LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

51
FACULTATEA DE JURNALISM, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE Specializare: JURNALISM Anul II, semestrul IV LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS Conf. univ. dr. Elena Silvestru Introducere Cursul este consacrat limbii române actuale şi încearcă să surprindă direcţia în care evoluează limba română şi unele dintre caracteristicile şi manifestările fazei actuale a acesteia, fază a cărei dinamică este spectaculoasă şi extrem de rapidă, iar variaţia şi schimbarea constituie o componentă permanentă. Situându-se pe poziţia limbii literare, cursul insistă asupra tendinţelor care se manifestă astăzi în limba română, încercând o îmbinare a aspectului diacronic cu cel sincronic normativ, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra limbii actuale, a problemelor diverse pe care aceasta le pune, precum şi a dificultăţilor reale ale vorbitorului de limbă română de a fi în ritm cu această rapidă şi diversificată evoluţie. Cursul cuprinde două părţi: o parte de gramatică şi o parte care priveşte lexicul limbii române actuale. Partea de gramatică nu tratează "gramatical" anumite părţi de vorbire, ci semnalează fapte, tendinţe, direcţii de evoluţie caracteristice momentului actual de limbă, oprindu-se la unele aspecte mai puţin cunoscute, cu interpretări controversate, generatoare de confuzii şi ezitări. Faptele de limbă sunt raportate în permanenţă la norma lingvistică, dar şi la uzul şi simţul lingvistic al vorbitorului obişnuit.Tendinţele limbii române sunt plasate întotdeauna în cadrul unei discuţii teoretice care analizează raportul dintre normă şi deviere, dintre direcţiile de evoluţie şi erorile propriu-zise, dintre obiectiv şi subiectiv. Partea a doua, referitoare la lexicul limbii române actuale, abordează descriptiv lexicul românesc din ultimele patru decenii, încercând o evidenţiere a principalelor aspecte şi tendinţe ale acestuia, ţinând cont de avalanşa de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc actual, de modul cum acestea s-au format şi de direcţiile în care evoluează. Sunt examinate unele dintre cele mai productive procedee interne de îmbogăţire a vocabularului, subliniindu-se preferinţa pentru anumiţi formanţi, extinderea anumitor procedee de îmbogăţire a lexicului, numărul mare de împrumuturi şi calcuri după engleză şi principalele tipuri de mutaţii semantice ale cuvintelor. * * * Din perspectivă istorică, limba apare ca un element de stabilitate în viaţa unui popor, dar, privită în funcţionalitatea sa, aceasta se dovedeşte a fi un fenomen dinamic, susceptibil de evoluţie şi schimbare, aflat într-un permanent proces de prefacere, de restructurare. Prin modul de funcţionare sau prin felul în care se realizează comunicarea, prin structura sa internă, limba reprezintă un fenomen extrem de complex care presupune un ansamblu de reguli şi norme ortografice, ortoepice, morfologice, sintactice şi lexicale,

Transcript of LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Page 1: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

FACULTATEA DE JURNALISM, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE Specializare: JURNALISM Anul II, semestrul IV

LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Conf. univ. dr. Elena Silvestru Introducere Cursul este consacrat limbii române actuale şi încearcă să surprindă direcţia în care evoluează limba română şi unele dintre caracteristicile şi manifestările fazei actuale a acesteia, fază a cărei dinamică este spectaculoasă şi extrem de rapidă, iar variaţia şi schimbarea constituie o componentă permanentă. Situându-se pe poziţia limbii literare, cursul insistă asupra tendinţelor care se manifestă astăzi în limba română, încercând o îmbinare a aspectului diacronic cu cel sincronic normativ, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra limbii actuale, a problemelor diverse pe care aceasta le pune, precum şi a dificultăţilor reale ale vorbitorului de limbă română de a fi în ritm cu această rapidă şi diversificată evoluţie. Cursul cuprinde două părţi: o parte de gramatică şi o parte care priveşte lexicul limbii române actuale. Partea de gramatică nu tratează "gramatical" anumite părţi de vorbire, ci semnalează fapte, tendinţe, direcţii de evoluţie caracteristice momentului actual de limbă, oprindu-se la unele aspecte mai puţin cunoscute, cu interpretări controversate, generatoare de confuzii şi ezitări. Faptele de limbă sunt raportate în permanenţă la norma lingvistică, dar şi la uzul şi simţul lingvistic al vorbitorului obişnuit.Tendinţele limbii române sunt plasate întotdeauna în cadrul unei discuţii teoretice care analizează raportul dintre normă şi deviere, dintre direcţiile de evoluţie şi erorile propriu-zise, dintre obiectiv şi subiectiv. Partea a doua, referitoare la lexicul limbii române actuale, abordează descriptiv lexicul românesc din ultimele patru decenii, încercând o evidenţiere a principalelor aspecte şi tendinţe ale acestuia, ţinând cont de avalanşa de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc actual, de modul cum acestea s-au format şi de direcţiile în care evoluează. Sunt examinate unele dintre cele mai productive procedee interne de îmbogăţire a vocabularului, subliniindu-se preferinţa pentru anumiţi formanţi, extinderea anumitor procedee de îmbogăţire a lexicului, numărul mare de împrumuturi şi calcuri după engleză şi principalele tipuri de mutaţii semantice ale cuvintelor.

* * *

Din perspectivă istorică, limba apare ca un element de stabilitate în viaţa unui popor, dar, privită în funcţionalitatea sa, aceasta se dovedeşte a fi un fenomen dinamic, susceptibil de evoluţie şi schimbare, aflat într-un permanent proces de prefacere, de restructurare. Prin modul de funcţionare sau prin felul în care se realizează comunicarea, prin structura sa internă, limba reprezintă un fenomen extrem de complex care presupune un ansamblu de reguli şi norme ortografice, ortoepice, morfologice, sintactice şi lexicale,

Page 2: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

consemnate în lucrări speciale (gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi ortoepice) care au rolul de a le populariza şi de a ne indica regulile şi faptele admise de limba literară. Este necesară revizuirea periodică a normelor limbii literare, întrucât aceasta evoluează lent, dar continuu, ajungându-se cu timpul la schimbarea raportului dintre corect şi incorect, literar şi neliterar. Astfel, dacă în urmă cu un secol era literară forma de plural feminin în -e: boale, grădine, roate, sfoare, strade etc., astăzi desinenţa e a fost înlocuită prin i. Deja s-au făcut înlocuiri ale desinenţei e din pluralele feminine căpşune, coperte, remarce, singurele admise în lucrările noastre normative până la apari�ia noului DOOM (2005), şi acceptarea în limba literară a formelor cu desinenţa i: căpşuni, coperţi, remarci. În structura unei limbi există întotdeauna aşa-zisele zone stabile şi instabile, caracterizate prin coexistenţa mai multor elemente care asigură satisfacerea aceleiaşi funcţii: prezenţa, în limba actuală, a două forme de genitiv surorii/sorei, asociate unei forme unice de nominativ soră, reprezintă un asemenea punct instabil. Tot instabilitate este şi utilizarea unor forme paralele la singular la plural în varia�ie liberă: bulgăre/bulgăr, cear�af/cearceaf, corvoadă/corvadă, corijen�ă/corigen�ă, tumoare / tumoare, votcă/ vodcă, amalgame/amalgamuri, nivele/niveluri, vise/visuri etc. Zonele de instabilitate sunt cele care anunţă schimbarea. Problema care se pune este dacă suntem capabili să grupăm schimbările pentru a arăta sensul evoluţiei unei limbi, întrucât pentru a cunoaşte şi a înţelege un fenomen trebuie să ştim de unde provine acesta. Orice limbă implicând un sistem de reguli, este susceptibilă la un moment dat de greşeli, de încălcări ale acestor reguli. Greşeala, abaterea de la normă pot să reprezinte unul dintre principalele motoare ale dezvoltării limbii. În foarte multe cazuri înnoirile lingvistice, modificările din limbă au fost rezultatul generalizării unor greşeli, dar nu se poate pune semnul egalităţii între greşeală şi schimbare în limbă, evoluţie lingvistică Dintre sursele generatoare de greşeli de limbă am putea aminti: cunoaşterea insuficientă a unei limbi, analogia, comoditatea vorbitorilor, superficialitatea, teribilismul juvenil, snobismul şi preţiozitatea lingvistică. Cunoaşterea insuficientă a unei limbi priveşte cazurile în care o limbă dată e vorbită de un străin. Erorile lingvistice de acest fel afectează nesemnificativ evoluţia limbii, întrucât, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, ele nu au şanse de generalizare. Extinderea abaterilor de acest tip presupune un număr foarte mare de oameni care să săvârşească aceeaşi abatere, cum se întâmplă, de exemplu, în perioadele de bilingvism. Analogia, care acţionează foarte puternic în gramatică şi mai ales în morfologie, realizează tendinţa de simplificare şi regularizare a sistemului, de normalizare şi de eliminare a excepţiilor, "a faptelor aberante". Comoditatea (legea minimului efort) reprezintă un factor intern de abatere şi ca atare de modificare lingvistică care se manifestă foarte activ mai ales în fonetică şi vocabular. In fonetică, sub forma acomodării, asimilării etc. Astfel des- devine dez- prin asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana iniţială a temei: dezdoi, dezbate etc. În vocabular se manifestă cel mai clar sub formă de elipsă: vorbitorii latinei populare au redus pe jecur ficatum, prin omiterea substantivului şi substantivarea adjectivului, la ficatum, malum persicum "măr de Persia" a dat rom. piersică, pătlăgea roşie devine simplu roşie, hârtia sugativă devine, prin acelaşi proces, sugativă.

Page 3: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Teribilismul juvenil poate deveni sursa unor abateri lingvistice îndeosebi în cazul tinerilor dornici de a atrage atenţia asupra lor, recurgând la argotisme şi la elemente lingvistice prea familiare ( gagiu, mişto, nasol, naşpa).

O altă cauză a abaterilor lingvistice, mai ales de natură lexicală, este snobismul unor vorbitori care recurg la cuvinte neologice, rare şi eufonice, ocolind atent tot ceea ce pare simplu sau demodat. Sunt căutate de multe ori cuvinte cu un corp fonetic mai dezvoltat, rezultat al unor derivări succesive, obţinute mai ales cu ajutorul sufixului abstract –itate (adresabilitate, adaptabilitate, fatigabilitate, periculozitate, postumitate, promovabilitate, ritmicitate etc). Hipercorectitudinea poate deveni de asemenea o sursă de gre�eli de scriere sau de pronun�are: bleumarin, �tat (de plată), �picher, Cicago, Riciard Wagner pentru bleumarin, stat, spicher, �icago, Rihard Wagner etc. Cu toate că principala trăsătură specifică a limbii literare o constituie existenţa şi rigoarea normelor şi tendinţa de a le apăra de orice încălcare, limba literară nu este imuabilă şi evoluează, în mare măsură, prin acceptarea la un moment dat a unora dintre abateri. Evoluţia aspectului literar al unei limbi, ca şi a limbii în general, este în mare măsură tributară abaterii lingvistice. Normele limbii literare se pot modifica şi prin admiterea unor fapte ale limbii vorbite sau ale graiurilor, care au fost respinse altădată. În aspectul vorbit al limbii literare de azi se admit formele reduse ale pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere: asta, ăsta, care continuă să fie deocamdată atent evitate în scris. Este foarte dificil de pronosticat ce se va impune şi ce va dispărea în viitor, care inovaţii sunt utile, care inutile, în ce direcţie va evolua limba română actuală, întrucât evoluţia într-un sens sau altul a limbii depinde de echilibrul foarte complicat care se stabileşte între diverşi factori lingvistici şi extralingvistici. Majoritatea caracteristicilor şi tendinţelor limbii române actuale continuă caracteristici şi tendinţe din perioada precedentă, a limbii moderne, sau reprezintă efecte abia acum sesizabile ale unor transformări din acea perioadă. De aceea, studiul sincronic trebuie combinat cu studiul diacronic, cu istoria limbii pentru a putea întrevedea liniile mari ale evoluţiei limbii şi a le proiecta în viitor. Dar nu numai previziunea evoluţiei lingvistice este foarte complicată şi foarte hazardată. Şi distincţia între corect şi incorect ridică adesea probleme deosebit de dificile. Şi totuşi, normele limbii literare (chiar dacă şi ele se modifică) oferă fundamentarea cea mai sigură în delimitarea dintre corect/incorect şi toate lucrările normative au în vedere în primul rând limba literară. I. Tendinţele actuale ale limbii române reflectate în gramatică Substantivul

În structura generală a limbii române actuale un fenomen important, manifestat şi în secolele precedente, îl reprezintă o anumită instabilitate flexionară a substantivelor, instabilitate care se manifestă prin utilizarea unor forme paralele la singular, sau, mult mai des, la plural. Varia�ii libere de felul: dic�ie/dic�iune, bulgăr/bulgăre, cafeină/cofeină, reîncarnare/reincarnare sau coarde/corzi, cicatrice/cicatrici, viruşi/ virusuri, vise/visuri etc. sunt destul de numeroase şi includ în limba actuală situaţii extrem de diferite. În unele cazuri, formele paralele sunt echivalente şi pot fi folosite în aceleaşi contexte fără ca înlocuirea unei forme prin cealaltă să schimbe sensul comunicării: ceremoniale/ceremonialuri, amalgame/amalgamuri, hamace/hamacuri,

Page 4: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

vremuri/vremi etc. Sunt însă şi forme paralele care sunt repartizate diferit în interiorul limbii literare, reprezentând un fenomen complex, diferenţiat în raport cu domeniul de activitate: accidente/accidenţi, capi/capete/capuri, creieri/creiere, globuri/globi, termene/ termeni etc. Formele paralele de plural se pot caracteriza printr-o repartizare diferită între substiluri: compuşi (în chimie), compuse (în lingvistică), de exemplu, păstrându-şi neschimbat conţinutul semantic. În alte cazuri, diferenţierea semantică şi deosebirea flexionară corespund şi unor diferenţe privind domeniul de întrebuinţare. De exemplu, substantivul calcul, calcule (în matematică) are un sens profund diferit medicină în sintagma calculi renali. Situaţiile de felul acesta, când se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net distincte şi, uneori, la specializare pentru anumite domenii de activitate, reprezintă de obicei faza finală a unui proces de durată mai lungă, al cărui început îl constituie coexistenţa în limbă a unor forme paralele, realizându-se pe parcurs separarea treptată a paradigmelor şi a sensurilor. În situaţiile în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul, una dintre formele paralele se impune. Aşa cum s-a întâmplat cu substantivele: berbec (nu berbece), genunchi (nu genunche), greier (nu greiere), şoarece (nu şoarec); sarma (nu sarmală); itinerar (nu itinerariu), personaj (nu personagiu), salariu (nu salar), serviciu (nu servici) sau formele de plural: chibrituri (nu chibrite), defileuri (nu defilee), hoteluri (nu hotele), refrene (nu refrenuri) etc. Pentru a înţelege şi a compara anumite forme de azi ale substantivului românesc, vom încerca o succintă analiză a acestuia de-a lungul vremii, cu accent pe modificările şi tendinţele sale.Tipul de neutre în -uri (râu-râuri) porneşte de la câteva rămăşiţe ale tipului latin în -us/-oris: frigus, pl. frigora devenit frig/friguri, iar după acest model se orientează apoi numeroase substantive, foste masculine, de declinarea a II-a: joc, nod, vânt etc. În acelaşi fel unele substantive feminine de declinarea I au devenit neutre: palea>pai, pascha>Paşte pl.Paşti, spatha>spate. Se înmulţesc (în dacoromână) neutrele provenite din masculin şi feminine latineşti. Exemplu câmp avea pluralul câmpi, care a rămas în expresiile: a bate câmpii şi a-şi lua câmpii, astăzi fiind înlocuit cu forma câmpuri. Situaţia este şi inversă: substantive neutre în latină, devin masculine în română: codri, creieri, ficaţi, genunchi, lapţi, nori etc. Şi din slavă substantive masculine neînsufleţite s-au transformat în româneşte în neutre: ceas, deal, gunoi, plug, pod, văzduh, zid. Dar aici apare un paradox, substantivele neutre în slavă (în -o) devin în română de gen feminin: greblă, ocnă, sită, sticlă etc. Apar substantive masculine cu terminaţie feminină. Alături de tată, moştenit din latină, avem din slavă pe: slugă, taică, vlădică, vodă, nume de persoane: Costea, Mircea, Dănilă etc. La fel primele cuvinte turceşti: agă (masculin) aga (feminin), beşleagă (masculin), capuchehaie (feminin), paşă (masculin), călăuză (feminin), caraulă ‹caraul ‹tc. karavul (feminin). Astăzi slavele: popă, vlădică, vodă sunt masculine. Din toate aceste cuvinte vechi au rămas puţine în uzul curent: popă, tată la care se adaugă papă (masculin), santinelă, slugă (ambele feminine).

Substantivele feminine franţuzeşti terminate în -ee dau în limba română neutre în -eu: puseu, voleu, fuleu etc., pe când cele intrate prin intermediar grecesc sau slav devin feminine: bezea. Sunt foarte puţine treceri de la neutru la feminin: substantivele cu sufixul -mânt ‹lat.-mentum: îmbrăcăminte, încălţăminte, rugăminte etc. Alte tipuri: briceagă, buruiană, cătună, dugheană, ciomagă, fructă (folosit neliterar mai ales în Bucureşti), tabără ‹v.sl. taboru, troacă ‹troc, ulucă-uluci ‹uluc-uluce, neutre provenite

Page 5: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

din masculine: mormânt-morminte (forma admisă de plural), mormânturi (în limbaj religios); a existat şi forma de plural morminţi. Cuvintele împrumutate din limbi care nu disting genurile româna le-a clasat în mod independent: fildeş (m.) - plural fildeşi; ghiuden-ghiudenuri (n.), a avut şi pluralul ghiudeni, cleşte (sl.) şi masculin şi neutru, la plural cleşti/cleşte. Treceri de la masculin neutru cu sens diferit: ghizi/ghiduri, ochi/ochiuri, porumb (plantă, pasăre) - plural porumbi şi porumburi (lan, semănătură),puişori (animal) şi puişoare (perniţe), samuri (animal), samururi (blănuri), star-staruri. Clasa femininelor cu plural -uri este în realitate o varietate de neutre plurale fără singular, grefate pe feminine singulare care nu au plural, iar uneori pe feminine sub forma pluralului: blănuri, dulceţuri, făinuri, lefuri, lipsuri, străinătăţuri, stămburi etc. Cu toată tendinţa de a trece la neutru toate neînsufleţitele, au fost totuşi clasate la masculine o serie de cuvinte tehnice: acumulatori, carburatori, generatori, tranzistori, robineţi etc. De menţionat că normele de astăzi au revenit la forma de neutru plural. Doar acumulatori şi tranzistori au două forme. Din italiană avem neutre cu singularul în -iu, plural -ii: acvariu, consiliu, principiu, sanatoriu, serviciu, etc. Unele, devenite populare, îşi pierd finala şi avem astfel: inventar, itinerar, orar etc. O situaţie aparte o prezintă cuvintele formate cu sufixul franţuzesc -age şi italienesc-aggio. Multe cuvinte au circulat cu două forme paralele: curaj-curagiu, cartilaj-cartilagiu. În cele din urmă s-a menţinut forma franceză: bagaj, menaj, mesaj, peisaj, şantaj, voiaj etc., dar se zice: arpegiu, cortegiu, florilegiu, omagiu, ravagiu. Cele mai discutate dintre desinenţele de plural sunt ale substantivelor neutre în -e şi -uri, care creează şi diferenţe de valori lexicale: coarne-cornuri (corni), rapoarte-raporturi, gheme-ghemuri, coate-coturi (coţi), minute-minuturi, ciubuce-ciubucuri, ghivece-ghiveciuri. Unele variante pot fi limitate la anumite expresii: sfârşit-sfârşituri, dar este admis şi pluralul sfârşite în locuţiunea adverbială pe sfârşite; obicei-obiceiuri şi obiceie este tolerată, pentru rimă, în proverbul Câte bordeie, atâtea obiceie. Avem substantive cu pluralul corect în -e: blesteme, burghie, coteţe, ghişee, refrene, simptome, sindroame şi pluralul corect în -uri: adaosuri, albuşuri, cabluri, chibrituri, defileuri, hoteluri, şireturi. Variantele se deosebesc mai mult atunci când intervin şi alternanţe fonetice: cotidian-cotidiene, ibric-ibrice, mormânt-morminte, rod-roade. În general sunt puţine cuvinte moştenite din latină cu pluralul în -uri: friguri, piepturi, timpuri (alături de timpi "ritm").Urmărind stadiul actual al raportului dintre -e şi -uri, aşa cum apare el pe baza ultimelor lucrări lexicografice, se constată o direcţie de evoluţie în favoarea desinenţei -uri. Alternanţele fonetice sunt de obicei o marcă suplimentară, alături de desinenţe, dar uneori în limba actuală, pot constitui singurul mijloc de a marca opoziţia singular-plural: fag-fagi, mac-maci, rac-raci, sac-saci , brad-brazi, paj-paji etc. Dintre numeroasele alternanţe folosite în formarea pluralului, numai la câteva apar probleme de cultivare a limbii, majoritatea acestora fiind legate de distincţia între substantivele neologice şi cele provenite din fondul mai vechi al limbii. La genul masculin, alternanţa z/j este limitată la unele cuvinte vechi precum: grumaz-grumaji, obraz-obraji, mânz-mânji, praz-praji, nefiind admisă la neologisme; deci se spune corect: burghez-burghezi, matroz-matrozi, diez-diezi, la fel: cerchezi, francezi, chinezi, englezi etc.De asemenea, alternanţa sk/şt, rară şi la cuvintele vechi (vasilisc-

Page 6: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

vasilişti), nu apare la neologisme cu nume de popoare: basc-basci, etrusc-etrusci, osc-osci. Şi totuşi, alternanţa sk/şt se produce la substantive neologice feminine numai când pluralul este în -i: cască-pl.căşti, bască-băşti "beretă" (pentru că avem şi bască-basce "persoană"), mască-măşti şi, în mod excepţional, la moluscă-moluşte. Tot la cuvintele vechi este limitată, în general, şi alternanţa l/i semivocalic: copil-copii, cal-cai, viţel-viţei, dar ea a cuprins şi neologismul colonel-colonei sau adjectivele substantivizate sătul-sătui, gol-goi, chel-chei, excepţie fudul-fuduli, iar la celelalte se impune forma cu -li (generali, consuli etc.). Sunt totuşi şi cuvinte mai vechi în limbă cu forma -li (arhangheli, hamali, soli etc.). Alternanţa a/e apare la substantivele neologice masculine numai în unele compuse cu -man "bărbat, om", care la plural devine -meni: congresman-congresmeni, tenisman-tenismeni. Aici trebuie făcută următoarea observaţie: împrumuturile englezeşti, directe sau indirecte, compuse cu -man, nu au o comportare unitară; cele vechi se scriu şi se pronunţă cu a atât la singular, cât şi la plural: barman-barmani (cu accentul pe prima silabă), vatman-vatmani (cu accentul pe silaba a doua), pe când împrumuturile mai noi au a la singular şi e la plural, dar şi aici avem o excepţie: cameraman, care, deşi e recent, are pluralul cameramani, nu cu -eni). La genul feminin alternanţa a/ă accentuate, corelată cu pl. în -i sau -uri, este aproape generală la substantivele din fondul vechi, cu excepţia a trei cuvinte accentuate la singular pe silaba penultimă: desagă-desagi, fragă-fragi, vacă-vaci, care nu cunosc variante cu ă la plural, şi a mai multe cuvinte -cu trei şi patru silabe- în care a se găseşte, la singular, în silaba antepenultimă. Exemplu, se spune corect: albii, aripi, aşchii, lacrimi, margini, păţanii, praştii (nu ălbii, ăripi, ăşchii etc, cum de fapt era corect odată), dar flăcări şi nu flacări, păsări şi nu pasări, prăpăstii şi nu prăpastii, străchini şi nu strachini, vrăbii, nu vrabii. La neologisme această alternanţă este corectă numai când a se găseşte la singular, în silaba penultimă: gară-gări, marcă-mărci, brigadă-brigăzi, în timp ce a din silaba antepenultimă trebuie menţinut, spunându-se corect companii (nu compănii), fabrici (nu făbrici), medalii (nu medălii), staţii (nu stăţii) etc. Alternanţa a/ă neaccentuate este limitată la cuvinte vechi: talangă-tălăngi (nu talăngi), dar baracă-barăci, cazarmă-cazărmi (nu bărăci, căzărmi). La alternanţa a/e după i vocalic se comit greşeli în două direcţii; ea trebuie respectată în cuvinte precum: arteziană-arteziene, austriacă-austriece, canadiană-canadiene, cezariane-cezariene, indiană-indiene, tragediană-tragediene (nu arteziane, austriace etc.), dar nu este chiar generală: se spune corect bosniacă-bosniace (nu bosniece), genţiană-genţiane, dar veneţiană-veneţiene etc. Alternanţa â-i, corectă în sămânţă-seminţe, vână-vine (alături de venă-vene) şi la adjectivele substantivizate sfântă-sfinte, tânără-tinere, vânătă-vinete. Alternanţe vocalice excepţionale sunt â/âi din mână-mâini (a fost şi un plural mâne-mânuri) şi oa/e în corvoadă/ corvezi. La unele feminine formate cu sufixul -ă de la cuvinte cu o accentuat în silaba precedentă apare problema alternanţei o/oa; la subsantivele compuse cu suf. -log şi -agog sunt corecte femininele fără alternanţă: biologă, pedagogă, astrologă, filologă, meteorologă. Întâlnim ezitări la substantive neutre care privesc alternanţele vocalice corelate cu pluralul în -e; este corectă flexiunea fără alternanţă în foraibăr-foraibăre, ivăr-ivăre, simptom-simptome, oxiton-oxitone, nu foraibere, ivere, simptoame etc., şi este corectă flexiunea cu alternanţă la alte cuvinte: oximoron-oximoroane, lighean-lighene,

Page 7: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

geamăt-gemete, ţipăt-ţipete etc. Alternanţele fonetice pot servi şi ele la diferenţieri lexicale: de exemplu, masă "mobilă" - pl. mese şi mase ("mulţime, cantitate"), bandă-bande ("grupuri")-benzi ("fâşii"), dată (calendaristică)- dăţi ("oară"), vară ("verişoară")-pl. vere şi veri (anotimp), boală cu pl. boli şi boale în expresia a băga în boale; la fel roată cu pl. roţi şi roate în expresiile a băga beţe în roate, a merge ca pe roate. În mod cu totul nejustificat unii vorbitori aplică diferenţierea şi la omonimele pană: pluralul corect este pene nu numai de la pană (de pasăre), ci şi de la pană (la automobil), şi nu pane. Alteori, variantele cu anumite alternanţe sunt admise cu restricţii contextuale: latură are pluralul curent laturi, dar varianta lături este corectă în îmbinări ca în lături, pe de lături. Sunt puţine substantivele care au forme neregulate de plural: m. - om-oameni (odinioară am avut şi oaspe-oaspeţi, pentru care limba actuală a ales singularul refăcut oaspete, nu şi oaspăt); f. - noră-nurori, soră-surori; n. - cap "parte a corpului" are pl. capete; cu sensul de "promontoriu" are pl. capuri şi cu sensul "conducător" are pl. regulat capi. Referitor la categoria gramaticală a numărului, realizată prin opoziţia singular-plural, majoritatea substantivelor au ambele numere. Există însă şi substantive defective de număr sau cu preferinţă pentru unul sau altul ("singularia tantum" sau "pluralia tantum") şi substantive invariabile de tipul educatoare, muncitoare, codice, indice ("index"), pântece, prenume, arici, ochi, pui, tei etc. Singularia tantum include mai ales substantive care denumesc materia: aur, cositor, miere, sânge, nea, unt, vată, cimbru, cânepă, mazăre, fasole etc.; substantive abstracte: cinste, curaj, lene, deşteptăciune, legalitate, nobleţe, zgârcenie, sete, foame, ruşine, chibzuinţă etc. Abstractele negative au plural într-o măsură mai mare decât corespondentele pozitive: dreptate-nedreptate, legalitate-ilegalitate, prudenţă-imprudenţă etc.; substantive care apar numai în unele locuţiuni şi expresii fixe: berbeleacul ("a se da de-a berbeleacul"), fofârlica ("a duce/a umbla cu fofârlica"), habar ("a avea habar"), iama ("a da iama"), pofida ("în pofida), toptanul ("cu toptanul), valma ("de-a valma), vileag ("a da în vileag") etc; nume de persoane masculine:bade, neică, taică, vodă. Şi pluralia tantum include nume de materie: câlţi, confeti, tăieţei/tăiţei, icre, cuişoare etc.; nume de obiecte care reprezintă o pluralitate de elemente: anale, aplauze, coclauri, graffiti, măruntaie, nazuri, represalii, zori etc. Tot aici intră şi unii termeni -integral sau parţial- latineşti cu formă de neutru plural folosiţi mai ales în publicistică: addenda, marginalia, miscellanea etc. de la care se formează uneori, greşit, singulare feminine; nume de obiecte formate din două părţi identice: blugi, cioareci, ghilimele, iţari, nădragi, ochelari (unele îşi creează o formă de singular: pantalon este admis la singular în limba literară, dar blug sau ochelar nu); substantive care apar numai în unele expresii: mendrele ("a-şi face mendrele cu cineva"), şoşele ("cu şoşele, cu momele); puţine nume proprii, de exemplu, personaje mitologice care alcătuiesc grupuri, precum: Cariatidele, Hesperidele; nume de locuri, mai ales de munţi: Alpi, Anzi, Apenini, Carpaţi, de insule: Baleare, Canare, nume de constelaţii sau roiuri de stele, ca Gemenii, Pleiadele; nume de sărbători: Florii, Rusalii etc. În limba română actuală se observă o anumită disponibilitate a substantivelor defective de număr de a deveni substantive "numărabile". Trecerea de la formele de singular la formele de plural este marcată, în etapa actuală a limbii, în special de desinenţa -uri, care este, în bună măsură, responsabilă de de acest transfer. Astfel avem:

Page 8: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

baiţuri, bronzuri, emailuri, făinuri, grahamuri, sau chiar adjective substativizate ca uniuri, ecosezuri. Foarte multe dintre substantivele defective de număr aparţin arhigenului, cum ar fi: antigel, cappuccino sau chimice, cosmetice, electronice, matrimoniale etc., rezultate în urma unor conversiuni gramaticale şi care aparţin îndeosebi limbajului publicitar. O altă tendinţă care se manifestă în limba română actuală priveşte categoria gramaticală a genului substantivelor care denumesc nume de profesii, pentru care limba română, spre deosebire de alte limbi romanice, dezvoltă moţiunea, creându-se forme distincte pentru masculin şi feminin. Majoritatea numelor de funcţii şi de meserii sunt substantive mobile, opoziţia masculin/feminin fiind marcată morfematic: profesor-profesoară, actor-actriţă, croitor-croitoreasă, dansator-dansatoare etc. Există o serie de substantive masculine care denumesc profesii sau meserii, cel mai adesea împrumutate din franceză sau formate în limba română cu ajutorul unui sufix nume de agent (-ar, -er, -ist, -or, -tor etc.): anticar, arhivar, bijutier, pompier, analist, pugilist, acordor, moderator sau substantive terminate în consoană: chirurg, consul, cartograf, clovn, preot etc., care nu prezintă forme de feminin în româneşte. La numele masculine şi feminine de profesii şi de meserii se adaugă câteva nume neutre: fotomodel, manechin, model, top-model etc. Acestea sunt utilizate întotdeauna cu formă de neutru, apelându-se la mijloace sintactice sau lexicale pentru dezambiguizarea enunţului. Tendinţa de utilizare a masculinului în locul femininului este foarte puternică şi ar putea fi interpretată ca un element al limbajului protocolar, oficial şi este simţită ca literară. În legătură cu flexiunea substantivului, au existat şi există dificultăţi în flexiunea singularului la genitiv-dativ la substantive precum: droaie, foame, ordine, teamă, cocă, cinste, lene, nea, rouă, vogă, orgă, piuă etc.(droaiei, foamei, ordinii-pl. ordini faţă de ordin n.- pl.ordine, teamă s.f.- fără pl., cocăi, cinstei, lenei, nea s.f.-, rouăi, vogă s.f. -, orgii, pivei, pl. pive). Unele variante neliterare ale formelor articulate se datoresc faptului că se porneşte de la variante neliterare ale formelor nearticulate de genitiv-dativ singular (egale de cele mai multe ori, cu cele de plural); greşeli frecvente de tipul căpşunii, cireşii, cârjii, credinţii, pieţii, remarcii, uzinii, vişinii (în loc de căpşunei, cireşei, cârjei, credinţei, pieţei, remarcei, uzinei, vişinei) sau caracteristicei, coalei, piersicei, regulei, soartei (în loc de caracteristicii, colii, piersicii, regulii, sorţii) nu sunt specifice, reprezentând consecinţa unor abateri produse la formele de bază sau confuzia între formele paronime ca vinii (‹vină) şi vinei (‹vână). Substantivele neutre pun puţine probleme speciale. La cele terminate -um neaccentuat, mai ales când sunt polisilabice, se constată unele dificultăţi în crearea formelor articulate de singular ca, de altfel, şi în flexiunea propriu-zisă (formarea pluralului nearticulat), existând tendinţa de înlăturare a finalei -um sau -m înaintea articolului sau a desinenţei de pl. -uri. De reţinut că formele articulate corecte sunt: curriculumul, linoleumul, memorandumul, referendumul, ultimatumul, vacuumul. În cazul substantivelor care prezintă la forma-tip variante cu şi fără terminaţiile în discuţie trebuie respectată corespondenţa formelor: maxim-articulat maximul, dar maximum-articulat maximumul (la fel minim şi minimum); for - articulat forul, dar forum-articulat forumul. Substantivul ou are la nominativ-acuzativ plural forma corectă ouăle (nu ouălele), iar la genitiv-dativ plural ouălor (nu ouălelor).

Page 9: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Substantivele compuse prezintă unele particularităţi morfologice. Flexiunea propriu-zisă şi articularea lor depind de gradul de sudură dintre termenii constitutivi şi de natura acestora. În rândul lor se găsesc multe substantive invariabile (de obicei şi nearticulabile); printre cele variabile, la unele variază numai un termen- fie primul, fie al doilea-, iar la altele ambii termeni. Compusele invariabile şi nearticulabile sunt formate mai ales dintr-un verb + diverse părţi de vorbire: încurcă-lume, lasă-mă-să-te-las, nu-mă-uita, zgârie-nori, dar şi dintr-un substantiv + adjectiv: coate-goale, gură-spartă, vorbă-lungă sau dintr-un substantiv + prepoziţie + substantiv: brânză-n-sticlă m., poale-n-brâu f. plural. Compuse la care variază numai primul termen pot avea diverse structuri: substantiv + substantiv în nominativ: bloc-turn, capră-neagră, decret-lege, pasărea-muscă; substantiv + substantiv în genitiv: calul-popii, floarea-soarelui; substantiv + adjectiv: lemn-câinesc, sânge-rece, substantiv + prepoziţie + substantiv: cal-de-mare, drum-de-fier. Compusele la care variază numai ultimul termen au cel mai înalt grad de sudură. Din această categorie fac parte toate compusele din cuvinte întregi care au ca prim(i) termen(i) părţi de vorbire neflexibile: prepoziţie: demâncare, descăzut, fărădelege; adverb: binecuvântare, mai-marele, mai-mult-ca-perfect şi compuse din substantiv + substantiv în nominativ: blocnotes, concertmaistru, valvârtej; substantiv + adjectiv: botgros (pasărea), numeral+ substantiv: prim-plan, triplusalt, primadonă, prim ajutor, prim-pretor, substantiv + prepoziţie + substantiv: untdelemn, verb+substantiv fie-iertatul. Compusele la care variază ambii termeni pot avea următoarele structuri: substantiv + substantiv în nominativ: câine-lup, redactor-şef; numeral + substantiv: prim-secretar, prim-procuror, prim-ministru. Puţinele substantive comune compuse din abrevieri sunt variabile în partea finală: agromecuri, gostaturi, i.a.s-uri, pH-ul etc. Unele substantive nume de persoane care desemnează grade de rudenie sau relaţii sociale se construiesc la singular, în limba populară şi în limbajul familiar, cu adjective posesive conjuncte. Cele feminine ca: maică-mea, soră-ta, fiică-sa etc. fac genitiv-dativul singular: maică-mii, soră-tii, fiică-sii. Folosirea articolului proclitic lui în îmbinări de acest fel (lui maică-mea, lui soră-ta) caracterizează vorbirea neîngrijită, la fel ca şi variantele alterate mă-sa, ta(t)-su sau tac-tu. Numele proprii de persoane au de obicei flexiune diferită după gen, majoritatea celor masculine nu-şi schimbă forma la genitiv-dativ, marcându-l cu ajutorul articolului proclitic lui, dar există şi multe masculine cu forme speciale de genitiv-dativ, marcate enclitic (toate învechite: Radului, Barbului, Lucăi, Oprei), precum şi feminine cu terminaţii neobişnuite care primesc la genitiv-dativ articolul proclitic lui (lui Carmen, lui Mimi, lui Lili, lui Zoe). În ce priveşte cazul vocativ, la început era fără desinenţă, dovadă formule ca fiul meu, draga mea, rămase până astăzi. Apoi se introduce desinenţa -e, frecventă la nume de rudenie: bărbate, cumnate, cuscre, cumetre, nepoate, vere, la fiinţe apropiate: băiete, copile, cucoane, frăţioare, vecine, prietene, la grade, titluri: căpitane, împărate, sfinte. Desinenţa -e a părut la un moment dat învechită, locul i-a fost luat de -ule ca în domnule! alături de doamne. În trecut a existat forma ome pentru omule. Prin formele speciale de vocativ în -e (nearticulat) şi -ule (articulat) se marchează o diferenţiere lexicală tranşantă nu numai la domn "domnitor, Dumnezeu" -vocativ doamne (Doamne!) şi domn "termen de politeţe pentru un bărbat" vocativ singular-

Page 10: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

domnule! De obicei, între cele două serii de forme sunt numai deosebiri de nuanţe lexicale sau stilistice, în general forma în -e având un sens obiectiv şi neutru din punct de vedere stilistic, iar forma în -ule un sens figurat şi o nuanţă afectivă (peiorativă, ironică sau dezmierdătoare): de exemplu, copile!-copilule!, tinere!-tânărule! Opoziţia se manifestă mai clar la unele nume de persoane, care la vocativul singular desemnează un profesionist: doctore!-doctorule!, birjar!-birjarule!, lăutare!-lăutarule!, şofer!-şoferule! Vocativul în -ule nu mai este ferm nici la numele de persoană: Nicu (Nicule)!, Sandu (Sandule!), iar la numele străine vocativul nu se mai foloseşte, este înlocuit de nominativ: Ernst!, Robert!, Saşa! La feminine vocativul încă din latineşte era identic cu nominativul, apoi apare desinenţa -o, împrumutată din slavă, care nu a reuşit să-l înlocuiască pe -ă la numele foarte mult folosite la vocativ: mamă!, mătuşă!, soră! Ca şi substantivele masculine în -ule, şi femininele în -o au devenit depreciative: mireaso!, soacro! soro! Pentru numele de persoană feminine tendinţa actuală este de a se folosi la vocativ forme egale cu nominativ-acuzativul: Maria!, Simona! O atenţie deosebită trebuie acordată ordinii de succesiune a determinanţilor în cadrul construcţiilor care grupează mai multe "nume" - substantive şi (sau) adjective-, căci, deşi limba română se caracterizează, în general, printr-o pronunţată libertate a topicii, în construcţiile de acest fel, aşezarea componentelor constituie adeseori unicul indiciu al relaţiilor care se stabilesc între ele, iar uneori putem da naştere la construcţii echivoce, defectuoase şi ridicole de felul: paturi pentru copii de fier, mănuşi pentru bărbaţi de lână, friptură de vită înăbuşită, chipie pentru ceferişti cu fundul roşu etc. În unele cazuri asemenea construcţii sunt dificil, sau chiar imposibil de remediat, dar se poate recurge şi la alte artificii de topică. În ce priveşte substantivul, dintre tendinţele actuale la care este supus, am rezuma pe cele mai importante: scăderea rolului alternanţelor fonetice în flexiune, diminuarea sensibilităţii pentru opoziţia articulat-nearticulat, mai ales când e vorba de titluri, profesii, funcţii: academician X, inginer I. Popescu; slăbirea flexiunii cazuale - renunţarea la dubla ei exprimare într-un grup nominal (omului acesta, unei eleve bine pregătită, cele de-a şaptea zi în loc de omului acestuia, unei eleve bine pregătite, celei de-a şaptea zile); preferinţa pentru mijloace analitice (lui tata, lui Maria, lu' şefa); abandonarea formelor speciale de vocativ şi limitarea utilizării celor de genitiv-dativ în favoarea formei de nominativ-acuzativ (şefu!, Ion!; conducerea Credit Bank, s-au adresat BDP); slăbirea genului neutru în favoarea genului masculin la substantive nume de inanimate (baloţi, robineţi, versanţi), dar extinderea lui la substantive nume de animate (star, top-model), ceea ce afectează specificul neutrului ca gen al inanimatelor; slăbirea genului feminin în favoarea celui masculin la substantive care denumesc persoane după profesia sau calificarea lor (doctor, avocat, ministru, rector); aglutinarea articolului feminin a ajuns deja un fapt banal în enunţuri de felul clasa doua; instalaţie de încălzirea apei; în loc de clasa a doua, înstalaţie de încălzire a apei; înmulţirea substantivelor cu flexiune incompletă (substantive defective de număr, gen sau de articulare) şi a celor total sau parţial invariabile (coca-cola, hippy). Articolul

Page 11: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Fiind o parte de vorbire controversată, cu o situaţie aparte faţă de toate celelalte părţi de vorbire, problemele pe care le ridică folosirea articolului sunt mai ales de ordin practic şi privesc tendinţele manifestate de acesta pentru momentul actual de limbă. Articolul hotărât propriu-zis cu formele: -l (copilul), -le (soarele, regele, fratele, muntele), -a (papa) - pentru masculin; -l (creionul), -le (numele) -pentru neutru; -a -pentru feminin), se scrie alipit direct, fără cratimă, cu excepţia unor cuvinte neadaptate sau a unor sigle, când poate apărea separat prin cratimă, dar împreună cu vocala de legătură: feedbackul, lobby-ul, puzzle-ul, show-ul, site-ul, C.F.R.-ul, CPEX-ul, KGB-ul, VIP-ul etc. Deoarece articolul -l nu se mai pronunţă în limba atuală, rolul său a fost preluat de vocala precedentă (u), care reprezintă fosta desinenţă a cuvântului nearticulat: omul se poate pronunţa omu fără a pune în pericol opoziţia de articulare, la fel leul se poate pronunţa leu, cu u vocalic (în două silabe), socru, tablou; singurele cuvinte la care neglijarea lui -l în pronunţare anulează distincţia articulat-nearticulat sunt cele terminate la forma nearticulată în vocala u: masc. codru, litru, ministru, monstru, multiplu, nunţiu; neutru beneficiu, exemplu, lucru. În scris, lipsa articolului -l este admisă, în literatura artistică, numai în situaţiile în care are loc ataşarea unei forme conjuncte pronominale, de exemplu, în gându-i "în gândul său", bunicu-l (-i) mângâie (îl, respectiv îi) sau forme conjuncte verbale: omu-i obosit (este) ori o contragere accidentală de tipul omu-aude, bătrânu-acela sau atunci când se foloseşte cu intenţie redarea unei forme fără -l de natură a caracteriza vorbirea unui personaj: ce dracu? = ce dracul? sau domnu=domnul. În toate celelalte situaţii prezenţa articolului este obligatorie în scris, iar în împrejurări legate de un stil solemn este necesară o dicţiune clară şi se recomandă pronunţarea articolului. Sunt greşite grafii de felul: Magazinu închis (pentru magazinul) sau Lapte în dosu clădirii (pentru dosul) aşa cum sunt greşite şi grafiile hipercorecte de tipul: de exemplul (în locul lui de exemplu) sau cu titlul de curiozitate, sub beneficiul de inventar. Aici este recomandabilă forma nearticulată: cu titlu, respectiv sub beneficiu. De multe ori apar grafii de tipul aceşti miniştrii ( în loc de aceşti miniştri) sau la fel de greşite toţi miniştri (în loc de toţi miniştrii). Varianta -li a formei de N. A. plural feminin şi neutru -le (de exemplu, ţărili, fetili, numili în loc de ţările, fetele, numele) este neliterară. Tot neliterară este varianta lu a articolului proclitic de G. D. singular lui (de exemplu, lu Victor, lu Mircea în loc de lui Victor, lui Mircea). În limba veche lui era enclitic: Barbului, Dumitraşcului, Iancului, Radului etc. Tendinţa este ca acesta să se extindă şi la feminine cu formă obişnuită: lui Magda, lui Ioana sau chiar la nume de fiinţă ca lui mama, lui soră-mea etc. În exprimarea neîngrijită există tendinţa de extindere a folosirii sale: pe de o parte, la diverse subclase de substantive, ca şi la alte părţi de vorbire (la pronume: lui ăla, lui cutare, lui dânsul, lui matale) şi la grupuri nominale (lui ăla micul, lui aia mică), mai rar, la numărul plural (lu' ăia doi). Articolul hotărât enclitic îndeplineşte uneori rolul unui adjectiv posesiv pe lângă unele nume de persoane indicând grade de rudenie, funcţii sau relaţii sociale, cum ar fi: Vine mama (a mea, a noastră), Vorbeşte directorul (=directorul nostru). Vecinătatea unor cuvinte impune uneori articularea, alteori nearticularea. Numeralele (cardinale şi ordinale) şi unele adjective (pronominale: care, fiecare, oricare, ce, orice, cât, alt, acelaşi, atât, vreun sau invariabile:asemenea aşa, atare) impun substantivului forma nedeterminată: fiecare om, acelaşi copil, asemenea faptă

Page 12: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

etc. Adjectivul nehotărât tot şi numeralele colective vechi (amândoi, tustrei) (excepţie face ambii) impun forma articulată: tot omul, amândoi copiii. Construcţia cu adjectivul întreg permite articularea, fie a substantivului, fie a adjectivului. Deci este corect: întregul sat sau întreg satul la N. A., dar la G. D. numai întregului sat, nu şi întreg satului. După adjectivele invariabile de genul cogeamite, ditamai substantivul care urmează este articulat: cogeamite băiatul. În general, limba română are tendinţa de a extinde forma articulată a substantivului. Probleme speciale pune articularea substantivelor comune după prepoziţie. De exemplu, după prepoziţia compusă de-a substantivul apare întotdeauna articulat: Mergeam cu de-a sila; a se da de-a berbeleacul. După prepoziţia cu substantivul se foloseşte articulat sau nearticulat în funcţie de sensul prepoziţiei, de natura substantivului sau/şi de gradul de cunoaştere. Se spune, pe de o parte, Lucrează cu atenţie dar Lucrează cu săptămâna, Vine cu bani sau Vine cu banii, Omul cu umbrelă, cât şi Omul cu umbrela. O excepţie de alt tip este la anul cu sensul "în anul viitor". Prepoziţiile (respectiv locuţiunile prepoziţionale) care se construiesc cu cazul genitiv şi dativ impun articularea substantivului: deasupra/în faţa casei/unei case, datorită inteligenţei, spre deosebire de prepoziţiile cu acuzativul, care impun un regim de nearticulare: pe uliţă, în cameră, la facultate, pentru patrie. După prepoziţiile a sau de apar mai ales substantive nearticulate: miroase a fân, latră a pagubă; apă/apa de izvor, covor/covorul de frunze galbene. În ceea ce priveşte articularea numelor proprii, acestea prezintă particularităţi diferite după subclasa semantică şi după gen. Numele de persoane au fie formă articulată enclitic, fie nearticulată: Ioana, Lucreţia, excepţii Aglae, Zoe, la care s-au adăugat împrumuturi moderne Catrinel, Irinel, Carmen, hipocoristice ca Lili, Tanţi. Prenumele masculine sunt nearticulate: Alexandru, Gavrilă, Mihai. Doar unele prenume ca Manea, Oprea, Toma sunt considerate ca articulate. Numele de familie masculine sunt fie nearticulate (Ardelean, Vulpe), fie articulate, dar cu funcţia articolului -l preluată de vocala precedentă u: Ciobanu, Ursu, Munteanu. Avem şi aici excepţii: Onciul, Pumnul, Ivireanul. Pentru toponimele simple cu formă de masculin şi neutru singular nomenclatura administrativă a generalizat la numele proprii de localităţi scrierea fără -l (Bacău, Rarău, Malu). Toponimele feminine au, în marea lor majoritate, formă articulată: Amara, Cozia, Dragomirna, Dunărea, Mănăstirea, Tulcea. Sunt destul de puţine cele care fac excepţie: Cisnădie, Orăştie, Grădişte, Sălişte, Târgovişte. Când au formă de plural, toponimele pot fi atât articulate: Catanele, Dragoslavele, Videle, dar şi nearticulate: Basarabi, Călăraşi, Măgurele. Dacă pentru toponimele simple se poate accepta forma nearticulată, nu este deloc indicat să se adopte scrierea fără -l în situaţiile în care apare un determinant: Podişul Transilvaniei, Malul cu Flori, Sighetul Marmaţiei. De reţinut că există şi toponime nearticulate enclitic: Chile, Haiti, Montevideo, Tokio, iar altele, cum ar fi Peru, admit atât forma articulată, cât şi cea nearticulată: Peru/Peruul. În ceea ce priveşte articolul posesiv (genitival) - apar greşeli legate mai ales de acord. Articolul posesiv nu trebuie acordat cu substantivul (sau pronumele) în genitiv pe care îl însoţeşte, ci cu substantivul determinat de acesta: fratele mai mare al lui, al ei, al lor. Există vorbitori deprinşi cu forma invariabilă a lui a şi folosesc peste tot această formă, spunând un caiet a meu, doi fraţi a mamei sau introduc , din hipercorectitudine, forme flexionare nejustificate ca respectarea prevederilor şi ale (pentru a)

Page 13: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

angajamentelor. De reţinut că articolul posesiv nu are forme speciale de G.D. singular (ci doar al, a pentru N.A.), iar forma de G.D.feminin singular (ale) folosită foarte adesea, în loc de a, în construcţii ca unei prietene ale mele, unei nurori ale mele este hipercorectă. Corect: unei prietene a mele, unei nurori a mele. Complicaţiile referitoare la acord sporesc atunci când substantivul determinat nu este întotdeauna apropiat de articolul posesiv. Construcţii de felul muzeul de istorie al (a) oraşului X (e vorba de muzeul oraşului sau de istoria oraşului). Există şi situaţii în care ambele acorduri sunt posibile fără diferenţă de înţeles, pentru că genitivul poate fi raportat atât la substantivul imediat precedent, cât şi la primul din grup: gradul de pregătire a/al elevilor, bagajul de cunoştinţe al/ale absolvenţilor, legile de funcţionare a/ale economiei de piaţă. Când se coordonează mai multe genitive articolul posesiv trebuie pus înaintea fiecărui termen începând cu al doilea: autorul scenariului şi al romanului, împotriva prafului şi a mizeriei, recensământul populaţiei şi al animaleor. Fac excepţie situaţiile în care genitivele formează o unitate, substantivele respective exprimând noţiuni identice sau strâns legate: Ministerul Educaţiei şi Cercetării, predarea limbii şi literaturii române, proprietăţile sodiului sau natriului. Când este element constitutiv, formant al numeralului ordinal, articolul al, a trebuie să apară întotdeauna, indiferent de valoarea numeralului. Este corect clasa a doua şi este superfluă apariţia articolului în clasa a întâia. Aceleaşi probleme de acord apar şi la articolul demonstrativ (adjectival). În strânsă legătură cu formele trebuie reţinută necesitatea acordului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat sau înlocuit. Abateri se produc la acordul în caz cu substantivul determinat, în speţă la G.D.singular şi plural. Împotriva tendinţei de părăsire a acestui acord (şi de folosire, la G.D., a formelor de N.A.), trebuie ştiut că, în conformitate cu normele, se spune corect băiatului celui (nu cel) harnic, fetei celei (nu cea) harnice, băieţilor celor (nu cei) harnici, fetelor celor (nu cele) harnice şi că numai în nume proprii ca Mircea cel Bătrân, Ecaterina cea Mare este corectă folosirea articolului şi adjectivului la G.D. în forma de N.A. Când se coordonează mai multe atribute referitoare la acelaşi substantiv, articolul demonstrativ se pune o singură dată, la primul termen: băiatul cel harnic şi cuminte, la fel şi în cazul coordonării a două sau mai multe superlative relative: cel mai bun şi mai atent. Articolul nehotărât (nedefinit) Prezenţa articolului nehotărât la substantivele - fără determinări - cu funcţie de nume predicativ (singular şi plural) este legată de anumite valori afective ale articolului (dispreţ, admiraţie) - diferenţiate prin intonaţie. A se compara X este cioban / X este un cioban. Pentru nume predicative exprimate prin adjective care redau însuşiri pozitive apar formule, din păcate foarte răspândite în ultimul timp, neindicate, precum: Eşti un drăguţ/o drăguţă în loc de Eşti drăguţ (-ă), întrucât articolul nehotărât la asemenea adjective le învesteşte prin tradiţie cu o nuanţă ironică. În ciuda unei tendinţe răspândite până la abuz în publicistica noastră, nu este recomandabilă folosirea lui nişte cu substantive abstracte în construcţii de felul: S-au tras nişte concluzii, Porneşte de la nişte premise.

Page 14: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

În ce priveşte opoziţia articulat - nearticulat, în ultimul timp se manifestă tendinţa - greşită - de extindere a folosirii substantivului nearticulat în locul articulării lui cu articolul hotărât mai ales la numele de titluri şi de funcţii antepuse numelor proprii de persoană: doctor/profesor Ionescu (în loc de doctorul/profesorul). Sunt situaţii în care ambele variante sunt corecte: sub pretext că/sub pretextul că; a ţine seamă/a ţine seama. Alteori, ambele variante sunt corecte, dar condiţionate de determinări: din punct de vedere + adjectiv (din punct de vedere ştiinţific), dar şi din punctul de vedere + genitiv (din punctul de vedere al mijloacelor folosite). Există formaţii paralele, ambele corecte, dar în sensuri diferite: a lăsa vorbă "a anunţa" şi a lăsa vorba "a tăcea", a lua parte "a participa" şi a lua partea "a fi de partea..., a sprijini", sau numai una dintre variante este corectă (în limba literară actuală): din moment ce (nu din momentul ce). În unele situaţii (mai ales la grupurile verbale) este admisă atât lipsa articolului, cât şi prezenţa lui: a avea noroc/norocul, a da telefon/un telefon. Uneori apar importante deosebiri de înţeles. De exemplu, a avea rost şi a avea un rost, a pune punct şi a pune punctul pe i. Adjectivul Problemele care apar la adjectiv privesc forma, flexiunea, gradele de comparaţie şi uneori topica acestuia. În ce priveşte forma, reprezentante tipice ale flexiunii adjectivale româneşti sunt considerate adjectivele cu patru forme în total, de tipul alb, albastru, perpetuu, rău, frumuşel), dar sunt numeroase şi adjectivele cu câte trei sau două forme, cu diverse repartiţii pe genuri şi numere; de exemplu, cu trei forme: românesc, nou, roşu, pustiu, argintiu, unele adjective terminate în -c,-g: adânc, voinic, drag, larg, care au o singură formă la plural -i. Deoarece aceste adjective au o singură formă la plural, formele corecte pentru feminin, la G.D. singular şi la plural, sunt: dragi, lungi etc. şi nu drage. Deci este corect: Dragile mele surori, dragii mele mătuşi, nu dragele mele, dragei mele. Adjectivele cu două forme: mare, dulce, limpede, verde, şi câteva adjective neologice terminate în -ce, care la masculin plural au desinenţa -i: rapace, sagace, tenace, vorace. Au tendinţa să se încadreze aici şi atroce, feroce, locvace, motrice, perspicace, precoce, veloce, vivace, care sunt invariabile. Cu două forme sunt şi adjectivele terminate în -aci, repartizate pe genuri, indiferent de număr: o formă la masculin, altă formă la feminin: dibaci, stângaci masculin şi neutru singular şi masculin plural, dibace, stângace feminin singular şi plural, neutru plural (la fel bălai, greoi, vioi, rotofei). Adjectivele invariabile, cu o unică formă pentru singular şi plural sunt mult mai puţine decât cele variabile. Unele vechi şi populare, multe cu origine necunoscută, cum ar fi (coş)cogea(mite), dita(ma)i, doldora, otova, sadea etc., altele provenite din adverbe: aievea, anume, asemenea, aşa, atare, bine, deopotrivă, gata se folosesc rar, antepus. Adjectivul atare (atari în limba veche) are tendinţa şi astăzi să fie socotit invariabil: atari oameni. Creşte în limba modernă numărul neologismelor cu formă invariabilă cu circulaţie mai largă sau mai restrânsă: bej, bleu, bleumarin, bordo, corai, crem, gri, havan, kaki, lila, maro, mov, oliv, roz, şic, turcoaz, uni, vernil. Multe adjective neologice invariabile au tendinţa de a-şi crea forme variabile adaptate: movă, roză, ecoseză, motrică, pepită, vernilă(i), bineînţeles incorecte. Recent au apărut adjectivele extra şi super utilizate în sintagme de tipul: calitate extra, concediu super. Adjectivele neologice terminate în uu la masculin şi neutru singular (de tipul ambiguu, asiduu, continuu, perpetuu, superfluu), cu patru forme în limba literară, au

Page 15: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

tendinţa de a trece la tipul cu trei forme, datorită folosirii formei de feminin şi neutru plural şi feminin G.D. singular în -ui (discuţii continui, contexte ambigui) în loc de -ue (continue, ambigue). O altă situaţie de interes mai larg este oscilaţia adjectivelor neologice formate cu sufixul -oriu sau -or la masculin şi neutru singular între flexiunea cu omonimie de gen la numărul plural, firească pentru -oriu, şi cea cu omonimie de număr la genul feminin, firească pentru -or: sunt literare formele accesoriu, contradictoriu, obligatoriu, probatoriu (nu obligator, probator), dar circulator, declamator, inflamator, inhibitor, revelator (nu circulatoriu, declamatoriu, inflamatoriu, inhibitoriu, revelatoriu). Sunt rare cazurile când normele admit ambele serii de forme: eliminatoriu/eliminator, respirator/respiratoriu sau le recomandă cu diferenţieri semantice: executor "care execută" şi executoriu "care trebuie executat", ondulator "unduitor" şi ondulatoriu în fizică, la fel auditor adjectiv şi substantiv masculin "persoană", dar "auditoriu" substantiv neutru "sală, public". Trebuie evitată flexiunea hibridă obligator masculin şi neutru singular-obligatorie, feminin N.A.singular-obligatorii plural. La adjectivele variabile genul, numărul şi cazul se exprimă, de regulă, ca şi la substantive, prin desinenţe şi prin alternanţe fonetice. În legătură cu alternanţele fonetice trebuie amintit că unele alternanţe existente în flexiunea adjectivelor din fondul vechi şi popular nu se mai aplică, sau nu se mai aplică în mod regulat, la adjectivele neologice. În alternanţa e-ea din întreg-întreagă, sec-seacă, des-deasă, adjectivele neologice îl menţin pe e neschimbat: dens-densă, integru-integră, intrinsec-intrinsecă; derivatele cu sufixul vechi -esc cunosc alternanţa (românesc-românească), pe când cele cu sufixul neologic omonim nu o aplică (carnavalescă, dantescă, grotescă, livrescă, romanescă; face excepţie pitorească). Tot astfel, faţă de alternanţa o-oa din frumos-frumoasă, adjectivele neologice îl menţin de obicei pe o: baroc-barocă, ipohondru-ipohondră, patriot-patriotă, dar analog-analoagă, omolog-omoloagă, snob-snoabă. Alternanţa z-j este corectă la adjective mai vechi precum breaz, dârz, treaz, viteaz cu pluralul masculin breji,dârji, treji,viteji, dar nu la neologismele confuz, obez , cu pluralul confuzi, obezi, sau toate cele care indică apartenenţa etnică şi locală (chinez-chinezi, francez-francezi etc.) şi nici la mai vechiul ursuz-ursuzi; la mofluz se admit două forme de masculin plural mofluji-mofluzi. Spre deosebire de z-j, alternanţa d-j din crud, scund, surd nu e niciodată literară în flexiunea adjectivelor: nu sunt corecte formele de masculin plural cruji, scunji, surji în loc de cruzi, scunzi, surzi. Alternanţa l-i semivocalic, aproape generală la adjectivele din fondul vechi şi popular: gol-goi, moale-moi, toate cele cu sufixul diminutival-el: frumuşel-frumuşei, mişel-mişei, dar cu unele excepţii ca domol-domoli, fudul-fuduli; chel, şi sătul au forme corecte de masculin plural chei, sătui. Alternanţa sk-şt (prietenesc-prieteneşti) funcţionează şi la unele adjective neologice: brusc-bruscă-bruşti-bruşte, dar basc-bască-basci-basce, osc-oscă-osci-osce (la fel etrusc, flasc). Consoana s alternează cu ş nu numai în poziţie finală (tipul des-deşi), ci şi în grupurile consonantice st (prost-proşti, trist-trişti), kst (scris xt: mixt-micşti) şi str (albastru-albaştri, ecvestru-ecveştri, ilustru-iluştri). Grupul consonantic ks scris x (fix, ortodox, sfinx) se scriu la plural cu consoana descompusă: ficşi, ortodocşi, sfincşi. Un grup mic de adjective - uneori cu statut controversat în ce priveşte încadrarea la această parte de vorbire, la pronume sau la numeral - cu cinci forme în total şi anume:

Page 16: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

mult, puţin, tot, anumit, diferit (exemplu mult-multă, mulţi-multe, multor) au aceeaşi formă de G.D plural pentru toate genurile marcată de desinenţa pronominală -or, când sunt antepuse şi neprecedate de alt determinant cu formă cazuală marcată: multor, puţinor, tuturor sau anumitor, diferitor colegi (dar celor mai mulţi, nu celor mai multor; acestor anumiţi colegi, nu acestor anumitor colegi). Aceleaşi adjective, la care se adaugă unele ca destul, divers, felurit, numeros, adică adjective care exprimă o cantitate nedefinită sau diversitatea, apar, ca atribute antepuse, şi numai în formele de N.A. plural, în construcţii prepoziţionale echivalente cu G. sau D. : cu prepoziţia a în locul genitivului (părerile a mulţi/a destui colegi) şi cu la în locul dativului (Am spus la mulţi/la destui colegi). Din contaminarea celor două posibilităţi de exprimare a genitivului rezultă folosirea greşită a lui a înaintea formei de genitiv în -or după un substantiv articulat: părerile a multor colegi (în loc de părerile multor sau a mulţi colegi). Adjectivele compuse dintr-un adverb şi un adjectiv sau dintr-un substantiv şi un adjectiv nu trebuie să-şi modifice în flexiune decât ultimul termen, adică adjectivul din componenţa lor: de la nou-născut, în care nou este adverb su sensul "de curând" - formele flexionare corecte sunt nou-născută, nou-născuţi, nou-născute, nu noi-născuţi(e), iar de la răuvoitor în care rău este substantiv - ele sunt răuvoitoare, răuvoitori (nu răivoitori); la fel se comportă clarvăzător, drept-credincios, liber-cugetător, mic-burghez, nou-venit, răufăcător. Adjectivele compuse din două adjective se găsesc în două situaţii: unele, ca dulce-acrişor, gol-goluţ, singur-singurel, au forme flexionare la ambii termeni (dulci-acrişoare, goală-goluţă, singuri-singurei). Numeroase oscilaţii apar în legătură cu adjectivele compuse care exprimă combinaţii sau nuanţe de culori: se spune atât (maiouri) alb-negre, cât şi (maiouri) albe-negre; la adjective ca albastru-deschis, galben-pal, roşu-aprins, verde-crud, unde normală e flexiunea numai a primului termen, se evită de obicei formele de feminin sau/şi de plural. Adjectivele terminate la masculin şi neutru în u vocalic necesită atenţie la scrierea diferită a formelor articulate şi a celor nearticulate, care în pronunţare se pot confunda uneori: de la adjective ca albastru, ilustru, integru, negru, amplu, suplu, simplu pluralul masculin nearticulat este cu un singur i: (ochi albaştri/negri, oameni iluştri/integri/simpli, iar cel articulat cu doi i: iluştrii bărbaţi). Adjectivele terminate la masculin şi neutru în iu (cu u vocalic sau semivocalic) şi adjectivul roşu au pluralul nearticulat cu doi i: (obiecte) proprii, stranii, aurii, azurii, roşii, grijulii, iar pluralul masculin articulat cu trei i: propriii (săi) ochi, grijuliii copii. Se fac adesea greşeli în folosirea articulată la feminin plural a adjectivului ultim (ultimă,ultimi,ultime) când se scrie şi se rosteşte ultimile/ultimilor ştiri (în loc de ultimele/ ultimelor ştiri). În ce priveşte gradele de comparaţie, reamintim doar adjectivele calificative care nu permit aplicarea gradelor de comparaţie, din considerente semantice: a) adjective cu sens absolut, de necomparat: absolut, complet, definitiv, desăvârşit, etern, final, general, infinit, iniţial, întreg, mort, muncitoresc, oral, perfect, pozitiv, principal, rotund, strămoşesc, total, unic, vast, veşnic, viu; aici se includ şi numele de culori; b) adjective din stilul ştiinţific: adipos, bazic, clorhidric, juridic, metabolic, pulmonar, vizual etc; c) adjective cu formă de pozitiv, dar cu sens superlativ: admirabil, colosal, culminant, excelent, extraordinar, fantastic, grozav, splendid, straşnic, superb, teribil, uriaş sau comparativ (comparabil, egal, identic, similar); d) adjective neologice

Page 17: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

(latino- romanice) care reprezintă comparative sau superlative neregulate în latină. Ele au intrat în română cu acest sens comparativ (exterior, interior, superior, inferior, anterior, posterior, ulterior, major, minor) sau superlativ (optim, minim, maxim, suprem, proxim, ultim, infim, extrem). De reţinut că adjectivele necomparabile nu admit de obicei nici prezenţa lângă ele a unor determinante sintactice cu sens de evaluare (cam, destul de, prea, puţin) şi nici formarea de la ele a unor diminutive sau augmentative, deci sunt incompatibile cu exprimarea gradaţiei în general. În legătură cu topica, menţionăm doar câteva adjective care au sens diferit în funcţie de topică: o adevărată întâmplare ("chiar") - o întâmplare adevărată "reală"; anumite persoane ("unele, oarecare") - persoane anumite ("desemnate, speciale"); asemenea situaţie ("astfel de") - situaţie asemenea ("asemănătoare"); mândru flăcău ("frumos, falnic")- flăcău mândru ("orgolios"), un nou produs ("altul") - un produs nou ("recent"), pură coincidenţă ("numai, doar, simplă")-soluţie pură ("curată, neamestecată, nealterată"), săracul om ("bietul")-om sărac ("lipsit de avere"), o veche teorie ("care durează de mult timp")-o teorie veche ("învechită, depăşită"). Numeralul Numeralul se încadrează între părţile de vorbire flexibile, are cea mai redusă flexiune, dar are şi foarte multe puncte ale flexiunii caracterizate prin invariabilitate. Vom urmări care sunt fenomenele şi tendinţele care se manifestă pregnant la fiecare dintre speciile numeralului, raportându-le în permanenţă la normele limbii literare. Numeralul cardinal propriu-zis exprimă un număr întreg sau determinarea numerică a obiectelor. Numeralele se scriu cu cifre în limbajul ştiinţific şi în cel administrativ. În celelalte aspecte ale limbii literare se recomandă scrierea cu cifre numai pentru redarea anilor sau pentru numeralele compuse, cele simple scriindu-se cu litere. Numeralul unu este singurul numeral cu forme diferite pentru valoarea adjectivală, ca însoţitor al unui substantiv, şi este numeralul cu cea mai bogată flexiune. Spre deosebire de omonimele sale parţiale, articolul nehotărât şi pronumele sau adjectivul pronominal nehotărât, numeralul cardinal are numai formă de singular. Se distinge în scris de pronumele nehotărât unul, numeralul scriindu-se fără articolul enclitic -l. Totuşi, prin tradiţie, în mod excepţional, se scrie cu -l în îmbinări precum: eu unul, de unul singur, tot unul şi unul, până la unul "până la ultimul" (distingându-se de construcţia până la unu "până la ora unu"). În numeralele compuse cu unu pe ultimul loc se folosesc exclusiv formele unu, una: patruzeci şi unu (una), o mie unu (una).În limbajul administrativ apare femininul adjectival una: una sută lei, una bucată, una cutie. Numeralul unu (una) intră în componenţa unor locuţiuni adverbiale: până la unul "cu toţii, fără excepţie", una, două "mereu", cu una, cu două "uşor, repede", nici una, nici două "pe neaşteptate", adjectivale: tot unul şi unul "aleşi", tot una şi una "de primă calitate, alese", de unul singur "solitar", verbale: a o ţine una şi bună "a insista, a persevera". Numeralul cardinal doi are forme deosebite numai după gen: doi masculin, două feminin şi neutru; forma duor de genitiv-dativ nu este literară. Numeralele şase, şapte se scriu şi se pronunţă corect cu a după ş. Varianta şepte este tolerată în convorbirile telefonice, pentru a se face distincţia faţă de şase. Numeralele zece, sută, mie se comportă ca nişte substantive feminine, au forme diferite după număr şi după caz, pot fi articulate enclitic. În mod similar se comportă şi numeralele neologice milion, miliard şi compusele de tipul bilion, trilion, cvadrilion, cvintilion, ca substantive de genul neutru.

Page 18: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Neologismul zero este un numeral cardinal negativ cu flexiune de substantiv neutru, cu pluralul în -uri (zerouri). Când are rol de adjectiv, el impune substantivului forma de plural: zero grade. La toate numeralele compuse corespunzătoare lui 11-19 trebuie respectată structura: unitate + prepoziţia spre + zece, fără alterarea segmentului sprezece în variante ca -sprece, -spce, -şpce, -şpe. În limba vorbită există tendinţa de contragere a formei numeralelor compuse prin comprimarea celei de-a doua părţi a compusului şi avem formele unşpe, doişpe...; unspce, doispce.... Unele compuse de acest fel prezintă variante şi la primul segment: pentru 15 şi 18 există variante permise şi curente în pronunţare care nu se admit în scris decât pentru efecte stilistice (cinsprezece, opsprezece/optâsprezece); pentru 14 şi 16 formele literare atât în pronunţare, cât şi în scriere, sunt paisprezece, şaisprezece, iar variantele nealterate patrusprezece, şasesprezece sunt pedante, fiind tolerate cel mult în convorbirile telefonice; numeralele pentru 17 şi 19 se pronunţă şi se scriu corect şaptesprezece, nouăsprezece (nu şaptisprezece/şeptesprezece, nousprezece).Numeralul corespunzător lui 12 are forme deosebite după gen: doisprezece masculin, douăsprezece feminin şi neutru, care trebuie respectate. Se spune corect ora douăsprezece, douăsprezece ianuarie; în limbajul comercial se foloseşte cu această valoare substantivul duzină. Numele zecilor (20-90) au structura unitate + zeci: douăzeci, treizeci..., scrise fără cratimă, într-un singur cuvânt. Unele probleme apar la numeralele 50 cincizeci care prezintă şi varianta cinzeci - admisă doar în pronunţare, 60 şaizeci cu varianta pedantă şasezeci, 80 optzeci cu varianta obzeci - admisă doar în pronunţare. O problemă asemănătoare apare în cazul numelor sutelor la numeralele cinci sute şi opt sute care au variante de pronunţare cin sute şi op sute, admise doar în tempo rapid. Numeralele compuse corespunzătoare lui 21-99 au structura: unitate+zeci+şi + unitate; acestea se pronunţă distinct şi se scriu în câte trei cuvinte separate, cu blanc: douăzeci şi cinci, patruzeci şi doi etc. Există tendinţa, în vorbirea populară şi într-un tempo rapid, a contragerii şi suprimării zecilor şi apar variante de tipul douăzeşunu/douăşunu, treizeşunu/treijdoi, patrujdoi. Varianta paşopt pentru "anul o mie opt sute patruzeci şi opt" are anumite nuanţe stilistice, dar care lipsesc la derivatul, corect din punct de vedere literar, paşoptist.Numeralul cardinal propriu-zis, însoţitor al unui substantiv, se aşază de regulă, în faţa acestuia. În limbajul comercial-administrativ şi foarte rar în poezie se practică şi postpunerea numeralului: lei cinci milioane, rândunele mii etc. De la 20 în sus numeralele se leagă de substantivul însoţit prin prepoziţia de: douăzeci de pagini, o mie de lei. Prepoziţia de poate fi omisă în limbajul administrativ şi comercial pentru concentrarea exprimării: 32 exemplare, o sută lei sau când substantivul apare abreviat în scris: 26 p., 85 kg etc. În celelalte situaţii prezenţa prepoziţiei este obligatorie atât în exprimarea orală, cât şi în scris, chiar şi atunci când numeralul este notat prin cifre: 91de case. În mod excepţional se tolerează, fără a fi obligatorie, construcţia cu de la numerale mai mici de 20 (de fapt 2-19) atunci când substantivul însoţit denumeşte un număr sau o cifră, fiind un numeral substantivat, o literă, o notă muzicală etc.: trei (de) 10, doi (de) m, doi (de) fa. Întrucât celor mai multe numerale cardinale le lipseşte flexiunea cazuală, excepţie făcând unu, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion (şi compusele cu -lion), celelalte numerale exprimă cazul în mod analitic (cu ajutorul prepoziţiilor folosite în faţa formelor de acuzativ): prepoziţia a pentru genitiv, care nu trebuie confundată cu articolul al, a, ai,

Page 19: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

ale, exemplu mamă a cinci copii, reprezentanţi a (nu ai) 6 state; prepoziţia la pentru cazul dativ: Am făcut daruri la 12 copii. După prepoziţiile care cer dativul se admite ca echivalentă cu dativul prepoziţia a: datorită a trei oameni. Numeralul colectiv exprimă o grupare determinată de obiecte, iar specificul său este ideea de însoţire. În limba literară, numeralul colectiv are forme numai pentru a desemna gruparea de două elemente: numeralele simple amândoi (vechi, moştenit din latină) şi ambii (neologic, folosit în special în limbajul ştiinţific, publicistic şi în cel oficial). Pe lângă deosebirile de natură stilistică, între cele două sinonime există şi deosebiri de natură gramaticală (de articulare, de flexiune, de topică). Amândoi m. (amândouă f.) are la G.D. forma amânduror ca adjectiv antepus şi forma cu particula deictică amândurora ca adjectiv postpus: le-am explicat amânduror părinţilor; le-am explicat părinţilor amândurora. Ambii are la toate cazurile forme distincte de gen: ambilor copii, ambelor copile, este întotdeauna antepus şi, deoarece dă impresia de articulare, presupune folosirea nearticulată a substantivului: ambele spectacole. Ambele sinonime se folosesc în construcţii prepoziţionale cu valoare de dativ: la amândoi/la ambii. Pentru numeralele mai mici de 10 există, mai ales în vorbirea populară, numeralele colective compuse, provenite din elementul tus-(<toţi) sau câte(şi) + numeralul cardinal: tustrei/câte(şi)trei, tuspatru/câte(şi)patru...Aceste forme compuse sunt mai frecvente la primele numere şi mai rare la numerele mari. Ele au forme distincte de gen pentru compusele pe baza lui trei: tustrele/câte(şi)trele. Reproducând tiparul lui amândoi, în limba vorbită se folosesc numeralele colective amântrei, amânpatru... Numeralele colective nu trebuie confundate cu substantivele cu sens colectiv: duo, duet, trio, terţă, terţet - în muzică, terţină - în versificaţie, tripletă - în sport, treime - în religie (a nu se confunda cu numeralul fracţionar omonim), troică "sanie cu trei cai" etc. Numeralul fracţionar este numeralul care denumeşte o fracţie ordinară. Reprezintă nişte derivate substantivale formate de la numeralul cardinal simplu, cu sufixul -ime: doime, treime, pătrime etc., având gen, număr, caz, articulare. Se leagă de determinant prin prepoziţiile de, din: o optime de secundă; o pătrime din suprafaţă. În limba comună substantivele jumătate, sfert şi în limba populară litră au sensul numeralelor fracţionare doime, pătrime. Acestea pot intra în structura unor locuţiuni adjectivale (cu sens superlativ): un om şi jumătate; adverbiale: pe sfert, pe jumătate. Cu valoarea lui la sută, sutime se poate folosi substantivul neutru procent, iar cu valoarea lui la mie, miime se foloseşte substantivul feminin promilă(e). De multe ori apar construcţii pleonastice de tipul un procent de doi la sută, treizeci de procente la sută, precum şi cele contradictorii, absurde, de felul două procente la mie, patruzeci de procente la mie. Numeralele fracţionare pun probleme de acord al predicatului atunci când au funcţie de subiect în propoziţie, admiţând atât acordul formal, strict gramatical, cât şi acordul după înţeles: O treime (din participanţi) a/au fost prezentă/prezenţi. Subiectul jumătate cu un atribut la plural se comportă diferit după cum este însoţit sau nu de numeralul cardinal o; jumătate singur impune acordul după înţeles, la plural: Jumătate (dintre cursanţi) au lipsit, dar o jumătate admite ambele feluri de acord: O jumătate (dintre cursanţi) a/au lipsit, iar acordul formal este singurul corect

Page 20: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

când se subliniază valoarea substantivală a lui jumătate: O jumătate (dintre ei) a/au a mers mai departe, cealaltă s-a oprit. Numeralul distributiv exprimă repartizarea şi gruparea obiectelor în grupuri egale numeric. Acest numeral are structura unei locuţiuni formate întotdeauna din adverbul câte şi un numeral cardinal propriu-zis (uneori repetat): câte unu(a)/ unu(a) câte unu(a), câte doi/doi câte doi etc. Structuri distributive se pot realiza şi cu un numeral fracţionar: câte o cincime, câte o jumătate, câte un sfert etc. Numeralul adverbial (de repetare) este întotdeauna un grup de cuvinte cu caracter de locuţiune, determină aceleaşi părţi de vorbire ca adverbul (un verb, un adjectiv sau un alt adverb) şi este format din combinaţia numeral cardinal sau ordinal şi substantivele dată şi oară: o dată, prima dată, de două ori, a doua oară, de trei ori, a treia oară etc. Numeralul corespunzător lui unu este o dată "o singură dată": încă o dată, o dată în plus, o dată pentru totdeauna; O dată publicată, nu se mai poate face nimic. Neologismele bis şi ter pot fi întâlnite, însoţind un numeral cardinal, în indicarea unor obiecte (exemplare, pagini, case etc.): nr. 10 bis, 10 ter, cu valoare adjectivală. Numeralul multiplicativ arată creşterea prin înmulţire a unei cantităţi numerice. Este un derivat parasintetic, format de la numeralul cardinal propriu-zis simplu (2-8,10,100,1000) cu prefixul în-(îm-) şi sufixul participial -it: îndoit, înzecit, însutit etc. Îndoit şi întreit au sinonime neologice dublu, triplu, iar în limbajul ştiinţific se pot întâlni şi cvadruplu, cvintuplu, sextuplu. În limbajul sportiv adjectivul dublu s-a substantivizat în dublu mixt, dublu fete, dublu băieţi. Numeralul ordinal exprimă prin numărare ordinea unor elemente ale unei serii. Se încadrează în contextul al câtelea, a câta, iar formanţii săi sunt al... lea (masculin), a...a (feminin): al doilea, al treilea; a doua, a treia... Pentru unu există trei numerale ordinale sinonime între ele: întâi(ul), (cel) dintâi şi prim(ul). Toate celelalte numerale ordinale, cu excepţia sinonimelor neologice de la doi şi trei, respectiv secund şi terţ, se formează de la numeralul cardinal propriu-zis+articolul posesiv al+numeralul cardinal+articolul enclitic -le + particula a (al doilea, al treizecilea) pentru masculin şi neutru; pentru feminin articolul posesiv a+numeralul cardinal+articolul enclitic a (a doua, a treizecea). Numeralul ordinal ridică probleme de corectitudine, de diferite feluri, dar predomină cele de formare a numeralelor ordinale. Reamintim câteva reguli mai importante, încălcate adesea din diverse motive.La numeralele ordinale corespunzătoare cardinalelor terminate în consoană (opt şi cele terminate în -lion şi miliard) se intercalează vocala u, nu ă, â, i înaintea lui -lea: al optulea, al (un) milionulea, miliardulea. La numeralele ordinale corespunzătoare oricăror cardinale compuse formantul ordinal enclitic -lea m. şi n., -a f. se pune numai la ultimul numeral: al treizeci şi unulea, a treizeci şi una, al două sute treizecilea, a două sute treizecea, al douăsprezece miilea, a douăsprezece mia, al zece milioanelea, a zece milioana etc. Greşeli mai frecvente apar la feminin în formulări ca a zecea mia sau a zecea milioana parte, adăugându-se redundant formantul enclitic la toate numeralele din structura compusului. La numeralele ordinale corespunzătoare cardinalelor compuse cu pluralele zeci, sute, mii, milioane, miliarde pe ultimul loc se spune şi se scrie corect: al zecelea (nu al zecilea), al cincizecilea (nu al cincizecelea), a cincizecea (nu a cincizecia), al o sutălea,

Page 21: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

a (o) suta, al trei sutelea, a trei suta (nu a trei sutea), al o mielea, a (o) mia, al două miilea (nu al două mielea), al trei milioanelea (nu al trei milionelea), a trei milioana (nu a trei milioanea), al un miliardulea, a miliarda, al patru miliardelea, a patru miliarda. Şi numeralele ordinale din prima serie pot pune probleme de corectitudine. Dintâi este un numeral invariabil rezultat din contopirea prepoziţiei de cu întâi şi poate avea numai valoare adjectivală numai în postpunere: tatăl dintâi, iubirea dintâi, fraţii dintâi, surorile dintâi. Întâi nearticulat este invariabil în postpunere, folosit cu valoare adjectivală: rândul întâi, anul întâi, grupa întâi, dar variabil şi articulat în antepunere: întâiul candidat, întâia clasă, întâii concurenţi, întâile concurente. Ezitări şi greşeli apar la forma de feminin: G.D. sg. întâii (nu întâiei), N.A.pl. întâile (nu întâiele), G.D. pl. întâilor (nu întâielor). În limba română actuală este tot mai evidentă tendinţa de extindere a formei de feminin N.A.sg.întâia în postpunere, în locul formei invariabile întâi, care este încă recomandată de normele în vigoare. O altă problemă care se pune la numeralele ordinale este aceea a respectării prezenţei articolului a la numeralele feminine începând de la ordinalul corespunzător lui doi. Este corect grupa a doua, luna a cincea (nu clasa doua, luna cincea). Există şi fenomenul de hipercorectitudine când a este introdus greşit înaintea lui întâi(a): categoria a întâia. O greşeală frecventă apare la forma de genitiv - dativ singular feminin folosit cu valoare adjectivală şi cazul substantivului precedat de numeral. Se spune corect în cursul celei de(-)a patra zile (nu zi) cum se aude foarte adesea. Sunt literare formele: al patrulea, al cincilea/a cincea, al optulea, al nouălea, al zecelea/a zecea, al doisprezecelea/a douăsprezecea, al douăzecilea/a douăzecea şi nu variantele neliterare din limba vorbită: al patrălea/patrâlea, al cincelea, a cincia, al optălea/optâlea/optilea/optelea, al noulea/noălea, al zecilea, a zecia, a doisprezecea, al douăzecelea etc. În ultimul timp există tendinţa înlocuirii cifrelor romane cu cifre arabe: a 30-a conferinţă, al 15-lea congres. În schimb, numele de suverani se folosesc întotdeauna cu numerale ordinale: Ludovic al XIV-lea, Elisabeta a II-a, Carol I. O altă tendinţă manifestată în limba literară vorbită este aceea a înlocuirii numeralului ordinal cu cel cardinal, care asigură o exprimare mai rapidă şi economie de spaţiu. De exemplu capitolul cinci, volumul trei, pagina zece, alineatul şase, secolul douăzeci şi unu etc. prezintă în limba literară scrisă formele corecte: capitolul al cincilea (al V-lea), volumul al treilea (al III-lea), secolul al XXI-lea etc. O tendinţă recentă şi care câştigă teren este aceea de generalizare a formei de masculin chiar şi atunci când determinantul este un substantiv de genul feminin. Exemplu: Ora doisprezece, grupa doi, loja doi, linia doi, pagina unu, secţia unu. Pronumele Flexiunea pronumelui este foarte neomogenă, nu numai în funcţie de clasele de pronume foarte diverse, ci şi de la un pronume la altul. Problemele pe care le ridică pronumele - de toate speciile - privesc existenţa în flexiune a unor invariabilităţi parţiale sau totale (datorate anumitor forme omonime), puncte cu paradigmă defectivă, forme supletive, forme accentuate şi neaccentuate, diferenţe între forma pronumelui şi cea a adjectivului corespunzător, anumite trăsături sintactice sau chiar specializări semantice.

Page 22: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Pronumele personal este pronumele cu o flexiune pe cât de bogată, pe atât de complicată şi neregulată în sensul că există multe forme supletive, cu radicalul total diferit de la un caz la altul, de la singular la plural, de la o persoană la alta, de exemplu: eu-mie-mine-mă, eu-noi, eu-tu etc., pronumele personal fiind singura parte de vorbire la care se întâlnesc cuvinte care diferenţiază formal nominativul de acuzativ (eu-mine, mă); există unele forme omonime, atât în cadrul aceluiaşi număr, cât şi la numere diferite: i, l, o, ne, v, vă, le, li; apar forme accentuate şi neaccentuate paralele la dativ şi acuzativ care pot genera greşeli de scriere, exprimări redundante, pleonastice prin reluarea sau anticiparea complementului direct sau a complementului indirect prin formele neaccentuate ale pronumelui personal: pe el îl vede, ei i-am amintit, pe ea o veţi asculta etc. sau stângăcii stilistice care constau în prezenţa inutilă a pronumelui personal subiect de persoana I şi a II-a, inclus în desinenţa verbului: eu mă numesc..., noi astăzi plecăm pentru mă numesc..., astăzi plecăm. Neliterare sunt şi construcţiile în care se repetă acelaşi pronume neaccentuat complement direct, plasat atât înaintea verbului, cât şi după el: o va asculta-o, o va părăsi-o în loc de o va asculta, o va părăsi sau va asculta-o, va părăsi-o. Unele recomandări de ordin stilistic comportă aşa-numita valoare "neutră" a formelor neaccentuate de persoana a III-a: o, le (acuzativ), (î)i (dativ), întâlnită mai ales în construcţii populare fixe ca a lua-o la sănătoasa, am făcut-o lată, am păţit-o; dă-i bătaie, zi-i mai departe; le ştie pe toate, le are cu băutul, dar şi în construcţii livreşti, care trebuie evitate: v-o mărturisesc, v-o jur (în loc de vă mărturisesc, vă jur). Dativul posesiv apare în encliza unui substantiv, în formă conjunctă, şi exprimă un atribut pronominal în cazul dativ: "Iară sufletu-mi se pierde/După chipul tău frumos" (M. Eminescu), inima-i de aur; pe lângă o prepoziţie din categoria celor care se construiesc cu genitivul, formând de obicei un complement: S-a năpustit asupra-i (complement indirect), S-au strâns în juru-i (complement circumstanţial de loc); pe lângă un verb (de regulă antepus), dar se referă tot la substantiv printr-un sens posesiv, având de asemenea funcţia de atribut pronominal în dativ: ţi-am citit lucrarea (=a ta), îi apreciez talentul (=său, lui, ei) sau ţi-am luat un album (complement indirect). De multe ori aceste construcţii, folosite în limba literară vorbită tind să înlocuiască construcţia cu posesivul. Astfel, în loc de Am luat haina ta este preferată forma Ţi-am luat haina sau Au venit copiii săi - i-au venit copiii. În majoritatea situaţiilor, substantivul la care se ataşează dativul posesiv este articulat, de aceea substantivele masculine la plural trebuie scrise cu doi i: ochii-mi; substantivele şi adjectivele masculine şi neutre terminate în consoană sau în semivocalele i şi u apar la singular fără -l, articularea fiind exprimată prin -u (fiu-mi, gându-ţi, blându-i chip). Deseori dativul posesiv poate apărea în construcţii pleonastice pe lângă un verb: Şi-a băut agoniseala sa/lui/ei/agoniseala-i pentru Şi-a băut agoniseala. Uneori construcţiile pleonastice sunt tolerate pentru dezambiguizarea unei propoziţii: Ţi-am văzut filmul (tău). Există situaţii când numai construcţia cu dativul posesiv este posibilă pentru a putea exprima posesia, în expresii de felul: a nu-i fi toţi boii acasă, a-i veni inima la loc, a-şi înghiţi limba. Pronumele de politeţe (de reverenţă) constituie o subclasă de pronume personale care are forme numai pentru persoana a II-a şi a III-a, singular şi plural (dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumneasa, dumnealor), folosite în vorbirea cu sau despre persoanele în viaţă faţă de care se exprimă o atitudine de respect

Page 23: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

sau marchează o distanţă. Pronumele de politeţe sunt la origine substantive compuse (de la substantivul domnie). Exemplu: Domnia Ta a hotărât. Ele au devenit pronume în momentul în care s-au combinat cu verbul de persoana a II-a: Domnia Ta ai hotărât. În limba actuală se manifestă tendinţa de revenire la formula etimologică pentru a se exprima un grad de politeţe mai înalt prin folosirea locuţiunilor pronominale de politeţe care au în structura lor un substantiv feminin abstract + un adjectiv posesiv sau pronume personal în genitiv: Domnia Ta (Lui, Ei, Sa, Voastră; Domniile Voastre, Lor). Atât pronumele, cât şi locuţiunile pronominale de politeţe pun serioase probleme legate de scrierea, de abrevierea lor şi chiar de acordul gramatical. Este permisă ortografierea prescurtată a pronumelor de politeţe: d-ta, d-tale, d-lui (pe care mulţi îl confundă cu abrevierea de la domnului, care este de fapt prescurtat la această formă dlui), d-ei, dv./dvs./d-voastră, d-lor pentru dumneata, dumitale, dumnealui, dumneaei, dumneavoastră, dumnealor. Aceleaşi abrevieri sunt şi pentru locuţiunile pronominale de politeţe, cu deosebirea că acestea se scriu cu iniţială majusculă: D-lui, Dv. (Dvs, D-voastră) etc. Celelalte se abreviază numai în anumite limbaje: Î.P.S.S., M.S. pentru Înalt Preasfinţia Sa, Maiestatea Sa. Referitor la pronumele reflexiv care exprimă identitatea dintre subiectul verbului şi complementul (direct sau indirect), caracterizându-se întotdeauna prin identitatea de persoană cu verbul însoţit (se spală, îşi aminteşte), care are numai cazurile dativ şi acuzativ şi forme proprii numai la persoana a III-a, iar la persoana I şi a II-a formele sale sunt omonime cu ale pronumelui personal, vom menţiona câteva probleme care privesc cultivarea limbii şi modul de folosire a diverselor forme ale pronumelui reflexiv. De exemplu: ezitări în folosirea sau nu a lui i din formele de dativ îşi, şi-, -şi; omiterea cratimei în situaţii precum sa priceput, aşi însuşi, folosinduşi (în loc de s-a priceput, a-şi însuşi, folosindu-şi); ezitări cu privire la folosirea formei accentuate de dativ corecte sie (rar folosită) şi tendinţa de a folosi variante învechite: sieşi, sineşi sau întrebuinţări improprii fără valoare reflexivă de felul îi convine sieşi, i-a folosit sieşi. Pronumele reflexiv, ca şi pronumele personal, are valori specifice de dativ posesiv, plasat în limba actuală pe lângă verb (îşi vede de drum), foarte rar pe lângă substantiv sau prepoziţie, acestea fiind construcţii învechite, păstrate mai mult în vorbirea populară: în cale-şi, asupra-şi. O greşeală frecventă este legată de ocurenţa pronumelui reflexiv atunci când complementul direct este nearticulat: nu-şi are sens (în loc de nu-şi are sensul sau nu are sens). Dativul posesiv exprimat prin pronume reflexive apare adesea în construcţii pleonastice împreună cu un adjectiv posesiv, cu un pronume personal în genitiv sau cu un dativ posesiv pe lângă substantiv: Şi-a risipit averea sa/averea lui (ei)/ averea-i. Construcţia ar fi fost suficientă şi corectă cu dativul posesiv pe lângă verb: Şi-a risipit averea. La fel în construcţii de tipul: Ea îşi ridică privirea sa, El îşi urmă calea sa pentru Ea îşi ridică privirea sau Ea ridică privirea, El îşi urmă calea. Astfel de construcţii apar mai ales în traduceri şi trădează o exprimare neglijentă. Pronumele de întărire, folosit mai ales ca adjectiv pronominal, oferă multe complicaţii flexionare, datorită faptului că el caracterizează limba literară, lipsind din vorbirea populară, şi de aici numeroasele greşeli formale şi de acord, sau formulări pleonastice.El apare în mod obişnuit pe lângă un pronume personal, mai rar pe lângă alte pronume (eu însumi, pe sine însuşi, dumneata însăţi, aceia înşişi), pe lângă un

Page 24: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

substantiv în antepunere şi în postpunere însuşi directorul/directorul însuşi. Între întrebuinţarea pronominală şi cea adjectivală nu există deosebiri de formă. Pronumele şi adjectivele pronominale de întărire sunt cuvinte compuse din vechiul pronume personal însu, însă, înşi, înse şi formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi/-le. Această structură de cuvânt compus explică particularităţile flexionare ale acestui pronume. Fără a intra în amănunte, trebuie reamintit că variaţia după caz este limitată numai la femininul singular, formele de genitiv-dativ (mie însemi/ţie înseţi/ei înseşi), prin urmare, nu sunt literare formele de genitiv-dativ folosite de unii vorbitori pentru persoana a III-a plural (masculin şi feminin): nici (lor) înşile, nici (lor) înşilor / înselor. Flexiunea se realizează în funcţie de persoană, număr şi gen, dar este complicată, întrucât fiecare element component este variabil în mod diferit. De aceea există tendinţa neliterară de simplificare a flexiunii, generalizându-se formele de singular ale persoanei a III-a (însuşi, însăşi), ceea ce duce la exprimări caracterizate prin dezacord: eu însuşi, voi însăşi, însăşi faptul etc.Greşeli generate de insuficienta stăpânire a flexiunii corecte şi a acordului apar şi atunci când adjectivul pronominal este distanţat: importanţa faptului însăşi, sensul afirmaţiei însuşi etc. Uneori, din cauza sinonimiei adjectivului pronominal de întărire cu adverbe precum tocmai, chiar sau cu elemente de insistenţă sinonime pot apărea construcţii pleonastice ca tocmai profesorul însuşi, chiar ei înşişi, eu însămi personal, însăşi propria sa ipoteză. Expresia a se cunoaşte pe sine însuşi nu este pleonastică, admiţându-se necesitatea accentuării, a insistenţei. Datorită tuturor acestor dificultăţi, pronumele de întărire tinde să fie înlocuit cu unele cuvinte echivalente: chiar, tocmai, personal, singur, propriu. Pronumele posesiv, folosit pentru a substitui un substantiv, exprimă ideea de posesie, înlocuind atât numele posesorului, cât şi numele obiectului posedat. Dubla valoare pronominală se reflectă şi în structura sa, formată din articolul posesiv (care substituie numele obiectului, acordându-se cu el în gen şi număr: al, a, ai, ale) şi pronumele propriu-zis (care substituie numele posesorului, cu care se acordă în număr şi persoană). Când funcţionează ca adjectiv, formele sale pot apărea în anumite situaţii fără articolul posesiv, în alte situaţii cu articol, mai ales dacă substantivul însoţit mai are şi alţi determinanţi: cartea mea, o carte a mea. Are forme proprii numai la persoana a III-a pentru un singur posesor (al său, a sa, ai săi, ale sale), dar se folosesc şi formele de genitiv singular ale pronumelui personal (al, a, ai, ale lui şi al, a, ai, ale ei). Pentru persoana a III-a, dar când substituie numele mai multor posesori, nu are forme proprii, ci utilizează forma invariabilă după gen a pronumelui personal, lor (al, a, ai, ale lor). În legătură cu formele pronumelui posesiv se impun câteva observaţii: În limba literară se observă o tendinţă accentuată de folosire a formei său, sa... cu predilecţie în exprimarea livrescă; uneori folosirea repetată a acestei forme poate duce la monotonie sau poate da naştere unor confuzii, atunci când posesorii sunt de genuri diferite. De exemplu, Tristeţea sa îi tulbura gândurile sale. Pentru dezambiguizare, ca şi pentru variaţie şi claritate, este recomandabilă şi la fel de literară folosirea sinonimelor lui său, pronumele personale în genitiv ei, lui, lor, care dau informaţii despre genul posesorului: cartea/cărţile ei/lui/lor faţă de cartea/cărţile sa/sale. Probabil acest plus de informaţie explică folosirea pronumelui personal mai ales în limba vorbită cotidiană. Aici se impun

Page 25: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

unele restricţii eufonice. De preferat să fie evitată folosirea lui sa după substantive terminate în această silabă (masa sa, rasa sa) sau formele ei, lui, lor după genitive articulate (copilului lui, fetei ei, elevilor lor). O greşeală aproape generalizată în limba română se face atunci când adjectivul posesiv feminin este postpus şi însoţit de articolul posesiv. Astfel avem forme precum unei prietene ale mele/a mea în loc de forma corectă unei prietene a mele. Apar ezitări sau greşeli atunci când pronumele posesiv este folosit cu sens partitiv (precedat de prepoziţia de), mai ales în limbajul familiar. Construcţia este corectă numai cu pluralul: un prieten de-ai mei, o prietenă de-ale mele şi nu la singular un prieten de-al meu, o prietenă de-a mea, deoarece partitivul presupune selecţia unui exemplar dintr-o pluritate de obiecte asemănătoare. Tot legat de forma pronumelor şi adjectivelor posesive sunt necesare unele precizări: forma de masculin plural pentru noştri, voştri este cu un singur i (vocalic), adjectivele posesive postpuse substantivelor nearticulate din îmbinările tradiţionale cu nume de rudenie se scriu întotdeauna cu cratimă: fiică-mea, unchiu-meu, inclusiv variantele familiare: -miu,-tu, -ta, -su, -sa: frate-miu, frate-su etc. şi chiar la îmbinările neliterare cu variante alterate: mă-sa, fie-sa (nu măsa, fiesa), soră/soru-ta, noră/noru-ta, tat-su, tac-su, ta-su, fii-su, ginere-tu, bărbată-tu etc. Când adjectivul posesiv conjunct se declină, forma lui de genitiv-dativ mele, tale, sale devine -mei/-mii, -tei/-tii, -sei/-sii: maică-mii, soră-tii, cumnată-sii. Aceste îmbinări, într-o exprimare neglijentă, pot deveni pleonastice: soră-sa lui, tătâne-su lui etc. În ce priveşte acordul, adjectivele posesive au o singură particularitate: chiar dacă se raportează la mai multe substantive, acordul se face cu substantivul cel mai apropiat: tatăl şi mama mea; mama şi tatăl meu; fraţii şi surorile mele, surorile şi fraţii mei. Pronumele demonstrativ cu subspeciile lui: de apropiere (acesta, aceasta, ăsta, asta...), de depărtare (acela, aceea, ăla, aia etc.), de identitate (acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi etc.), de diferenţiere (cestălalt, ceastălaltă, celălalt, cealaltă etc.), de calificare (atare) constituie un subiect interesant de analiză a formelor sale foarte diverse, a problemelor legate de stil, de topică şi de acord. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ acest(a) reprezintă o caracteristică a limbii scrise şi a stilului înalt, tinzând să fie folosit mai mult în exprimarea livrescă sau oficială; folosirea lui în conversaţie dă acesteia o notă de artificialitate. Variantele sale populare asta, ăsta au tendinţa de a pătrunde în limba literară vorbită, iar unele construcţii se realizează numai cu ajutorul acestor pronume: Asta-i bună! Asta e! Am trăit să o văd şi pe asta! sau Ăsta om! Ăsta e el! Adjectivul demonstrativ astă intră în structura unor adverbe compuse, cu sens temporal, însemnând "trecută" : astă-vară, astă-iarnă, astă-primăvară, astă-toamnă sau cu sensul "această": astăzi, de astă dată, astă-seară, astă-noapte. La adjectivul demonstrativ postpus normele cer respectarea acordului în caz, neglijat însă de mulţi; se spune corect colegului acestuia (nu acesta), copiilor acestora (nu aceştia), studentelor acestora (nu acestea). Este de preferat să se evite postpunerea adjectivului demonstrativ la cazurile genitiv-dativ, întrucât, în unele contexte, omonimia cu pronumele poate da naştere la confuzii (fetei acesteia poate însemna "acestei fete", dar şi "fetei sau fiicei ei"). Folosirea adjectivului demonstrativ postpus când urmează alt adjectiv nu este recomandabilă, preferându-se construcţia cu demonstrativul antepus, deci se spune acest eveniment artistic (nu evenimentul acesta artistic).

Page 26: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

În limba actuală se constată tendinţa de extindere a folosirii pronumelui demonstrativ acesta în locul pronumelui personal el. Această tendinţă nu trebuie încurajată, chiar dacă se respectă restricţiile gramaticale specifice deomonstrativului de apropiere, întrucât el dă o nuanţă livrescă stilului. Pronumele demonstrativ de depărtare este mai puţin livresc decât acest(a), iar sinonimul ăl(a) este mai rar folosit de vorbitorii limbii literare. Adesea forma ăla (substantivizat) este simţit ca având o valoare peiorativă. Sunt neliterare formele cu ăla urmat de un adjectiv articulat enclitic: ăla micul, ăla urâtul în loc de cel mic, cel urât.La pronumele demonstrativ de identitate în construcţia unul şi acelaşi trebuie declinaţi ambii termeni, deci corect se spune unuia şi aceluiaşi, nu unuia şi acelaşi. Pronumele demonstrativ de diferenţiere celălalt are variantele familiare ălălalt, ăstălalt. Vechiul adjectiv alalt se păstrează numai în adverbul alaltăseară, alaltăieri. Trebuie evitate variantele cu -nt în loc de -lt (celălant, ailantă). Pronumele demonstrativ de calificare este atare, folosit ca pronume numai în îmbinarea ca atare; cel mai adesea apare ca adjectiv pronominal demonstrativ, este întotdeauna antepus şi invariabil: atare fată, atare om, atare oameni. Există tendinţa de a-l folosi ca adjectiv variabil la plural: atari oameni. Pronumele interogativ cine este numai pronume, se referă numai la persoane, fiind invariabil după gen şi număr (este defectiv de plural) şi are două forme cazuale supletive: cine, cui. Exemplu: Cine e singur/singură/singuri; Pe cine ai întâlnit azi? Cui îi duci florile? A cui e geanta aceasta? Acordul unui verb cu cine subiect se face corect numai la persoana a III-a singular, chiar dacă răspunsul aşteptat este la plural.Cine a strigat? Ele. Cine a decis? Noi. Pronumele interogativ ce poate apărea ca pronume (Ce ai văzut?) sau ca adjectiv interogativ, întotdeauna antepus (Ce carte citeşti?). Ca pronume, presupune un referent inanimat (Ce duci în coş?) sau are un sens general (Ce mai faci?), în timp ce adjectivul corespunzător poate însoţi şi nume de fiinţe, inclusiv nume de persoane: Ce prieteni ai? Atât pronumele, cât şi adjectivul sunt complet invariabile. Ce se construieşte exclusiv cu numărul singular, chiar dacă răspunsul va fi la plural: Ce se vede? - Nişte vapoare. Aici apare o confuzie legată de construcţia corectă Ce-i cu astea? şi cea greşită Ce-s cu astea? în care ce este subiect. Pronumele interogativ care a avut în limba veche o flexiune mai bogată: care(le), care(a), cari(i), cari(le), -care(le), redusă însă în limba actuală, astfel încât nu mai are forme distincte de gen şi număr la nominativ-acuzativ (care) şi la genitiv-dativ plural (cărora), iar particula deictică a distinge, la genitiv-dativ, pronumele de adjectivul corespunzător: Cărui student i-ai notat lucrarea? (adjectiv) şi Căruia dintre ei i-ai notat lucrarea? (pronume); A căruia dintre voi este cheia? Analiza cărui proiect n-ai făcut-o? Uneori care tinde să devină echivalent al lui cine: Care ai terminat? Care e acolo? Care vorbeşte? O astfel de exprimare este nerecomandabilă. Pronumele relativ are forme omonime cu ale pronumelui interogativ, de aici şi denumirea de pronume relativ-interogative sau interogativ-relative. În folosirea lui care se observă tendinţa neliterară a extinderii invariabilităţii sale. Astfel, la dativ, apare forma care în loc de căruia, căreia, cărora: Doamna care i-am dat telefon (în loc de căreia); la acuzativ se omite adesea morfemul pe: Fata care am întâlnit-o mi-a zâmbit (în loc de pe care). Apare şi tendinţa uniformizării acordului

Page 27: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

dublu al pronumelui care la genitiv în sensul că atât al, cât şi care se acordă cu substantivul următor: Acesta este scriitorul a cărei operă nu am citit-o (în loc de a cărui). O altă tendinţă, care se manifestă mai ales în exprimarea preţioasă, devenită chiar o manieră, este înlocuirea lui care prin ce: Au fost evenimente ce m-au marcat, Sunt reguli ce trebuie respectate, exceptând unele construcţii fixe ca în luna ce vine, pe zi ce trece etc. Probleme de corectitudine pune folosirea formelor cazuale ale lui cine în propoziţii subordonate neatributive. Trebuie evitate construcţiile de tipul Cine are putere nu-i pasă de nimic (corect: Cui are putere nu-i pasă de nimic). În vorbirea populară este folosit pronumele invariabil de, corespunzând din punct de vedere semantic lui care: Femeia de vindea bilete era sora ei. Acest tip de construcţie tinde să se extindă şi în exprimarea literară preţioasă: Cel de spune asemenea lucruri nu are dreptate. Din asocierea cu pronumele demonstrative rezultă asocieri precum: cel care, acela care, cel ce, cei ce etc., dar singura formă în care compunerea s-a definitivat este cea de feminin singular ceea ce, care se foloseşte numai cu valoare de neutru ("faptul care"), dovadă fiind acordul cu forme de masculin-neutru: tot ceea ce, ceea ce e important, ceea ce e necesar este că... Constituie o greşeală acordul formal la feminin: Ceea ce e apreciată o slăbiciune. Semantic, acest pronume este echivalentul lui ce, pe care îl concurează din ce în ce mai mult: Mă refer la ceea ce am stabilit ieri/la ce am stabilit; Tot ceea ce am spus este adevărat/ce am spus; În ceea ce priveşte situaţia materială/în ce priveşte. Folosirea acestuia în locul lui ce trădează o exprimare livrescă, preţioasă. Uneori, folosirea aproape abuzivă a lui ceea ce poate da naştere la construcţii incoerente, de tipul foarte cunoscutei "formulări": Aflaţi despre mine că sunt bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră... Pronumele nehotărât (nedefinit) este pronumele cu cel mai bogat inventar, eterogen din toate punctele de vedere (structură, sens), cu o flexiune care diferă de la un cuvânt la altul datorită bogăţiei de forme atât a pronumelor simple (unul, altul, tot, mult, puţin, destul, atât(a), cutare, alde, nişte), cât şi a celor compuse (fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine, orice, oarecare, oarecine, oarece, careva, cineva, ceva etc.), la care se adaugă şi unele locuţiuni pronominale nehotărâte (nu ştiu care/cine/ce, te miri ce/cine etc.). Problemele mai speciale ridicate de pronumele şi adjectivele nehotărâte privesc forma acestora, corecta lor întrebuinţare, topica, acordul unora dintre ele. În ce priveşte forma pronumelor compuse, acestea sunt sudate în limba literară, se scriu într-un singur cuvânt, fără cratimă: vreo, vreunul, cineva, oricare, oricine, orice (nu vre-o, vre-unul, cine-va etc.), inclusiv variantele populare: orişicare, orişicine, orişice, oareşicare, oareşice, fieşicine, fieşice, fitecine, fitece, fieştecare, fieştecine, niscai, niscaiva etc. Pronumele nehotărât unul se scrie articulat, deosebindu-se în felul acesta de numeralul cardinal unu. Există tendinţa în ultima vreme de a-l folosi excesiv: Procesul este unul de lungă durată, Problema aceasta e una de conjunctură. Asocierea pronumelor nehotărâte relative (oricare, oricine, orice, oricât) cu un alt pronume relativ dă naştere la construcţii superflue ca Oricine care asculta cum cântă se bucura, Orice care îţi face rău trebuie evitat pentru Oricine asculta..., Orice îţi face rău...

Page 28: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Pronumele fiecare, defectiv de plural, pune unele probleme de acord. Atunci când e subiect, acordul verbului trebuie făcut la persoana a III-a singular. Fiecare a ales ce a vrut. Alături de acordul formal, este admis în limba literară şi acordul după înţeles la persoana I şi a II-a plural, dar nu şi la a III-a plural: Fiecare dintre noi a ales/ne-am ales, dar nu au ales. Probleme de acord în număr pun şi pronumele negative: nimeni şi nimic care au numai forme de singular, deci acordul se va face tot la singular: Nimeni nu merge, Nimic nu aduce nou. Tot la singular se va face acordul şi atunci când există o determinare la plural: Nimeni dintre ei n-a mers, Nimic dintre toate acestea nu face lumină... Chiar şi atunci când cele două pronume (subiecte) sunt coordonate, acordul se face tot la singular: Nimeni şi nimic nu mă opreşte din drum. Apar greşeli de acord şi la pronumele negativ compus niciunul, care are forme şi de singular şi de plural, acordul făcându-se în consecinţă: Niciunul (dintre ei) n-a venit şi nu n-au venit. Există tendinţa, mai ales în limba vorbită, de a înlocui în propoziţiile negative pe niciun(ul), niciuna cu pronumele (adjectivele) nehotărâte: vreo, vreunul, ceva: Nu are vreo idee, N-a văzut vreunul ce s-a întâmplat?, N-a mărturisit ceva despre ei. Verbul Verbul din limba româna actuală se caracterizează printr-o serie de particularităţi care ar putea fi determinate doar făcând o comparaţie a trăsăturilor morfologice actuale cu cele consemnate în gramaticile mai vechi, de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pentru a decela tendinţele care au dus la fixarea normelor recente şi, implicit, abaterile de la norme, şi unele şi celelalte fiind forme de manifestare a dinamicii limbii. Dintre numeroasele probleme pe care le ridică întrebuinţarea verbului, care este partea de vorbire cu cea mai bogată flexiune, bine reprezentată numeric şi în continuă îmbogăţire, ne vom opri asupra câtorva dintre aspectele morfologice care privesc această clasă de cuvinte în limba română de azi. În primul rând se observă o tendinţă de reorganizare a conjugărilor, tendinţă care continuă de fapt una mai veche de reducere a numărului de verbe aparţinând conjugării a II-a în -ea, prin trecerea lor în clasa cu infinitivul în -e. Tendinţa aceasta a început cu verbe ca a ţinea (şi derivatele a menţinea, a deţinea, a întreţinea, a susţinea etc.), a umplea, a temea, a rămânea etc. şi se continuă şi azi cu a plăcea, a displăcea, a se complăcea, a încăpea, a părea, a apărea, a dispărea, a tăcea, a prevedea, a zăcea etc., iar faptul că aceste verbe tind să fie incluse la conjugarea a III-a se recunoaşte după formele folosite în mod curent de către vorbitori: mi-ar place, ne complacem, mi-ar pare bine, va apare, va compare, va dispare, va încape, să prevédem (de aici şi substantivul prevédere), ţi-ar cade bine, scádem, scádem (a cădea şi a scădea revin astfel la conjugarea a III-a din care au făcut parte iniţial) şi chiar forme ca aş vede, aş zace. Este posibil ca aceste forme, astăzi neliterare, să se impună în viitor, având în vedere diferenţa mare de număr dintre cele două conjugări: conjugarea a II-a în -ea extrem de săracă şi neproductivă (aproximativ 20 de verbe), conjugarea a III-a în -e mult mai bogată (peste 200 de verbe). Conjugarea a II-a ar putea rămâne în cadrul celorlalte conjugări o excepţie, reprezentată doar prin câteva verbe: a avea, a vrea, a bea. Există şi tendinţa inversă: verbe de conjugarea a III-a (în -e) se comportă în flexiune ca cele în -ea: ar făcea, făcém, făcéţi, ar bătea, vă bătéţi (forma băteţi se

Page 29: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

întâlneşte încă din sec. al XVI-lea), ar plângea, plângéţi, a permitea, permitéţi, credea, credéţi etc. În cazul acesta însă, nu este vorba atât de atracţia din partea verbelor de conjugarea a II-a, cât mai ales de integrarea analogică a verbelor în -e la norma generală de accentuare pe sufix, proprie tuturor celorlalte conjugări: plecăm, plecáţi, părém, păréţi, fugím, fugíţi, hotărâm, hotărâţi, suím, suíţi. Alte treceri de la o conjugare la alta sunt numai accidentale şi cu efect limitat. Alte tendinţe de trecere se înregistrează între conjugările I şi a III-a: a preceda, a succeda>a precede, a succede (de aici formele incorecte la persoana a III-a plural: preced, succed în loc de precedă, succedă); I şi a III-a sau a IV-a: a sughiţa>a sughite, a sughiţi; a IV-a şi a III-a: a absorbi, a despărţi, a înghiţi >a absoarbe, a desparte, a înghite. Un semn de slăbire a conjugărilor a II-a şi a III-a este şi pierderea infinitivului lung. La unele verbe de conjarea a III-a, de exemplu, se formează noi infinitive lungi de conjugarea I: crezare (dar încredere), născare, pierzare, petrecare, vânzare sau zăcare (de la conjugarea a II-a) sau prânzare (de la conjugarea a IV-a). La alte verbe, infinitivul lung nu se mai foloseşte deloc sau se foloseşte ca un substantiv oarecare, nu cu înţelesul de abstract verbal: încăpere, râdere, spunere, tundere. Există verbe la care infinitivul lung nu se mai foloseşte (cel puţin în anumite contexte), şi nu numai la neologisme, cum ar fi: delirare (înlocuit cu delir), demarare, placare (înlocuite cu demaraj, placaj), garantare (înlocuit cu garanţie), bombardare (înlocuit cu bombardament). Sunt şi verbe din fondul vechi la care infinitivul lung este evitat: batere (se foloseşte bătaie, dar avem şi abatere), căsătorire (se foloseşte căsătorie), câştigare (câştig, formaţie regresivă), furare (furt), greşire (greşeală, greş - formaţie regresivă) etc. La verbele vechi se foloseşte adesea supinul (substantival): cusutul, păscutul, râsul, plânsul, spusa, tunsul etc. Mai complexe sunt raporturile între conjugarea I şi a IV-a: a curăţa - a curăţi, a rezolva - a rezolvi, a tărăgăna - a tărăgăni etc. Româna actuală mai păstrează încă verbe cu o dublă flexiune: a datora/a datori, a curăţa/a curăţi, a se învecina/a se învecini, a sughiţa/a sughiţi-a sughite, a tărăgăna/a tărăgăni, a preceda/a precede, a rezolva/a rezolvi, a suceda/a succede, a adăuga/a adăugi, a împătura/a împături. În unele cazuri, limba literară preferă dubletele în -a, în altele însă, între cele două variante s-au produs diferenţieri semantice, ceea ce justifică menţinerea lor: a alunga "a izgoni" şi a (se) alungi "a (se) prelungi, a (se) întinde", a îndesa "a îngrămădi, a face compact" şi a îndesi "a înmulţi, a deveni frecvent", a înflora "a împodobi cu flori" şi a înflori "a face flori", a se îngrija "a se îngrijora" şi a se îngriji "a avea grijă". Unii specialişti atribuie diferenţe de sens şi variantelor a datora/a datori; a datora însemna iniţial "a avea o datorie de bani", iar ulterior a cunoscut o extensiune semantică: "a avea o datorie de bani sau morală" (Îi datorez respect, Îmi datorează bani). Verbul a datori se foloseşte astăzi tot mai mult cu sensul "a avea drept cauză" (Eşecul se datoreşte conjuncturii nefavorabile). Între cele două forme există şi diferenţe sintactice: a datori se foloseşte mai mult ca reflexiv impersonal, iar a datora se foloseşte de obicei cu dativul. Cu toate aceste diferenţieri formale şi semantice, majoritatea vorbitorilor folosesc aleatoriu o formă sau alta. În cadrul conjugărilor I şi a IV-a există o serie de verbe care, la anumite forme din paradigmă, intercalează între radical şi desinenţă un sufix: -ez- la conjugarea I şi -esc- sau -ăsc la conjugarea a IV-a. Între aceste clase de verbe există deosebiri de inventar, tendinţa limbii actuale este de a dezvolta, atât prin împrumuturi, cât şi prin formaţii interne, clasa verbelor cu prezentul în -ez (scanează, printează, înregistrează, baleiază, clonează

Page 30: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

etc.). Trebuie remarcată totuşi preferinţa limbajului cult actual pentru formele fără sufixul -ez: alocă, evocă, invocă, implică, abrogă, irigă, conjugă, inundă, impută, oprimă, suprimă, rezidă etc. Formele cu -ez sau fără au, uneori, o repartiţie dialectală diferită. De exemplu, în Ardeal sunt folosite cu precădere formele fără sufixul-ez: lucru, lucri, lucră. Preferinţele sunt determinate şi de vârsta vorbitorilor: generaţiile mai vechi folosesc uneori forme cu -ez: imitează, circulează, dominează, prosperează, amuzează, revoltează, educhează pentru verbe care au generalizat în limba actuală prezentul fără sufix. Şi aici se poate remarca un amănunt interesant: la formele simple, verbele se conjugă cu sufixul -ez, iar la cele cu prefix, fără -ez: fumez dar afum, notează dar denotă, toarnă dar returnează, notează dar denotă, posedă dar deposedează, marchează (varianta marcă un gol este neliterară) dar remarcă (şi ca substantiv).Unele perechi pot merge în paralel, fiind ambele admise în normă: anticipă/anticipează, învie/înviază, şchioapătă/şchiopătează, altele s-au diferenţiat ca sens: acordă "dă", "face acordul gramatical"-acordează (un instrument, sistem), concură "tinde spre, converge"- concurează "participă la un concurs; face concurenţă", contractă "se strânge, se micşorează"-contractează "încheie un contract"; "îşi asumă"; "se molipseşte", manifestă "arată, exprimă, face cunoscut"-manifestează "participă la o manifestaţie", ordonă "porunceşte, comandă, dă un ordin"-ordonează "pune ordine, rânduieşte", reflectă "oglindeşte, răsfrânge"-reflectează "meditează, se gândeşte" , toarnă (un lichid)-turnează (un film). O tendinţă asemănătoare se manifestă în legătură cu sufixul -esc/-ăsc al verbelor de conjugarea a IV-a, o conjugare puţin productivă şi, prin urmare, cu mai puţine neologisme. În graiurile populare, mai ales în cele din nordul ţării, un număr mare de verbe în -i precedat de vocală (în unele cazuri chiar şi cu radical consonantic) apar forme paralele la prezent, adică cu sufix şi fără sufix: biruie/biruieşte, bombăne/ bombăneşte, olecăie/olecăieşte, şontâcăie/şontâcăieşte, chinuie/chinuieşte, străduie/străduieşte, târguie/târguieşte, ţiuie/ţiuieşte, stăruie/stăruieşte, răscoală/răscoleşte, zuruie/ zuruieşte Dubletele se întâlnesc şi în limba literară, mai ales în stilul beletristic. Unele verbe sunt admise în normă cu ambele forme: învârte/învârteşte, cheltuie/cheltuie�te, mântuie/mântuieşte, alte perechi s-au diferenţiat ca sens: ciuruie "curge cu zgomot" - ciuruieşte "găureşte, trece prin ciur", îndoaie "pliază, încovoaie"- îndoieşte "are îndoială, dublează". Unele verbe au conjugare mixtă: a trebui face la prezentul indicativ trebuie, iar la prezentul conjunctiv să trebuiască (la fel: are să trebuiască, o să trebuiască), a ghici se conjugă cu -esc, dar la imperativ se acceptă variaţia ghiceşte!/ghici!. Forma ghici! este mai familiară şi tinde să devină interjecţie. Treceri, neacceptate de lucrările normative, se înregistrează şi între cele două tipuri de infinitive pentru conjugarea a IV-a în -i şi -î: există variante neliterare cu -i în loc de -î: a chiori, a zăvori (în loc de chiorî, zăvorî), iar altele cu -î în loc de -i: a dogorî. Există şi situaţii când verbe din aceeaşi familie, cu aceeaşi rădăcină verbală sau nominală, pot aparţine, în limba română actuală, unor conjugări diferite: a ceda (şi proceda, preceda, succeda, retroceda, deceda, exceda), dar accede, concede, purcede; sfida, dar desfide; a înghiţi, dar a sughiţa etc. Tendinţa de trecere de la o conjugare la alta poate fi legată, cel puţin pentru etapa actuală, mai ales la verbele neologice, de dificultăţile şi lipsurile din flexiune pentru verbe ca: a accede, a concede, a converge, a desfide, a diverge, a divide, care nu au forme de timpuri trecute, verbul a radiofica, fără prezent indicativ şi conjunctiv. Prin

Page 31: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

urmare, avem de-a face cu o tendinţă care a pornit iniţial din limbajul popular, ajungând să afecteze astăzi şi varianta literară a limbii. Nu mai sunt considerate literare astăzi formele cu radical iotacizat ale verbelor de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a: eu (să) caz-el (ei) să cază, eu (să) scaz-el (ei) să scază, eu (să) scoţ-el (ei) să scoaţă, eu (să) prinz-el (ei) să prinză, au (să) pui-el (ei) să puie, eu (să) simţ-el (ei) să simţă, eu (să) văz-el (ei) să vază, eu (să) viu-el (ei) să vie etc., forma corectă: (să) cad, scad, scot, prind, pun, simt, văd, vin. Este admisă forma iotacizată pentru verbul vechi şi rar folosit a mânea: mîi/mân, iar verbele a aşeza şi a sughiţa au formele corecte cu z, respectiv ţ: aşez, sughiţ. Încă de la sfârşitul secolului trecut deveniseră rare în limba literară formele cu r şi l iotacizat: eu cei, tu cei, el (ei) să ceie; eu sai, tu sai, el (ei) să saie; eu piei, tu piei, el (ei) să pieie. Corecte sunt formele cu r menţinut: cer, ceri, sar, sari, pier, pieri (dar piei! la imperativ). Sunt unele verbe care pun probleme legate de modificarea sau menţinerea neschimbată a temei. Există variante numai la persoana a II-a singular pentru unele verbe terminate în n şi r: sunt corecte formele (tu) mâi (de la a mânea), pui, rămâi, spui, ţii, vii şi derivatele lor prefixale, în schimb mâni (de la a mâna), amâni (nu amâi de la a amâna). Alternanţele vocalice şi variantele numeroase cărora acestea le dau naştere constituie o permanentă sursă de greşeli şi ezitări. Oferim doar câteva exemple: adăp, adăpi (nu adap, adapi), crăp, crăpi (nu crap, crapi), scap, scapi (nu scăp, scăpi), dezbar/dezbăr; pieptăn, piepteni-piaptănă (nu piepten/piaptăn), aşez- aşază (nu aşează), deşert-deşartă (nu deşeartă), înşel-înşală (nu înşeală), şed-şade (nu şeade); curăţ-cureţi (nu curăţi), lepăd, lepezi-leapădă, dar depăn/deapăn, depeni-deapănă, legăn/leagăn, legeni-leagănă; convoc-convoacă, provoc-provoacă, dar evoc-evocă, invoc-invocă, rog-roagă, dar abrog-abrogă etc. Ezitări apar şi la modul imperativ în cazul un verbe cu forme paralele. Cu excepţia lui ghici! ghiceşte!, sunt neliterare: râde!, crezi!, slobozi!, sui!, cobori!, scoli!, zbori!, adă!, vină!, pieri!, sări/sai!, stăi! (formele corecte: râzi!, crede!, sloboade!, suie!, coboară!, scoală!, adu!, vino!, piei!, sari!, stai!). De asemenea, la modul conjunctiv sunt folosite incorect la persoana a III-a formele verbale: să coase, să miroase, să ţese, să sughită, să iese, să amâie, să puie, să ţie, să vie, să adăpe, să arăte, să crăpe, să piaptene, să curăţe, să convoce (corect: să coasă, să miroasă, să ţeasă, să sughiţă, să iasă, să amâne, să pună, să ţină, să vină, să adape, să arate, să crape, să pieptene, să cureţe, să convoace). Variante admise sunt mult mai puţine: să mâie/să mână (verbul a mânea), să lea/leie/laie de la verbul a se la (‹lavare). În flexiunea verbală a limbii române actuale se observă totuşi o tendinţă de slăbire a alternanţelor fonetice, de reducere a variantelor de accentuare, prin introducerea unui număr apreciabil de verbe din limbile latino-romanice, conjugarea verbului devenind astfel ceva mai simplă. Adverbul Înainte de a semnala unele tendinţe ale adverbului în limba română actuală, vom prezenta câteva forme şi variante ale acestuia care produc adesea ezitări sau greşeli în întrebuinţarea sa corectă. Cele mai numeroase variante sunt datorate prezenţei sau absenţei unor particule deictice, care se împart în două categorii: particule folosite doar ca elemente formale, lipsite de sens şi de funcţie gramaticală, şi particule care au un anumit rol. Cea mai frecventă este particula deictică -a, care creează variante adverbiale populare: acum/acuma, adineaori/adineauri-adineaorea/adineaurea, aici/aicea,

Page 32: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

alături/ alăturea, asemeni/asemenea, atunci/atuncea, nicăieri/nicăierea, pretutindeni /pretutindenea, pururi/pururea etc. În general, variantele fără -a au caracter literar, fiind uneori singurele care apar în stilul ştiinţific sau în cel administrativ, iar cele cu -a au un caracter popular şi familiar (ele sunt admise în limba literară, dar cele mai multe numai în stilul artistic). La unele adverbe particula deictică -a a devenit formant obligatoriu: de exemplu aievea, aiurea şi în grupul de adverbe temporale provenite din substantivele care arată părţile zilei, zilele săptămânii şi anotimpurile: ziua, noaptea, dimineaţa, sâmbăta, primăvara etc.Alte adverbe sunt construite cu particula -le (varianta -lea), care are un pronunţat caracter popular sau regional: adică/adicălea (adicătelea), cumva(şi)/ cumvaşilea, aci/acia/acile(a), altminteri/altminterea/ altmintrele(a), pururi/pururea/pururile(a), de-adevăratelea, pe apucatelea, de-a binelea, de-a-n boulea, de-a-ndărătele(a), d-a-ndoasele(a), de-a-n picioarele(a), pe săritelea. Particula -şi este admisă în limba literară la cât/câtuşi (numai în expresia câtuşi de puţin), iar(ă)/iarăşi şi tot/totuşi; în ultimele două situaţii varianta în -şi este mai clară, datorită faptului că are numai valoare de adverb monosemantic, în timp ce varianta fără -şi are diverse alte valori morfologice şi lexicale. Popular, această particulă apare şi în exemple ca acu/acuşi, cumva/cumvaşi. Particula se scrie corect cu i final, dar fără i în cruciş, chiorâş, făţiş, pieptiş, târâş, mintenaş, unde nu e vorba de această particulă. Există şi variante învechite cu particula -ş, la care se ataşează -a, ajungându-se la adverbe regionale ca acoloşa, aicişa, care sunt analizate de unii ca având particulă deictică -şa, apărând în scris cu cratimă (acolo-şa). Adverbele compuse pot avea variante legate de modul lor de formare. Astfel, în funcţie de singularul sau pluralul unui termen component, există variante ca ades/adesea, arar/arare; limba literară preferă pe adesea, dar pe arar, nu arare. Sinonimele acestora, deseori şi rareori, au variante compuse cu prepoziţia a: adeseori, arareori care, deşi nejustificate ca structură sintactică internă, au pătruns în limba literară. La variantele create prin prezenţa sau absenţa unei prepoziţii, aceasta poate sta la începutul cuvântului: deseori/adeseori, totdeauna/întotdeauna, dar şi în interiorul lui: nicicum/nicidecum, totodată/totdeodată. Preferinţele limbii literare sunt diferite de la caz la caz: geaba popular-degeaba literar, împreună literar- dimpreună învechit şi popular, totdeauna/întotdeauna ambele literare, nicicum popular-nicidecum literar, totodată literar-totdeodată învechit şi pretenţios. Adverbele pronominale nehotărâte compuse cu oare-, ori- au variante cu şi fără -şi: oarecum/oareşicum, oricât/orişicât; formaţiile cu -şi- au, de obicei, caracter popular. Amintim câteva variante existente la adverbe cu mare frecvenţă: bunînţeles/ bineînţeles, ultima fiind varianta corectă, literară, variantele populare (şi familiare în tempo rapid) numa şi tocma ale formelor literare numai, tocmai; forma doară faţă de literarul doar; iară, mai popular, dar admis şi în limba literară alături de iar "din nou, iarăşi". Un adverb care apare adesea în variante incorecte este încontinuu (greşit incontinuu). Deşi adverbele reprezintă o parte de vorbire fără forme de gen şi de număr, unii vorbitori le atribuie asemenea forme prin confuzie cu adjectivele omonime. Cea mai extinsă tendinţă este, prin urmare, aceea de adjectivizare a adverbului în diferite construcţii. Dintre compusele cu structură de tipul adverb + adjectiv de origine participială cităm forme precum: nou-născut, nou-ales, nou-apărut, nou-venit, liber-profesionist, liber-cugetător, mic-burghez etc., care apar greşit noi-născuţi, noi-aleşi,

Page 33: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

noi-apăruţi, noi-veniţi, liberi-profesionişti, liberi-cugetători, mici-burghezi etc.Un acord greşit se face şi atunci când adverbul determină un adjectiv şi apar construcţii de felul: gravi bolnavi, proşti crescuţi, fermi convinşi, uşori ridicoli, totali nevinovaţi (în loc de grav bolnavi, ferm convinşi...). Foarte puternică este tendinţa de a acorda unele adverbe de cantitate (atât, cât, destul, puţin): câţi de mari, câţi mai puţini, puţini numeroşi, destule de multe, atâţi de numeroşi, mai mulţi de atâţia (în loc de cât de mari, cât mai puţini, puţin numeroşi, destul de multe, atât de numeroşi etc.). Adjectivizarea adverbului se explică prin raportarea sa la substantivul apropiat: cărţi noi-apărute, sentimente adânci umane, oameni răi platnici, copii proşti crescuţi, concurenţi slabi pregătiţi, rude putrede de bogate (în loc de cărţi nou-apărute, sentimente adânc umane etc.).Un loc aparte îl ocupă sintagmele construite din substantiv+adverb+supin, de exemplu: probleme dificil de rezolvat, munţi greu de urcat, sarcini uşor de îndeplinit, situaţii imposibil de discutat, care apar frecvent cu adverbul adjectivizat, în exprimări neliterare (probleme dificile de rezolvat, munţi grei de urcat etc.). O altă tendinţă de acord prin atracţie o reprezintă flexionarea lui cel din structura superlativului relativ al adverbului. Exemplu Ei au gândit cei mai corect; clădirile cele mai frumos finisate; cele mai des întâlnite comentarii; fenomenele cele mai uşor de explicat. Cel nu trebuie să se acorde cu substantivul, deoarece este morfemul de superlativ al adverbului, prin urmare formele corecte sunt: cel mai bine, cel mai frumos finisate etc. În ce priveşte topica unor semiadverbe de mare circulaţie (cam, mai, prea, tot) care, ca determinante ale unui verb, stau numai înaintea acestuia, se observă unele modificări. De exemplu: Cam ar merge, Mai am citit, Unde tot o pui? (Formele corecte sunt: Ar cam merge, Am mai citit, Unde o tot pui? etc.). Alte semiadverbe disociază construcţia prepoziţională, plasându-se, greşit, imediat lângă regent. Exemplu: S-a întâlnit cu aproape toţi; S-a oprit în exact acelaşi loc; Zace de aproximativ o săptămână, O să trăiască în chiar acel oraş. (Formele corecte: S-a întâlnit aproape cu toţi, S-a oprit exact în acelaşi loc etc.). În ultimul timp se observă anumite mutaţii semantice la adverbe. De exemplu, adverbul de-acum, care arată momentul iniţial al acţiunii, se foloseşte în locul lui deja, care arată momentul final al acţiunii: A terminat de-acum aranjarea mesei. Forma pe undeva capătă valoare modală ("oarecum", "într-o anumită măsură"), devenind un clişeu al preţiozităţii: Pe undeva ai şi tu dreptate; Se pomeneşte pe undeva şi despre acest fapt etc. În vorbirea din ultimul timp adverbul (cu statut controversat) deci apare golit de sensul conclusiv, devenind o particulă expletivă. Această utilizare este supărătoare şi pentru că tinde, prin frecvenţa sa, să devină un tic verbal. Prepoziţia Inventarul bogat al prepoziţiilor româneşti, marea lor frecvenţă în procesul comunicării ca şi polisemantismul multora dintre ele arată cât de important este acest instrument gramatical, cu condiţia să fie corect folosit. Nu de puţine ori folosirea prepoziţiilor prilejuieşte surprinzătoare abateri de la normele limbii române literare. Fenomenul general care priveşte prepoziţiile este cel referitor la substituţia unor prepoziţii prin altele, substituţie datorată unor confuzii formale sau funcţionale şi unor inovaţii semantice. Procesul este favorizat de sensul vag al prepoziţiilor şi are ca efect exprimări cu grad diferit de incorectitudine.

Page 34: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Nevoia de precizare şi tendinţa de concretizare explică substituţia care se petrece în interiorul sistemului prepoziţional al limbii române. Astfel, pe lângă prepoziţia de se foloseşte adesea şi prepoziţia cu, atunci când atributul substantival pe care îl introduce exprimă conţinutul elementului determinat: pahar de/cu apă; borcan de/cu dulceaţă; car de/cu lemne; pungă de/cu bani; sticlă de/cu vin . Ambele exprimări s-au impus în limba literară. Prepoziţia cu apare în construcţia verbelor a suferi (Suferă cu inima), a se umple (S-a umplut cu noroi) şi a adjectivului plin (Plin cu miere). Din se foloseşte în locul lui de pe lângă substantive nume de materie, semnificând "făcut din...": cămaşă din bumbac, vază din porţelan, dulap din metal sau chiar: mărfuri din import ("provenite din"). Pentru, având ca sens fundamental destinaţia, este preferat lui de în construcţii precum: îmbrăcăminte pentru iarnă, maşină pentru spălat rufe etc. Sintagmele cu din sau pentru în locul lui de aparţin în general limbii vorbite, dar au şansa să se impună în limba literară. Prepoziţia compusă de către, specifică complementului de agent, este recomandabilă numai înaintea numelor de persoană sau a substantivelor proprii de instituţii sau ţări etc.: Romanul «Ion» a fost scris de către Liviu Rebreanu, Premiile sunt acordate de către Academia Română. Limba vorbită are tendinţa să o extindă şi înaintea unui nume de obiect sau a unui substantiv abstract, care formează aşa-numitul "complement de agent": Rapoartele expediate de către şcoli, Unele boli sunt provocate de către microbi. În limba vorbită, ca din structura comparativului de egalitate se extinde şi la comparativul de inegalitate. Exemplu: mai inteligent ca acela; mai puţin cunoscut ca vecinul (în locul lui decât). Pentru exprimarea detaşării unui exemplar dintr-un grup de obiecte asemănătoare se folosesc prepoziţiile: din (care raportează exemplarul la întregul grup, deci este urmat de singular: cel mai bun din sat) şi dintre (raportează exemplarul respectiv la celelalte exemplare, deci este urmat de plural: unul dintre prieteni, cel mai bun dintre ei). În vorbirea neîngrijită se generalizează din: unul din elevi, cel mai bun din toţi, care din ele. Realitatea lingvistică actuală indică o răspândire mai mare a lui dintre în detrimentul lui din, care, probabil, îşi va pierde definitiv sensul ei partitiv. Foarte frecvent sunt confundate prepoziţiile între şi dintre, care exprimă cel mai adesea un raport de reciprocitate. Între se foloseşte pentru substantivele nearticulate sau articulate nehotărât (o colaborare între parteneri, dezacord între cei doi) şi dintre pentru substantivele articulate hotărât (colaborarea dintre parteneri, dezacordul dintre cei doi). Regulile nu sunt respectate uneori nici în textele lingvistice, iar în limba vorbită sunt foarte amestecate, tendinţa de extindere a lui între, de exemplu: Relaţiile între părinţi şi copii, Distanţa între Bucureşti şi Cluj (Corect ar fi fost Relaţiile dintre..., Distanţa dintre...) sau, invers: Un spaţiu larg dintre câmpii (corect între). Regional se confundă prepoziţia după cu de pe. Astfel, în Muntenia apare după în locul lui de pe: Haina după el; Copilul după uliţa satului. În Moldova, fenomenul este invers, se foloseşte de pe pentru după: Se vede de pe faţă; Se cunoaşte de pe vorbă. Singurele contexte în care limba literară admite variaţia liberă între cele două prepoziţii sunt unele construcţii care exprimă conformitatea, de tipul copie după original/copie de pe original. În tinde să ia locul lui pe în construcţia regională o dată în zi/an, iar pe este folosit în locul lui în în construcţii precum: pe tren (Pe tren mi-a fost cald), Stă pe telefon etc.

Page 35: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

La se foloseşte în locul lui pe în construcţii ca 60 de km la oră. Per este folosit în locul lui din sau (de) pe în lectura barei din formule administrative de tipul adresa nr.../2001, iar prin în locul lui cu în formulele prin sprijinul şi prin avion. Sunt nerecomandabile îmbinările superflue de tipul: ca drept (dovadă), drept pentru ... Substituirile de prepoziţii menţionate dau naştere la construcţii incorecte din punctul de vedere al normelor actuale, iar unele pot provoca şi neînţelegeri în situaţiile în care anumite contexte au alt sens în limba literară: de exemplu a căzut după casă. În unele stiluri ale limbii literare există azi tendinţa folosirii până la abuz a unor locuţiuni şi îmbinări prepoziţionale precum: în contextul, dincolo de, în ideea, în sensul, la nivelul, legat de şi mai ales vizavi de cu sens nelocal "faţă de, despre". Conjuncţia Ca şi în cazul prepoziţiilor, şi între diversele conjuncţii se produc uneori substituiri datorate unor confuzii formale şi funcţionale sau omiteri din exprimare. În limba vorbită, există tendinţa ca anumite conjuncţii să fie omise din construcţii în care, conform normelor, prezenţa lor este obligatorie. În această situaţie este conjuncţia şi omisă mai ales în exprimarea unor numere mixte, în special când numeralul fracţionar este jumătate: o tonă (şi) jum(ăt)ate, un ceas (şi) jumătate, o săptămână (şi) jum(ăt)ate, înaintea ultimului termen coordonat în exprimări "telegrafice" proprii limbajului firmelor: încălţăminte bărbaţi, femei, copii. O confuzie pur formală, frecvent întâlnită, este confuzia între conjuncţia adversativă neologică or şi conjuncţia disjunctivă ori, ultima fiind pe cale să se generalizeze. Locuţiunea conjuncţională pentru ca să, specializată pentru propoziţia finală, se foloseşte în locul lui să pentru subordonatele necircumstanţiale: Vrea pentru ca să ştie. Sinonimia dintre cauzalele că şi căci s-a extins la propoziţiile necircumstanţiale: Aflaţi despre mine căci sunt sănătos. Conjuncţia compusă că să, introducând completive directe, provine din contaminarea dintre ca să şi că: Am aşteptat că să apară. Că se foloseşte în locul adverbului relativ când: Este pentru prima dată că vin la voi. Interjecţia Interjecţia este folosită cu precădere în limba vorbită, având un caracter oral, iar în limba literară scrisă aceasta apare în literatura beletristică, unde reproduce anumite moduri de exprimare. Fără a intra în “gramatica” interjecţiei, semnalăm doar unele aspecte legate de interjecţiile izolate de context sau neintegrate în enunţ, care nu pot îndeplini funcţiunea de părţi de propoziţie, comportându-se asemănător substantivelor în vocativ. Izolarea lor este marcată prin pauze, transpuse în scris prin virgulă sau semnul exclamării. De regulă, se despart prin virgulă, dar sunt şi situaţii când semnul exclamării preia rolul virgulei, alteori apar amândouă. Exemplu: Ia!, ascultaţi ce zice omul!. Ei, încotro o luăm?, Trezeşte-te, bre, omule! Când însoţesc substantive în vocativ sau verbe la imperativ nu se despart prin virgulă: Măi omule!, Ia te uită!. Sunt izolate întotdeauna interjecţiile: ah!, au!, bre!, de!, ei!, măi!, of! În aceeaşi categorie a interjecţiilor izolate intră şi aşa-numitele interjecţii prepoziţionale: ura!, hai!, bravo!, adio!, pa!, pardon!, mersi! Ele alcătuiesc propoziţii neanalizabile şi independente. Aceleaşi interjecţii pot apărea uneori izolate (Bravo, ai cântat bine!, Na, c-am încurcat-o!), alteori neizolate (Bravo lor!, Na cărţile!). II. Tendinţele actuale ale limbii române reflectate în vocabular.

Page 36: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Dinamica internă a vocabularului românesc. Îmbogăţirea vocabularului prin procedee interne. Mutaţii semantice ale cuvintelor. Modernizarea şi internaţionalizarea lexicului românesc. Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală. Clişee lingvistice. Funcţionalitatea inovaţiilor lexicale. Aspecte normative. Dinamica internă a lexicului românesc actual Lexicul reprezintă partea cea mai mobilă a limbii, este compartimentul cel mai supus influenţelor din afară, fiind profund legat de evoluţia societăţii şi de toate realităţile extralingvistice. Epocile de mari transformări în viaţa unei societăţi sunt epoci de mari transformări ale formelor de expresie lingvistică folosite în mod curent, mai ales la nivelul lexicului. Apariţia şi dispariţia noţiunilor, schimbarea atitudinii oamenilor faţă de obiecte şi acţiuni au ca urmare apariţia şi dispariţia cuvintelor, modificarea înţelesurilor sau a formelor acestora. Astfel de epoci sunt epoci de intensă creativitate lexicală,pe baza fondului existent,şi de mare deschidere spre noi surse de împrumut. Pornind de la o abordare descriptivă a lexicului românesc din ultimele patru decenii, încercăm o evidenţiere a principalelor aspecte şi tendinţe ale acestuia, având în vedere avalanşa de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc actual, modul cum acestea s-au format şi direcţiile în care evoluează. Derivarea cu afixe rămâne unul dintre cele mai productive procedee de formare a cuvintelor în limba română, păstrând pe primul loc derivarea cu sufixe, dar sporind şi numărul derivatelor cu prefixe. Printre sufixele care se bucură de o deosebită răspândire în limba actuală se numără, sufixul abstract -itate, sufix moştenit din latină şi care corespunde fr. -ité. Cu ajutorul lui se formează, ataşându-l la diverse baze adjectivale, substantive abstracte exprimând calitatea: fidel-fidelitate, leal (loial) - lealitate, timid-timiditate etc. Teoretic, pornind de la orice adjectiv, se pot forma cu acest sufix substantive al căror număr este foarte mare: amabilitate, conştiinciozitate, inadaptabilitate, atractivitate, nebulozitate, nervozitate, iar în ultimul timp apar tot mai insistent: adresabilitate, atracţiozitate, conflictualitate, fatigabilitate, maliţiozitate, prozaicitate, rigurozitate, saţietate, spectaculozitate, vigurozitate etc. Dintre formaţiile sufixale în -itate, neînregistrate în dicţionare, dar atestate în mass-media, amintim câteva: emoţionalitate, excepţionalitate, exigenţialitate, pauperitate, predictiblilitate, rezonabilitate. Sufixul neologic -ism provine din limba greacă (ca şi corelativul său -ist), fiind prezent astăzi în limbi romanice, slave, germanice. Derivatele cu acest sufix abstract denumesc de multe ori atitudini, comportamente, stări de spirit: bombasticism, cameleonism, evazionism, extremism, nepotism, oblomovism, talibanism. Din raţiuni de comoditate sau brevilocvenţă, în limba română actuală, mai precis în publicistica actuală, acest sufix îl întâlnim şi în derivate de felul conflictualism, draculism, gânditorism, nepăsătorism, parşivism. Sufixul -ist este folosit mai ales pentru numele de agent: cenaclist, laserist, lunetist, popcornist, sinecurist, softist, stilist, sunetist etc. Derivatele în -ist sunt, în majoritatea cazurilor, substantive, dar pot fi şi adjective; unele funcţionează cu dublă valoare: evazionist, tupeist. Productivitatea lui mare se explică prin capacitatea de a se ataşa mai multor părţi de vorbire: la substantive comune şi proprii:calculatorist, gorbaciovist, lăzărist, mitingist, tonetist, zvonist; la adjective: fiscalist, vocalist; la adverbe: angrosist. Multe dintre derivatele recente în -ist exprimă sensuri denotative, care desemnează categorii de persoane care au o anumită profesie, specialitate sau

Page 37: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

ocupaţie: internist, oculist; civilist, penalist; ştirist, internetist, tunelist, care fac parte dintr-o organizaţie culturală, politică:regalist, ţărănist, uniterist, care practică un anumit sport: biliardist, pocherist sau au anumite convingeri, comportamente: deviaţionist, opoziţionist, satanist etc. Dintre sufixele verbale foarte productiv în ultima vreme este sufixul -iza, care se poate ataşa unei teme substantivale sau adjectivale româneşti. Acest sufix a fost foarte productiv de la intrarea sa în limbă şi până în perioada actuală, având o etimologie multiplă. Formaţii verbale cu un astfel de sufix se întâlnesc şi în franceză (-iser), în italiană (-izzare) şi în engleză (-ize). În limba română au luat naştere o serie de verbe recente cu acest sufix: acutiza, ambiguiza, computeriza, croniciza, culpabiliza, disponibiliza, dugheniza, esenţializa, erotiza, juriza, mancurtiza, marginaliza, monitoriza, sponsoriza etc. De la verbele respective se formează substantive cu sufixul abstract -re: acutizare, ambiguizare, citadinizare, computerizare, cronicizare, culpabilizare, disponibilizare, mancurtizare, marginalizare, monitorizare, sponsorizare, victimizare etc. Sufixul vechi -ar, provenit din lat. -arius, se ataşează unor teme substantivale, aparţinând fondului lexical uzual: benzinar, chioşcar, dughenar, drumar sau celui argotic: şmenar, şpăgar. Se poate ataşa, de asemenea, la teme neologice: buticar, pizzar, snecar. Majoritatea derivatelor substantivale în -ar întâlnite în mass-media zilelor noastre au sensuri ironice, peiorative: colivar, cuponar, presar, tejghetar. Aceeaşi conotaţie peiorativă o imprimă derivatelor sale şi sufixul vechi, de origine slavă, -ac în: aplaudac, zvonac. Unele sufixe neologice specializate, precum -ită, preluat din terminologia medicală, sau-iadă, cunoscut din terminologia sportivă, dezvoltă sensuri peiorative proprii mai ales limbajului publicistic: rinocerită, scenarită, spionită, televizionită respectiv: cuponiadă, dosariadă, mineriadă. Productivitatea derivării sufixale este demonstrată de capacitatea afixelor respective de a se ataşa la o mare varietate de cuvinte-bază. Sub aspect structural, bazele sunt, de obicei, cuvinte primare, dar numeroase derivate substantivale sau adjectivale au ca bază compuse româneşti: acupuncturist, kebabist, deltaplanist, devizist, grilist (cel care alcătuieşte grila de programe TV), facturist, machetist, salvamontist, ozenist sau străine: buticar (din fr.), camorrist (it.), perestroikist (rusă), lobbysm, folkist, softist, topist (engl.). În ultimul timp se observă tendinţa creării unor derivate sufixale având ca bază antroponime şi chiar toponime. Unele sunt creaţii ad hoc, ocazionale, cu şanse de supravieţuire reduse. Sufixul -ian: (barbian, brebanian, cărtărescian, manolescian); -esc: (chaplinesc); -ist (troţkist); verbe formate cu sufixul -iza(re) de la antroponime şi toponime: barbiza, cehoviza; albanizare, iugoslavizare, substantive în -ism: ceauşism, dejism, stalinism etc. Privite din perspectiva cultivării limbii, multe dintre creaţiile lexicale menţionate nu se bucură de prea multă atenţie, unele constituind chiar abateri care afectează precizia şi claritatea comunicării, oferind modele de exprimare discutabile sau chiar negative. Prefixarea înregistrează în ultimele decenii o creştere constantă, mai evidentă în stilul tehnico-ştiinţific şi publicistic. Un caz interesant prin mulţimea derivatelor, dar şi prin fenomenul cunoscut sub numele "dublete etimologice", este reprezentat prin prefixul vechi cu valoare negativă de(s)-/de(z)-, moştenit din latină şi consolidat prin

Page 38: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

împrumuturi de origine franceză, din care româna a detaşat prefixul neologic de-. Derivatele (verbale, substantivale, adjectivale) exprimă contrariul cuvântului-bază sau anularea acţiunii verbului: deconectare, decontaminare, dezumanizare; a debloca, a detensiona, a deziluziona, a dezinhiba. O pondere însemnată între prefixele neologice "la modă" mai ales în stilul publicistic din ultima vreme o au aşa-zisele prefixe negative: anti-, contra-, in-, non-: antiacademic, anticultural, antidrog, antireformă, antişoc; contraargument, contrafăcut, contralovitură, contrapondere, contraofertă, contracronometru; inamovibilitate, inabilitate, inoperabil, incoruptibil, inatacabil; nonconvenţional, nonprofit, nonvaloare. Sunt foarte productive astăzi prefixele neologice care exprimă ideea de superlativ, dând naştere unor derivate marcate stilistic: super-: superavansat, supercupă, supergreu, superstar; supra-: supraaglomerat, supradoză, suprapopulat; hiper- hipercaracterizare, hiperdezvoltat, hipersensibilizat etc.Un mare număr de derivate prefixate formate pe teren românesc exprimă sensuri temporale cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante-: antecalculaţie, antedatare; pre-: precomandă, preconsultare, preelectoral, presesiune, prespălat; post- postcalcul, postdecembrist, postoperator, postsincron. Alte prefixe neologice productive sunt co-: coabitare, coautor, coregizor, coscenarist şi prefixul iterativ re-: reabilita, reactualiza, recalificare, restabilire. Compunerea este un procedeu cu o pondere însemnată în limba română actuală. Sporirea numărului compuselor s-a realizat după modele străine (îndeosebi din franceză şi engleză) prin procedee "culte", proprii limbii literare sau limbajelor specializate. Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creaţii substantivale şi de o categorie mai restrânsă de formaţii adjectivale. Compusele de acest tip sunt, de regulă, lipsite de unitate morfologică şi au un grad scăzut de unitate semantică. Ele sunt frecvent întâlnite în presă, fiind creaţii ocazionale, motivate, în principal, prin nevoia de brevilocvenţă în stilul publicistic. Compusele de tip substantival, alcătuite din două sau mai multe substantive cu formă de nominativ-acuzativ au la bază: raportul sintactic de coordonare copulativă: actor-regizor, album-catalog, cabană-restaurant, cântăreţ-compozitor, navă-pirat, oraş-staţiune, satelit-spion; raportul sintactic de subordonare atributivă apozitivă: actor-vedetă, afiş-reclamă, artist-cetăţean, emisiune-anchetă, film-document etc. Compusele de tip adjectival, proprii stilului ştiinţific şi celui publicistic sunt construite prin: coordonare copulativă (cu sau fără vocală de legătură) între două adjective: cultural-artistic, edilitar-gospodăresc, educativ-informativ, tehnico-ştiinţific; subordonare între două adjective: alb-argintiu, alb-ivoriu, albastru-electric, albastru-metalizat, galben-pai, gri-fumuriu, negru-abanos, verde-brotăcel, verde-praz, verde-veronez. Adjectivele compuse parasintetice - formate simultan prin compunere şi derivare - sunt frecvente în limbajul criticii literare, fiind mai rar întâlnite în presă, datorită aspectului lor greoi, grandilocvent: camilpetrescian, marinsorescian, nichitastănescian. Un alt tip de compunere, considerat în perioada interbelică slab productiv, livresc şi care a proliferat mult în ultimii ani, este aşa-zisa compunere "savantă" (cu prefixoide şi sufixoide), care a pătruns în presă mai ales sub impactul stilului tehnico-ştiinţific şi al unor "modele hibride" cu circulaţie internaţională. Majoritatea compuselor de acest tip aparţin unor terminologii şi reprezintă împrumuturi sau calcuri. În cele mai multe cazuri,

Page 39: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

elementele de compunere tematică figurează în dicţionarele româneşti ca având etimologie multiplă. De exemplu, prefixoide ca auto- (<fr., it.,gr.), cvasi-(<lat., fr., it.), micro-, mega- (<fr., gr.), mini- (<fr., it., engl.), video- (<fr., it., lat.) şi sufixoidele -logie, (<gr., it.), -manie (<fr., gr., lat.), -tecă (<fr., gr., it.).Majoritatea compuselor de tip tematic reprezintă, din punct de vedere morfologic, substantive, adjective şi mai puţine verbe. Dintre compusele actuale pe teren românesc, cele mai numeroase conţin prefixoidele auto-: autoanaliză, autodotare, autoguvernare, autopropagare, autoproclamare, autosesizare; bio-: bioenergetician, biopreparat, biostimulator; bioterapie, bioterorism; cine-: cinefil, cinemagie, cinetour: cripto-: criptocomunism, criptosistem; cvasi-: cvasidelict, cvasitotalitate, cvasiunanimitate; eco-: ecofilm, ecosistem; euro-: europeism/europenism, eurpocentrist, eurosceptic, euroviziune; fil(o)-: filoamerican, filorus, filosemit; foto-: fotogenic, fotomodel; mega-: megaconcert, megaecran, megaextindere, megaofertă, megastar; micro-: microanchetă, microchirurgie, microregiune, microspectacol; mini-: miniavion, minidisc, minirecital, minisesiune, minivacanţă; multi-: multiconfesional, multietnic, multimedia; omni-: omnipotenţă, omniprezenţă, omniscienţă; post-: postelectoral, postmodernism; pseudo-: pseudocultură, pseudoelite, pseudoliteratură, pseudovaloare; radio-: radioactualitate, radiodiscotecă, radiogazetă, radiomanie; retro-: retroacţiune, retrocedare, retrograda, (muzică/filme) retro; tele-: teleactualitate, teleaudienţă, teleconferinţă, telediscotecă, telefil, telefotbal, telematinal, telemediatizare, telenovelă, telepatie, televoting; video-: videoclip, videodisc, videosatelit, videostar. Compusele cu sufixoide sunt mult mai puţin numeroase: -fag/-fagie: cronofag(-ie), energofag(-ie); -fobie: antropofobie, fotofobie, megalofobie, spionofobie, xenofobie ; -log/-logie: demonolog(-ie), eminescolog(-ie), noicolog(-ie), politolog(-ie), vampirolog(-ie), virusolog(-ie); -man/-manie: cleptoman(-ie), meloman(-ie), mitoman(-ie), narcoman(-ie), xenoman(-ie). Marea majoritate a formaţiilor lexicale din această categorie reprezintă creaţii spontane, ocazionale, dependente de un anumit context. Nu toate au şanse de a se impune în limbă, în ciuda valorilor expresive mult mai evidente decât în cazul altor formaţii interne (sufixale sau prefixale). Compusele prin abreviere sunt creaţii ale limbii scrise, proprii mai ales limbajului comercial şi celui politico-administrativ, care pot fi preluate şi în limba vorbită, datorită economiei de limbaj pe care o realizează. Cea mai veche formaţie românească realizată prin abreviere este acronimul ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român); spre sfârşitul secolului trecut, au apărut şi primele compuse tip siglă: CFR, CEC. Pe baza modelului francez, mai ales după primul război mondial, numărul abrevierilor sporeşte, formaţiilor existente li se mai adăugau: IAR (Industria de Avioane Română), ARO (Asigurarea Românească), CREMIN (Creditul Minier), ARAGAZ (Asociaţia Româno Americană pentru Gaz), STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) etc. În ultimul deceniu, deşi în română nu au apărut tipuri noi de abrevieri, procedeele în discuţie au cunoscut o extindere spectaculoasă explicabilă atât sub influenţa unor modele străine, cu circulaţie internaţională, cât şi prin necesităţi obiective. Principalele criterii avute în vedere sunt ca formaţia respectivă să aibă, din punct de vedere fonetic, grafic şi morfologic, aspectul unui cuvânt de sine stătător, să poată fi rostită şi scrisă cu uşurinţă şi să fie economică. În ultimii ani acronimele reprezintă

Page 40: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

exclusiv nume proprii de regii autonome, societăţi comerciale, firme, agenţii etc., iar topica determinantului este liberă, adică poate fi postpus sau antepus, astfel încât să rezulte o structură fonetică acceptabilă în limba română. În cazul sintagmelor formate dintr-un substantiv însoţit de un adjectiv se poate păstra topica firească în limba română (determinat+determinant):ASIROM ("asigurare românească), PUBLIROM ("publicitate românească"), OPTIMED ("optică medicală"). Mult mai numeroase sunt însă în limba actuală acronimele cu topică inversă (determinant+determinat), modelul este cel oferit de limba engleză (uneori prin intermediul francezei: ROMTELECOM, format după France Telecom), ROMAVIA, ROMSILVA, ROMEXPO, ROMPRES). O situaţie asemănătoare se constată în cazul toponimelor cu funcţie de determinant care pot fi postpuse: ALOR "Alumina Oradea", SIDERCA "(Combinatul) siderurgic Călăraşi" sau antepuse: SEVERNAV, NAPOFARM, DOLJCHIM. În cazul sintagmelor care conţin mai mulţi determinanţi de tip prepoziţional, componentele compusului respectă topica sursei (cu omiterea elementelor de relaţie) RENEL "Regia Naţională de Electricitate", METROREX "Regia de Exploatare a Metroului", FORPROONU "Forţa de Protecţie a ONU", UNITER "Uniunea Teatrală din România". Între compusele prin abreviere, ponderea cea mai însemnată revine siglelor, situaţia actuală din română fiind comparabilă cu cea din franceză. Fenomenul este amplu şi aparţine celor mai diferite domenii: nume proprii care desemnează: formaţiuni politice, organizaţii sindicale, organisme adminstrative şi guvernamentale naţionale, organisme internaţionale, agenţii, asociaţii, bănci: UDMR "Uniunea Democrată a Maghiarilor din România", BNS "Blocul Naţional Sindical", FPS "Fondul Proprietăţii de Stat", IGP "Inspectoratul General al Poliţiei", MAE“Ministerul Afacerilor Externe”, UE "Uniunea Europeană", NATO "Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord", BNR "Banca Naţională a României". În limba actuală, extinderea procedeului se explică, în principal, prin influenţa modelelor anglo-americane, susţinută şi de prezenţa în română a numeroase sigle împrumutate din engleză. Din categoria siglelor, dicţionarele înregistrează atât nume proprii: CIA "Agenţia Centrală de Investigaţii", FBI "Biroul Federal de Investigaţii", NASA "Administraţia Naţională pentru Aeronautică şi Spaţiul Cosmic", UNICEF "Fondul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Ajutorarea Copiilor", cât şi substantive comune: CD "compact disc", CV "curriculum vitae", HIV "virus al sindromului imunodeficitar", PC "computer personal", OZN, UFO "obiect zburător neidentificat". Eficienţa abrevierilor şi, implicit, perspectiva impunerii lor în uzul limbii depind de mai mulţi factori: frecvenţa grupului sintactic abreviat, transparenţa semantică a compusului, posibilitatea acestuia de a fi rostit cu uşurinţă. În plan practic, apariţia unor noi sigle se justifică prin economia de spaţiu tipografic numai în cazul grupurilor sintactice care se bucură, într-o anumită perioadă, de o circulaţie semnificativă. Iniţial, sigla apare în context cu sursa ei, de care se poate detaşa ulterior, când devine suficient de cunoscută. De exemplu ACIN "Asociaţia Cineaştilor din România", ARIA "Agenţia Română de Impresariat Artistic", CNA "Consiliul Naţional al Audiovizualului". Există situaţii când siglele au caracter ocazional, existenţa lor reducându-se adesea doar la spaţiul unui singur articol de presă. În această categorie se înscriu atât sigle străine (KFOR"Forţa pentru Pace în Kosovo"), cât şi creaţii româneşti (ONPHR "Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România"). În cazul siglelor împrumutate ca atare, ale căror formaţii de bază nu sunt analizabile în limba română, pot fi invocate împrumuturi mai vechi din

Page 41: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

engleză, cu circulaţie internaţională: SOS, OK, FBI, CIA sau unele mai noi: CD, CV, PC, VIP, USD cu al căror sens cititorii s-au familiarizat în timp.Trecerea abrevierilor din limba scrisă în varianta orală depinde de dimensiunile compusului şi de uşurinţa cu care acesta se poate pronunţa. Siglele româneşti din presă au dimensiuni cuprinse între două elemente: CA "Consiliul de Administraţie", HG "Hotărâre de Guvern", MI "Ministerul de Interne" şi cinci CNSAS "Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Secrete", SNCFR "Societatea Naţională a Căilor Ferate Române", IRSOP "Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice". În cazuri de excepţie, se întâlnesc şi sigle formate din şapte iniţiale, al căror uz este limitat la varianta scrisă a limbajului administrativ. Cele mai numeroase sunt siglele formate din trei elemente: AGA "Adunarea Generală a Acţionarilor", FPS "Fondul Proprietăţii de Stat", IMM "întreprinderi mici şi mijlocii", SPP "Serviciul de Protecţie şi Pază", TVA"taxă pe valoarea adăugată" sau din patru: AELS "Asociaţia Europeană a Liberului Schimb", APTR "Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România", CNAS "Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate", RATB "Regia Autonomă de Transport Bucureşti". Multe dintre acestea sunt preluate în limba vorbită. Siglele din categoria numelor proprii reprezintă compuse cu caracter instabil (efemer), apărând şi dispărând o dată cu referentul lor. Dintre siglele ieşite din uz datorită unor factori extralingvistici pot fi citate, în primul rând, cele provenite din numele unor state (RDG, RFG, URSS), formaţiuni politice (PCR UTC, FSN, PAC) sau instituţii dispărute (ICRAL, ICAB, ONT). Modificarea, sub anumite aspecte, a referentului determină schimbarea parţială a unor sigle consacrate. Astfel, ITB a devenit RATB, CFR>SNCFR, HCM "Hotărâre a Consiliului de Miniştri">HG "Hotărâre a Guvernului". Din punct de vedere morfologic, compusele prin abreviere sunt utilizate,în principal, ca substantive şi, mai rar, ca adjective invariabile. Prin urmare, vor prezenta categoriile specifice numelui românesc (gen,număr,caz), sunt articulate sau există, mai ales în presă, tendinţa de a le păstra nealterată forma, acestea apărând ca nişte construcţii de tip apozitiv, în care sigla poate fi asimilată adjectivelor invariabile: "specialişti OMS", "şeful IGP", "ofiţeri NATO". Abrevierile formate dintr-o succesiune de consoane se rostesc silabic, siglele respective fiind accentuate pe ultima silabă (UNITER, DLRM, ONT, TVR). Se pronunţă literal siglele în care vocalele şi consoanele sunt astfel ordonate încât compusul să poată fi citit ca un cuvânt obişnuit (AGA, IRSOP). Unele sigle din această categorie beneficiază de două modalităţi de rostire (literală şi silabică). Este cazul compusului CSAT, rostit [csat] sau [ceseate]. În cazul siglelor împrumutate din engleză, coexistă două modalităţi de pronunţare - conform fonetismului românesc sau celui din limba de origine. Cele pătrunse în uzul comun se pronunţă ca în română (SOS, NATO, UNESCO, VIP). Şi-au păstrat fonetismul originar, în primul rând, siglele cu caracter specializat, utilizate de cunoscători ai limbii engleze (CD, PC, DJ). În unele cazuri, cele două tipuri de rostiri coexistă: CIA, rostit[cia] ori [siaiei], FBI, rostit [febei] sau [efbiai], SF, rostit [sefe] sau [esef], CV, rostit [ceve] sau [sivi]. Există tendinţa de eliminare a punctului ca semn ortografic atât în creaţiile româneşti, cât şi în cele împrumutate: PD, KGB, SUA. Scrierea derivatelor şi a compuselor, având ca bază sigle, se realizează, într-o primă etapă, cu majuscule, sufixul fiind ataşat prin cratimă; alteori, când sigla se impune prin uz, ea este scrisă conform rostirii, iar sufixul se alipeşte direct.: SPP-işti şi sepepişti, AGA-man/agaman. Un alt tip de abreviere care se foloseşte mult în ultimul timp, mai ales în publicistică, îl reprezintă trunchierea sau scurtarea cuvântului.Trunchierea este un

Page 42: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

procedeu de tip oral; ea se manifestă, cu precădere, în limba vorbită. Un model foarte productiv în limba franceză, dar care câştigă teren şi în română, este acela care constă în trunchierea unor compuse formate cu prefixoide. În această situaţie, prefixoidele funcţionează ca adjective invariabile şi, mai rar, ca substantive. În unele cazuri, un prefixoid poate apărea atât ca element de compunere, cât şi ca adjectiv: "video-pirateria" sau "pirateria-video". Dată fiind circulaţia internaţională a elementelor de compunere, este greu de făcut delimitarea trunchierilor realizate pe teren românesc de cele împrumutate ca atare din limbi străine în cuvinte precum: afro, disco, homo, mini, midi, maxi, macro, micro, moto, porno, retro, video etc. Productivitatea în continuă creştere a compunerii prin abreviere şi tendinţa de răspândire a unora dintre formaţiile de acest tip în limbajul literar standard (prin intermediul mass-media) ilustrează capacitatea limbii române de a adopta şi dezvolta în mod specific un procedeu internaţional de formare a cuvintelor. O sursă importantă de îmbogăţire a lexiculului românesc actual o constituie diversele tipuri de calc. Amintim doar calcul semantic care stă la baza sensurilor noi, dobândite în română, de cuvinte precum: oportunitate "ocazie, prilej favorabil" (după engl. opportunity, fr.opportunité, it.opportunitá), cârtiţă "agent infiltrat" (fr. taupe), plajă "distanţă între două măsuri sau posibilităţi" (fr. plage), atelier cu sensul de "seminar" (engl. workshop). Dintre sensurile specializate apărute prin calc semantic pot fi menţionate prefix, impuls (telefonic) în domeniul tehnic, echidistanţă, verde (mai ales la pl. verzii "ecologişti") în domeniul politic. Prin calc frazeologic au apărut în română, după modele din franceză: apă plată, bandă desenată, căşti albastre, cuvânt-cheie, limbă de lemn, a spăla bani; după modele din engleză: capete rase, gulere albe; lentilă de contact, lumea a treia, masă rotundă (după modele din engleză şi franceză). O situaţie aparte o constituie unele cuvinte explicabile formal prin împrumut, dar putând fi considerate inovaţii semantice realizate în interiorul limbii române: eveniment "accident de circulaţie" (fr. événement), ediţie (din fr. şi it.) "serie de manifestări artistice, ştiinţifice, sportive, care se repetă periodic"; relaţie (din fr. şi it.) "traseu" (în domeniul circulaţiei), virus "program distructiv la calculator”. Din zona limbajului vorbit, familiar pot fi semnalate sensurile conotative ale termenilor: a aburi "a învălui cu vorbe", arici "sistem de închidere", ciripitor, turnător "denunţător" etc. Sub aspect normativ, creaţiile lexicale pot fi judecate din perspectiva celor două laturi ale normei lexicale: cea socio-culturală (privind motivaţia şi funcţia în limbă) şi cea lingvistică (privind corectitudinea formală şi acceptabilitatea semantică). Erorile care apar sunt explicabile prin: etimologie populară (v. specios, folosit impropriu cu sensul "deosebit, special, specific", sensul corect fiind "aparent, amăgitor, înşelător"; libertin, întrebuinţat greşit cu sensul "spontan, sălbatic, liber", în loc de sensul corect "indecent, desfrânat, uşuratic"); semantism vag, imprecis sau greşit (în cazul unor neologisme recent împrumutate, cu caracter specializat (a expanda "a exprima, a revărsa (figurat)", a ingera "a presa, a face presiuni", impact "conflict"); caracterul semidoct, preţios al exprimării (a lectura în loc de a citi). Mutaţii semantice în limba română actuală

În ultimele decenii lexicul limbii române a cunoscut o dezvoltare atât de rapidă, încât lucrările lexicografice, chiar şi cele mai recente, nu reuşesc să înregistreze ultimele creaţii lexicale şi să surprindă mutaţiile de sens care se petrec sub ochii noştri.

Page 43: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Prezentarea dinamicii actuale a evoluţiei sensurilor cuvintelor presupune o abordare din mai multe unghiuri, şi anume: etimologic, referenţial, stilistico-funcţional şi semantic-contextual. Sub aspect etimologic, noile sensuri se explică nu numai prin evoluţii interne, ci şi prin împrumut de sens sau calc semantic, calc neglijat de multe ori în lucrările consacrate dinamicii lexicului actual. Din punct de vedere referenţial, adică al domeniului în care apar şi circulă, majoritatea noilor semnificaţii (atât denotative, cât şi conotative) se concentrează astăzi în domeniile economic, politic, social, administrativ. Există şi sensuri care nu pot fi cantonate într-un singur domeniu referenţial. E vorba îndeosebi de lexemele şi sintagmele cromatice. De exemplu, adjectivul gri, în afară de sensul exclusiv cromatic("cenuşiu") apare acum cu valori abstracte, figurate. În context economic întâlnim din ce în ce mai des sintagma "economie/piaţă gri" cu referire la economia subterană, semiclandestină, ilegală, propice afacerilor ilegale. Este posibil ca noul sens să fie un calc semantic după engleză ("grey area"). În domeniul juridic-administrativ, gri apare în sintagma "lista gri" cu sensul "provizoriu".Adjectivul cromatic negru este utilizat în domeniul economic cu sensul "ilicit, ilegal" în sintagma "piaţa neagră", în domeniul juridic-administrativ: "lista neagră", listă cu indezirabili, "oameni/uniforme în negru" desemnează forţe speciale de intervenţie rapidă, iar în context politic cu sensul "fascist" în "cămăşile negre", aşa cum roşu s-a impus cu sensul "comunist", verzii "ecologişti" etc. Deviaţiile semantice suferite de cuvintele preluate în mass-media din terminologii au drept rezultat "determinologizarea" termenilor respectivi, realizată, de regulă, prin lărgirea semnificaţiei şi apariţia de sensuri figurate. Neologia denominativă se manifestă în limba actuală (mai ales în presă) sub trei forme: extinderi semantice, restrângeri ale sensului, calc semantic. Extinderile de sens înregistrate de neologisme au loc în urma schimbării domeniului de referinţă. Foarte adesea, extinderile de sens afectează verbe neologice, împrumutate din franceză ca termeni specializaţi, monosemantici: a debuta, a demara, a derula, a obtura, a penetra, a stopa. Noile sensuri sunt prezente în româna actuală cu o frecvenţă extrem de ridicată, ameninţând să elimine din uz sinonimele din fondul principal lexical ale verbelor respective. De exemplu, verbul a începe a fost aproape complet înlăturat din limbajul mass-media prin utilizarea abuzivă a cvasisinonimelor sale a debuta, a demara. În categoria neologismelor denotative care şi-au extins sfera semantică intră forme verbale recente care denumesc termeni de specialitate în limba română, pentru că denumesc realităţi recent apărute în diverse domenii ale vieţii materiale şi spirituale. Astfel, o serie de formaţii verbale mai vechi în limba română dobândesc astăzi sensuri noi, iar uzul lor s-a extins şi în alte domenii decât cele în care fuseseră utilizate până acum. Termeni de specialitate din diverse limbi, dar îndeosebi din engleză, au intrat în limbaje de specialitate din română prin calc semantic. Cuvântul străin tradus este omonim cu un termen deja existent în limba română, dar uzul său este limitat la un anumit domeniu; de exemplu, verbul a alimenta a dobândit, în domeniul financiar, economic şi comercial, sensul "a depune bani într-un cont", iar în limbajul informatic: a naviga (pe Internet), a salva (un fişier), a virusa (un calculator, un program). În ultimul timp a sporit numărul cuvintelor care circulă (mai ales în presă) cu sensuri extinse, neînregistrate în dicţionare. Prezentăm o parte dintre acestea: Algoritm (termen utilizat în matematică şi în logică) a fost preluat în limbajul politic, unde s-a impus rapid, pentru a desemna "sistemul de împărţire a funcţiilor de

Page 44: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

conducere în cadrul unei coaliţii proporţional cu ponderea fiecărui partid participant", "negocieri politice pe bază de algoritm". Asanare, consemnat frecvent în ultimii ani cu sensul "îmbunătăţire, redresare", a continuat să-şi extindă aria de utilizare. Pe lângă sintagmele deja consacrate "asanarea economică", "asanarea morală", termenul figurează şi în context economico-financiar unde apare ca un cvasisinonim al substantivului curăţare "asanarea Bancorex şi a altor bănci..." A gestiona, întâlnit în dicţionare cu sensul "a deţine o gestiune", este folosit de toată lumea în toate ocaziile: "a gestiona o criză", "a gestiona o situaţie" etc. A monitoriza, pornind de la sensul oferit de dicţionare "a supraveghea prin intermediul monitorului sau al altui aparat specializat", este un verb foarte folosit astăzi mai ales în context politico-economic: "a monitoriza îndeplinirea sarcinilor economice", "a monitoriza respectarea acordului de pace", "a monitoriza state" etc. A nominaliza, înregistrat în dicţionare cu sensul "a indica, a denumi, a specifica pe nume", "a propune (pentru un premiu)", a devenit, prin extensie semantică, sinonim cu "a numi" şi "a desemna". A viziona era un verb folosit exclusiv în cinematografie "a vedea un film, un spectacol înainte de premieră", iar în ultimul timp şi-a extins sensul, ajungând să fie folosit şi pentru a vedea un film (la televizor), o piesă de teatru, o expoziţie şi chiar un meci de fotbal, o partidă sportivă. Palier (termen tehnic, cu sensuri în domeniul rutier, al construcţiilor şi al aviaţiei) şi-a dezvoltat, prin extensie semantică, un sens abstract, întâlnit în limbajul social-politic: "paliere ale puterii". Prag a căpătat în ultimul timp, pe lângă multiplele sensuri consemnate în dicţionare, încă un sens în limbajul politic: "prag electoral". Segment, înregistrat în dicţionare exclusiv ca termen tehnico-ştiinţific, şi-a extins semnificaţia, pornind de la sensurile din geometrie, a devenit un termen "la modă", utilizat în contexte variate: în economie "segmente ale industriei", "segment al pieţei de aparatură electronică", social-politic "segment al populaţiei/demografic", "segmente ale puterii", cultural "segmentul de public specialist", "segment de telespectatori" etc. Mutaţii semantice realizate prin îngustarea sensului sunt mult mai rare decât extinderile semantice şi sunt atestate mai ales în context politic. Substantivul nostalgie şi adjectivul nostalgic (folosit adesea substantivizat) au suferit în ultimii ani o restrângere şi o depreciere semantică, fiind utilizate cu valoare peiorativă, asociat aproape cu sensul de "retrograd", un om nereceptiv la nou, la reformă, încremenit în trecut. Adjectivul strategic este atestat în contexte cu caracter economic, referitoare la privatizarea prin vânzare (a unor întreprinderi, bănci etc.) cu sensul "puternic din punct de vedere financiar" în sintagma "investitor strategic". Îngustări ale sensului uzual se înregistrează şi în cazul unor cuvinte folosite eufemistic, pentru a evita expresii care ar putea fi considerate insultătoare. Noua semnificaţie se asociază adesea cu o conotaţie ironică. Astfel, verbul a cotiza este atestat cu sensul "a mitui (cu regularitate) pe cineva", sau substantivul inginerie (folosit mai ales la plural, în sintagma "inginerii financiare") a dezvoltat un sens conotat peiorativ echivalent cu "escrocherie, fraudă de mari proporţii şi complexitate". Majoritatea calcurilor semantice din presă reprezintă împrumuturi de sens explicabile prin influenţe franţuzeşti sau englezeşti. Cuvintele care îşi dezvoltă polisemia prin acest procedeu sunt, de regulă, neologisme. Consemnăm o parte dintre noile sensuri realizate prin calc semantic, neînregistrate în dicţionarele limbii actuale. Actor a preluat, din franceză, sensul "persoană care ia parte activă la o acţiune" cu care apare în contexte ca: "Principalii actori ai negocierilor...". A agrea a dobândit sensurile "a accepta", "a aproba", "a fi de acord", după model englezesc sau francez. A

Page 45: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

apela şi-a adăugat sensul specializat referitor la comunicarea telefonică prin calc semantic din fr. appeler "a intra în legătură telefonică cu cineva". Atelier a dezvoltat sensul "seminar" (în domeniul artistic, politic etc.) sub influenţa modelului engl. workshop. Grilă a dezvoltat în româna actuală două sensuri specializate (pe lângă cel înregistrat în dicţionare "grilă de salarizare"). Primul este un împrumut semantic din franceză care circulă în domeniul radioului şi televiziunii : "grilă de programe", al doilea sens s-a impus în sfera învăţământului: "teste-grilă". Imagine apare frecvent în presa actuală cu un sens prezent atât în engleză, cât şi în franceză: "Percepţie calitativă a publicului". Noul sens este atestat în română mai ales în context politic "imaginea partidului/preşedintelui", "imaginea externă". Injecţie a împrumutat prin calc semantic după fr. injection "aport masiv de capital, de bani" sensul cu care circulă în domeniul economic: "injecţie de capital". Lanţ a dezvoltat în sintagme proprii domeniului economic un sens împrumutat din franceză sau din engleză "ansamblu de construcţii comerciale care aparţin aceleiaşi organizaţii": "lanţ hotelier, lanţ de magazine/terenuri de tenis" etc. Linie s-a îmbogăţit cu un sens specializat în domeniul comercial, preluat după fr. ligne "serie de produse ori articole care au calităţi asemănătoare": "linie de parfumuri". A opera a dezvoltat în limba actuală două sensuri specializate, cu caracter tehnic. Primul "a acţiona, a face, a realiza, a efectua ceva" reprezintă un calc semantic după model englezesc: " a opera pe direcţii noi".Al doilea sens "a face să funcţioneze, a manevra", prezent în derivatul substantival abstract al verbului operare, în contexte precum: "operare pe calculator", "operarea de unităţi hoteliere" poate fi explicat prin calc semantic tot după engleză. Pachet apare frecvent astăzi cu un sens calchiat după engleză în sintagme proprii domeniului juridic-administrativ: "pachet de legi economice", financiar "pachet de acţiuni" şi, prin extensie, celui politic "pachet de revendicări". Pirat apare tot mai mult cu valoarea adjectivală în îmbinarea "radio-pirat" ("post de radio clandestin"), fiind explicat exclusiv prin franceză şi engl.(pirate radio). Printr-o extensie de sens, substantivul piraterie a dobândit sensul "reproducere şi comercializare ilegală" (a cărţilor, casetelor video şi audio, a programelor soft etc.). Recent, substantivul pirat şi-a adăugat un sens nou, dezvoltat pe teren românesc, în sintagma "pirat informatic" care circulă în paralel cu engl. hacker "spărgător de coduri". În sintagma "ştire-pirat", sensul termenului "pirat" este "neoficial, neautorizat" şi, în acelaşi timp, "fals, neadevărat". A promova cu sensul secund din dicţionare "a susţine, a propaga (o idee etc.)" şi-a dezvoltat un sens specializat în domeniul publicităţii ("campanie de lansare a unui produs"), după modelul engl. promotion sau al omonimului din franceză. Printr-o extindere de sens pe teren românesc, verbul este utilizat ca sinonim pentru "a difuza" ("a face cunoscut/popular"). De fapt engl. promotion a fost nu numai calchiat în română, ci şi împrumutat, sub forma adaptată promoţie, supărătoare pentru omonimia cu termenul românesc, care semnifică "serie de absolvenţi ai unei şcoli". La impunerea termenului promoţie contribuie şi asocierea pe care vorbitorii o fac cu adjectivul promoţional, utilizat frecvent în sintagme "acţiuni promoţionale", "campanie promoţională" etc. Reabilitare cu sensuri specializate în domeniul juridic şi în cel medical a căpătat în româna actuală şi un sens tehnic "reparare, repunere în stare de funcţionare", calchiat după fr.réhabiliter "a renova un imobil, un cartier vechi etc.". Noi avem "program de reabilitare a reţelei de alimentare cu apă", "reabilitarea drumurilor" etc. Există situaţii când e greu de stabilit dacă noul sens reprezintă o creaţie românească sau un calc semantic. De exemplu: A îngheţa şi derivatul substantival abstract îngheţare şi-au

Page 46: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

dezvoltat un sens specializat în domeniul financiar: "salariile pot fi îngheţate" sau în domeniul învăţământului: "îngheţarea anului universitar" ori al tehnicii: "îngheţarea programului nuclear". Metafora reprezintă principala modalitate prin care apar în presă sensuri noi. "Metaforizarea" termenilor specializaţi apare, în ultimii ani, drept cea mai productivă modalitate de îmbogăţire semantică.Utilizaţi în alte contexte decât cele obişnuite, termenii specializaţi, proveniţi cu precădere din limbajul tehnico-ştiinţific, medical şi economico-financiar îşi pierd caracterul monosemantic, dezvoltând sensuri noi, metaforice. Termenii ştiinţifici metaforizaţi provin, mai ales, din ştiinţe având ca obiect de studiu natura. De exemplu, din biologie s-au dezvoltat valori metaforice, în primul rând termenii care desemnează animale fosile, de mari dimensiuni: mamut "lucrare, edificiu, construcţie, întreprindere, colos": "mamuţi industriali". Prin analogie cu mamut se explică sensurile metaforice peiorative dezvoltate ale termenilor dinozaur, mastodont, aparţinând aceluiaşi câmp semantic. Dinozaur ("reptilă uriaşă") este utilizat în contexte politice pentru a desemna persoane, formaţiuni sau regimuri anacronice, depăşite de istorie: "dinozaurii politici ai lumii". Prin analogie cu sensul figurat al termenului rechin ("om lipsit de scrupule, hrăpăreţ, lacom"), a apărut un sens metaforic cvasisinonim al termenului şacal, în sintagma "şacalii privatizării". Din domeniul tehnic unii termeni au sensuri metaforice, în contexte social-politice şi economice: alchimie, barometru (politic, social), derapaj (inflaţionist), seismograf (social-economic). Terminologia militară furnizează cuvinte apte de a dezvolta sensuri metaforice: bombă (monarhică, socială), bumerang (publicitar, electoral), dinamită şi verbul a dinamita ("declanşarea dinamitei stradale"); fumigenă, ca substantiv (obţinut prin conversiune din adjectiv), preluând nucleul semic "producător de fum sau ceaţă", a dezvoltat un sens metaforic "ştire falsă, transmisă pentru camuflarea intenţiilor reale"; torpilă apare cu sensul metaforic "încărcătură explozivă distrugătoare". Terminologia medicală reprezintă şi ea în ultimii ani principala sursă de metafore publicistice, utilizate în contexte social-politice şi economice. Lista termenilor medicali care au dezvoltat sensuri figurate este foarte lungă, deoarece numeroase valori metaforice reprezintă creaţii ad-hoc, realizate prin simpla adăugare a unui determinant. Astfel avem: "schizofrenie politică", "strabism politic", "pojar politic", "encefalită politică". Într-o manieră similară sunt întrebuinţaţi, mai ales în presă, şi alţi termeni medicali:anemie, cangrenă, cecitate, colaps, epidemie, hemoragie, metastază, miopie, fractură, electrocardiogramă, radiografie, tumoare etc. Terminologia sportivă transferă în alte contexte (politic, social, economic) termenii sportivi, supuşi aceluiaşi proces de lărgire a sensului şi de metaforizare. Din terminologiile proprii anumitor sporturi, reţinem, ca surse ale metaforelor publicistice, fotbalul, boxul, şahul, schiul: cartonaş galben "moţiune de cenzură", cartonaş roşu "sancţiune, pedeapsă", lanterna roşie "candidată la retrogradare"/ "codaşă", a arunca în corzi (din jargonul boxerilor - "a pune în dificultate"), a face cnocaut, a ţine în şah "a ţine în tensiune", partidă de şah (planetar) - confruntarea orgoliilor între marile puteri, slalom (politic). Termenii preluaţi din sfera jocurilor de noroc dezvoltă, în context politic, sensuri metaforice însoţite de conotaţii ironice, peiorative: alba-neagra (termen argotic -"escrocherie, înşelătorie"), poker "joc de noroc"(cu risc mare) - în spionaj mai ales "poker pe sârmă"; ruletă (a inflaţiei), "învârteli ale ruletei noastre politice".

Page 47: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Termenii metaforizaţi proveniţi din sfera culturii sunt puţin numeroşi, dar frecvent utilizaţi: carnaval şi circ (parlamentar), vioara întâi, scenariu, spectacol şi sinonimul său, anglicismul show (politic). Metaforele de tip popular sunt în evidentă inferioritate numerică faţă de cele realizate pe baza unor termeni specializaţi. Substantivul căpuşă este utilizat în sintagme din sfera economiei, precum firme/societăţi - căpuşă ("parazit", "care suge sânge"), ciolan şi expresiile a umbla după ciolan, a scăpa ciolanul din mână. Sensul metaforic al cuvântului-bază se regăseşte şi în derivate, precum: ciolănar, ciolaniadă; cumetrie, gogoaşă (electorală), troc etc. Un procedeu expresiv asemănător cu metaforizarea termenilor specializaţi este reprezentat de aşa-numita metaforă livrescă. De exemplu, un termen metaforic de felul rinocenizare implică relaţia cu piesa "Rinocerii" a lui Eugen Ionescu, termenul referindu-se la radicalizarea discursului politic. Mancurt, mancurtizare "alienat şi depersonalizat pentru a fi manipulat" presupune cunoaşterea sensului cu care apare cuvântul în opera scriitorului kirkiz Cinghiz Aitmatov. Cal troian "mijloc perfid folosit de cineva pentru subminarea cuiva"; dalmaţian - cu sensul metaforic politizat "persoană cu biografia pătată"; fundamentalism-fundamentalist (ca şi sinonimele lor talibanism-taliban), termeni preluaţi din sfera religiei, apar cu sensul metaforic "fanatism, fanatic, habotnic" pentru a desemna în mod ironic formaţiuni politice/oameni (politici) cu atitudine rigidă, conservatoare; kamikadze cu sensurile "avion-sinucigaş" şi "pilot al unui asemenea avion"; holocaust "distrugerea programată a unor fiinţe nevinovate", apare cu sens metaforic şi în alte contexte: "holocaustul culturii/al mediului" etc. Este evident că unele dintre inovaţiile semantice menţionate mai sus nu au şanse de pătrundere în sistemul limbii. În ciuda statutului lor de "efemeride", le-am menţionat, totuşi, ca mărturie a multiplelor valenţe creative ale limbii actuale. Aspecte ale influenţei engleze asupra vocabularului românesc actual

Împrumutul masiv de termeni anglo-americani reprezintă un fenomen socio-cultural care s-a manifestat în majoritatea limbilor europene. De exemplu, limba franceză a cunoscut o adevărată invazie a anglicismelor încă din anii '50, iar reacţia lingviştilor s-a concretizat într-o serie de lucrări al căror numitor comun este atitudinea puristă, culminând cu propuneri legislative menite să protejeze limba naţională. Amintim doar proiectul legislativ promovat în Parlament de ministrul Culturii şi Francofoniei, Jacques Toubon, referitor la interzicerea utilizării cuvintelor străine în mass-media şi în reclame şi care impunea utilizarea limbii franceze în domeniile publice, în vederea contracarării folosirii abuzive a limbii engleze. Se dau liste de termeni francezi care să înlocuiască anglicismele considerate indezirabile. De exemplu, se propun termenii francezi cadreur, industrie du spectacle, animateur, moyen, ordinateur, postsonorisation ca echivalente pentru anglicismele: cameraman, show-business, disk-jockey, media, computer, play-back. Deşi ponderea influenţei engleze în româna actuală este comparabilă cu cea din franceză, lingviştii români nu au manifestat înverşunarea puristă a lingviştilor francezi. Atenţia cercetătorilor români s-a concentrat asupra aspectelor strict lingvistice, dintr-o perspectivă predominant descriptivă. Anglicismele care apar mai ales în presa actuală pot fi încadrate în una din cele două categorii de împrumuturi denumite de către Sextil Puşcariu "necesare" şi "de lux".

Page 48: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

Împrumuturile "necesare" sunt cuvinte sau unităţi frazeologice care îşi justifică prezenţa în limba română prin faptul că nu au corespondent românesc sau care prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton (precizia sensului, brevilocvenţă, expresivitate, circulaţie internaţională - v. mass-media faţă de mijloace de comunicare în masă, weekend faţă de sfârşit de săptămână). În ultimul timp au cunoscut o evidentă creştere a frecvenţei nu numai în presă, ci şi în limbajul standard curent anglicisme precum hobby, lider, snack-bar sau unele care aparţin unor terminologii specializate, cum ar fi cea economică: business, manager, management, marketing, sponsor, artistică: bestseller, fan, show, story, thriller, top, western, tehnico-ştiinţifică: computer, cameraman, flash, stres sau termeni uzuali ca job, shop, weekend etc. De asemenea şi-au sporit frecvenţa şi circulaţia broker, disk-jockey, hit, juice, jogging, team, workshop. În presa actuală circulă numeroase anglicisme denotative care nu figurează în dicţionarele româneşti de neologisme sau ale căror definiţii nu mai corespund sensului actual. Majoritatea aparţin unor terminologii, dar prezenţa lor în presă este o dovadă a faptului că au depăşit graniţele strictei specializări, tinzând să pătrundă în varianta standard a limbii. De exemplu, din terminologia economică, financiară şi a profesiilor înregistrăm termeni precum: babysitter, duty-free, nonprofit (o trunchiere a compusului non-profit-making), rating, tour-operator, voucher etc. Din terminologia tehnico-ştiinţifică avem termeni de specialitate precum: airbag, hard şi soft (hardware-software), laptop, site etc. În categoria anglicismelor denotative intră forme verbale recente care denumesc termeni de specialitate fără echivalente în limba română, pentru că denumesc realităţi recent apărute în diverse domenii ale vieţii materiale şi spirituale: a accesa, a clona, a computeriza, a conecta, a faxa, a formata, a printa, a scana etc. Termeni din domeniul învăţământului şi cercetării: curriculum, cu sensul "programă şcolară pentru o anumită disciplină", grant, master etc. Domeniul vieţii mondene oferă o serie de termeni care nu au corespondent în română: body (românizat bady), bodypainting (ortografiat şi body-painting), fan, party, stripper, show, top. Împrumuturile stilistice reprezintă o categorie mai bogată şi mai eterogenă decât cele denotative. Între împrumuturile stilistice se înscriu şi anglicisme frecvent întâlnite în varianta colocvială a limbii, de unde le preia şi presa: boss, high-life, speech, sexy, OK, full, party. Din categoria frazeologismelor de tip colocvial, de circulaţie internaţională, preluate ca atare din engleză amintim: family planning, fifty-fifty, first class, first lady, no comment, no man's land, on-line, one-man show, second hand, top secret, formule de salut: hello, hi, bye-bye, de aprobare: OK, interjecţia wow! - sunt deja clişee lingvistice. Anglicismele "de lux" reprezintă împrumuturi inutile sau efemere, care nu sunt absolut necesare limbii române şi care nu au o justificare stilistică. Întrucât asemenea termeni nu fac decât să dubleze cuvinte (sau unităţi frazeologice) româneşti, fără a aduce informaţii suplimentare, ei constituie manifestări tipice de anglomanie, putând fi încadraţi în categoria aşa-numitelor "cultisme". Dintre anglicismele "de lux" absente din dicţionarele cele mai recente sau având alte sensuri decât cele înregistrate, care deţin o pondere însemnată în presă, în anunţuri publicitare, denumiri de firme, termeni din domeniul comunicaţiilor, învăţământului, artistic, sportiv sau din domeniul vieţii mondene, amintim: advertising, agreement, marketing, manager, nurse, part-time, program officer, showroom, salesman. Din domeniul comunicaţiilor: briefing, panel,

Page 49: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

press release, key-speaker. Din domeniul învăţământului, pe lângă training, workshop, item, text-book, visiting professor, vocaţional. Din domeniul politico-administrativ: board, chairman, exit-poll, staff. Din domeniul artistic: band, performance, teleplay, casting, romance. O tipică manifestare de anglomanie este abundenţa anglicismelor încluse în titulatura unor rubrici din presă: "Star News", "Time-Out" sau a unor emisiuni de radio şi televiziune: "Top-Star", "Top-Ten", "Zodia VIP". Încadrarea unor împrumuturi într-o categorie sau alta este un proces oscilant. Astfel, se pot înregistra o serie de fluctuaţii privind statutul unor cuvinte care au fost incluse în categoria aşa-numitelor împrumuturi "de lux" şi care au devenit, cu timpul, necesare, datorită utilizării lor frecvente şi acceptării lor de către vorbitorii de limbă română. Normele ortografice şi ortoepice Tendinţa generală a limbii actuale este de a păstra împrumuturile din engleză într-o formă cât mai apropiată de cea din limba-sursă. În cazul specialiştilor, păstrarea împrumuturilor din diverse terminologii în forma originară este motivată de caracterul lor internaţional şi de funcţia denotativă pe care o îndeplinesc în cadrul comunicării între profesionişti. O evidentă manifestare de snobism lingvistic este revenirea la ortografia etimologică în cazul unor împrumuturi vechi, perfect asimilate sub aspect fonetic şi grafic: iceberg, clown (erie), ferry-boat, finish, game, interview, leader, match, meeting. Se ortografiază fonetic anglicismele care au pătruns în limba vorbită. Pe lângă termenii: blugi, bişniţă, mai pot fi citaţi în această categorie: bady, badigard, bax, brifing, chemping, discont, ful, planing, racheţi, sprei. Oscilaţiile în scrierea anglicismelor se manifestă prin coexistenţa unor forme paralele reprezentând: grafia etimologică şi grafia fonetică: bypass şi baipas (cardiac), hooligan şi huligan, offside şi ofsaid, staff şi staf; două variante ortografiate fonetic: benăr-bener, hamburgher-hamburgăr, rakeţi-racheţi: grafie etimologică, fonetică şi mixtă: bodyguard, badigard, bodiguard. În ceea ce priveşte pronunţarea anglicismelor, semnalăm două tendinţe: prima se referă la modificările de accent care se petrec cu uşurinţă în cazul omografelor. Astfel de anglicisme precum top-módel, non-prófit, sex-symbol se accentuează ca şi cuvintele româneşti modél, profít, simból; manager are vreo trei variante de accentuare.În cursul procesului de asimilare a anglicismelor se poate ajunge la scurtarea corpului fonetic al împrumuturilor prin elipsă sau trunchiere, dând naştere în limba vorbită unor forme ca: exchange [office], living[room]"cameră de zi", dining [room] "sufragerie", hard/soft [ware] etc. Prin trunchiere au apărut forme ca blugi (‹blue-jeans), ciungă (‹chewing-gum), grep (<grapefruit), promo (‹promotion), snec (<snack-bar), trenci (<trench coat), hi fi (‹high fidelity), hi tech (‹high technology).

Anglicismele pot da naştere mai multor categorii de derivate şi compuse, a căror prezenţă constituie o mărturie a acceptării împrumutului în limba română. Sunt de provenienţă englezească sufixele -er neaccentuat (punker, roller, snow-border, sprinter, suporter), sufixul vechi popular -ar (bişniţar, joggingar, snecar), -y (sexy) şi -ing (dribling, fixing, modeling, parching) şi sufixoidele active: -averaj (coşaveraj, golaveraj, setaveraj), - man/-men (barman, congresman, piroman). Compusele englezeşti sunt caracterizate printr-o topică neobişnuită în limba română (determinant+determinat) şi se întâlnesc mai cu seamă la numele proprii de firme în sens larg: Alfa Bank, Imobiliar Grup, Săptămânal Press, Student-Club, în

Page 50: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

titulatura unor emisiuni radio şi TV: Meridiane Melodii, Game Show, dar şi la substantive comune adaptate: self-control, turist-transport. Unele anglicisme derivate au fost adaptate prin înlocuirea sufixului originar cu sufixul românesc corespunzător: engl. -able cu rom. -abil (predictabil <predictable, engl. -age cu rom. -aj (dunaj<dunage), engl. -ance cu rom. -anţă (uteranţă<utterance) etc. sau cu un sufix sinonim (engl.consulting: rom. consultanţă; engl.exploder: rom.explodor; engl.monitoring: rom.monitorizare). Integrarea anglicismelor se demonstrează prin productivitatea lor ca baze pentru formaţii româneşti. Cele mai interesante situaţii apar la derivatele moţionale pentru formarea femininelor corespunzătoare unor substantive masculine nume de persoane. De la compusele cu -man, care în engleză au feminine paralele compuse cu woman"femeie", româna a format feminine derivate în -ă şi -iţă: recordmană, tenismană, lideră/lideriţă, barmaniţă, rockeriţă, spicheriţă. Unele anglicisme şi-au constituit foarte repede o familie: de la miting s-au creat doar în ultimii ani următoarele derivate: mitingar, mitingăraie, mitingism, mitingist, mitingită şi compusele mitingoman(ie), minimiting; de la sponsor: a sponsoriza, sponsorizare, cosponsor şi chiar megasponsor. De remarcat deosebirea dintre lipsa de productivitate a împrumutului neadaptat business (pentru care nu există decât compusul businessman, împrumutat ca atare) şi productivitatea variantei-dublet bişniţ(ă): bişniţar, a bişniţări, bişniţăraie, bişniţăreală, bişniţăreasă, bişniţăresc, bişniţărie, bişniţman.Unele anglicisme intră în română cu o mică familie pe care şi-o completează cu împrumuturi tot de la sursă: a kidnapa, kidnapper, kidnapping sau sprint, a sprinta, sprinter. Dintre erorile cele mai frecvente care apar în utilizarea anglicismelor menţionăm pe cele mai des întâlnite în articole, emisiuni de radio şi televiziune: pleonasmele (de tipul: bord de conducere, killer plătit, lideri de frunte, hit de mare succes, conducere managerială, reclamă publicitară, summit la vârf, mijloace (de) mass-media, canal media, hobby-ul preferat, blugi albaştri, floricele Popcorn) şi impreciziile semantice explicabile prin categoria "falşilor prieteni", prin care sunt desemnaţi termeni străini cu formă identică sau foarte apropiată, dar cu semnificaţie distinctă faţă de corespondentele româneşti. De exemplu: audienţă "public, auditoriu", agrement "acord", a acomoda "a asigura (cuiva) cazare", a agrea "a fi/a cădea de acord", a aplica "a cere, a solicita ceva", sens de la care s-a creat şi derivatul aplicant , confortabil "convenabil", convenţie "întrunire largă a unei organizaţii sau a unui grup politic", educat "instruit, învăţat", oportunitate "şansă, posibilitate, ocazie", pachet "set, ansamblu", a promova (şi substantivele promovare, promoţie) "a face publicitate/reclamă, a lansa", rezoluţie "fermitate", sever "grav, de proporţii", suport "sprijin financiar, finanţare" , tribut "manifestare a respectului şi admiraţiei pentru cineva". Acestea sunt doar câteva dintre sensurile devenite curente mai ales în limbajul publicistic, dar sunt şi exemple cu caracter accidental, limitate la traduceri neglijente, precum fizician "medic", librărie "bibliotecă", taxă "impozit". În concluzie, anglicismele din limba română actuală trebuie studiate în toată toată complexitatea lor, cu discernământ şi fără prejudecăţi. Soluţiile propuse de către specialişti acoperă o arie întinsă, de la respingerea în bloc a anglicismelor, până la atitudinea pasivă sau excesiv de tolerantă în faţa uzului. Tentativele autoritariste, de protejare a limbilor naţionale prin reglementări legislative s-au dovedit falimentare, stârnind critici atât din partea specialiştilor, cât şi din

Page 51: LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ – SINTEZĂ DE CURS

partea opiniei publice. Cultivarea limbii nu se face prin măsuri coercitive, intoleranţă sau discriminări. Mult mai importante sunt acţiunile de înregistrare şi de descriere a anglicismelor din punctul de vedere al limbii române, de normare şi de explicare pentru a se asigura utilizarea lor corectă şi unitară. Limba trebuie ocrotită şi apărată, dar nu poate fi împiedicată să se dezvolte în conformitate cu tendinţele ei fireşti şi cu necesităţile în continuă creştere ale procesului de comunicare. Bibliografie Gabriela Pană Dindelegan (coordonator), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002. Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, Editura All, Bucureşti, 2001. Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală, Ed. a II-a, Bucureşti, 1976. Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, Ed. Academiei, 1997.

Mioara Avram, Gramatica pentru to�i, Editura Humanitas, Bucure�ti, 1997. Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi - , Bucureşti, 1995.

Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a II-a, Bucureşti, 1995. Florin Marcu, Noul dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti, 1997.

Elena Silvestru, Tendin�e actuale în limba română, Editura Funda�iei România de Mâine, Bucureşti, 2008.