DOI FETI CU STEA IN FRUNTE

DE IOAN SLAVICI

A fost odata un fiu de imparat care,la vanatoare fiind, a intalnit trei fete de pacurar.Ana ,sora cea mare ,ii promite ca daca o ia de sotie ii va face o paine care l-ar tine vesnic tanar si voinic.Stana,cea mijlocie,ii promite o camasa care sa-l faca cel mai puternic in lupta cu zmeii.Laptita,sora cea mai mica si cea mai frumoasa ,ii promite doi feti cu stea in frunte.Feciorul de imparat nu sta pe ganduri si se insoara cu Laptita.Dar mama cea vitrega si rea dorea ca fiica ei sa ajunga sotie de imparat,asa ca face ce face si imparatul cel tanar trebuie sa plece la razboi.In lipsa lui ,Laptita da nastere la doi copii frumosi, cu parul de aur si cu stea in frunte .Mastera pune ca cei doi copii sa fie ingropati la coltul casei,iar in leagan sa fie adusi doi catei.Imparatul o pedepseste pe Laptita sa fie ingropata pana la piept,iar el se recasatoreste cu fata masterei.La coltul casei au crescut doi paltini frumosi care sopteau in vant la fereastra imparatului.Imparateasa cea tanara pune sa fie taiati copacii si din ei sa fie facute doua paturi.Dar paturile sopteau noaptea si atunci le arde si le imprastie cenusa in vant.Doua scantei cad pe locul unde crescusera paltinii si se prefac in doi mielusei.Fiica mamei vitrege porunceste sa fie taiati mieluseii,carnea lor sa fie mancata,iar pielea si oasele sa fie arse.Doua bucatele de creier ajung in raul cel mare si se prefac in doi pesti cu solzii de aur.Scosi la mal de pescarii imparatesti,acestia se fac din nou doi feti cu parul de aur si cu stele in frunte,care cresc in trei zile si trei nopti cat altii in doisprezece ani.Ei merg la curtea imparatului si isi spun povestea in fata imparatului cel tanar,tatal lor.Fata imparatesei vitrege,sotia fiului de imparat,este pedepsita sa ajunga ultima slujnica din imparatie,maica-sa este legata de coada unei iepe nebune si purtata prin imparatie,iar Laptita ajunge imparateasa pentru ca si-a tinut promisiunea facuta la vanatoarea de demult. 

Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea 1

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

        Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.

        Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.

        Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

        Cine trânti poarta?

        – Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

        Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu".

        – "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

        – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

        – Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

        – Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

        Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

        – O, voinicii moşului!...

        Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

        – Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?

        – În ţara cocorilor.

        – În ţara cocorilor?

        – Da.

        – Dar rândunelele un'se duc când se duc?

        – În ţara rândunelelor.

        – În ţara rândunelelor?

        – Da.

        – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

        – Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

        – Da... hî... hî... poi ce fel... şi mie?

        Fata se întristă.

        Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

        – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

        – Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?

        – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

        – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

        – Cum de nu?! Mie un scatiu.

        Ce fericiţi sunt!

        Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...

        O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

        E muma lor şi fata lui.

2

        Cum îl văzu, începu:

        – I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...

        Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

        – Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...

        Femeia intră în casă.

        – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

        Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

        Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

        Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

        – Partea asta este a mea.

        – Şi partea asta, a mea!

        – Mustaţa asta este a mea.

        – Şi asta, a mea!

        La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

        – Pe din două.

        Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

        – Jumătate mie.

        – Şi jumătate mie.

        Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

        Băiatul:

        – Mustaţa mea e mai lungă.

        Fata:

        – Ba a mea e mai lungă!

        Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

        Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

        – Amândouă sunt deopotrivă.

        – Ş-a mea, ş-a ei!

        – Ş-a mea, ş-a lui!

        La obraji cearta se aprinse mai tare.

        – Partea mea e mai frumoasă.

        – Ba a mea, că e mai albă!

        Bunicul zâmbi.

        – Ba a mea, că e mai caldă!

        – Ba a mea, că e mai dulce!

        – Ba a mea, că nu e ca a ta!

        – Ba a mea, că are un ochi mai verde!

        – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

3

        Bunicul abia se ţinea de râs.

        – Ba a mea!

        – Ba a mea!

        Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

        Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

        Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

        Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

        – Ce e asta, viermi neadormiţi!

        Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

        – Lăsaţi pe copii să vie la mine

Bunicul se uita si numara florile stand pe prispa. El avea plete albe pestecare ziceai ca a nins ani multi si grei, mustata, barba, dar ochi sai ramaseserablanzi si mangaietori. El se intreba cine tranteste poarta, dar erau doi copii, o fata si un baiat. Ei erau rosi si bucalati, si sarutara mainile lui ,,tata-mosu “ .Fetita era curioasa de ce zboara pasarile, dar bunicul o lamuri, fiindca auaripi. Ea zice ca si rata are aripi, atunci de ce nu zboara? El spuse ca ele zboaradar nu la asa de mare inaltime, si intreba unde se duc cocorii si randunelele.D a n s u l   r a s p u n s e   c a   e l e   s e   d u c   u n e l e   i n   t a r a  c o c o r i l o r ,   i a r   a l t e l e   i n   t a r a randunelelor.Baiatul zicea ca vrea sa aibe aripi sa zboare foarte sus si ca va aduce douapasari si una batranului.Copii se urcara pe genunchiul dansului. Ei cantau si bateau din palme,cand o vazura pe mama lor si batranul ii spuse sa-i lase pe copii sa mearga la el,iar mama lor intra in casa.Dupa ce mama intra in casa, copii si bunicul continuara distractia si, la unmoment dat, copii ‘imparteau’ obrajii batranului.Ei au impartit si mustata si barba, iar cand au ajuns la impartirea barbii,au tras atat de tare incat a simtit si batranul. La mustata ei se certara cate din firesunt mai lungi si fiecare a tras pana i-au dat lacrimile de durere bunicului. La obraji se certau ca unu este mai cald, altul mai frumos, celalat are un ochi verde,iar altul ca are un verde si mai patrunzator si tot asa pana cand fiecare trage cateo palma la obrazul celuilalt. Si incepura sa planga pana cand aparu mama lor,care ii certa, dar batranul ii spuse sa-i lase pe copii la el .Sa ai intotdeauna grija ce faci ca poti rani pe cineva !

Bunica , de B St Delavrancea

4

O vaz, ca prin vis.O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos.Cum daschidea poarta, îi saream înainte.Ea baga binisor mâna în sân si-mi zicea:- Ghici...- Alune!- Nu.- Stafide!- Nu.- Naut!- Nu.- Turta-dulce!- Nu.Pâna nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.Si totdauna sânul ei era plin.Îi sarutam mâna.Ea-mi da parul în sus si ma saruta pe frunte.Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii.Ea îsi înfigea furca cu caierul de in în brâu si începea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul în poala ei.Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.Surâsul ei ma gâdila în crestetul capului.- Sa spui...Si niciodata nu ispravea basmul.Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o întrebam câte ceva; ea începea sa spuie, si eu visam înainte.- A fost odata un împarat mare, mare...- Cât de mare?- Mare de tot. Si-si iubea împarateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si îi parea rau, îi parea rau ca nu avea copii...- Bunico, e rau sa nu ai copii?- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.Ea lasa fusul, râdea, îmi dasfacea parul cârliontat în doua si ma saruta în crestetul capului.Câte-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganându-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:- Spune, bunico, spune.- Si asa, îi parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Într-o zi veni la el un mos batrân, batrân, ca-si târa barba pe jos de batrân si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot...- Cât era de mic?- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni îi zise: "Maria-ta, ai doi meri în gradina, unul lânga altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si când înfloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci când or lega rod asti doi meri, împarateasa o sa ramâie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si împaratul alerga în gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pâna dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.- De ce nu legau rod, bunico?- Stiu eu?... Dumnezeu stie...Era asa de cald... asa de bine în poala bunichii... o adiere încetinica îmi racorea fruntea... norii albi, alunecând pe

5

cerul albastru, ma ameteau... închideam ochii.Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede si usurel firul lung din caierul de in.- Si se gândi împaratul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii îl sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si împaratul a taiat toti pomii de jur împrejur. Si merii înfloreau în fitece saptamâna, si se scuturau, si rod nu legau. Într-o zi veni la împarat o baba batrâna, batrâna si zbârcita, ca mine de zbârcita, si mica, mica, ca tine de mica...- Ca mosu de mica?- Da, ca mosu...- Atunci nu era mica de tot...- Asa mica de tot nu era. Si zise împaratului: "Maria-ta, pâna n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca îndata ce te-or simti florile, încep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"...- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?Tresaream.- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zâna Florilor...Auzisem prin vis.Pleoapele-mi cadeau încarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge încet, încetinel, încetisor...Si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.- Si împaratul a încalecat pe calul cel mai bun...- Cel mai bun... îngânam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...- ... s-a plecaaat...- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...- ... s-a dus, s-a dus...- Pâna a dat de o padure mare si întunecoasa...- ... întunecoasa...- ... de nu se vedea prin ea. Si acolo si-a legat calul d-un stejar batrân, s-a pus dasagele capatâi si a închis ochii ca sa se odihneasca. Si... pasamite padurea cânta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum îi aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împaratul adormi, si dormi, si dormi...Când m-am dasteptat, bunica ispravise caierul.Dar basmul?Cu capul în poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm întreg.Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei.

Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au întiparit în minteacopilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos".Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.

6

El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un batrân mic, barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este zadarnica, pentru ca merii înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa riscul de a fi prefacut "în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si întunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu capul în poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei".Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când copilul concluzioneaza raportând totul la propria persoana:"—Bunico, e rau sa nu ai copii?— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau"— Cât era de mic?— Poate sa fi fost ca tine.— Va sa zica nu era mic de tot..."Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...— ...si-aplecat...— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...— ...s-adus... s-a dus..." etc.Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:"—Ghici...— Alune! -Nu.— Stafide! -Nu!— Naut!"etc.Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii.In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da parul în sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab îl transpune pe nepot în lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea începea sa spuie si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul capului".Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila

7

asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe nesimtite si adormea fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor.Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al epitetelor("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr, sfar...")Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("încarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge încet, încetinel, încetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", |"si fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune în lumina starea sufleteasca a copilului.Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales în basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfâr", "a".Daca în alte opere investigatiile analitice sunt în genere mai putin profunde, acestea sunt însa

substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca în "Bunica si Bunicul"   

CĂPRIOARA de Emil Gârleanu

TEMA SCRIERIIAutorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică dragoste maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem.COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICECreaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a prevestid e z n o d ă m â n t u l   t r a g i c .   T a b l o u l   e s t e   c o n s t r u i t   p e  f o n d u l   u n e i   n a t u r i grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a pământului, căprioara stă josl ângă i edu l e i . Aces t a ş i - a î n t i n s c apu l , cu bo tu l m ic , c a t i f e l a t ş i umed pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şilimba ei subţire alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a iedului.”Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete duble, triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea suntpunctate pentru a scoate şi mai bine în relief lupta sfâşietoare din sufletulde fuga rn i că a l c ăp r ioa r e i , c a r e de f ap t nu ma i pa r e s ă f i e un an ima l c i o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă,pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”De t a şa t de t ex tu l s ch i ţ e i , a ce s t   f r agmen t ne  duce cu  gându l l a o fiinţă umană, la mamă, la eterna noastră mamă.Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinulpe cont propriu.„Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi,   î nv ingându- ş i d r agos t ea ma t e rnă , c ăp r ioa r a s e ho t ă r î s ă - ş i ducă pu iu l l a „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară de orice pericol. Acolo, pemuchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici ogrijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.”Scena moa l e de până a i c i s e d inamizează , d rumul până l a ţ ancu r i o i m p u n e ,   s i n g u r a   e i   a r m ă   d e   a p ă r a r e   o   c o n s t i t u i e   m i ş c a r e a  r a p i d ă ,   f u g a „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline de primejdie” şi iedult r e b u i e   s ă   f a c ă   d o v a d a   c ă   a r e   f o r ţ a   a c e s t o r   m i ş c ă r i .  I e d u l ,   „ s e   ţ i n e voiniceşte” şi „se avântă ca o săgeată”

8

.A m e n i n ţ a r e a   p l u t e ş t e   î n   a e r ,   l u p u l   s t ă   l a   p â n d ă ,   c ă p r i o a r a   s i m t e„ c o n t e n e ş t e   f u g a ,   p ă ş e ş t e   î n c e t ” .   N a t u r a   s ă l b a t i c ă ,   g ra n d i o a s ă   ş i  înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi moarte.De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad apădurii – moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şispaţiul se îngustează treptat. Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumuluieste posibilă numai pentru ied, căprioara se va sacrifica pentru acesta.Momen tu l cu lminan t e s t e de sc r i s cu mă i e s t r i e , da r cu economie demi j l oace s t i l i s t i c e pen t ru ca s ac r i f i c i u l s ă nu dev ină pa t e t i c . F ina lu l e s t e magistral, încheind o evocare narativă prin ochii căprioarei muribunde, în careimag inea r ea l i t ă ţ i i s e s t i nge t r ep t a t , u l t ima f i i nd aceea a i edu lu i c a r e „ se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cucapul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte înadâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura în apa morţii.”Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei,cu expresii plastice şi epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizieideea, fiind totuşi bogat în epitete şi comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o  î n s e m n a t ă   v a l o a r e   i n s t r u c t i v ă   ş i   e d u c a t i v ă .   E l e   c o n s t i t u i e   u n  m i j l o c   d e cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar aplantelor, redate într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe letrezeşte copiilor dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreştein t e r e su l   pen t ru   cunoaş t e r ea  v i e ţu i t oa r e lo r ,   con t r i bu ind   l a  dezvo l t a r ea s p i r i t u l u i   d e   o b s e r v a ţ i e .   P r i n   f o r m a   l o r   a r t i s t i c ă ,   s c h i ţe l e   l u i   G â r l e a n u contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni,  î n   c a r e   s e   r e l a t e a z ă   o   s i n g u r ă   î n t â m p l a r e   s e m n i f i c a t i v ă  d i n   v i a ţ a   u n o r personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scut,cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, înspec i a l , s ă con t r i bu i e l a dezvo l t a r ea sp i r i t u lu i de obse rva ţ i e , educa to ru l t r ebu i e s ă - i s t imu leze pe cop i i , pen t ru a obse rva amănun t e l e r eda t e de scriitor şi a le putea reproduce.

Când stăpânul nu-i acasă!, de Emil Garleanu

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară.

Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma.

Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul.

9

Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?

Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!

Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor.

 Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.

Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.

Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Si aceasta schita face parte, ca si "Gândâcelul", tot din volumul "Din lumea celor care nu cuvânta", "literatura de scurt-metraj alcatuind un mic bestiarum" (Const. Ciopraga).

De data aceasta, pe lânga duiosie, gratie si gingasie, un loc privilegiat îl ocupa umorul, schita fiind "o mica povestire amuzanta" (D. Micu) care are ca titlu o parte modificata a proverbului "Când pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa". Numai ca, de data aceasta, protagonistii nu sunt, ca în proverb, numai soriceii, ci un soarece, o pisica si un câine, care, în lipsa stapânului, îsi disputa o bucata de cascaval de pe polita.

Primul care îsi face aparitia în "scena " este soricelul, care, atras de mirosul de brânza proaspata, "nu-si mai gasea locul". O data descoperit obiectul tentatiei, el, ca si gândacelul din schita cu acelasi titlu, planuieste cum sa-si atinga scopul de a ajunge pâna pe polita. Planul i se naruie, îndata ce se gândeste la motan: "Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise. Si, Doamne, multi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela".Desigur ca motanul fusese si el atras de mirosul de cascaval care "îi sbârlise si lui mustatile", dar rezistase tentatiei urmarind "sa-l momeasca pe lacomul din gaura".

10

Imprudentul soricel îsi paraseste ascunzatoarea si este înhatat de motan, dar îsi face aparitia "Corbici", câinele, atras si el de mirosul ademenitor de cascaval. Speriat de latraturile înversunate ale catelului, pisoiul îsi gaseste refugiul în ocnita sobei parasindu-l pe soricel care, "mirat ca scapa, zapacit", "o sterge în gaura lui".

Apoi, ca într-un stop-cadru cinematografic, autorul ni-i prezinta pe "câtestrei dusmani" fata în fata cu obiectul tentatiei si al disputei — bucata de cascaval: "soarecele în gaura, motanul în ocnita si câinele în mijlocul odaii, se pândesc munciti de acelasi gând".

Aparitia stapânului restabileste ordinea, caci, de teama, actorii parasesc scena: "motanul se înghesuieste si mai în fund, iar câinele o sterge sub divan; numai soarecele, mic cum era, ramâne la locul lui".

Stapânul, obosit de munca si flamând, ia bucata de cascaval pe care o manânca cu pofta, spre dezolarea celor trei.

Continutul schitei este structurat cu mare precizie de autor. La început, în patru propozitii principale independente este fixat "decorul": "o odaie" linistita în care, pe o polita, o bucata de cascaval împrastie un miros ademenitor.

Secventa urmatoare ni-l prezinta pe soricel, atras de mirosul de brânza proaspata, cu gândurile si framântarile lui cum sa ajunga la cascaval, desi se teme de motan.

Trecerea la fragmentul urmator în care este înfatisata aparitia motanului se face printr-o propozitie exclamativa care vine sa confirme teama soricelului: "Cum sa nu-l pândeasca!", ca apoi interogatia "Dar ce se aude?" sa marcheze cea de-a treia secventa. Tot printr-un "dar" narativ se realizeaza si legatura cu finalul naratiunii: "Dar pasi apasati cutremura sala."

Si în aceasta schita se remarca unele dintre caracteristicile prozei lui Emil Gârleanu. In primul rând soricelul si pisica apar în ipostaza umanizata. Atras de mirosul de cascaval, soarecele gândeste, se întreaba (|"Sa iasa, sa nu iasa?" [...] "Unde-o fi? De unde-l vrajeste, din ce colt îl pofteste cu atâta staruinta la dânsa? A! Uite-o, colo pe farfurie" etc.), îsi face planuri ("Dar cum? Sa mearga mai întâi pe lânga perete pâna la divan. Asa, bun! Pe urma..."), se teme ("Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise si, Doamne multi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela"). La fel si pisoiul, în timp ce "se joaca" cu prada sa gândeste cu ciuda, dar si cu diabolica satisfactie: «Cascaval ti-a trebuit! Poftim cascaval! Doamne! Ce bun o sa-mi para mie dupa ce te-oi crantani»." In aceste fragmente se observa prezenta vorbirii directe, a constructiilor exclamative si interogative prin care se exteriorizeaza gândurile, atitudinea si zbuciumul micilor vietati, sau a interjectiilor ("a", "ehei", "ha" etc).

In al doilea rând, din nou, Emil Gârleanu se dovedeste un poet al necuvântatoarelor atunci când apeleaza la descriere. Bietului soricut i se zaresc "margelele ochilor", iar fiorosul motan are "ochii galbeni si luciosi ca sticla", "mustatile întoarse, subtiri si ascutite ca oasele de peste". Chiar daca "prozatorul nu exceleaza prin plasticitate", comparatiile prezente mai sus ("ca sticla", "ca oasele de peste"), au menirea de a individualiza trasaturile evidentiate.

Scenele confruntarii directe dintre motan si soarece pe de o parte, si dintre câinele "Corbici" si motan, pe de alta parte, pun în lumina arta narativa a scriitorului caracterizata prin dinamism, printr-un ritm alert, vioiciunea naratiunii fiind realizata prin folosirea verbelor de miscare la

11

modul indicativ prezent, distribuite, de obicei, în propozitii principale: "apasa", "rasuceste", "lasa", "pune", "vine", "se opreste", "adulmeca", "se repede", "latra" etc. Daca aceste trasaturi ale scriiturii lui Gârleanu le gasim si în "Gândacelul", de data aceasta nota particulara a schitei "Când stapânul nu-i acasa"  este umorul "care e unul duios, dizolvându-se în lirism" (C. Ciopraga) fie ca e vorba de gândurile soricelului, fie ca este prezentata perplexitatea celor trei "dusmani" în fata deznodamântului neasteptat.

Si aceasta opera literara evidentiaza adânca sensibilitate a scriitorului, manifestata prin modul de abordare a temei, prin atitudinea adoptata fata de aceasta lume a necuvântatoarelor, care are o viata aparte, cu problemele, cu bucuriile si cu dramele ei. 

Vizita - rezumat - I.L.Caragiale

4 5

I. L. Caragiale este cel mai mare dramaturg roman. El s-a impus in literatura romana si prin umorul sau deosebit. Armele cu care Caragiale critica defectele oamenilor sunt ironia si umorul. Izvorul umorului lui Caragiale sta la baza contrastului dintre ceea ce vor sa para personajele sale, si ceea ce sunt ele in realitate. 

In schita "Vizita... " este surprins naratorul in vizita la madam Popescu, intr-o zi de Sf. Ion, ca sa o felicite pentru onomastica fiului sau, Ionel Popescu. Dar ca sa nu mearga cu mana goala, acesta ii duce baiatului o minge. Atat madam Popescu, cat si fiul acesteia, Ionel Popescu, se bucura de cadoul primit. 

Dupa formalitatile de rigoare, acestia ajung sa vorbeasca despre educatia baiatului, foarte importanta pentru doamna Maria Popescu. 

In timp ce acestia povestesc, dintr-o camera alaturata, se aude o voce ragusita, care ii cere ajutor doamnei Popescu, strigand ca Ionel este neastamparat, si ca rastoarna masina de cafea. Conita ii sare in ajutor slujnicei, luandu-l pe baiat de-acolo, dar Ionel ia niste tobe si trambite si incepe sa faca zgomot pana intervine musafirul, spunandu-i ca nu asa se poarta un cavaler de rosiori. 

Dupa un moment de liniste, Ionel incepe sa atace tot ce-i sta in cale, inclusiv pe slujnica, care, disperata, cere ajutorul mamei lui, dar in cele din urma se termina cu ranirea mamei. In loc sa fie certat de mama lui, Ionel este luat in brate, este sarutat, mangaiat, parca nu s-ar fi intamplat nimic. 

In timp ce adultii vorbesc, musafirul isi aprinde o tigara, iar imediat este urmat de Ionel, care isi aprinde si el o tigara, cerandu-i foc musafirului. Acesta nu stie ce sa faca, dar este indemnat de mama baiatului sa-i aprinda si lui tigara. Mama se amuza de aceasta intamplare, ca si cum acest lucru ar fi fost obisnuit in casa lor. 

Baiatul fumeaza tigara pana se termina, apoi ia cheseaua cu dulceata si se plimba cu ea dintr-o camera in alta, pana la un moment dat, cand acesta lasa cheseaua cu dulceata goala pe masa. Ia mingea si o tranteste furios de parchet, varsand cafeaua pe pantalonii de culoare deschisa a

12

musafirului. 

In timp ce se joaca cu mingea, baiatul cade alb la pamant. Musafirul il stropeste cu apa rece, si baiatul isi revine.Salvatorul ii spune ca nu e bine sa fumeze, si ca de aceea a patit asta. 

Musafirul pleaca, si cand ajunge acasa, constata ca dulceata cu care se plimba baiatul, a ajuns in papucii lui. Vizita... 

Schita este opera literara in proza, de dimensiuni reduse, cu o actiune simpla, de scurta durata, plasata intr-un spatiu limitat, in care se prezinta un moment semnificativ din viata unuia sau mai multor personaje, caracterizate succint de catre autor. Caragiale este creatorul schitei in literatura romana, schite in care creeaza tipuri de personaje. 

Opera literara "Vizita... " este de dimensiuni reduse, cu o actiune simpla: spatiul in care se desfasoara actiunea este casa doamnei Popescu, si dureaza timp de cateva ore. Personajele care iau parte la actiune sunt foarte putine (patru), dintre care se remarca Ionel, baiatul doamnei Popescu, el fiind si personajul principal. 

Autorul realizeaza portretul fizic al lui Ionel prin intermediul descrierii: este un baiat dragut, de vreo opt anisori, imbracat intr-un frumos costum de maior de rosiori. Portretul moral al copilului este realizat indirect, si reiese din comportamentul si limbajul acestuia.

Principala trasatura de caracter a lui Ionel este obraznicia si lipsa de educatie. Obrazniciile lui Ionel se tin lant in prezenta musafirului (este gata sa rastoarne masina de cafea, o loveste pe mama lui cu sabia, face o galagie de nedescris cu trambita si tobele, toarna dulceata in sosonii musafirului). 

Neascultator si neastamparat, Ionel nu recunoaste nici o autoritate in familie, si face numai ce vrea el, fiind rasplatit de mama lui, chiar daca nu merita. Ionel este tipul copilului needucat si obraznic, care ne dezvaluie contrastul dintre esenta si aparenta. 

Educatia dezastroasa a lui Ionel este rezultatul incercarilor nereusite ale mamei de a-l educa. Fara indoiala, ea nu a stiut sa-l educe, fapt care reiese din gesturile ei cand Ionel face vreo prostie. (il saruta si il scuipa sa nu-l deoache; il rasplateste). 

Modurile de expunere folosite in aceasta opera literara sunt naratiunea (cu ajutorul ei sunt relatate fapte si intamplari), descrierea (prezinta aspectul fizic al personajelor) si cel mai important, dialogul (cu ajutorul caruia personajele se prezinta singure, prin modul lor de a vorbi). 

Datorita existentei acestor trasaturi specifice schitei, putem afirma fara teama de a gresi ca opera literara "Vizita... " este o schita.

D-l Goe… – I.L.Caragiale

13

Personaje: - d-l Goe - mamitica

- mam’mare

- tanti Mita

Rezumat Intr-o zi tanti Mita, mam’mare si mamitica decid sa-l duca pe Goe la

Bucuresti, toate avand speranta ca facand asta el nu va mai ramane repetent si anul acesta. Goe tipa la cucuone pe peron, intrebandule de ce nu mai vine odata trenul.

Dar iata, trenul soseste si cucoanele intra in vagon, in timp ce Goe hotaraste sa stea pe culoar impreuna cu ceilalti barbati. Baiatul scoate capul pe fereastra, chiar si dupa ce un alt barbat ii spuse sa nu o faca, si astfel Goe reuseste sa isi piarda palaria in a carei panglica era si biletul sau. Cand vine controlorul sa vada cine s-a urcat de la ultima statie, observa ca doamnele nu au dat billet si pentru Goe si le spune acest lucru, doamnele refuza insa sa plateasca alt billet pretinzand ca baiatul avea billet, dar a zburat impreuna cu palaria. Vazand ca cele trei doamne refuza sa plateasca biletul si amenda controlorul il inchide pe Goe in compartimentul pentru o singura persoana. Asta le convige sa plateasca biletul.

Dupa toate astea mam’mare hotaraste sa stea pe culoar impreuna cu Goe.in timp ce mam`mare priveste pe geam baiatul trage semnanul de alarma, iar trenul se opreste. Personalul trenului incepe sa verifice toate vagoanele ca sa vada a carei siguranta era rupta, in acest timp mam’mare isi ia nepotul in brate si se preface ca doarme stand pe un geamantan strain. In sfarsit trenul pleaca, nu se poate sti cine a tras alarma.

In sfarsit trenul ajunge la Bucuresti cu cateva minute intarziere. Cucuoanele coboara din tren si se urca in trasura, pornind spre “bulivar”…

14

Tema Goe este un copil rasfatat, needucat si lenes care nu iubeste invatatura

ramanand repetent. Este obisnuit sa fie recompesat de familie. Copilul este obisnuit si sa primeasca totul la comanda si neconditionat de aceea cand nu vine trenel este „foarte impacient” asa cum noteaza naratorul.

Rezumat: Bubico de Ion Luca CaragialeBubicoIon Luca Caragiale

~rezumat~

Fiind in gara,autorul s-a grabit catre casa pentru a-si cumpara un billet.Iesind pe peron alerga catre tren pentru a nu-l pierde.Ajungand,barbatul a cautat un compartiment cat mai confortabil pentru a sta pe parscursul calatoriei.Omul a intrat intr-un compartiment ce era gazduit de o doamna.Acesta a salutat-o,cand deodata un glas de caine a inceput sa later la barbat ca la un hot.Cucoana a Calmat cainele,acesta bagand capul in poseta.In compartiment a intrat conducto-rul, cerand biletele pasagerilor .Bubico scoase capul din geanta si a inceput sa later mai tare.In momentul in care conductorul s-a apropiat de stapna,catelul dadea sa iasa din geanta ,agitandu-se.Apele s-au linistit,iar femeia si-a aprin o tigareta,si cum barbatului nu-i era somn,s-a gandit sa-si aprinda si el o tigara.Deoarece nu avea cu ce s-o aprinda,a rugat cucuoana sa-I de si lui un fum.Dar nici bine nu apuca sa faca un pas,ca Bubico a inceput sa later mai tare decat la conductor.Cu toata zarva femeia a reusit sa-i dea barbatului un chibrit.Bubico a venit catre barbat,iar acesta speriat a ridicat picioarele,spunand ca-i este frica.Cucoana i-a zis,ca Bubico nu vrea decat sa se imprieteneasca cu dansul.Domnul i-a dat o bomboana catelului,astfel apropiindu-se de el.Brbatul a sfatuit-o pe cucuoana san u-l mai tin ape Bubico in geanta si i-ar fi mai bine daca l-ar scoate la racoare.Omul a deschis fereastra compartimentului,apoi a luat o bomboana ademenindu-l pe catel catre dansul.Luandu-l in brate,Bubico a scos capul pe geam.Femeia l-a atentionat pe barbat sa aiba grija de caine pana cand,Bubico a zburat pe geam.Cei doi s-au grabit catre alarma astfel,trenul oprindu-se.Personalul a intrebat cine a dat semnalul de alrma,iar barbatul aratnd catre femeia lesinata.Trenul si-a reluat drumul.Ajunsi la destinatie,doamna s-a trezit din lesin distrusa de suparare.Plangand in mijlocul multimii,camaradul ei de calatorie s-a apropiat de ea si i-a soptit la ureche ca el a fost cel care a aruncat catelul pe fereastra.Auzind toate acestea,cucoana a lesinat din nou,iar barbatul si-a continuat drumul,disparand in noapte.

PUIUL

15

DE ALEXANDRU BRATESCU -VOINESTI

Naratiunea incepe cu momentul sosirii prepelitei, venita de departe, tocmai din Africa, sfarsita de oboseala, intr-un lan de grau. Aici, de indata ce-si recapata fortele, isi cladeste cu grija cuibul, pe care il asaza mai sus, ca sa nu i-l inece ploile". Cu aceeasi dragoste nemarginita. prepelita-mama isi cloceste ouale, pentru ca nu cumva vreo picatura de ploaie sa i le atinga. Prepelita va scoate sapte puisori, imbracati cu puf galben", parca erau sapte gogosi de matase". De indata ce se fac mai marisori, prepelita-mama le ofera puilor adevarate lectii de comportament, invatandu-i cum sa-si caute hrana, cum sa se ascunda de vanatori si, mai ales, cum sa zboare, prega-tindu-i astfel pentru lunga lor calatorie ce avea sa inceapa odata cu venirea toamnei.

Drama prepelitei se declanseaza atunci cand cel mai mare dintre pui, neascultator. in loc sa stea pitulat cum i se spusese, zboara in bataia alicelor trase de un vanator si este ranit la o aripa.

Durerea prepelitei la vederea puiului suferind este fara margini. Sfasietor este momentul in care prepelita trebuie sa ia decizia de a-si salva ceilalti pui, plecand in tarile calde, caci altfel acestia riscau sa moara la venirea iernii. Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: sa poata pleca cu puii sanatosi si, in acelasi timp, sa ramana cu puiul ranit. Prepe-lita-mama, J ara sa se uite inapoi, ca sa nu-si slabeasca hotararea", isi ia zborul.

Povestirea, insorita de un moto sugestiv (Sandi, sa asculti pe mamica!"), are o profunda valoare educativa si moralizatoare.

La Medeleni ese un roman al scriitorului Ionel Teodoreanu.

Actiunea se petrece în mare parte la moșia familiei Deleanu, la Medeleni. Scriitorul Ionel Teodoreanu descrie viața unor copii: Dănuț, Olguța și Monica. După cum susține și autorul,

16

Olguța este unul dintre cele mai reușite personaje ale operelor literare. După părerea tatălui ei, ea este un "drac îngeresc", "un amestec de puritate și inclinații spre mici răutăți". Se agită mereu, nu acceptă să fie contrazisă și încearcă să subordoneze tot ce o înconjoară.

Dănuț este o persoană calmă, dar de cele mai multe ori își pierde răbdarea și devine nervos din cauza surorii sale, Olguța. El visează că le salvează pe cele 2 fete dar de cele mai multe ori este potolit de sora lui. Monica asigură echilibrul dintre cei 2 frați care sunt într-un continuu "război". Este blândă, generoasă, bună la suflet. Sare mereu în ajutorul celui necăjit. Monica este îndrăgostită de Dănuț pe tot parcursul romanului, dar Dănuț nu își dă seama decât la sfârșit că și el este îndrăgostit de Monica. Ei se căsătoresc în final și trăiesc fericiți.Olguța, însă, se îndrăgostește de Vania, un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Plănuiește să se căsătorească cu el și să plece în America, dar descoperă că are cancer. În final, ea se sinucide.

După moartea Olguței, familia Deleanu vinde moșia La Medeleni deoarece le amintește prea mult de Olguța, pe care au iubit-o așa de mul

În primul volum ne este prezentată copilăria personajelor principale: Olguţa, Dan şi Monica la

Medeleni. Între Dan şi Olguţa întotdeauna există o confruntare. Dan nu o prea agrează pe

Olguţa pentru că e fată şi pentru că e şmecheră şi deşteaptă. Monica este o fată adoptată de

părinţii celor doi copii. Când soseşte Monica, Olguţa o ia sub aripa ei protectoare ca s-o înveţe

tot ce trebuie să ştie. De la o ceartă cu Dănuţ, Monica, îi face c adou păpuşa ei, dar ea nu i-l dă

direct ci î-l ascunde sub pernă. Când Dănuţ găseşte păpuşa acesta îi taie părul şi desenează pe

chipul ei. Când soseşte unchiul lor, acesta are o propunere, aceea de a-l lua pe Dănuţ să

studieze în Bucureşti şi să facă excursii în străinătate. Părinţii cu greu acceptă această

propunere, dar totuşi acceptă.

În al doilea volum copii deja termină liceul. Acţiunea primei părţi se petrece în Bucureşti

unde stă Dănuţ. Aflăm de idila lui cu o fată şi că Monica încă îl iubeşte şi că îi trimitea

scrisori. Aflăm şi ce prieteni avea Dănuţ. Acesta avea un prieten numit Mircea pe care Olguţa

l-a poreclit Hardmuth şi aşa Mircea vrea să o cunoască pe Olga. După bacalaureat cei doi se

decid să se ducă la Medeleni ca Dănuţ să-şi vadă familia. Când ajung la Medeleni, aceştia

sunt aşteptaţi cu mare fast. Reîntâlnirea dintre Monica şi Dănuţ e una memorabilă iar

cunoaşterea Olguţei de către Mircea e de neuitat. Tot în al doilea volum aflăm de aventurile

lui Dănuţ la soţia unui pictor ca să citească cărţile acestuia. Dănuţ devenind izolat în lumea

cărţilor. În acest volum Olguţa se îndrăgosteşte de Vania, care e un unchi de-al ei.

În al treilea volum deja cei trei copii sunt adulţi. Dănuţ e avocat şi e căsătorit cu Monica, iar

Olguţa încă e îndrăgostită de Vania care e pe mare mai tot anul. Aflăm că Olguţa are cancer,

iar aceasta moare şi Monica are sarcina de a se duce să-l întâlnească pe Vania şi să-i dea o

scrisoare, dar Vania nu vine şi scrisoarea e luată de vânt. La sfârşitul romanului cei doi,

Monica şi Dănuţ ,se întorc în casa părintească

17

DUMBRAVA MINUNATAde Mihail Sadoveanu

“Dumbrava minunata” este descrierea peripetiilor prin care a trecut o fetita Lizuca sicainele ei Patrocle pe parcursul drumului pe care l-au strabatut de la casa fetitei pana la casa bunicilor fetitei.Dupa  moa r t ea  mame i  L i zuca i   ,   t a t a l   a ce s t e i a ,   domnu l  Vas i l i an   s - a  

r e ca sa to r i t   cu  odoamna pe care o chema Maria Papazoglu, si care nu o agrea deloc pe

fetita.Lizuca fusese crescuta de bunicii ei din partea mamei,insa dupa casatorie tatal sau aluat-o acasa si nu i-a mai dat voie sa-si vada bunicii, deoarece mama vitrega spunea ca a fostporost crescuta de bunici si nu a primit o educatie corespunzatoare cu pozitia lor sociala.Intr-o zi in timp ce tatal fetitei era plecat la Bucuresti, mama vitrega a primit vizita a douadoamne si mai tarziu a unui domn locotenent Micus. Lizuca in timpul acestor vizite a intrat insalon si si-a bagat degetul in chiseaua cu dulceata.A fost certata de mama vitrega si apoi batutafoarte rau de servitoare pentru acest gest. Pentru ca nu era prima oara cand manca bataie ciacest lucru se intampala in fiacre zi, Lizuca a considerat ca este deajuns tot ce a patimit de lamoartea mamei ei si a rugat cainele sa o insoteasca la bunicii ei.S a u   f u r i s a t   d i n   c a s a   s i   a u   p l e c a t   i n   m a r e a   a v e n t u r a   c a r e   c o n s t a  i n   t r a v e r s a r e a dumbravei Buciumenei. Fetita stia din povestile pe care i le spunea bunica ca trebuie sa lasi unsemn pe unde treci, asa ca si-a umplut buzunarul cu cenusa pe care a lasat-a sa curga pana s-aterminatDe aici inainte tot ce se intampla in povestire pare ireal deoarece,ca intr-o poveste ,florilevorbesc, animalele vorbesc si tot ce se intampla in dumbrava pare a fi dintr-o poveste.In drumul lor pana sa ajunga in Dumbrava intalnesc o floare mare pe care Lizuca dinpovestile pe care i le spunea bunica a numit-o Sora-Soarelui si pe care a intrebat-o ce maiface,si i-a spus unde merge ea si Patrocle. Floarea i-a raspuns ca face foarte bine si le-a spusca drumul pe unde au luat-o spre casa bunicii este bun.Au coborat printre livezi unde au intalnitmulte ganganii marunte si rosii, punctate cu negru pe care Lizuca le-a numit vacile Domnului.Au ajuns in Dumbrava unde au intalnit o batrana. Si despre aceasta batrana Lizuca i-aspus lui Patrocle ca este Sfanta Miercuri,si au vorbit cu ea .In dumbrava si-au continuat drumulvorbind cu toate pasarelele pana s-a intunecat si nu au mai vazut drumul.Lizuca a considerat ca este mai bine sa-si caute un adapost pana se face ziua si l-a rugatpe Patrocle sa caute un loc unde s-a doarma.Parocle a gasit o scorbura intr-o rachita, iar Lizuca a cerut gazduire rachitei.In timpul noptii au aparut stelele, iar Lizuca a crezut ca in cer Dumnezeu a aprins lumanarile.Pana saadoarma in scorbura Lizuca i-a spus lui Patrocle ca singurul de care se teme in padure estebursucul, deoarece ea stie din povestile bunicii ca este foarte rau. Chiar in clipa aceea in fatascorburii a aparut o umbra neagra de care Lizuca s-a speriat, insa Patrocle i-a spus sa nu seteama deoarece rezolva el si a inceput sa fugareasca umbra. Cand s-a intors la scorbura i-aspus Lizucai ca nu era decat un iepure care se speriase si el de ei.In lumina lunii Lizuca a vazut cum apar dintr-o scorbura niste omusori mititei sapte

18

lanumar. In fruntea lor se afla un batranel si o batranica, iar Lizuca le-a spus ca-i recunoastedeoarece i -a vazut la bunica in t r -o car te .Omusor i i i -au spus ca e i s t iau ca o sa v ina la e i deoarece au pus la panda la marginea padurii pe tancul pamantului care le-a dat de stire candau intrat cei doi in padure.Ei au povestit Lizucai ca ei ies de multe ori noaptea si petrec cuvietatile care fug de om.Domnita prichindeilor a invitat toate vietatile sa petreaca cu ei.I-au povestit fetitei ca traiausi ei demult in lumina zilei,dar cand au inceput oamenii sa se inmulteasca un batran al lor a vrutsa traiasca cu ei in pace.El avea o moara si cand oamenii veneau sa macine il necajeau pebatranel care se numea Statu-Palma si de atunci lui nu i-au mai fost dragi oamenii si a fugitdeparte de ei.Deasemenea i-a mai povestit domnita si despre zmeii din povesti si despreStramba-Lemne,Sfarma-Piatra si alti uriasi din stravechi timpuri. I-a mai spus domnita lui Lizucaca desi viata lor e lunga si isi numara anii cu miile o sa le vina si lor sfarsitul. Toate acestea seintampla i-a spus domnita pentru ca oamenii iubesc tot mai putin povestile si-si uita usor prietenii.Batranelul i-a mai spus fetitei ca in primavara trecuta dumbrava lor a fost in primejdiedeoarece tatal ei a venit la bunic indemnat de mama vitrega si a cerut sa vanda dumbrava,pent ru ca avea nevoie de bani . Bunicul s -a opus pent ru ca padurea a spus e l es te a lu i Lizuca.Batranelul a spus ca ei au in aceasta padure pesteri tainice in care se inchid cand incepsa cada frunzele pana trece iarna.Si domnita le-a spus o poveste petrecuta demult in aceasta dumbrava.Cu multi ani inurma s-a zvonit ca in padure se afla o zana frumoasa cu parul de aur si auzind lumea despre eamulti feciori de crai au cautat-o insa nici unul nu a gasit-o nici pe ea nici palatul.S-a gasit totusiun Fat-Frumos care a auzit de zana si care credea in existenta ei. In fata lui pentru ca el credeain ea, zana i s-a aratat si l-a invitat pe Fat-Frumos sa vina si a doua seara.El a venit in mai multeseri, insa curtenii si vracii l-au urmarit , dar ei nu vedeau nimic in afara de Fat-Frumos langa unizvor.Ca sa il creada ei i-au cerut acestuia sa aduca inelul zanei.A cerut baiatul inelul zanei, dar ea i-a spus ca inelul este un lucru pamantesc si ea nu porta podoabe desarte.Venind cu acestraspuns vracii i-au dat o foarfeca si i-au cerut lui Fat-Frumos sa le aduca o suvita din parul ei deaur.Flacaul i-a taiat zanei o suvita de par pe care a bagat-o in san, insa cand a vrut sa o scoatapentru a o arata, in san nu mai era nimic. Atunci toti vracii, curtenii si carturarii l-au convins peFat-Frumos ca zana nu exista cu adevarat, ci era numai o inchipuire. Flacaul s-a intors laimparatia lui si a fost mahnit multa vreme murind cu sufletul uscat si batran.Batranica care era cu domnita a inceput sa planga pentru ca povestea a fost foartefrumoasa si ea o uitase .Duduia Lizuca s-a intors catre batranel si l-a intrebat de ce omusorii mici si barbosi nuspun nici o poveste , insa acesta i-a raspuns ca ei nu au timp sa se gandeasca la povestideoarece sunt mesteri fauri si ei lucreaza si ziua si noaptea.Batranica si-a adus aminte ca si ea stie o poveste.Ea le povesteste ca langa dumbravaes te o casuta de razes i pe care o v iz i ta foar te des s i in t r -o z i a vazut o

19

femeie tanara s i frumoasa care mangaia o fetita careia ii spunea ca tatal fetitei o uita si o lasa sinu mai are multde trait, insa cand ea o sa moara fetita sa nu planga si sa nu-si uite jocurile, iar atunci cand vadori sa o vada fetita sa fie singura si sa se gandeasca la ea si ea o sa fie doar o umbra dar vaveni si o va mangaia si imbratisa.Lizuca a adormit gandindu-se ca ea era acea fetita, iar cea care ii vorbea era mama ei.Batranelul dupa ce copila a adormit se intreba ce sa faca cu ea pentru ca nu o pot lasa inpadure dar nu o pot duce nici la ei in pestera.Batranica a propus sa o duca la casuta de langadumbrava, iar domnita a fost de acord.Cand Lizuca s-a trezit a descoperit ca se afla in patutul ei din casa bunicilor si langa eape jos dormea Patrocle catelu ei. De afara se auzeau glasuri si fetita a inteles ca era mamavitrega care venise sa o i-a inapoi.Mama vitrega il certa pe bunicul lui Lizuca pentru ca searacand au cautat-o batranul a spus ca nu era acolo si dimineata a gasit-o acolo.Bunicul i-a spusca a cautat-o si a gasit-o in padure si fetita nu o sa mai plece de la ei chiar de ar fi sa ajunga la judecata.Vorbind cu bunicul fetitei pe mama vitrega si pe servitoarea acesteia Elena care o batu-se pe fetita le-au muscat albinele de ochi si au plecat tipand.

REFERAT GREUCEANU, REZUMAT, PETRE ISPIRESCU

Greuceanu rezumat de Petre Ispirescu

Imparatul Rosu, mâhnit ca zmeii furasera soarele si luna de pe cer, dadu de stire ca acela care va reusi sa aduca astrii înapoi va primi pe fiica sa de sotie si va stapâni jumatate din împaratie, iar cine nu va izbuti, i se va taia capul.  Multi voinici încercasera, dar fara folos.

Intr-o zi, se prezenta înaintea împaratului un voinic pe nume Greuceanu. El reusi sa-l înduplece sa lase viata celor care avusesera curajul sa se lupte cu zmeii si se hotara sa-si încerce si el norocul.

Greuceanu pleca la drum împreuna cu fratele sau si ajunsera la Faurul-Pamântului, cu care era frate de cruce. Acolo ei se sfatuirâ si plânuira ce era de facut. Faurul-Pamântului construi apoi din fier chipul lul Greuceanu si porunci sa fie tinut în foc fara încetare.

Cei doi frati ajunsera la o rascruce si hotarâra sa se desparta, nu înainte de a-si da câte o basma si de a înfige un cutit în pamânt, pentru ca primul care va reveni sa stie despre soarta celuilalt. Fratele lui Greuceanu a fost primul care se întoarse si, vazând cutitul curat, iar luna si soarele pe cer, îsi astepta cu bucurie fratele.

Greuceanu, ajungând la casele zmeilor, se transforma într-un porumbel, apoi într-o musca, si asculta discutia zmeoaicelor. Ascunzându-se sub podul ce ducea la Codrul Verde, el se lupta pe rând cu zmeul cel mic, apoi cu cel mare si îi învinse. Cu tartorul zmeilor se lupta îndelung si, fiind ajutat de un corb care îi aduse un cioc de apa dulce, reusi sa-l bage in pamânt pâna la gât. Atunci, constrâns, zmeul îi marturisi ca închisese soarele si luna în cula din Codrul Verde, degetul sau cel mic de la mâna dreapta fiind cheta Greuceanu îl ucise si elibera soarele si luna, pe care le arunca pe cer cu mare bucurie.

El se întoarse si, întâlnindu-se cu fratele sau, cumpara doi cai iuti pentru a ajunge cât mai repede la împarat.< In cale întâlnira un pâr cu fructe frumoase, o gradina înflorita si racoroasa, dar

20

Greuceanu, cunoscând viclesugul, le lovi cu palosul si omora astfel zmeoaicele dornice de razbunare. De mama zmeoaicelor scapa dându-i chipul înrosit în foc al lui Greuceanu, pe care aceasta îl înghiti, prefacându-se într-un munte de fier. Faurul-Pâmântului îi confectiona lui Greuceanu o caruta cu trei cai din fier pe care apoi îi însufleti.

Pe drum, Greuceanu se desparti de fratele sau, pe care-l  trimise la Rosu împarat sa duca vestea cea buna a sosirii viteazului. Intâlnind în drum un diavol schiop, acesta îi fura cuiul de la osie, apoi palosul si se transforma într-o stana de piatra. Greuceanu gasi cuiul si porni mai departe fara sa observe disparitia palosului în care îi statea toata puterea. Diavolul dadu palosul unui sfetnic viclean, care îsi vânduse sufletul necuratului, numai sa ia el pe fata împaratului de sotie.

Sfetnicul cel mincinos pretinse ca el izbândise în lupta cu zmeii, aducând palosul ca dovada. Imparatul îl crezu si începura pregatirile de nunta. Intre timp sosi si fratele lui Greuceanu cu vestea ca viteazul va sosi în curând.

Sfetnicul îl sfatui pe împarat sâ-l închida pe fratele lui Greuceanu ca pe un fatarnic, iar împaratul îl asculta.

Sosind la curtea împaratului Rosu, Greuceanu îsi dadu seama ca-i lipseste palosul si îsi aminti de stana de piatra. Rugându-l pe împarat sâ astepte pâna la aflarea adevarului, el se întoarse la stana de piatra. Prefacându-se într-un buzdugan de otel, eroul sfarâma stana, regasindu-si palosul.

Intorcându-se la curte, Greuceanu fu gata sa arate lumii întregi cine este, dar speriat, sfetnicul îsi ceru iertare, povestind cum cazuse în mâinile lui palosul lui Greuceanu. Plin de marinimie, viteazul îl convinse pe împarat sa-l  ierte, dar acesta îl alunga din împaratie. Fratele eroului a fost eliberat si avu loc o nunta ca-n povesti.

Caracteristicile basmului

Timpul si spatiul

Basmul se plaseaza în fantastic, într-o lume în care totul este posibil. Spatiul nu este precizat, întâmplarile se petrec pe tarâmul acestei lumi, dar si pe "tarâmul celalalt". Acestea sunt la mare distanta unul de celalalt, au o înfatisare diferita, au trasaturi deosebite si se conduc dupa legi proprii.

Timpul naratiunii se plaseaza totdeauna în trecut, într-un trecut imaginar, îndepartat, când faptele sunt unice: "A fost odata ca niciodata". Nici ritmul, nici durata întâmplarilor nu pot fi precizate.

Personajele: Personajele apartin si ele acestei lumi fantastice: unele sunt înzestrate cu numeroase însusiri supranaturale, iar altele sunt personaje imaginare (zmeii, Faurul-Pamântului, diavolul schiop). Ele întruchipeaza sau sprijina binele sau râul.

Tema: Lupta dintre bine si rau

Naratiunea se bazeaza pe lupta dintre bine si rau, iar personajele simbolizeaza aceste doua modele morale opuse. Eroul reprezinta binele (cinstea, curajul, adevarul, dreptatea, generozitatea, dragostea de oameni etc). El lupta trecând peste numeroase obstacole pentru a restabili ordinea si armonia distruse sau rasturnate de adversarii sâi, care au trasaturi morale opuse (necinste, lasitate, ipocrizie, nedreptate, egoism, rautate). In final, binele învinge râul, eroul sprijinit de "ajutoare" restabileste unitatea si armonia lumii (readuce soarele si luna pe cer) si-i pedepseste pe cei vinovati. Meritele lui sunt apreciate chiar si de adversarii sai, toti se bucura de victoria obtinuta de erou.

Formule specifice basmului

Basmul contine în structura sa formule specifice:- initiale (de început, anunta intrarea într-o lume imaginara): "A fost odata ca niciodata"

21

- mediane (de mijloc, semnaleaza continuarea actiunii): "Si-nainte cu poveste, ca d-aicea mult mai este", "si se luptara si se luptara pâna ce ostenira" ("zi de vara pâna-n seara"), - finale (de sfârsit, iesirea din lumea imaginara): "si eu am încalecat pe-o sa, si va povestii d-voastra asa.

Cifrele magice 

In basm, observam aparitia cifrelor magice (trei, sapte, noua): numarul zmeilor, al zmeoaicelor, al încercarilor, prin care trece eroul este de trei: "s-a dat de trei ori peste cap"; "calul zmeului s-a dat înapoi sapte pasi"; "trec peste noua mari si noua tari".

Metamorfozarea    

Eroul are puterea de a se transforma, el preschimbându-se în porumbel sau musca pentru a afla planul zmeoaicelor, ori în buzdugan pentru a-si recupera palosul fermecat. Zmeoaicele s-au transformat în peri, izvoare, nor cu gândul de a-l  pierde pe Greuceanu.

Basm popular    

Greuceanu este o opera epica de mare întindere, în care autorul popular ne prezinta întâmplarile prin care trece eroul, reprezentând binele, în lupta sa împotriva fortelor raului. Greuceanu lupta întâi împotriva zmeilor pentru a readuce pe cer soarele si luna în împaratia împaratului Rosu. Acestea fusesera furate de "împielitatii vrajmasi ai omenirii" care locuiau pe tarâmul celalalt, "unde-si întarcase dracul copiii".

In drumul de întoarcere, Greuceanu îi înfrunta pe diavolul schiop si pe sfetnicul necinstit. Acesta din urma, recurgând la minciuna si viclesuguri, intra în posesia palosului fermecat al eroului, dându-se drept Greuceanu, si îi ceru  împaratului recompensa promisa. Eroul lupta astfel împotriva minciunii, pentru dezvaluirea adevarului si izbândeste.Este un basm popular fiindca are toate trasaturile folclorului: caracter anonim, oral, colectiv si sincretic.

Semnificatia operei    

Binele învinge raul, adevarul învinge minciuna si generozitatea triumfa în final.

Realizarea artistica        

Fiind o opera populara, basmul Greuceanu are atributele literaturii populare, în primul rând caracterul oral.

Oralitatea stilului reprezinta o particularitate artistica importanta realizata prin modalitati specifice:a} expresii populare, proverbe, zicatori: "vezi ca nu toate mustele fac miere"; "unde-si întarcase dracul copiii";b} dialog, cu forme verbale inverse: "Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi..."c} interjectii (onomatopeice):"... si când la treaba, hât în sus, hât în jos..."d} formule specifice basmului: "mersera cale lunga si mai lunga..."Expresivitatea basmului este realizata si prin utilizarea de catre autorul anonim a unor figuri de stil sugestive, specifice basmului.

Figuri de stil 

Comparatia: "mergeau repede ca vântul si lin ca gândul..." 

Personificarea: "Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce..."

Inversiunea (formelor verbale): "capul retezati-l-voi."

22

Hiperbola: "se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamântul..." Moduri de expunere

Naratiunea se îmbina cu descrierea si dialogul, utilizându-se limba populara, vie si expresiva continând: arhaisme (ogurliu, ravas), regionalisme (cula, fauriste), expresii populare.

Caracterizarea lui Greuceanu

Greuceanu întruchipeaza cele mai alese însusiri, fiind eroul salvator, un ideal de vitejie, cinste si generozitate. Trei dintre calitatile sale (credinta în Dumnezeu, vitejia si însusirea de a vorbi frumos) sunt prezentate direct, de catre autor, înca de la început: "îsi lua inima în dinti, încumetându-se cu voia lui Dumnezeu si pe voinicia sa", "era si mester la cuvânt Greuceanu nostru". Generozitatea sufletului sau îl îndeamna, auzind despre hotarârea împaratului Rosu de a-i osândi la moarte pe cei care nu reusisera în încercarea lor, sa mearga la acesta pentru a-l  convinge sa le crute viata. Puterea sa de convingere îl îndupleca pe împarat. Cu tarie, stapânire de sine si curaj, îsi asuma riscul de a se sacrifica pentru fericirea oamenilor. Gândul acesta de a ajuta oamenii îl face sâ-si încerce norocul si puterile si nu rasplata promisa de împarat: "fie marite împarate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pâna ce nu voi aduce la bun sfarsit sarcina ce-mi iau de buna-voia mea."

Frate bun si prieten de nadejde, Greuceanu porneste la drum cu fratele sau la care tinea sincer. Prietenia care îl leaga de Faurul-Pâmântului, fratele sau de cruce", este adevarata si îl ajuta în momente grele. Prin agerimea mintii ei  izbutesc sa-i vina de hac zmeoaicei, cu ajutorul planului urzit împreuna.

In final, el reuseste sâ-si demonstreze adevarata identitate, in ciuda viclesugului sfetnicului necinstit. Mai mult, voinicul se arata iertator si omenos, convingându-l pe împarat sâ-l ierte pe sfetnic. Greuceanu râmâne un simbol al binelui, asa cum si l-a imaginat poporul.

Praslea cel voinic si merele de aur

cules de Petre Ispirescu

Cules si publicat de Petre Ispirescu in volumul "Legendele sau basmele romanilor", "Praslea cel voinic si merele de aur", prin intamplari si profilul personajelor, este un basm fantastic. Tema este cea specifica, raportul bine-rau, iar deznodamantul aduce triubinelui.

23

Basmul este specie a epicii populare si culte, in proza sau, mai rar in versuri, de mare intindere, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari reale ce se impletesc cu cele fantastice. La actiune participa personaje imaginare, inzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele si raul, iar in final acesta este invins.

Basmul are structura schematizata, in general respectata. Basmele populare romanesti au toate caracteristicile folclorului: traditionale, anonime, colective, orale.

Subiectul se poate rezuma cu usurinta.

A fost odata ca niciodata un imparat care avea trei fii. In gradina imparatiei sale se afla un pom care facea mere de aur, din care imparatul nu reusise sa guste, deoarece erau furate inainte de a se coace. An de an, in perioada coacerii, multi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai imparatului, au pazit pomul pentru a prinde hotul, dar totul fusese in zadar. Numai Praslea reuseste sa-l raneasca si sa duca mere tatalui sau.

El porneste, impreuna cu cei doi frati mai mari, in urmarirea hotului si, la un moment dat, drumul duce catre taramul celalalt. Voinicul coboara pe celalalt taram si ajunge la palatele zmeilor care furasera trei fete de imparat. El se lupta cu zmeii, ii omoara, elibereaza fetele si, dupa ce transforma palatele in trei mere, se intoarce la locul pe unde coborase. Fratii sai trag afara numai pe cele trei fete iar pe Praslea il parasesc cu gand sa-l piarda. Ramas pe taramul celalalt, voinicul salveaza puii unei pasari de care, drept recunostinta, il scoate la suprafata pamantului.

Revenit in imparatia tatalui sau, dupa multe incercari, este recunsocut, fratii sai sunt pedepsiti, iar el se insoara cu fata cea mica si-i urmeaza tatalui sau la domnie.

Personajul principal al basmului este Praslea.El participa la intreaga actiune si este imaginea binelui, intruchipand idealul etic de cinste, dreptate si adevar. Numele sau sugeraza particularitatile eroului:cel mic, dar cel mai viteaz. Desi este ironizat la inceputul basmului de catre tatal sau, reuseste sa-l convinga pe acesta sa-l lase sa pazeasca marul de aur. Inteligent, isi face un plan pentru a prinde hotul si reuseste sa il raneasca pe acesta.

Basmul are un final fericit, incheindu-se cu nunta eroului.

Ca orice personaj de basm, Praslea are si insusiri supranaturale. Inzestrat cu o forta impresionanta, omoara zmeii si balaurul in lupta dreapta.

Praslea este, asadar, un personaj in care se impletesc insusiri omenesti si fabuloase. Alaturi de Praslea, se constituie forte ale binelui: imparatul, cele trei fete, corbul, pasarea si puii ei, mesterul argintar.

Personajele care reprezinta fortele raului sunt adversarii lui Praslea:fratii invidiosi, (care ii doresc pieirea pentru a se lauda cu izbanda) si zmeii, personajele fantastice, care traiesc intr-o lume ce functioneaza dupa legi proprii, altele decat cele din lumea reala. Reprezentatii raului sunt pedepsiti intotdeauna in basm.

Personajele reale - imparatul, fiii cei mari, fetele de imparat si mestesugarul argintar - ca si cele fantastice - Praslea, zmeii, balaurul, - indiferent de locul pe care il ocupa in opera, au importanta in desfasurarea intamplarilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevarului si instituirea dreptatii.

24

Elementul fantastic include si obiectele miraculoase (marul de aur, furca de aur, closca cu puii de aur, dar si seul si apa). Ele ajuta eroul sa depaseasca situatiile dificile, iar cifra simbolica trei are putere magica.

Respectand caracteristicile speciei, basmul "Praslea cel voinic si merele de aur" incepe cu formula introductiuva: "A fost odata ca niciodata" care sugereaza un timp imaginar. Prin ea, ascultatorii - cititorii - sunt introdusi intr-o lume in care totul este posibil. Spatiul de desfasurare al actiunii este si el ireal (la curtea unui imparat, pe taramul celalalt). Formula finala "Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta ... si incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa" are rolul de a scoate pe ascultatori din lumea fantastica, iar nota ironica din formula de incheiere neaga veridicitatea celor povestite.

Locul de unde pleaca eroul este curtea imparatului si tot aici se va intoarce victorios acesta, iar drumul pe care il parcurge singur constituie un prilej pentru a-si dovedi calitatile - drum initiac.

Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru notiunea de bine si rau, reprezentand modele morale opuse. Trasaturile lor se deslusesc prin actiune, care se petrece pe pamant, dar si pe taramul celalalt, prapastia fiind hotarul care desparte cele doua lumi.

Ca orice basm popular, "Praslea cel voinic si merele de aur" are numeroase elemente de oralitate, care mentin treaza atentia ascultatorului. Vorbirea directa se imbina cu vorbirea indirecta, folosirea verbelor la perfectul simplu ("ii multumi", "fu primit" etc.) dau impresia ca actiunea s-a petrecut de curand, inversiunile si repetitiile ( "si merse, merse") specifice stilului oral, precum si cuvintele si expresiile populare ("nitica", "piroteala", "soroc" etc.) sunt modalitati specifice basmului.

Stilul caracterizat prin oralitate, impletirea armonioasa a celor trei moduri de expunere - naratiunea, descirerea si dialogul - dau farmec basmului, creatie ce raspunde nevoii de bine, dreptate si frumos a poporului roman.

Apus de soareBarbu Ştefănescu Delavrancea

Metafora din titlu conotează echivalenţa morţii lui Ştefan cu apusul soarelui Moldovei.

Structurată în patru acte, drama prezintă într-o gradaţie ascendentă evoluţia unui

conflict politic între domnul autoritar şi câţiva boieri care plănuiesc încălcarea hotărârilor

testamentale ale lui Ştefan, dar, concomitent, evidenţiază un conflict interior generat de

25

limitele fiinţei umane, de confruntarea spiritului cu bătrâneţea şi boala. Eroicul nu este deci

domeniul absolut al dramei şi nu eclipsează problematica general umană.

Subiectul cunoaşte momentele specifice: expoziţia, în actul I - în cetatea Sucevei,

învăluită în lumina toamnei, personaje feminine surprinse în îndeletniciri casnice, evocă

personalitatea lui Ştefan, care va apare ulterior însoţit de boierii credincioşi; intriga, în actul al

II-lea - dezvăluirea complotului celor patru boieri; desfăşurarea acţiunii care adânceşte

conflictele până la punctul culminant din actul al III-lea - împlinirea voinţei lui Ştefan prin

înscăunarea lui Bogdan, tensiunea deosebită a momentului fiind accentuată de o natură

dezlănţuită: vorbele domnitorului se însoţesc cu tunetele, iar figura îi este aureolată de lumina

fulgerului; deznodământul, în actul al IV-lea - pedepsirea paharnicului Ulea şi trecerea în

odihna veşnică a domnitorului Moldovei, cu numele ţării pe buze.

Personajul central, cu o psihologie complexă (conducătorul, părintele, bătrânul fiind

ipostazele sale alternative) se conturează iniţial prin replicile celorlalte personaje; perspectiva

este a unei colectivităţi profund ataşate domnitorului. Autocaracterizările sunt numeroase,

culminând cu acea prezentare a politicii sale interne şi externe, subliniind permanent

identitatea voinţei ţării cu aceea a domnitorului. Pe alocuri, un umor discret converteşte tonul

grav.

Puternicul, viteazul, nemuritorul voievod este dublat permanent de bătrânul bolnav, de

omul care are conştiinţa limitelor sale. Remarcăm că aureola eroului nu-şi diminuează

strălucirea prin trimiterile la o condiţie umană precară, care dimpotrivă, îi asigură

autenticitate, depăşind astfel schematismul personajului realizat de V. Alecsandri în

Dumbrava Roşie.

Faptele sunt puţine, dar luminează acelaşi sentiment al iubirii de ţară: grija pentru

viitorul Moldovei prin asigurarea unui urmaş demn. Într-un efort suprem, Bogdan este

încoronat; rana de la picior îi este arsă şi Ştefan suportă cu bărbăţie durerea; Ulea este ucis.

Antiteza contribuie la individualizarea personajului, căci patriotismul domnitorului se

conturează, în opoziţie cu interesele meschine ale boierilor potrivnici, iar vigoarea şi duritatea

sa sunt mai evidente în vecinătatea blândei doamne Maria. De asemenea, comportamentul

necruţător cu boierii necinstiţi i se opune duioşia relaţiei cu cei apropiaţi.

Natura este şi ea invocată în scopul iluminării eroului central; săgeţile privirilor către

grupul lui Ulea se amplifică în fulgerele de afară, tunetul vorbelor se contopeşte cu cel ce

însoţeşte ploaia, conferind personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna din sufletul său este

preluată de natură, ceea ce duce la potenţarea sentimentelor eroului.

26

Drama îşi justifică apartenenţa la romantism nu numai prin apelul la istoria naţională,

prin personajul excepţional sau prin stilul retoric, dar şi prin elementele de legendă, prin

prezenţa în conştiinţa personajelor a credinţelor populare care creează o atmosferă fantastică

ce aminteşte de Ibsen.

Vasile Alecsandri - SANZIANA SI PEPELEA.

Sânziana este un bine cunoscut personaj din basmele noastre. Ea deţine minunate însuşiri: e atât de frumoasă încât "la soare te poţi uita, dar la dânsa ba", e bună cu cei drepţi, dar în acelaşi timp îndrăzneaţă când înfruntă forţele răului - pe Muma Pădurii sau pe zmei. Astfel apare ea şi în piesa lui Alecsandri. Pepelea este şi el cunoscut din basme. E un tânăr sărac, dar voinic ca şi Făt-Frumos, este pornit pe glume, dar în acelaşi timp neîntrecut în vitejii. Acestea sunt personajele principale. Alături de ele apar alte figuri din basme - Papură-Împărat, Pârlea-Vodă, Lăcustă-Vodă, Păcală, Tândală, Zorilă şi altele, toate în slujba satirei unei epoci.

Legenda Babei VrancioaiaPOSTAT IN DATA 28 - MARCH - 2013 IN CATEGORIA: BLOG, POVESTI, POVESTI SI LEGENDE

Conform legendei care circulă în ţinut, numele ar veni de la Tudora Vrâncioaia, bătrâna care ar fi găzduit, ospătat şi încurajat în casa ei pe domnitorul Moldovei-Ştefan Cel Mare. Legenda spune că locuinţa bătrânei Tudora Vrâncioaia s-ar fi aflat pe teritoriul actual al comunei Bîrsesti, pe Dealul Dumbrava şi atunci când marele Ştefan Cel Mare rătăcea descurajat prin coclaurile munţilor, bătrâna româncă, vrednică şi cu mare dragoste de neam , îşi trimite pe cei şapte feciori ai ei (Bârsan , Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor şi Spânea) să adune toţi flăcăii ce păzeau oile pe plaiurile Vrancei. Mica ceată luptând cu mult eroism, îl ajută pe Ştefan să-i înfrangă pe duşmani, iar domnitorul drept răsplată,dăruieşte celor şapte feciori eroi, cei şapte munţi ai Vrancei pe care să-i stăpânească “din neam în neam”, fără vreun amestec şi tulburare din partea cuiva.Vrâncenii susţin că marele voievod pentru a întări această danie, ar fi dat vrâncenilor un uric, scris cu litere de aur pe piele de viţel, semnat şi întărit cu pecetea domnească. Cei şapte feciori au întemeiat gospodării vrednice, formând adevărate sate cărora le-a dat numele lor: Bîrsesti, Bodeşti, Păuleşti, Negrileşti Spulber, Nistoresti şi Spineşti. După această legendă întemeietor al satului Bîrseşti, ar fi acela dintre feciorii babei Tudora care poartă numele de Bârsan.

27

Miorita

Balada populara ,,Miorita’’, perla a literaturii populare romanesti, vorbeste despre o indeletnicire dintotodeauna a romanului: pastoritul.

In expozitiunea baladei este fixat cadrul natural in care se petrece actiunea: ,,Pe-un picior de plai,/ Pe-o gura de rai.’’ Cele doua metafore: ,,picior de plai” si ,,gura de rai” fixeaza cadrul edenic in care are loc fenomenul transhumantei (miscarea ciclica a turmelor de oi, primavara spre varful muntelui, la coltul ierbii, iar iarna spre ses, pentru iernat). Interjectia predicativa ,,iata” marcheaza momentul coborarii turmelor ,,la vale”. Turmele in numar de trei (numar fatidic) sunt insotite de tot atatia ciobanei. Unul dintre cei ,,trei” ciobanei e ,,moldovean’’, al doilea ,,ungurean”, iar al treilea ,,vrancean’’. Originile lor diferite vorbesc de unitatea poporului roman cu diversitatea lui. Ciobanelul ungurean si cu cel vrancean comploteaza impotriva ciobanelului moldovean: ,,Iar ce ungurean/ Si cu cel vrancean/ Mari, se vorbira,/ Ei se sfatuira’’. Cei doi se inteleg ca sa-l omoare pe ciobanul moldovean pe l-apusul soarelui, intunericul fiind favorabil faptelor reprobabile.

Aici in balada, autorul anonim foloseste o figura de stil rara, dativul etic, care sugereaza implicarea afectiva a naratorului: ,,Ca sa mi-l omoare pe cel moldovean’’.

Motivul crimei este unul economic: ,,Ca-i mai ortoman (bogat in turme)/ Si-are oi mai multe/ Mandre si cornute/ Si cai invatati/ Si cani mai barbati”.

Numarul mai mare al oilor din turma ciobanului moldovean, faptul ca oile sunt ,,mandre si cornute” si insotite de cai ,,invatati” si caini ,,mai barbati”, starnesc invidia.

O miorita, plina de afectiune pentru stapanul ei, o miorita cu lana plavita, se arata nelinistita, ,,Caci de trei zile incoace/ Gura nu-i mai tace’’. Ea are ceva de spus. In starea de anxietate care a cuprins-o ,,Iarba nu-i mai place”. Vazandu-o atat de ingrijorata, ciobanelul moldovean o intreaba pe miorita ,,laie si bucalaie”, de ce iarba nu-i mai place, daca este bolnavioara, fiindca ,,De trei zile incoace/ Gura nu-I mai tace.’’

Se remarca in adresarea ciobanului catre miorita, abundenta formelor diminutivale ale substantivelor si adjectivelor, care sunt o marturie a iubirii stapanului fata de animalul fidel. Ciobanasul isi iubeste mioara, dar si ea nutreste aceleasi sentimente fata de stapanul ei. Adresandu-i-se ,,dragutului bace”, miorita il sfatuieste sa-si dea oitele-ncoace la ,,negru zavoi” unde se afla ,,iarba si umbra” pentru oi si ciobani.

Prezenta epitetului coloristic ,,negru” folosit inaintea substantivului ,,zavoi” are puteri prevestitoare, il pregateste pe cititor (sau pe ascultator) cu ideea mortii care il va pune la incercare pe ciobanasul

28

moldovean. Mioara il mai sfatuieste sa-si mai cheme ,,si-un cane”, dar nu unul obisnuit, ci pe ,,cel mai barbatesc/ Si cel mai fratesc”. Repetitia vocativului ,,stapane” anunta parca pericolul in care se afla ciobanul, ca va trebui sa fie aparat de cainele sau vrednic, pentru ca ,,Pe l-apus de soare’’ baciul ungurean si cu cel vrancean vor incerca sa-l omoare: ,,Ca l-apus de soare/ Vreau sa mi te omoare/ Baciul ungurean/ Si cu cel vrancean’’. Remarcam aici folosirea din nou a dativului etic care este o marturie a iubirii mioritei pentru stapanul baci.

Afland despre complotul pus la cale impotriva lui, ciobanul moldovean ii raspunde mioritei, raspunsul constituind un vast monolog liric ce se intinde pana la sfarsitul baladei. El I se adreseaza oitei barsane rugandu-o, in eventualitatea mortii lui, daca e nazdravana sa-I spuna ciobanului ungurean si celui vrancean ca sa-l ingroape in apropiere, ,,in strunga de oi”. Eventualitatea mortii este exprimata in balada prin propozitia conditionala ,,de-a fi” urmata de subiectiva ,,sa mor”. Verbul ,,a fi” folosit la viitorul popular nu la infinitiv are sensul de a se intampla. El le mai acorda o sansa de umanizare celorlalti doi ciobani, posibili asasinim rugandu-I sa se ocupe de inhumarea lui. Locul unde se vrea ingropat e chiar strunga pentru a fi pururea alaturi de oitele sale: ,,In strunga de oi/ Sa fiu tot cu voi’’. Se vrea ingropat ,,In spatele stanii”, pentru a-si auzi pururea ,,canii”.

Dupa moarte, ciobanul moldovean ar vrea sa aiba la cap trei fluierase, ,,unul de fag”, pentru a-i zice ,,cu drag”, altul ,,de os”, pentru a-i canta cu duioasie, si cel de-al treilea ,,de soc”, pentru a plange ,,cu foc” disparitia-i timpurie: ,,Iar la cap sa-mi pui/ Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag,/ Fluieras de os,/ Mult zice duios,/ Fluieras de soc,/ Mult zice cu foc”.

Vantul in miscarea sa perpetua va razbate prin ele, adunand oile, care-l vor plange pururea ,,cu lacrimi de sange”: ,,Vantul cand a bate/ Prin ele a razbate/ S-oile s-or strange/ Pe mine m-or plange/ Cu lacrimi de sange’’.

Se observa in aceste versuri predilectia creatorului popular pentru diverse forme ale viitorului popular: ,,a bate”, ,,a razbate”, ,,s-or strange”, ,,or plange”, sugerand ca suferinta este atat de mare incat viata insasi se scurge.

Ciobanul o mai roaga pe oita, in eventualitatea mortii sale, sa nu le spuna de omor celorlalte tovarase, ci sa le marturiseasca ,,curat” ca s-a insurat ,,Cu-o mandra craiasa,/ A lumii mireasa;” (metafore pentru moarte).

De asemenea, ciobanasul moldovean n-ar vrea ca maicuta sa sa afle ca la nunta lui a cazut o stea, nici ca ,,soarele” si ,,luna”, astri fundamentali, i-au tinut cununa. Mama lui n-ar trebui sa afle niciodata ca, drept nuntasi a avut ,,brazi si paltinasi” si ca locul preotilor a fost luat de ,, muntii mari’’, al lautarilor de ,,paseri” si de alte pasarele mai mici, iar locul flacliilor de catre ,,stele”. In aceasta alegorie apar doua substitutii: moartea este inlocuita prin nunta, iar fiintele care participa la nunta sunt substituite prin elemente ale naturii ceea ce duce cu gandul la moarte.

Pentru a-si proteja ,,maicuta batrana” de suferinta eventualei sale disparitii, ciobanul moldovean isi mai roaga ,,oita nazdravana” in eventualitatea ca o va intalni, sa nu-I spuna nimic despre moartea sa: ,,Iar daca-I zari/ Daca-I intalni/ Maicuta batrana/ Cu braul de lana,/ Din ochi lacrimand/ Pe campi alergand/ Pe toti intreband/ Si la toti zicand…”

Se observa ca in aceste versuri poetul popular prefera folosirea viitorului popular: ,,ii zari”, ,,ii intalni”, prin intermediul caruia proiecteaza in viitor faptele. ,,Maicuta” sa apare aici succint prtretizata.

29

Aflam despre ea ca este batrana si ca este invasmantata in costum popular avand ,,braul de lana”. Vorbirea la gerunziu: ,,lacrimand”, ,,alergand”, ,,intreband”, ,,zicand” sunt folosite in monorima. Repetandu-se rima ,,-and” e sugerat parca suspinul ,,maicutei’’ indurerate, care se intereseaza de fiul sau si are ceva de spus. Ea vrea sa dea de urmele copilului sau, interesandu-se: ,,Cine-au cunoscut/ Cine mi-au vazut/ Mandru ciobanel/ Tras printr-un inel?”. Din parerea subiectiva a mamei, aflam ca ciobanelul este mandru, frumos, chipes si suplu.

In versurile urmatoare apare portretul ciobanasului, chintesenta a frumusetii masculine: ,,Fetisoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustacioara lui,/ Spicul graului;/ Perisorul lui,/ Pana corbului;/ Ochisorii lui,/ Mura campului!...”

Folosirea din abundenta a substantivelor diminutivale: ,,Fetisoara”, ,,Mustacioara”, ,,Perisorul”, sunt dovada a afectiunii mamei pentru fiul mult iubit. Se remarca de asemenea ca in metaforele exprimate prin apozitie dezvoltata: ,,Spuma laptelui”, ,,Spicul graului”, ,,Pana corbului”, ,,Mura campului”, elementele sunt luate din natura, chiar din indeletnicirile ciobanilor. ,,Fetisoara” ii este alba, ,,mustacioara” ii este deasa, ,,perisorul” negru, si ochisorii tot negri. De asemenea versurile amintite prin care este portretizat au monorima ,,lui” care apare de patru ori ca pronume personal, persoana a treia, masculin, singular, in genitiv. In plus, aceasta monorima are puterea de a sugera faptul ca maicuta batrana e obsedata de imaginea fiului ei.

Spre finalul monologului liric a ciobanului moldovean, mioara e rugata sa se indure de maicuta cea ,,batrana” si sa-I spuna ,,curat” ca s-a insurat ,,Cu-o fata de crai/ Pe-o gura de rai.”. Metafora ,,gura de rai” care fixeaza cadrul natural edenic din expozitiune reapare aici. ,,Draguta mioara” e rugata sa nu-i spuna ca la nunta lui ar fi cazut o stea, ca ,,nuntasii” au fost ,,Brazi si paltinasi”, ca ,,Muntii mari” au tinut loc preotilor, ca a avut drept lautari ,,paseri” si ,,pasarele mii” si drept ,,faclii de nunta” stelele. (fiindca ar intelege ca l-a pierdut pentru totdeauna).

Balada nu are punct culminant si nici deznodamant.

30