noastre vechi, în special din Evangheliile slavo-române de la mănăstirile noastre. În ce priveşte litera, citeaţă,clară, estetică prin trăsăturile ei frumoase, asemenea literă nuse găseşte nicăieri în manuscrisele şi cărţile slavoneşti tipăriteîn secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Se poate presupune căpreotul Macarie, după ce se stabileşte în Muntenia, primindînsărcinarea din partea lui Radu Vodă de a organizatipografia, a plecat la Veneţia cu manuscrise româneşti, undeîşi toarnă litera după grafica acestor manuscrise sau îşipregăteşte matriţe pentru turnarea literei. Cea mai frumoasă carte pe care o tipăreşte Macarie esteEvangheliarul din anul 1512. Este un model de artătipografică de la începutul secolului al XVI-lea. Cartea reprezintă un Tetraevangheliar după copiile slave cese găseau la noi şi este interesant că în ea se reproduce şi

Page 29: Literatura romana veche Balţatu_DOC

29

precuvîntarea la Evanghelia lui Matei (poate şi la celelalte), alui Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei (Ohridei), care circula înunele manuscrise slave de la noi şi care mai tărziu se traduceromâneşte. Cucernicul şi evlaviosul domn Neagoe Basarab aavut grijă ca Evanghelia să apară în cele mai bune condiţiunitehnice. Macarie întrebuinţează pentru Evangheliar acelaşimaterial tipografic pe care îl vedem în Liturghierul din1508, adăugînd viniete şi iniţiale noi, tot atît de artisticlucrate.

Paralel cu exemplarele tipărite pe hîrtie, adică ca ediţiaobişnuită a Evangheliarului, Macarie scoate şi o ediţie de lux,imprimată cu pergament. Vinietele şi iniţialele mari suntcolorate cu mîna, aşa cum se făcea în manuscris, cu aur,chinovar, albastru sau verde.

Tipograful Macarie, probabil, ajunge mitropolit alUngrovlahiei, acel mitropolit Macarie căruia i se adreseazăNeagoe Basarab în Învăţăturile sale şi care a întovărăşitopera culturală şi religioasă a domnitorului Munteniei,sfinţind şi frumoasa biserică de la Curtea de Argeş. Poate căsituaţia înaltă la care ajunse Macarie îl împiedică de a-şicontinua opera de editare a cărţillor. În orice caz, cuEvangheliarul din anul 1512 se încheie şirul tipăriturilorslavoneşti din prima perioadă, pentru ca aceste tipărituri sărevină ceva mai tîrziu. În scurtele domnii care au urmat după moartea lui NeagoeBasarab, însoţite de frămîntări adînci şi lupte interne, n-aputut fi vorba de continuarea operei lui Macarie. Abia cînd seinstalează pentru o domnie mai îndelungată fiul lui Radu celMare, voievodul Radu Paisie (1535-1545), se reînfiinţează onouă tipografie.

3.2 A doua tipografie în Ţara Românească

Veneţia continua să tipărească cărţi slavoneşti din iniţiativasîrbilor şi cu maeştri sîrbi. Începînd cu anul 1519, apare un şirde cărţi slavoneşti în una din tipografiile Veneţiei. În calitate

Page 30: Literatura romana veche Balţatu_DOC

30

de tipografi găsim şi numele ieromonahului TeodorLiubavici, precum şi al diaconului Radoi (Rădoiu), cusiguranţă român de origine ( un Molitvelnic, din anul 1531).Fratele, sau poate fiul, acestui Teodor Liubavici, DimitrieLiubavici organizează a doua tipografie în Ţara Româneascăpentru tipărirea cărţilor bisericeşti.

Dacă trecem cu vederea o publicaţie slavoneascădiscutabilă din anul 1535, un Octoih, despre care avem ştirifoarte vagi, cea dintîi carte din această perioadă apare în anul1545. Este un Molitvelnic slavonesc, tipărit de cătreieromonahul Moisi la Tîrgovişte. În precuvîntarea cărţiiaflăm că domnitorul Petru, marele voievod şi stăpîn alîntregii Ţări a Ungrovlahiei … s-a aprins «de dragoste cătreSfîntul Duh şi de iubirea faţă de sfintele şi dumnezeieştelebiserici» şi a tipărit Molitvelnicul. Petru voievod nu estealtcineva decît Radu Paisie, care se numea şi Petru.

Cartea tipărită la Tîrgovişte, în anul 1545, nu este atît defrumoasă ca cele tipărite mai înainte. Litera este ceva maimică, dar citeaţă, şi este gravată tot după grafica dinmanuscriptele noastre din secolul al XVI-lea, are numai douăviniete, lucrate destul de frumos. Cu privire la Moisi,călugărul tipograf, bănuim că el, ca şi Rădoiu, şi ca şitipograful Filip din tipăritura următoare, era român de origine.Liubavici procură material tipografic necesar, pe care-lfoloseşte ieromonahul Moisi şi care poate-şi face ucenicia laVeneţia.

Pînă în 1549 a mai fost tipărit un Evanghelier, un Apostolşi un Triod-Penticostar. Sunt amintiţi, în activitateatipografică intensă de mai tîrziu, sub îndrumarea lui Coresi,călugărul Moise şi ucenicii săi, Oprea şi Petre, Radu Filip,Rădoiu ş.a.

Oprea va prelua tipografia după moartea logofătuluiDimitrie Liubavici.

Cu Triodul-Penticostar din 1549 se încheie cea de-a douaetapă în tipărirea cărţilor pe teritoriul ţării noastre. Artatipografică va găsi în Coresi unul din cei mai mari meşteri.

Page 31: Literatura romana veche Balţatu_DOC

31

Coresi nu va fi un simplu meseriaş, îndemînatic, ci unadevărat întemeietor: tipăreşte primele cărţi în limba română.

Nota bene: Tiparul a fost întrodus, la numai şase decenii de lainvenţia lui Gutenberg, în Ţara Românească.Trecînd lareorganizarea vieţii religioase, domnitorul Radu cel Mare l-achemat pe iscusitul tipograf Macarie să tipărească în limbaslavonă cărţi bisericeşti. El îşi făcuse ucenicia la Veneţia, uncunoscut centru tipografic al vremii, după care a condus din1493 tiparniţa de la Cetinje (Muntenegru). După ocupareaţării de către turci, acesta şi-a încetat în scurt timp activitatea.Sosit în Ţara Românească, Macarie şi-a instalat tipografia lamănăstirea Dealu, unde în 1508 scoate Liturghierul, primacarte tipărită în Ţările Române. Apariţia tiparului a adus profunde urmări asupra culturii est-europene şi a dus la apariţia cărţilor şi a unor tipăriturireligioase. Primele cărţi în limba română au fost tipărite între anii 1665-1688 de către diaconul Coresi în circa 40 de titluri care aucirculat pe tot teritoriul ţării. Tipografia a pătruns destul de timpuriu la noi, la numai 53 deani de la apariţia primelor cărţi tipărite, la 25 de ani de latipărirea primei cărţi slavoneşti şi la 17 ani de la imprimareaprimelor cărţi cu alfabet chirilic. Georgeta Chirilă în unul dinstudiile sale în această ordine de idei afirmă că apariţiatipăriturilor româneşti constituie o parte integrantă afenomenului european, o reflectare a acestuia pe plan local şinicidecum o apariţie izolată, ruptă de dezvoltarea culturalăgenerală a ţării şi de cultura europeană. Analizînd evoluţia şi rezultatele tiparului românesc vomatrage îndeosebi atenţia la rapiditatea de receptare a tehniciide editare a textelor. Tiparniţa lui Macarie ocupa, din punct devedere cronologic, locul al trelea în Europa centrală şi sud-estică. Valoarea tipăriturilor româneşti şi slavone rezidă în însăşiapariţia lor, dar şi în consecinţele apariţiei lor. Mai întîi de

Page 32: Literatura romana veche Balţatu_DOC

32

toate este vorba de rolul pe care tipăriturile l-au avut înaccentuarea legăturilor dintre cele trei ţări româneşti, ca factorunificator de cultură. Importanţa lor constă şi în îmbunătăţireacalitativă a serviciului religios, a cunoştinţelor preoţimiiromâneşti. Apatiţia relativ timpurie a tipăritului în spaţiul românesc nu aputut anula decalajul care îl despărţea de Europa Occidentală.Motivul e lesne de înţeles, deoarece în timp ce în Occidenttipăriturile editate au acoperit domenii mult mai vaste:religios, juridic, beletristic etc., tipăriturile româneşti acoperădoar sfera religiosului. În plus, majoritatea cărţilor chirilice laromâni au apărut din iniţiativă domnească, au fost patronatede domnitorii Ţării Româneşti, Moldovei şi principiiTransilvaniei, de către autorităţile orăşeneşti sau cu sprijinulepiscopilor calvini ai românilor ardeleni sau cel al unor nobilimaghiari. Tocmai de aceea, numărul acelor tipărituri care auapărut din propria iniţiativă a tipografiilor este mai redus. E necesar totodată de a remarca valoarea reală a acestortipărituri, impulsul pe care l-au dat culturii scrise româneşti şiraporturilor dintre ţări, precum şi ecourile pe care acestea - înmod special cele macariene - le-au avut dincolo de graniţeleţării de apariţie. Octoih-carte bisericească destinată cultului ortodox, în caresunt cuprinse cîntările din fiecare zi a săptămînii (cîntateuneori pe opt glasuri). Molitvelnic (sau molitvenic) – carte de rugăciuni, slujbe,pentru diferite împrejurări.

Evaluare:1.Cînd şi unde a fost înfiinţată prima tipografie slavă în Ţara

Românească?2. De numele cui sunt legate aici primele tipărituri ?3. În ce împrejurări a apărut a doua tipografie în Ţara

Românească?4. Vorbiţi despre activitatea tipografică ce s-a desfăşurat în

ţară la noi .

Page 33: Literatura romana veche Balţatu_DOC

33

5. Determinaţi importanţa tiparului în dezvoltarea culturiiest- europene .

Repere bibliografice:1. Ciobanu, Ştefan « Istoria literaturii române vechi» -

Chişinău: Hyperion, 1992.2. Moceanu, Ovidiu «Literatura română veche». - Braşov:

Editura Universităţii «Transilvania», 20023. Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» - Chişinău:Cartier, 2004 4. Simonescu, D; Buluţă Gh. «Pagini din istoria cărţiiromâneşti». - Bucureşti: Ed. I.Creangă, 1981.

Page 34: Literatura romana veche Balţatu_DOC

34

IV ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ.PERSONALITĂŢI DE VAZĂ ALE VREMII

4.1 Primele scrieri literare în limba română

Cea mai veche informaţie despre existenţa scrisului înlimba română se găseşte într-un manual de ortografie chirilicăde prin 1420. Cu timpul apar şi alte consemnări privind scrisul«valahic», mai ales cînd în Moldova (pe vremea lui PetruŞchiopu) şi în Muntenia (pe vremea lui Mihai Viteazul) limbaromână a început să fie întrebuinţată şi ca limbă de cancelarie,alături sau în locul limbii slavone vechi. Prin traducereacărţilor de cult, limba română pătrunde tot mai mult înbiserică, pînă ajunge să substituie definitiv limba slavonădominantă în domeniu în virtutea circumstanţelor istorice. În elaborarea şi tipărirea cărţilor, limba română a început săfie folosită mai des în secolul al XVI-lea, preponderent înlucrări reliigioase, ca Liturghier (1508), Evangheliar (1512),Catehismul luteran (1544); în limba română a tipărit diaconulCoresi Catehismul (1559), Tetraevangheliarul (1561), Lucrulapostolic (1563), Psaltirea slavo-română (1577), Evangheliacu tîlc (1581) ş.a., utilizînd graiul din Ţara Românească şidin sudul Transilvaniei. În limba noastră strămoşească a fosttipărită Palia de la Orăştie de către Şerban, fiul lui Coresi, în1582, dar neapărat şi opere laice, prima dintre acestea fiindScrisoarea boierului Neacşu către Hans Benkner, judeţulBraşovului (1521). Tot aici se cer pomenite romanelepopulare Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Archirie şi Anadanetc.

Treptat, apar personalităţi culturale de vază, care se afirmăca autori de opere originale, marcate de talent, sau catraducători şi editori înzestraţi: Mitropolitul MoldoveiVarlaam, Mitropolitul Ardealului Simion Ştefan şi boierulmuntean Udrişte Năsturel au contribuit esenţial la evoluţialimbii române pe întreg teritoriul Daciei Traiane.

Page 35: Literatura romana veche Balţatu_DOC

35

Asupra acestor opere şi personalităţi ne vom opri maidetaliat în rîndurile ce urmează.

4.2 Scrisoarea boierului Neacşu - primul document laic înlimba română

Scrisoare boierului Neacşu către Hans Benkner judeleBraşovului (1521) este cea mai veche dovadă de scriereromânească ajunsă la noi şi face parte din seria celor 120 descrisori neliterare (se mai poate menţiona Scrisoarea luiCocrişel, ostaş al lui Mihai Viteazul la 1600. Scrisoarea luiŞtefan cel Mare trimisă principilor europeni după victoria dela Vaslui) din secolul al XVI-lea elaborate în limba română.

Spre deosebire de alte texte, scrisoarea boierului Neacşu areo limbă fluentă, presărată de expresii slavone care dovedesc oanumită deprindere a scrisului în limba română. Datînd din29 sau 30 iunie 1521, scrisoarea îl înştiinţează pe primarulBraşovului despre pregătirile turcilor pentru atacareaArdealului şi Braşovului. Are valoare documentară şi literară.Se mai păstrează în limba slavonă doar formulele de adresare,de încheiere, cîteva cuvinte ( ipac, iarăşi; za, despre). BoierulNeacşu foloseşte o limbă română curată, expresivă, apropiatăde limba de azi. Rămîne greu de crezut că această limbă s-ar finăscut peste noapte, în mintea unui boier înspăimîntat:

«Ipac să ştii Domnia Ta că am frică mare şi Băsărab deacela lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre(…). Eu spui domnietale, iară Domniia ta esti înţelept şiaceste cuvinte să ţii Domniia ta la tine, să nu ştie oamenimulţi şi Domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine»

Frapează acele elemente caracteristice unei scrisori, întrecare sugestia intimităţii. Textul atestă unele particularităţi alelimbii folosite în acea vreme, particularităţi pe care lemenţionăm:-păstrarea formei vechi ale unor substantive ca : ţeară ,

corabii, omin pentru oameni, dar şi umin;

Page 36: Literatura romana veche Balţatu_DOC

36

-conservă u final (cumu) şi formele vechi ale unor prepoziţii:den, pre, pren;-foloseşte forme vechi ale pronumelui: loi (lui), tote (toate),miu (meu), ceale (acele);-prezenţa elementelor slavone în întroducerea scrisorii.

Lexicul predominant latin, structura morfologică şisintactică a limbii, forma concisă, clară de comunicare amesajului indică virtuţi ale limbii care se vor cristaliza şi îşivor arăta strălucirea în literatura secolului următor.

4.3 Importanţa tipăriturilor lui Coresi

Diaconul Coresi ne apare, alături de Neagoe Basarab, cauna din personalităţile fascinante ale secolului al XVI-lea. Cănu a fost un simplu meşteşugar, ci un adevărat întemeietor încultura şi literatura noastră ne-o demonstrează cele cîtevapagini în care vorbeşte despre activitatea sa, tipărirea masivăde cărţi în limba română, ecourile muncii sale de aproape unsfert de veac.

Considerăm necesar să reamintim faptul că, după cetipăreşte, la Braşov, în 1557 un octoih, începînd cu 1559 vatipări cu predilecţie carte românescă. Activitatea sa va ficontinuată de fiul său, Şerban Coresi, care va tipări Palia(Vechiul Testament) la Orăştie în 1582.

Coresi ştia că va întîmpina reticenţe, de aceea, în prefaţaCatehismului din 1559, arată că nu e în paginile sale «altenimică, ce numai ce-au propovăduit sfinţii apostoli şi sfinţiipărinţi» şi că a vrut «să înţeleagă toţi oamenii cine-s românicreştini». Aduce argument cuvintele Sfîntului Pavel dinEpistola înţîia către Corinteni (14,19): «În sfînta besearecă,mai bine a grăi 5 cuvinte cu înţeles, decît 10 mie cuvinteneînţelese în limba străină».

Coresi, după cum consideră majoritatea cercetătorilor, afolosit în munca sa textele rotacizante, înlăturînd formeledialectale. În toată activitatea sa e vizibilă preocuparea pentrulimbă, pentru perfecţionarea acestui instrument de

Page 37: Literatura romana veche Balţatu_DOC

37

comunicare, transmisă şi veacului următor. Coresi are, pe dealtă parte, conştiinţa că se adresează românilor. Vocabularulmai bogat, expresivitatea limbii sunt calităţi vizibile.Predosloviile, postfeţele expun idei valoroase pentru aceavreme. Forma limbii literare prinde contur în paginile cărţilorsale. Ele au oferit un instrument obişnuit de lucru în şcoli,biserici şi, mai ales, au creat o altă mentalitate asupra scrisuluiîn limba română şi a scrisului în general.

Astăzi figura lui Coresi, apare într-o lumină nouă. El a fostun om de clasă orăşenească, un meşteşugar. A contribuit lalupta împotriva stăpănilor feudali, pentru înlocuirea treptată alimbii oficiale bisericeşti cu limba poporului. A stat înlegătură cu păturile orăşeneşti de cultură, în special cu celedin Şcheii Braşovului şi poate fi considerat ca un reprezentantal aspiraţiilor acestor pături. Coresi nu a fost un om lipsit deconvingeri; dimpotrivă, el a luptat pentru păstrarea drepturilorpoporului de a rămăne în convingerile sale, de a citi în limbalui, dar împotriva propagandei impuse de stăpîni. Cînd i s-apropus să publice cărţile acestor propagande, el s-aîmpotrivit, a modificat textele propuse, aşa cum credea el şioamenii lui. Atunci adversarii lui au încercat să-l supună,înfiinţînd întreprinderi rivale, de concurenţă, dar n-au izbutit.Diaconul tipograf a făcut şi sacrificii pentru misiunea lui derăspînditor al cărţii româneşti, rămăsese dator şi era să-şipiardă uneltele meşteşugului său, dar n-a cedat şi a mers maideparte, pe calea promovării mişcării româneşti a scrisului înlimba poporului.

4.4 Nicolaus Olahus- unul din cei mai mari cărturari dinveacul al XVI-lea

În acest capitol am considerat necesar să rezervăm unspaţiu aparte şi unei alte personalităţi remarcabile a neamuluiromânesc - Nicolaus Olahus, originar din Muntenia. Studiazăla Sibiu, Orăştie şi Oradea. La vîrsta de 17 ani ajunge aprod lacurtea lui Vladislav al II-lea (1510), dar părăseşte viaţa de

Page 38: Literatura romana veche Balţatu_DOC

38

curtean pentru cea ecleziastică, fiid « catolic din leagăn», cumafirmă biografii. Va deveni preot.

Nicolaus Olahus a fost un om de vastă cultură, cunoşteamai multe limbi: româna, maghiara, greaca, germana, latina,franceza. A scris în limba latină opere poetice şi istorice.

Prima sa lucrare istorică, Hungaria, a fost terminată în1536. Din cele 19 capitole ale acestei monografii, scrise lacerera reginei Maria, 8 sunt consacrate Daciei. Olahus esteprimul român care afirmă în scris unitatea de neam, de origineşi de limbă a românilor din cele trei provincii. A doua lucrare istorică, Atila, a fost scrisă pentru a-i încurajape cei înfrînţi la Mohacs. Informaţii autobiografice se cuprindîn Chronicon, lucrare istorică despre evenimentele dintre1464-1558. Un foarte bogat material în acest sens cuprind scrisorile.Adresîndu-se diferitelor personalităţi politice, ecleziastice dinepocă, el îşi dezvăluie preocupările, tipice umanismului. Corespondenţa cu Erasmus (29 de scrisori) rămîne undocument spiritual al umanismului european. Opera poetică a lui N. Olahus este modestă: poeziiocazionale, epitafe, epigrame, elegii, o satiră au fost adunatesub titlul Carmina. Cu Nicolaus Olahus începe literatura exilului românesc.

Nota bene: Nu este posibil să fixăm o dată cînd românii auînceput să scrie în limba lor. Se ştie că milte documente, acte,înainte de 1521, anul scrisorii boierului Neacşu, primuldocument de limbă românească, au fost concepute iniţial înlimba românească. Multă vreme s-a crezut că textelerotacizante (sau textele maramureşene) ar data din secolu alXV-lea sau ar fi chiar mai vechi. Dar momentul scrierii lor sesituează la cumpăna dintre secolele XV şi XVI. Din secolul alXVI-lea provin aproape 200 de texte literare şi neliterare,semn că limba română pătrunde în cele mai diverse sectoareale vieţii sociale (administrativ, politic, juridic) (v.

Page 39: Literatura romana veche Balţatu_DOC

39

Crestomaţia limbii române vechi, vol. 1, 1621-1639,coordonator Al.Mareş). Înainte de textele coresiene, avemştiri despre cîteva tipărituri în limba română: Evanghelia,Apostolul (1532), Catehismul luteran (1544, tipărit la Sibiu),Evangheliarul slavo-român (Sibiu,c.1551-1553). Timpulrelativ scurt în care se generalizează folosirea limbii române,l-a îndreptăţit pe Al. Rosetti să afirme că, de fapt, «trebuie săse fi scris româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoiparticulare» («Istoria limbii române»,1986) .

Textele rotacizante conservă forme de trecere de la latinapopulară la limba română; păstrează cuvinte din limba latinăazi dispărute; arată influenţa limbii slave asupra limbiiromâne; arată efortul cărturarilor români de a întroduce limbaromână în oficierea cultului religios; au constituit punct deplecare pentru tipăriturile făcute de diaconul Coresi şi pentrualte traduceri şi tipărituri în limba română.

Apocrif -referitor la un documennt a cărui autenticitate nueste sigură: poate fi o copie, autorul nu este sigur, prezintă,presupuse modificări faţă de originalul pierdut etc. De pildă,există variante neoficiale, anonime ale Evangheliilor creştine,în care apar şi legende, simboluri, idei venite din folclor ori,în general, necreştine, aşa cum ar fi Cartea lui Enoch,Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Filip, Evanghelia luiToma.

Evaluare:1.Unde putem găsi cea mai veche informaţie despre apariţiascrisului în limba română?2. Ce factori au contribuit la pătrunderea limbii române înbiserică?3.Cînd limba română a început a se folosi la elaborarea şitipărirea cărţilor?4. Vorbiţi despre primul document laic în limba română.5. În ce constă valoarea tipăriturilor lui Coresi ?6. Ce ştiţi despre viaţa şi activitatea lui Nicolaus Olahus ?

Page 40: Literatura romana veche Balţatu_DOC

40

Repere bibiografice: 1. Panaitescu, P.P. «Începuturile şi biruinţa scrisului în

limba română» - Bucureşti: Editura AcademieiRomâne, 1975.

2. Alexandrescu, Emil «Analize şi sinteze de literaturăromână» - Iaşi: Moldova, 1996. 3. Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» - Chişinău:Cartier, 2004.

4. Gheţie, Ion; Mareş. Al. «Originile scrisului în limbaromână» - Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1985. 5. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 -

Bucureşti: Editura Academiei, 1979. 6. Nicolescu, Aurel «Observaţii asupra scriitorilor români.Texte comentate» - Bucureşti: Albatros, 1971.

Page 41: Literatura romana veche Balţatu_DOC

41

V. ROLUL DECISIV AL LITERATURII RELIGIOASEA SECOLULUI AL XVII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN FORMAREA LIMBIIROMÂNE LITERARE

5.1 Perioada domniei lui Vasile Lupu şi Matei Basarab.Factorii primordiali în dezvoltarea culturii şi literaturiiromâne

Epoca lui Vasile Lupu în Moldova şi a lui Matei Basarab înMuntenia, care dă o linişte relativă Ţărilor Româneşti, rupebariera dintre poporul românesc şi viaţa culturală dinOccident şi duce la o înflorire a literaturii noastre naţionale şila o decădere aproape completă a culturii slavo-bizantine.Învierea vieţii culturale, înflorirea literaturii noastre istorice şireligioase, întroducerea chiar a unor forme noi în literaturanoastră se datoresc în mare parte contactului cu Polonia.

Polonia ne influenţează direct prin cultura ei semi-latină,aşa cum a fost cazul cronicarilor noştri Grigore Ureche şiMiron Costin.

Atmosfera religioasă a culturii din veacurile al XVI-lea şi alXVII-lea, precum şi credinţa comună-ortodoxismul-care-ileagă pe români de ucraineni fac posibilă o apropiere întreaceste două popoare. Boierii moldoveni care pribegesc înPolonia sunt în cele mai strînse legături cu ucraineniiortodocşi. Nestor Ureche, tatăl cronicarului nostru, estemembru al «fraternităţii» ortodoxe din Lvov. Negustoriiromâni din acelaşi oraş, fraţii Papara, din care familie se trageşi mitropolitul Dosoftei, sunt şi ei susţinătorii acestei«fraternităţi». În actele diferitelor biserici şi mănăstiri dinpărţile Ucrainei poloneze se găseşte un şir de nume de românicare sunt trecuţi drept ctitori ai aşezămintelor ortodoxe; uniidin ei figurează ca ziditori de mănăstiri, ca donatori şi camembri ai aşezămintelor culturale şi bisericeşti. Între aceştiase găsesc şi cărturari, cum au fost fraţii Ştefan şi PamvoBerînda, care au lăsat urme adînci în viaţa culturală a

Page 42: Literatura romana veche Balţatu_DOC

42

ucrainenilor. Pamvo Berînda, de exemplu, pune bazelefilosofiei în Ucraina, creînd cel dintîi Dicţionar slavo-ucrainean, care stă şi la baza dicţionarelor noastre slavo-române.

În lumina celor constatate, în rîndurille ce urmează vomvărsa o rază de lumină la viaţa şi activitatea fructuoasă a luiPetru Movilă, dat fiind faptul că mişcarea culturală din ţărilenoastre în perioada domniei lui Vasile Lupu şi Matei Basarabeste într-o corelaţie strînsă cu activitatea mitropolituluiKievului Petru Movilă. Ajuns mitropolit Petru Movilă nu-şiuită obîrşia. El păstrează cele mai călduroase legături cuoamenii mai de seamă din Moldova şi Muntenia.

Vasile Lupu împreună cu mitropolitul Varlaam, animatorulvieţii culturale din Moldova, cunoşteau opera mare deregenerare a culturii ortodoxe a lui Petru Movilă.

În această peroadă de timp terenul pentru intensificareamişcării naţionale era pregătit. Îndeosebi exista necesitatea deînfiinţare a unei şcoli bine organizate şi mai cu seamă a uneitipografii. Mulţi din fiii de boieri erau nevoiţi să plece înPolonia, ca să urmeze şcolile de acolo. În societatearomânească se simte dragostea pentru cultură, pentru carte.

Ca să dea şcolii din Iaşi caracterul Colegiului lui PetruMovilă, Vasile Lupu, în primii ani ai domniei lui, înfiinţeazămănăstirea Trei Ierarhi, care avea menirea să adăpostească şisă întreţină şcoala. Pentru şcoală se ridică o clădireimpunătoare. În calitate de egumen al mănăstirii şi deconducător al şcolii, Petru Movilă trimite aci pe unul din ceimai buni cărturari ai săi, pe Sofronie Poceapski.

Şcoala lui Vasile Lupu n-a avut însă o viaţă lungă. În toiulluptelor pentru succesiune la domnie şi, poate, în urmarivalităţii dintre profesorii ucraineni şi greci, şcoala, care aavut de suferit şi din cauza incendiilor, în preajma anului 1653se închide. Ea a avut un rol important în viaţa culturală aMoldovei. Pe lîngă faptul că a dat o splendoare deosebitădomniei lui Vasile Lupu, şcoala pregăteşte un număr de

Page 43: Literatura romana veche Balţatu_DOC

43

scriitori, printre care a fost şi marele cărturar Nicolae MilescuSpătaru.

Pe lîngă şcoala de la mănăstirea Trei Ierarhi se înfiinţează şio tipografie, tot aşa cum era şi la şcoala lui Petru Movilă. Înanul 1641, domnitorul Moldovei, desigur tot cu cuncursul luiPetru Movilă, comandă literă grecească la «fraternitatea»ortodoxă din Lemberg, pe care o ridică în anul următorSofronie Poceapski. Moldova însă avea nevoie de cărţi înlimba ţării. Şi Vasile Lupu se adresează aceluiaşi PetruMovilă pentru a-i trimite litere şi scule tipografice cu scopulde a completa începuturile de tipografie la Iaşi.

Dar, ceva mai mult, în Moldova, ca şi în Muntenia, vincărturari şi tipografi: Meletie Macedoneanul, un colaborator allui Matei Basarab, de origine grec, vine în Muntenia dinUcraina. Toţi tipografii din Moldova şi Muntenia - uniiucraineni, iar alţii sârbi de origine - sunt veniţi din Ucraina.

Graţie acestor performanţe, scaunele domneşti de laTîrgovişte şi Iaşi devin centre de cultură, cu acţiune în totspaţiul creştin ortodox. În 1642, Iaşii găzduiesc sinodulecumenic întrunit pentru formularea punctului de vedereortodox în probleme de dogmă create prin apariţiacalvinismului. Acest sinod adoptă hotărîrea redactată de PetruMovilă, sub titlul Mărturisire ortodoxă, hotărîre ce avea sădevină îndreptarul de credinţă a întregii ortodoxii. Prestigiulde care se bucurau ierarhii români e atestat şi de propunereacandidaturii mitropolitului Varlaam la scaunul patriarhieiecumenice.

În baza datelor prezentate ceva mai sus, putem conchide căun moment semnificativ în «evoluţia estetică a limbiiromâne» (spre a împrumuta formularea lui Densusianu) a fostînscris în secolul al XVII-lea, în toate ţările româneşti, prinactivitatea pe tărîmul culturii a doi mitropoliţi şi, vom adăugala cele relatate, a unui mare boier, cumnat al domnitoruluiMunteniei. Mitropoliţilor Varlaam al Moldovei (?-1657) şiSimion Ştefan al Ardealului (?-1656), neamul românesc ledatorează îndeosebi Cazania şi Noul Testament; boerului

Page 44: Literatura romana veche Balţatu_DOC

44

Udrişte Năsturel, sprijinirea unor iniţiative editoriale şitraducerea unei cărţi sapienţiale, Varlaam şi Ioasaf. Principalisfetnici ai domnitorilor, Varlaam şi Udrişte, au devenitimplicit factorii determinanţi ai unei puternice reimpulsionăria vieţii spirituale în timpul domniei lui Vasile Lupu înMoldova, a lui Matei Basarab în Ţara Românească. Dupăconvulsiile ce au urmat uciderii, în 1601 a lui Mihai Viteazul,ţările române parcurg, sub cei doi principi, o perioadă derelativă stabilitate, în care cultura ia un avînt nemaicunoscut.Asumîndu-şi cu hotărîre rolul de protectori ai creştinătăţiipravoslavnice, domnitorii români sporesc simţitor daniilecătre Muntele Athos şi către aşezăminte creştine ortodoxe dinîntreaga peninsulă balcanică, suportă financiar tipărirea decărţi slavone ce ajung în toată lumea ortodoxă, ca şi de cărţi înlimba română, cu difuzare pe tot cuprinsul fostei Dacii, atragîn principate cărturari şi feţe bisericeşti de pretutindeni,încurajează trimiterea de tineri la studii în Occident şi înPolonia, întemeiază şcoli şi tipografii. Graţie unei asemeneapolitici, scaunele domneşti de la Tîrgovişte şi Iaşi devin centrede cultură, cu acţiune în tot spaţiul ortodox.

În rîndurile ce urmează ne vom opri mai detaliat laactivitatea unora dintre personalităţile anterior menţionate.

5.2 Udrişte Năsturel - ocrotitor şi stimulator al activităţiispirituale. Creaţia de cultură naţională în Ardeal

Udrişte Năsturel (aprox. 1579-1658) era un cunoscător allimbilor greacă, latină, rusă şi slavonă, el a compus în aceastadin urmă 12 stihuri pentru Molitvenicul din Cîmplung. Olucrare amplă e traducerea în slavonă a cărţii atribuite luiThomas de Kempis, De imitatione Christi, preludată de uncuvînt către Varlaam, în care Udrişte Năsturel menţioneazăînrudirea limbii române cu latina. Cartea conţine şase stihuriîn cinstea Elenei Matei Basarab.

Udrişte Năsturel - ultimul mare reprezentant al literaturiiromâne în limba slavonă - a avut un rol însemnat în realizarea

Page 45: Literatura romana veche Balţatu_DOC

45

operelor culturale patronate de Matei Basarab şi doamnaElena în Ţara Românească, cu răsfrîngeri şi asupra celorlalteprovincii locuite de români şi chiar asupra popoarelor slavevecine.

Dintre operele sale, o menţiune specială se cuvine versurilorscrise în limba slavonă şi publicate pentru prima dată în1635, deci cu opt ani înaintea versurilor româneşti ale luiVarlaam, din Cazania tipărită în 1643.

Îndreptîndu-şi atenţia mai ales spre traduceri, UdrişteNăsturel a lăsat două valoroase tălmăciri: una din latină înslavonă-singura de acest fel în întreaga noastră cultură veche-şi alta din slavonă în română. Prima, după cum am maimenţionat şi ceva mai înainte, este De imitatione Christi,atribuită lui Thomas a Kempis (cca 1380-1470), tipărită înslavonă la mănăstirea Dealul în 1647 şi răspîndită nu numaila noi, ci şi în ţările slave. Cea de-a doua traducere este Viaţasfinţilor Varlaam şi Ioasaf (1649), răspîndită în mai multecopii (cele mai vechi datate sînt din 1671 şi 1673), constituindo lectură gustată în epoca veche. Dacă această traducereartistică i-a asigurat un loc în istoria literaturii române vechi,nu este mai puţin adevărat că scrierile originale-chiar dacă sîntîn limba slavonă- merită o atenţie cel mai puţin egală.

În Ardeal, creaţia de cultură naţională s-a realizat încondiţiile intensificării deosebite a politicii de calvinizare.Acea politică implică întroducerea limbilor naţionale înbiserici şi, pentru înfăptuirea principiului, devenea necesară,în Ardeal, editarea de cărţi şi în limba populaţiei majore,românii. Astfel se explică tipărirea în 1640 a catehismuluistigmatizat de Varlaam. Se intenţiona şi editarea Psaltirii din1570, care circula în copii manuscrise.

Paralel cu prozelitismul calvin s-a încercat atragerearomânilor în catolicism. Noul Testament de la Bălgrad (1648)nu se resimte de pe urma acţiunii de calvinizare. Tradus dupăversiunile greacă, slavonă, latină şi maghiară, el a înscris odată în istoria culturii româneşti, în special prin Predosloviacătre cititori a lui Simion Ştefan, ce exprimă conştiinţa

Page 46: Literatura romana veche Balţatu_DOC

46

unităţii neamului şi a îndatoririi de a se scrie pe înţelesulromânilor de pretutindeni: «cuvintele trebuie să fie ca banii,că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşa şicuvintele acelea sunt bune carele le înţeleg toţi ». Abordînd şiproblema neologismelor, prefaţa relevă că ea a fost rezolvată.În Noul Testament, prin menţinerea neschimbată a cuvintelorfără echvalent românesc, în concordanţă cu principiulenunţat, textul traducerii utilizează un vocabular accesibiltuturor românilor, contribuind astfel la statornicirea limbiiliterare.

5.3 Biblia de la Bucureşti (1688)

Prima traducere integrală a Bibliei tipărită în limba românăreprezintă o sinteză a eforturilor de traducere de aproape adouă veacuri în toate provinciile româneşti, un moment delimbă română de primă importanţă în secolul al XVII-lea.

Opera monumentală Biblia de la Bucureşti a fost tradusă întimpul domniei lui Şerban Cantacuzino (e tipărită chiar înanul morţii sale) de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, îndemnaţide stolnicul Constantin Cantacuzino.

Traducătorii n-au păstrat opera de pionierat, ci dedesăvîrşitori, pentru că aveau la îndemînă o serie de texte,deja de mare autoritate în epocă. În primul rînd, NoulTestament de la Bălgrad al lui Simion Ştefan, apoi VechiulTestament, Palia de la Orăştie (1582) a lui Şerban Coresi,Evangheliarul lui Coresi (1561) şi alte texte însoţite decomentarii.

Traducătorii au comparat textele pe care le-au avut ladispoziţie şi au ales variantele cele mai izbutite, au confruntatcu textele greceşti şi slavoneşti pentru a obţine o limbăaccesibilă, expresivă. Se înlătură arhaismele, slavonismele,pasajele narative capătă cursivitate, iar fraza, muzicalitateinconfundabilă.

Textul Bibliei de la Bucureşti foloseşte elemente lexicale şiforme gramaticale accesibile cărturarilor din toate provinciile.

Page 47: Literatura romana veche Balţatu_DOC

47

Ca şi în Noul Testament de la Bălgrad traducătorii s-au lovitde dificultăţile lipsei de corespondenţe pentru anumiţitermeni. Au lăsat aceşti termeni aşa cum au fost găsiţi,contribuind astfel la îmbogăţirea limbii prin neologisme.

Biblia de la Bucureşti s-a impus ca text de referinţă întraducerile ulterioare, cu toate deficienţele semnalate la unsecol de Samuil Micu, care iniţiază şi publică o nouătraducere, la nivelul exigenţelor unei alte etape din evoluţialimbii noastre.

5.4 Tipăriturile religioase-momente memorabile de limbăromână aleasă

Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi primajumătate a secolului al XVIII-lea a avut rolul decesiv înformarea limbii române literare. Cartea religioasă, nu cronica,a fost locul frămintărilor artistice cu repercusiuni asupra unuipublic mai larg. Cronicile româneşti au fost publicate foartetîrziu, rămînînd cunoscute unui public restrîns, în vreme cetipăriturile religioase, atît prin numărul tot mai mare deexemplare, cît şi prin folosirea lor în viaţa Bisericii , au impuso anumită formă a limbii române.

Traducerile de cărţi religioase aduc în cultura noastrăadevărate monumente, din toate punctele de vedere: Cazanialui Varlaam (1643), Noul Testament de la Bălgrad (1648), allui Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti (1688), încununare aeforturilor învăţaţilor români, clerici şi laici, de traducere a«Cărţii cărţilor» în limba română.

Literatura noastră de imaginaţie pe teme religioase seîmbogăţeşte cu traduceri ale unor apocrife care circulau înepocă, ale unor cărţi de înţelepciune sau îndrumare de moralăcreştină (cum era Urmarea lui Hristos). Legendele creştine,apocalipsele au un puternic ecou în rîndul credincioşilor. Înaceste secole, se răspîndesc colecţii de «vieţi ale sfinţilor» şide învăţături primite de la nevoitorii întru credinţă.Patericurile (Patericul egiptean, Patericul de Sinai ş.a.)

Page 48: Literatura romana veche Balţatu_DOC

48

expun învăţături adunate de călugări despre viaţa celor maivestiţi pustnici, însoţite uneori cu date despre viaţa obştilormănăstireşti din care făceau parte.

Călugărul Paisie, cînd vine în Moldova în secolul al XVIII-lea, găseşte aici o viaţă monahală autentică, în linia uneitradiţii nepărăsite, viaţa isihastă (de sihaştri), însufleţită deRugăciunea lui Iisus. Aceasta a făcut ca, în creaţia teologicăromânească, să se menţină linia veche patristică, prinVarlaam, Dosoftei, Cantemir. Scrierile isihaste româneşti(între care cele ale lui Vasile din Poiana Mărului) dovedescputerea trăirii dreptei credinţe.

Apărarea credinţei a determinat apariţia unor scrieripolemice pe teme religioase. Nicolae Milescu scrie Manualsau stea răsăriteană,care străluceşte în apus (1667) şilămureşte felul în care lucrează harul, ca energie necreată,prin sfintele daruri în liturghia ortodoxă. Varlaam alcătuieşteRăspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645), surprinsde devierile de la dreapta credinţă a reformaţilor.

De un interes aparte sunt scrierile care dezvoltă perecopeevanghelice, explică, fac operă hermeneutică. În aceastăîmprejurare s-a creat unul din momentele cele mai importanteîn oratoria religioasă prin Didahiile lui Antim Ivireanul(1660-1716)- unul din cei mai străluciţi reprezentanţi aioratoriei religioase la noi. În Didahiile autorul stăpîneşte toateelementele registrului oratoric: solemnitate, familiaritate,ridicarea în abstract, coborîrea în concretul exemplului, pilda,exaltarea etc.

Originar din Georgia, devenit în 1705 episcop de Râmnic,iar între 1708-1716 mitropolit al Ţării Româneşti, Antim afost chemat în ţară de Constantin Brîncoveanu pentrudesăvîrşirea politicii sale culturale (pe la 1690). Domnitorul îlpune să tipărească Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul cătrefiul său Leon (1691), apoi, devenind egumen al mănăstiriiSnagov, tipăreşte 14 cărţi în limba română, greacă şi slavonă.

Page 49: Literatura romana veche Balţatu_DOC

49

Tot în această perioadă activează fructuos Varlaam –primulpovestitor român, la viaţa şi creaţia căruia ne vom opri maidetaliat în capitolul ce urmează.

Nota bene: Vasile Lupu este o personalitate care a adus operioadă de glorie la zbuciumata istorie a patriei sale,influenţînd pozitiv evoluţia spirituală şi culturală a Moldovei. Odată ajuns domn al Moldovei, va reuşi să se menţină vremede aproape două decenii, timp în care se va afirma ca unrafinat diplomat, lucru ce nu era uşor în contextul politicinternaţional, Moldova fiind înconjurată de mari puteripolitice care ar fi vrut oricînd să-şi alipească acest teritoriu. In plan religios, cel mai important eveniment din perioadadomniei sale va fi sinodul de la 1642 ţinut la Iaşi, care vaaduna pentru prima dată pe pămînt românesc trei ramuri aleortodoxiei: români, ruşi şi greci, şi va aproba una dintre celemai importante mărturisiri de credinţă ale ortodoxiei, cea a luiPetru Movilă, mitropolit al Kievului.

Secolul al XVII- lea va înregistra un curent inovator încultură, în mare parte datorită domnitorului Vasile Lupu careprin relaţiile sale cu ţările vecine va reuşi să aducă în Moldovao tiparniţă ce va imprima primele cărţi tipărite în limbaromână, va aduce meşteri şi pictori pentru ctitoriile sale.

Datorită lui va fi tipărit primul cod de legi care va aşezaMoldova înaintea multor state europene în ceea ce priveşteistoria legiurilor tipărite.

Perioada de domnie a lui Matei Basarab (1632-1654) a fostuna de stabilitate şi de înflorire economică şi culturală.

În timpul domniei în Ţara Românească a lui Matei Basarabs-a tipărit, în 1646, codul îndreptarea legii, iar viaţa culturalăşi religioasă au prosperat. Domnitorul a ctitorit peste 30 debiserici şi mănăstiri.A sprijinit în mod deosebit cultura. Întimpul său, s-a reluat activitatea topografică la Govora şiCîmplung, iar în anul 1646, la Tîrgovişte a început săfuncţioneze şcoala greacă şi latină, prima şcoală superioarădin Ţara Românească.

Page 50: Literatura romana veche Balţatu_DOC

50

Matei Basarab s-a preocupat şi de întărirea capacităţii deapărare a ţării, organizînd o armată puternică. A încercat săintre în legătură cu alţi principi creştini, precum împăratulgerman sau regele Poloniei, pentru eliberarea de substăpînirea otomană şi pentru alungarea turcilor din Europa.

Evaluare:1. Redaţi climatul epocii în perioada domniei lui Vasile

Lupu şi Matei Basarab .2. Vorbiţi despre viaţa şi activitatea lui Udrişte Năsturel .3. Ce ştiţi despre prima traducere integrală a Bibliei tipărită

în limba română ?4. În ce constă valoarea traducerilor religioase din secolul

XVII şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea?5. Daţi o apreciere literaturii noastre de imaginaţie pe teme

religioase, a scrierilor polemice pe această temă .

Repere bibliografice:1. Ciobanu, Ştefan «Istoria literaturii române vechi» -Chişinău: Hyperin, 1992.

2. Moceanu, Ovidiu «Literatura română veche»- Braşov:Editura Universităţii «Transilvania», 2002. 3. Mihailă G., Zmfirescu D. «Literatura română veche»,V.II.-Bucureşti: Editura Tineretului, 1990. 4. Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» -Chişinău:

Cartier, 2004. 5. Negrici, Eugen «Figura spiritului creator»-Bucureşti:Cartea Românească, 1974.

Page 51: Literatura romana veche Balţatu_DOC

51

VI. ROLUL CĂRTURARILOR VARLAAM ŞIDOSOFTEI ÎN AFIRMAREA LIMBII ROMÂNE

LITERARE

6.1 Scrierile lui Varlaam- temelie sigură a dezvoltăriide mai departe a limbii române

Fiu de ţăran din regiunea Odobeştilor, Varlaam – cărturardistins din epoca domniei lui Vasile Lupu - şi-a petrecutcopilăria la mănăstire; la 1610 îl găsim în calitate de egumenal mănăstirii Secu, de unde trece la Suceava, iar mai tîrziu laIaşi. În anul 1632 Varlaam devine mitropolit al Moldovei. Elnu avea nici un fel de studii sistematice. Era un călugărautodidact, cu mare dragoste pentru cultură. Ca scriitor mitropolitul Varlaam se remarcă prin claritatea şi

plasticitatea limbii pe care el şi-o formează în regiuneaNeamţului, unde îşi petrece o bună parte din viaţă.Mitropolitul Varlaam, ca toţi cărturarii epocii, cunoştea bineşi limba slavă bisericească şi, probabil, şi limba rusă.Mitropolitul Varlaam nu era un om de rând: domnitorulMoldovei, Miron Barnovschi, îl trimite în capul unei solii laţarul Rusiei; el este apreciat de către Petru Movilă; arelegături şi cu oamenii de cultură din Muntenia, printre careeste şi cunoscutul cărturar Udrişte Năsturel. După înlăturarealui Vasile Lupu de la domnie, mitropolitul Varlaam se retragela mănăstirea Secu, unde moare în anul 1657.

Prin activitatea sa cărturărească, mitropolitul Varlaamdeschide şirul traducerilir în limba românească a unui numărmare de cărţi religioase. Aceste cărţi astăzi au pentru noidoar un interes pur ştiinţific.Valoarea lor deosebită însă constăîn faptul că ele au contribuit la dezvoltarea limbii literareromâneşti. Limba românească în aceste traduceri capătăputerea de expresivitate pe care noi n-o găsim în secolul alXVI-lea. Ea găseşte o largă răspîndire printre cărturari.Cultura slavă este în deplină decădere. În secolul al XVII-lease fac încercări de versificaţie, se scriu cronici, se traduc cele

Page 52: Literatura romana veche Balţatu_DOC

52

mai multe din apocrifele noastre şi din literatura profană. În cepriveşte literatura religioasă, ea este dominată de influenţaliteraturii religioase ucrainene care, sub îndrumarea lui PetruMovilă, devine factorul principal în viaţa popoarelorortodoxe.

Cea dintîi traducere a mitropolitului Varlaam este Leastviţa(Scara) lui Ioan Scărariul, traducere care n-a văzut luminatiparului.

În precuvîntarea scrisă în româneşte preotul Varlaam, într-olimbă clară, caracteristică pentru traducerile lui, arată căoamenii de mai înainte au avut «osîrdie mare spreînvăţătură…, iar în vremea de acum s-au strînsu şi s-auîntunecat osîrdia aceia, de nice ştim pre noi învăţa. Nice prealţii». Se crede că manuscrisul este de prin anul 1618.

Probabil că tot la mănăstirea Secu, mitropolitul Varlaamîncepe traducerea vestitei lui Cazanii. Din textul scrisoriiadresate ţarului Rusiei Mihail Fiodorovici, putem conchide căopera lui capitală Cartea românească de învăţătură sauCazania ar fi o traducere a Evangheliei învăţătoare apatriarhului Constantinopolului, Calist, scrisă în primajumătate a secolului al XIV-lea şi care serveşte ca punct deplecare, în ce priveşte forma şi directivele, predicii ortodoxedin secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Cazania cuprinde 74 de predici şi se deschide cu cîtevaversuri, primele versuri româneşti tipărite, Stihuri la stemaMoldovei. Alcătuită la porunca «lui Vasile voievod», autorul«dăruieşte acest dar limbii româneşti». În prima din cele douăpredoslovii se afirmă străduinţa de a scrie pentru toţi românii(dentru «toată semenţia românească») şi de a folosi o limbăcît mai accesibilă. Accesibilitatea a fost, fără îndoială, virtuteacare explică răspîndirea Cazaniei, faptul că aproape treisecole a rămas o carte de referinţă pentru credincioşi. A fostde aceea comparată cu Biblia lui Luther în ce priveşte rolul încultura românească. «Varlaam-observă N. Iorga-a lăsat toatăînvăţătura cîtă o ştia şi a vorbit pe interesul ţăranilor săi».Cele peste 1000 de pagini ale Cazaniei reprezintă forma cea

Page 53: Literatura romana veche Balţatu_DOC

53

mai îngrijită a limbii române din prima jumătate a secolului alXVII-lea.

Prin felul cum organizează materialul faptic în diversenaraţiuni, Varlaam poate fi considerat cel dintîi povestitor alnostru, un precursor al lui Neculce şi Creangă.

N. Iorga presupune despre Cazania mitropolitului Varlaamcă «nu este făcută după un singur original», ci ar fi o culegerede mai mulţi autori.

Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influenţă extrem demare asupra vieţii spirituale şi religioase a poporuluiromânesc. Tipărită într-un număr mare de exemplare, cartease răspîndeşte în toate ţinuturile locuite de români. Princonţinutul ei ortodox, prin simplicitatea expunerii şi prinvigoarea limbii, ea se impune şi cititorilor de rînd, nu numaibisericii.

Mitropolitul Varlaam a mai lăsat o lucrare - Răspunsurilelui la catehismul calvinesc. În această mică lucrare polemică,ce apare în anul 1645, sunt combătute învăţăturile lui Calvin,socotindu-i pe calvinişti mai primejdioşi decît «păgînii, turciişi tătarii».

Cartea este scrisă sub influenţa literaturii polemicebisericeşti din Ucraina care în această epocă a ajuns la o mareînflorire. E de remarcat faptul că ea este considerată prima şisingura lucrare originală cu caracter polemic în literaturanoastră veche.

În carte, în afară de simbolul credinţei, găsim şi unelebucăţi, „izvodiri pre scurt”, din cîţiva scriitori bisericeşti cuprivire la credinţă şi, în genere, după cum se spune în epilog,ea este îndreptată «spre râmleni şi latini, spre liuterani,calvini, ca să se încheie gura lor cea ce grăieşte nedrept».

Pentru afirmarea dogmelor credinţei ortodoxe, în anul1645, la Iaşi apare o carte întitulată Şeapte taine a besearecii,operă menită să lămurească «tainele» fundamentale alebisericii, contestate integral sau în parte de către diferitebiserici protestante. Autorul acestei traduceri, fostul logofătEustratie, un cărturar distins din vremea lui Vasile Lupu, care

Page 54: Literatura romana veche Balţatu_DOC

54

ştia bine limba slavonă şi grecească, este cunoscut catraducător al Pravilei împărăteşti a lui Vasile Lupu.

Cartea logofătului Eustratie, care, desigur, a fost îndrumat şiajutat de către mitropolitul Varlaam, mai iniţiat în chestiuniteologice, este o traducere, cu unele prescurtări, făcută dinlimba slavă. Dovadă acestei afirmaţii o găsim în limbatraducerii, care conţine multe slavonisme. Cartea are pealocuri forma catihetică, cu întrebări şi răspunsuri şi conţinecele şapte taine ale bisericii, plus un capitol despre sărbători şiunul despre posturi. Răspunsurile sunt însoţite de numeroaseexemple şi trimiteri la literatura în chestie. Unele capitole,cum este cel al tainei nunţii şi preoţiei, adeseori se bazează pecanoane, adică pe legile vechi bisericeşti, şi pe autorităţi înmaterie. Şi în această scriere limba este precisă şi clară.

6.2 Dosoftei - ctitorul poeziei lirice româneşti

Dosoftei – poet traducător, teolog. Numele monahal al luiDimitrie Barilă. Fiu al lui Leonte Barilă şi al Mariei, deorigine aromână. Mitropolitul Dosoftei şi-a format culturateologică în Polonia, unde studiază (la Şcoala din Lemberg,organizată de Petru Movilă), pe lîngă canonul bisericesc, şilimbile clasice-greaca şi latina, el fiid, oricum, vorbitor derusă şi poloneză.Admiraţia, de mai tîrziu, a contemporanuluisău Ion Neculce nu era neîntemeiată cînd îl socotea «preaînvîţat», ştiind «elineşte,latineşte,ruseşte şi altele». Aşa şi seexplică rapida sa ascensiune în ranguri bisericeşti. În 1649, lavîrsta de 25 de ani, era încă monah la mănăstirea Probota,pentru ca în 1658, la 34 de ani, să fie ales episcop la Huşi, iarîn 1659 strămutat, în acelaşi rang, la Roman unde se vaproduce apropierea şi prietenia cu Miron Costin.

Ajuns la aceste cinuri, Dosoftei acordă mare atenţie culturii,reorganizării serviciului liturgic pentru a fi rostit în limbaromână, tipăriturilor, el însuşi începînd a traduce (versificînd),în 1668, Psalmii lui David, la care va lucra «cu multă trudă şivreme indelungată», cum se exprimă el însuşi (« cinci ani

Page 55: Literatura romana veche Balţatu_DOC

55

foarte cu osîrdie mare») în prefaţa primei ediţii a acesteia din1673, ieşită la tipografia din Unicew, în Polonia. În 1671ajunge mitropolit al Moldovei.

Deşi fixată pe coordonate exclusiv religioase, opera literarăa mitropolitului Dosoftei este diversă tematic şi nu mai puţinvariată în privinţa procedeelor de exprimare, de la traduceri şiadaptări, în limba română sau în alte limbi, la compoziţiioriginale sau compilaţii, de la scrieri în versuri sau în prozăartistică pînă la comentarii teologice şi filologice etc. Carteade căpătîi, cea mai împlinită şi cea mai cunoscută, rămîne,desigur, Psaltirea sfîntului prooroc David sau, după cum aintrat în conştiinţa publică, Psaltirea în versuri, tipărită laUniea, în Polonia, în 1673, mult mai mult decît o tălmăciresimplă a textului biblic, dovedindu-se a fi, conform opiniei luiNicolae Manolescu, întîiul monument de limbă poeticăromânească şi, după cum consideră Sextil Puşcariu, «ceadintîi lucrare de acest fel la ortodocşi». La cele relatate vomadăuga şi următoarele aprecieri ale lui George Ivaşcu:„Autorul izbuteşte să re-creeze cu mijloace proprii unul dinmonumentele capitale ale poeziei universale”. Alături deaceasta se aşază cronologia Domnii Ţării Moldovei,versificată în peste 130 de versuri, adăugată la Molitvelniculdin 1681 şi, în 1683, la Parimii, de asemenea traducerile înproză, din limba greacă, a Cronografului lui Matei Kiglas,sub titlul Hronograf al împăraţilor. Noua adunare de osebiteistorii, rămas într-o copie manuscrisă de la 1732, Istoriile luiHerodot şi Mîntuirea păcătoşilor de Agapie Landos, alături derevizuirea textului lui Nicolae Milescu, în Biblia de laBucureşti (1688) etc. Avem, iată, ansamblul uneiimpresionante osîrdii creatoare, datorită «primului poet declasă europeană» ( I. C. Chiţimia), atît prin instinct, cît şi prinerudiţie.

Asemeni precursorului său Varlaam, mitropolitul Dosofteieste conştient de necesitatea oficierii slujbei bisericeşti înlimba acestui pămînt, ca predicile să ajungă la inima omuluide rînd, drept care el cultivă versul de factură populară:

Page 56: Literatura romana veche Balţatu_DOC

56

„Cînd îţi strig cu mare jeale/ Dintr-adîncul de greşeale,/Dumnedzeul bunătăţii,/ Mi-ai ascultat direptăţii…” .

Dosoftei a scris şi versuri originale în limba română: Stihurila luminatul gherb al Ţării Moldovei, Stihuri de laudăpatrearhului Ioachim al Moscovei …, asgurîndu-şi astfelrecunoştinţa urmaşilor.

În lumina acestor constatări vom remarca că EugenNegrici, în studiul său Expresivitatea involuntară, îlapreciază pe Dosoftei drept ctitor al poeziei româneşti.Înaintea lui Dosoftei, versurile «la stema ţării» (Varlaam,Udrişte Năsturel) dovedesc o modestă realizare artistică,nicicum conştiinţa poetică. Psaltirea în versuri a lui Dosofteieste rod al unei munci îndelungate, operă a unei conştiinţepoetice preocupate de resursele poetice ale limbii.

Dosoftei a desfăşurat şi o bogată activitate de înzestrare abisericilor cu cărţi de cult. Multe au fost însoţite de versurioriginale, aşa cum observăm în Viaţa şi petrecerea sfinţilor(1682-1686), Paraclisul Preacuratei Născătoare deDumnezeu (1673) ş.a.

Dosoftei inaugurează o formulă poetică foarte apreciată decreatorii noştri. Psalmul, ca specie lirică distinctă, va fi înatenţia lui Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, IonMinulescu,Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi ş.a.Creaţia lui Dosoftei a descoperit o modalitate de dialog cudivinitatea prin care omul încearcă să găsească răspunsuri lamarile întrebări despre condiţia sa.

Şi nu e deloc întîmplător faptul că Dosoftei se află şi înatenţia actualei critice literare, fiindcă, ca să înţelegem cutoată claritatea, el este un creator, un poet autentic. IonCiocanu atrage atenţia asupra faptului că mitropolitul Dosofteiinsistă în chip deosebit la curăţirea omului de păcate, ferireade păcat, deoarece omul luminat la minte şi la suflet suntscopurile comune ale literaturii şi religiei. În procesul lecturiirămînem vrăjiţi de capacitatea scriitorului de a preamări viaţa,de a semăna încredere în puterile omului, în voinţa raţiunii.

Page 57: Literatura romana veche Balţatu_DOC

57

Valoarea etică a Psaltirii lui Dosoftei nu umbreşte în nici unchip valoarea estetică a principalei opere poetice dosofteene.Luminatul mitropolit al Moldovei avea deplina conştiinţă afinalităţii estetice a creaţiei literare, de vreme ce afirma despremunca sa la traducerea Psaltirii : „Cu multă trudă şi vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos am tălmăcit… săpoată trage hirea omului către cititul ei…”

Credem că anume valoarea estetică a făcut ca o parte deversuri dosoftiene cu tendinţă moralizatoare şi compuse în stilpopular naţional să se folclorizeze intens şi să circule prinoraşele şi satele ţării sub formă de colinde, bocete, orăţii. Esteo altă dovadă imposibilă de tăgăduit că Dosoftei n-a transpustextul biblic dintr-o limbă în alta, ci a plăsmuit - pe baza uneiopere religioase de cel mai înalt prestigiu-o operă nouă, trăităde el însuşi adînc, izvorîtă din durerile, grijile şi speranţelesale proprii, şi scrisă - am văzut - cu cerneala expresieiidiomatice naţionale şi în genere a folclorului nostru naţional.

Dosoftei lămureşte ceva de-a dreptul fundamental pentruînţelegerea operei poetice, care nu este o comunicareobişnuită şi directă, ci una principial metaforică, sugesfivă,echivocă, ambiguă, drept urmare cerîndu-i cititorului odeprindere specifică de a contacta cu textul poetic, de a-i«prinde» şi înţelege diferitele sensuri. «Aceaste patruînţălesuri, subliniază luminatul mitropolit, le-am scris pentrucititorul iubit, ce va avea osîrdie a cerca să-nţăleagă într-adîncul aceştii svinte cărţi». Or, pătrunderea «într-adîncul»oricărei opere presupune conştiinţa polisemiei şi polivalenţeicuvîntului, expresiei, textului poetic în întregimea lui,particularitatea textului de a comunica mai mult decît seînţelege la patinarea pe suprafaţa rîndurilor aşternute pe hîrtie,adică la o lectură fugitivă, pasivă, neadecvată cu specificul deorigine al artei.

Nota bene: Cartea românească de învăţătură amitropolitului Varlaam cuprinde 74 de predici în care, plecînd

Page 58: Literatura romana veche Balţatu_DOC

58

de la textul Sfintei Evanghelii, se dau sfaturi privitoare laîndepărtarea viciilor şi patimilor, de ajutorarea aproapelui.

Sunt întroduse legende biografice precum cele despre sfinţiiGheorghe, Dimitrie, Petru şi Pavel, Ioan cel Nou, sfîntaParaschiva, preluîndu-le din Cazania tradusă de UdrişteNăsturel sau din Cazania lui Coresi. Foloseşte o limbăcurăţită de expresiile slave, avînd la bază limba populară, cufraze pline de expresii plastice, dovedind talent literar.

Varlaam are un rol important în formarea limbii româneliterare vechi, fiindcă scrie pentru «întreaga seminţieromânească», într-un stil literar. Dosoftei tipăreşte la Unicew, în Polonia, primul Liturghiermoldovenesc în limba ţării. Acest act revoluţionar, careînseamnă de fapt întroducerea limbii române în oficiereaslujbei religioase în biserică, nu mai este justificat, ca maiînainte, pentru alte traduceri, cu lipsa de cunoştinţă apoporului pentru limba slavonă, ci se caută şi o justificaredogmatică. În întroducere se spune, adevărat, că s-a tipăritcartea «să-nţeleagă toţi cari nu înţeleg sîrbeşte sau elineşte».Dar la sfîrşitul întroducerii Dosoftei adaugă, în slavoneşte şiîn greceşte, întrebarea pusă odinioară patriarhului deAntiohia: «Fără grije iaste a face slujbă pravoslavnicii Syrii şidin Armeanni savăi (sau n.n.) şi dintr-altele ţări necesarecredincioşi pre a lor limbă, au cu totul îi silesc cu elinească asluji liturghiei limb?» Răspunsul este afirmativ pentru limbilesiriacă şi armenească. Cu alte cuvinte, mitropolitul Dosofteideclară că de vreme ce s-a admis şi altor ortodocşi, sirieni şiarmeni, să ţină liturghia în limba lor, îşi ia şi el îndrăzneala dea publica liturghia în româneşte, fără a mai aştepta oîncuviinţare oficială. Această încuviinţare s-a dovedit însănecesară. Patru ani mai tîrziu, acelaşi mitropolit al Moldoveipublică un Molitvelnic, urmat de Liturghia lui Ioan Gură deAur, în româneşte, după care urmează învoirea patriarhului deAlexandria. În aceeaşi carte se află o «mărturie că nu iasteoprit a să cînta liturghie româniaşte», care cuprinde aceleaşi

Page 59: Literatura romana veche Balţatu_DOC

59

mărturii privitoare la ortodocşii sirieni şi armeni ca înîntroducerea la Liturghierul din 1679.

Mitropolitul Dosoftei aduce deci un argument dogmatic, oîncuviinţare de la şefii bisericii din Orient, pentrurecunoaşterea limbii române ca limbă liturgică. Recunoaştereareprezintă un moment hotărîtor în istoria bisericii române şi alimbii române scrise.

Evaluare:1.Argumentaţi importanţa operei lui Varlaam îndezvoltarea limbii române de mai departe. 2.Ce ştiţi despre prima traducere a mitropolitului Varlaam ?3.Determinaţi valoarea incontestabilă a «Cazaniei» lui

Varlaam .4.Distingeţi trăsăturile distinctive ale personalităţii lui

Dosoftei .5.În ce constă valoarea etică şi estetică a « Psaltirii» lui

Dosoftei?

Repere bibliografice:1. Ciobanu, Ştefan „Istoria literaturii române vechi” -Chişinău: Hyperion, 1992.2. Panaitescu, P. P. «Începuturile şi biruinţa scrisului în limba

română» -Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975.3. Piru, Al. «Istoria literaturii române de la început pînă azi»

- Bucureşti: Univers, 19864. Crăciun. Gh. «Istoria literaturii române» - Chişinău:

Cartier, 2004.5. Alexandrescu, Emil «Analize şi sinteze de literatură

română» - Iaşi: Moldova, 1996.6. Ciocanu, Ion «Dreptul la critică» - Chişinău: Hyperion,

1990.

Page 60: Literatura romana veche Balţatu_DOC

60

VII ISTORIOGRAFIA ÎN LIMBAROMÂNĂ.CRONICARII

7.1 Importanţa cronicarilor din secolele al XVII-lea şial XVIII-lea

Istoriografia în limba română s-a născut odată cu ridicareanoii boierimi la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutulsecolului al XVII-lea, în urma părăsirii limbii slavone înactele de cancelarie şi ca o tendinţă a boierimii de a subordonaputerea domnească şi a întemeia statul feudal nobiliar. Un rolimportant în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celeimoldovene, l-a jucat umanismul tîrziu al şcolii iezuite dinPolonia, cunoscut de cronicari, direct, ca elevi. Umanismultîrziu afectează concepţia cronicarilor în ceea ce priveşte roluleducativ al istoriei, rolul personalităţii în istorie ( ei suntpartizani ai teoriei că istoria o fac eroii ), conceptul de glorie(cronicarii cred că războaiele sunt purtate de monarhi înscopul ilustrării numelui lor). Apariţia ideii romanităţiipoporului român şi a latinităţii limbii sale, ca şi aceea aoriginii comune a tutror românilor trebuie puse de asemeneape seama influenţei umanismului, a studiului limbii latine şi aautorilor clasici. Umanismul a înrîurit nu mai puţin stilulcronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare acronicilor lor. Alte idei, ca de pildă cea despre originea divinăa monarhiei, vin din mentalitatea religioasă feudală, dar lucrudemn de subliniat, cronicarii, deşi boieri, se situează adeseape poziţiile maselor exploatate şi, patrioţi, blestemă dominaţiaturcească visînd scuturarea jugului prin acţiunea unită apopoarelor creştine.

În literatura istorică medievală românească s-au afirmatpersonalităţi de talent indiscutabil, fiecare cu stilul său, întîiinoştri prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin, IonNeculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino etc.

Marii cronicari moldoveni sunt contemporani cu Varlaam,Simion Ştefan, Udrişte Năsturel, Antim Ivireanul.

Page 61: Literatura romana veche Balţatu_DOC

61

Propunîndu-şi să scrie istoria neamului, au avut de întîmpinatdificultăţi specifice. Ei produc ruptura cu naraţiunea istoricăîn limba slavonă. În paginile lor, ca şi în cele aletraducătorilor cărţilor de cult, limba română se dovedeşte lafel de expresivă ca orice altă limbă de circulaţie în aceavreme. Nicolae Manolescu în studiul Istoria critică aliteraturii române atrage atenţia asupra faptului că, dacă s-arface o comparaţie între cronicari şi scriitorii bisericeşti, s-arobserva « natura specifică a efortului cronicarilor, în sensul căau avut de înfruntat lipsa de tradiţie». E drept că, înaintea lor,în limba slavonă (Macarie, Eftimie, Azarie), s-a scris cronicăînsă, din multe puncte de vedere ( lipsa de obiectivitate, înprimul rînd, dar şi o concepţie neadecvată scopului înalt pecare şi l-au propus ), paginile respective n-au putut constituiun început. Traducătorii cărţilor bisericeşti, slujitori aibisericii sau mireni, aveau de desăvîrşit un efort încununat curezultate remarcabile. Atenţia s-a orientat spre alte aspecte, desubtilitate stilistică. O comparaţie între psalmii lui Dosoftei şiversurile lui Miron Costin din Viaţa lumii ( scrise cam înacelaşi timp ) este edificatoare, după cum şi cea între odescriere dintr-o cronică şi una din Didahiile lui AntimIvireanul. Din paginile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce

reiese sentimentul unităţii, conştiinţa că, datorită eforturilorlor, nu se va uita «cursul vremurilor» şi un întreg popor îşi vaputea contempla trecutul. Ei luptă pentru apărarea demnităţiipoporului lor, adesea defăimat. De aici, preocupărilespecifice, în jurul celor trei mari idei: latinitate, continuitate,unitate. Descoperind actul povestirii, din plăcerea şi ştiinţa lorrăsar acele calităţi care dau farmec paginilor şi le înalţă înzona interesului literar.E de remarcat faptul, subliniat de criticul literar Vasile

Coroban, că marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şiIon Neculce scriu letopiseţul lor din imboldul propriu, dindorinţa imperioasă, născută de suflul veacului lor, de a afla şide a determina cauzele « neaşezării» ţării lor, Moldova.

Page 62: Literatura romana veche Balţatu_DOC

62

Descoperind originile vechi ale limbii şi ale poporului ( «de laRâm») şi atestînd istoriceşte lunga existenţă şi continuitate avieţii de stat în Moldova, cronicarii folosesc aceste date înscop propagandistic, caută să demonstreze că ţara lor,ameninţată în secolul XVII de cotropitori, ruină şi desfiinţare,are un drept legitim, în virtutea trecutului ei istoric, laindependenţă şi libertate de acţiune pe planul politicii interneşi externe. Tendinţa principală a acestor cronici e aceea de atrezi conştiinţa contemporanilir lor, aţipită şi paralizată deinterese egoiste, lăcomie, goană după averi şi slavă,disensiunişi facţiuni, organizate în bună măsură şi de Poarta otomană.

Vechea istoriografie moldovenească este tendenţioasă,întrucît autorii cronicelor, pledînd pentru independenţa ţăriilor, susţin şi apără totodată interesele economice şi politice aleclaselor dominante a feudalilor. Ar fi, însă, o greşealăgrosolană de a se identifica în mod absolut ideile cronicarilorcu acelea ale oligarhiei boiereşti din acea epocă.Conştienţi defaptul că neatîrnarea Moldovei depinde de o serie întreagă defactori interni şi externi, Gr. Ureche, Miron Costin şi IonNeculce se adresează prin cronicele lor unui cerc cît mai largde oameni, dorid să-i facă adepţi ai concepţiei lor, să luptepentru aşezarea ţării, neştirbindu-se, bineînţeles, ordineaeternă, după părerea lor, a tocmelelor feudale. Opere depropagandă şi de pledoarie publicistică, cronicele noastre auun stil şi o manieră de apreciere a faptelor omeneşti, care leapropie mai mult de operele de imaginaţie, decît deexpunerea erudită istoriografică. În următorul subcapitol, în consonanţă cu cele relatate, nevom concentra atenţia la viaţa şi activitatea lui GrigoreUreche-primul nostru mare cronicar.

7.2 Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei

Se crede că s-a născut în jurul anului 1590 şi se ştie că a fostfiul unui boier ajuns mare vornic în Moldova pe la fineleveacului al XVI-lea. Îşi face studiile universitare în Polonia,

Page 63: Literatura romana veche Balţatu_DOC

63

ceea ce înseamnă că are o solidă cultură clasică, deoarece înPolonia, ţară catolică, se învăţa latineşte şi se studia culturagreco-latină.

Gricore Ureche a scris o cronică istorică întitulatăLetopiseţul Ţării Moldovei (…). În această carte, el cuprindeevenimentele istorice de la descălecatul lui Dragoş Vodă pînăla a doua domnie a lui Aron Vodă, adică petrecute între anii1359 şi 1595. Grigore Ureche şi-a scris cronica sub domnia lui VasileLupu, al cărui dregător de frunte şi sfernic apropiat a fost. Subinfluenţa concepţiilor umaniste, cronicarul nostru va subliniaoriginea romană a neamului românesc, unitatea etnică aromânilor din toate ţinuturile danubiano-carpatice, caracterullatin al limbii române: « de la Râm ne tragem şi cu ale lorcuvinte ni-s amestecate». «Rumânii, cîţi se află lăcuitori înŢara Ungurească şi în Ardeal şi la Maramoroşu, de laun locsîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag».

În Polonia şi-a găsit Ureche principalele surse deinformaţie: fie în cronici scrise chiar în poloneză, ca în specialKronika polska (Cracovia,1597) a lui Joachim Bielski sau înlucrări latineşti ale unor polonezi, fie în opere occidentale înlimba latină, precum Cosmografia din 1595 a olandezuluiGerard Mercator (Gerard Kremer). Printre surse, cronicarulînsuşi menţionează şi un letopiseţ intern («letopiseţul nostrucel moldovenescu»), atribuit de Miron Costin lui EustratieLogofătul. Pentru perioada istorică mai apropiată, GrigoreUreche s-a slujit şi de amintirile tatălui său.

Grigore Ureche scrie letopiseţul «din dragostea tării», cumobservă Miron Costin, continuatorul său, şi cum, de altfel,însuşi mărturiseşte. Îi înţelege pe înaintaşi că nu «s-au nevoit»să facă începătura Cărţii Neamului, fiindcă «n-au avut deunde strînge cărţi», că, pe lăngă lipsa de instruire, n-au avutnici răgazul necesar şi « au scris mai mult den basme şi denpoveşti».

Letopiseţul trebuie să fie pentru generaţiile care vorurma un izvor de înţelepciune, să ofere oglinda vieţii

Page 64: Literatura romana veche Balţatu_DOC

64

strămoşilor, să fixeze, în memoria lumii, nu numai aneamului, «începătura» (adică actul de naştere ca popor)momente importante ale evoluţiei. Relatarea istorică arefinalitate morală (« să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fiede învăţătură» ), apără demnitatea ţării, a poporului. Un poporfără scrisoare ( istorie ca operă scrisă, dar sensul poate fiextins) ajunge « să se asemene fierălor şi dobitoacelor celormute şi fără minte». De aceea, Ureche mărturiseşte efortul de« a afla cap şi începătură moşilor, de unde au izvorât în ţară şis-au mulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înece a toate ţările aniitrecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat… ».

Letopiseţul lui Grigore Ureche înfăţişează evenimentelede la «descălecatul al doilea», întemeierea Moldovei (1359),pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). Va fi publicatpentru prima dată în 1852 de către Mihail Kogălniceanu.

Cronicarul este pe alocuri subiectiv şi exprimă în cronica sapunctul de vedere al boierimii, apreciind domnitorii în funcţiede relaţiile acestora cu boierii, dar importanţa lucrării luirezidă în bogăţia informaţiei şi în naraţiunea iscusită, scrisăîntr-o limbă română curată, apropiată de vorbirea populară, cumetafore şi comparaţii sugestive, fără să facă abuz deslavonisme şi turcisme. Naraţiunea autorului se întemeiază pefapte istorice obişnuite, dar şi pe unele situaţii extraordinare,ca apariţia pe cer a unei comete, şi este înviorată permanentde reflecţii proprii, de sentinţe şi proverbe.

Personajele cronicii lui Grigore Ureche captează atenţianoastră graţie vorbelor memorabile rostite de ele (de exemplu,Alexandru Lăpuşneanu: « De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi denu mă iubesc, eu îi iubescu pre dânşii»), graţie portretuluiveridic şi plastic ( admirabil este, mai ales, acela a lui Ştefancel Mare: «Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat,mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe orila ospeţe omorea fără judeţ. Altmintrelea era om întreg lafire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nugândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde eranevoie însuşi se vârea, ca, văzându-l al săi, să nu se

Page 65: Literatura romana veche Balţatu_DOC

65

îndărăpteze, şi pentru aceea rar război nu biruia. Şi unde-lbiruia alţii, nu pierdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, seridica de asupra biruitorilor» ), graţie caracteristicilor lordirecte, făcute de autor prin mijloace lingvistice adecvate.Iliaş Rareş, de exemplu, « din afară se vedea pom înflorit, iarădinlăuntru-lac împuţit» ; el e apostrofat aspru pentruîndepărtarea lui de naţiunea română şi pentru apropierea destrăini (« Având lângă sine sfetnici turci, cu care ziua petreceaşi să dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceelecreştineşti s-au depărtat» ).

Prin aceste şi alte particularităţi cronica lui Grigore Urecheeste o operă instructivă, patriotică şi totodată una de mareîmportanţă în planul cristalizării limbii române literare şi aîmbogăţirii ei cu elemente artistice proaspete.

Deşi operă de istoriografie, nimeni nu s-a îndoit în valoarealiterară a letopiseţului, «operă clasică a prozei istorice» ( N.Manolescu, Istoria critică a literaturii române). Materialulepic se organizează în jurul a două nuclee cu efect literardeosebit: naraţiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu, Negruzzi,Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu ş.a.) şi portretul. Aureţinut atenţia relatările despre Alexandru Lăpuşneanu şi IonVodă Armeanul. Negruzzi, cum se poate observa, nu aschimbat mult din sursa de inspiraţie, care i-a sugerat şi unmodel de naraţiune istorică.

Varietatea procedeelor literare, calitatea lor, în aceastăprimă operă de mari dimensiuni în limba română, l-au impuspe Grigore Ureche ca un clasic al literaturii noastre.

Nota bene: Ştefan Ciobanu în « Istoria literaturii românevechi» atrage atenţia asupra faptului că Grigore Ureche alăsat o singură operă, care, în forma care s-a păstrat, areurmătorul titlu: Carte ce se cheamă letopiseţ, ce într-însaspune cursul anilor şi descălecarea Tării Moldovei şi viaţadomnilor.

Această operă însă n-a ajuns pînă la noi în original şi nici încopii mai aproape de original, ci într-o redacţie amplificată cu

Page 66: Literatura romana veche Balţatu_DOC

66

interpretări, cea mai veche din anul 1670, făcută de cătreSimion Dascălul, un cărturar de pe la jumătatea secolului alXVII-lea. Această împrejurare, ca şi faptul că asupra vieţii luiGrigore Ureche n-avem date mai precise, iar contemporaniivorbesc despre «vornicul Ureche», a dus la discuţii mari înjurul paternităţii cronicii.

Bazîndu-se pe o informaţie greşită dată de DimitrieCantemir, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor(Bucureşti, 1901, p.114), cum că «Ureche au trăit şi au scrispre vremurile lui Aron Vodă Tiranul, a căruia domnie şisfîrşitul istoriei sale face», B. P. Hasdeu crede că « autorulcronicii fu anume Nestor Ureche. Această teorie a fostîmbrăţişată şi de către Aron Densuşianu, în Istoria limbii şiliteraturii române.

Tradiţia a păstrat însă şi o altă părere, şi anume căletopiseţul atribuit lui Grigore Ureche apărţine lui SimeonDascălul.

Cu toate că cronica lui Ureche a fost cunoscută şi învechime numai în forma pe care î-a dat-o compilatorulSimeon Dascălul, majoritatea cărturarilor care au cunoscutcronica îl consideră ca autor al cronicii pe Grigore Ureche.Lui Simeon Dascălul i se atribuie numai capitolul Deijderenia moldovenilor, cu povestirea despre Laslău craiul,care ar fi colonizat Maramureşul, de unde au descălecatmoldovenii, cu tîlharii aduşi din puşcăriile Romei, cu ajutorulcărora i-ar fi biciuit pe tătari.

Se cunoaşte indignarea pe care a strîns-o această istorie,această «basnă», cum o numeşte Miron Costin, în mijloculcărturarilor români. Acest fapt îi face pe mulţi din cărturariinoştri să-l considere pe Grigore Ureche ca adevărat autor alcronicii, iar pe Simeon Dascălul ca pe un călugăr puţin cult,«neştiut şi slab la minte», care a copiat cronica lui Ureche pecare şi-o însuşeşte, adăugînd capitolul cu infamia cu privire laoriginea moldovenilor.

Aceste trei păreri cu privire la paternitatea cronicii auformat obiectul mai multor discuţii, la care au luat parte mai

Page 67: Literatura romana veche Balţatu_DOC

67

mulţi istorici contemporani. Astfel, teoria prin care letopiseţulse atribuie lui Nestor Ureche, susţinută de către B. P. Hasdeuşi Aron Densuşianu, a fost combătută cu succes de către Şt.Orăşanu, care, cu un lux de argumente dovedeşte, că NestorUreche nu putea să fie autorul cronicii. În ce priveşte părera, cum că cronica a fost alcătuită de cătreSimeon Dascălul, care se foloseşte şi de un letopiseţ al luiGrigore Ureche, această părere, spulberată încă de către MironCostin, a avut în parte susţinători şi între istoricii noştricontemporani.

Profesorul P. P. Panaitescu, stabilind cu preciziune izvoarelestrăine şi autohtone ale cronicii, le trece printr-o critică severăşi ajunge la concluzia că « Grigore Ureche poate fi socotit cuadevărat autor al scrierii întregi».

Evaluare:1. Conturaţi cadrul social-politic în care a apărut şi s-adezvoltat istoriografia în limba română. 2. Elucidaţi motivele scrierii letopiseţelor de cătreG.Ureche,M.Costin, I.Neculce.3.Care sunt trăsăturile distinctive ale vechii istoriografii

moldoveneşti?4. În ce constă esenţa Letopiseţului Ţării Moldovei scris de

Grigore Ureche?5.Argumentaţi opiniile lui Ştefan Ciobanu cu privire la

letopiseţul lui Grigore Ureche.

Repere bibliografice:

1. Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» - Chişinău:Cartier, 2004.2. Coroban, Vasile «Pagini de critică literară» - Chişinău:

Cartea Moldovenească, 1971.

Page 68: Literatura romana veche Balţatu_DOC

68

3. Ruşti, Doina «Scriitori români» - Bucureşti: Niculescu,2006. 4. Piru, Alexandru «Istoria literaturii române de la început

pînă azi» - Bucureşti: Univers, 1981.5. Micu, Dumitru « Istoria literaturii române. De la creaţia

populară la postmodernism»- Bucureşti: SAECULUM I. O.,2000.

6 . Ciobanu, Ştefan «Istoria literaturii române vechi» -Chişinău: Hyperion, 1992.

Page 69: Literatura romana veche Balţatu_DOC

69

VIII. MIRON COSTIN - ISTORIC, PROZATOR ŞIPOET. NICOLAE MILESCU SPĂTARUL -UN ALT

CĂRTURAR DE SEAMĂ AL SECOLULUI ALXVII-LEA

8.1 Miron Costin - autorul Letopiseţului Ţării Moldovei

Născut într-o familie de boieri moldoveni, Miron Costin aavut parte de o educaţie intelectuală. Şi-a făcut şcoala înPolonia, constituidu-şi un fond solid de cultură latină. Aveacunoştinţe de literatură şi istorie antică, de geografie, logică şiteologie. Cunoaştea latina, polona, rusa, turca şi maghiara. Adebutat cu versuri despre primul descălecat al Moldoveitipărite în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673). A tradusIstoria Ardealului de L.Toppeltin (1672-1674) şi tot dinaceastă perioadă datează poemul Viaţa lumii. În 1675 scrieLetopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace iar în1677, în limba polonă, Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei(Cronica polonă). Legăturile cu mediul polon (cultural şipolitic) , averea şi cultura dobîndită i-au asigurat un loc defrunte printre marii boieri ai ţării. Ca demnitar, a trecut prindregătoriile de sluger, paharnic,pîrcălab, mare comis, marevornic de Ţara de Sus şi Ţara de Jos. În tot acest interval afost martor la succedarea a 12 domnitori, fiind adînc implicatîn evenimentele timpului. Intrigile ţesute în jurul Curţiidomneşti i-au adus sfîrşitul tragic, cronicarul şi fratele luiVelicico fiid decapitaţi din ordinul domnitorului ConstantinCantemir, datorită relaţiilor secrete cu polonezii.

Activitatea sa este cu mult mai extinsă, graţie culturii întinseşi sistematice, de profil umanist şi clasicist.Alături de Grigore Ureche şi Ion Neculce, Miron Costin

compune triada cronicarilor moldoveni, a căror operăindividuală, prin completare reciprocă, a fost ades consideratăun tot unitar. Miron Costin este autorul Letopiseţului ŢăriiMoldovei (1675), pe care îl continuă « de la Aron Vodăîncoace» şi cuprinde istoria Moldovei în intervalul 1595-1661, preluîndu-l din punct de vedre cronologic de la Grigore

Page 70: Literatura romana veche Balţatu_DOC

70

Ureche, la fel cum Ion Neculce avea să întregească, în liniimari, letopiseţul scris de Miron Costin. Letopiseţul scris de Miron Costin cuprinnde trei secţiuni, egaldistribuite ca importanţă şi spaţiu afectat evenimentelor:epoca de pînă la Vasile Lupu (reconstituită pe baza izvoareloristorice); domnia lui Vasile Lupu (19 ani) şi perioadaulterioară domniei acestuia, surprinsă prin intermediul anumeroase aspecte memoralistice. Autorul se arată continuupreocupat de cauzalităţile evenimentelor, iar încercarea de aexplica resortul lor ascuns e ades însoţită de ample digresiuni(mobiluri anecdotice şi cărturăreşti, biografii şi procedee deportretizare), unele cu valoare literar-nuvelistică. Acestora lise adaugă propriile-i comentarii sau explicaţii teologicesedimentate în elemente cu valoare morală.Principala calitate a Letopiseţului o constituie arta narativă,

ilustrată prin amănunte inedite, pitoreşti, vesele sau tragice.Caracterul autonom al unor dintre episoade, care pot fi cititecu secvenţe literare independente (moartea lui ConstantinMovilă, uciderea lui Vasile Stroici după lupta de la Cornul luiSas, complotul şi trădarea lui Gheorghe Ştefan faţă dedomnitorul Vasile Lupu, tentativa de otrăvire a vorniculuiBucioc de către Gaspar Graţiani), dă Letopiseţului o maredensitate şi dinamică, toate putănd fi considerate compoziţiiliterare, fără însă ca acestea să fie însoţite de savoarealimbajului, încă prea puţin unitar din punctul de vedere alvalorilor limbii literar artistice. Totuşi, pentru prima dată încultura noastră, devine foarte vizibil efortul artistic direcţionatspre valorile limbajului. Printre procedeele literare întîlnite laMiron Costin şi utilizate în Letopiseţ, un loc de seamă îlocupă repetiţiile cu caracter retoric, anafora, interogaţiile şiexclamaţiile, însoţite de maxime, cugetări, aforisme.Cronicarul recurge la alternarea limbajului (direct cu celindirect), la dialog, utilizînd ironia, descripţia, metafora.Portretele, individualizate după criterii personale şi cu dozeapreciabile de simpatie ori antipatie, alterează caracterulobiectiv. Demn de semnalat este că autorul meditează pe

Page 71: Literatura romana veche Balţatu_DOC

71

marginea faptelor cărora le extrage semnificaţiile spre a lereda posterităţii cu o certă încărcătură aforistică.După interpolările la care au recurs cîţiva copiatori ai

letopiseţului lui Grigîore Ureche (între care Simion Dascălul),s-a născut aşa numita « gîlceavă a cronicarilor». Miron Costinvrea să restabilească adevărul istoric, deformat defantasmagoriile «hronicarilor», de aceea va începe o problemăa originilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşitstrămoşii lor, iar în letopiseţ nu va aborda acest subiect decîtîn treacăt.Costin nu-şi priveşte cronica doar ca pe o datorie faţă de

urmaşi, ci el are conştiinţa scriiturii, face din ea un mod de-alupta împotriva timpului necruţător, căci bietul om e suptvremi, dar şi un mod de a se elibera de durerile istoriei sale:Ce soartă asupra noastră cumplite acestea vremi de acumu,de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri – spune el înîntroducerea (Predoslovia) letopiseţului. În altă parte, Costineste de părerea că faptele trecute dau măsura viitorului, iar celcare le scrie va agonisi nemuritoriu nume,deoarece singurgîndul este biruitor (birui-va gândul). Aceste afirmaţiidovedesc nu doar conştiinţă scriitoricească, ci şi bucuriaconsemnării, ceea ce ţine în mod cert de condiţia artistică pecare şi-o asumă cronicarii, cu precădere Costin.Naraţiunea cronicărească este antrenantă şi vădeşte

participarea afectivă a scriitorului. Miron Costin relateazămulte fapte contemporane sau la care chiar a luat parte şi deaceea povestirea lui are un grad mare de autenticitate, spredeosebire de cea a lui Grigore Ureche, care încearcă oreconstituire documentară a istoriei. Însă este maiconvingător, mai cu seamă cînd întroduce faptul biografic,trecînd naraţiunea la persoana I, ca în bine cunoscutul episoddespre invazia lăcustelor. El îşi începe povestirea cu o dataresubiectivă: întîmplarea are loc la începutul unei vacanţe, înanul 1648, pe cînd cărturarul se întorcea de la şcoală, dinPolonia. Naraţiunea literară, ca şi simpla relatare, de altfel,devin cu mult mai convingătoare cînd cel care scrie este şi

Page 72: Literatura romana veche Balţatu_DOC

72

martorul evenimentelor transpuse. Mai cu seamă înprezentarea unor întîmplări incredibile şi senzaţionale,povestirea la persoana I ori apelul la un martor credibil dauadevărata măsură a unei relatări. În episodul costinianrelatarea debutează tocmai prin confirmarea poziţiei demartor a autorului. Autorul creează tensiune artistică prinprezentarea gradată a faptelor, înregistrate în imagini caresugerează nu numai proporţiile catastrofei, dar şi propriiletrăiri. Stolul de lăcuste pare un nor sau o negură. În urma lorrămîne pămîntul negru, împuţit. Descrierea se încheie cu ometaforă sintetizatoare, de certă implicare autorială: mânia luiDumnezeuDupă modelul scrierilor renascentiste, Costin individualizeazăfaptele istorice prin povestiri în care surprinde amănunteedificatoare ale epocii, gesturi şi atitudini profund umane.Majoritatea povestirilor lui Costin au caracter moralizator.

Acest procedeu oferă cronicarului de a-şi prezenta principiilemorale.Aşa, de pildă,în capitolul al VII-lea din Letopiseţ,strîngerea neamului lui Ieremia Movilă este legată de cîtevaistorisiri succinte despre răutatea şi necredinţa soţieivoievodului.O întîmplare oarecare poate deveni model prin forţa pe care o

exercită asupra receptorului, determinîndu-l să imiteîntîmplarea, să se identifice amănuntelor. Critica literară s-aoprit cu precădere asupra povestirilor dramatice, în caretensiunea artistică are întîetate faţă de subiect. O naraţiune cucertă valoare literară este cea despre moartea lui Barnovski-vodă, în care scriitorul creează atmosfera tensionată a uneinopţi petrecute de boierii cei mai de frunte ai Moldovei înînchisoare, la Istanbul, în timp ce domnitorului îi este tăiatcapul. În altă parte este prezentată succint dezlănţuireamulţimii, care, fără nici o milă, de viu, cu topoară, l-au făcutfărâme pe boierul Batişte. Unele povestiri costiniene aucaracter umoristic, dar umorul cronicarului este reţinut şitotdeauna urmat de comentarii moralizatoare.

Page 73: Literatura romana veche Balţatu_DOC

73

Costin creează în opera sa adevărate modele de rostirecultă. Personajele sale vorbesc ceremonios, prevenitor, de celemai multe ori ca din pravilă. Cultura clasică a cronicarului seremarcă mai ales în construcţia frazei, a cărei gravitatesurvine din podoabele retorice, din comparaţii largi sau dinmaxime şi sentinţe care se constituie în adevărate comentariiasupra faptului istoric.

Letopiseţul lui Miron Costin a avut soarta multor creaţii dinliteratura noastră veche. Nu şi-a păstrat originalul, dar auajuns la noi copii fidele sau aproape fidele. Pentru istorici esteun document foarte preţios, fiindcă Miron Costin, continuîndletopiseţul lui Ureche, oferă o mărturie autentică despre viaţaMoldovei din 1595 şi 1661. S-au păstrat 49 de copii, între caretrei variante în alte limbi (latină, greacă, franceză). Cum ammai relatat, a fost publicat pentru prima dată de MihailKogălniceanu în 1852.

8.2. De neamul moldovenilor- a doua lucrare cu caracteristoric a lui Miron Costin

O altă operă importantă a cronicarului este cea întitulată Deneamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. AiciMiron Costin argumentează temeinic unitatea etnică amoldovenilor, muntenilor, ardelenilor, aromânilor, care toţiun neam şi odată descălecaţi sântu, arată provinienţa lorcomună din români,prezintă convingător continuitatea lor pemeleagurile dacice şi caracterul latin al limbii lor unice şicomune – româna.

E o primă încercare de monografie ştiinţifică pe temaoriginii poporului român şi a limbii române. În Predoslovie,adresindu-se cititorului (Către cititoriu), autorul expunemotivele care l-au determinat să scrie cartea. A stat multăvreme « la cumpănă» (multă vreme la cumpănă au stătutsufletul nostru),deşi promisese încă din letopiseţ că va scriedespre începuturi. Pînă la urmă, cu toate că să sparie gândulcîţi ani au trecut, biruit-au gândul, pentru că a lăsa iarăşi

Page 74: Literatura romana veche Balţatu_DOC

74

nescris,cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă descriitori, ieste inimii durere. Laudă osârdia răposatului vornicUreche, carele au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul său…,desolidarizîndu-se de basnele lui Simion Dascălul, uncompilator al cronicii lui Ureche, care a făcut afirmaţii, cutotul neîntemeiate despre originea românilor. Elogiul cărţii(nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţaomului zâbavâ decât cetitul cărţilor), care trebuie săpromoveze adevărul. Caracterizează o conştiinţă deplinresponsabilă: Eu voi da seama de ale mele, câte scriu.

După aceste cuvinte lămuritoare, Miron Costin, înainte deCantemir (cu Descriptio Moldaviae),încearcă să alcătuiascăun tablou geografic, istoric, etnic, lingvistic al Daciei, omonografie (din păcate neterminată). În primele douăcapitole, se ocupă de istoria şi geografia română, pentru caromânii să cunoască patria strămoşilor lor. Capitolul al treileadescrie Dacia, al patrulea vorbeşte despre Traian şi războaielede cucerire a Daciei, construirea podului peste Dunăre,înfrîngerea dacilor şi popularea teritoriului cu căsaşi şi ostaşiromâni. Ultimele două capitole conţin schiţe despre ceea ce arfi urmat.

Deşi e o lucrare cu evidente intenţii ştiinţifice, De neamulmoldovenilor oferă surpriza unor pagini de proză artisticădintre cele mai elaborate, cum este descrierea Italiei, « obijuterie a prozei noastre vechi», potrivit opiniei luiN.Manolescu.

Miron Costin este prima conştiinţă scriitoriceascăpreocupată de imaginea românilor în percepţia altor popoare,un om al timpului său cu largi deschderi umaniste careîncearcă să corecteze erorile şi mistificările unor predecesori,aşa încît cu acele trecute vremi, să pricepem cele viitoare.

8.3. Poemul filosofic Viaţa lumii

Cea de-a treia lucrare de seamă a lui Miron Costin estepoemul Viaţa lumii , axată pe motivul clasic a eternităţii celor

Page 75: Literatura romana veche Balţatu_DOC

75

lumeşti: Trec zile ca umbra, ca umbra de vară/ Cele ce trecnu mai vin,nici se întorc iară;/ Trece veacul desfrânat, trecanii cu roată,/ Fug vremurile ca umbra şi nici o poartă/ A teopri nu poate…

Deosebit de importantă este Predoslovia care însoţeştepoemul, în ea autorul lămureşte că a scris « mai mult să sevadă că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoarece se cheamă stihuri», după cum afirmă că « şi alte dăscălii şiînvăţături ar putea fi pe limba românească».

Dintr-o notă cu privire la citirea stihurilor aflăm că MironCostin cunoaşte şi teoria versificaţiei. Ştefan Ciobanusubliniază faptul că el ne dă un mic tratat a versificaţiei. Poemul lui Miron Costin începe cu un motto din Eclesiast:«Deşertarea deşertărilor şi toate sînt deşarte». Îar poemul sunăîn felul următor: « A lumii cînt cu jale cumplită viaţa,/ Cugrili şi primejdii, cum iaste şi viaţa:/»… Mai departe, înacelaşi fel, se arată că viaţa este « fum şi umbră», «spumamării şi norii sub ceriu».Autorul invocă şi pasagii din Psaltirecu acelaşi conţinut. Nimic pe lume nu este veşnic. NumaiDumnezeu « covîrşeşte vremi nemăsurate. Omul este supus «vremii» şi «norocului», care este înşelător. «Anii nu potuaduce ce aduce ceasul». «Vremea petrece toate», împăraţi şiîmpărăţii. Autorul dă numele mai multor împăraţi ai vechimiişi ale împărăţiilor care au dispărut. De primejdii nu suntscutiţi nici filosofii şi nici teologii, toţi sfîrşesc cu moartea,care nu cruţă pe nimeni, «pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şitare». «Painjini sîntu anii şi zilele noastre».

Poemul se termină cu un Epilog , în care se arată că omul,care se crede « astăzi mare şi puternic», dispare. Numai faptabună rămîne şi « în ceriu cu fericie în veci te măreşte».

În această operă autorul pune problema eternă a nimicnicieiacestei vieţi trecătoare, pe care o pun mai mulţi scriitori dinlumea veche şi nouă. Miron Costin, după cum se vede dinscrierile lui istorice, dispreţuieşte desfătările lumii; el este înfelul lui pesimist, în sensul creştin al cuvîntului. Domnitorii

Page 76: Literatura romana veche Balţatu_DOC

76

care-şi petrec timpul în petreceri nu se bucură de simpatiilelui.

Versurile lui Miron Costin, ca şi ale mitropolitului Dosoftei,sunt alcătuiri prozaice, ca şi întreaga literatură versificată amodelelor lor. Ele sunt scrise în versuri silabice, nefireştilimbii româneşti. Ele marchează totuşi o etapă în dezvoltarealiteraturii româneşti, o încercare de a transpune într-o formăaleasă a limbii cugetarea omenească.

Miron Costin a fost, aşadar, un mare cărturar şi patriot, atins spre prezentarea cît mai obiectivă a faptelor istorice, iarprin poemul Viaţa lumii s-a afirmat ca unul dintre primii poeţiromâni şi dintre primii teoreticieni ai artei poetice.

8.4 Nicolae Milescu Spătaru - figură proeminentă asecolului al XVII –lea

Nicolae Milescu Spătaru este cunoscut în istoria culturiinoastre ca diplomat iscusit, renomit călător şi om de ştiinţă. S-a născut în 1636 în ţinutul Vaslui. Îşi face studiile mai întîi laIaşi, apoi la Constantinopol, unde, pe lîngă teologie studiazăistoria, filosofia, ştiinţele naturale, matematica etc. În acelaşitimp îşi desăvîrşeşte cunoştinţele în domeniul limbilor greacă,latină, turcă, arabă, italiană. Cunoştea de asemenea slavona şirusa, limbi în care şi-a scris cea mai mare parte din lucrărilesale.

Nicolae Milescu Spătaru a tradus Istoria despre sfîntaicoană a Prea csfintei stăpîne născătoare de DumnezeuMaria, în care este prezentată în chip fabulos o icoanăconsiderată făcătoare de minuni de la Mînîstirea Neamţ, şiCartea cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebiale credinţei noastre, în al cărei text tradus a plasat uneleobservaţii personale cu privire la originea latină a limbiiromâne.

Cunoscînd mai multe limbi, Nicolae Milescu Spătaru ajungetălmaci - şef în Consiliul Diplomatic al guvernului rus. Olucrare a lui, Enchiridon sie Stella Occidentali splendes…, a

Page 77: Literatura romana veche Balţatu_DOC

77

fost prima editată în Apus şi a stîrnit polemici înfocate. Înlimba rusă el a tradus din greceşte o enciclopedei generală, cuclasificări matematice, Aritmologhion şi o interpretare aprofeţiilor lui Daniel - Hresmologhion.

Operele fundamentale ale acestui cărturar sunt însă Jurnalulde călătorie în China şi Descrierea Chinei. Prima reprezintă orelatare a călătoriei făcute prin Siberia şi China, în scopulîndeplinirii unei misiuni diplomatice în 1675-1678, unautentic roman de aventuri, cu secvenţe fantastice, cudescrieri savuroase ale perepeţiilor prin Siberia de atinci.Autorul este un creator de situaţii pitoreşti şi narator dibaci aacestora. Cea de-a doua lucrare pomenită este o evocareimpresionantă a orientului exotic şi fascinant. Deşi a activat mult timp în Rusia, ajungînd un susţinătorfrecvent al politicii de deschidere spre Europa, promovată deţar, Nicolae Milescu n-a încetat să fie patriot român, la caredemnitarii din principatele române apelau adesea şi găseauînţelegerea jinduită.

Nota bene: Eruditul nostru cronicar Miron Costin şi-a lăsatun moştenitor, care a făcut o încercare de a continua operatatălui său. Nicolae Costin a fost al doilea fiu din cei trei pecare i-a avut Miron Costin. Cu toată viaţa zbuciumată pe carea dus-o Miron Costin, el a avut mare grijă să dea copiilor săicea mai bună educaţie. În urma lui Nicolae Costin au rămas următoarele treilucrări:1) un Letopiseţ de la zidirea lumii şi pînă în anul 1601;2) o Cronică care priveşte anii 1709-1711 ai domniei întîia alui Nicolae Mavrocordat; şi 3) Ceasornicul domnilor.Letopiseţul lui Nicolae Costin de la zidirea lumii şi pînă în

anul 1601 este conceput în spiritul cronografelor compilativedin secolul al XVII-lea. În acestă cronică autorul urmăreşteistoria Moldovei în cadrul larg al istoriei universale şi înlegătură cu istoria popoarelor vecine. Moartea prematură l-aîmpiedicat pe Nicolae Costin să-şi termine cronica şi poate s-odesăvîrşească, să dea ultima redaţie a textului. Acest fapt

Page 78: Literatura romana veche Balţatu_DOC

78

explică pînă la oarecare măsură şi incoerenţa în plan, precumşi abundenţa de «împrumuturi» din diferiţi autori cunoscuţi şineconoscuţi. Nicolae Costin, utilizînd izvoarele cu privire laistoria universală, a încercat să ne dea un cronograf în redacţieromânească. Opera lui Nicolae Costin trebuie privită anumesub acest aspect, iar nu numai al «împrumuturilor» şi al lipseide independenţă şi de căldură în expunere.Expunerea lui Nicolae Costin conţine largi referinţe la autoristrăini şi are pretenţia de a fi ştiinţifică. Cînd încearcă să dezvăluie originea românilor, NicolaeCostin transcrie lucrarea tatălui său De neamul moldovenilor,îşi permite unele omisiuni şi adaugă informaţii noi, spicuitedin literatura la care avusese acces.

Evaluare:1.Cînd şi în ce împrejurări a avut loc debutul literar al lui

Miron Costin? 2. Daţi o apreciere Letopiseţului Ţării Moldovei scris de acestcronicar.

3. Identificaţi caracterul istoric al operei lui Miron Costin Deneamul moldovenilor.

4. Expuneţi concepţiile filosofice ale lui Miron Costin prinintermediul poemului său Viaţa lumii.

5. În ce constă valoarea creaţiei urmaşului lui Miron Costin-Nicolae Costin ?

6. Dezvăluiţi viaţa şi activitatea lui Nicolae MilescuSpătarul .

Repere bibliografice:1.Ciobanu, Ştefan «Istoria literaturiiromâne vechi»-Chişinău: Hyperion,1992.

2.Manolescu, Nicolae «Istoria critică a literaturiiromâne»,V.I-Bucureşti: Minerva,1990.3.Crăciun,Gheorghe «Istoria literaturii române»-Chişinău:

Cartier,2004. 4.Ruşti,Doina «Scriitori români»-Bucureşti : NICULESCU,2006.

Page 79: Literatura romana veche Balţatu_DOC

79

5.Ghiţulescu,Mircea «100 cei mai mari scriitori români»-Bucureşti: Lider, 2005.

6. Scarlat, Mircea «Întroducere în opera lui Miron Costin»-Bucureşti: Minerva,1976. 7. Ciocanu, Ion « Literatura Română»- Chişinău: Prometeu,2003.

Page 80: Literatura romana veche Balţatu_DOC

80

IX. ION NECULCE-ULTIMUL MARE CRONICAR ALMOLDOVEI

9.1 Ion Neculce. Letopiseţul Ţării Moldovei

Ion Neculce este un boier învăţat,de sînge cantacuzin (înlinie maternă), care asistă la multe evenimente crîncene de-alungul vieţii sale. Este contemporan cu decapitarea lui MironCostin şi pribegeşte în Rusia după înfrîngerea lui DimitrieCantemir de către turci. La bătrîneţe, după ce împlinise 60 deani întors din exil, începe să scrie Letopiseţul Ţării Moldoveide la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui ConstantinMavrocordat, deci de unde îl lăsase Costin.

Acest Letopiseţ, precedat de O samă de cuvinte, a fost scris,după toate probabilităţile, între 1733 şi 1743. A fost editat deM. Kogălniceanu în 1845. În Predoslovie, Neculce exprimăsentimentele care l-au determinat să-şi scrie opera, admiraţiafaţă de înaintaşi (Ureche, Costin), ia distanţă faţă de «basmele» lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, reafirmăaceeaşi credinţă în sensul moral al relatării istorice. Tot aici,vorbeşte de izvoarele istorice pe care le-a avut în vedere.

Nevoia de a completa « documentarea», ori numai colorataistorie din ele, au determinat aşezarea, în fruntea letopiseţului,a celor 42 de legende, numite O samă de cuvinte.

Scris la o vîrstă înaintată, Letopiseţul Ţării Moldoveiprezintă 82 de ani din istoria acestei provincii. E o perioadă lafel de dramatică precum a fost şi anterioară, culminînd cuinstaurarea domniilor fanariote.

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă pînă la adoua domnie a lui Constantin Mavrocordat este primacronică ce n-a fost scrisă din porunca vreunui domnitor,autorul ei afirmîndu-se drept «scriitor artist». Spre deosebirede Grigore Ureche şi de Miron Costin, el n-a făcut studii şi,prin urmare, n-a avut un stil elaborat conform canoanelor, ci anarat faptele istorice în limba română vorbită, explorînd

Page 81: Literatura romana veche Balţatu_DOC

81

resursele de expresivitate ale acesteia şi, concomitent, minelede aur ale folclorului autohton.

Cronica neculceană se constituie din situaţii simple, dar şidin fapte neverosimile şi fenomene miraculoase, ca lupiiantropologi, lăcrimarea icoanei Precistei ş.a. Personajeleplăsmuite de acest cronicar sunt mai bine individualizate decîtîn operele celorlalţi confraţi întru istoriografia medievală.Dimitrie Cantemir, de exemplu, în tinereţe a fost«nerăbdătoriu şi mânios, slobiv la beţie», dar în timpuldomniei « se arată … bun şi blînd», »nemăreţu», « tuturoruşă deschisă». În exilul de după 1711 el se înrăieşte din nou,devine « încă şi mai rău şi iute la beţie», «se scârbie, şi uşa îiera închisă, şi nu lăsa pe moldoveni nicăieri în târgu să iasăfără ucazul lui».

Neculce a scris în limba română vorbită a timpului său,valorificînd scriptic - întocmai ca, un secol şi jumătate maitîrziu, Creangă-resursele ei de expresivitate şi exploatîndimplicit zăcămintele de înţelepciune ale creaţiei anonime.Sursele intelectual formative ale personalităţii cronicarilorerudiţi au fost Biblia şi scrierile clasice. Spiritul neculcean senutreşte din Biblie şi din cultura de expresie orală a poporuluisău. Păstrînd sevele şi simpleţea vorbirii populare - învăluităîn miresme de tămîie - limba lui Ion Neculce, punctată fatalde turcisme cînd utilizează termeni militari, se apropie maimult decît a oricărui alt autor din epoca veche de limbaromână literară, cristalizată în secolul al XIX-lea, putînd fi, înconsecinţă, receptată şi azi, fără nici o dificultate. Savoarea eisporeşte prin frecventa recurgere la paremiologia folclorică.Citatul biblic se întîlneşte în proza cronicarului cu zicereapopulară, cu proverbe, cu locuţii glumeţe, cu vorbe de duh.Rod al maturităţii spiritului, al unei detaşări ce nu excludeparticiparea afectivă curată, dezinteresată, scrisul lui Neculceare spontanietatea oralităţii unui uncheş sfătos şi înţelept.

Cronica însăşi, raportînd evenimentele reale, e presărată cunumeroase anecdote, cu caracterizări şi portrete, tablouri şidescrieri care aparţin, mai mult decît istoriei propriu zise,

Page 82: Literatura romana veche Balţatu_DOC

82

literaturii. Dacă nu face operă de curată ficţiune, Neculce esteîn orice caz un evocator autentic al trecutului şi cîndpovesteşte întîmplări, în care el însuşi a luat parte, unneîntrecut memoralist. Ironia este calitatea principală aexpunerii lui Ion Neculce, cronicar moralist ca şi MironCostin, dar cu o predispoziţie mai mare spre jovialitate.Astfel, în legătură cu paţania polonezilor într-o luptă cuŞtefan cel Mare, cînd au fost puşi să apere o pădure, Neculceafirmă că ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cubiciutele, iar cînd îi bătea cu biciuştele, ei să ruga să-iîmpungă Rezultatele unei domnii rele sunt comentate aşa:Bogat bine şi folos au rămas ţării de la Petriceico-vodă:pradă şi foamete mare! Un domnitor pune să fie ucis unspion turc de un individ indiscret, care se laudă cu isprava lui,cănd totul trebuia să se petreacă în taină: Au stins bine foculcu paie! - observă cronicarul. Mihai Racoviţă, luînd tronulMoldovei, afectează dezinteresarea: Să face-notează Neculce-a nu-i plăce să primească domnia ca si fata cie ce dzisă unuivornic: «Fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plîngînd». Doiboieri fugiţi în Polonia complotează de acolo împotriva ţării:«Bogdan şi Iordachi din Ţara Leşască - scrie cronicarul - nudomnie, nici le şade scrisorile».

Portretele lui Neculce realizează o imagine sugestivă apersonajului, sub raport fizic şi moral: « Acesta Dosofteimitropolit-scrie el despre traducătorul în versuri al Psaltirii-nu era un om prost de felul lui. Şi era neam de mazil; preînvăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altăadîncă carte şi-nvăţătură, deplin cărturar şi cucernic, şi blîndca un miel.În ţara noastră pe-această vreme nu este om caacela…»

Letopiseţul Ţării Moldovei… a lui Ion Neculce este opera,în primul rînd, a unui scriitor care, fără îndoială, a devenitexploratorul modalităţii comunicării literare. De aceea, operasa este ultima din şirul cronicilor cronicăreşti realizate la noi,aproriindu-se mai mult de ficţionalitate decît de arhivisticafactologiei calendaristice, fiind o carte de mărturisire de

Page 83: Literatura romana veche Balţatu_DOC

83

adevăr, nu de stricta consemnare rigidă a acestuia. El este unmare povestitor, avînd darul înnăscut al evocării, în cadrulcăreia apar portrete, descripţii de peisaje, pictura unor mariscene de bătălie etc. În fiecare fragment al Letopiseţului…putem descoperi, în nuce, un posibil roman. Cele 14 domniipe care Ion Neculce le consemnează sunt, în fapt, tot atîteatablouri de epocă, fiecare fiind o canva pe care se fixeazăscene de palat ori de bătălie, portrete de şevalet ori ansambluriîn mişcare, totul avînd nu atît grandoare şi impozanţă cîtautencitate şi fior existenţial. Dar talentul său de scriitor semanifestă deplin în suita celor 42 de legende istorice cuprinseîn adaosul la Letopiseţ…, O samă de cuvinte, unde ficţionaluleste declarat.

Or, anume la aceste legende ne vom concentra atenţia însubcapitolul ce urmează.

9.2. Ion Neculce. O samă de cuvinte

Ion Neculce a găsit că este bine să completeze informaţiiledespre trecutul Moldovei, aşezînd la deschiderea letopiseţuluisău 42 de legende sub titlul O samă de cuvinte ce suntuaudzite din om în om, din oameni vechi şi bătrîni, şi înletopiseţu nu sunt scrise, ci s-au scris aice, după domnia luiŞtefăniţă-vodă,înaintea domniii Dabijii-vodă.

În Predoslovia letopiseţului său, cărturarul moldoveanatrăgea atenţia asupra acestor legende, mirîndu-se că istoriciinu le-au luat în seamă, mai ales că în ele se află « duhullocurilor».Pentru istoricii străini se găseşte o explicaţie: «Cămulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate cîte se facîntr-alt pămîntu… «Legendele (« o samă de istorii mai alese»)sunt rodul memoriei colective, de acea Neculce nu le acordăîncredere totală şi nu-l condamnă pe cititor dacă va proceda lafel (« deci cine le va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nule va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia aşa vaface»). Totuşi, ele arată cum în memoria colectivă, în

Page 84: Literatura romana veche Balţatu_DOC

84

imaginaţia populară, s-a «scris» o istorie paralelă a Moldovei,o imagine vie a faptelor de odinioară, uneori şocante.

Cronicarul nu a avut conştiinţa importanţei literare alegendelor pe care le-a povestit, dovadă că le-a ordonat într-un anumit cadru istoric, respectînd cronologia domniilor,înţelegîndu-le doar ca «ilustraţii», ca nişte imagini maicolorate pe un anumit fundal istoric.

O samă de cuvinte cuprinde legende, respectiv scurtepovestiri caracterizate prin acurateţea stilului şi unitateaacţiunii, texte care, după cum am mai menţionat, prezintăfapte legate de o epocă istorică sau, şi mai ales, de viaţa unuivoievod. Cele mai multe legende îl au în centrulevenimentelor pe Ştefan cel Mare. Faptele narate au în bunămăsură caracter ficţional, neexistînd dovezi că ar fi adevărate.Ele prezintă modul în care o presonalitate istorică s-aînregistrat în memoria colectivă. Povestirile au fost culese deNeculce şi transpuse în manieră personală şi sunt cuprinse aiciaproape toate tipurile narativului Astfel legenda a X-a este oanecdotă pusă pe seama logofătului Tăutu, care, plecat într-omisiune diplomatică la Curtea Otomană, se face de rîs prinatitudinea lui grobiană, în timp ce legenda XXXVII reprezintăun adevărat epos de aventură pe tema jurămintelor făcute încopilărie. Legenda XVI atacă tema slugii devenite voievod,iar legendele XXII şi XXIII trateaază latura senzaţională amorţii lui Barnovski.

În procesul creaţiei literare întîmplarea se modifică, supusăunei retrăiri subiective, căci orice naraţiune cu intenţii esteticedezvoltă sau condensează o povestire primă.

În mod normal, o poveste exprimă o întîmplare simplănumită fabulă, dezvoltată uneori într-un subiect şi expusăobligatoriu printr-un discurs narativ. În cele 42 de legende,întitulate O samă de cuvinte, Ion Neculce abordează temevariate, apar aici povestiri monografice (III,V) ,anecdotice(X),miraculoase (XV), de aventuri (XX), dramatice şisenzaţionale (XXIII, XXXVII), precum şi povestea în poveste(IV). În legenda XLI, cronicarul prezintă viaţa lui Niculai

Page 85: Literatura romana veche Balţatu_DOC

85

Milescu, povestind cu multă artă întîmplările prin care trecepersonajul, sintetizînd aproape toate celelalte teme. Povestirilelui Neculce se caracterizează prin stil alert şi concis, suntscrise în limbaj popular, cu umor autentic. Una dintre cele maifrumoase legende este cea numerotată XX: Avînd Radu-vodăo fată din trupul lui, să fi fugit cu o slugă ieşind pre ofereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-auascuns în codru. Şi au făcut Radu-vodă năvod de oameni şiau găsit-o la mijlocul codrului, la o fîntînă ce se chemaFîntîna Cerbului, lîngă podul de lut. Deci pre slugă l-auomorît, i-au tăiat capul, iar pra dînsa au dat-o la călugărie,de-au călugărit-o.

Este o vorba despre o întîmplare în nuce, despre o imaginea lumii care promite să se dezvolte şi care poate fi susţinută înevoluţia ei de mai multe teme secundare. Numărul mare deinformaţii condensate în imagini, pe cît de rezumative, pe atîtde percutante, conferă împresia de viaţă aflată în desfăşurare,capabilă să explodeze în detalii infinite, impresie care persistăde-a lungul întregului volum.

Cele mai multe dintre povestirile lui Neculce fructificăfaptul legendar, situîndu-l însă în acelaşi registru al naraţiuniicondensate, al evenimentului nedezvoltat încă, dar care paresă se afle în posibilă şi imediată desfăşurare. În legenda a XV-a, se spune că un sihastru din Slatina Sucevei are viziuniciudate în zilele de sărbătoare: el vede lumini deasupra unuicopac. După un timp, îi apare Maica Precista în vis şi îi spunecă Alexandru Lăpuşneanu trebuie să ridice acolo o mănăstire.Sihastrul îi povesteşte toate acestea voievodului şi lăcaşul seînalţă, apoi este adus aici capul sfîntului Grigore Bogoslov.Cronicarul nu dezvoltă însă tema visului prevestitor, ceea cear fi dat amploare ficţionalului, ci o enumeră printre alte faptecare au condus la ridicarea mănăstirii. În fond, într-un text,explicaţia şi interpretarea se opun şi se conciliază, indefinit, închiar inima lecturii, prin implicarea directă în inimacititorului, care dă valoare şi nume unei scriituri.

Page 86: Literatura romana veche Balţatu_DOC

86

Neculce, credem noi, are ca principală însuşire tocmaiaceastă capacitate de a-l implica pe receptor. Nu evenimentul,cît posibilităţile lui de derulare epică fascinează în povestireaneculceană.

Nota bene: Calităţile de povestitor ale lui Neculce au atrasmulţi scriitori, mai ales în secolul al XIX-lea: C. Negruzzi(Aprodul Purice), D. Bolintineanu (Cupa lui Ştefan cel Mare,Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastru), V. Alecsandri(Altarul Mănăstirii Putna, Movila lui Burcel, Visul lui PetruRareş, Dumbrava Roşie ş.a).

Prin cîteva trăsături incontestabile ale scrisului său ,Neculce s-a dovedit părintele prozei scurte în literaturanoastră. Legenda XII este o schiţă, iar legenda XXXVII onuvelă cu evidente trăsături romantice( avant la lettre).

Spiritul popular şi oralitatea se afirmă în proza româneascăprin Ion Neculce, povestitorul cel mai important în literaturanoastră înainte de Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu.

Cronicarii moldoveni au avut o înaltă ideie despre misiuneascrisului lor. Deşi prizonieri deplini ai ideologiei feudale, einu pregetă să privească critic la moravurile clasei căreia-iaparţin. Din galeria de sute de portrete ale letopiseţelornoastre puţine, chiar foarte puţine sunt acelea careîntruchipează virtuţi demne de urmat. Cronicarii au oconştiinţă netă a decăderii moravurilor şi a deformării naturiiomeneşti de către interese înguste şi meschine. Trăind într-unveac de răstrişte şi fiind minţi luminate, era firesc ca ei săîncerce a căuta cauzele decăderii contemporanilor. Cugetareamorală în letopiseţele noastre nu e ceva exterior, impus de odogmă abstractă, ci o consecinţă a faptelor expuse; eaînsoţeşte în mod organic relatarea istoricului, intervine înpînza naraţiunii ca un moment de reculegere şi de aprofundarea celor relatate. Observaţia psihologică contribuie şi mai multla însufleţirea nataţiunii şi a evidenţierii calităţilor morale alefigurilor istorice. În felul acesta cronicile moldoveneşti nu

Page 87: Literatura romana veche Balţatu_DOC

87

sunt pergamente reci şi impersonale, ci documente vii şiemoţionante a unui trecut zbuciumat şi dramatic.

Evaluare:1.Elucidaţi împrejurările scrierii de către Ion Neculce a

Letopiseţului Ţării Moldovei.2.Prin ce diferă acest letopiseţ de cele create anterior de alţi

cronicari moldoveni? 3.Ce l-a determinat pe Ion Neculce să creeze opera «O samă

de cuvinte»?4.Redaţi subiectul unora dintre legendele adunate de cronicar

în această culegere.5.Ce influenţă au exercitat scrierile lui Ion Neculce asuprascriitorilor din secolele ce urmează?

Repere bibliografice:1. Crăciun, Gheorghe « Istoria literaturii române»- Chişinău:Cartier,2004.2.Ghiţulescu,Mircea « 100 cei mai mari scriitori români»-

Bucureşti: Lider,2005. 3. Ruşti,Doina « Scriitori români»-Bucureşti: NICULESCU,2006.4. Coroban,Vasile «Pagini de critică literară»-Chişinău:

Cartea moldovenească, 1971. 5. Cristea,Valeriu «Întroducere în opera lui Ion Neculce»-Bucureşti: Minerva,1984. 6.Manolescu, Nicolae «Istoria critică a literaturii române»-Bucureşti: Minerva,1990.

Page 88: Literatura romana veche Balţatu_DOC

88

X. CRONICARII MUNTENI

10.1 Întroducere la temă

P.P. Panaitescu subliniază faptul că, spre deosebire dedezvoltarea istoriografiei moldoveneşti, în Ţara Româneascăprima cronică în româneşte se scrie mai devreme datorită unorîmprejurări speciale de ordin politic. Epopeea eroică a lupteipentru scuturarea jugului otoman, urmată de aceea pentruunirea celor trei ţări româneşti, sub steagul lui Mihai Viteazul,a necesitat ruperea vechilor forme ale istoriografiei.

De lupta condusă de Mihai vodă erau legate pături socialemai largi decît acelea care ştiau şi cultivau limba slavonă.Lupta împotriva turcilor era populară, o îmbrăţişau toţi caresufereau de pe urma ei. Boierimea mică, orăşenii, intelectualiisatelor, care transmiteau neştiutorilor de carte cele citite de ei,aveau nevoie să cunoască faptele bătăliei în mijlocul căreia seaflau.

Astfel precum istoriografia slavonă în Moldova apare caurmare a luptei conduse de Ştefan cel Mare, începuturileistoriografiei în româneşte sunt legate de figura lui MihaiViteazul, de opera istorică a vremii lui.

Mihai Viteazul a avut o cronică oficială redactată încancelaria lui, sub supravegherea marelui logofăt, în special învremea cînd această demnitate era ocupată de boierulTeodosie Rudeanu. Cronica aceasta avea scopuri practice,servea de instrument diplomatic, arătînd meritele pentrulumea civilizată a luptei conduse de domnul muntean. Cronicacuprinde faptele istorice, de la începutul domniei pînă la anul1600 ( plecarea lui Mihai ca refugiat la curtea imperială).Originalul scrierii nu s-a păstrat, dar din prelucrarea latină asilezianului Baltazar Walther rezultă că acest original a fostredactat în cancelaria domnească în limba română, după cumafirmă cu precizie acest scriitor străin. Această cronică scrisă sub supravegherea domnului nu eradestinată numai străinătăţii, ci mai ales cititorilor interni, spre

Page 89: Literatura romana veche Balţatu_DOC

89

a cunoaşte şi a sprijini opera de eliberare politică a ţăriicondusă de Mihai.

Afară de cronica oficială a lui Mihai Viteazul mai este încăo cronică a faptelor şi domniei lui, tot în româneşte şi totcontemporană, dar cu atitudine politică deosebită şi o redacţieindependentă de cea dintîi, aşa numita Cronica Buzeştilor,intercalată mai tîrziu în compilaţia de cronici muntene,întocmită la sfîrşitul veacului al XVII-lea. De fapt, nu estevorba de istoria şi genealogia acestei familii de boieri olteni,ci tot de cronica domniei lui Mihai Viteazul, văzută însă prinprisma intereselor şi vederilor Buzeştilor. Ei voiau să arateţării că biruinţele împotriva turcilor şi Bathoreştilor, acţiunilediplomatice, alianţele cu Transilvania, cu Moldova şi cuîmpăratul s-au făcut prin membrii familiei Buzeştilor; ei şinumai ei au fost credincioşi lui Mihai, tot ei i-au salvat viaţa.Din analiza compilaţiei amintite rezultă că această cronicăboierească se opreşte o dată cu povestirea cuceririi Moldovei,după care se termină brusc, iar compilaţia istoriei ŢăriiRomâneşti face apel, pentru faptele care urmează, la alteizvoare. Se înţelege uşor de ce Cronica Buzeştilor a fostoprită: boierii n-au vrut să mai fie legaţi de căderea lui Mihai;ei trecură, inclusiv Buzeştii, de partea învingătorilor.

Cronica Buzeştilor a fost scrisă în româneşte, după cumrezultă din analiza limbii: ea nu cuprinde slavonisme, nu are,ca topică şi sintaxă, formele deosebitoare ale traducerilor dinslavonă. A fost scrisă româneşte pentru că se adresa celor maimulţi,cîţi o ştiau a citi, celor legaţi de faptele lui Mihai vodă,din faima căruia pretindeau şi ei o parte.

În linii generale, în Muntenia istoriografia din secolele alXVII-lea şi al XVIII-lea i-a avut drept promotori pe membriiunor familii boiereşti şi princiare, care, spre deosebire demarii boieri independenţi din Moldova, n-au putut să nu fiemai subiectivi, mai pătimitori decît colegii lor moldoveni şi sănu cultive un stil acut polemic.

Multă vreme paginile cronicarilor munteni au fostsubestimate, ca urmare a comparaţiei cu ale moldovenilor.

Page 90: Literatura romana veche Balţatu_DOC

90

Subiectivismul cu care scriu pentru a apăra interesele uneipartide boiereşti a determinat o atitudine rezervată. Şi înMuntenia s-a scris cronică înaintea lui Radu Popescu, RaduGreceanu sau a stolnicului Constantin Cantacuzino (dupăcum am amintit mai sus, cronicile despre Mihai Viteazul, deexemplu). Cele două mari partide boiereşti ( Cantacuzinii şiBălenii), ce s-au înfruntat de-a lungul anilor, au solicitatcronici care să le apere interesele. S-a scris şi cronică de Curtedin porunca unor domnitori.

Între cronicile boiereşti se situează cea întitulată LetopiseţulCantacuzinesc, cronica Bălenilor scrisă de Radu Popescu,Istoria domniilor Ţării Româneşti, cronica oficială a domnieilui Brâncoveanu (scrisă de Radu Greceanu) ş.a. StolniculuiConstantin Cantacuzino îi datorăm o încercare de reconstituireştiinţifică a începuturilor neamului românesc (Istoria ŢăriiRomâneşti…), care anunţă, prin sobrietatea abordăriisubiectului, Hronicul lui Cantemir şi scrierile istorice alereprezentanţilor Şcolii Ardelene.

În vreme ce cronicarii moldoveni au considerat o datoriepatriotică de a se continua unii pe alţii, cronicarii munteni iaude fiecare dată totul de la început, în funcţie de intereselepartidei din care fac parte.

10.2 Cronica stolnicului Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino, cu studii laConstantinopol şi Padova, a iniţiat un tratat de istorie, însensul modern al cuvîntului, nefinalizat: Istoria ŢăriiRomâneşti care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fostlăcuitorii ei atunci şi apoi care au mai descălecat şi o austăpînit pînă şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă …Titlul, ca şi prefaţa, arată că stolnicul, unul din cei maiînvăţaţi oameni ai timpului său, ar fi vrut să scrie istotiacompletă a ţării, dar, cum se ştie, sfîrşitul dramatic l-aîmpiedicat. Era intrigat de neadevărurile din diferite cronici,ca şi Miron Costin, convins că « fără istorie nu numai de rîsul

Page 91: Literatura romana veche Balţatu_DOC

91

altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem delucrurile şi faptele celor de mai demult». În predoslovia lacele opt capitole, cîte a apucat să scrie, priveşte criticizvoarele, arată sărăcia documentelor interne, inexactităţileoferite de informaţiile din tradiţii şi creaţia populară.

Recurge, pentru problemele referitoare la originearomânilor, la surse străine, enumerate şi de Miron Costin înDe neamul moldovenilor, căci în cronicile interne «atîta iastede netocmit, de încurcat şi de scurt, cît mai multă tulburare şimirare dă celui ce ceteşte, decît a şti cevaşi adevăr dintr-însul». Din trecerea în revistă a izvoarelor documentare,reiese intenţia construirii unei opere monumentale.Evident,reacţionează şi la celebra «basnă» a lui Simion Dascălul.Spiritul critic se exercită în dezvoltarea cîtorva idei ca:originea romană, însemnătatea elementului autohton înformarea poporului român, latinitatea limbii, unitatea deorigine a românilor. Respinge ideea exterminării dacilor şielogiază vitejia cu care aceştia şi-au apărat pămînturile,«ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a săsupune altora, nici a să birui de alţii îngăduia». Exclamă cumîndrie: «Iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşiîn credinţă şi bărbăţie».

Calităţile literare sunt estompate de spiritul ştiinţific aldiscursului.

10.3 Cronica Bălenilor

Radu Hrizea Popescu (c. 1665-1729) scrie un letopiseţ peplacul familiei Bălenilor, adversarii Cantacuzinilor. Aveamotive personale să fie alături de Băleni, fiindcă tatăl său,vistiernicul Hrizea, căsătorit cu fiica banului C. Băleanu, afost ucis din ordinele Cantacuzinilor.

Istoriile domnilor Ţării Româneşti, titlul original alcronicii, a văzut lumina tiparului pentru prima dată între 1845şi 1847 («Magazin istoric pentru Dacia») datorită lui N.Bălcescu. Letopiseţul a pus multe probleme în legătură cu

Page 92: Literatura romana veche Balţatu_DOC

92

paternitatea. S-a stabilit că Radu Popescu este, de fapt, autorulcelei de-a doua părţi, care narează evenimentele perioadei1689-1729, Pentru prima parte, unii îl consideră autor peRadu Popescu, alţii pe Constantin Căpitanul Filipescu.

Pînă pe la 1665, ca şi Letopiseţul Cantacuzinesc, scrierealui Radu Popescu realizează o compilaţie, apoi răspundecronicii Cantacuzinilor. Tonul vehement, pamfletul,imprecaţia îl fac pe autor să nu judece adecvat evenimenteleistorice şi pe protoganiştii lor. Astfel, domniile lui ŞerbanCantacuzino şi C. Brâncoveanu par o pacoste pentru ţară şipentru boierii care «ţin la binele ţării», stolnicul ConstantinCantacuzino e « hoţul acel bătrîn», în timp ce NicolaeMavrocordat, în slujba căruia s-a aflat autorul, reprezintădomnitorul perfect.

Subiectivitatea autorului în aprecierea figurilor istorice nuscade valoarea literară a unor pagini. Radu Popescu manifestăo predilecţie pentru ceea ce s-ar chema «artă a spectacolului»( N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române). Istoriaînsăşi e văzută ca un spectacol, viaţa ca o scenă de teatru pecare au loc întîmplări cu protagonişti reali. Un spectacol alstrăzii, prezentat pentru prima dată în literatura noastră, esteevocat prin aspectele senzaţionale, mişcările specifice,sugerîndu-se cu expresivitate mirarea, încîntarea asistenţei.

Autorul observă că şi oamenii au plăcerea de a se da uneoriîn spectacol, cum se întîmplă cu Radu Leon care, după ceobţine domnia, vrea « să se plimbe pen Ţarigrad(Constantinopol) cu pompă domnească, să-l vază prietenii».Mazilirea lui Antonie vodă şi închiderea boierilor suntprezentate ca într-o pagină de dramă.

Radu Popescu evită portretul clasic, preferînd să narezefapte semnificative, care ilustrează o trăsătură de caracter.Portretul lui Ştefan Cantacuzino începe cu un condiţional-optativ, mimînd obiectivitatea, pentru ca apoi să se lanseze osuită de acuzaţii grave, care răstoarnă perspectiva şi trădeazăintenţiile autorului de denigrare: « Ştefan-vodă încă ar fi fostdomnu lăudat ca şi alţi domni, avînd şi chip şi ţărămoniile

Page 93: Literatura romana veche Balţatu_DOC

93

cumsăcade, de n-ar fi cu totul nestători la toate vorbele şilucrurile lui…»

Letopiseţul lui Radu Popescu prezintă imaginea uneisocietăţi care, dincolo de conflicte, intrigi, ştia să se bucure detoate ale vieţii: plimbări, ospeţe, petreceri, ceremonii etc.

10.4 Letopiseţul Cantacuzinesc

A fost atribuit de N. Iorga lui Stoica Ludescu, logofăt alfamiliei Cantacuzino. Autorul scrie o cronică menită săistoricească evenimentele de la întemeierea principatului (deaici, titlul: Istoria Ţării Rumâneşti de cînd au descălecatpravoslavnicii creştini ), adică de la 1290 ( mai devreme decîtau demonstrat cercetările istorice) pînă în primii ani dedomnie a lui Constantin Brâncoveanu. A folosit scrierianterioare realizînd, de fapt, o compilaţie pentru perioada depînă la 1660, pentru ca după această dată să recurgă lamemoralistică. Contemporan cu mare parte din evenimentelede după 1660, autorul prezintă punctul de vedere al familieiCantacuzinilor în disputa cu rivalii lor, Bălenii. Letopiseţul începe cu afirmarea originii romane a «rumânilor», care « s-au despărţit de la romani şi au pribegitspre miazănoapte», dar nu acordă prea mare importanţăacestei idei, cum se va întîmpla la cronicarii moldoveni.Întrucît Cantacuzinii se considerau continuatoriiBasarabeştilor, se subliniază în repetate rînduri rolul jucat deei în istoria ţării. Paginile letopiseţului oglindesc o istorieagitată, cu dese conflicte între diferite grupuri boiereşti înlupta pentru putere, războaie, comploturi etc., pe fondulsărăcirii continue a celor de jos.

Se întîlnesc şi pasaje de interes literar, mai ales îndescrieri, portrete, sugerarea unei atmosfere. Evocareasfîrşitului dramatic al lui Mihai Viteazul («căzu trupul lui celfrumos ca un copaci, căci nu ştiuse, nici să prilejise sabiia luicea iute în mâna lui cea vitează») reliefează sensibilitateaautorului, în timp ce portretul lui Radu Vărzariul ne edifică

Page 94: Literatura romana veche Balţatu_DOC

94

asupra forţei de pamfletar ( «om îndrăcit şi făr' de ruşine»,«fiul dracului», «să lăsa ca un şarpe mânios de muşca pe uniişi pre alţii»).

Răscoala semenilor din vremea lui Matei Basarabprilejuieşte scrierea unor pagini de mari violenţe verbale(«porci fără ruşine», «lupi flămânzi», «nişte calici» etc.).

Letopiseţul Cantacuzinesc a fost publicat pentru prima datăîn 1847 ( «Magazin istoric pentru Dacia») de către N.Bălcescu şi A. T. Laurian.

Nota bene: Cronicarii munteni activează în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Multă vreme operelelor au fost subestimate, fiind privite în comparaţie cu alemoldovenilor. Subiectivismul autorilor, care scriu pentru aapăra interesele unei partide boiereşti, a determinat o atitudinemai rezervată din partea cercetătorilor trecutului nostru literar. Există şi în Muntenia o tradiţie a relatării cu subiect istoric:povestirile despre Vlad Ţepeş, Viaţa patriarhului Nifon,cronicile despre Mihai Viteazul ş.a. Cele două mari partideboiereşti care s-au înfruntat de-a lungul mai multor decenii(Cantacuzinii şi Bălenii ) au solicitat scrierea unor cronici caresă le apere interesele. Pe lîngă acestea s-a scris şi cronică decurte, la solicitarea unor domnitori. Între cronicile boiereşti sesituează Istoria Ţării Româneşti de cînd au descălecatpravoslavnicii creştini (1290-1688), cunoscută sub titlulLetopiseţul Cantacuzinesc; Istoriile domnilor Ţării Româneştide Radu Popescu, numită şi Letopiseţul Bălenilor; IstoriaŢării Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717,căreia i se mai spune Anonimul Brâncovenesc. Aceasta dinurmă evocă faptele domniei lui Constantin Brâncoveanu, darprovine dintr-un mediu ostil lui Brâncoveanu şi familieiCantacuzinilor. O cronică oficială a domniei lui Brâncoveanualcătuieşte Radu Greceanu.

Stolnicului Constantin Cantacuzino îi vom datora oîncercare de reconstituire ştiinţifică a începuturilor neamuluiromânesc, Istoria Ţării Româneşti, care anunţă Hronicul lui

Page 95: Literatura romana veche Balţatu_DOC

95

Cantemir şi scrierile istorice ale reprezentanţilor ŞcoliiArdelene. Cu excepţia cronicii lui Constantin Cantacuzino,paginile scrise de cronicarii munteni au un pronunţat caracterpolitic, reflectînd, în fond, lupta pentru putere din momentulrespectiv.

Ovidiu Moceanu ţine să sublinieze că cronicarii moldovenise străduiau să respecte adevărul istoric, dar în cronicilemuntene vom observa, chiar pentru trecutul mai îndepărtat, oatitudine partizană, deformatoare, nu fără consecinţe notabileîn plan literar. Tentaţia deformării detaliilor, informaţiilor vafi întreţinută sistematic. Autorii recurg la pamflet pentru a-idenigra pe adversari. În vreme ce cronicarii moldoveni auconsiderat că au datoria patriotică de a se continua unii pealţii, cronicarii munteni iau de fiecare dată totul de la început,în funcţie de interesele partidei din care fac parte.

Şi în Moldova, şi în Muntenia au activat în perioada, la carene-am referit pînă acum şi alţi cronicari, mai puţin importanţi,dar care, la vremea lor, s-au bucurat de o oarecare audienţă. ÎnTransilvania, Radu Tempea alcătuia Istoria sfintei biserici aŞcheilor Braşovului, scriau Gheorghe Brancovici, RaduDuma, Teodor Corbea, Dimitrie Eustatievici ş.a., carepregătesc terenul pentru Şcoala Ardeleană.

Evaluare:1. Elucidaţi opiniile lui P.P. Panaitescu în privinţa

istoriografiei în Ţara Românească. 2. De numele cui sun legate începuturile istoriografiei în

româneşte?3. Faceţi o prezentare a cronicii oficiale a lui Mihai Viteazul.

4. În ce constă valoarea cronicii stolnicului ConstantinCantacuzino?

5. Daţi o apreciere personală «Cronicii Bălenilor».6. Ce probleme sunt abordate în «Letopiseţul

Cantacuzinesc»? 7. Trataţi în plan corelativ scrierile cronicarilir munteni şi

moldoveni.

Page 96: Literatura romana veche Balţatu_DOC

96

Repere bibliografice:1.Moceanu, Ovidiu «Literatura română veche» - Braşov:Editura Universităţii «Transilvania», 2002.2.Mazilu, Dan Horia «Cronicari munteni» - Bucureşti:

Minerva, 1978.3.Ciocanu, Ion «Literatura română»-Chişinău: Prometeu,

2003. 4. Micu, Dumitru «Istoria literaturii române» - Bucureşti:SAECULUM I.O., 20005. Crăciun, Gheorghe «Istoria literaturii române» - Chişinău:

Cartier, 2004.6.Gregorian, Mihail «Cronicari munteni» - Bucureşti:

Minerva, 1984.

Page 97: Literatura romana veche Balţatu_DOC

97

XI. DE LA CRONICĂ LA ISTORIE. DIMITRIECANTEMIR

11.1 Dimitrie Cantemir. Scurt fişier biografic

Cantemir, Dimitrie (1672,Iaşi-1723, Dimitrievka/Rusia),prozator, istoric, filosof şi savant umanist. Fiul lui ConstantinCantemir, domn al Moldovei între 1685-1693, şi al Anei (n.Bantaş). Îşi petrece, ca şi fratele mai mare, Antioh, o bunăparte a vieţii la Constantinopol ca ostatic la turci, garantînddomnia tatălui său, Constantin Cantemir. Aici are acces la obibliotecă, se instruieşte, construindu-şi cultura pe filosofie şilogică.

Aşa se face că boierii moldoveni îşi pun speranţa în el,chemîndu-l pe tronul ţării după moartea tatălui său (1693),domnind neoficial nici două luni (martie-aprilie), nefiindrecunoscut la Poartă, unde Constantin Brîncoveanu cîştigasecauza pentru protejatul său Constantin Duca. Campaniaantiotomană alături de Rusia eşuează, culminînd cu victoriaturcilor la Stănileşti (12 iulie 1711) astfel încît D.C. estenevoit să părăsească ţara stabilindu-se în Rusia, împreună cufamilia, unde va rămîne pînă la sfîrşitul vieţii. Primeşte dinpartea lui Petru I o moşie în ţinutul Harkov, acordîndu-i-setitlul de principe serenisim al Rusiei, fiind mereu consultat decătre ţar, al cărui consilier intim va fi numit în 1721, calitateîn care participă nemijlocit la consilii privind conducerea ţării.La Petersburg şi la Moscova ia contact cu mari personalităţipolitice, diplomatice, ştiinţifice şi artistice ale Europei,impunîndu-se tuturor prin erudiţia sa; era considerat ca unuldintre cele mai luminate capete ale epocii («Leibnitz alnostru», zice Lucian Blaga, iar G. Călinescu îl numeşte «Lorenzo de Medici al nostru»), lucrările sale recomandîndu-lcu prisosinţă pentru ca Academia berlineză să-l primească înrîndurile membrilor săi. Este înmormîntat la Moscova încimitirul bisericii Sf. Constantin şi Elena, construită de el,unde fusese înhumate şi soţia şi fiica sa, Smaragda. În 1935

Page 98: Literatura romana veche Balţatu_DOC

98

osemintele i-au fost aduse în ţară şi aşezate la loc de odihnă înpămîntul bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.

11.2 Divanul sau gîlceava Înţeleptului cu Lumea saugiudeţul Sufletului cu Trupul- prima scriere cantemireanăeditată

Această lucrare (apărută în 1698) e de factură filosofică (detinereţe) concepută în buna tradiţie clasică, sub forma unuidialog-dispută între spirit şi trup. Compilaţie şi viziuneproprie se reunesc într-o operă, meritul ei fiind de a încerca«să scoată din nimic un vocabular filosofic» (G.Călinescu,Istoria literaturii române…).

Lucrarea a fost tipărită la Iaşi în limbile română şi greacă.Ea este dedicată fratelui său mai mare Antioh, pe atuncidomnitor al Moldovei. Această carte, scrisă sub influenţadascălului său Eremia Cacavela, Dimitrie Cantemir o numeşte« a tinereţelor mele întîia născută roadă». Opera poartă uncaracter filosofico-teologic. Sub forma dialogului între lumeşi înţelept autorul redă lupta între trup şi suflet, între materieşi spirit. Această luptă scoate în evidenţă superioritatea vieţiimorale. Tot odată lucrarea conţine gînduri preţioase cu privirela menirea învăţăturii şi a culturii. D. Cantemir acordă o mareînsemnătate raţiunii omeneşti. El foloseşte multe aforisme,culese din cărţile biblice şi din scriitorii antici şi încearcă săalcătuiască versuri originale.

Scriitorul se dovedeşte ,aici, un fin psiholog, observatoratent al comportamentului uman, dar şi un fantezist de marecalitate. Sigur că modelele nu i-au lipsit lui Cantemir, daracestea sunt perfect asimilate unei viziuni personale şi unuitalent deosebit. În ciuda sintaxei savant latinizate, romanulcuprinde pagini întregi demne să fie antologate într-un tom alreuşitelor scrisului românesc.

Se impune a preciza şi faptul că lucrarea aceasta este defapt un soi de crestomaţie comentată a unor texte religioase şilaice, orientale şi occidentale, antice ori contemporane, petema, mult tratată de scriitorii europeni, a raporturilor dintre

Page 99: Literatura romana veche Balţatu_DOC

99

om ca individ şi lume ca univers existenţial, autorul adoptîndo atitudine moderat ortodoxă, pledînd pentru o viaţă virtuoasă,dar nu pentru retragerea din tumultul activităţilor lumeşti.Lucrarea, avînd formă literară, este mai degrabă o carte demeditaţie filosofică în linia aspiraţiilor umanist-raţionaliste aleautorului.

După această lucrare filosofică scrie în limba latină tratatede logică, fizică şi metafizică ( Compendiolum universaelogices institutiones, Phisices universalis doctrina,Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago) - care, deşi suntmai mult nişte fişe de lectură, au importanţă pentrudescifrarea operei literare. De asemenea, a scris studiimonografico-istorice (Descriptio Moldaviae, Hroniculvechimii româno-moldo-vlahilor), precum şi o operă literară,mai puţin cunoscută, din cauza redactării ei în româneşte,anume Istoria ieroglifică, primul roman al literaturii noastre.

11.3 Istoria ieroglifică- roman alegoric

Procesul de creaţie a durat puţin, probabil între 1704-1705,iar titlul dat este pe măsura epocii: Istoria ieroglifică îndouăsprezece părţi împărţită aşijderea cu 760 de sentenţiifrumos împodobită, la începătură cu scară a numerelordezvălitoare, iară la sfîrşit cu a numerelor streine tălcuitoare.Din păcate, romanul, deşi de importanţă majoră pentrudezvoltarea literaturii române, a intrat cu întîrziere în circuituloperelor excepţionale. Cu toate că Dimitrie Cantemir porneştede la o realitate istorică, iar mai apoi o transfigurează artistic,vom privi opera mai ales din perspectiva estetică, fără ainsista asupra caracterului memoralistic şi pamfletar. Aceastapentru că un anume context istoric, personalităţile timpuluiapar oglindite deformat de subiectivitatea autorului şi suntreceptate de cititor drept tipologii ascunse cu abilitate şitalent, cu o adevărată pasiune pentru ludic, în spatele unormăşti ori simboluri, toate dezvăluite în Scara numerelor şicuvintelor ieroglificeşti tălcuitoare, aflată la sfîrşitul operei.

Page 100: Literatura romana veche Balţatu_DOC

100

Nimic mai fals pentru cititor decît să se lase angrenat încompararea personajelor şi numelor din «scară». GheorgheCrăciun avertizează că aceasta ar conduce la o interpretarecare nu este nici literară, nici (mai ales) istorică.

Cantemir imaginează un univers fantastic, populat depăsări (valahii) şi patrupede (moldovenii), în care preocupareagenerală se îndreaptă spre găsirea conducătorului potrivit.Animalele (care păstrează semnificaţiile din bestiariilemedievale) se adună pentru a alege un conducător, dardiscuţiile deviază şi vorbitorii dezbat în discursuri retoriceimpecabile problema apartenenţei de rasă a Struţo-cămilei,hibrid monstruos şi simbol al dezechilibrului lumii. Pentru caStruţo-cămila să poată stăpîni peste patrupede, Corbulporunceşte înlăturarea Inorogului, moştenitorul de drept altronului, pentru a cărui căpturare este mobilizată întreagalume a păsărilor. Vicleanul Hameleon, profitînd de încredereape care Inorogul o avea în nobilul ambasador al păsărilor,Şoimul, imaginează o capcană diabolică, îl capturează peInorog şi îl vinde unui Crocodil, căruia îi era dator, dar şipentru a se răzbuna pe Inorog. Hameleonul era supărat că îislujise Inorogului fără simbrie timp de un an, cu nădejdea căacesta va săvîrşi o vrajă benefică pentru frumoasa Biruinţa,soţia Hameleonului, ceea ce nu se întîmplase. Promiţîndu-iCrocodilului daruri de preţ, Inorogul se eliberează, refugiindu-se în Imperiul peştilor (turcii). Între timp, în ţara patrupedelor,pe tronul ce se cuvenea Inorogului, Corbul îl aşază pe ginerelesău, Vidra. Acesta se dovedeşte a fi un conducător nemilos şiun personaj nerecunoscător faţă de protectorul său. Înmomentul în care Corbul se recunoaşte neputincios în privinţaVidrei, intervine Inorogul. El fusese ajutat de vrăjitorii ceibuni, de Cocoş, la curtea căruia se ascunsese un timp, şi defratele său, Filiu. Tiranul din ţara patrupedelor este alungat,Corbul este înfrînt, ordinea este restabilită. Toate animalelesărută cu smerenie copita biruitorului Inorog.

S-au făcut numeroase observaţii în privinţa diversităţiispeciilor literare adunate în Istorie şi de aici, asupra structurii

Page 101: Literatura romana veche Balţatu_DOC

101

labirintice, un reflex al temei care guvernează opera. Despresimbolul labirintului (sugerat constructiv şi conţinutal)vorbesc aproape toate exegezele dedicate Istoriei. Cantemirtălmăceşte labirintul ca închisoare din care nu se poate ieşi,iar în plan simbolic îl asociază cu ignoranţa.Impresia deconstrucţie încîlcită este imprimată, în primul rînd, de lungilediscursuri retorice ale animalelor. În Istoria ieriglifică, toatepersonajele prind contur şi viaţă prin intermediul cuvîntului;ţin discursuri (primele trei capitole), dialoghează în stilerasmian sau pledează în favoarea unei acţiuni prinintermediul povestirii exemplificatoare. Textul cantemireaneste segmentat şi de paranteze, uneori conţinînd informaţiiparalele, alteori intersectînd enunţul principal.

Lucrarea se impune prin ideile social-politice. Autorulsupune unei critici violente pe domnitorii şi boerimea lacomăşi hrăpăreaţă, care « de vărsarea sîngelui nevinovat sebucură». Simpatia autorului e de partea celor oropsiţi,redaţi înroman de asemenea sub formă alegorică prin albine, furnicietc. Acestea trăiau numai cu «obide şi suspine» şi de aceea elese răsculau împotriva lighioanelor primejdioase « aducătoarede rane netămăduite».

Pe lîngă linia principală de subiect - lupta dintre Inorog(D.Cantemir) şi Corb (C. Brâncoveanu) - autorul introduce înroman diferite povestioare, anecdote, alcătuieşte versuri, careau menirea de a concretiza anumite situaţii ori de a contribuila o caracterizare mai amplă a diferitor personaje.

D.Cantemir ştia să-şi aleagă mijloace artistice efective, casă-şi poată adînci satira. Un loc însemnat îl ocupă portretul,care de cele mai multe ori e grotesc, caricatural. Prezintăinteres şi cele 760 de sentinţe cu care este «frumosîmpodobită» lucrarea.

Istoria ieroglifică are o mare valoare şi sub raportlingvistic. Fiind un bun cunoscător al limbii române, DimitrieCantemir foloseşte cu măiestrie lexicul limbii noastre, la careadaugă un şir de neologisme.

Page 102: Literatura romana veche Balţatu_DOC

102

Gama posibilităţilor artistice ale lui Cantemir aici sereflectă deosebit de largă; el trece uşor de la şarja sarcastică lacaligrafia fină, de la adînca vibraţie lirică (subiectivă) lablestem şi caricatură. Pagini întregi sunt memorabile- faptremarcat de Nichita Stănescu.

11.4. Descrierea Moldovei- lucrare de tip enciclopedic

Lucrarea a fost terminată în 1716. A fost scrisă în limbalatină la cerera Academiei din Berlin, al cărui membru autorulera din 1714. A fost tradusă tîrziu în limba română (1825, cutitlul Scrisoarea Moldovei;1851, de către Costache negruzzi).

D.Cantemir a avut la îndemînă, ca modele, scrierigeografice şi istorice (H.Notaras, M.Kromer, Eutropiu, Stabonş.a.), dar nu scrie un tratat, ci o monografie, prima de acest felîn literatura noastră.

Lucrarea are trei părţi: 1. Partea geografică; II. Parteapolitică; III. Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii înMoldova.

Partea geografică prezintă aşezarea Moldovei, hotarelevechi şi noi, clima, apele, ţinuturile, tîrgurile, munţii şimineralele, cîmpiile şi pădurile, animalele sălbatice şidomestice. Informaţiile livreşti sunt completate cu cele venitedin legende (Dumbrava Roşie, plăieşii apărători ai CetăţiiNeamţului, cheile Bicazului ş.a.). Din descrierea lui Cantemirapare imaginea unei ţări bogate, care, din pricina vitregiiloristorice, nu poate fi fericită.

Partea politică, cea mai amplă, se referă la problemelelegate de originea poporului român, organizarea statală,obiceiurile alegerii domnilor, stările sociale, legile ţării,raporturile cu Poarta Otomană, « năravurile moldovenilor»,obiceiurile de îngropăciune etc. Vorbind de obiceiurile denuntă, D. Cantemir realizează un studiu etnografic şi folcloric.De altfel, şi alte capitole pot fi considerate studii de acelaşitip.

Page 103: Literatura romana veche Balţatu_DOC

103

Autorul subliniază importanţa substratului dacic înformarea poporului român, caută explicaţii pentrudiferenţierile dialectale, aminteşte legenda descălecării luiDragoş, se referă la luptele moldovenilor pentru apărareastatului lor.

Partea a treia cuprinde cinci capitole: despre religiamoldovenilor, viaţa bisericească, mănăstirile din Moldova,graiul moldovenilor şi literatura lor («literele»). Cantemirconsideră că moldovenii au folosit litere latineşti în scriere şică numai de pe vremea lui Alexandru cel Bun ar fi adoptatliterele slavone, părere nefondată, avînd în vedere că nu existănici un document care să ateste fenomenul respectiv.

Deosebit de interesante şi valoroase din punct de vedredocumentar sunt paginile despre datini şi ceremonii din parteaa doua şi a treia parte despre nuntă, înmormîntare, înscăunareadomnilor, mazilirea, despre diferite credinţe şi obiceiuri(căluşarii, drăgaica, paparudele, zburătorul, turca, sînzienele,colindele, ursitele ş.a.).

Operă în care discursul ştiinţific interferează discursulliterar - artistic, Descrierea Moldovei impresionează prindensitatea informaţiei, spiritul de sinteză al autorului, stilulvioi, accesibil, colocvial, prin caracterul elevat al expunerii.

Nota bene: Cu Istoria Imperiului Otoman, redactată între1714 şi 1716, Cantemir dobîndeşte reputaţie europeană.Tradusă şi tipărită în engleză, franceză şi germană, transpusăde asemenea, dar nu şi editată, în italiană şi rusă, cartea ecunoscută şi apreciată de Voltaire. Ea devine sursă deinspiraţie pentru Byron şi Hugo. Simplă compilaţie şi chiardirectă traducere din turceşte în prima parte, însoţită însă denote ale semnatarului, Istoria este, în schimb, pe deplinoriginală şi conştientă în partea a doua, încheiată cu războiuldin 1711. Această parte este, în bună măsură, un memorialpolitic, însoţit de adnotări copioase, ce edifică cititorul asupratotalităţii structurilor lumii turce şi conturează numeroasepersonalităţi istorice contemporane de diverse naţionalităţi.

Page 104: Literatura romana veche Balţatu_DOC

104

Expunerea include o critică acerbă a filosofiei politiceprofesate de cîrmuitorii imperiului otoman, la baza căreiastătea um amoralism absolut. Dezvăluind racilele societăţiifeudale turceşti, cunoscută în toate ascunzişurile, fostulostatec prevesteşte surparea puterii otomane imperialiste,inducînd şi forţa menită, după el, să elibereze creştinătatea;Rusia lui Petru cel Mare.

Una din cele mai voluminoase lucrări scrise de D.Cantemir în Rusia este Hronicul vechimii a romano- moldo-vlahilor . Folosind un număr foarte mare de izvoare, autorulpunea în discuţie un şir de probleme actuale pentru vremea sa.Un loc însemnat îl ocupă combaterea teoriei lui SimionDascălul şi Misail Călugărul cu privire la origineamoldovenilor. Lucrarea denotă larga erudiţie a autorului,dragoste de ţară şi de trecutul ei. Încununarea activităţii salede istoric ar fi realizat-o Cantemir cu Hronicul vechimii aromano-moldo -vlahilor, dacă ar fi reuşit să ducă la capătaceastă lucrare, concepută monumental, ca istorie a întreguluipopor român, de la origini pînă în timpul redactării. Moarteal-a răpit însă pe scriitor după ce reconstituie «vechimea»neamului său doar pînă la întemeierea principatelor.

Spirit enciclopedic, Dimitrie Cantemir a scris un numărapreciabil de opere ştiinţifice: Metafizica şi Logica, Tratat demuzică turcească, Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir,Sistema religiei muhammedane etc.

Sub aspect politic, Dimitrie Cantemir este un domnitorcontroversat pentru alianţa sa cu Petru cel Mare al Rusiei.Tratatul încheiat de el cu ţarul, menit să contribuie laeliberarea Moldovei de sub turci, precum şi campania moldo-rusă de la Stănileşti din 1711, vor fi avut la bază intenţiinobile, dar consecinţele lor n-au fost cele dorite. De aiciopinia că el a dat greş în alegerea partenerului de luptăîmpotriva duşmanilor noştri. Oricum, sub acest aspectDimitrie Cantemir este o personalitate mai curînd tragică decîteroică.

Page 105: Literatura romana veche Balţatu_DOC

105

În plan ştiinţific şi literar însă el este personalitatea cea maimare, care a dominat cultura noastră veche, asigurînd tranziţiafirească de la istiriografia medievală la literatura românămodernă. Cărturar poliglot ( a cunoscut zece limbi europene şiorientale), savant istoric, gînditor filosofic, literat de talent,Cantemir a dominat- prin creaţia sa vastă şi multilaterală- operioadă îndelingată a culturii române din secolul al XVIII-lea.

Evaluare:

1. Prezentaţi date biografice despre viaţa şi activitatea luiDimitrie Cantemir.2. Argumentaţi, prin pasaje selectate din text, că opera lui D.

Cantemir «Divanul sau gîlceava Înţeleptului cu Lumea saugiudeţul Sufletului cu Trupul» e de factură filosofică.3. Realizaţi un comentariu al romanului alegoric «Istoria

ieroglifică».4. Vorbiţi despre structura lucrării lui D.Cantemir

«Descrierea Moldovei».5. Daţi o prezentare generală a operei lui D.Cantemir «Istoria

Imperiului Otoman». 6. Ce probleme a abordat marele cărturar în opera «Hroniculvechimii a romano-moldo-vlahilor»?7. Enumăraţi operele ştiinţifice scrise de acest mare erudit.8. Ce impact au exercitat scrierile lui Cantemir asuprascriitorilor care l-au urmat?

Repere bibliografice:

1.Ciocanu, Ion «Literatura română» - Chişinău: Prometeu,2003.2.Micu, Dumitru «Istoria literaturii române» - Bucureşti:

SAECULUM I.O., 2000.3. Ghiţulescu,Mircea «100 cei mai mari scriitori români» -Bucureşti: Lider, 2005.

Page 106: Literatura romana veche Balţatu_DOC

106

4. Dodiţă, G; Marin, V. «Istoria limbii şi literaturii vechimoldoveneşti» - Chişinău: Lumina, 1966.5.Ruşti, Doina «Scriitori români»-Bucureşti: NICULESCU,

2006. 6.Călinescu, George «Istoria literaturii române de la origini

pînă în prezent» - Bucureşti: Minerva, 1982.

Page 107: Literatura romana veche Balţatu_DOC

107

XII CĂRŢILE POPULARE. IMPACTUL LOR ASUPRACITITORILOR DE IERI ŞI DE AZI

12.1 Originea textelor populare. Valoarea lor

După Cantemir şi Neculce, pînă la Şcoala Ardeleană şipoeţii Văcăreşti, nu s-a creat un gol în cultura şi literaturanoastră, cum au înclinat unii să creadă. Perioada de mijloc asecolului al XVIII-lea nu impume atenţiei nume mari înliteratura cultă, dar nu e mai puţin interesantă prin tipăriturileşi traducerile publicate, prin circulaţia aşa numitelor cărţipopulare, «cărţi fără frontiere».

S-a păstrat un interes pentru aceste cărţi, a căror traducere înlimba română a început în secolele anterioare. Origineaacestor texte este foarte variată. Provin din Egipt şi Siria,Grecia, Franţa, Italia, Spania, dar au devenit parte integrantădin literatura europeană, din literatura noastră, prin impactulpe care l-au avut asupra publicului.Primele cercetări maiserioase asupra lor datează de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: N.Iorga, B.P. Hasdeu, M. Gaster, N. Cartojan, cu celedouă volume (1929 şi 1938) va realiza cercetarea cea maiamplă a lor. De remarcat cărţile mai recente ale luiI.C.Chiţimia şi Al. Duţu.

Legendele apocrife, precum şi alte texte, au fost cunoscutedupă publicarea Codicelui Sturdzan. Au urmat şi alteasemenea culegeri, Codex Teodorescu, Codex Neagolanus,Codicele de la Cohalm etc. Unii istorici literari au susţinut căaceste texte apocrife au fost traduse odată cu textelerotacizante, în Maramureş.

Începută odată cu apariţia scrisului în limba română,traducerea de apocrife ia amploare după întroducereatiparului, continuînd pînă azi. Din secolul al XVII-lea,concomitent cu apocrife biblice, ligende hagiografice, pilde şireflecţii moralizatoare etc., se traduc şi mai ales se prelucreazăşi scrieri laice: cărţi de prezicere, proză narativă (romane),proză şi poezie epico-didactică. Alături de Moartea lui

Page 108: Literatura romana veche Balţatu_DOC

108

Avram, Apocalipsul apostolului Pavel, Călătoria MaiciiDomnului la iad, Legenda Sfintei Dumunici, Legenda SfinteiVineri (între altele) apar, pe de o parte, Trepednicul (ceprezice viitorul după mişcările unor organe ale corpului: ochii,genele), Gromovnicul (deduce mersul vremii şi soarta umanădin tunete), Rojdanicul (Zodiacul), pe de alta Alexandria,Esopia, Sindipa, Archirie şi Anadam. Ponderea apariţiilorlaice creşte considerabil în epoca numită de Cartojan a«influenţei greceşti» (influenţă mult facilitată- dacă nudeterminată- de domniile fanariote), epoca următoare aceleia a« influenţei slavone». Astfel profilează tipul de literatură princare, pînă în veacul al nouăsprezecelea (inclusiv), acei ce îşiputeau oferi cea « mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţaomului zăbavă», care e, după Miron Costin, « cetitul cărţilor»,îşi satisfăceau- mai mult decît prin oricare altul, şi chiar înexclusivitate-nevoia de lectură. Aşa-numitele ( nu tocmaipropriu) « cărţi populare» au format ( fie în traduceri, rareorifidele, mai ales, în prelucrări, cum sunt cele datorate lui AntonPann) gustul literar al generaţiilor din secolele trecute ; prinele şi-au descoperit vocaţia o seamă de scriitori, ca, deexemplu, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, IonCodru-Drăguşanu, M. Kogălniceanu.

Sursă de încîntare au rămas, de altfel, cărţile «populare» şipentru scriitorii din secolul nostru. Octavian Goga, bunăoară,evocă icoane din copilărie numind pe Alexandru Macedon şipe Esop: «De cîte ori am spus povestea / Lui AlexandruMacedon» (Casa noastră). «Şi hîtrul dascălu Ilie,/ Celînţelept, glumeţ şi şchiop/ La vatră răzimat spunea / o pilduiredin Esop» (Reîntors).

Utilizate fragmentar, unele dintre ele ( acele care se pretau,în măsura în care se pretau) încă de la începuturile culturiiromâne scrise, în predici, cugetări, cronici, textele «populare»nu au devenit în literatura noastră- ca în Occident- sursă dematerie primă pentru opere impresionabile, precum DivinaComedia, Gargantua et Pantagruel, Don Quijote,Decameronul, însă, în chip evident, au influenţat cursul

Page 109: Literatura romana veche Balţatu_DOC

109

evolutiv al scrisului artistic, prin formarea gustului şisensibilităţii publice. Motive, momente, situaţii, personaje,vorbe înţelepte, formulări memorabile din cuprinsul lor auintrat, mai mult sau mai puţin prefăcute, în creaţii literare dinepoca modernă. Mai multe « cărţi populare» au fost rescrise înlimbaj modern sau prelucrate atît de radical încît au rezultatnoi opere. Spre a menţiona doar cîteva cazuri, paremiologiadin secolele precedente ( Negruzzi, Pann, Creangă) îşi are unadin surse în Archirie şi Anadam; motivul turturelei rămasefără soţ (Ienăchiţă Văcărescu) vine din Floarea darurilor(Albinuşa) şi tot astfel acela al ospătării unui înger, tratat deSadoveanu în Pustnicul Ieronim; «blajinii» din Paşteleblajinilor sadoveniene îşi au originea în Alexandria. Părinte alfabulei, din care au purces în occident La Fontaine şi Lessing,în Rusia Krîlov, Esop a fost integrat de Anton Pann, GrigoreAlexandrescu, Al. Donici (prin La Fontaine) şi înspiritualitatea românească. Cei mai productivi valorificatori înliteratura română ai « folclorului universal» ( cum ar putea finumită, cu o sintagmă aproximativ călinesciană literatura«populară» scrisă) sunt Anton Pann, M. Sadoveanu.

Trăsăturile distinctive ale textelor populare

Studiate aprofundat de Hasdeu (Cuvente den bătrîni), MosesGaster (Literatura populară română) şi exhaustiv de NicolaeCartojan ( Cărţile populare în literatura română), apoi, dupăal doilea război de I.C. Chiţima. Dan Simonescu, MirceaTomescu, « cărţile populare» sunt producţiuni eteroclite,variate prin însăşi natura lor, şi cu atît mai mult prin situareatipologică, prin caracterele individualizate şi prin origine.Unele sunt religioase, altele laice. Unele provin din folclor,altele din literatura cultă. Unele aparţin literaturii, altele ( celede povestire, de exemplu) au putut doar oferi material deinspiraţie unor opere literare. În covărşitoarea majoritate,scrierile în cauză au apărut, şi unele circulă pînă azi, încondiţiile anonimatului, fiind produse ale creaţiei colective

Page 110: Literatura romana veche Balţatu_DOC

110

( mai exact: devenite bun colectiv). Esop n-a inventat, a strînsdoar la un loc, din masa producţiilor orale, cele mai multedintre «pildurile» lui, dacă nu toate. Înseşi epopeele homerices-au creat prin integrarea în structuri narative ample a unuiconglomerat de istorisiri anonime. Opere individuale sunt, defapt, numai romanele occidentale cavalereşti, nu fără ca şiacestea să-şi aibă parţial sursa în oralităţi. Aşa şi se explicăadoptarea denominaţiei «cărţi populare». Sub acest genericsunt aduse texte diverse, fie de sorginte realmente folclorică,fie compuse (cu întrebuinţarea unor elemente de folclor) decătre autori declaraţi şi reintrate în circulaţia orală, unelerecăzute în anonimat. Indiferent de provenienţă, versiunilescrise ale unor opere populare au răspîndit anumite motive,situaţii, subiecte pe arii geografice largi, chiar pe întregulcontinent şi în tot spaţiul euroasiatic. De altfel, patria deobîrşie a celor mai multe poveşti e Orientul arab, persan şiindic. Prin răspîndire, producţiunile universal folclorice ausuferit, natural, modificări. Fiecare zonă de spiritualitate le-aimprimat particularităţi ale ei, dezvoltînd acele componente încare umanitatea ei se recunoştea, reducînd şi chiar eliminîndaltele, localizînd situaţii, autohtonizînd personaje, dîndexpresiei lingvistice, figuraţiei, peisajelor, costumaţiei,detaliilor de orice fel un colorit naţional specific.

Clasificarea textelor populare

Pentru clasificarea textelor «populare», trebuie avut,desigur, în vedere, în primul rînd, domeniul spiritual căruiaaparţine fiecare. Vor apărea, astfel, de la început două maricategorii de scrieri: religioase şi profane. Din primele sedetaşează mai întîi ( în ordinea genetică) apocrifele biblice(numite şi «texte parabiblice». Acestea adaugă eposului sacrunoi scenarii, dezvoltă şi explicitează pasaje sumare, laconicesau obscure din Vechiul şi Noul Testament.

Legendele apocrife cele mai impresionante se găsesc înCodicele Sturdzan, copiat între 1580 şi 1620 în satul Mahaci

Page 111: Literatura romana veche Balţatu_DOC

111

de pe Mureş de un anume preot Grigore. Legendele apocrifepot fi apocaliptice ( povestesc întămplări din « viaţă de dupăviaţă», în iad sau rai) sau hagiografice (inspirate din viaţasfinţilor şi martirilor).

De un interes aparte s-au bucurat evangheliile apocrife,atribuite unor personaje noutestamentare ( Iacov, Toma,Petre). Ele dau mai multe amănunte din viaţa Mîntuitorului, aMaicii Domnului. Evanghelia după Iacov povesteşte desprenaşterea Maicii Domnului, părinţii Ioachim şi Ana, alegerealui Iosif pentru a-i fi dată în grijă, Bunavestire, NaştereaMîntuitorului, venirea magilor ş.a.m.d., aspecte din urmăcunoscute şi din Evangheliile canonice.

Evanghelia după Nicodim conţine, de fapt, două părţi.Actele lui Pilat şi Coborîrea Mîntuitorului în iad. Actele luiPilat descriu momentul aducerii lui Iisus la Pilat, judecarea luişi o serie de minuni care s-au petrecut în aceste împrejurări.

Evanghelia după Toma propune nişte culori prea realisteale vieţii Mîntuitorului.

O mare răspîndire a avut Umblarea (călătoria) MaiciiDomnului prin Munci sau Apocalipsa Maicii Domnului.Maica Domnului îl roagă pe fiul Ei să trimită pe arhanghelulMihail ca s-o însoţească în iad. Însoţită de arhanghel şi deîngeri, coboară în iad, unde vede chinurile celor care aupăcătuit. La sfîrşit, impresionată de ceea ce vede, roagă peDumnezeu să dea odihnă păcătoşilor, măcar de la VinereaMare (înainte de Paşti) pînă la Duminica Tuturor Sfinţilor.

Între legendele hagiografice Legenda Sfintei Vineri şiLegenda Sfîntului Sisinie au cunoscut o răspîndire mai mare.

Legenda Sfintei Vineri, povesteşte viaţa Sfintei, fiică a unorpărinţi evlavioşi, care au făgăduit că o vor închina Bisericii.La vîrsta de numai cinci ani pleacă în lume să prorovăduiascăcuvîntul lui Dumnnezeu. Evreii se plîng împăratului Antioh,care, văzînd frumuseţea ei, îi prorune să se căsătorească cu el.Sfînta refuză şi împăratul va da ordin să fie răstignită. Esalvată de îngeri. E aruncată într-un cazan cu smoală, de unde,tot cu ajutor dumnezeiesc, scapă.

Page 112: Literatura romana veche Balţatu_DOC

112

Mulţi se creştinează văzînd aceste minuni. Un alt împărat îipropune să se închine idolilor săi, că o va face împărăteasă.Bineînţeles, refuză. Un al treilea împărat (Aolit) o supunealtor cazne, din cauză că refuză să renunţe la credinţa sa.Înainte de a muri prin decapitare, Sfînta îl roagă pe Dumnezeusă binecuvînteze ogoarele şi animalele celor ce vor cinsti ziuaei şi să-i pedepsească pe cei care nu vor ţine post vinerea.

Legenda Crucii prezintă clipele de agonie ale lui Adam şidrumul fiului său Sit pînă la rai, ca să aducă o ramură demăslin pentru a uşura chinurile tatălui. Din ramura dată de unînger Sit şi Eva fac o cunună pe care o aşează pe capul luiAdam. După ce Adam a fost înmormîntat cu această cunună,din cunună a crescut un pom înalt din care s-au desfăcut treicrengi mari. Ele, după un timp, s-au împreunat, apoi iar s-audesfăcut de şapte ori. Din acest pom s-a făcut crucea pe care afost răstignir Mîntuitorul.

O categorie aparte de texte religioase o formează cele decaracter didactic, precum Joca monachorum (Jocurilecălugărilor), o carte structurată catihetic (întrebări şirăspunsuri). Fiziologul, manual popular de zoologie, parţialhimerică, în care animalele sunt descrise pentru a se oferi prinanalogie pilde morale, Fiore di vitru, numită şi Albinuşa.Aceasta din urmă este ( cum se anunţă în titlu) o culegere decitate « din toate capetele cărţilor lui Hristos şi a svinţilorapostoli şi a prorocilor ş-a mai marilor patriarşi», întocmită debenedictul Tommaso Cozzadini, în sec. XIII, şi tradusă înnumeroase limbi. În româneşte a fost transpusă în sec. XVII,prin intermediar sârbesc. Titlul sub care e mai mult cunoscutăa fost împrumutat de N. Iorga pentru una din publicaţiile sale,Floarea darurilor, apărută în 1907. O carte de edificaremorală, agrementală cu poveşti, fabule, apologuri, multe decaracter laic, de sursă folclorică, este şi Varlaam şi Iosafat,prelucrare în spirit creştin a vieţii lui Budha.

Scrierile de inspiraţie laică intră, aproape toate, în speciaromanului: a celui de factură medievală şi chiar antică.Romanul popular a apărut ca rod al «colaborării» dintre

Page 113: Literatura romana veche Balţatu_DOC

113

public şi cărturari. În diferite ţări, cărturarii au stilizatnaraţiunile mai întinse care circulau, restituindu-le publicului,mai ales după tipărirea lor.

În prima etapă la noi se traduce mai ales din literaturile sud-slave (secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secoluluiurmător), apoi din literatura grecească. Cel mai vechi text deacest fel este Alexandria, tradus în limba română în secolul alXVI-lea.

Romanul despre Alexandru Macedon a avut o largăcirculaţie atît la popoarele din Asia, cît şi la cele din Europa.Lucrarea conţine descrierea unui şir de fapte reale îmbinate cuo serie de legende fantastice cu privire la naşterea, copilăria,adolescenţa şi expediţiile militare ale lui Alexandru cel Mare,regele Macedoniei ( sec. IV î.e.n.). Aşa, de exemplu, pe lîngăfapte reale ca biruinţa lui Alexandru asupra lui Darie alPersiei, a lui Por al Indiei ş.a. în roman sunt redate faptelegendare ca naşterea eroului sub puterea vrăjilor, descrierealui Ducipal, calul său năzdrăvan, călătoriile sale fantastice,luptele cu furnicile uriaşe, cu făpturi, care aveau şapte mîini şişapte picioare, expediţiile în împărăţia amazoanelor, coborîreaeroului în iad şi în rai ş.a. Alexandru, eroul principal alromanului, e înzestrat cu numeroase calităţi. Agerimea minţiişi înţelepciunea lui Alexandru, trăsăturile sale morale şi fiziceîl fac să biruie orice obstacol din cale.

Alexandria a avut o mare influenţă asupra folclorului şiasupra literaturii noastre. Romanul despre AlexandruMacedon a luat naştere în veacul III î.e.n. în Egipt, de unde apătruns în Balcani şi apoi la popoarele slave. În Moldovaromanul a circulat, după cum am mai menţionat, în limbaslavă în veacul XVI, iar în traducere - începînd cu veaculXVII.

Pătrunzînd în Moldova, romanul a fost într-o anumitămăsură localizat şi adaptat la condiţiile istorice concrete deaici. Aşa, de exemplu, în unele variante Alexandru Macedonduce luptă nu contra perşilor, ci contra turcilor din acele

Page 114: Literatura romana veche Balţatu_DOC

114

vremuri, iar în altele găsim ştiri despre «dachiani» (daci),despre Dragoş, descălecătorul Moldovei ş.a.

Primele ediţii ale acestui roman în Moldova au apărut lasfîrşitul veacului XVIII.

Varlaam şi Ioasaf, al doilea roman popular foarte răspîndit,a fost cunoscut încă din secolul al XVI-lea în versiuneslavonă. Versiunea românească aparţine lui Udrişte Năsturel(1648).

Esopia s-a născut în Grecia antică, ca rezultat al uneifuziuni între elemente de literatură clasică şi literaturăpopulară orientală. Are două părţi: Viaţa lui Esop şi Pildelelui Esop.

Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea se traduce şi celebraHalima (1783). Versiunea românească este alcătuită din Omie şi una de nopţi, originară din Orient, şi O mie şi una dezile, o replică realizată de francezul Petris de la Croix. Primaare în centru un duşman al femeilor, cealaltă o femeie careurăşte bărbaţii. Mai precis, Halima include naraţiuni în caremotive indiene apar în expresii orientale (arabe îndeosebi)diferite. Riguros vorbind, Halima nu e roman, ci culegere de«povestiri în ramă».

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în cuprinsul ţăriinoastre erau citite, alături de felurite cărţi venite din est, şiromanele occidentale. Unul dintre acestea este întitulat Istorialui Imberie, fecior împăratului al Provenţiei.

Şi romanul cavaleresc este bine reprezentat: RomanulTroiei, Istoria lui Erotocrit, Filerot şi Antuza ş.a.

Cărţi populare cu caracter didactico-moralizator

Între cărţile populare cu caracter didactico-moralizator,două au fost mai cunoscute: Albinuşa sau Floarea darurilor şiFiziologul.

Floarea darurilor ori Albinuşa este una dintre cele maivechi cărţi populare cu caracter moralizator răspîndită la noi.În lucrare sunt descrise virtuţile şi viciile omului. Fiecare

Page 115: Literatura romana veche Balţatu_DOC

115

virtute e urmată de descrierea unui viciu, făcîndu-se uneoriasemănare a virtuţii sau viciului cu un animal sau cu o pasăre.Aşa, de exemplu, viclenia este asemănată cu vulpea,îngîmfarea cu păunul etc. Pe larg sunt folosite maxime şidiferite istorioare culese din biblie, cît şi din scriitorii antici şicei din evul mediu.

Traducerea acestei cărţi s-a făcut de mai multe ori dinlimbile italiană, greacă şi slavonă. În Moldova a fostrăspîndită începînd cu veacul XVII şi a ajuns la noi în maimulte manuscrise.

Printre cărţile populare traduse din alte limbi este şiFiziologul. Această carte populară a luat naştere sub formaunui manual popular de zoologie şi de morală în primeleveacuri ale erei noastre în Egipt. A fost răspîndită la maimulte popoare din Asia şi Europa.

În Fiziologul se făcea o descriere a mai multor animale şipăsări atît reale (leul, elefantul, vulturul, privighetoarea,ciocănitoarea, pelicanul), cît şi fantastice ( vasiliscul,inorogul, pasărea fenix, struţocămila ş.a.). Fiecare povestire seîncheie cu o « tîlcuire» simbolică în spiritul dogmelorreligioase.

Lucrarea a influenţat asupra picturii şi literaturii. Înromanul lui Dimitrie Cantemir «Istoria ieroglifică» figureazăinorogul (un fel de rinocer), filul (elefantul), struţo-cămilaş.a., care se întîlnesc şi în opera Fiziologul.

Cărţile astrologice de prevestire

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii căutau să cunoascăfenomenele care aveau loc în natură. Lipsa mijloacelorştiinţifice în explicarea acestor fenomene i-a făcut să creadă,că între viaţa omului cu toate întîmplările de pe pămînt şi întremişcarea corpurilor cereşti este o legătură directă. Astfel aapărut aşa numita literatură astrologică şi de prevestire.Scrierile acestea, îmbibate cu superstiţii populare, au luat

Page 116: Literatura romana veche Balţatu_DOC

116

naştere în orient, de unde au pătruns în Bizanţ şi apoi în ţărileeuropene.

În Moldova literatura astrologică şi de prevestire a pătrunsprin mijlocirea slavilor şi a avut o largă circulaţie mai ales înveacurile XVII-XVIII.

Cele mai răspîndite cărţi din această serie erau următoarele:Rojdanic sau Zodiac, Gromovnic, Trepetnic.

Rojdanicul prezicea soarta omului după luna (zodia) încare s-a născut. Astfel cele douăsprezece luni ale anuluicuprindeau douăsprezece zodii. Oamenii născuţi sub aceeaşizodie trebuiau să aibă o soartă asemănătoare, să treacă prinaceleaşi cumpene, să aibă trăsături comune. E limpede, că latemelia unor astfel de «explicaţii» nu era nimic ştiinţific.

Gromovnicul. Numele cărţii provine de la cuvîntul grom(tunet). În scrierea aceasta se prezice soarta omenirii,întîmplările, evenimentele, soarta semănăturilor după zodia,cînd tuna ori fulgera.

Trepetnicul. Cartea populară numită Trepetnicul cuprinde oserie de explicaţii absurde şi preziceri ale întîmplărilor omuluidupă cutremurarea ori zbaterea diferitor părţi ale corpuluiomenesc: bătaia pleoapelor, a buzelor, după contracţiunilemuşchilor feţei, cefii ş.a. Numirea cărţii provine de la cuvîntulslav trepet (mişcare, abatere).

Nota bene: O veridică apreciere a valorii cărţilor populare adat criticul literar Alexandru Piru, la opiniile căruia ne vomconcentra atenţia în rîndurile ce urmează : « În literaturaveche, încheiată în ţările române în ultimele decenii alesecolului al XVIII-lea, au circulat mai întîi în slavoneşte, apoişi în traducere, o întreagă eflorescenţă de cărţi popularecunoscute tuturor literaturilor, care multă vreme au suplinitlipsa unei literaturi de imaginaţie proprie, formînd gustulliterar al cititorilor şi desigur al autorilor, cu ecouri mai ales înliteratura orală. În basme, de exemplu, se regăsesc elementedin scrierile apocrife, parabiblice, apocaliptice, hagiografice

Page 117: Literatura romana veche Balţatu_DOC

117

(Legenda sfintei Vineri, Legenda sfintei Duminici, Legendasfîntului Sisoe).

O extraordinară răspîndire în perioada feudală a literaturiiromâne a avut Alecsandria sau istoria lui AlexandruMacedon, în care traducătorul, un ardelean, a simţit nevoia săinterpoleze cîteva cuvinte despre originea latină a românilor,Varlaam şi Ioasaf, romanul prelucrat în spirit creştin al vieţiilui Budha; romanul pedagogic sirian Înţeleptul Archir şinepotul său Anadan, cartea de învăţături morale Fiore de virtua lui Tommaso Gozzadini, cărţi de prevestire (Rojdanicul sauZodiacul, Gromovnicul, Trepetnicul), Fiziologul, scrierieretice împotriva canoanelor bisericeşti, unele de nuanţăbogomilică, Minunile Maicii Domnului (Cer nou) deIoanichie Galeatovski, Mîntuirea Păcătoşilor de AgapieLandos, Viaţa sfîntului Vasile sau vămile văzduhului,Întrebări şi răspunsuri, Viaţa şi pildele lui Esop, O mie şi unade nopţi sau Halima, Istoria lui Erotocrit de VicenţiuCornaros (după romanul cavaleresc francez Pierre deProvence et la belle Maguelonne) de Pierre de la Cypede şimulte altele.

Neagoe Basarab, Miron Costin, Dosoftei, Antim Ivireanul,Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, toţi marii scriitori ailiteraturii române vechi au luat ca modele în scrierile loraceste cărţi. Ele au fost resuscitate şi prelucrate de scriitoriiurmători, de la Anton Pann, autorul Povestei vorbei, pînă laMihail Sadoveanu, autorul Divanului persian (Sindipa).»

Evaluare:1.Vorbiţi despre originea textelor populare.

2. În ce secol au început primele cercetări ale acestor texte?Nominalizaţi-i pe cei mai de vază cercetători.

3. Enumăraţi trăsăturile distinctive ale textelor populare.4. Daţi o clasificare textelor populare.

5. Realizaţi o trecere în revistă a cărţilor populare cu caracterdidactico-moralizator.

6. În ce constă esenţa cărţilor astrologice de prevestire?

Page 118: Literatura romana veche Balţatu_DOC

118

7. Elucidaţi opiniile criticului literar Al.Piru cu privire lavaloarea incontestabilă a cărţilor populare.Repere bibliografice:1. Moceanu, Ovidiu «Literatura română veche» - Braşov:Editura Universităţii «Transilvania», 2002.2 .Micu, Dumitru «Istoria literaturii române»-Bucureşti:

SAECULUM I.O., 20003.Dodiţă, G., Marin V. «Istoria limbii şi literaturii vechi

moldoveneşti» - Chişinău: «Lumina», 1966. 4.Piru, Al. «Istoria literaturii române de la început pînă azi»-Bucureşti: Univers,1981.5. Călinescu, G. «Istoria literaturii române de la origini pînă

în prezent» - Bucureşti: «Minerva», 1982.

Page 119: Literatura romana veche Balţatu_DOC

119

Bibliografie:

1. Albu, C; Firu I.S. «Studiu introductiv la umanistulNicolaus Olahus» - Bucureşti: Editura Ştiinţifică,1968.

2. Bogdan, I. «Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI»- Bucureşti: Editura Academiei, 1959.

3. Cartojan, N. «Istoria literaturii române vechi»-Bucureşti: Fondaţia Regală pentru Literatură şi Artă,1940.

4. Ciobanu, Ş. «Istoria literaturii române vechi»-Chişinău: Hyperion, 1992.

5. Ciocanu, I. «Literatura română» - Chişinău: Prometeu,2003.

6. Constantinescu, P. «Studii şi cronici literare» -Bucureşti: Minerva, 1981.

7. Crăciun, G. «Istoria literaturii române» - Chişinău:Cartier, 2004.

8. Cristea,V. «Introducere în opera lui Ion Neculce»-Bucureşti: Minerva, 1974.

9. Curticăpeanu, D. «Orizonturile vieţii în literaturaveche românească» - Bucureşti: Minerva, 1975.

10. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la1900- Bucureşti: Editura Academiei, 1990.

11. Dodiţă, G; Marin, V. «Istoria limbii şi literaturii vechimoldoveneşti. Crestomaţie.» - Chişinău: Lumina»,1966.

12. Ghiţulescu, M (coordonator) «100 cei mai mariscriitori români» -Bucureşti: Lider, 2005.

13. Gregorian, M. «Cronicari munteni», Vol. 1-III-Bucureşti: Minerva, 1984.

14. Ivaşcu, G. «Istoria literaturii române»-Bucureşti:Editura Ştiinţifică, 1969.

15. Manolescu, N. «Istoria critică a literaturii române»,Vol.I - Bucureşti: Minerva, 1990.

Page 120: Literatura romana veche Balţatu_DOC

120

16. Mareş, Al. (coordonator) «Crestomaţia limbii românevechi» - Bucureşti: Albatros, 1994.

17. Mazilu, D. «Cronicari munteni» - Bucureşti: Minerva,1978.

18. Micu, D. «Istoria literaturii române» - Bucureşti:SAECULUM I.O., 2000.

19. Mithu, M. «Literatura română şi spiritul sud-esteuropean» - Bucureşti: Minerva, 1976.

20. Moceanu, O. «Literatura română veche» - Braşov:Editura Universităţii «Transilvania», 2002.

21. Negrici, E. «Naraţiunea în cronicile lui GrigoreUreche şi Miron Costin» - Bucureşti: Minerva, 1972.

22. Noica, C. «Pagini despre sufletul românesc»-Bucureşti: Humanitas, 1991.

23. Olahus, N. «Corespondenţă cu umaniştii batavi şiflamanzi»-Bucureşti: Minerva,1974.

24. Onu, L. «Studiu întroductiv la Letopiseţul ŢăriiMoldovei» -Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967.

25. Panaitescu, P.P. «Contribuţii la istoria culturiiromâneşti» - Bucureşti: Minerva, 1971.

26. Panaitescu, P.P. «Începuturile şi biruinţa scrisului înlimba română» - Bucureşti: Editura Academiei, 1965.

27. Piru, Al. «Istoria literaturii române de la început pînăazi» - Bucureşti: Univers, 1981.

28. Puşcariu, S. «Istoria literaturii române. Epoca veche.»-Bucureşti: Editura Eminescu, 1987.

29. Ruşti, D. «Scriitori români» -Bucureşti: NICULESCU,2006.

30. Scarlat, M. «Istoria poeziei româneşti» - Bucureşti:Minerva, 1982.

31. Scarlat, M. «Introducere în opera lui Miron Costin»-Bucureşti: Minerva, 1976.

32. Sorohan, E. «Cantemir în cartea hieroglifelor»-Bucureşti: Minerva, 1978.

33. Ursu, G. «Memoralistica în opera cronicarilor»-Bucureşti: Minerva, 1972.