ELEMENTE PRIVIND Originile limbii române: Considerând că, până în prezent se configurează trei curente în privinţa tratării acestui subiect:

- curentul clasic latinist - curente nelatiniste sau semilatiniste - curentul paternitatii limbii noastre asupra latinei

şi lăsând participanţilor la această dezbatere să dezvolte istoricul şi bibliografia unor asemenea curente (deoarece ar mai putea fi descoperite şi altele), prezentăm mai departe o serie întreagă de argumente care se pot conjuga cu studiul in limba engleză al lui George Anca despre „Limba pelasgilor valahi ca o sanscrită europeană” aflat în grupajul nostru sub titlul: „Romanian Ramayana”

Se impune cu prisosinta schimbarea unor paradigme preluate si acceptate de totii romanii, datorita neconcordantei lor cu realitatea obiectiva. Cu totii am invatat la scoala, iar copii nostrii o fac si acum, ca poporul roman este rezultatul "contopirii dacilor cu romanii", iar limba romana este o limba ce a derivat latina vulgara (latina vulgaris) in urma cuceririi romane a Daciei, Devenite ca leit motiv al istoriei noastre predate in scoli si licee, aceste doua "invataminte adanci" socheaza, la o analiza mai atenta, prin lipsa lor de realism istoric. Dar sa analizam aceste aspecte, insistand in special pe cel legat de limba romana.

In primul rand trebuie sa analizam momentul cuceririi Daciei de catre Imperiul Roman (de fapt doar a 14% din teritoriu), in ansamblul istoriei acestuia si mai ales in analogie cu celelalte cuceriri romane. Tabelul urmator indica provinciile cucerite de romani, anul cuceririi, anul evacuarii si anii de stapanire romana in respectiva regiune.

Provincia Anul cuceririi Anul evacuarii Anii de stapanire romana

Ilirya & Dalmatia 168 i.e.n. 476 e.n. 644 Epirus & Achaea 168 i.e.n. 395 e.n. 563

Macedonia 146 i.e.n. 395 e.n. 541 Thracia 46 i.e.n. 395 e.n. 441 Moesia 44 i.e.n. 395 e.n. 439

Pannonia 10 i.e.n. 408 e.n. 418 Dacia 106 e.n. 271 e.n. 165 (!!!)

Din cate se poate observa din tabelul de mai sus, Dacia a fost singura provincie din intreg Imperiul care a avut mai putin de 200 de ani de stapanire romana. In Britannia romanii au stat 500 de ani, iar englezii nu sunt deloc latini. Pamanturile Transilvaniei au fost sub ocupatie maghiara mai bine de 1000 de ani, si totusi romanii ardeleni nu si-au uitat limba si obiceiurile si nici n-au invatat maghiara in proportie de masa. La toate aceste se adauga faptul ca romanii nici nu visau sa dispuna de mijloacele si metodele Imperiului Austro-Ungar (religie, accesul la functiile administrative ingradit pentru cetatenii de etnie romana, ceea ce i-ar fi "cointeresat" pe unii sa renunte la limba, nume, obiceiuri si religie). De asemenea, romanii, turcii, bulgarii nu au reusit sa schimbe nici limba macedonenilor, aromanilor, cuto-vlahilor de la sud de Dunare, care sunt intelesi doar de romani. De asemenea, in Malta, stapanirea romana a fost de peste 800 de ani, iar maltezii nici acum nu vorbesc o limba de origine latina. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca italiana (deci la ei acasa!) este alaturi de franceza, limba "de origine latina" care se aseamana cel mai putin cu LATINA! Toate aceste ne demonstreaza ca istoria mai trebuie studiata, iar paradigmele acceptate candva in istoria noastra tumultoasa (oarecum explicabil in acele momente) trebuie indepartate pentru instaurarea adevarului istoric pe baze pur stiintifice si nu din dorinta de afirmare sau dominare asupra altor popoare.

Dar sa continuam! Se pune totusi intrebarea, de ce limba noastra romana se aseamana atat de bine cu latina. De ce 70% din masa vocabularului (totalitatea cuvintelor uzuale folosite si cunoscute de toti vorbitorii unei limbi) "provine" din latina? Unul din marii nostri istorici, Nicolae Densusianu, ne ofera un posibil raspuns, in lucrarea sa "Dacia preistorica": "latina vulgara" pomenita de istorici, era limba marelui neam al tracilor, iar latina era o "traca literara". De asemenea, el ne spune, ca "romanii la Sarmizegetusa n-au avut nevoie de talmaci" (Nicolae Densusianu - Dacia preistorica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1989)

Cum se poate explica altfel faptul ca dispunand de mijloace reduse de comunicare, neexistand un invatamant de masa, taranii acestor locuri (vechii daci) au reusit sa invete limba latina atat de bine, creand o limba unitara pe un teritoriu atat de vast, limba pe care istoria nu a creat-o nici macar in Italia unde si in zilele noastre dialectele din nord (Toscan si Lombard) si cele din sud (Calabrian si Sardinian) fac oamenii sa nu se inteleaga intre ei. Acelasi fenomen il intalnim si in Franta unde un provensal nu se intelege cu un normand, vorbind limbi atat de diferite. O multitudine de dialecte exista si in tara noastra, dar diferentele dintre acestea nu sunt o

piedica in fata comunicarii dintre oameni. Un maramuresean si un oltean se inteleg fara probleme, iar exemplele ar putea continua la infinit, pentru ca situatia din Romania este unica aproape in Europa, unde oamenii sunt capabili sa comunice intre ei prin limba insusita de mic copil acasa, si nu doar prin limba literara studiata in scoli, asa cum se intampla in Franta, Italia, Anglia etc. Si atunci cum se poate sa credem ca vechii tarani daci au invatat atat de bine limba latina de la soldatii din legiunile romane, recrutati din toate provinciile imperiului, si care - culmea! - nu stiau nici ei prea bine latina? Daca privim o harta, vom vedea ca sub stapanirea romana a intrat aproximativ 14% din teritoriul vechii Dacii. Presupunand prin absurd ca romanii ar fi infaptuit in Dacia Felix o opera extraordinara de romanizare, reusind sa impuna limba latina unei intregi populatii dace, in doar 165 de ani); ce i-a facut totusi pe restul dacilor liberi (carpii, costobocii, dacii mari etc) sa se "romanizeze" de buna voie, in exact aceeasi perioada??? Pentru ca limba romana este o limba unitara, vorbita pe intreg teritoriul Romaniei Mari si nu doar in regiunile stapanite odinioara de romani.

Convingerea specialistilor istorici care au avut curajul sa iasa din sabloanele impuse a fost aceea ca dacii, getii, apartinand marelui neam al tracilor erau urmasii aryenilor, acei proto-europeni, din care s-au desprins toate popoarele indo-europene. Singura explicatie logica este aceea ca mai bine de jumatate din lexicul de baza al limbii romane provine direct din vechea limba a pelasgilor, a acelor proto-europeni de care am vorbit. Latinii nu au fost si ei decat un neam din arborele trac. Acest lucru o spun poetii si istoricii romani. Vergilius (70 - 19 i.d.H.), in a sa epopee "Eneida" imortalizeaza faptele eroului principal Eneea, trac de origine, supravietuitor al razboiului troian. Conform legendei, acesta a migrat in peninsula Italica, fiind considerat intemeietorul poporului roman. De asemenea, marele istoric Dio Cassius a spus: "si iarasi sa nu uitam ca Traian - Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci".

Marele neam al tracilor numara un numar impresionant de triburi. Dupa Mircea Eliade, numarul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 ("Dictionar al religiilor", pag.265), iar prof. Dumitru Balasa a alcatuit un tabel al acestora, numarand nu mai putin de 150 de ramuri tracice ("Tara Soarelui" sau "Istoria daco-Romaniei", ed. Kogaion, 1997).Triburile esentiale fiind cele ale Dacilor, Getilor, Ramanilor (întemeietorii Troiei), Bessilor (metalurgisti) , Latinilor etc. Herodot (425 BC) considera: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, Tracii au multe nume, dupa regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti" (Fontes, I, 65).( Dr. Napoleon Savescu, "NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI" , cap I subcap. 10, pag 85)

In 1786 W. Jones a intuit si afirmat provenienta sanskritei, elinei si latinei

dintr-o "limba matca". De atunci numerosi cercetatori s-au straduit sa reconstruiasca aceasta limba "matca", generând doua teorii care sustin doua origini: limba indo-europeana, pe de o parte si limba aryana pe de alta parte ( localizata in Europa preistorica) .

Marja Gimbutas (http://www. webcom.com/ gimbutas/ welcome.html), profesor la Universitatea din Los Angeles, California, spune:" România este vatra a ceea ce numim "vechea Europa", o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.d.H., axata pe o societate matriarhala, teocratica , pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europene patriarhale, de luptatori, din epocile Bronzului si Fierului. A devenit de asemenea evident ca aceasta straveche civilizatie Europeana precede cu câteva milenii pe cea Sumeriana, facând imposibila ipoteza conform carea civilizatia razboinica si violenta a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob" (Dr. Napoleon Savescu, "NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI " , cap I subcap. 2, pag.26).

Conform unui studiu publicat de curand, privind evolutia speciei umane, in functie de vechimea cromozomiala, s-a ajuns la concluzia ca "prima femeie" a aparut în sud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost în nordul Egiptului, iar de aici spre Peninsula Balcanica si spatiul Carpato-Danubian (Dr. Napoleon Savescu, "ORIGINEA RASEI UMANE: CEI ZECE ADAMI SI CELE OPTSPREZECE EVE").

Profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig în cartea " The Indo-european heritage", aparuta la Nelson-Hall Inc.,Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europa, a mileniului 5 î.d.H., care-si avea locul în centrul României de azi. Studiile de arheologie moderna a Universitatilor americane ne îndreptatesc sa ne situam pe primul plan în Europa ca vechime. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii de ani. Astfel, de la Nicholas Wade, "Science Time", New York Time, din 2 mai 2000, aflam ca oamenii de stiinta, studiind ADN-ul matern, mostenit din generatie în generatie, au putut urmari traseul cromozomial al speciei umane, mergând pana la originea ei, ajungând, pur si simplu, la acea pereche primordiala, la "Adam" si "Eva".

Americanii îsi redescopera istoria, studiile recente cromozomiale aratând migratia omului preistoric spre America, nu din Africa, ci din Asia. Dr. Wallace descopera ca aproape toti indienii americani au o mitocondrie care apartine ramurilor, pe care el le numeste: A, B, C si D. Aceasta migrare s-a

produs din Asia acum 35.000 de ani, cu o singura exceptie, a unei "Eve" (ramura feminina X) venita din Europa, de undeva din nordul spatiului Carpato-Dunarean. (Dr. Napoleon Savescu, "ORIGINEA RASEI UMANE: CEI ZECE ADAMI SI CELE OPTSPREZECE EVE").

Iata ce spune dl. N. Savescu in "Noi nu suntem urmasii Romei" la pag.113: "În anul 2000 B.C. triburi de origine europeana, autonumindu- se Arieni (în sanscrita Arya=nobil), invadeaza partea nord vestica a Indiei. Originea acestor triburi europene este înca discutata: unii îi considera de origine greaca, germana, celta, dar cei mai multi cred ca erau de origine "latina"- datorita înrudirii multor cuvinte sanskrite cu cele "latine".

<< Cercetari fara repros au stabilit, dupa îndelungate cautari, ca singurul SPATIU care raspunde conditiilor din vechea literatura vedica, este cel Carpatic, în care învatatii de la Universitatea din Cambridge plaseaza sub titulatura "Ancient India" faza primara a Culturii Vedice. (E.J.Rapson "The Cambridge History of India -pag. 65 - 76). În 1993 la editura Barnes & Noble Books apare lucrarea lui V.Gordon Childe "The History of Civilization - The ARYANS". Autorul expune în aceasta carte la pagina 176-177 o harta a distributiei Aryenilor în timpul primei lor aparitii din care reiese clar amplasarea acestora în spatiul Carpato- Dunarean, între Carpati si Nistru precum si între Carpati si Peninsula Balcanica. Acesti invadatori arieni aveau o organizare tribala, având în fruntea fiecarui trib un Rege - Rajah a carui functie era ereditara.

Viata de familie era dominata de: TATA (Pitar în sanskrita - nu va suna acest cuvant familiar? ... cel care aduce "PITA" în casa) care in germana este VATER, iar în latina PATER. MAMA (MATAR în sanskrita, MUTTER în germana, MATER în latina si MITIR în greaca) se bucura de o oarecare libertate, având autoritate asupra copiilor si servitorilor.

Aceasta populatie Aryana - alba, se suprapune populatiei locale negroide, fara însa a se amesteca cu aceasta, divizând societatea indiana-hindusa in 4 clase sociale numite CASTE:

1.Casta Preotilor - Brahmanii, Aryenii 2.Casta Domnitorilor si Razboinicilor - Ksatriya 3.Casta Negustorilor si taranilor - Vaisyas 4.Casta Servitorilor - Sudras care "asudau" muncind pentru primii. Casta cea mai importanta era cea a Brahmanilor, a celor "nascuti de doua ori", a doua nastere fiind considerata initierea în stiinta Arienilor, în stiinta Vedica. Literatura sacra se împarte în doua mari grupuri: 1) auzita, stiuta - shruti (se pronunta "asruti" - traducerea fonetica este

foarte asemanatoare: "stiuti"..." sruti".) 2) scrisa - smrti - în sanskrita.

Textele din literatura "Shruti" se bucura de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de catre ZEI. Din aceasta grupare fac parte: RIG VEDA, SAMA VEDA, ATHARUA VEDA, BRAHMANAS, ARANYAKAS si UPANISADELE. Cuvantul "vede" or "vid" în sanskrita , înseamna "a cunoaste", "a vedea" (cu ce limba din lume seamana... va las pe dumneavoastra, românii, sa descoperiti! ). Primele 4 colectii contin imnuri dedicate unor zeitati, în timp ce UPANISADELE contin gândiri speculative, filozofice, în cautarea permanenta a realitatii absolute. Competitive cu scrierile oricarui mare filozof prezent contemporan, ele contin instructiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament. Sunt în numar de 108, dar mai cunoscute sunt numai 10 din ele. Spre curiozitatea dumneavoastra, sa vedem cum începe fiecare, chiar traduse în engleza. O alegem pe prima (din cartea "the UppanisHads" ce se poate cumpara la Barnes & Noble Books): "OM (KATHA)... May Brahman protect us, May He guide us, "OM- PEACE, PEACE, PEACE..." Singurul cuvânt care nu a putut fi "tradus" din sanskrita în engleza, a fost "OM" -cuvânt "de neinteles" în "toata lumea"... Sa fie chiar asa?! Iar în prefata lucrarii autorul ni-l explica: "OM" - symbol of Brahman or God - is to hindus Divine ... and has a solemn resonance, indefinitely prolonged." Cuvântul OM simbolizeaza legatura dintre fiinta suprema si materie, este cuvântul pronuntat în templele hinduse cu respect, cei ce-l rostesc stând în picioare. Dar cuvântul DEVA ori DAVA (zeu) nu cumva îl aveau si stramosii nostri?

SUCIDAVA (orasul zeului SUCI)... MOLDAVA (tinutul zeului MOL). Cuvinte înainte fara nici un înteles, încep sa-si capete o explicatie. Sa fie oare si alte cuvinte "asemanatoare" ? Cuvântul "IAMA", nu este cunoscut în limba româna curenta ... dar figureaza într-o expresie proverbiala, foarte frecventa: "a da iama-n vite (cu sensul de a raspândi moarte-n vite) - "IAMA" este domnul si judecatorul mortilor în religia vedica."

Nu de mult, la Primul Congres International de Dacologie, Bucuresti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac vorbea despre Codex Rohonczy , o cronica daco-romaneasca, însumând 448 pagini, scrisa în limba româna arhaica, "latina vulgara"cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se afla scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii este de la dreapta la stânga si textul se citeste de jos în sus.

Descoperim ca în bisericele vechi, daco-românesti, cultul ortodox se exercita în limba "latina vulgara", chiar pîna în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greaca si slavona. Codexul cuprinde mai multe texte, ca Juramântul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite în fata ostasilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronica privind viata voievodului Vlad, care a condos Vlahia între anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor, însotit de note muzicale etc. Atunci sa nu te revolti si sa te întrebi : " de ce institute de specialitate ale Academiei Române au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui document istoric, scris in limba daco-româna, latina dunareana" într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?

Faptul ca NOI suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nici decum o ruda marginala, abia acceptata, ar trebui sa ne faca sa ne mândrim si nu sa cautam contra argumente. Istoricii si lingvistii nostrii ne spun: "Romanizarea Daciei nu a însemnat nimicirea localnicilor, ci asimilarea lor." Dimpotriva, noi am asimilat tot ce a trecut peste noi. Ovidiu, acest "paene poeta getes," în una din ale sale "Epistoles ex Ponto" (IV, II, 21, 22) scrie: "Si quis in hac lipsum posuisset Homerum, esset, crede mihi, factus et ille Getes!" Sau în traducerea libera a lui Camilar: "Homer, adus în locu-mi, el, marele poet, / Cu timpul ca si mine ar fi ajuns un get."Crede mihi! zice Ovidiu, el care i-a cunoscut bine si care a si scris elegii în limba lor, desi la început nu-i placeau acesti "barbari pletosi." Sunt atâtea dovezi, istorice, arheologice, si lingvistice, încât numai cine nu vrea nu le vede. >> (pagina lui Gerula: http://www.geocitie s.com/dacgerula/ index.html-

Limba romana, o limba prelatina) Iata ce spune dl. Mihai VINEREANU(City University, New York), în articolul "CU SERIOZITATE DESPRE ORIGINEA LIMBII ROMÂNE" publicat pe internet pe serverul "Institutului de civilizatie dacica" din R. Moldova la adresa: http://www.iatp. md/dava/Vinerean u/vinereanu. html

"O analiza atenta a limbii Române indica înca de la început o serie de neclaritati. În lexicul nostru se constata ca exista multe etimologii necunoscute sau trimise la diferite surse. Acest fapt denota multa usurinta si graba în stabilirea etimologiei unui cuvânt. Lingvistica comparativ-istorica s-a facut la noi în mod destul de superficial. Etimologiile s-au stabilit pe baza unor asemanari fara sa se tina cont deloc sau aproape deloc de principiile de evolutie fonologica specifice limbii Române. Astfel s-a ajuns ca o multime de cuvinte care au fost împrumutate de limbile învecinate din româna sa fie considerate împrumuturi ale românei din aceste limbi. Cercetarea atenta a mai multor limbi Indo-Europene antice si moderne precum Sanskrita, Hitita, Lituaniana, Letona si mai ales Albaneza dezvaluie cercetatorului multe surprize."

Limbile indo-europene se împart în doua grupuri numite conventional kentum si satem. Una din deosebirile caracteristice dintre ele consta în faptul ca palatalelor din limbile de tip kentum le corespund, în limbile satem spirante, aceasta înseamna ca numeroase elemente lexicale care contin consoanele k si g(h) în limbile din primul grup cuprind consoanele s si z în limbile din al doilea grup. Exemplu s-a dat cuvântul 100 (suta) : kentum în latina (se scria centum) si satem în persana veche. Din grupul kentum faceau parte limbi ca latina, greaca, celta, vechea germana, etc., iar din grupul satem sanskrita, scita, persana, idiomurile balto-slave si altele. S-a putut stabili ca limba traco-dacica face parte din grupul satem , fiind înrudita cu sanskrita, cu cele balto-slavice, dar mai ales cu ilira vorbita în partea de apus a Peninsulei Balcanice si în tinuturile Calabriei si Apuliei din Italia sud-estica.

Foarte multe cuvinte românesti se aseamana mai mult cu sanskrita decât cu latina, sau altele catalogate de DEX ca împrumutate din slavona, bulgara, sau etimologie necunoscuta, le gasim în sanskrita. (vezi tebelul de mai jos).

Romana Sanskrita Latina Alte limbi Boier Bharu Apa Apa Aqua Wasser (germ.);

l'eau (fr.) Soare Surya Sol-is Son (engl.); Sonne

(germ.) Ol, oala Ola Sarpe Sarpa Serpent (fr.);

Schlange (germ.)Ba Ba

Vaca Vaca Vacca Caw (engl.) A crea, creier Kri Creare, Cerebrum

a citi Cit, citta Read (engl.); lessen (germ.)

A adapa Padapa Adaquare Acu, acum, acuma açça Eccum now (eng.); jetzt

(germ.) Vaduva Vidhava Viduus Wittwe, Wittuwa

(germ. veche) carpator Karpath Coopera-torim

Cas Ksu Casseus Sase Sas sex six (engl.); sechs

(germ.)

Sapte Sapta Septem seven (engl.); sieben (germ.)

Stapan Stapana Master (engl.); Meister (germ.)

A aseza Asidami Assediare To sit (engl.); sitzen (germ.)

Aripa Antaripa Alapa Wing (engl.) A avea Av, avami habere have (engl.);

haben (germ.) Azi Adya Hac die Today (engl.);

heute (germ.) Asta Asta

Rad.Sta Ecce istu ecce ista

Buza Guda Cânepa Kanapa Kanabis (din gr.)

caramida Krmidza (kana si apa) Stein (germ.)

Cucuvea Cucumer (in

Gorj)

Cuckve

a chema Cyami Clamare Cirac Kiraka Casa

Casi (in Oltenia) Ksha, kasha, kashaya, kshi home (engl.)

Colac Kolaka Kolaci (slav.) Dumbrava Dumbraba Degeaba Dudaba Caba (turca) Gramada Grama, da (sufix

de multime) Granata (reunion

de villages)

Gramada (slav.)Gramada (bulg.)Gramada (magh.)

Gata Gata Gat (albaneza) Otâra (oleaca) Acira

Ocara Apakara (offense, inimitié)

Pânza Padda (bande d'ettofe)

Patuiag Padaeuka, Pada-eka

Poteca Pathaka

Pateka (bulg.); path (engl.); Phad

(germ.)

Pândar Pindara (gardian de buffles) Pondari (slav.)

Paradit Paladina (affligé) Pharado (tiganeste)

Pita Pita Panis Pita (srb., ungh.); pite (alb.);

pyta(neo. gr.); pittakion (gr. veche); pito

(macedo-romana) Soarta Swarta (w=u) Sors, sortis Rege Rajah (j=gi) rex

A se prasi Prasuye, prasuta Iata Yatha Eto (bulg.)

Povata Pavaça

Powodka (conducator)

(pol.)

Inapoi

__._,_.___

GEORGE LIVIU TELEOACA Argumente toponimice din Dacia privind originea valahică a graiului uman articulat Încă prea puţin valorificată, dar prezentă în istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac- Dac a fost afirmată până târziu în scrierile bizantine ale lui Suidas10, Constantin al VII Porfirogenetul (secolul X)11, sau în ale lui Kekaumenos (secolul XI)12, ca şi în Analele Boemice ale Papei Pius al II-lea (secolul XV)13. În numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice, iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat. După cum se va vedea chiar graiul uman articulat are la origine cuvântul avlake, aşa încât şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică. Chiar înainte de a pătrunde în Ardeal – inima Daciei, acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona în mod deosebit comunicarea susţinută de 10 Stelian Brezeanu, Les Daces de Suidas, în Revue des Études Sud- Est Éuropéens, Tome XXII, nr.2, 1984, p.113-122. 11 Stelian Brezeanu, Blachi and Getae on the lower Danube in the early tirteenth, în Revue des Études Sud-Est Éuropéens, Tome XIX, nr.3, 1981, p.595-604. 12 Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 265-266. 13 A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.279. Trivium Nr.r. 2 / 2009 33 academicianul Vladimir Georgiev la Congresul internaţional de onomastică de la Haga, din anul 196614. Cu această ocazie academicianul bulgar a arătat că marii afluenţi ai Dunării: Prutul, Siretul, Lom, Jantra, Vedea, Oltul, Vit, Jskăr, Jiul, Timocul, Morava, Timişul, Drava, Sava, Tisa, Raab, Mureşul poartă denumiri care au câte un înţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indo-europene. De aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste râuri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indoeuropene. În bun acord cu descoperirea academicianului Georgiev de la care emană o concluzie fără echivoc, am remarcat în bazinul ardelean al Oltului că denumirile râurilor învecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş15 decurg succesiv de la cuvântul primordial avlake, cu înţelesul său de râu în graiul aromânilor. Corespunzător aceluiaşi arhetip avlake devenit vlac, atestat şi în forma avrag, mai curg în aceeaşi zonă râul Avrig cu afluentul său Givra (Jivra) ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe lângă hidronimul Calva în ţară se mai întâlnesc alte trei râuri cu numele de Colbu, nume care la prima

vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele râurilor numai rare ori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, în memoria cuiva şi chiar şi atunci urmează o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc). 14 Vl. Georgiev, Die europäische makrohydronimieund die frage nach der urheimatder indoeuropäes, Proceedings of the Eighth International Congress of Onomstic Sciences, The Hague 1966. 15 Hărţile topografice 1:50000, Editura Topografică, Bucureşti. Trivium Nr.r. 2 /2009 34 Râurile, cel mai adesea, au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de râu căruia, adeseori, i s-a spus simplu gârla. Acesta este şi motivul pentru care, tot în bazinul Oltului există hidronimul Gârla Mare, iar prin raportare la ea Gârlăţelul, de la care prin pierderea consoanei -r- s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt pârâu care curge în acelaşi bazin hidrografic. În mod similar, există în bazinul Mureşului Gălăoaia Mare, în loc de Gârloaia Mare şi pe lângă ea pârâiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş. Urmând raţiuni similare, alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvântul avlake care înseamnă tot gârlă în arhaicul grai aromân. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri, atunci în denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel: Avlake – 123 Kalva – 321 Alvak – 213 respectiv Albac adică 21′3 unde v→b Koveş – 31 + eş Avrig – 12′3′ unde l→r şi k→g Givra – 3′12′ În zonă se mai află, însă, şi localităţile Bărcuţ, Bârghiş, Agârbiş, Richiş, Retiş, dar şi Ighiş etc. care, conform notaţiei propuse, se reprezintă asfel: Bărcuţ – 1′2′3 + uţ Bârghiş – 1′2′3′ + hiş Agârbici – 3′2′1′ + ici Recea – 2′3 Richiş – 2′3 + hiş Retiş – 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti (palatalizare) Ighiş – 3′ + hiş Trivium Nr.r. 2 / 2009 35 De unde rezultă că, pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvânt, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică, ca într-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decât cuvintele încrucişate. Acesta este modul, acesta este singurul mod, în care s-au format principalele cuvinte, adică din unul în altul, într-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite în viaţa de zi cu zi. Cuvântul care deja preexista

reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvântul cel nou, a cărui diferenţa specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gândind în mod specific atât metafora de trecere de la cuvântul gen proxim la cuvântul cel nou, cât şi forma de individualizare a noului cuvânt. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvântului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii. Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu, paradoxală pentru o apă curgătoare, a evidenţiat, în mod decisiv, ideea că forma noului cuvânt s-a obţinut exclusiv prin modificarea formei cuvântului preexistent avlake, care înseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu, ca hidronim, înseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, în mod cu totul independent de substantivul comun colb. Trivium Nr.r. 2 /2009 36 În alt timp, în alt loc şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pământul, foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară, dobândeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa râului, dar care nu este apă ci uscăciune, adică ar fi ca apa, dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci, ca gen proxim, s-a asemănat cu apa curgătoare, dar NU i s-a spus avlake, ci s-a adoptat forma inversă kalva, respectiv colb, din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei. Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost încă explicate, sunt încă o dovadă că, în epoci diferite şi în locuri diferite, uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvânt polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite înţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, încă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal având, însă, aceeaşi proiecţie în setul de rădăcini indo-europene care au în vedere numai forma, dar nu şi înţelesul. Denumirile marilor râuri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea râurilor Colbu se aseamănă, doar formal, cu substantivul de uz comun colb, având acest înţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare. Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că pe lângă localitatea Bârghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv,

arhetipul primordial avlake. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei înţelepciuni adamice de a crea toponime începând cu arhetipul, adică începând cu începutul începuturilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Bârghiş, adică în Secuime, se află localitatea omonimă Vârghiş Trivium Nr.r. 2 / 2009 37 de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul – de Sus şi de Jos –, dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui R, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acâş, pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş, pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele, denumite Racoviţă16, cu structura de consoane 2′31 se află tot în Ardeal. Corespunzător, hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Bârghiş prezentat, în judeţul Covasna se află unul din cele două râuri Covasna ale ţării17. Plasată tot în secuime, remarcabila serie, alcătuită din denumirile râurilor învecinate ca afluenţi ai Oltului, Vârghiş- Hârghiş-Cârţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun, demonstrea-ză că fonemul (litera) V→H→C, dar şi că arhetipul primordial avlake poate genera cuvintele cracă, crac, dar, mai ales cuvântul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic se explică felul în care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume încriptat în tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru români Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune în evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pământului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o susţinere amplă a echivalenţei dintre Dumnezeu şi Moş Crăciun. Aşadar, sensul primar al cuvântului moş, din substratul româno-albanez prelatin, nu a fost cel de om în vârstă, ci a fost cel de întemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătrân fiindcă este înainte mergător. Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost încredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa înconjurătoare. În munţii Retezat, cu 16 Nomenclatura poştală codificată a localităţilor din România. 17 Comitetul de Stat al Apelor, Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992. Trivium Nr.r. 2 /2009 38 deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani împreună cu vârful Peleaga (a se citi vârful pelasgilor) îşi regăseşte o primă replică tot în ţinutul secuilor. Aici în aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 130118 se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor învecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni. O a doua replică a grupului de strictă vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se întâlneşte la trecerea munţilor, în

zona Ploeşti, unde întâlnim localităţile învecinate Vâlcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvântul arhetipal avlake, respectiv vlac. Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvântului avlake, care în dialectul aromân înseamnă apă curgătoare, gârlă. Şi cuvântul avlake este cuvânt special, tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile râurilor au reprezentat până nu demult, singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane în cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al râului în dezvoltarea gândirii şi vorbirii umane. Spre norocul meu şi al aceste descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa râului în guvernarea proceselor psiho-mentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, însă, am bătut pasul pe loc până când primului arhetip ji cu înţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu înţelesul de apă curgătoare. Din 18 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1967-68. Trivium Nr.r. 2 / 2009 39 nefericire, cuvântul ji, cuvântul marelui start în epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvânt care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii române, deşi eu am constat că localnicii din zona Filiaşi - România îl folosesc şi astăzi cu înţelesul de apă curgătoare. Numai în virtutea acestui înţeles, importantul râu care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu. Spre deosebire de cuvântul ji, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea râului, cuvântul avlake este consemnat în impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi19

şi ilustrat prin propoziţia în dialect aromân: „Prit hoară cură una avlake”. Cunoscut şi prin variantele sale avlakiu, cu înţelesul de râuleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de avrag care are numai înţelesul de brazdă, cuvântul avlake se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer şi temei al sistemului preconizat ulterior de Noam Chomsky. Mai apropiat de modul nostru de a gândi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică, ci şi de o bază de cunoştinţe organizate într-un model al lumii20. Or, râul a fost indicat ca model al lumii încă din antichitate de Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.) şi cu toate acestea râul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru râu nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică în multimilenara limbă română, greşit considerată neolatină21. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase

nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că 19 Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti 1974. 20 Mihai Drăgănescu, Electronica industrială, Bucureşti 1991, p.234. 21 Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, p.284. Trivium Nr.r. 2 /2009 40 arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală în vatra originară a băştinaşilor Europei22, acolo unde era firesc să apară graiul uman. Ca model al lumii imaginat de Chomsky, râul, numit avlake, a oferit gândirii lingvistice atât numele său ca matrice metaforizabilă, cât şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de râu are cel puţin zece înţelesuri. Considerând râul gen proxim, fiecare nou concept cu diferenţa sa specifică definită prin metaforizare a fost individualizat prin câte un cuvânt a cărui formă reflecta vizibil legătura sa cu forma avlake. După modelul de gândire prin care s-a putut imagina conţinutul şi forma conceptului de colb pornind de la avlake, iată în continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu denumit avlake a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru: Înţelesul de „apă”, sau în legătură cu apa: • în sanscrită: balaha – apă; aluka – nisip; balaka – cocor; balahaka – nor; kulabu – teren în lungul unui mal valaki – vână vaha – curs de apă, râu; în acest caz se constată eliminarea consoanei -l – (cretan – βαϊγες, grec – αϊγες, αϊγις, germ. – Bach, Woge fr.- vague) vasu – apă, baltă, băltoacă; (litera -h- a fost înlocuită tera -s-) var – apă; 22 Marjia Gimbutas, The Goddesses and Gods of old Europe, hărţile arheologice 1-8. Trivium Nr.r. 2 / 2009 41 varsa – ploaie; sarva – curgere, fântână; • în portugheză: balsa – baltă, tocitoare, plută; varga – teren mlăştinos; vaga – val; bulcao – nor negru de ploaie; borrico – ploaie măruntă; • în spaniolă: vega – luncă, câmpie irigată; • n română: val – val de mare; • în aromână: buclă – doniţă, găleată; ploscă – mic recipient cu dop pentru băuturi;

• în latină: lacus – lac; (cuvânt format prin pierderea consoanei v-) • în albaneză: bllacë – băltoacă; baltë – noroi, tină; vallkua – mai pentru bătut rufele la râu// plasă pentru prins anghilele; vërshim – revărsare, inundaţie; vir – pârâiaş, şuviţă, fir de apă, fir; (aceasta şi originea cuvântului fir) vlagë – umiditate, umezeală, sevă; vlug – umezeală, sevă a pământului; vrug – mană; vurg – depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de măsline; vesë – rouă: • în greacă: δρόσος – rouă; • în rusă: влага – umezeală; волна – val de mare; лужа – băltoacă; луг – luncă, pajişte, păşune; Trivium Nr.r. 2 /2009 42 • în germană: Wolke – nor; 2. Înţelesul de „răcoare”: • în aromână: vrăhnos – răguşit; • în spaniolă: fresca – răcoare; (în acest caz v→f, l→r, c→sc) helada – ger; • în rusă: холод – frig, răcoare, ger; • în greacă: δροσιά – răcoare; (aici v→δ, l→ρ, cia→σιά) • în română: frig (cuvânt asemănător cu Avrig, în care v→f, l→r, c→g) • în engleză: frost – ger; 3. Înţelesul de “zgomot, rostire : • în aromână: sălăvate – gălăgie mare; lavă – zgomot, zarvă; • în spaniolă bulla – zarvă, gălăgie; • în portugheză: bulha – zarvă, vacarm; fragor – vuiet; (în acest caz v→f, l→r, c→g plus sufixul –or) • în sanscrită: kahala – sunet în general; (este ca şi românescul caval) valh – a vorbi, a lumina, a fi minunat; valk – a vorbi; klap – a vorbi; vac – a vorbi; Vāć – glas, grai, cuvânt. Noţiune cu atribute cosmogonice în mitologia vedică. Rigveda identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşadar, cu patru mii de ani în urmă vedicii sacralizaseră

cuvântul avlake, în varianta sa Vāć, pentru rolul său de întemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal. Trivium Nr.r. 2 / 2009 43 • în latină: versus, us – vers; (ca şi în română) • în engleză: blast – sunet, zgomot; • în elină: λογος – cuvânt; (ca şi în cazul cuvântului lac aici s-a pierdut consoana v-) 4. Înţelesul de „lumină, culoare”: • în aromână: fleacă – flacără; (în acest caz v→f) galbin – galben; (ca formă intermediară va fi fost calvin) • în sanscrită: valh – a lumina; varce – a străluci; barga – scânteie, splendoare; vlex – a vedea; lok – a vedea; (în latină: lux,cis – lumină) • în engleză: look – a privi kapila – culori roşiatice • în portugheză: ver – văz // a vedea, a privi, a zări, a înţelege; • în engleză: blaz – vâlvătaie, incendiu, culoare strălucitoare; • în rusă: блеск – luciu, strălucire 5. Înţelesul de trecătoare, cale, acces etc • în aromână: avrag – brazdă; gavră – gaură; • în albaneză: vragë – cărare, potecă, cicatrice; lug – jgheab, adăpătoare; birë – gaură, bortă; • în portugheză: bica – ţeavă de canal; buraço – gaură, orificiu; brecha – breşă, spărtură; buhar – coridor; bocal – deschizătură, intrare; Trivium Nr.r. 2 /2009 44 boca – intrare; beco – ulicioară; • în latină: versus,us – brazdă, linie; versus – înspre, către; • în germană: Wag – cale, drum; 6. Înţelesul de „limită, graniţă, obstacol”: • în sanscrită: balahaka – munte; kula – tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează; • în greacă: βραχος – stâncă; άκρα, άκρη –margine, cap, promontoriu; • în rusă: верх – vârf, pisc, creastă; берег – mal, ţărm; • în germană: Berg – munte; • în albaneză: breg – ţărm, chei, margine;

buzë – buză, margine; bokë – deal; (spre deosebire de bocë – o cană mare de apă); • în portugheză: barroco – stâncă izolată; burgau – prundiş; braga – zid de cetate; borda – margine, mal; • în engleză: verge – margine, limită; margin – margine, limită, diferenţă; 7. Înţelesul de „curgere, mişcare, forţă, muncă etc.”: • în elină: βλωσκω – a merge, a veni; (forma acestui verb ca şi cele două înţelesuri cu sensuri antonimice sunt de o extremă importanţă în susţinerea valorii arhetipale a cuvântului avlake). Trivium Nr.r. 2 / 2009 45 • în rusă: власть – putere; пуск – punere în mişcare; • în sanscrită: pluş – a curge; valg, vanc – a merge; (se observă că l→n (regula lui Schuchardt) val, vale – a merge; (este ca şi verbul francez aller (je vais, tu vas … + nous allons, vous allez. De unde rezultă ca va+ale = vale); vakk, vakke – a merge, a se mişca; vask, vaske – a merge, a se mişca; o altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii române, MDA consemnează pentru pers. a III sing. forma nu vişca). vaska – mişcare, continuarea mişcării, perseverenţă; vayg, vayge – a merge, a porni la drum; (asemănător şi fr. voyage). blac, brac, branc – a cădea; (ca şi verbul românesc a da brânci) baγg – mişcare, mers, curs de apă, val, talaz; • în aromână: filcu, vlihur – liber; liber ca râul în curgerea sa. vlagă – putere; versu – a turna; versu – a năvăli; răvăescu – a năvăli; (este ca şi cuvântul românesc răvăş-esc(u) obţinut prin anagramarea verbului versu. Tot prin anagramarea acestui verb s-a format şi verbul răşvă-escu adică răsboiesc(u). Corespunzător acestei rădăcini ravas provenite de la arhetipul avlake există verbe şi în limba engleză. • în engleză: ravish – a răpi, a viola; ravage – a jefui, a distruge, a face Trivium Nr.r. 2 /2009 46 ravagii; walk – a se plimba;

work – a pune în mişcare; 8. Înţelesul de „habitat uman”: • în română: vlahie – ţinut, ţară; • în franceză: vilage – sat; • în portugheză: vergel – livadă, gradină; vend – ţinut, zonă, loc, teren// ţară, patrie, stat; burgo – burg, orăşel, târg; • în cehă: vlast – meleag, tărâm, patrie; viska – sătuc; • în latină: vicus,i – sat // proprietate la ţară // cartier într-un oraş; • în albaneză: vis – loc, ţinut, meleag, tărâm; 9. Înţelesul de „viaţă, viu, omenire” • în aromână: plasă – neam de oameni; • în latină: vulgus,i – norod, gloată; • în germană: Welt – lume; • în portugheză: vend – lume, populaţie, mulţime; 10. Înţelesul de „dumnezeire” Prin analogie cu râul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit avlake, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah care, în domeniul religiei, a generat un mare număr de teonime. Între ele şi sintagma teonimică ebraică Ylah-Wilah23 prin a cărei încriptare 23 G.L. Teleoacă, Iehovh, revelaţiile luminii tăinuite, în Revista Al cincilea anotimp, Oradea, aprilie 1999. Trivium Nr.r. 2 / 2009 47 sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia religioasă dacică. Tot în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, au fost create conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a fost edificată întreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză to bless – a sfinţi, a binecuvânta, a ferici. Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de râu numit avlake se confirmă în mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvântului avlake s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul râului. Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale râului, mai pot fi structurate şi numai în două grupe după criteriul profan (grupele 1-9) şi sacru (grupa a 10-a). Operând cu această clasificare binară filozoful neokantinan Ernest Casirrer (1874- 1945), unul dintre întemeietorii semioticii, a anticipat teoretic

necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice în punctul originii lor comune. În eseul său Mit şi limbaj, Ernst Cassirer24 argumentează viguros că prin descoperirea în viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural. Or, conceptul de râu, în baza exemplelor de mai sus, reflectă, în mod evident, legătura dintre sacru şi profan cât şi 24 Ernst Cassirer, Mit şi Limbaj, în Revista Secolul XX, nr.1-2-3, 1988, p.235. Trivium Nr.r. 2 /2009 48 calea edificării limbajului natural pornind de la cuvântul arhetipal avlake, prin metaforizarea multiplelor sale sensuri. Iată aşadar, cum conceptul de râu numit avlake sau vlac poate explica originea graiului uman articulat atât din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale, cât şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice. Validată prin însăşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se întemeiază pe arhetipul avlake ca apelativ al râului, dar şi fiindcă este valahic teritoriul pe care a fost eternizată, sub forma toponimelor de vecinătate, gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului în care au fost create principalele cuvinte ale omenirii gramatica universală limbilor s-a conservat mai ales în Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se înregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu evidentă înrudire lingvistică. În ţinutul ardelean şi, în mod special, în ţinutul secuilor care sunt trib autohton, toponimele exprimă unele scheme lingvistice de transformare a cuvântului arhetipal avlake în noi denumiri, scheme lingvistice care se constituie în tot atâtea căi prin care arhetipul a generat cuvintele fundamentale ale omenirii, iar pentru mitologia lumii numele marilor zei. Altfel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format în mod autonom, pe de o parte în domeniul toponimiei şi pe de altă parte în domeniul cuvintelor de uz, dar în fiecare din cele două domenii au avut loc aproape aceleaşi procese de transformare lingvistică a cuvântului arhetipal avlake, aşa încât anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de Trivium Nr.r. 2 / 2009 49 academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are înţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene. Fenomenul acesta numit omonimie (paronimie), are însă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale – toponimie, teonimie, antroponimie,

etononimie şi cuvinte de uz comun – pornind de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal care pentru înţelesurile specifice fiecărui domeniu în parte a furnizat forme identice sau asemănătoare. În mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip în ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate îl reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinând cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvântul buiestru, din substratul româno-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia începând cu secolul al VI-lea de către slavii migratorii pare nefondată mai întâi fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de râuri. Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată în considerare, cu atât mai mult cu cât formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui înţelesuri au fost exprimate de diferitele grupuri etnice prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de excepţie, îl reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina marga produsă de acelaşi arhetip al graiului uman avlake urmând o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea Trivium Nr.r. 2 /2009 50 judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina marga poartă toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică înţelesul următoarelor exemple: • gr. άμέργώ – a culege fructe • lat. mergae, arum – furcă cu doi colţi • lat mergo, ere – a se scufunda • lett merga –culoar • lett. merga, marga – ploaie liniştită • prus. merga – fecioară, fată aici se constată asemănarea cu virgo,onis • ags. mergen, morgen – viitor • got. Morgen, maurgis – dimineaţă, răsărit • m.ir. merge – stindard, drapel • alb. mergon – depărtat • arm. merj – pe lângă, aproape de • sp. merga – pânză de sac • snskr. marga – drum • snskr. marca – spălare • rom. merge – a te deplasa • rom. mărgău – drumul pe care se întorc vitele de la păşune

• eng. margin (dar şi verge) – margine, limită, diferenţă Ca o altă dovadă că şi cuvintele întemeiate pe structura merg provin de la cuprinzătorul arhetip vlah întemeiat pe ideea de râu, denumit avlake în arhaica limba armână, menţionăm în continuare câteva hidronime asemănătoare cuvântului merg: • Μάργος – veche denumire a râului Morava • Mărgău – râu în bazinul Crişurilor • Marga – afluent al Timişului • Margeş – afluent al Someşului • Marcos – afluent al Siretului Trivium Nr.r. 2 / 2009 51 • Marcu – afluent al Prutului • Murguşa – afluent al Mureşului • Marca – mai multe localităţi în România Fără a mai îngreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi, mai ales, cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umbrto Eco25 are atâta nevoie pentru a alege, în numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean. Având în vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentând poate cel mai important obstacol în calea unităţii reale a Europei, limba română prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu în Europa. Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umberto Eco. 25 Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, din Constanţa, 1996, p.45. Trivium Nr.r. 2 /2009

Istoria Dacismului –Malinas, in Albina iulie

Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H.

îşi avea locul în centrul României de azi

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru). Urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). Şi ultima întrebare:

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în

paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele… La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine?- se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de

omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe , locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XIIXIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare...

Dr. Napoleon SĂVESCU

Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Limba ca element de structurare

a tiparului de gîndire european

Lucia DĂRĂMUŞ Grafica de Hetco (Agero)

Impresii si păreri personale în

FORUMUL de DISCUŢII Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Cel mai intim element care dă unitate, care conferă unitate Europei, dar mult mai adînc întregii fiin�e umane, este limba în sens generic �i în mod particular, pentru unitatea structurală a Europei, este limba latină. Desigur, dacă e să ne gîndim la bază, ceea ce putem identifica, ceea ce trebuie luat în calcul ca reprezentativitate pentru tiparul de gîndire european, este mo�tenirea lingvistică, religioasă, într-un cuvînt mo�tenirea cultural-�tiin�ifică. Dacă e să fim �i mai restrictivi, atunci identificăm cele trei mo�teniri: mo�tenire greacă; mo�tenirea latină; mo�tenirea cre�tină cu fundalul iudaic, dacă nu cumva fundamentul evreiesc ar constitui cea de a patra mo�tenire. Bază pentru toate tipurile de mo�tenire este limbajul cu cele două calită�i sine qua non, limbajul care structurează, pune ordine în lume �i limbajul care descrie. Lingvistica integrală, prin exponentul ei, Eugen Co�eriu, propune o triparti�ie în interiorul limbajului: limbajul ca activitate - energeia; limbajul ca facultate intuitivă - dynamis; limbajul ca produs al activită�ii de vorbire - ergon. Pentru reprezentabilitatea culturală, baza o constituie gîndirea greacă, prin mit, pentru că ceea ce are intim cultura greacă este mitul. În acord cu lucrările filosofului german Nietzche, mitul reprezintă imaginea oricărei culturi sănătoase, de care se leagă pornirile creatoare ale omului, desigur, prin cele două paliere definite de filosof - dionisiacul �i apolinicul. „De Apollo �i Dionysos se leagă cuno�tin�a noastră că în lumea grecească e o contradic�ie uria�ă, ca origine �i ca inten�ie, între arta apolinică a artistului plastic �i între arta fără icoane a muzicii, ca artă a lui Dionysos” - în original, Die Geburt der griechischen Tragoedie, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, p.48 Filosoful român Lucian Blaga face distic�ie între a gîndi mitic �i a gîndi mitologic.”A gîndi mitic înseamnă a continua linia vizionară a mitului, a gîndi mitologic înseamnă doar a-�i îmbrăca gîndurile alegoric în haine luate de-a gata din mitologie.”Lucian Blaga, Humanitas, Zări �i etape, p.190 Hegel, în Fenomenologia spiritului, întrevede sinteza dintre cele două paternus-uri care stau la fundamentul culturii europene - credin�a la Ierusalim �i �tiin�a la grecii antici. Conform dic�ionarelor oficiale �tiin�a ar avea reprezentabilitate în planul cuno�tin�elor, însemnînd:

1) faptul de a avea cuno�tin�e 2) pregătire intelectuală, instruc�ie Termenul, în limba română, vine prin filieră franceză, fr. science. Însă, ca importan�ă a planului pe care-l define�te, el s-a impus în mai toate limbile europene, în diferite forme, cu schimbările lingvistice de rigoare, fiind de provenien�ă latină. De exemplu, în engleză există science ”department of systematized knowledge; coordinated knowledge of the operational of general laws...”Longman, Concise English Dictionary, 1985, p1233 El provine din rădăcina lui scio, scire, scivi, scitum care are ca prim sens ”a hotărî”, mai apoi ”a �ti” - Cf. Dic�ionar Latin-Român, Ion Nădejde �i Amalia Nădejde Gesticone, Ed. Adevărul. Cu sensul de ”a hotărî” apare la Titus Livius - Ut tribus plebis regationem ferret sciretgue plebs. Pentru ca tribunul plebei să propună o lege �i plebea să hotărască. La Plaut apare expresia scire omnes linguas în care este implicat sensul ”a �ti”; ”a �ti toate limbile”. Cu acela�i sens îl întîlnim la Lucretius în expresia An scire adversa pati - Dacă ai putea (ai �ti) să suferi nenorocirile”. A�adar, ca mo�tenire directă a latinită�ii, a modului în care latina vedea, gîndea lumea prin acest termen, �tiin�a este îmbinarea armonioasă dintre ”a hotărî” �i ”a �ti”. Acesta este planul lingvistic al termenului, care î�i găse�te fundamentul în terminologia latină, însă în plan filosofic, o filosofie a �tiin�ei o întîlnim la grecii antici. De exemplu, atomismul apare la Leucippos. Se cade să amintim că Leucippos a fost discipolul lui Zenon, a�adar a trăit în veacul al V-lea. În Abdera întemeiază o �coală filosofică, avîndu-l printre discipoli pe Democrit. După cum se cunoa�te, Democrit î�i depă�e�te învă�ătorul. O afirmă �i Epicur într-o scrisoare adresată lui Eurylochos. Însă, începuturile lui Leucippos, în ale filosofiei, sînt incontestabile. Conform filosofiei acestuia, Universul (to pan) este o parte vid, iar o altă parte este plin de corpuscule (soomatoon). Tot Leucippos a avut previziunea elementelor primordiale:atomi (atomous). Cunoa�tem despre opera lui Leucippos din operele altor filosofi. - Cf. Democrit, fr. A33 (Tetral., III-IV);B4b: 1. Achill Tatios., Isag. 1-B (din Eudoros) că stelele ar fi vie�uitoare - zaoo - aceasta o contestă atît Anaxagoras cît �i Democrit (sau, mai degrabă, Leucippos) în Marea Cosmologie - Megaloo diakosmoo. A�adar, o lucrare �tiin�ifică atribuită lui Leucippos este Marea Cosmologie. Despre Leucippos aflăm �i din scrierile lui Aristotel. Aristotel, De gen. et corr. A. 8, 324b35, 325 a1 - ”Leucippos �i Democrit au emis judecă�i, cel mai adesea sistematic �i printr-o teorie unitară (evi logoo) despre toate fenomenele, stabilind un principiu (arhen) în conformitate cu natura, a�a cum este ea” De fapt, după cum se întîmplă în domeniul �tiin�ific, o teorie se sprijină pe alta, un fenomen pe altul sau, dimpotrivă, o teorie este combătută de alta, un fenomen combătut de altul. Cert este că ceea ce a reprezentat �tiin�a în antichitate a dat na�tere la problematizarea ei, la teoretizarea

acesteia, definind-o, punîndu-i un set de valori, după care to�i oamenii de �tiin�ă putîndu-se ghida. Expozeul realizat pînă acum nu reprezintă decît o simplă aducere aminte a unui singur filosof care a deschis u�a spre un domeniu, cel filosofico-atomist, introducînd termeni tehnici care au pătruns prin acest palier în limbile moderne de circula�ie, constituind un fundament pentru unitatea lingvistică, pentru filonul comun al limbilor europene de astăzi. Termenii pe care îi regăsim în filonul de bază sînt extrem de mul�i, ei pătrunzînd în sistemele lingvistice actuale prin intermediul diferitelor paliere de gîndire, tehnicizîndu-se, cele mai importante fiind �tiin�ele exacte �i �tiin�ele umaniste, în special prin cel lingvistic. Referindu-se la teoria unitară a lui Leucippos, Aristotel folose�te expresia eni logoo, pentru termenul ”principiu” uzitează termenul arhen. Luînd în calcul cuvîntul logos, �tim cu to�ii cum acesta, prin intermediul filosofiei �i al literaturii, a migrat în limba latină, pentru că îl găsim la Plautus cu sensul de ”discurs”, dar �i la Terentius - Logi! - pove�ti, mofturi! Termenul, desigur, prin filieră filosofică, dar �i religioasă, face istorie, palierul lui semantic fiind extrem de larg, impunîndu-se ulterior în toate domeniile �i limbile moderne. Trebuie amintit aici că în Septuaginta, în conformitate cu Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblică, p. 41, o variantă a termenului logos cunoa�te o dezvoltare semantică, desemnînd ”ra�iunea” care luminează gîndirea marelui preot. Pe aceea�i rădăcină cu logos există termenul to logeion care, conform cu Bailly, are două sensuri de bază ”tribunal”, ”parte a scenei destinată actorilor spre a vorbi”. Însă, în Septuaginta, termenul logeion (diminutivul lui logos) prezintă o dezvoltare semnatică, desemnînd o parte a ve�mîntului preo�esc, respectiv pieptarul iar în Noul Testament dezvoltă un nou sens de ”predic�ie divină”. ex: qui accepit verba vitae dare nobis. Cei mai mul�i termeni din filonul latin - grec îi regăsim în domeniul medical, practic, întreaga terminologie medicală este tributară acestor două limbi. Dăm spre exemplificare cîteva elemente din diferite sisteme lingvistice actuale.ex: a) lat. phreneticus - gr. phrenetikos - engl. phrenetic - rom. frenetic b) rom. ataxie - fr. ataxie - engl. ataxia - gr. a-tassein (ataxia - tulburare a coordonării mi�cărilor voluntare din cauza lezării unor căi nervoase.) c) rom. flegmă - lat. phlegma - engl. phlegm - gr. flegma Am ales sisteme lingvistice deosebite, incluzîndu-l �i pe cel englezesc, care nu este de sorginte romanică, pentru a arăta importan�a limbii latine, modul în care s-a păstrat vie în intimitatea chiar a unei limbi neromanice, dar de sorgine, a� numi-o, germano-latină. �tiin�ele umane �i-au rezervat ele însele mo�tenirile terminologice de specialitate, unii termeni desemnînd zone ale �tiin�ei tratate. ex: a) rom. epifanie - engl. epiphany - gr. epifainein b) rom. epilog - fr. epiloque - engl. epiloque - lat. epilogus - gr. epilogos

c) rom. fonem - fr. phoneme - engl. phoneme - gr. phonema Modalită�ile prin care limba a influen�at un sistem sau altul sînt multiple. Un exemplu minimal îl avem în observa�ia termenului gr. aeer. Acesta, prin tiparele de gîndire filosofice grece�ti, pătrunde în limba latină aer, aeris , însemnînd miros, nor, cea�ă. Că a pătruns în latină din limba greacă, o demonstrează cazul acuzativ aera.Datorită acestei istorii filosofice pătrunde �i în alte sisteme lingvistice, pînă în limbile moderne, în limba engleză termenul fiind air. În domeniul �tiin�ific am putut observa la Leucippos cum a func�ionat limbajul, importan�a acestuia. Apoi, s-a putut observa evolu�ia unor termeni, modul prin care au migrat dinspre filosofie spre teologie. În domeniul medical, profilul limbajului a jucat �i joacă un rol extrem de important. Un caz concret este cel al medicinei hipocratice. Desigur, este de remarcat �inuta filosofică a scrierilor lui Hipocrate. Terminologia folosită în Corpus este de sorginte filosofică, termenii fiind: arhe, dunamis, ananke, fusis, nomos etc. .. Mo�tenirea antică pe care o avem îi datorează foarte mult lui Aristotel, nu doar pentru scrierile proprii cu caracter filosofic, ci �i faptului că prin intermediul lui modernii au acces la autorii a căror opere s-au pierdut ori s-au transmis pînă în zilele noastre doar fragmentar. Este cazul lui Hipocrate despre care aflăm din scrierile lui Aristotel sau Platon. Aristotel, Politica VII, IV,3 ”Se poate spune despre Hippocrates, nu ca om, ci ca medic, că este cu mult mai mare decît un altul care s-a făcut cunoscut printr-o statură mult mai mare ca a sa”. Aristotel însu�i dezvoltă o structură �tiin�ifică, fiind, de fapt, primul care gînde�te o teorie despre vise, despre halucina�ii. Conform lui Aristotel, halucina�iile sînt fenomene diferite de senza�ii, cei mai mul�i stimuli ac�ionînd asupra unor min�i pasive (în somn) sau goale (în cazuri de boli mintale). Problema halucina�iilor este tratată �i de Toma d'Aquino. Halucina�ia, conform acestuia, este rodul imagina�iei, prin intermediul organului senzorial periferic: ut videatur ab anima imaginaria vel sensuali visione (...) Contingit aligua secundum imaginationem vel sensum videri - după cum sînt văzute de suflet cele imaginare sau printr-o viziune a sim�urilor....Se întîmplă ca unele lucruri să fie văzute conform imagina�iei sau sim�ului - Toma d'Aquino, Summa theologiae I a, De malo XVI, 11. Temelia a ceea ce s-a transmis pare a fi limba, căci prin ea se structurează universul, ceea ce înseamnă că domeniile de cunoa�tere �i crea�ie nu sînt deloc rupte în intimitatea lor, ci dimpotrivă, în subsidiar, există o unitate. Privind spre formele de crea�ie, unitatea dintre acestea a fost prevăzută �i enun�ată �i de Paul Valery cînd spune ”această explorare sistematică a posibilului mental, pe care o realizează geometria �i literatura �i muzica” - Cf. Note despre Nietzsche, în Secolul XX, 7-12 / 1993, p.221. Ortega y Gasset vede �i mai adînc atunci cînd spune ”La poesia es hoy la algebra superior de las metaforas”.

Despre unitatea a tot ceea ce există, însă din perspectivă fizică, vorbe�te �i Basarab Nicolescu ”la temelia lumii, a tuturor fenomenelor, există o lege a trinită�ii, implicînd trei principii” - Cf. Noi, particula �i lumea. Pe aceea�i linie a unită�ii fizice cu nuan�e adînc spirituale merge si Bohme, atunci cînd afirmă că trebuie o întoarcere spre cele spirituale, avînd în vedere că baza existen�ei stă în treime. ”Trebuie să vă întoarce�i privirile (...) în trinitatea neschimbată �i sacră, care este, prin excelen�ă, esen�a biruitoare, efervescentă �i activă.” C.f. B. Nicolescu, op. cit. p.236. Însă, în toată unitatea care stă la baza �tiin�elor, fie ele naturale sau umane, există factorul creativită�ii care asigură o treaptă pentru cercetare. În domeniul lingvistic există palierul limbajului ca activitate creatoare - energeia - conform cu Eugen Coseriu, care distinge între acesta �i alte două falii: limbajul ca facultate intuitivă - dynamis �i limbajul ca produs al activita�ii de vorbire - ergon. Co�eriu realizează rela�ia dintre limbajul general �i limbajul poetic prin posibilită�ile lui creatoare. Conform lingvistului, limbajul se realizează în universalitate, situîndu-se dincolo de adevăr �i de fals. O altă idee cu privire la creativitatea lingvistică apar�ine lui Roman Jacobson, care consideră că latura creativă a limbajului o regăsim pînă �i în planul sonorită�ii, al redundan�ei sunetelor. ”Thus, there is a recongnition that everything in the speech sound plays some linguistic role and that, therefore, there are redundant, configurative, expressive and physiognomic features in addition to the distinctive one. In fact, the sound shape as a whole is a linguistic creation...” Cf. Roman Jacobson, Selected Writings, VIII, Completion volume one, Mouton de Gruyter Creativitatea lingvistică este de o importan�ă covîr�itoare, pentru că ea reflectă capacitatea limbajului de a intra în transformări fonetice �i de sens, capacitatea de a primi sau a lăsa în con de umbră anumite nuan�e semantice, capacitatea de a intui sau de a pătrunde în alte sisteme lingvistice, punînd ordine în lume, descriind-o. De fapt, vorbim cum gîndim �i gîndim cum vorbim. Acestor două atribute le sînt tributare toate celelalte domenii. Există unitate în lumea europeană de astăzi? Da, există, este detectabilă în orice plan de activitate, �tiin�ific sau de crea�ie artistică �i se datorează limbii, iar ca particularitate celor două limbi istorico-culturale, întîlnite în toate straturile sociale: latina �i greaca. Lucia Dărămuş

LIMBA ROMANÃ SI ISTORIA EI FUNDAMENTATÃ ÎN OPERA LUI AL. ROSETTI

Definiţia genealogicã a limbii române. Limba românã este limba latinã vorbitã în mod neîntrerupt în partea orientalã a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunãrene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioarã şi inferioarã) din momentul pãtrunderii limbii latine în aceste provincii şi pânã în zilele noastre.

Acei care ne-au transmis limba latinã din tatã-n fiu, în aceste pãrţi dunãrene, au avut întotdeauna conştiinţa cã vorbesc aceeaşi limbã (latina),spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa” vorbitorilor de a întrebuinţa o anumitã limbã, şi nu alta.

Aceastã limbã a suferit, însã, transformãri neîncetate, atât prin evoluţia ei normalã, cât şi prin influenţa exercitatã de limbile cu care a venit în contact.

Teritoriul de formaţie. Limba românã s-a dezvoltat pe o largã bazã teritorialã

romanizatã, cuprinzând provincia Dacia nord-dunãreanã propriu-zisã, adicã, în primul rând: Oltenia, Banatul şi Ardealul, şi, în al doilea rând, Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi zona sud-dunãreanã învecinatã de-a lungul fluviului, Dobrogea, iar la vest şi sud-vest, provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania şi cele douã Moesii.

Latina orientalã. Latina dunãreanã, dimpreunã cu latina vorbitã pe coasta Dalmaţiei

şi, pînã cãtre jumãtatea a doua a secolului al treilea d.e.n., dimpreunã cu latina vorbitã în Italia, face parte din grupul oriental al limbilor romanice.

Dalmata era vorbitã odinioarã pe coasta Adriaticei, şi a dispãrut astãzi cu totul. Limba ultimului supravieţuitor care cunoştea dalmata, ce nu mai era întrebuinţatã de pãrinţii sãi, a fost cercetatã la faţa locului, în insula Veglia, în 1897. Albaneza nu este o limbã romanicã, ci a suferit numai o atât de puternicã influenţã latinã, încât Gustav Meyer a putut sã o socoteascã drept „jumãtate romanicã”.

Cucerirea şi romanizarea Daciei. Cucerirea Daciei de cãtre Traian (101-107 d.e.n.)

a fost pregãtitã de o serie de mãsuri cu caracter militar şi administrativ care care au fãcut posibilã, în momentul transformãrii Daciei în provincie romanã, repedea ei romanizare. Prin cucerirea acestei provincii se urmãrea un îndoit scop: militar, în primul rând, economic, în al doilea, pentru a lega Dacia cu Drobetae si cu regiunea învecinatã şi a exploata bogãţiile miniere ale Daciei.

Din punct de vedere strategic, cine voia sã stãpâneascã Dacia trebuia, în prealabil, sã cucereascã teritoriile de la vestul şi estul ei: Dacia nu putea fi romanizatã decât dupã stabilirea puterii romane în regiunile Budapestei şi Dobrogei de astãzi. Pe de altã parte, pentru consolidarea stãpânirii romane la sudul Dunãrii, se impunea cucerirea şi romanizarea Ardealului.

Pe scurt, fazele procesului de romanizare a provinciilor dunãrene sunt urmãtoarele: romanizarea a fost asiguratã în secolul I d.e.n.,prin consolidarea stãpânirii romane pe Dunãre, astfel dupã cum coloniile greceşti de pe litoralul Mãrii Negre, pe la 500 î.e.n., transformase Dunãrea, de la gurile ei şi pânã la confluenţa cu Siretul, într-un fluviu grecesc, pentru asigurarea comerţului în interior.

In anul 15 d.e.n.(sub Tiberiu), reşedinţa prefectului roman al litoralului Mãrii Negre este în Dobrogea (el depindea de guvernatorul Moesiei superioare stabilit pe Dunãre, în vechea Serbie) iar flota romanã circula pe Dunãre, astfel încât, începând cu anul 46 d.e.n., se înfiinţeazã vama litoralului dunãrean, cu posturi vamale şi invevitabilii mici comercianţi, veniţi pe urmele armatei. Cetãţile romane, clãdite pentru a strãjui fluviul, cu garnizoanele lor şi teritoriul învecinat închiriat cetãţenilor romani, cu legionarii liberaţi instalaţi acolo, sunt tot atâtea centre de romanizare a teritoriului dunãrean. De asemenea, staţiunile flotei romane pe dunãre. Dar stãpânirea Romanã nu s-ar fi putut menţine pe Dunãre, dacã romanii nu ar fi stãpânit Dobrogea, prin caracterul ei geografic (ea face parte din sistemul septentrional), a fost cheia stepei româneşti: cine stãpâneşte Dobrogea poate controla Dunãrea şi hinterlandul ei. Claudiu cucereşte teritoriul de la dreapta Dunãrii, iar Moesia inferioarã, teritoriul cuprin între Balcani şi Dunãre, pânã la vãrsarea în mare, devine provincie romanã în 86 d.e.n.(sub Domiţian). Dobrogea a fost repede romanizatã, mulţumitã populaţiei romanizate stabilite în punctele vamale, cetãţilor, staţiunilor flotei şi administraţiei romane; dupã 150 d.e.n., viaţa romanã este generalizatã în Dobrogea.

Înconjuratã de provincii romanizate, cu Dunãrea fluviu roman, Dacia nu mai putea opune o stavilã romanizãrii, cu atât mai mult cu cât imperiul, pentru stabilitatea graniţei sale de nord, trebuia sã pacifice aceastã regiune şi sã-şi asigure stãpânirea ei.

Din punct de vedere economic, Dacia prezenta un mare interes pentru minele sale de aur şi de sare, care au fost exploatate în timpul lui Traian; sub Septimiu Sever exploatarea agricolã, creşterea vitelor şi industria lemnului trecând pe prim plan. Civilizatia romanã se rãspândise la nordul Dunãrii prin comercianţi, încã dinainte de cucerirea lui Traian de la 50 pânã la 150 d.e.n. , vedem pe aceşti pionieri ai civilizaţiei pãtrunzând în interiorul teritoriului nord-dunãrean...

Colonizarea Daciei.Dupã cucerire, Dacia a fost colonizatã cu colonişti aduşi din

provinciile romane occidentale, dar o mare parte au venit din Asia Micã. Toţi aceşti colonişti de origini diferite vorbeau limba latinã şi o întrebuinţau ca limbã în raporturile zilnice.

Cunoaşterea limbii latine era necesarã nu numai în raporturile cu administratia romanã, dar şi ca mijloc de comunicare între oameni veniţi din regiuni atât de diferite ale imperiului roman. Întrebuinţarea limbii latine apare din nevoia de a avea un instrument de comunicare între oameni ce vorbeau limbi diferite. Alipitã imperiului roman în 106, Dacia este în întregime romanizatã în 150 d.e.n. (în 212 d.e.n., prin „Constitutio Antoniniana”, decretatã de împãratul Caracalla, locuitorii Daciei devin cvetãţeni romani în masã). Aceasta nu înseamnã, însã, cã limbile locale dipãruserã în favoarea limbii cuceritorilor, ci numai cã populaţia cuceritã învãţase limba latinã şi o întrebuinţa în raporturile cu administraţia şi cu coloniştii veniţi din alte pãrţi, limba localã rîmânând sã fie folositã şi mai departe în interiorul familiei, ca un grai specializat.

Orientarea politicã şi economicã a Daciei. Orientarea politicã şi economicã a

Daciei spre vest a fãcut ca noua provincie sã rãmânã în contact cu provinciile occidentale primind inovaţiile lexicale pornite din centru: cea mai importantã arterã comercialã era Dunãrea; la Viminacium (astãzi Kostolac) era punctul de întretãiere a drumului comercial ce unea apusul cu rãsãritul şi cu Dacia. O altã cale comercialã uneşte Italia (Via Appia) prin Brindissi şi Durazzo cu Via Egnatia, marea arterã comercialã care ducea la Salonic, aproximativ pe traseul ce-l urmeazã astãzi calea feratã.

Orientarea spre apus a comerţului Daciei, faptul cã, din punct de vedere vamal, Dacia fusese încadratã în circumscripţia Illiricului, în sfârşit, aşezarea în Dacia a unui numãr de colonişti veniţi din Dalmaţia, ne fac sã înţelegem asemãnãrile dintre românã şi dialectele

italiene centrale şi meridionale, asemãnãri care nu se pot explica prin dezvoltarea în aceeaşi direcţie, dar independentã, care se observã uneori la dialectele ce derivã dintr-o limbã primitivã comunã.

Grupul lingvistic apenino-balcanic. Româna face parte din grupul lingvistic

apenino-balcanic dimptreunã cu dalmata, albaneza şi dialectele italiene centrale şi meridionale (abruzzez şi pugliez) Printre trãsãturile comune ale acestui grup lingvistic, care nu sunt simple paralelisme, sunt de amintit: pãstrarea lui u latin în românã, în dialectele italiene de sud şi în sardã: rom. Furcã, sard. Furca, pe când în celelalte limbi romanice u a trecut la o; conservarea surditãţii conclusivelor p,t,k, şi a semiconclusivei s: rom. Cãpãstru, roatã, pãcurar, sp. Cabestro, ruede, port. Pegureiro, it. Capestro, rota, pecoraio, rom. casã, it casa, fr. Chez; tratamentul la fel al grupul kl’: rom. cheie, ar. cla’ie, it. Chiave, prov.cat. clau, rom. ochi, ar, oc’lu, it. Occhio, fr. Oeil, sp. Ojo; pluralul în i la numele de declinarea a III-a: rom. munţi, it. Monti, rãspândirea numelor în ora: it. Capure, rom. capuri, focuri(pl); frecvenţa numelor formate cu ex:it. Scurta, rom. scurta. It. Scapeta, rom. scãpãta; nume formate cu extra: it. Strabellor, rom. strãvechi, it. Sterluce, ro. Strãluci; frecvenţa sufixului arius: it. Caddararu, rom. cãldãrar, it. Palumbaru, rom. porumbar, întrebuinţarea prefixului in: sicil. Itiniriri, rom. întineri; sufixul ia; it. Surdia, rom.surzie, it. Firraria, rom. fierãrie; în sfârşit, existã în dialectele italiene meridionale, în dalmatã şi în românã o serie de expresii asemãnãtoare, precum şi cuvinte ce nu mai apar în celelate limbi romanice.

Creştinismul în Dacia. Creştinismul pãtrunde în Dacia sub forma latinã;

generalizarea cultului creştin în provinciile dunãrene nu se produce decât în secolul al IV-lea d.e.n. ; înainte de secolul al IV-lea creştinismul se infiltrase în Dacia prin coloniştii orientali. Obiectele de cult creştin din sec IV-VI aflate în Dacia au aparţinut populaţiei romanizate rãmase în Dacia dupã evacuarea ei.

„Pãrãsirea” Daciei. Imperiul de Orient. Dupã pãrãsirea „oficialã” a Daciei de cãtre

Aurelian (275 d.e.n.) efectuatã începând cu a. 271, în legãturã cu campania lui Aurelian în Orient, şi crearea provinciilor sud-dunãrene Dacia ripensis (între Dunãre şi Balcani) şi Dacia mediterranaea (si Serdica-Sofia drept capitalã), viaţa romanã a continuat în provincia romanizatã, şi în special în Banat, iar populaţia rãmasã a dus pe aceste locuri un trai mult mai modest despre care însã putem sã ne facem o idee aproximativã prin rezultatul sãpãturilor arheologice: de la Dridu (Urziceni) şi la Bucov (Ploieşti) e semnalatã o populaţie protoromânã în sec IX-X (Nestor, Don. archeol.,407-410). Dacia sud-dunãreanã sau aurelianã, dimpreunã cu teritoriile romanizate de la nord au rãmas în legãturã cu provinciile occidentale ale imperiului roman pânã la sfârşitul secolului al IV-lea d.e.n. , când printr-o nouã împãrţire administrativã, Dacia aurelianã a fost separatã de provinciile occidentale. În 379, sub Graţian, diocezele Daciei şi Macedoniei, dimpreunã cu Dalmaţia de sud (Praevalitana), sunt cedate Imperiului de Orient iar Illiria occidentalã rãmâne grupatã cu Italia. Panoniile sunt grupate şi ele cu Dacia sud-dunãreanã, în 424-427 şi formeazã mai târziu, sub Justinian(527-565) arhiepiscopia Justinianei Prime, dimpreunã cu Dardania, Moesia prima, Praevalitana şi Macedonia, provincii ce aparţineau Imperiului de orient începând cu secolul al V-lea d.e.n.

Graniţa dintre cele douã imperii, pornitã din munţii golfului Cattaro, se îndrepta apoi spre Belgrad, trecând la vestul acestei localitãţi; cu începere de la împãratul Heraclius (610-641), greaca înlocuieşte latina, ca limbã oficialã în imperiul de rãsãrit.

Izolarea Daciei. De fapt, încã din secolul al III-ea d.e.n. Roma nu mai avea forţa de a impune provinciilor îndepãrtate şi din ce în ce mai autonome, ca Dacia, inovaţiile sale lexicale. O serie de cuvinte cunoscute din limbile romanice occidentale nu mai pãtrund în Dacia: aviaticus, carruca, (ex)tutare, sugia, etc.

Gustav grober a susţinut (1884) cã diferenţele dintre limbile romanice s-ar explica prin date succesive de romanizare a provinciilor: anumite inovaţii fonetice se petrecuserã la o datã anterioarã romanizãrii cutãrei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc din cutare limbã romanicã nu erau încã pan-romane, în momentul cuceririi provinciei.

Criteriul acesta cronologic de explicaţie ar putea fi valabil, dacã provinciile romanizate ar fi rãmas izolate şi nu ar fi primit inovaţii de la centru; dar lucrurile s-au petrecut altfel: ştim cã inovaţiile lexicale pornite din centru au pãtruns, pânã la o anumitã datã, în provinciile cele mai îndepãrtate ale imperiului roman. De aceea diferenţa dintre limbile romanice, adicã diferenţierea feluritã dupã provincii a latinei vorbite nu se poate explica decât ţinând seama de populaţiile autohtone, diferite în fiecare provincie, cãrora limba latinã le-ar fi fost impusã o datã cu romanizarea şi care au transformat, fiecare într-un mod diferit, limba cuceritorilor romani.

Conservatismul de care dã dovadã limba românã în domeniul lexicului, ca şi sarda, se explicã prin izolarea acestor douã limbi.

Dar contactul cu lumea romanicã apuseanã s-a menţinut, prin legãturi cãrturãreşti sau religioase, pânã în secolul al VII-lea. Pânã la aceastã datã, limba latinã continuã sã fie limbã oficialã, în Dacia şi în Moesia...

Româna, limbã „balcanicã”. Limbile balcanice şi anume: româna, bulgara, albaneza

şi neogreaca – într-o mãsurã mai micã şi sârbo-croata, turca otomanã rãmânând izolatã - , fãrã a fi înrudite între ele, constituie, prin convieţuirea secularã a popoarelor care le vorbesc, o „uniune lingvisticã” (Sprachbund). Ele au în comun o serie de trãsãturi provocate de un acelaşi substrat sau datorite influenţei unei limbi asupra alteia, trãsãturi care conferã acestor limbi un aspect particular.

Încã din 1820 B. Kopitar a atras atenţia lumii savante asupra asemãnãrilor dintre limbile balcanice; de atunci, s-a putut constitui o „lingvisticã balcanicã”, consacratã elementelor pe care aceste limbi le au în comun...

Latinitatea limbii române. Analiza genealogicã a limbii române dovedeşte

latinitatea ei; structura limbii române este, în esenţa ei, latinã. Oricât de mult s-a îndepãrtat limba românã de tipul latin şi oricât de mult s-ar mai îndepãrta de dânsul în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaţie dintre latinã şi limba românã, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurãrilor, a celei dintâi (cf. A.Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, I, Paris, 1921, p. 80). Dacã, deci, latinitatea limbii române este un lucru incontestabil şi astãzi incontestat, nu este mai puţin adevãrat cã limba românã conţine elemente care ne îndreptãţesc sã o considerãm, pe alt plan, drept o limbã balcanicã... ISTORIA LIMBII ROMÂNE DE LA ORIGINI ŞI PÂNÃ ÎN SECOLUL AL XVII-lea

• Autor: Silvana Chiujdea

• „ADEVARUL” din 20 aug 2009

•

În republica Moldova există o legislaţie în privinţa folosirii corecte a limbii moldoveneşti. La 20 de ani de la adoptarea normelor lingvistice se constată că aceasta nu se aplică în toate sferele de activitate din Republica Moldova. Potrivit ziarului "Timpul" de la Chişinău, o mare parte a instituţiilor statului şi a agenţilor economici continuă să boicoteze limba română, fără a fi sancţionaţi Panourile publicitare sunt pline de greşeli gramaticale şi tinerii preferă rusismele. Mai mult chiar, unii deputaţi nici măcar nu cunosc limba statului la conducerea căruia se află, comentează Timpul. Pe de altă parte, situaţia lingvistică din Transnistria este o imagine fidelă a celei din URSS. Potrivit publicaţiei, spaţiul mediatic din Republica Moldova este ocupat, în principal, de posturi de radio şi televiziune de limba rusă. Unicul organ guvernamental responsabil de respectarea legislaţiei lingvistice - Departamentul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova - a fost desfiinţat în 1994 şi transformat în Departamentul pentru relaţii interetnice, subordonat indirect Ambasadei Federaţiei Ruse. La solicitarea ziarului, expun situaţia existentă mai multe pesonalităţi ale vieţii politice din R. Moldova. Pentru fostul ministru al culturii din primul guvern democrat al Republicii Moldova, Ion Ungureanu, deşi au fost adoptate nişte legi bune privind funcţionarea limbii române în Republica Moldova, n-a existat forţa şi tactul necesar pentru ca acestea să şi fie implemente. Oleg Serebrean, vicepreşedintele Partidului Democrat, consideră la rândul său că situaţia lingvistică din Republica Moldova nu s-a schimbat esenţial nici după 20 de ani. Iurie Leancă, deputat al Partidului Liberal Democrat, insistă asupra reformulării denumirii limbii de stat - nu moldovenească, ci română. El explică faptul că statul nu a făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei limbii române şi că nici sistemul de învăţământ nu şi-a fixat acest obiectiv.

Corina Fusu, deputat din partea Partidului Liberal, consideră că discuţiile despre limbă au fost provocate intenţionat pe parcursul acestor 20 de ani, ca tactică de a sustrage atenţia oamenilor de la problemele lor adevărate. Nighotin, 22.08.2009 Nr. 55/08/09

“Daca sunt romani, duca-se in Romania...”

Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin protesteaza vehement cuvintele de ura ale asa zisilor credinciosi si membrii ai Bisericii Ortodoxe Sarbe. Membrii comunitatii romane/vlahe din Serbia de Nord-Est sunt hartuiti si infricosati incontinuu de catre preotii Bisericii Ortodoxe Sarbe si de escorta lor „civila” ori de cate ori rudele decedatilor cheama la inmormantare pe preotul Bisericii Ortodoxe Romane. Asa a fost ultimul incident neplacut de Sambata, 22 August 2009, de la inmormantarea din satul romanesc/vlah Aleksandrovat langa Nighotin de cine stie a catea oara: preotul Bisericii Ortodoxe Sarbe (din satul vecin sarb Raiat), inconjurat de oameni necunoscuti care strigau „daca sunt romani, duca-se in Romania...”. Aceasta amenintare a fost denuntata politiei negotiniene, de la care se cere sa cerceteze intregul caz si in viitor sa previna astfel de amenintari. Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin in cadrul Retelei comitetelor pentru drepturile omului din Serbia CHRIS, de opt ani ofera ajutor legal adecuat Bisericii Ortodoxe Romane in Serbia de Nord-Est la institutiile interne si internationale si indica raportul vitreg al statului Serbia cu aceasta Biserica, preot si credinci, precum si Legea foarte rea asupra comunitatilor religioase care este cauza tuturor problemelor create. Varful conducerii al Republicii Serbia, desi instiintat de aceasta problema continua mai departe sa afirme ca nu exista incalcarea drepturilor omului si minoritatilor in aceasta parte a Serbiei, negand si rezolutia 1632 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din 1 Octombrie 2008, precum si raportul raportorului ei special Juergen Herrmann despre discriminarea Bisericii Ortodoxe Romane in Serbia. Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin va initia un proces la institutiile juridice interne, de fiecare data cand se vor incalca drepturile individuale si/sau colective ale oricarui cetatean al Republicii Serbia sau comunitatii nationale.

Comitetul pentru drepturile omului Nighotin, presedinte Dusan Parvulovici

Nicolae Iorga Continuitatea spiritului românesc în Basarabia (Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia “Neamul românesc”, 1918.)

De la 1812, data anexãrii silnice cãtre Rusia, care a luat ceea ce a prefãcut în «Basarabie» - Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţerii, cãtre Dunãre, - pentru cã n-a fost în stare sã pãstreze la încheierea tratatului din Bucureşti Principatele amândouã ori mãcar Moldova întreagã, şi pãnã la data proclamãrii «Republicii Moldoveneşti» pe care împrejurãrile erau s-o ducã mult mai rãpede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului românesc, mãcar în anume din clasele aflãtoare acolo? S-a întins vreodatã asupra acestei Moldove rãsãritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptãtor, care ni este comun, acea necunoştinţã a lucrurilor româneşti, acea pãrãsire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întãreascã în minţile acestora oamenii cari socot, fãrã dreptate, cã un act politic se poate îndeplini, ca prin vrajã, instantaneu, nãprasnic, fãrã nimic din acea atmosferã culturalã, din acea pregãtire sufleteascã prin care singure popoarele pot sã ajungã la ţinta lor, - restul fiind numai o întâmplare şi o aventurã? La aceste întrebãri vreau sã rãspundã aceste câteva articole, care nu pot pretinde la alt merit decât acela de a înfãţişa în legãturã, ca o singurã desfãşurare, lucruri cunoscute, dar foarte puţin rãspândite şi uneori în publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora fapte şi stãri care erau prea mult pãstrate pentru singura informaţie a cercetãtorilor ştiinţifici.

I În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca «Basarabie» era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţã mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovinã.

Erau - datã fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului - şi un numãr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toatã proprietatea ruralã aici; alţii aveau în Moldova cea nouã ruseascã partea mai însemnatã dintr-însa. Pe de altã parte, aceşti cuceritori nu îngãduiau, ca ocupanţii celeilalte pãrţi desfãcute din Moldova întreagã, persoanelor rãmase la Iaşi, în legãturã cu domnul, cu «turcii», sã-şi mai pãstreze rosturi de stãpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurãri, pe preţuri de nimic, atâtea au fost cãpãtate astfel de oricine, indigen sau mai ales strãin, pusese la o parte un cãpitãlaş format prin comerţ; altele au fost luate de ţerani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pãmântul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despãrţi de însãşi fiinţa lor omeneascã, au fãcut imposibilul pentru a plãti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestori ţinuturi au preferat sã rãmâie decât sã se vadã siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împãrţit, lãsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsã ruseascã din Moldova lor. Cu grãmada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintãi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastrã, publicatã în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apãrute pe urmã aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, mãritatã cu Harting, pe Iamandieşti, pe un ªeptilici, un Andrieş, pe un Orãş, pe un Bantãş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc. Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în Bucovina, o situaţie politicã într-o ţarã care, câtva timp, s-a bucurat de o largã autonomie, şi chiar un rol în viaţa generalã a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea sã li serveascã întru aceasta ca model de imitat. Mãnãstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de culturã, cu aşezãminte şcolare, nu existau. Vãrzãreştii, Cãpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învãţãturã trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericeascã avea periculoase slãbiciuni pentru acea civilizaţie nouã care era sã caute a deznaţionaliza pe moldoveni. ªcoli ca a lui Vartolomei Mãzãreanu în Putna bucovineanã nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoalã laicã, mireneascã, dupã ideile «filosofice» ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati - al cãrui nepot era sã fie cel dintãi şi mare scriitor basarabean - o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toatã ţara se creaserã aşezãminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu fusese lipsitã de lumina lor. Din fericire, şi ierarhia bisericeascã rãmase un timp în mâni româneşti. Vlãdica cel nou de la Chişinãu, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brãila, pentru raiaua turceascã a Dunãrii şi Nistrului), a fost un adevãrat şi isteţ român, trecut prin mari demnitãţi eclesiastice în Rusia însãşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bãnulescu, a cãrui amintire trebuie împrospãtatã în Basarabia. Deşi un strãin fu aşezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albã a epocei noastre eroice, gãzduise Mitropolia mutatã apoi la Suceava, tradiţia naţionalã n-a fost pãrãsitã în Bisericã. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiatã dupã a lui ªerban Vodã din 1688 şi care a ajuns popularã şi în Moldova noastrã şi supt Gavriil se încep tipãriturile religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat dupã al vechii patrii şi dupã inspiraţia bizantinã de aici - un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagã comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia - şi cu o autonomie garantatã, formal, de Alexandru I, prin statut, viaţa «moldoveneascã» putea sã continue liber în Basarabia ţarului, rãmasã pentru neam aceeaşi Moldovã.

II Pe la 1812 nu putea sã existe o literaturã «basarabeanã». Viaţa intelectualã în Moldova cea întreagã era centralizatã: ea se gãsea toatã la Iaşi, câtã era. ªi trebuie sã ţinem samã şi de atmosfera din acest sfârşit de epocã fanariotã, când influenţa greceascã era mai puternicã, mai asfixiantã decât oricând - şi ea a tot crescut pãnã la 1821, - când unii dascãli şi boieri ocrotitori puteau nãdãjdui sã confunde ţerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrãri, de bileţele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obositã şi netrebnicã. Astfel ţinuturile moldoveneşti din rãsãrit se desfãcurã fãrã ca pe pãmântul lor sã fi rãmas cineva în stare sã arãte, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facã, durerea fireascã pentru sfâşiarea unui popor. Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hãjdeu (aşa-şi scria numele). E adevãrat cã familia - el era fiul unui cãrturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizatã, numele adevãrat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d - îşi avea o moşie în Basarabia, lângã Hotin, pe lângã multe alte interese de afaceri în Bucovina vecinã, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţionalã româneascã... Scrisul basarabean era sã plece întãi - pentru a decãdea rãpede, dar fãrã ca prin aceasta sã înceteze şi conştiinţa româneascã în aceastã provincie - de la cineva care, cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desţerat: «Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât/Cu un dor nespus,/ªi-ntristat şi dornic, trãind amãrât,/Mã uit spre Apus... /Acolo îi viaţa!/Acolo-i speranţa!/Sã fim fericiţi/De-am fi toţi uniţi! /Eu, tânãrfiind,/Acolo lãsând/Strãmoşeşti mormânturi, fraţi ce mã iubea/ªi plinã de graţii pe Moldova mea/Dornic pãrãsind.» Nãscut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscãtor al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului şi dascãlului învãţãcel al şcolii domneşti din capitala Moldovei, Constantin Stamati rãmâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toatã firea. O despãrţire fãrã revedere? O izolare? “Cordunul” cel nou al carantinei împãrãteşti tãind comunicaţia cu ţara rãmasã “turcilor”? Planuri de noi cetãţi otomane de-a lungul Prutului? Da, însã soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele douã fãrâmi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare sã fie reluate dupã câţiva ani abia. La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliazã la dânsa. Peste carantinã, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adãposteşte la Colincãuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se aflã, un timp, la ªãrãuţi, în aceleaşi pãrţi ale Hotinului. Atâţia pãrãsesc chiar sãlaşul lor de la ţarã pentru a vedea Chişinãul, unde nouã ani de stãpânire ruseascã nu aduseserã decât doar lãrgirea stradelor şi ridicarea câtorva clãdiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fãrã înfãţişare de capitalã,

fiind “deşert şi tãcut” şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se mângâia prin petreceri. Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarãşele lor neastâmpãrate, şi se aratã încã vechea casã boiereascã în care a vegetat. Cei dintãi fii de boieri cari se pregãteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armatã, priveau cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodatã vedenia. Stamati învãţa limba noilor oficialitãţi şi se pregãtea a traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniţer şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski. Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit - izolarea? Nu. Cãci, la 1828, în legãturã cu greutãţile din Orient, noul ţar Nicolae fãcea ca trupele lui sã treacã Prutul - şi ele erau sã rãmâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cãrora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldovã şi cealaltã. Atunci pentru întãia oarã Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literarã, descrie şi acest pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldoveneascã în tendinţe, îşi ia astfel o datã sigurã de plecare.

III În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literaturã româneascã, şcoala nouã a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai desluşit, idealul unor timpuri nouã, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflãtori, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rãmân legaţi numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, - cãruia Stamati-i dedicã Tânguirea unui orb - cu sora lui, contesa de Ebling, care iscãleşte lucrãri de literaturã: H. Severine. El alcãtuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autoritãţii politice, curentele revoluţionare; la 1834 tipãreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învãţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brãiloiu (în Hurmuzaki, X). Alţii, ca Donici, prelucrãtorul meşter, cu o «bonomie» care samãnã cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, - ivitã pentru a spune adevãrul într-o societate neliberã şi având sã îndeplineascã şi în Moldova aceeaşi misiune - trec Prutul şi fac o modestã carierã de funcţionari în ţara strãmoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocã, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânãr, care, dupã studii fãcute în Elveţia, nu putea sã se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alãturi de o nouã generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil dupã datinã, împotriva silnicelor neologisme. În Basarabia rãmâne pentru a scrie româneşte întãi Stamati. El n-a învãţat aceastã limbã din «Gramatica ruso-românã» (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, cã nu se zice, în titlul rusesc, «Gramaticã ruso-moldoveneascã», ci «românã»), a lui ªtefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipãritã pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc rãsunãtoare în inimi, acel grai de care nu va voi

sã se despartã omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plãcerea multora, fie şi în ciuda câtorva pãnã la sfârşit. Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imitã; ceteşte pe scriitorii francezi pentru acelaşi scop, şi, pe lângã prelucrãri dupã Lamartine şi Hugo (sau dupã irlandezul Thomas Moore, tradus în limba francezã), se pot gãsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie sã-şi aleagã lectura, cum ştie s-o facã de folos pentru naţia lui, - ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare de inspiraţie, nouã, proprii îşi aflã el trecând cãtre noi hotarul rãpirii din 1812. Astfel vine la Iaşi în 1834, când - poate şi supt o influenţã ruseascã pe care o relevã d. G. Bogdan-Duicã1 - a cântat oastea cea nouã a Moldovei (Strãjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmã se pare a fi luat pe o Elenã). În 1839, când acum graniţa de la rãsãrit a Moldovei se ridicase de la loc în toatã puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care Mã-ntreb de domneşti mormânturi unde-au trebuit sã fie, la Putna, unde i se vorbeşte de «puţina ţãrânã, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor», gãsitã în mormântul lui ªtefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când «pieptul se coşeşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii» (pp. 41-42), cât sã ţie o viaţã întreagã! Aceste scrieri ar fi rãmas însã necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, - dovadã de unitate sufleteascã - între cele douã Moldove despãrţite, dacã mişcarea pornitã şi condusã, pânã la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogãlniceanu, întors din Apus cu atâta bogãţie culturalã în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdatã numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca sã afirme îndrãzneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literarã şi Arhiva româneascã. În cea dintãi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blãstãmatã de pãrinţi şi o bucatã liricã. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însãrcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogãlniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unicã, în care basarabeanul adunã amintiri de cronicã, aventuri din poveşti, cunoştinţã de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubãr-Vodã şi cu isprãvile fiului sãu Bogdan, un «Orlando furioso» - pus şi în titlu astfel - al românilor, operã neimitabilã, şi astãzi încã plinã de mireazma pe care o dã numai sinceritatea absolutã unitã cu un talent original şi cutezãtor. În curând însã împrejurãrile scrisului românesc se fac mai grele. Greutãţi rãsar în calea noii reviste a tinerilor, Propãşirea, la care Stamati nu colaboreazã. O revoluţie se pregãteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înãbuşe, în toamna anului 1848. Trupele ţarului vor rãmânea pãnã târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedicã vechile comunicaţii. Din Basarabia doar purtãtorul unui vechi nume de revoltã, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramaticã şi alegere de bucãţi literare (1840; şi «Concluzii» la 1847), dar limba românã a lui Margela e acum «vlaho-moldoveneascã». ªi un om de treabã, cu simţ al limbii celei bune, dar fãrã mari însuşiri, Ion Sârbu, dã doar la Chişinãu (nu la Iaşi) Fabule dupã cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcãtuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toatã simţirea realã din ele.

IV Rãzboiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuserã un nou rãzboi cu Turcia, ocupând pãmântul ce ni mai rãmãsese, aduserã o nouã manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu dupã ce preocupãrile «moldoveneşti» acolo ajunseserã acum, în scãderea lor, la gramatica «vlaho-moldoveneascã» a lui Hâncu şi la Alcãtuirile lui I. Sârbu. Cântând «Moldova»...unde e mândru cã strãinului «inima-i sare din loc» când vede «moldoveanca» din care va face soţia lui, - poetul de la Chişinãu nu înţelege decât colţul sãu basarabean, şi doar dacã într-una din puţinele lui fabule originale, Strãina floricicã, el aratã în chip ascuns cã inima lui dorea o mai largã patrie: - «O, crinule, ce-ai pãţit?/De ce-aşa te-ai veştejit?/Unde ţi-i mireazma, frate?/Au doarã nu plouã de-ajuns?/- Aleu, crinul a rãspuns,/Sunt în strãinãtate.» În prevederea putinţei unui alt viitor, dacã nu va vibra cântãreţul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amãrâte - cãci şi fãrã influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporanã ruseascã, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui - se va gãsi cine sã exprime un nou şi cutezãtor ideal. Nu tânãrul «basarabean» (nãscut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdãu, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdãu (de unde B.P. Hasdeu), care-şi fãcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul strãin, de a trebuit sã-şi înveţe din nou limba pãrinteascã, pentru a-i aduce pe urmã aşa de mari servicii, ca învãţat şi chiar ca poet. Stãpânit cu desãvârşire de spiritul satiric, demonic al «inteligenţei» ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa tragicã a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca sã şi poatã recunoaşte în relativitãţile zãdãrniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia dupã realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carierã mare şi tulburatã de pasiuni ca judecãtor la Cahul. Ziarul plãnuit de el în frãmântãrile pentru constituirea unei ţeri unite şi liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apãrut niciodatã, iar cele dintãi publicaţii ale aceluia care se înfãţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdutã, Foaia de istorie românã, n-avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legãturã cu nevoile societãţii pentru care apãrea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în care era redactatã revista, care cuprindea totuşi cea dintãi dovadã a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior. Altfel e cu Stamati. Bãtrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurãrile noi, reîncepe încã din 1853, fãrã îndemn, se pare, ci din propria dorinţã de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l fãcea, colaboraţia sa la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucãţile pe care le alege pentru aceasta, revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrãri mai vechi, au un caracter istoric luptãtor. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, «nenorocos», «tovarãşi n-are», ci este ca «...recrutul ce cu întristare/ Pãşind la strajã, stã singurel/, - apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor sãi cãrunţi. ªi, când, la 1867-8, stãruinţile harnicului Codrescu, care pãstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, sã se hotãrascã a publica, supt titlul de Muza româneascã (nu: «moldoveneascã») din care a ieşit, de pe urma încetãrii lui din viaţã, un singur volum -

o sumã de scrieri, în versuri şi prozã apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat. «Desţeratul din Moldova în copilãria sa», care cerea la 1863 «clasã de studii naţionale la gimnazii» (p. 525), nu mai cântã pe vechea «lãutã a Moldovei», care «ţinea hangul la ospeţele domnilor», ci se gândeşte la Vrancea liberã, la Roman de acolo, eroul «Daciei», la dacoromâni, la «scumpa noastrã ţarã Daco-România» (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, «României», şi moto cuprinde aceastã «doinã veche» - şi nu prea veche - a «unui prizonier la tatari», cãruia şi fumul ţerii sale i se pare dulce şi mirositor: «Am fost şi eu român,/Cãci, tânãr fiind,/Bietul meu pãmânt/De tatari cãlcat,/Ei sclav m-au luat/. De-acum numai moartea/Sã mã scape poate/De pãgânãtate. « ªi ca sã arãte robul cã mãcar pentru urmaşii sãi pot veni alte zile, el îmbracã lupta între romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poeticã a lui Dragoş tinerelul domn român, Fãt-Frumos moldovean, care merge sã rãpuie, în adãpostul lui de la Cetatea Albã, -» cetatea de doi zmei pãzitã - pe pãgânul Vronţa uriaşul, care ascundea acolo «Dochia rãpitã» - fãrâma «basarabeanã» a Daciei.

V Trei judeţe basarabene fuseserã cãpãtate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut sã se adauge principatului, a cãrui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagã, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacã la Cahul, pe Prut, tradiţiile româneşti nu fuserã întrerupte mãcar o clipã, regiunea de la rãsãrit a fost, mult timp, raia turceascã, loc gol pentru rãtãcirile prãdalnice ale tatarilor şi apoi sãlaşul acestora, Bugeacul lor, sãmãnat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încã de pe la 1770, într-unul din rãzboaiele lor cu turcii, ruşii sfãrâmaserã acest cuib, dar, provincia nerãmâindu-li şi turcii revenind în cetãţi, pe care le întãrirã şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stãtea în planurile nimãnuia din strãini: întinderea elementului românesc din vecinãtate. El era însã destul de rar pentru ca ruşii, stãpâni dupã pacea de la 1812, sã poatã aşeza la 1829 bulgarii compromişi cu dânşii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisã, îi luaserã cu sine şi-i colonizarã aici.Şi alte naţii fuseserã aşezate prin aceste pãrţi, împestriţând caracterul naţional al ţerii. Guvernul românesc, care era sã rãmâie pânã la o nouã expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operã naţionalã, atrãgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltã şi exercitând de acolo asupra pãrţilor vecine o necontenitã şi puternicã influenţã culturalã. Nu a fãcut-o însã, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zãbavnic - ce ni sunt nouã douãzeci de ani!, - poate din marele nostru pãcat politic, lipsa de concepţie. Nici episcopia cea nouã a Dunãrii de Jos (opusã celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastrã pe câţiva bulgari, cari s-au grãbit apoi sã se spele de dânsa. Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunãrii ori nu, a fost acelaşi lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupã aici. Totuşi de la sine - şi în aceasta stã însemnãtatea lucrului - cele trei pãrţi din ţarã rãmase supt ruşi continuarã, în forme modeste, şi cu toatã lipsa unor oameni distinşi, capabili de a conduce, vechea direcţie culturalã moldoveneascã.

Prin colţuri de provincie se urmã desigur cu obiceiul satirelor versificate, în nãcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucãriei, care era sã se tipãreascã şi sã se împartã «la dughiana lui Carabet din Bãlţi, fãrã platã». Sã nu uitãm cã acte judecãtoreşti se alcãtuiau în pãrţile Hotinului în româneşte încã la 1823 (v. memoriul mieu Din ţinuturile pierdute, în «Analele Academiei Române» pe 1912, p. 81 şi urm.) şi cã acte particulare, de prezintat instanţelor judecãtoreşti, se întâmpinã pãnã cãtre 1840, cã, în sfârşit, procesele pentru moşii care se tãrãgãnesc pãnã dupã 1850, pãnã la rãzboiul Crimeii (procesul mãnãstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipãrit în aceleaşi «Anale» în 1916), aduceau necontenit contactul cu pãrţile împricinate ori cu împuterniciţii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cãrui corespondenţã - şi de la Petersburg - am descoperit-o şi publicat-o în parte, un M. Kogãlniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina. Biserica însãşi pãstra mãcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhialã din Chişinãu apãrea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte cã «limba moldoveneascã se întrebuinţeazã în Basarabia», cã e «limba de loc», se scuzeazã nedreptãţile Rusiei oficiale faţã de neamul întreg; se pomeneşte nemulţãmirea socialã dupã 1812 a ţeranilor, pe cari a trebuit sã-i potoleascã Gavriil Bãnulescu, cu «gramatã de liniştire tipãritã pe limba moldoveneascã»; se înseamnã, în sfârşit, cãrţi «jumãtate ruseşte şi jumãtate moldoveneşte», ca Bucvariul, Pentru credinţã şi viaţã creştineascã; este şi un Ceaslov numai moldovenesc. Pãnã la 1870 foaia a pãstrat acelaşi caracter (v. articolul mieu în «Drum drept», I, pp. 68-73). Scrisorile particulare în româneşte continuã; am tipãrit din ele şi pãnã la 1871. Deşi nu erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev sã înveţe astronomie, dupã ce isprãveşte gimnaziul rusesc din Chişinãu, îşi formeazã o ortografie cuminte cu litere latine şi, la observaţia cã şi-a uitat limba, rãspunde, la 1864: «În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti cã eu am uitat limba românã. Nu crede, frate, pentru cã singur poţi sã judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot cã nu. Tu cum socoţi?» Nu ştim rãspunsul colegului rãmas acasã, dar noi cari i-am cetit mãrturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile pierdute, pp. 74-86 şi urm.). Peste şapte ani dupã ultima din aceste simple rãvaşe româneşti pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebitã, plinã de idei şi de informaţie, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arãtat (Din Basarabia, Iaşi, 1908, p. 115 şi urm.) cu ce sfãşiere de inimã s-au desfãcut de noi pãrţile Cahulului. Dupã noua hrãpire însã cei de acolo au continuat a-şi trimete fetele la şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la ªcoala Normalã superioarã coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan. A urmat o epocã de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de aceastã mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapãrat, pe nesimţite, la rana cea adevãratã şi la durerea cea mare. Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost aceastã zgomotoasã imitare superficialã a socialismului strãin, ci adânca dezvoltare organicã, care a ieşit la vremea sa şi în faţã, şi tinde a-l înlocui cu totul. Cred cã am dovedit-o.

De la: alexandru stanciulescu <scrisoarepastorala@gmail.com> Data: 15 ianuarie 2009, 23:32 Subiect: Opinii privind moartea lui M. Eminescu Către:

De ziua lui Eminescu, va trimitem un text, in care sunt adunate opinii privind moartea marelui nostru poet. Aflam lucruri infioratoare, pe care nu le-am aflat in scoala, dar se merita sa le stim. Sanatate, pace si bucurii sa va dea Dumezeu! Pr. Al. Stanciulescu-Barda

1. Acum, la 120 de ani de la moartea sa, putem afirma ca Mihai Eminescu a fost ucis pentru convingerile sale politice? 2. Cine are interesul ca si in zilele noastre acest mare poet roman sa fie discreditat? 2009 este anul desteptarii, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o suta si douazeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oara insa, circumstantele reale ale mortii sale sunt puse in discutie publica iar conturul activitatii sale politice si jurnalistice este luat in calcul pentru a deslusi disparitia sa abrupta. Putina lume stie cum a murit Eminescu: lovit in cap in timp ce canta "Desteapta-te romane"! Manualele scolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amanunte" continuand perseverent sa descrie circumstanta mortii lui Eminescu ca urmare a imbolnavirii acestuia de o boala venerica. Cine sunt aceia care perpetueaza falsul si alimenteaza mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba romana predau tampenii peste tampenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine ii gireaza, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovati de risipirea zestrei lasata de acesta? Ce fel de stat este statul roman care recompenseaza detractorii lui Eminescu si pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia? Tendinta detractorilor este de a-l cobori in planul discutabilului si al disputabilului. Negatia si denigrarea, "demitizarea" si "prelucrarea" lui Eminescu din ultima perioada este insa expresia unui alt tip de apetit critic, generat si coordinat de o grupare descalificata moral dar totodata dominanta, inca, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de crestin ortodox, ba nu ar fi meritat sa fie numit poet national, ba nu era "politicaly

corect", ba asa ba pe dincolo. Pe undeva tot raul este spre bine, pozitivarea negativitatii functioneaza si (mai ales) in "cazul Eminescu". Punerea sub semnul intrebarii a valorii, chiar negatia si contestarea lui Eminescu are si o parte pozitiva deoarece pana la urma il intareste. Critica valorii institutionalizate este utila in sine fie si pentru ca astfel are loc testarea trainiciei scarii de valori.

Faptul ca o opera ajunge, periodic, obiect de contestatie se incadreaza in ciclul firesc al "ajustarilor" contemporaneitatii. Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste incercari. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a ramas in top, producandu-se mai multi bani din re-re-editarile sale decat din toate operele cumulate ale intregii bresle scriitoricesti din Romania, pe parcursul ultimului secol. In cei peste 150 de ani de circulatie neintrerupta, numele sau nu s-a estompat nicio clipa. Singurul reper serios de evaluare a circulatiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituita la Botosani, din donatia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de carti de si despre Eminescu, la care se vor adauga, alte (cel putin) 7.000 de volume. Au aparut si vor mai apare mii de carti, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat. „Sacrificarea" lui Eminescu, re-executarea sa simbolica, re-aducerea sa la starea de cadavru este insa cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioada este diferita tocmai deoarece este executata de persoane politice cu pozitii nu doar in viata literara ci si, mai ales, in stat sau in institutii ce tin de statul roman. Este o forma de reeditare a asasinatului sau – realizat tot de "persoane de stat" - precedat de moartea civila. Eminescu este tinta, si astazi, a unui curent asa zis

"progresist" izvorat de fapt din catacombe ideologice care incearca sa-l impinga la o periferie a istoriei si culturii romanesti. O tentativa demolatoare colectiva, dar care isi are originea intr-un centru ideocratic comun, forteaza schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instante culturale, literare si politice cu platforma de audienta cum ar fi criticul literar si amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, indeamna la renuntarea omologarii nationale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negatie sunt noii vectori normativi ai discursului "oficial" despre Eminescu. Eminescu – cadavrul… Insa purtatorul de cuvant al "ideilor progresiste", totodata reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul sef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna in cateva fraze cheie, urmatoarele consideratii despre modelul Eminescu intr-un cunoscut articol scris in 2002 si dedicat "Inactualitatii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat si intarit) si mai recent, in 2006: - "Ca poet national Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi azi iesim din zodia nationalului" - "Eminescu nu mai e la moda, deoarece nu mai "da bine"" - "intelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei" - "azi, Eminescu a devenit suspect" - "patul lui Procust al noului canon importat din "tarile progresiste" a aratat fara dubiu ca fostul poet national al Romaniei clasice e "politic incorect" - "Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil" - "Eminescu nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit" - "cultura romana din ultimii ani, in lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreste decat sa scape de tot ce este invechit adica sa fie progresista"

- "Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut inafara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara "Sintagma utilizata de Patapievici, "cadavru din debara" pleaca de la expresia, folosita "in tarile progresiste", " skeleton from the closet", cu sensul de secret stanjenitor. De expresia "corps in the

closet" nu am auzit inca. Exista insa sintagma "cadavru politic" si mi se pare destul de plauzibila ipoteza clivajului de sensuri (intentionat sau nu), mai ales avand in vedere faptul ca accentul pus asupra temei politice in textul "manifest" al viitorului secretar de stat pus de administratia prezidentiala sa reprezinte cultura Romaniei in lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decat a intentionat autorul. Vocatia excrementiala din textele de debut ale lui Patapievici se rafineaza aici, intervenind o subtila abordare exegetica necromaniaca. Conceptia de abordare a tezei este tot in cheie politica, de aici si invocarea integrarii euro-atlantice, un proces profund politic si de siguranta nationala, nu cultural. Un "text manifest" similar in concluzii apartine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administratii prezidentiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decat Patapievici, in 1998, in Dilema, publicatia ministrului de externe al Romaniei, Andrei Plesu. "Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gandire politica. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decat Patapievici, Preda nu s-a gandit sa introduca si „cestiunea sigurantei nationale" in ecuatia Eminescu poate si deoarece NATO era inca o fata morgana la vremea aceea, pentru Romania „progresista". Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastra, din punct de vedere

cultural si politic, inadecvat, "irecuperabil", "suspect", "invechit", "nul", iar junii si junicile care vor nume "afara", care aspira la sincronie europeana, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curand si care ar fi modelele "adecvate", "euro-atlantice", propuse de Patapievici, iar "sincronia" culturala invocata a fost confirmata public prin scandalurile de anul trecut legate de finantarea de catre ICR a unor juni dedicati pornografiei si promovarii simbolisticii anticrestine. In plan cultural, ne-am lamurit asupra "chipului nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume". Chiar si-au facut un fel de nume, junii "progresisti" ai lui Patapievici. In plan politic, "sincronia", adecvarea clasei politice actuale, conforma in intregime "noului canon importat din "tarile progresiste", s-a vadit elocvent la alegerile recente din 2008 cand din 18,3 milioane de romani cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scazuta rata de participare din perioada postcomunista a Romaniei. Daca ar fi fost cuprinsi si cei 12 milioane de romani dinafara granitelor intre cetatenii cu drept de vot probabil ca ar fi fost si mai graitoare amendarea de catre popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele "bine vazute afara". Chipul nou al clasei politice actuale, "innoite", "progresiste", integrata euro-atlantic si pe drept cuvant iesita din zodia nationalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securisti, fosti comunisti ba chiar si un caz de cacanar/gunoier-sef/om politic de succes. Acesta este referentialul politic al unor Patapievici/Preda/Plesu, ei insisi, de altfel, tot oameni politici, stipendiati cu pozitii politice in calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori

cultural-politice. "Bursa" unde s-au "tranzactionat" cel mai intens valorile conforme "noului canon importat din "tarile progresiste" este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, institutie fondata de fostul comisar bolsevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat "patul lui Procust" invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fara voie, invocarea eliminarii lui Eminescu prin utilizarea de catre Patapievici a imaginii "patului lui Procust al noului canon" spune totul despre ucenicii, calfele si

"mesterii" (Maestrii) noului canon. Procust, se stie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un tortionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de incadrare (prin mutilare) in tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maistrii cu functii comisariale stau mai la fereala, mesteresc prin fundatii pretins (nou) europene. Procust si sfarsitul "noului canon" politic Teza trambitata zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvarii cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranta nationala (integrarea in NATO) si modelul politic eminescian se dovedeste a fi, astazi, doar o simpla gogomanie. Cel mai important factor de amenintare la adresa sigurantei nationale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politica "progresista" din care au facut si fac parte invataceii si alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului national, distrugerea sistemului de invatamant (certificata de nivelul precar al generatiilor iesite de pe bancile scolilor), faramitarea coeziunii sociale si nationale, impunerea unor standarde anticrestine in sanul societatii romanesti (vezi interzicerea icoanelor, finantarea pornografiei cu accente sataniste) sunt "opere" ale clasei politice,

indrumata ideologic, comisarial, de maestrii "noului canon", de "progresistii" patului lui Procust. La randul lor, comisarii GDS-ului sunt finantati chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umarul, pe care l-au avizat si certificat. Sistem politic "bine vazut inafara", dar care a fost acum, iata, invalidat "inauntru", chiar de alegatori – de marea majoritate a poporului roman. Poporul roman a aratat fara dubiu ca sistemul noului canon politic invocat de Patapievici in antiteza fata de modelul Eminescu este cel care e, cu adevarat, "politic incorect". "Nefiind oameni vrednici cari sa constituie clasa de mijloc, scaunele institutionale existente le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stirpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii cari risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rind si mai injosit in orasele poporului romanesc (…) Tarani? Nu sint. Proprietari nu, invatati nici cit negrul sub unghie, fabricanti – numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sint dar? Uzurpatori, demagogi, capete deserte, lenesi cari traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierasi si fudui(…) Oameni de stat cari nu pot justifica nici savirsirea scoalei primare, advocati fara stirea lui Dumnezeu, pictori orbi si sculptori fara de mini, generali cari nu stiu citi o harta, subprefecti iesiti din puscarie, legiutori recrutati dintre stilpi de cafenele, jucatori de carti si oameni cu darul betiei, caraghiosi care inaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iata banda oculta care guverneaza azi Romani" (art. Icoane vechi si icoane noi, in Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 si 110) "Arionii", la care se refera Eminescu, indica o tipologie inspirata de

figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor si instructiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior mortii lui Eminescu, in stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea in doua a operei eminesciene, cu aruncarea la cos, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv in aceasta operatiune de extinctie a circulatiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct si cu autoritatea publica pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzand de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu usurinta "adecvarea" la realitatea de atunci dar si la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii si eiusdem farinae si l-ar dori mort si ascuns intr-o debara. Marea majoritatea a romanilor a inteles deja ca sistemul ticalosit a ocupat Romania iar cadavrele politice care imput aerul Romaniei sunt "ticalositi" care se afla in bancile Parlamentului, la Presedintie, la guvernare. Cat despre scheletii vechiului sistem nici macar nu mai stau in debara, ci se afiseaza la vedere, in posturi "presedinti de onoare", cum e cazul criminalului cu mainile manjite de sange pana la cot, Ion Ilici Iliescu. Situatie care spune totul despre ce inseamna conceptul onoarei pentru partidul de guvernamant din care face parte. "Canonul politic" procustian invocat de ciracii lui Procust este un esec total, un antimodel politic. Deocamdata poporul roman nu a aplicat inca metoda lui Tezeu, de "rezolvare" a tortionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar doua decenii de la trasul cu arma in strada. Dosarul Eminescu Cei care il portretizeaza astazi pe Eminescu in chip de cadavru isi asuma astfel, pe cale simbolica, si nu numai, filiatii stranse cu cei

care si l-au dorit pe Eminescu cadavru, in epoca sa, cei care l-au si inlaturat pe Eminescu din viata publica, tot in numele culturii politice "progresiste", invocate in textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziaristi de investigatie afiliati la organizatia Civic Media, pe tema sfarsitului abrupt a vietii ziaristului si omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neasteptate. Ipoteza lichidarii sale fizice a fost lansata ca o tema de ancheta de catre ziaristi si cercetatori de marca care au pornit un demers investigativ dedicat "colegului de breasla" Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluata si urmarita cu o deosebita atentie pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai putin de zece volume, ale unei investigatii analitice complete realizate sub egida Academiei si Fundatiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intituleaza seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, insemnari in facsimil din Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul si memoriile regelui Carol I, din insemnarile zilnice ale lui Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei, parti ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene. Un astfel de "plan de masuri" in ce-l priveste pe militantul societatii conspirative "Carpatii" - Mihai Eminescu – poarta semnatura insusi imparatului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o tinta de stat, o amenintare la adresa sigurantei imperiale! Context care dezvaluie un Eminescu geopolitician si nationalist implicat in actiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – Romania Mare. Eminescu a devenit o victima a regimului politic datorita in principal

implicarii sale in presa si politica. Ziaristul Eminescu a fost o tinta operativa si a fost urmarit pas cu pas de agentii secreti ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politica s-a datorat unei actiuni conspirate executate cu profesionalism. Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca si multi alti ziaristi

Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al politiei politice si - mai mult decat atat – a devenit o problema (si o afacere) de Stat. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism. Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedarea in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - "Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verb". "Stapan pe limba neaosa" si cu

o "neobisnuita caldura sufleteasca", Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator "iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse". Eminescu - omul politic national Pe scurt un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a aratat clar pozitia lui Eminescu: "Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul". Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista ("o adanca barbarie") cat si fata de cea a Imperiului Austroungar si totodata isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880 mai ales dupa ce ataca proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austroungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprimeaza pe romani ingradind accesul la scoala si biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila avertiza jurnalistul. Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – "la ciolan" cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: "si mai potoliti-l pe Eminescu"). Scarbit, acesta protesteaza: "Suntem

barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?." Ca urmare in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese. Eminescu - tinta serviciilor secrete imperiale In 1882 Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG – "Societatea Carpatii". Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice

"intreprindere romaneasca". Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de "Societatea Carpatii" ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. "Societatea Carpatii", era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara dar executa si actiuni conspirative. Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr catre ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena se raporta: "Societatea "Carpatilor" a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica. S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite

existenta unei "Romanii iredente". Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului "Timpul", a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei "Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la "Romana libera" a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo asteapta cu bratele deschise pe fratii lor". (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159) Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o alta adunare a Societatii Carpatii, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt" si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele Societatii Carpatii, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: "informat de d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala".) Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala coordonate ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare.

S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa societatea "Carpatii", au mai aparut la Budapesta societatea "Petru Maior", la Viena "Romania juna", la Cernauti "Junimea", "Dacia", "Bucovina si Moldova", in Transilvania societatea "Astra" si in vechea Romanie, "Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie", care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase

rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmarit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea ("iridenta") ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute". O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din "Timpul", privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883 Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. "Moartea civila" In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila la care au participat inclusiv "apropiati" interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare in Ardeal pentru intimidarea Regatului Romaniei iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii. Guvernul a desfiintat "Societatea Carpatii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei in Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului "Societatii Carpatii" au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din

ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti. "Directiva de sus" s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa zisele "interese de stat" l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in

septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Lichidarea Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le, selectiv, la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu, sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al "Societatii Carpatii". Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecintele unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat "subversive", mergand pana la o rasturnare a lui Carol I. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica "masurilor active" specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul "operativ". Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetica -

romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este "bietul Eminescu" Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc in martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politica a fost pusa la index. Defaimarea Defaimarea sa nu a incetat insa la peste un secol de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala sau cu aportul doctorului Vuia ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica". Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie,

s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua insa propagarea operatiunii de dezinformare coordonata de serviciile secrete al Austroungariei. "Tinta" Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si "grupuri de prestigiu" - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei

PACHIA TATOMIRESCU

Articole-program ale revistelor paşoptiste şi renaşterea naţionalã în Principatele

Valahilor

În epoca simbiozei clasicism-romantismului paşoptist-unionist valah şi a deschiderilor spre realism, 1821 – 1877 (cf. TDelr, 153), presa a înregistrat o dezvoltare impresionantã.

În Bucureşti, Ion Heliade Rãdulescu a redactat / editat – încã din anul 1829 – gazeta politicã, administrativã, culturalã şi literarã, «Curierul românesc» (între 8 aprilie 1829 şi 19 aprilie 1849, reapãrând în 1859, în câteva numere, cu titlul «Curierul român» – cf. HDic, 101 sq.).

«Curier de ambe sexe», redactatã / editatã tot de I. H. Rãdulescu, între anii 1837 şi 1847, a fost o veritabilã revistã bucureşteanã de culturã / literaturã.

La Iaşi, între 1 iunie 1829 şi 29 decembrie 1849, Gh. Asachi a redactat / editat gazeta politicã şi literarã, «Albina româneascã» (apãrea de douã ori pe sãptãmânã; din 9 ianuarie 1850, în locul «Albinei româneşti» a fost editatã «Gazeta de Moldavia»; şi în locul acesteia, din 27 noiembrie 1858 şi pânã în 5 octombrie 1859, a fost tipãritã gazeta «Patria»).

Ca supliment al ziarului / gazetei din Iaşi, a apãrut – din 14 martie 1837 şi pânã la 1 septembrie 1838 – revista literarã «Alãuta româneascã» (dupã modelul «Curierului de ambe sexe» – cf. HDic, 31).

Din cauza severei cenzuri de Viena a Imperiului Habsburgic, Ardealul intrã mai târziu cu un deceniu în marele circuit al presei de limbã valahã / dacoromânã. În Braşov, de la 21 martie 1838, sub redacţia lui G. Bariţiu, a vãzut lumina tiparului «Gazeta de Transilvania»

Revista «Dacia literarã» a apãrut la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogãlniceanu, în numai trei numere („fascicule“), din 19 martie 1840 şi pânã la 23 august din acelaşi an, când a fost supusã unei cumplite cenzuri.

Deşi cauza suprimãrii «Daciei literare» se aflã în efortul conjugat dinspre capitalele celor trei imperii, Istambul, Viena şi Moscova, de a tãia orice elan unionist al Valahilor (Dacomânilor) şi de a face totul spre a nu se trezi conştiinţa naţionalã a Valahimii / Dacoromânimii, „potrivit izvoarelor epocii“, se crede cã s-ar fi datorat:

1. stãruinţei «consulului rusesc din cauza publicãrei poeziei lui Gr. Alexandrescu, Anul 1840.» (KSb, 19);

2. utilizãrii proverbului «Peştele de la cap se împute», în articolul D. A. Demidoff în Banat, Valahia şi Moldova, proverbul „supãrând capul Moldovei“ de atunci, domnitorul Mihail Sturza (cf. HDic, 107);

3. «laudelor aduse de M. Kogãlniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, în articolul Descriere istoricã a tabloului ce înfãţoşeazã pre Alexandru cel Bun, priimind coroana de la ambasadorii împãratului Ioan Paleolog.»

În anul 1859, «a doua ediţie» a «Daciei literare» a vãzut lumina tiparului. Sub semnãtura lui Mihail Kogãlniceanu, chiar în primul numãr al revistei «Dacia

literarã», este publicat programul, un veritabil manifest estetic / cultural; articolul-program poartã titlul «Introducţie».

Principiile pentru care militeazã «Dacia literarã», principii culturale / literare valabile şi astãzi pentru Naţiunea Valahã, dacã nu doreşte cumva sã disparã prin vitrege / vitregitoare «istorii» (ceea ce este sortit, fireşte, popoarelor foarte vechi, lipsite de capacitatea de a se adapta „timpurilor noi“), impresioneazã receptorul „de peste veacuri“.

I) «Dacia literarã», prin articolul-program, datând din «30 ghenarie 1840», recomandã scriitorilor din Principatele Valahe sã valorifice în creaţiile lor tezaurul mitosofic / folcloric dacoromânesc, pitorescul obiceiurilor noatre autohtone. Dezideratul estetic romantic paşoptist, susţinut chiar din primul numãr al «Daciei literare», prin rubrica de «scene pitoreşti din obiceiurile poporului» (supra), este formulat foarte clar: «...frumoasele noastre ţãri sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca sã putem gãsi şi la noi sujeturi de scris...».

În acest spirit romantic, Vasile Alecsandri, «rege al poeziei» din „epoca paşoptistã“, publicã în 1852 «Poezii poporale. Balade – Cântice bãtrâneşti», partea I; partea a II-a a vãzut lumina tiparului în 1853; în «Poezii poporale...», a fost tipãritã pentru prima datã în volum, capodopera folclorului Valah, «Mioriţa» / «Pe-o Gurã de Rai»; primul volum original al lui Vasile Alecsandri, «Doine şi lãcrimioare», tipãrit la Paris, în 1853, reflectã admirabil «însuşirea» acestui punct din programul estetic-romantic al «Daciei literare». A. Russo, respectând acest spirit paşoptist, dar cãutând sã atragã şi atenţia asupra fenomenului valahic / românesc în „supercivilizatul“ spaţiu al francofoniei, scrie în limba francezã «Cântarea României» / «Chanson de la Roumanie» (tradusã în româneşte de Nicolae Bãlcescu – cf. CILR, 191), ori «Piatra Teiului...» / «La Pierre du Tilleul, légénde montagnarde, fragment d’un voyage dans la haute Moldavie en 1839», «Piscul Corbului» / «Le Rocher du Corbeau» etc.

II) «Dacia literarã» – pentru a se realiza creaţii de mare / vibrantã autenticitate, de valoare naţionalã – îndeamnã scriitorii sã se inspire din istoria Valahilor plinã de dramatism, istorie tot atât de importantã ca şi istoria popoarelor Europei Occidentale. Mihail Kogãlniceanu subliniazã cã «istoria noastrã are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţãri sunt destul de mari [...], pentru ca sã putem gãsi şi la noi sujeturi de scris, fãrã sã avem pentru aceasta trebuinţã sã ne împrumutãm de la alte naţii.»

Dupã cum se vede şi din aceste prime douã puncte din «Introducţie», Mihail Kogãlniceanu abordeazã teoria specificului naţional al literaturii, promoveazã o literaturã originalã valahã, orientând creatorii – poeţii, prozatorii, dramaturgii – spre istoria neamului, spre tezaurul folcloric-literar, spre mitosofia dacoromâneascã, spre bogatul relief natural / social al Daciei. Vectorizarea literaturii în istoria naţionalã, în folclorul literar Valahic, în adânca mitosofie autohtonã, are deopotrivã motivaţie esteticã şi implicitã educaţie a duhului naţional, reînflorind sfera conştiinţei naţionale dacoromâneşti, deoarece, mai ales în acel istoric timp «literatura avea trebuinţã de unire, iar nu de dezbinare». Dorinţa fundamentalã a redactorilor de la «Dacia literarã», dupã cum se afirmã în program, era ca Valahii (Dacoromânii) «sã aibã o literaturã şi o limbã comunã pentru toţi». Literatura / limba – „rampã de lansare“ a valorilor spirituale, a tradiţiilor, a istoriei Valahilor – oferea argumentele luptei de emancipare naţionalã / socialã. Astfel, literatura dacoromâneascã legitimeazã revendicãrile naţionale. Principiile articolului-program au dobândit „autoritate şi credit“ prin valoarea estetico-literarã a materialelor publicate în paginile «Daciei literare». Prima rubricã a revistei era destinatã «compunerilor originale»; în rubrica secundã, erau reproduse remarcabilele „contribuţii“

relevate de celelalte publicaţii româneşti ale vremii; a treia rubricã din «Dacia literarã» era destinatã „criticii operelor literar-artistice şi cultural-stiinţifice“; ultima rubricã se numea «Telegraful Daciei», rubricã în care se rezuma / aprecia tot ceea ce se publica în celelalte reviste / ziare din Principatele Române. Tot spre a ilustra direcţia paşoptistã a creaţiilor originale (dupã cum s-a remarcat din conţinutul rubricilor – supra) au fost publicate: «O alergare de cai» de C. Negruzzi, «Buchetiera de la Florenţa» de V. Alecsandri, poemul «Anul 1840» de Grigore Alexandrescu, studiul «Cântece populare a(le) Moldaviei» de C. Negruzzi, eseul «Nou chip de a face curte» de M. Kogãlniceanu. Acest principiu este reluat peste ani, în articolul-program publicat în jurnalul Steaua Dunãrii din 1 octombrie 1855: «[...] socotim cã ne trebuie o literaturã originalã, nobilã, naţionalã, însuşitã de a ne forma mintea şi inima, o literaturã de care sã ne putem fãli şi înaintea strãinilor. Aceasta nu ne va da-o niciodatã pacotila de versuri fãrã poezie, de romane traduse şi de tratate anabatisto-limbistice a celor mai mulţi din scriitorii noştri de astãzi !»

III) «Dacia literarã» combate traducerile proaste, fãrã noimã, fãcute dupã opere lipsite de valoare esteticã, deoarece astfel de «traducţii însã nu fac o literaturã», ucid Duhul Naţional.

IV) Se dovedeşte imperioasã „corola de stiluri“ din toate Principatele Valahe. Totodatã Mihail Kogãlniceanu doreşte ca «Dacia literarã» sã devinã o «oglindã-corolã», corolã de stiluri beletristice, „un dacoromânesc repertoriu general“: «Aşadar foaia noastrã va fi un repertoriu general a(l) literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindã, se vor vede(a) scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bãnãţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sãu» .

V) Încã din aceastã epocã, se resimte necesitatea veritabilei deontologii literare. Mihail Kogãlniceanu formuleazã un principiu de criticã literarã, valabil şi astãzi: «Critica noastrã va fi nepãrtinitoare; cartea o vom critica, iar nu persoana...» . Acest principiu afirmã voinţa celor de la «Dacia literarã» de a promova veridicele valori estetice. Pentru prima datã în istoria criticii noastre literare, se ridicã problema «moralitãţii» celui care are menirea sã releve adevãrate valori, sã îndepãrteze nonvalorile, sã demaşte impostura literarã etc. În articolul program al «Daciei literare» se reflectã şi o preocupare mãiestrit-pedagogicã a redacţiei pentru instituirea «concordiei scriitoriceşti». De aceea M. Kogãlniceanu afirmã limpede: «Cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul sã fie pururea pentru noi o tablã de legi şi scandalul o urâciune izgonitã. Critica noastrã va fi nepãrtinitoare [...]. Vrãjmaşi a(i) arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecãţile noastre literare. Iubitori ai pãcei, nu vom priimi nici în foaia noastrã discuţii, ce ar pute(a) sã se schimbe în vrajbe» .

VI) Esenţialã este „unitatea culturalã“ a Dacoromânimii, deschizând cale sigurã re-Unirii Principatelor Valahe între hotarele strãmoşeşti ale Daciei lui Regalian. Revista luptã pentru realizarea unitãţii naţional-culturale – mai întâi – prin deschiderea coloanelor «Daciei literare» tuturor condeierilor din Principatele Valahe (sau „Ţãrile Româneşti“ – supra). Peste câţiva ani, M. Kogãlniceanu reia principiul în articolul-program al revistei Propãşirea (din 2 ianuarie 1844: «Aceastã parte a Propãşirei va fi menitã [...] mişcãrii literare din Moldavia, Valahia şi Transilvania») şi în articolul-program din Steaua Dunãrii («Ca jurnal literar, Steaua Dunãrii chiar din început se pune alãturea cu opiniile şi tendinţele României Literare. În deplin acord cu popularul

nostru poet şi redactorul ei, credem cã literatura româneascã trebuie sã se adape la izvoarele naţionalitãţii...»

Însuşi numele revistei, «Dacia literarã», trimite la idealul paşoptist de unitate a Valahilor / Dacoromânilor nord-dunãreni aidoma unitãţii strãmoşilor daci din vremea lui Burebista, Decebal, Regalian.

«Dacia literarã», manifestare eclatantã în plan sincronic, adicã al epocii, dar şi în plan diacronic, evidenţiazã o înaltã intelectualitate şi o aleasã sensibilitate, simbolizând multimilenar-valahica unitate etnicã, lingvisticã, teritorialã, nord-dunãreanã şi sud-dunãreanã, unitate la care face referinţã încã din 1837, şi prin titlul lucrãrii tipãrite în Berlin, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens / Istoria Valahiei (=Munteniei), Moldovei şi a Valahilor de peste Dunãre (bineînţeles, şi la alţi paşoptişti, îndeosebi în opera lui Nicolae Bãlcescu, se relevã întregul nostru etnic, lingvistic, teritorial, ca urmaşi ai celui mai mare / vechi popor din Europa, poporul Pelasgo-thraco-dacilor / Valahilor, atât cu emisfera nord-dunãreanã cât şi cu emisfera sud-dunãreanã). Promovând numele de Dacia Literarã, titlu ce trimite la strãvechea unitate strãmoşeascã, revista îşi „afirmã“ şi obiectivul realizãrii independenţei Daciei / Dacoromâniei Nord-Dunãrene (cu „ţãrile de râuri / munţi“: Moldova / Moldadava, Ardeal / Terra Aruteliensis, Maramureş / Maramarisia, Crişana / Crisiana, Banat / Banatua, Oltenia / Alutuonia, Valahia-Munteniei / România, Basarabia / Bessarabia – „stepa / pustia Geto-Dacilor-Besi“), aflatã între roţile dinţate ale celor trei mari imperii din acel timp – Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Ţarist.

Puţin mai târziu, ideea re-Unirii este reluatã imperios-politic în «Dorinţele Partidei Naţionale...», din august 1848: «Pe lângã toate aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera Patria, apoi Partida Naţionalã mai propune una, cununã tuturor, cheia bolţei fãrã care s-ar prãbuşi tot edifiţiul naţional; aceasta este unirea Moldovii cu Ţeara Româneascã, pe temeiul punturilor de mai sus, şi care se vor putea modifica de cãtrã Constituanta Adunare Obşteascã a ambelor ţeri unite; o unire doritã de veacuri de toţi Românii cei mai însemnaţi a(i) amânduror Principatelor, o unire pre care dupã spiritul timpurilor, cu armele în mânã au vroit sã o sãvârşeascã ªtefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se întitula: Cu mila lui Dumnezeu domn Ţerii Româneşti, a(l) Moldovii şi a(l) Ardealului. Prejudeţele veacului şi intrigile strãinilor pânã acum au stãvilat aceastã unire. Astãzi însã împregiurãrile ne sunt mai favorabile...»

În articolul-program al jurnalului politic, literar şi comercial, Steaua Dunãrii, ideea re-Unirii între hotarele vechii Dacii este reluatã / reafirmatã şi mai rãspicat: «Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprãvilor marilor bãrbaţi ai României, a(l) lui Iancu Huniad, ca şi a(l) lui ªtefan cel Mare, ca şi a(l) lui Mihai Viteazul, a(l) lui Vasile vodã, ca şi a(l) lui Matei Basarab. [...] Unirea Principatelor este, dar, dorinţa vie şi logicã a [...] majoritãţii Românilor. Steaua Dunãrii este jurnalul Unirei. Prin aceasta ea nu urmeazã unei utopii; ea apãrã numai interesul vital al patriei. Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida Naţionalitatea Românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pãmânt ce de cãtrã Cel de Sus li s-a dat spre moştenire. [...] Unirea Moldaviei şi a Valahiei singurã va depãrta conflicte viitoare pe ţãrmurile Dunãrii şi ale Mãrii Negre, singurã va consolida pacea în Orient.»

VII) Cultivarea limbii valahe ca limbã naţionalã / literarã, ca „românã-standard“, este un alt obiectiv ce se evidenţiazã în articolul-program al «Daciei

literare». Pentru cã programul revistei militeazã şi pentru o «... limbã comunã…». Mai nuanţat, principiul este reluat în articolul-program al jurnalului politic, literar şi comercial, Steaua Dunãrii; aici, în Steaua Dunãrii, M. Kogãlniceanu militeazã şi pentru introducerea alfabetului latin: «[...] cãci critica s-a fãcut neapãratã mai ales în timpul de faţã, când limba româneascã este rãstignitã pe fel de fel de cruci, stropşitã prin fel de fel de sisteme, întunecatã prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decât altele. Suntem pentru dezvoltarea limbei; aceasta este o convicţie a juneţii noastre; cu optsprezece ani mai înainte am scris despre regularea şi purificarea ei. Încã la 1837, fiind pe bãncele Universitãţii din Berlin, am fost pentru introducerea literelor latine; şi astãzi, dacã am şti cã s-ar ceti cu ele Steaua Dunãrii şi s-ar înţelege mai mult – lucru neapãrat mai ales pentru un jurnal popular – de îndatã am şi adopta aceste litere, care fiind ale vechilor noştri strãmoşi, curând sau târziu vor fi şi ale noastre.»

Notabilã tribunã ideologicã şi esteticã, Dacia Literarã pune în epocã bazele unei veridice direcţii naţionale, teoretizeazã / concretizeazã critica obiectivã, spiritul revoluţionar-paşoptist al paginilor sale marcând benefic evoluţia culturii noastre dintre 30 ian. 1840 şi 1 Decembrie 1918.

Desigur, Mihail Kogãlniceanu rãmâne unul dintre cei mai importanţi strategi culturali şi oameni politici români din secolul al XIX-lea, prim-veritabil arhitect al unei Europe cu deschideri dinspre iluminism spre modernism, participant activ la revoluţiile burghezo-democratice din 1848, care s-au desfãşurat în Principatele Valahe ale Daciei Nord-Dunãrene (Moldova, Muntenia / Ţara Româneascã, Transilvania / Ardeal, Bucovina, Basarabia etc.), „militant de aur“ în procesul re-Unirii parţiale a Principatelor Valahe – Moldova şi Muntenia – de la 24 Ianuarie 1859, în Statul României, evident, între hotarele Daciei lui Burebista, ori Decebal, sau Regalian, dar şi „bumerang de diamant“ al independenţei României, al Rãzboiului de Independenţã din 1877. Cele douãzeci şi patru de carate ale neasemuitei sale conştiinţe naţionale se reliefeazã în energizante irizãri de geniu pe mai tot secolul al XIX-lea al Principatelor Valahe, ori, mai exact spus, de pe întregul şi, totodatã, cel mai incandescent segment temporal al Europei aflate sub cea mai bunã „Stea a Dunãrii“, steaua-Kogãlniceanu dintre anii 1837 şi 1878 / 1891.

Populatia Transnistriei in hotarele istorice cuprinse intre Nistru Si Bugul Oriental Populaţia băştinaşă a Transnistriei in hotarele istorice cuprinse intre Nistru şi Bugul Oriental a fost neintrerupt, pe parcursul secolelor, majoritar romanească. Acest lucru l-au demonstrat o serie de călători, geografi şi prelaţi, cum ar fi Gian Lorenzo D'Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi, care au depus in cărţi publicate mărturii asupra caracterului etnic romanesc al acestui teritoriu. Cu aproape 30 de ani inainte ca ruşii să treacă Bugul, in 1792, şi să anexeze Transnistria cu forţa armată, guvernul rus l-a trimis in recunoastere in această zonă pe cazacul Andrei Constantinov. Reintors la curte, cazacul a raportat că nu a găsit nici un rus şi că a auzit "doar vorbă moldovenească şi tătărască". Protoiereul rus Lebentiev in lucrarea sa "Ucraina Hanului", apărută in or.Herson, in 1860, recunoaşte că moldovenii sunt cei mai vechi trăitori pe locurile pe care se situează Transnistria. In context, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că la 1230 exista o populaţie romanească compactă in Podolia Volnii, care se mai regăsea compact şi in 1849, in număr de aproximativ 500 de mii de oameni. Acelaşi lucru este recunoscut şi in Marea Enciclopedie Rusă din secolul trecut, iar lingvistul sovietic Serghieski recunoaşte, in 1936, că romanii şi ucrainienii au ocupat instantaneu acele locuri,"dacă nu mai repede romanii". Odată cu mişcările revoluţionare din 1917, moldovenii transnistreni convoacă un congres la Odesa şi cer "lichirea Transnistriei de Basarabia", "şcoala, liturghia şi judecăţile să se facă in limba romană, să se folosească alfabetul latin". Caracterul moldovenesc (romanesc) al ţinutului transnistrean a fost recunoscut de sovietici, atunci cand au creat, in 1924, Republica Autonomă Moldovenească (RASSM) prin care a fost pus inceputul prezenţei politico-geografice moldoveneşti in Transnistria. După 1940, Stalin dezmembrează atat Basarabia care pierde judeţele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albă, Hotin, cat şi RASS Moldovenească, care pierde raioanele Cruti, Balta, Barzu, Ocna şi Nani in favoarea Ucrainei. De la 1792, populaţia Transnistriei a fost supusă unui intens proces de rusificare, iar teritoriul a fost transformat pentru următoarele secole intr-un cap de pod al expansiunii ruseşti in Balcani. O bună parte a populaţiei băştinaşe a fost exterminată de regimul comunist. Istoriografii susţin că in 1937 intelectualitatea din RASSM a fost acuzată de susţinerea duşmanului de clasă, fiind exterminat atat intregul guvern al republicii, cat şi scriitorii Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrancea, Nistor Cabac. In s.Butor, Grigoriopol au fost impuşcati 167 bărbaţi din cei 168 existenţi. Totodată, colectivizarea forţată şi inchiderea bisericilor i-a determinat pe mulţi să fugă peste Nistru. Necătand la aceasta, ultimul recensămant sovietic din 1989 arată că in circa 70-80% din localităţile din Transnistria populaţia romanească constituia 40%, in timp ce ucrainenii constituiau 28% şi ruşii 25%. Totodată, in or. Tiraspol unde, in 1940, romanii formau 65% din populaţie, in 1989 ei reprezentau abia 12%. Rezultatele complete ale recesămantului populaţiei in regiunea transnistreană a R.Moldova, petrecut in perioada 11-18 noiembrie 2004, arată că numărul total al populaţiei regiunii, in comparaţie cu 1989 s-a redus cu circa 25% sau cu peste 170 mii de locuitori. Populaţia or.Dubăsari s-a redus cu aproape 44%, populaţia or. Bender cu 30%, Camenca - cu 25%, Tiraspol - cu 21%, Rabniţa - cu 13%. Mai mult, s-au inregistrat schimbări in ceea ce priveşte structura populaţiei după naţionalităţile de bază. Astfel, ponderea populaţiei de etnie moldovenească s-a redus de la 40% la 31,9%, celei de etnie rusă s-a majorat de la 25,4% la 30,4%, celei de etnie urcraineană a crescut cu 0,5%. Regiunea transnistreană cuprinde in prezent un teritoriu de circa 4 163 km2 sau 12% din teritoriul R.Moldova. Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe, 8 orăşele şi 143 de sate. In ciuda izolării internaţionale, Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui stat - instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale, propria valută, propriul sistem economic şi financiar.

Galina LUNGU (VoceaBasarabiei.net)

ROMANIAN WORLD RAMAYANA

Dr. George Anca

Abstract It seems that through the 25th International Ramayana Conference in Mysore (November, 2009), one from wherever part of the world feels one's identification with God as Rama faighting Ravana. Even 'Hindu countries' don't include Romania, Ramayana is there much more than a coffee house with this name in Bucharest. Some correspondences are mentioned bellow both from general cultural references and from author's fictional own ramayanic writings: heroes, polycephaly, Sanskrit Dacia, Rama from Carpathians, New York Ramayana etc. From Ramayana by Sage Valmiki raamo raamo raama iti prajaanaamabhavan kathaaH | raamabhuutaM jagaabhuudraame raajyaM prashaasati || 6-128-103

While Rama ruled the kingdom, the talks of the people centered round Rama, Rama and Rama. The world became Rama's world.

From Ramavataram by kavicakravati Kamban

Rama walked majestically towards Siva's bow, putting even the lion, the bull, the golden Meru, and the elephant to shame.

They just saw Rama taking the bow in his hand and instantly heard the sound of the breaking bow!

From Ramcaritamanasa by Saint Tulsi Das

Men who devoutly take a plunge into it are never scorched with the burning rays of the sun of worldly illusion.

Names depending on the versions

Rama, Ram, Bhargava: incarnation of Vishnu; oldest son of Dasharatha and Kausalya; husband of Sita; fater of Kusha and Lava

Asamiya: Vasumati Balinese: Ramadewa Chinese: Lo-mo

Javanese: Ragawa, Ramachandra, Sri Rama(wijaya) Khamti: Chao Laman Khmer: Preah Ram, Preah Ream Lao: Ph(r)a Lahmahrat, Ph(r)a Lamma Malay: Agung Gempita, Seri Rama Maranao: Radia Mangandiri Pali: Ramapandita Prakrit: Pauma Tamil: Iraman Thai: Daranoi, Phram, Phara Ram Tibetan: Ramana Vietnamese: Chung Du

Sita, Janaki, Maithili: incarnation of Lakshmi; wife of Rama; mother of Kusha and Lava

Balinese: Dewi Sita Javanese: Dewi Sinta Kannada: Sittama Karbi: Ita Kunri Khmer: Neang Seda, Neang Seta, Neang Sita Lao: Nang Sita Malay: Puteri bungsu Hanyut, Chahaya Keinderaan, Sakutum Bunga Satangkai, Sita Dewi, Siti Dewi Maranao: Tuwan Potre malaila Ganding, Tuwan Potre Malono Tihaia Myanmar: Thida Singhalese: Sitapati Tamil: Shitai Thai: Nang Piphat That Loi, Nang Sida Tibetan: Rol-rNyed-ma, Zita Vietnamese: Bach Tinh

Ravana, Dashagriva, Dashakantha, Dashamukha, Asura Vana: ogre king of Langka; husband of mandodari; faterh of Indrajit

Balinese: Rawana Hindi: Ravan Javanese: Rahwana, Dasamuka Kannada: Ravula Karbi: Raban Kawi: Rawana, Dasamukha Khmer: Rab(n), Rabana, Krong Reap Lao: Bommahchak, Dotsakhan, Haphanasun, Rabbahnasun Malay: Dauwichit, Gambar mahasakti, maharaja Duwana, maharaja Wana, Rahana, Raja Di Rimba, Rawana Maranao: Maharadia Lawana, Maharadia Duwan

Mongolian: Mangus, Tesegiriy, Tisegiri Myanmar: Datthagiri Sundanese: Rawana Tamil: Iravanan Thai: Thotsakan Tibetan: Ashapa, mDa’shagriba Vietnamese: Trang Minh

Hanuman, Hanumat, Anjaneya, Anjata, Maruti: sof of Anjana and Vayu; monkey leader Balinese: Hanoman Javanese: Anoman, Senggana Karbi: Haliman Khmer: Anjat, Anujit Lao: Hanumon(e), Hulahman, Hunahman, Huonahman, Huorahman Malay: haduman, Hanuman Kera Putih, Kera Kechil Iman Tergangga, Phalawan Udara, ShahNuman Maranao: Laksamana (Mangawarna is the name of Lakshmana) Singhalese: Hanumant Tamil: Anuman Thai: Anchar, Wanon Tibetan: Hanumandha, Hanumanta

Polycephaly - Greek mythology • Greek mythology contains a number of multi-headed creatures. Typhon, a vast

grisly monster with a hundred heads and a hundred serpents issuing from his thighs, is often described as having several offspring with Echidna, a creature with the body of a serpent but the face of a beautiful woman.-headed dragon that guards the garden of the Hesperides

• Chimera – sometimes depicted with the heads of a goat and a lion • The Lernaean Hydra – an ancient nameless serpent-like chthonic water beast that

possessed numerous heads • Orthrus – a two-headed dog owned by Geryon

Other accounts state that some of these creatures were the offspring of Phorcys and Ceto. Phorcys is also said to have fathered Scylla, a giant monster with six dogs' heads, which terrorises Odysseus and his crew.

Polycephaly - Other mythologies • Balaur, a dragon in Romanian mythology, with three, seven or twelve heads • Janus, a two- or four-faced god in Roman mythology • Kaliya, a multi-headed snake vanquished by Krishna in Indian mythology • Nehebkau, a two-headed snake in Egyptian mythology • Orochi, an eight-headed snake in Japanese mythology • Ravana, the ten-headed King of Lanka from the Hindu smriti Ramayana • Triglav (meaning "three headed") is a god or complex of gods in Slavic

mythology

• Zmey Gorynych, a dragon in Slavic mythology

Romanian myths part of international culture • Vampire - See strigoi and moroi, which are more phantom- or wizard-like

creatures. • (vârcolac) • Şobolan - A giant rat similar to the SA capybara. Rural Romanian folklore

attributes the şobolan human Werewolfcharacteristics. • Solomonar - See Hultan and Solomonari, which were a group of nobles and

wizards made famous more by the families who were members of the society then for their deeds. However, this is mainly do to the secret crusades of Christianity and their attempt to destroy all history and knowledge of these Wizards. Some of these names include Dracula Vlad, Solomon, Despina the Impure, Ty'ere, Ventruszch, Brohmyr, Izhain and Vohc. Most of these names can be found in Romanian Lore in reference to Vampires and Dragons.

Personages in folk literature • Baba Dochia • Balaur (dragon) • Baubau, variant form Babau (similar to the Bogeyman) • Căpcăun (an ogre) • Căţelul Pământului • Fata Pădurii • Ileana Cosânzeana • Iele • Luceafăr - similar to Planet Venus • Moroi (a type of vampire) • Moşul (the old man) • Muma Pădurii • Pricolici (a werewolf or demon) • Rohmani (or Blajini) • Samca • Solomonari • Sânziana (or Drăgaică) • Spiriduş (a sprite) • Stafie - similar to Ghost • Strigoi (a vampire or zombie) • Uniilă (a devil ) • Uriaş - similar to Giant • Ursitoare - similar to the Fates • Vasilisc - similar to Basilisk

• Vâlva • Vântoase (spirits of the wind) • Vârcolac (werewolf) • Zână (fairy) • Zburător • Zorilă • Zmeu

Heroes • Ber-Căciulă • Doamna Neaga • Făt-Frumos • Ileana Cosânzeana • Greuceanu • Iovan Iorgovan • Ler Imparat • Luana • Baba Novac

Rama from Carpathians

There are authors sustaining that the Indo-Europeans and the Vedic culture started from the territory of Romania. Accordingly, Rama from Carpathians left it in front of Arian tribes thousands o f years before Christ. Striking arguments are brought about the identity between Rama and Negru-Vodă, founder prince of Valachia (Romanian Country).

Both names mean “black”, without connexion with physical appearance (see the symbolism of Red Emperor, Green Emperor, Yellow, White, Black, in Chinese culture and Romanian fairy tales). Rama is Chandra, the moon, Negru-Vodă is crai (king and moon). Both are preservers of dharma, exiled princes. Indian Bihar has a corespondent in Biharia/Bihor (in Transylvania), Ayodhya is Aiud. Rama and Lakshmana become Roman and Vlahata in a legend. A city (dava) Ramadava (Ramidava) existed in ancient Dacia (actual Romania), and a Walachian (Romanian) prince, Ramung, appears in medieval German Nibelungs epic. Both Sita and the wife of Negru-Vodă end tragically. (Gheorghe Şeitan, “Rama din Carpaţi şi legendarul Negru-Vodă”, paper sustained at the International Congress of Dacology, Bucharest, 14-16 June 2009).

Extravagant (becoming poetic/epic) chapters in books include: the celebrate Aryans were Carpathian-Istrians; the Vedas contain the spirituality of our ancestors; the battles of Bala-Rama in Carpathians; Ramayana describes Romania; Omu, saint mountain of Aryans; birth of Indra - at Porţile de Fier (Iron Gates); Hercules was ... Indra; Geto-Dacians and Vedic people believed in same Eternal God; The religion of Getas – a religion of the Infinite and Eternal Universe; Budha moved to Dacia ( Da.ksa-Ţara Zeilor, Nicolae Miulescu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea; Da.ksa God's country, Ed. Nagard, Veneţia, 1975);

Romania – the Pontic India; Rama from Romania; the saint language, Sanskrit, was the language of Dacians; the mountain Omu – the sanctuary of mankind; the area of forefathers – from Indus to Atlanta; Agni Tatăl (Father), the god of fire from Agni.Ta; religious conflict can lead to atomic war; the Vedas were born ...at Black See; Ramayana storied by the map of Romania; Sanskrit – the language of the Romanians (Dacia – Ţara Zeilor / Dacia – The Country of Gods , Tudor D iaconu).

Some Romanian toponymics can be analysed through Sanskrit, e.g. Deva, Orăştie, Pecica (cf pecaka/owl), Agnita (Agni), Prahova (pravaha/flowing), Dacia (Dakşa/ country Da). Some Romanian words have correspondences in Sanskrit, e.g. brambura (bhram/to mistake), dandana (danda/stick and punishment), haz (has), rai (rai/good, richness), zvon (svan/to resound) (Problemă – Mioara Căluşiţă-Alecu, Ed. Orfeu, 2000)

New York Ramayana

abducted Seeta Rama / Lakshmana absent / not so Hanuman // predators of virtue / opposed to sandals / witnesses of killing // abduct me soul cries to god / abduct me bred temptation is translated / crush yourself on abducting time wheel

America is Ravana Seeta is the abducted / world Rama didn't change himself / our mother is of godhead // dearer dear Seeta / is neither Radha in Vraja / nor Savitri resurrecting the dead // permission Krishnaits Savitrins / I pray to God's Mother for Seeta / I pray to Seeta for God's Mother

in study own salvation dance the goodness / abducted Rama himself in person of loved Seeta / Seeta salvating herself mountain and weapons // God loves also the one he kills / Bali the killed Ravana Vidu / dropped by foliage folklore composition // God kills also the one he loves / kills himself turns into resurrection / the beggar begs us to pass through him

Kali more Seeta more Mary more Radha / stringing our heads on thread from a / birth on forefathers' darkness // lost in my death's birth / I pray to you killing nascence / for keeping our hearts to spring // I bow to inconceivable overbelieving / in graces of god and of the abductor / loosing themselves in our growth

let Radha teach us forest's way / Savitri pulling also us out / of cutted tree sculptured Maiastra // glory to mother's cancer to father's paralysis / for you to pray for their birth / we stick to you anonymous immigrants // prayer of prayers to mothers' mother / to Rama to Hanuman / in the garden of Christ's Mother

the will of receivers of abducted women / hidden by Ravana's gardens / at once Ganeshan incompleteness // Ganesh in America should be the theme / the cutted time like tusk of Ganesh / the son in stories of ours // in Indian Ocean on Africa in Atlantic / in Thai also gulf in tsunami / Hanuman strengthened me in courage

arnam Brahma food is god / Sri Chinmoy played fifteen instruments / then silent meditation and dvds shared // dinner with roses on questionnaire I wrote / close to god through songs and / still more through resulting silence / pandit that a writer at phone //

first time no then already yankee / in New York only for Ramayana bhai

global Ravanic terrorism / the old one makes pranayam at tea / dios del fuego black pyramid // with never a cloud in the skies / may every moment of sadness / prove only a joy in disguise // no one religious sum spiritual / spirituality unites religions / persons of divine revelation

there are animals better than humans / Ravana could have been killed only by monkeys or men / Hanuman embodiment of Shiva guru of the universe // neither I believe in god / this is god's mistake not mine / his grace didn't want to come into my life // without Hanuman's help one can't be Rama's devotee / right guide monkey shape also Brahma could be / at coronation in Ayodhya all monkeys take human shape

no standing anyway but I am wet / after the cherries on Hook Creek / back Eldorado's Lal with Lalan // under this bridge the woman gives birth to war // with sin toward peace Merrick past / rain's cruise do not lean on door // I write myself Ramayana orthodox Easter / in gospel Seeta Mary shed magnolia tree / the girl gets down before library

electrified tables for computer / small girl looking to paradise's dictator / Latin Gutenberg's annotated bible // Quintus Smirnaeus The Fall of Troy / John Quinn The Man from New York / Iliad war Ramayana dharma // go in as much America you want get back / from secondary citizenship unslept sleep / reeding room as a stadium NYPL

Drago shoe repair extrogenius Dracula / by grace of god who is Rama shanti / seriocomic extreme the god of hell // rain by window of theatricality / flood over New Yorker Ganesh / his tween tusks went to the dogs // harder than New York neither pork I retort / girls left themselves on Archimedes's / pouring on them golden ware from thunder

Pandit Ram Lall doesn't advise Indians to come / in America no what to do here any talent / is bought home is more recognized // Chand colleague with them rich and how cold / any body how is nature is fair he is claming / seniority to me I am older uncle John Ion // all artists in the second line Sri Ram Tulsidas Valmiki / great men pandit's dream to bring Ramayana in / New York Hanuman Chalisa sanathana dharma

divine aesthetics at sarod distinguished yogi Chinmoy / silence small conversations seem cries I still write you / whip of silence empire garland calypso // urge carry his sitar he leaves no applause / big word sacredness of the conference sin of difference / religious and communist zones materialist countries have no future // Ramaraja ideal love for people more than for self / Ravanaraja Mary put by pope to destroy nonchristianity / Rama in Shiva Rameshvara Siva param guru

at Ayodhya reigned Dilipa Raghu Aja Dasaratha / Rama avatar of Vishnu and more 24 solars in 19 cantos / from Raghuvamsa by Kalidasa to be pastiched with Manu / his son toward son serving Nandini heifer from Surabhi // on Sindhu he conquered husbands of blushing Huna women / thousands of camels and mares carry treasures received by Kautsa / beings lighted from sun lamp from lamp son from son / hand to the feet of royal duty milked sky // Indumati gives birth to Dasaratha thousands years pass / Ravana persecuting the gods then Rama from Kausalya / Bharata from Kaikeyi twins Lakshmana

and / Satrughna from Sumitra reincarnate Vishnu

in the navy Pushpaka from Lanka to Ayodhya he shows to Seeta / Malyavat Pampa Chitrakuta Ganga Yamuna Sarayu / political slander on her stay in stranger's house order / to Lakshmana to leave her on Ganges when pregnant // the sons Kusa and Lava taught by Valmiki Ramayana / to sing to their father at horse sacrifice killed Sambuka / he will receive Seeta back if she will prove pure / to her subjects she mortgages and her mother earth embraces her // ruined Ayodhya after death of Rama / Adhidevata calls in dream Kusa at reign / his bracelet slips in water Sarayu and naga / Kumudvati returns it together with her hand

(New York Ramayana – George Anca, AIME, 2005) International Ramayana meet in Romania

• Bucharest, Sep 22 (IANS) Romania has been proposed as the next host of the International Ramayana Conference, after the 22nd edition of the event concluded recently in the British city of Birmingham. Romania, which is slated to join the European Union on Jan 1, 2007, has been the epicentre for European gypsies, who maintain that their ancestors originated from India. It is pointed out that there are some 8,000 Romani words that have Hindi and Sanskrit roots. 'Romania looks for spiritual guidance only from two places, Italy and India,' said George Anca, director-general of the National Library of Education, Bucharest. Anca, greatly attached to the philosophy of the Ramayana, has been instrumental in setting up an Indian Library within the complex of the National Library where many researchers are working on Hindi and Sanskrit texts. Former Indian president Shankar Dayal Sharma and recently Vice President Bhairon Singh Shekhawat visited the Indian Library during their trips to the country. Anca, a former visiting professor at the University of Delhi during 1977-84 and then 2002-03, is hopeful that the Indian government and the growing Indian community in Romania will support his efforts to organise the next International Ramayana Conference. It is imperative to spread the message of the Ramayana in different parts of the world in an age of ever growing violence, Anca told IANS in an interview. He said: 'The ancient message of the Ramayana continues to be relevant for the human race. It is not surprising that Mahatama Gandhi was tremendously influenced by the teachings of the Ramayana. If Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook - Ramayana.' (By Surender Bhutani, Indo-Asian News Service | 22 September 2006 | 10:43am)

G. I. TOHÃNEANU CUVINTE ROMÂNEªTI

O propoziţie a lui Lucian Blaga, profundã şi simplã, şade la temelia şi constituie temeiul acestei cãrţi : Limba este întâiul mare poem al lumii. Cãlãuzit de acest adevãr atingãtor, am convocat, ca sã-mi ilustreze « Cuvintele », pe poeţi, iar dintre prozatori pe aceia mai apropiaţi de tãrâmul Poeziei. Mã gândesc, înainte de toate, la Sadoveanu. Cãci – potrivit aceluiaşi Lucian Blaga – Poetul nu este un mânuitor, ci un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturalã şi le aduce în starea de graţie. Procedând astfel, am urmãrit sã pun la îndemâna unui numãr cât mai mare de cititori – în primul rând : slujitori ai şcolii – o carte nu numai convingãtoare, ci şi, dacã e cu putinţã, agreabilã. În ce mãsurã am reuşit, vor chibzui şi vor decide “beneficiarii” /…/ Ca în atâtea alte împrejurãri, abordez, şi de data aceasta, vocabularul românesc de pe o poziţie nu exclusivit lingvisticã, ci integratoare, apelând la luminile istoriei şi poposind, de câte ori este posibil, în luminişurile culturii. Scriind o carte de lexicologie – iar aceasta din urmã, ca “ştiinţã a cuvintelor”, legându-se, mai strâns decât celelalte ramuri ale lingvisticii, de literaturã – nu puteam sã uit cã ea, literatura, este, în esenţã, “arta cuvântului”. Privind astfel lucrurile, volumul ţinteşte sã se recomande ca o pledoarie – indirectã, dar, poate, cu atât mai persuasivã – pentru alianţa indelebilã dintre ştiinţa limbii şi realitatea lingvisticã, pe de o parte, iar, pe de alta, ştiinţa literaturii şi creaţia literarã. O atare alianţã se justificã pe deplin şi în planul teoretic, iar raţionamentul este nu se poate mai simplu. Într-adevãr, dacã unitatea de bazã a intercomunicãrii obişnuite cu ajutorul limbii, dacã însuşi suportul ei îl aflãm în cuvânt, tot atât de adevãrat este cã, dintre toate întruchipãrile lui, ale cuvântului, cea mai aleasã şi mai nobilã se realizeazã la nivelul superior al artei literare, al Poeziei. Nu voi putea, aşadar, concepe studiul ştiinţific al limbii fãrã sprijinul viguros al literaturii, dupã cum nu mi-l pot închipui pe Poetul adevãrat nici pe criticul literar de vocaţie fãrã cunoştinţe temeinice de lingvisticã generalã şi, mai ales, de istoria vocabularului. Mãrturisitã sau nu, aceastã « concepţie » - dacã nu cumva termenul sunã pretenţios, fiind vorba de adevãruri atât de simple – îi însufleţeşte pe toţi reprezentanţii de frunte ai lingvisticii româneşti, de la « corifeii » ªcolii Ardelene şi Bogdan Petriceicu Hasdeu pânã la veneraţii noştri contemporani, academicienii Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur. În prima jumãtate a veacului, orientarea amintitã a fost ilustratã şi încununatã de activitatea şi opera lui Sextil Puşcariu, a cãrui pildã de patriotism luminat în studierea limbii române mã strãduiesc, dupã puteri, sã o urmez « longo intervallo », adicã « la o respectuoasã distanţã ». Şi de data aceasta am optat, în cercetarea vocabularului românesc, pentru singura perspectivã fecundã : cea « verticalã », istoricã. În chipul cel mai firesc şi cu o bucurie greu de stãpânit, am ajuns, astfel, de cele mai multe ori, « la obârşie, la izvor », adicã la pragul dintâi al limbii latine. Strãdania aceasta, « regresivã » numai « la propriu », îmi este rãsplãtitã « cu asupra de mãsurã » prin împlinirea şi rotunjirea fizionomiei cuvintelor noastre, prin dezvãluirea feţei lor ascunse, prin luminarea mutaţiilor semantice suferite, prin re-cunoaşterea şi restabilirea afinitãţilor latente întunecate de eroziuni ale sunetelor şi de lunecãri ale sensurilor. Aşa stând lucrurile, una din concluziile vrednice de reţinut ale cãrţii ar trebui sã fie aceea cã singurã latina este în stare sã depunã mãrturia cea mai completã, mai autorizatã, mai convingãtoare despre bogãţia, varietatea, supleţea ;

despre disponibilitãţile de înmlãdiere semanticã şi nuanţare expresivã ale cuvântului românesc.

Atacuri la unitatea limbii române de pe

vremea lui Cuza VodÃ

SCRISOAREA M. Sale Domnitorul loan I cãtre Sofronie Patriarhul Constantinopolei, în cauza indepenenţei bisericei române “Prea Sinte Pãrinte ! Ca un fiu smerit al Sântei biserici orthodocse. am priimit cu cea mai adâncã pietate pãrintescã prea fericirii voastre epistolã; nu pot insa ascunde, cã vãtãmãtoarea purtare ce au ţinut aici arhimandritul Cleobule, însãrcinat de a-mi o aduce. m-au pãtruns de cea mai viuã mâhnire. Cuvioşia sa au pãrãsit toate datoriele sale, şi în loc de a indeplini pe lângã mine misiunea sa conciliatrice, nu s-a sfiit a face acte imprudenţi, a frequenta oamenii desordinii, a patrona ideele lor; astfeliu cã însuşindu-şi prin aceasta un rol neînvoit de legi, guvernul meu a fost constrâns a întrebuinţa - durere -, o rigoare neusitatã în contra trãmisului prea fericirii voastre. Totuşi am citit scrisoarea prea fericirii voastre cu ochiii minţii, şi închinând cugetãrile mele cele mai ascunse mântuitorului nostru, carele este inceputul şi capul nemuritor al bisericei, m-am întrebat dacã în adevãr, o naţiune este condamnabile, fiindu-cã a voit sã întãreascã pe pãmântul ei fundamentele pe cari sunt aşezate strãlucirea eternã şi gloria neînvinsã a bisericei ortodocse, m-am întrebat dacã, în adevar, legile de organisaţiune şi de discipline acum consimţite de o ţarã întreagã, de cler şi popor - dacã acele legi, prin care se stabilesc o mai folositoare ordine materiale în biserica ortodoxã românã, sunt într-atât depãrtate de spiritul sântelor canoane şi de usul seculariu pãzit în ţãrile ortodoxe, încât au putut merita din partea celui mai venerat şi onorat dintre pãstorii creştinãtãţei, o manifestare atât de însemnãtoare cãtre capul unei naţiuni care în cursul timpilor, de-a pururea a arãtat o nemãrginitã îngrijire şi o credincioasã iubire pentru biserica sa. Apoi în sinceritatea animei mele nu pot deocamdatã a nu mãrturi prea fericirii voastre cã misiunea ce aţi încredinţat archimandritului Cleobule, cã rostirea actelor ce le au adus sunt fãrã exemplu în analele ţãrei, şi fãrã precedente în tradiţiunile bisericei independente a Daciei. O

asemenea crudã ispitã nu puteam ascepta sã ne loveascã chiar din acea parte care în zilele ei de asuprire şi de necasuri a primit de la noi în timpi vechi, şi primesce chiar astãzi cu mânã largã, atâtea şi atâtea mari dovezi de iubire şi de generositate precum n-au primit din nici-o parte a lumii creştine. Ca creştin, aş fi dorit a putea ascunde sub umilinţa ce se cuvine unui supus fiu al bise-ricei dureroasa suprindere ce mi-a causat iniţiativa luatã de prea fericirea voastrã, într-o aşa gravã pornire în contra ţãrii mele însã: ca Domn, purtând sarcina trecutului şi a viitorului naţiunei române nu pot tãcea, ci sunt dator a apãra, în contra oricãrei încercãri, antica autocefalie a bisericei dace. Voi întreprinde darã, prea sinte pãrinte, a proba preafericirii voastre, cu dreptul bisericei universale, cu sânte canoane în mânã, cu dreptul, cu usul, cu datinele consecrate de seculi ale bisericei Daciei - drept, usu si datine recunoscute de toatã biserica, si anume de biserica Constantinopolei -, cã Românii, în afacerile lor bisericesci, şi astã-datã ca totdauna, s-au ţinut in îngrãdirile spiritului credinţei lor, în marginile prescriptiunilor canonice şi în limitele legaturelor si drepturilor ce au avut şi are Statul în faţa bisericei sale naţionale, în veri-ce timp şi în veri-ce parte a lumii ortodocse. Nici sã vã miraţi, prea fericerea voastrã, vazând un fiu smerit al bisericei discutând, deşi mirean, despre cele bisericesti. Augustele esemple ale lãudaţilor împãraţi ai Constantinopolei ma autoriseazã a o face şi poate noi Românii din Dacia Trajanã, avem oaresicari drepturi de a fi ascultaţi pentru cã, creştini din primii seculi ai creştinãtãţii, succesiv am suferit toate invasiunile barbarilor, fãrã ca ele sã ne fi putut cotropi; şi aşa, am controversat cu o justa mândriã naţionale, limba, legile şi tradiţiunile nobililor noştri suitori, şi, cu ele, instituţionile şi datinile primitive ale bisericei, cari s-au pãstrat la noi într-o puritate mai neatinsã decât în multe alte pãrţi. Aşa s-a mãnţinut între Români acea veche şi lãudatã datinã a bisericei primitive, care de dorit era sã se fi pastrat pretutindeni, cã clerul şi poporul împreunã constituie biserica lui Christ. Datinele acelea primitive tocmai, şi acele instituţiuni ne-au povãţuit a sci, ca o altã biserica, fiecare va fi, nu poate avea dreptul de a se amesteca în trebele de administraţiune şi disciplinã interioare ale unei alte biserici independinte şi autocephale. [...]’‘ Balligot cãtre Bardeanu (oficial) - 10 octombrie 1865 „N-aţi uitat cele ce vã spuneam în depeşa de ieri despre încurajãrile pe care boierii şi ultra-liberalii le aflã din partea unora dintre agenţii strãini; s-ar pãrea ca d. baron d’Offenberg este ţinut sa justifice, cel puţin în parte, aceste presupuneri. Agentul ţarului a venit sã-i citeascã Alteţii Sale un pasaj dintr-o depeşã a d. Ministru al Rusiei la Constantinopol: d’Offenberg a dat Principelui asigurãri cã nu esle autorizat sã facã o astfel de comunicare, dar cã, în astfel de împrejurãri nu se conduce decât dupã sentimentele de simpatie ce nutreşte pentru Guvernul Romîn şi de dorinţa sincerã de a fi agreabil Alteţii Sale, sentimente de care Alteţa Sa a putut a se indoi. In pasajul citat de d. baron d’Offenberg, generalul Ignatieff recomandã Agentului sãu a consilia pe Principe de a se apropia de oamenii rãmaşi departe de treburiile ţãrii, în urma loviturii de stat de 1a 2 mai: de a nu se priva de concursul oamenilor experimentaţi, care pot sã aducã servicii utile, de a nu închide urechile, în anume momente critice, unor preveniri dezinteresate şi care vin din partea unei Puteri ale cãrei sentimente nu oscileazã conjunctural, ci au fost, în toate timpurile, favorabile Principatelor Unite. D’Offenberg dezvoltã în continuare concepţiile d-lui general Ignatieff. Mai continuã o vreme complezent cu principii de felul acesteia, apoi se strãdui sã-1 convingã pe Principe cã Alteta Sa n-a aratat poate atâta prudenţã pe cât era necesar, sprijinindu-se întotdeauna, şi uneori chiar în mod deschis pe politica Împãratulul Napoleon, cã Alteţa Sa a sacrificat multe ideilor politice şi sociale care nu sunt compatibile cu poporul roman; cã Alteţa Sa ar favoriza într-un grad prea înalt latinismul în dauna credinţelor care au rãdãcini profunde în ţarã şi care sunt comune cu ale Rusiei, care, faţã de acestea, s-a aflat profund intristatã. [...]

Aceasta ar fi o modalitate de sincerã apropiere faţã de Rusia; ar fi o înţelegere ce ar permite de a calma gravele chestiuni religioase care neliniştesc marea bisericã a Orientului şi de a regla problema nu mai putin gravã a mãnãstirilor închinate. Principele a rãspuns Agentului cã niciodata nu a consultat şi nu va consulta niciodata, în rezolvarea treburilor guvernului sãu, decât adevaratele interese ale ţãrii; ca el nu e nici Francez, nici Rus, nici Austriac, ci e Român.» C.A. Rosetti : Şi-acum când dovedirãm din nou şi prin cele scrise si prin fapte cã nu ne-am schimbat şi nu ne vom schimba în nimic credintele şi ideile noastre şi trebuind sã sfârşim aceastã mãrturisire, deja prea lungã, s-o incheiem cu unul din cele mai sfinte invãţãminte ce ne-a dat acum câţiva ani acel geniu al Franţei ce se numeşte Ed. Quinet. In scrierea sa despre români, face o schiţã despre toatã istoria noastrã şi aratã şi gloria prin care am trecut, şi monopolul în care ne-am încheiat, precum şi cauzele suirii trecute şi ale cãderii ce-a urmat-o. Face insã ceva şi mai mult, cãci aratã cum s-a operat acea mare minune cã naţiunea aceasta nu şi-a dat pe deplin sufletul în acea înecare atât de mare de invasiuni şi de viţuri. Între cauzele cele mai puternice care ne-a scãpat d-a muri prin acea spãimântãtoare asfixie, d. Quinet pune şi limba. Aratã prin ce lupte limba noastrã scapã din toate loviturile politice şi religioase şi cum el, şi mai cu seamã ei, datorim în mare parte existenţã noastra. Într-unul din capitolele acestei insemnate scrieri, sub titlul Regeneraţiunea moralã, venind la presint şi arãtându-se ce trebuie sã facem spre a ne regenera, spre a fi in adevãr, iar nu a pãrea numai ca suntem, zice : „Adãugaţi (pe lângã aceste reforme) libertatea cuvântului şi a presei, cãci nimeni nu va înţelege cã, dreptul de cãpetenie al naţionalitãţei voastre constând, precum s-a vãzut, în limba naţionalã si poporarlã, cel dintâi act al reorganizãrei sã fie de a lãnţui cuvântul. Prin el aţi putut scapa cu viaţã, respectaţi-1 !»

1

-ADUNAREA GENERALĂ-

HOTĂRÂREA NR. 7 din 3 august 2009

privind susținerea inițiativei Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MI-CAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC pentru

proclamarea ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE

În temeiul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 17 lit. f) din Statutul Asociaţiei Comunelor din

România, luând act de propunerea Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate: „La fel cu

însemnătatea anului 1848 pentru istoria românească a următoarelor două secole, anul 1989 a culminat cu evenimentele eliberării noastre din Decembrie, tocmai pentru că a fost pe tot parcursul său un an frământat de mișcări de emancipare românească manifestate în diverse moduri. El merită o notare specială și, prin stabilirea conjugării mai multor aniversări, printre care cea propusă de noi sărbătorind cu toţii ZIUA NAȚIONALĂ A LIMBII ROMÂNE, îi vom acorda întreaga însemnătate, ca un prag de conștiință românească ce vine a se afirma în fața chemărilor de iluminare democratică ale secolului al douăzecișiunulea2”,

apreciind imperativ necesară adoptarea unei legi privind proclamarea zilei de 29 august

ca Ziua națională limbii române care să complinească celelalte legi prin care s-au proclamat unele zile care marchează simbolurile naționale, respectiv:

a) 1 Decembrie - Ziua naţională a României, proclamată prin Legea nr. 10/1990 și potrivit art. 12 alin. (2) din Constituția României, republicată;

b) 26 iunie - Ziua drapelului naţional, proclamată prin Legea nr. 96/1998; c) 29 iulie - Ziua imnului naţional al României - Deşteaptă-te, române, simbol al

unităţii Revoluţiei Române din anul 1848, proclamată prin Legea nr. 99/1998; d) 8 decembrie - Ziua Constituţiei României, proclamată prin Legea nr. 120/1995; e) Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de

la Sfintele Paşti, Ziua Înălţării Domnului Isus Hristos, potrivit tradiţiei româneşti, proclamată prin Legea nr. 379/2003;

f) 2 mai - Ziua Națională a Tineretului, instituită prin Legea nr. 425/2004; g) 16 decembrie - Ziua Solidarității Naționale împotriva Dictaturii, proclamată prin

Legea nr. 230/1998; h) 1 şi 2 ianuarie, prima şi a doua zi de Paşti, 1 mai, prima şi a doua zi de Rusalii,

Adormirea Maicii Domnului, prima şi a doua zi de Crăciun, ca zile de sărbătoare legale, stabilite prin art. 134 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare,

ADUNAREA GENERALĂ A ASOCIAŢIEI COMUNELOR DIN ROMÂNIA întrunită

statutar, în sesiune extraordinară, în Stațiunea Mamaia din municipiul Constanța, adoptă, în unanimitate, prezenta hotărâre.

2

Art. 1. - Se susține inițiativa Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MIȘCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC pentru proclamarea prin lege a zilei de 29 august ca Ziua națională a limbii române, precum și se aprobă cooperarea cu această fundație în vederea realizării în comun a unor acțiuni privind promovarea acestui deziderat.

(2) Se propune ca marcarea Zilei naționale a limbii române să fie efectuată de către autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei limbii române, în perioada 29 - 31 august.

(3) «LISTA cuprinzând comunele care sunt reprezentate la sesiunea extraordinară a Adunării generale a Asociaţiei Comunelor din România, organizată în Staţiunea Mamaia din municipiul Constanța, judeţul Constanţa, între 2 şi 5 august 2009 (Prezenta listă cuprinde şi elementele de identificare a reprezentanţilor comunelor şi semnăturile acestora privind adoptarea Hotărârii Adunării generale a Asociației Comunelor din România de susținere a inițiativei Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MICCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC pentru proclamarea ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE)», reprezintă anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Prezenta hotărâre se comunică, în mod obligatoriu, Fundaţiei „Episcopul

Grigorie LEU” – MIȘCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC, cu sediul în municipiul Bucureşti, bulevardul Dacia, nr. 126, sectorul 2, prin intermediul domnișoarei Elis-Bianca ENESCU, directorul general adjunct, conducătorul Departamentului pentru programe și armonizare legislativă, precum şi se publică pe pagina de internet la adresa www.acor.ro, prin grija domnului Ionuț-Constantin TUDOSE, directorul IT & C.