UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI”

CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA DE SOCIOLOGIE

Lucrare de Licenţă

MEȘTEȘUGURILE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI TREI

ÎN SPAȚIUL RURAL - URBAN MONTAN

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. Traian Vedinaș

Absolvent:

Marius-George Mihuța

Cluj-Napoca

2012

Acordul coordonatorului ştiinţific al lucrării

Consider că lucrarea întitulată “Meșteșugurile la începutul mileniului trei într-un spațiu rural-

urban montan”, scrisă de absolventul Marius-George Mihuța, sub îndrumarea mea, întruneşte

condiţiile necesare pentru susţinerea sa în cadrul examenul de licenţă la secţia Sociologie a

Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.

Cluj-Napoca,

data: 27.06.2012.

Titlu academic: PROF.UNIV. DR. TRAIAN VEDINAȘ

Semnătura (în original)……………………………….

Prin prezenta declar că lucrarea de licenţă cu titlul „Meșteșugurile la începutul mileniului trei într-

un spațiu rural-urban montan” este scrisă de mine şi nu a mai fost prezentată niciodată la o altă

facultate sau instituţie de învăţământ superior din ţară sau străinătate. De asemenea, declar că

toate sursele utilizate, inclusive cele de pe internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea

regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă limbă,

sunt scrise între ghilimele şi sunt însoţite de referinţa precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori sunt însoţite de

referinţa precisă;

rezumarea ideilor altor autori este însoţită de referinţa precisă la textul original.

Cluj-Napoca,

data: 27.06.2012.

Absolvent Marius-George Mihuța.

_________________________

(semnătura în original)

Introducere

Lista figurilor

Lista fotografiilor

Cuprins

CAPITOLUL 1: RURALITATEA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE............................................................5

1.1. Problematica.......................................................................................................................5

1.2. Sociologie rurală-definiție....................................................................................................7

1.3. Ruralitatea romanească....................................................................................................10

CAPITOLUL 2 : OBICEIURI ȘI PRACTICI MEȘTEȘUGĂREȘTI................................................14

2.1. Definitie și tipuri de meșteșuguri.......................................................................................14

2.2. Meșteșuguri din zona Vașcău...........................................................................................15

2.2.1. Olăritul........................................................................................................................15

2.2.2. Cojocăritul..................................................................................................................17

2.2.3. Fierăritul......................................................................................................................19

2.2.4. Prelucrarea Pietrei și a Marmurei...............................................................................21

CAPITOLUL 3 : PREZENTAREA ARIEI DE CERCETARE ȘI METODOLOGIE........................22

3.1. Prezentarea ariei de cercetare..........................................................................................22

3.1.1. Vașcău - așezare geografică......................................................................................22

3.1.2. Vașcău- scurt Istoric...................................................................................................23

3.1.3. Activități specifice zonei la începutul secolului XXI....................................................23

3.2. Metodologie......................................................................................................................24

CAPITOLUL 4 : PRELUCRAREA DATELOR.............................................................................29

4.1. Transcrierea interviurilor...................................................................................................29

4.2. Analiza cercetării...............................................................................................................38

Concluzii......................................................................................................................................41

Referințe bibliografice..................................................................................................................42

1

Lista figurilor

Figura 1: Vașcău, limitare teritorială............................................................................................48

Figura 2: Harta fizică și rutieră a județului Bihor..........................................................................49

Lista fotografiilor

Foto 1 : Modele de vase specifice zonei din Leheceni................................................................44

Foto 2 : Realizarea vaselor din lut în atelierul meșteșugarului Bocșe Raul................................44

Foto 3 : Cojoc Cohănesc (Vașcău), purtat de feciori în zile de sărbătoare.................................45

Foto 4 : Cojocar în timp ce tăbăcea pielea..................................................................................45

Foto 5: Unelte confecționate de fierarii din Vărzarii de Jos.........................................................46

Foto 6 : Unelte confecționate de fierarii din Vărzarii de Jos........................................................46

Foto 7 : Cariera de piatră din Cărpinet........................................................................................47

Foto 8 : Amfiteatrul carierei din Cărpinet.....................................................................................47

2

Introducere

În lucrarea de față doresc să abordez tema Meșteșugurile la începutul mileniului trei în spațiul

rural – urban montan, care prezintă schimbările sociale și economice care au avut loc în spaţiul

rural din zona Vașcău în ultimii 20 de ani, schimbări care au influențat atât în viaţa oamenilor cât

și obiceiurile acestora. Această lucrare este o cercetare etnografică, care surprinde etapele

disoluției meșteșugurilor din spațiul etno- folcloric Vașcău.

Așa cum știm cu toții, spaţiul rural se află într-o tranziţie de la tradiţional la modern, lăsând

inevitabil o amprentă și asupra arealului geografic al Vașcăului, oraș care va fi aria noastră de

studiu printr-o cercetare asupra meşteşugurilor şi îndeletnicirilor din zonă.

În această cercetare voi încerca să găsesc răspunsuri la aceste schimbări care au avut loc în

ultimele două decenii în zonă. Punctez faptul că, perioadele istorice care caracterizează

Vașcăul de la atestarea lui istorică și pană în prezent și-au lăsat urma peste aceste meşteşuguri

care au suferit o serie de schimbări tehnologice. S-au întrepătruns astfel o serie de evenimente

istorice, de la dominaţia maghiară până la perioada naţional comunistă care au influențat aceste

îndeletniciri și practici ale locuitorilor din zonă, dar istoria veche nu le-au ruinat atât de

tareprecum aceste ultime două decenii de capitalism.

Cercetarea de față se realizează în orașul Vașcău și în satele vecine cum ar fi Vărzari de Sus,

Leheceni, Vărzari de Jos.

Pentru realizarea acestei lucrări au fost studiate cărți de referință în domeniul sociologiei rurale,

al meşteşugului şi diverse monografii realizate în spațiul de cercetare. Din volumul de informații

am studiat cărți precum ”Introducere în sociologie rurală” (Vedinaș Traian), ”Tratat de sociologie

rurală” (Bădescu Ilie et all), ”Vașcău-Comună-Oraș-Ținut. Monografie” (Țurca Gheorghe)”, și

alte cărți ale autorilor români. Toate acestea sunt sursele de natură teoretică, care stau la baza

cercetării empirice. Pe lângă aceste materiale am apelat și la surse informale, oameni

cunoscători de folclor şi practici meşteşugăreşti. De asemenea, am fost îndrumat și de

oficialităţi din zonă precum primarul și directorul școlii din Vașcău, care m-au ajutat să-mi

realizez cercetarea.

3

Demersul acestei lucrări a implicat cercetări de arhivă în cadrul Primăriei Orașului Vașcău,

obținând acces la monografiile întocmite de către diverse personalităţi din zonă. Apoi am

completat lucrarea cu cercetări pe teren, unde am realizat interviuri semi structurate și am făcut

observațiile directe.

Scopul acestei lucrări este acela de a reliefa condiția actuală a meșteșugarilor din aria

geografică a Vașcăului. Astfel, lucrarea se structurează în patru capitole distincte în care

accentul cade pe schimbările ce au dus la abandonarea îndeletnicirilor de tip meșteșugăresc

din acea zonă. În aceste capitole abordăm următoarele tipuri de meșteșuguri care s-au practicat

în acea zonă: olărit, fierărit, cojocărit, prelucrarea pietrei și a marmurei.

În capitolul 1 se prezintă ruralitatea în științele sociale prin definirea termenului de sociologie

rurală, urmând apoi prezentare a ruralității românești.

În capitolul 2 se prezintă obiceiurile și practicile meșteșugărești din zona orașului Vașcău,

accentul fiind pus în special pe olărit, cojocărit, fierărit și prelucrarea pietrei și a marmurei.

În capitolul 3 este prezentată metodologia cercetării care include prezentarea zonei Vașcău,

însoțită de un scurt istoric și evidențierea principalelor activități specifice zonei de la începutul

secolului XX. Lucrarea se continuă cu reliefarea metodologiei utiliazate pentru întocmirea

cercetării.

Capitolul 4 prezintă interviurile a 5 locuitori din zonă, însoțite de interpretările corespunzătoare.

Concluziile deprinse în urma cercetării au fost evidențiate distinct, în partea finală a lucrării.

4

CAPITOLUL 1: RURALITATEA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

1.1. Problematica

Mediul natural este o dimensiune esențială a vieții, mai ales în mediul rural. Ruralitatea se

caracterizează printr-o strânsă legătură dintre om și natură, încă din cele mai vechi timpuri,

omul aflându-se într-o strânsă legătură cu natura care reprezintă sursa existenţei sale.

Omul prin definiția sa a încercat să facă natura cât mai roditoare și să se adapteze acesteia, a

încercat să găsească cele mai blânde locuri și o climă cât mai blândă și roditoare care să îi

asigure existența. Pe lângă aceste aspecte a întemeiat frumosul, adică o emanaţie cosmologică

care se concretizează ca o categorie constitutivă a sociologiei.

Sociologii, filosofi, antropologi și economiști şi-au alcătuit opere memorabile din meditaţiile

riguroase și sistematice asupra schimbărilor sociale care au avut loc de-a lungul istoriei

umanității. Acestea sunt înțelese ca un complex de acțiuni ce au dus la transformarea

societăților tradiționale în sociețăți moderne, industrializate și informatizate. Aceste transformări

au sedus pe mulți gânditori reprezentativi din științele sociale, astfel încât în operele lor s-au

cristalizat veritabile teorii ale acestui fenomen, discursuri cu caracter pragmatic ce implică

lumea rurală și integritatea ei în modernitate.

Sintezele de sociologie abordează patru teorii a schimbărilor sociale:

teoria evoluţionistă

teoria ciclică

teoria funcționalistă

teoria conflictualistă.

Teoria evoluționistă a schimbărilor sociale își are rădăcinile în geneza biologică a lui Charles

Darwin unde se specifică faptul că speciile s-au dezvoltat de la inferior spre superior. Este

prezent un evoluționism liniar specific antropologiei lui Lewis Morgan care susţine ideea că

societatea a cunoscut trei stadii de dezvoltare: sălbatic, barbar și civilizat. Tot asupra acestei

teorii a evoluționismului liniar, Herbert Spencer vorbeşte în lucrările sale despre lumi precum:

lumi organice, anorganice și supraorganice încercând să contureze un evoluționism liniar în

ştiinţele sociale.

Acest evoluționism specific unor sociologii și filosofii sociale din a doua jumătate a secolului XIX

și cu prelungiri sociale în secolul XX, a fost definit ca unul uniliniar. Prin criticile aduse acestui

curent a apărut și evoluționismul multiliniar, în matricea căruia se înscriu sensuri și direcții ale

dezvoltării umanității caracterizată de sintagme precum: ”tranziție demografică, afirmarea

națiunilor, progresul tehnologic”.

A doua paradigmă se referă la teoria ciclică a schimbări sociale. Această teorie are două

repere: „Declinul occidentului” de Oswald Spengler și „Studii asupra istoriei” de Arnold Toynbee

Ele reprezintă o reacţie la evoluționismul uniliniar în plină ascensiune în prima jumătate a

secolului XX, prin punerea în interiorul și în afara iedeologiilor socialiste a mitului progresului.

Viziunea acestor gânditori asupra dezvoltări susțin ideea că, atât în societate cât și în istorie

există cicluri de creștere și descreștere, „culmi și văi”, ce se concretizează în perioadele de

maturitate și declin în realităţile sociale și istorice.

În comparație cu evoluționismul, teoria ciclică converge spre o hermeneutică sociologică, axată

pe interpretarea faptelor și realităţilor sociale. Teoria ciclică reușește prin scepticismul ei să

trezească o luciditate și să limiteze unele tendinţe seducătoare cu privire la desfășurarea

viitoare a realităților și acţiunilor sociale.

A treia teorie, teoria funcționalistă, reflectă tot asupra schimbărilor sociale, fiind prezentă ceva

mai târziu în a doua jumătate a secolului XX, având ca reprezentant pe Talcott Pearsons cu

cele două lucrări: „Acţiunea socială” și ”Sistemul social”. Rădăcinile acestei teorii se află pe de o

parte în antropologia lui Bronislaw Malinowski, ce se bazează pe relația dintre funcțiile biologice

și necesitățile culturale, iar pe de altă parte în teoriile lui Schaefer care priveşte schimbarea

socială ca pe un proces de diferențiere și adaptare, afectând norme, valori și instituţii.

Problematica aspectelor sociale şi economice din secolele XIX şi XX, au accelerat schimbările

rural-urban, realizându-se astfel o adaptare a ruralului la urban, a societăților agrare la cele

industrializate. Aceste schimbări din secolul XIX-lea generate de revoluția industrială, duc la

apariţia unor noi clase sociale „clasă muncitoare” și burghezimea, care se află în poziţii

6

antagonice. Problema apărea de fapt asupra mijloacelor de producție, care stau la baza teoriei

conflictualiste emanată de Karl Marx.

În această teorie, schimbarea socială e consecinţa luptei de clasă şi se manifestă prin revoluții

care operează cu schimbări de regim politic, bazate pe manifestări violente, și prin teroare.

Ralf Dahrendof, sociolog care redefinește teoria conflictualistă într-o variantă modernă, afirmă

faptul că: „prin revoluția industrială, este o revoluţie a ofertei iar în democrația modernă

conflictele dintre grupuri îşi găsesc expresia în partidele politice, care reprezintă o traducere

democratică a luptei de clasă”.

Tot în cadrul acestor schimbări mai menționăm și teoria diferențierilor structurale a lui Smelser,

care ne ajută să înţelegem mai bine schimbările structurale care au avut loc în decursul acestui

secol în ceea ce privește problematica rurală. Smelser, prin teoria sa subliniază problema

tranziției de la tradițional la modern, unde definește ruralitatea ca fiind ”un profil cu puternice

tendințe agrare”.

În concepția moderniștilor se distinge faptul că, satul, ruralitatea, este o societate tradiţională de

tip static unde schimbările provin din afară și modernizarea apare ca un solvent universal.

Transformările moderniste sunt văzute ca un proces transformator al sistemelor și structurilor

social - rurale care sunt înlocuite cu seturi și valori moderne. O schimbare care s-a declanşat

într-o sferă se va extinde încet încet și în celelalte cum ar fi politica sau economia, unde trebuie

să ţinem cont de aria geografică și de contextul istoric. (Bădescu, Ilie, 2009, p 19)

În aceste paradigme ale transformării nu se poate miza doar pe o singură teorie, ci se

analizează mai multe, dată fiind complexitatea schimbărilor socialeectivă mai complexă a

schimbărilor sociale.

1.2. Sociologie rurală-definiție

Sociologia rurală s-a conturat ca ştiinţă încă de la începutul sociologiei moderne, ea fiind o

disciplină relativ nouă. Interesul pentru lumea rurală cu diversitatea ei umană și culturală este

totuși mult mai vechi, datând încă din perioada umanismului târziu și a iluminismului.

7

Antropologi, sociologi și filosofi şi-au manifestat interesul pentru această disciplină, realizând

veritabile lucrări ce explorează condiția culturii și a civilizațiilor sătești, concretizate într-un

corpus de sinteze descriptiv-etnografice născute din dorința și fascinația pentru realităţile rurale,

sociale mitologice și folclorice. Un reper în acest sens este, ”Descriptio Moldaviae” (1714), a lui

Dimitrie Cantemir, lucrare elaborată la comanda Academiei din Berlin.

În operele ştiinţifice ruralul a fost conturat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al

XIX-lea. Aceste formulări vor naște mai târziu problematizări ce vor face din lumea țărănească,

prin doctrina liberală, o chestiune politică. Din liberalism, problema țărănească a migrat în

filosofiile sociale și ideologiile socialiste care în diversitatea lor, au adus această filosofie socială

spre reflecția sociologică.

Secolul XIX se va apropia de rural și în alt chip decât pe calea filosofiei sociale și anume prin

etnografie şi etnologie. (Vedinaș, Traian, 2001, p 9.)

Sociologia rurală are în istoria sociologiei o situaţie aparte. Împreună cu sociologia urbană ea

alcătuieşte ceea ce s-a numit “sociologia comunităților teritoriale” și se diferențiază de

sociologia de ramură (sociologia religiei, sociologia educației, sociologia culturii, sociologia

industrială, sociologia medicinei etc.) nefiind specializată într-un anumit domeniu al socialului și

al umanului cum ar fi: religia, cultura, educația, industria, medicina etc. Ea însăși este proiectată

teoretic, empiric și metodologic asupra comunităților rurale cu totalitatea dimensiunilor lor

sociale și economice, organizaționale și structurale ca și cum comunităţile rurale ar reprezenta

umanitatea însăși.

Astfel sociologia secolului XX se fundamentează pe abordarea clasică a secolului XIX și

moşteneşte structura reflexivă a ruralități prezentate atunci. Acest lucru este confirmat de faptul

că, atât pentru modernitate cât şi pentru post modernitate, ruralul reprezintă un domeniu

privilegiat în ştiinţele sociale având în vedere societățile umane privite sub semnul schimbărilor.

În secolul XX se vizează o reflecție asupra proprietăți pe categorii sociale, iar după Al Doilea

Război Mondial în sprijinul sociologiei rurale vine economia agrară, ce pune în mişcare una

dintre cele mai importante tendinţe în analiza interdisciplinară a ruralităţi, cu efecte importante în

dezvoltarea rurală şi regională.

Perspectiva sociologiei rurale este una holistă deoarece dorește să cerceteze și să înţeleagă

comunitățile rurale ca totalități umane cu specific local și regional. Sociologia rurală pe lângă

8

caracteristica holistă mai are și un caracter interdisciplinar deoarece interpretează date din

mediul rural prezentate de geografia socială.

Atât dimensiunea holistă cât și dimensiunea interdisciplinară a sociologiei rurale, determină

structura limbajului și retorica discursului sociologiei rurale. În limbajul sociologiei rurale există o

terminologie specifică corpusului semiotic al sociologiei generale, care îi oferă acesteia calități

teoretice și reflexive, uneori generatoare de de definiți sau paradigme.

În primul rând, sociologia rurală utilizează terminologii specifice, având o anumită diversitate a

lexicului. Un astfel de exemplu este menționat de ruraliștii francezi care conturează un

vocabular al sociologiei rurale concretizat în organizarea lexicală pentru observarea

fenomenelor umane în cadrul Centrului de Analiză documentară pentru Africa Neagră. În al

doilea rând sociologia rurală operează cu termeni precum: economie, muncă, activități,

proprietate, artă, etc. Sociologia rurală mai utilizează și o serie de termeni precum: educație,

drept, politică, religie, informaţie, care dau ruralităţi o dimensiune specifică.

În contextul dezvăluirii dimensiunilor specifice sociologiei rurale s-a precizat că termenul de

“geografie”, ceea ce uzual numim „ecologie” este o parte importantă a “morfologiei sociale”. În

același domeniu “geografic” partea care se numește natură e compusă din “mediu” și „spațiu”.

„Mediul” a devenit pentru sociologia rurală „mediu natural” în opoziție cu spațiul care, a devenit

“peisaj rural”. Mediul natural împreună cu peisajul rural se constituie în arii geografice. De

asemenea domeniul economic se circumscrie în rural precum: “sistem de producție”, „capital de

exploatație” și „sectoare de activitate”.

Sociologia rurală prinde contur în şcoala sociologică de la Chicago, abordarea socialului

neavând în vedere doar fenomenul rural ci cel al urbanului. Realitățile rurale și urbane sunt

abordate într-o serie de analize ce se diferențiază pe baza unor criterii care au fost sintetizate

dihotomic:

criteriul ocupațional (ocupații agricole în mediul rural și non-agricole în cel urban);

criteriul relațional (în comunitățile rurale relația cu mediul este nemijlocită și continuă pe

când în comunitățile urbane, relaţiile sunt caracterizate prin distanță și izolare);

criteriul demografic (densitate și mărime: densitatea și mărimea populației este mai mică

în mediul rural și mai mare în comunitățile urbane);

9

criteriul omogenității (comunitatea rurală este mai omogenă, pe când cea urbană este

mai diferențiată);

criteriul stratificării (stratificarea este redusă în mediile rurale, pe când în cele urbane

este mult mai accentuată);

criteriul componentei (populația este autohtonă dominantă în comunităţile rurale și

populație neautohtonă dominantă în comunitățile urbane);

criteriul interacțiunii (interacţiune nemijlocită de tipul “față în față” în mediul rural, pe când

în mediul urban este una anonimă);

Aceste principii de diferențiere nu sunt de tipul celor dihotomice (rural-urban), ca urmare aceste

aspecte au semnificaţii mult mai ample. Acestea sunt doar câteva criterii după care am decis să

fac o diferențiere între cele două tipuri de comunități cu scopul de a le înțelege modul după care

se organizează și funcționează. (Vedinaș, Traian, 2001, pp 11-12, 18-19.)

1.3. Ruralitatea romanească

În spațiul romanesc sociologia rurală, s-a manifestat mai târziu decât în Europa Occidentală,

abia la început de secol XX. În mediile intelectuale romanești satul era privit prin două

dimensiuni idilice: semănătorismul și poponarismul.

Un loc important în cadrul acestei probleme a confruntării dintre stat și sat îl are Constantin

Dobrogeanu-Gherea, care în 1907 rupe fragila viziune patriarhală dintre semănătorism și

poponarism în lucrarea sa, „Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre

agrare”. În această lurcrare descoperim marxismul ortodox, o sociologie critică asupra relațiilor

social-rurale din acea vreme și asupra structurilor politice și administrative contrare unei aşa

zise emancipări țărănești. Acesta este primul studiu românesc de sociologie rurală, dar matricea

lui disciplinară mai acoperă și sociologia istoriei într-o paradigmă conflictualistă a luptei de

clasă.

Un deschizător de drumuri în sociologia rurală este Dimitrie Gusti și discipolii săi care pun

bazele, unei sociologi rurale românești care se vor contura în operele sale sociologice.

Comentariile și interpretările la adresa operelor gustiniene, identificate prin şcoala sociologică

de la București, au vizat metodele monografice și campaniile de cercetare empirică efectuate de

10

către discipolii direcți a lui Dimitrie Gusti și anume: Henri H. Stahl, Traian Herseni și Mircea

Vulcănescu.

Sociologia gustiniană nu este reductibilă la monografism sau “sociologia națiunii”, acestea fiind

dispuse unor atitudini critice. Din partea sociologiei sistematice a lui Petre Andrei, care critică

atât monografismul cât și “sociologia națiuni”, monografismul a primit o replică ca fiind o simplă

fotografie a unei societăți existente, fără a fi încadrate în principii generale de sociologie sau

într-un anumit tip de societate. Problema sociologiei națiunilor se înscrie sub semnul unei utopii

dacă se ia în considerare afirmația că, prin monografii sociale aplicate satelor, orașelor, zonelor

și regiunilor românești se poate ajunge la o știință a națiunii, ca apoi să se realizeze o reformă

socială socotită atunci absolut necesară.

Prin diverse forme sociologia gustiniană încercă să surprindă realitățile rurale românești, printr-o

sociologie sistematică şi o axiologie specifică caracterizată prin sintagme precum: “voință

socială”, “acțiuni reciproce” și ‘’ ideal social”. Aşadar, este vorba despre o triadă axiologică care

are ca scop reforma socială, iar aceasta are la rândul ei două rădăcini, una ancorată în realitate

iar cealaltă în ideal. În spiritual sociologic gustinian, se împletesc valori economice politice

juridice și sufletești, care se evidențiază prin metodele sale monografice cu care le măsoară

social, întărind încă odată dimensiunea axiologică a sistemului său sociologic întemeiat de fapt

pe un sistem al unor valori . (Vedinaș, Traian, 2001, p.27).

Sociologia rurală românească s-a concretizat pe componentele paradigmei sociologice

gustiniene, ele nefiind doar componente abstracte ci s-au convertit în acțiune și organizare

științifică cu orientare spre reforma realități sociale.

De-a lungul dezvoltării și a organizării, această orientare spre intervenție în social a cunoscut

trei etape: instituțional, metodologic și practic. Astfel la Iași în 1918 a luat ființă „Asociația pentru

studiu și reformă socială”, care în 1921 s-a transformat în „Institutul Social Român” transformat

apoi în „Institutul de Cercetări Sociale al României”, cu filiale regionale în zone precum: Banat-

Crișana, Transilvania, Dobrogea, Oltenia și Muntenia. Aceste instituţii au avut un rol esențial în

dezvoltarea sociologiei românești, au avut o funcție economică şi financiară în organizarea

sociologiei, s-au constituit în structuri active, prin cercetări de teren, devenind adevărate

laboratoare vii pentru sociologia românească.

11

În al doilea stadiu cel metodologic, Gusti redefinește sociologia ca: “o ştiinţă de fapte și de

observație a lor”, iar realitățile sociale sunt identificate cu socialul și definite sub orizontul

categorial axiologic. În viziunea axiologică a lui Gusti socialul este definit ca: “Socialul este mai

întâi produsul unui concurs de împrejurări spațiale, temporale, vitale și sufletești, care formează

cadrele: cosmologic, biologic, istoric și psihologic și apoi activitatea socială înseamnă

manifestări (categorii) economice, spirituale, politice și juridice”. (Gusti 1969, p.116).

Sociologia gustiniană a împărţit cadrele în extra-sociale (cel cosmologic și cel biologic) și cadre

sociale cum ar fi cele istorice și psihologice, iar manifestările sunt constitutive (economice și

spirituale) și ordonatoare, exprimate prin cadrele politice și juridice. Distribuirea cadrelor și a

manifestărilor se integrează într-o tabelă cu categorii și structuri organizaționale, în conformitate

cu realitatea și structura socialului.

Acest punct al cadrelor reprezintă cel de al treilea nivel și anume cel practic, în care s-au

constituit diverse echipe de cercetători pentru studierea zonelor românești. Aceste echipe au

fost alcătuite din specialişti, geologi, etnologi, psihologi, antropologi, demografi, botaniști care

vor analiza aceste cadre ale socialului. Această structură a cercetării şi a investigării cadrelor

numită în sociologia lui Gusti “metodă colectivă”, precizează faptul că, în cadrul monografiilor

sociologice este un caracter de muncă colectiv unde se respectă diviziunea munci și rosturile

specializării, dar în același timp unifică toate eforturile ştiinţifice depuse de toți cei ce contribuie

la redarea realități sociale.

Pionieratul campaniilor monografice în sociologia româneasca îl constituie anul 1925 când o

serie de „specialiști”, studenţi ai lui Gusti realizează o campanie monografică în localitatea

Goicea Mare. Acțiunea acestor cercetări a fost una “jalonată” iar această faptă a fost socotită de

Mircea Vulcănescu drept o acțiune deschizătoare de drumuri. În urma acestui eșec Gusti

găseşte noi colaboratori în viitoarele sale campanii și anume pe Mircea Vulcănescu și pe Henri

H. Stahl, aceștia fiind organizatorii formulărilor logice și comprehensive a următoarelor campanii

gustiniene. Astfel s-au realizat o serie de cercetări de teren în diverse zone cum sunt Țara

Vrancei, Țara Oașului, Țara Oltului, Țara Năsăudului, și alte zone. Aici au făcut o serie de

cercetări social-economice, care au servit într-un final la elaborarea politicilor rurale, diagnoze

care, după Al Doilea Război Mondial au fost folosite la modernizarea și dezvoltarea agriculturii.

12

În încheierea campaniilor monografice realizate în stil Gustinian menționez că ultima i s-a

datorat lui Anton Golopentia, fiind vorba despre o cercetare realizată în Câmpia Transilvaniei

după Al Doilea Război Mondial. Cercetarea a avut ca temă efectele războiului asupra relaţiilor

româno maghiare, precum și cercetarea culturii țărănești, dar nu a putut fi dusă la bun sfârşit.

Şcoala gustiniană petru sociologia rurală românească a reprezentat un pionierat și entuziasm,

dar nu toate cercetările s-au realizat cu succes, însă a reușit să dea un contur obiectiv

reformelor sociale în comunitățile rurale românești.

Şcoala gustiniană, prin acțiunile întreprinse a reușit să surprindă realitățile sociale, toate

acestea fiind începuturi pragmatice pentru idealurile culturale și sociale, semnificând pentru

satul românesc ieşirea din primitivism, sau mai bine spus, ieșirea dintr-un tradiționalism secular

dominat de analfabetism și subdezvoltare. Şcolă sociologică de la București a avut ecou asupra

direcției sociologiei rurale, un ecou mondial situat într-un plan mai larg a culturii românești și

europene, într-o matrice ce pune accent pe problemă dezvoltării și a echilibrului social, în

unitățile sociale adică în reformele concrete ale asocierii omenești. (Gusti, 1940, p 33)

13

CAPITOLUL 2 : OBICEIURI ȘI PRACTICI MEȘTEȘUGĂREȘTI

2.1. Definitie și tipuri de meșteșuguri

Meşteşugurile sunt prezente în spațiul carpato-danubiano-pontic, ca o manifestare a celor mai

primitive moduri de producție, a unor unelte care servesc la întreținerea și modelarea vieți. Aici

vorbim despre un stadiu incipient al dezvoltării meşteşugurilor în spațiul românesc, procese

tehnologice primare care asigurau existența vieții dar care au început să încorporeze pe lângă

aspectul tehnologic și aspecte de natură culturală, economică, concretizate într-un spațiu

geografic.

Odată cu trecerea timpului aceste meşteşuguri au început să prindă contur în spaţii geografice

determinate de resursele naturale specifice zonei. Astfel s-a produs o diviziune

meșteșugărească, în funcție de materia primă existentă.

Privită în ansamblul ei cultura populară românească are două caracteristici fundamentale:

continuitate și unitatea ei în timp și spațiu, ceea ce semnifică faptul că este prezentă încă de la

începutul formării noastre ca și popor și a avut un flux de dezvoltare în toate domeniile

meșteșugărești.

În cadrul acestei prezentări a îndeletnicirilor şi practicilor meşteşugăreşti, doresc să fac o

diferență între meșteșug și ocupați care, deși au origini comune, stau la baza nevoilor existenţei

umane, existând diviziuni sociale și economice în cadrul lor. O mențiune foarte importantă este

aceea că nu reflectă cu atâta tărie aportul de cultură și de creație ca și îndeletnicirile, dar au o

rigiditate în fața factorilor culturali și artistici.

Nu putem să omitem perioadele istorice în care s-a aflat poporul român, acestea contribuind la

modelarea sectoarelor meşteşugăreşti prin influențe culturale specifice altor națiuni care au

reuşit să-şi lase amprenta asupra îndeletnicirilor meşteşugăreşti. Astfel spus, ca o scurtă

definiție, meșteșugurile îmbină cele mai profunde caracteristici de la cele de natură geografică,

resurse de subsol, economice și tehnologice până la cele mai profunde și subiective elemente

precum: religie, obiceiuri, tradiţii. Într-o formă sau alta meşteşugul romanesc încorporează

14

diverse forme de activitate și aici le menționez pe cele mai importante precum: olărit,

prelucrarea fierului și prelucrarea pieilor.

2.2. Meșteșuguri din zona Vașcău

2.2.1. Olăritul

B. Slătineanu afirma despre arta olăritului: “Olăria a avut un loc de cinste de care azi ne este

greu să ne dăm sema. Ea era folosită atât la masa bogatului, cât și la cea a săracului și a

domnit singură fără rivalele ei de astăzi, porțelanul și fierul smălțuit. Ceramica înfăţişează la

toate popoarele o manifestare artistică și culturală de cea mai mare însemnătate”. (Slătineanu,

Barbu, 1957, p 71). Acest citat a lui Slătinenu subliniază importanţa olăritului în cultura

popoarelor făcând și o stratificare socială în cadrul olăritului, subliniind importanța acestuia atât

în viața oamenilor cât și în cadrul popoarelor. Astfel, olăritul era sursa manifestărilor artistice,

sociale, culturale și istorice.

Olăritul pe teritoriul românesc este prezent încă din neoliticul timpuriu, și a contribuit la formarea

poporului și a culturii românești, prin apariția primelor forme primitive de olărit și anume: roata

de lemn în olărit, cu ajutorul căreia vasele prindeau forma dorită. De menționat este faptul că în

neolitic forma vaselor nu era una bine conturată iar arderea acestora se făcea direct pe foc. Cu

trecerea timpului, tehnicile s-au îmbunătățit, se folosea tot roata de lemn, dar meşterii încep să

devină mai iscusiți, să dea vaselor o forma simetrică, iar arderea vaselor se realiza în cuptoare

de piatră. Într-o mare măsură, materia primă folosită era lutul, iar ceramica se dovedește a fi

mai pretențioasă fapt pentru care a fost utilizată mai târziu în olărit.

În zona Vașcăului acest meșteșug a avut o vechime considerabilă, fiind atestat din 1600, când

sunt menționate trei persoane cu numele de “Olaru”. De asemenea, la Beiuș sunt menționate în

documente ce consemnează faptul că: „se găsesc între iobagi olari care din argila din localitate

confecționează vase de lut pe care le schimbă în satele de pe câmpie cu grâu”. (Godea, Ioan;

1979, p 122-123). În secolul al XIX-lea sunt menționate centrele de olărit de la Leheceni, Săliște

de Vașcău, Criștiorul de Jos, Vașcău, Vărzarii de Jos, Cărpinet și Poiana. Numărul persoanelor

ce practicau acest meșteșug era destul de mare în 1914, și anume 363 de familii. Se remarcă o

mare densitate în rândul olarilor în satul Leheceni și Săliște de Vașcău.

15

Ceramica din această zonă are un aspect rustic, ea fiind folosită la uzul casnic. Aici se poate

menționa faptul că rusticitatea este de retardul tehnologic.

În continuare voi prezenta pe scurt procesul prin care meșteșugarii vașcăoani vor da viață

lutului. Materia primă folosită la confecționarea acestor vase era argila, datorită faptului că solul

galben este dominant în acea zonă. Acesta conține proprietăți propice acestui tip de activitate,

iar prin numărul mare de oxizi de fier dă vasului, după ardere, o culoare roșiatică. Argila se

selecta cu grijă din anumite locuri, ce nu conțin impurități, era depozitată într-un spaţiu ferit de

razele solare şi se uda pentru a fi tot timpul într-o stare bună de prelucrat. Din acel loc olarul

lua o cantitate de lut ce putea fi prelucrată în acea zi, după care era bătută cu maiul și

frământată. După aceea lutul se tăia în bucăți, iar mărimea bucății era direct proporțională cu

dimensiunea vasului. Odată stabilită dimensiunea vasului, se trece propriu-zis la procesul prin

care olarul dă viață acelei bucăți de argilă cu ajutorul unui sistem format din două roți de lemn

aşezate paralel, cea de deasupra fiind mai mică pe care se aşeza lutul iar cea de jos mai mare

fiind legate de o bară de lemn. Această operațiune se realizează cu ajutorul forţei umane. Vasul

prinde formă la roată. Acesta este apoi dezlipit de roată cu o ață subțire și pus la uscat într-un

spaţiu închis, răcoros, ferit de razele solare însă timpul dedicat uscării nu este unul fix. După

aceea vasul trece în ultima etapă și anume cea de coacere. În urma cercetări terenului am aflat

că vasele se ard în cuptoare electrice special construite pentru acest tip de practici, dar pană la

apariţia acestui cuptor vasele se ardeau în cuptoare de piatră sau de șamot. Timpul acordat

procesului de ardere este unul de trei până la cinci ore ținându-se cont de mărimea vasului și de

grosimea pereților. În timpul iernii, olarii din zona Criștior și zona Săliște de Vașcău, ardeau

vasele în cuptoare amenajate în spaţii închise numite cuptoriști.

Ultimul stadiu al acestui proces este acela de vopsire și decorare a vaselor, ce cuprinde trei

tehnici: incizia unor motive; vopsirea și arderea o singură dată și smălțuirea, care presupune

două arderi. În unele locuri se folosește pana sau pensula ca mijloace de vopsire și de

ornamentare a vaselor. Pana se folosește pentru aplicarea modelelor și împestrirea vaselor, iar

pensula se folosea pentru vopsirea sau ungerea vaselor. Culorile cele mai des utilizate sunt

roșu negru și alb. Pentru obținerea culorii negre olarii utilizează o piatră ce se extrage din zona

Călugări, Ponoare, sate aflate pe cursul superior al Crișului Negru, iar pentru a obține culorii

albe se folosea argila cu un conținut redus de dioxid de fier ce se găsește în zona Criștiorul de

Jos. În ceea ce privește împestrirea vaselor, se realizează atunci când vasul este pe roată, iar

16

zmălțuirea se face după ce vasele sunt scoase din cuptor, apoi acestea fiind arse din nou la un

foc mai puternic.

Ornamentele specifice zonei, au diferite forme și se folosesc motive abstracte, geomorfe,

cosmice. Pe vasele din zona din Leheceni și Sălişte de Vașcău, apare frecvent motivul solar, în

diferite aspecte; crucea și bulinele. Ornamentele ce se regăsesc pe vasele din zonă au o

simbolistică aparte, ele sunt prezente pe tacâmul tradiţional, cu scopul de a aduce bunăstare

gospodăriei care le utilizează.

În aria cercetări noastre se găsesc centrele de olărit de la Leheceni, Săliște de Vașcău,

Cărpinet și Cristiorul de Jos. În aceste zone se remarcă un număr mare de familii ce practică

olăritul. În aceste centre se lucrează și cu ceramică care se aduce din zona Vârfurile, Gura-Honț

și tot aici se și prelucrează. Olarii din aceste centre parcurg distanțe mari încă din Evul Mediu și

până în urmă cu 10-15 ani, pentru a vinde produsele, având rute și piețe sigure precum cele din

Arad, Hunedoara, Timişoara și Satu Mare, ajungând până în Alba-Iulia.

2.2.2. Cojocăritul

Într-o țară în care iernile sunt lungi și aprigi, în care creșterea oilor a constituit în trecut una din

ocupațiile principale, portul cojoacelor era inevitabil. Din această necesitate s-a născut un

meșteșug și anume prelucrarea pieilor, cojocăritul, bitușeritul și confecționarea de căciuli numite

cujme.

În arealul geografic al Vașcăului, cojocăritul ca meșteșug este atestat din 1742 când sunt

consemnați în documentele istorice, ale Episcopiei Romano Catolice din Beiuș cojocari din

satele Briheni, Vașcău și Vărzari de Jos.

Încă din Evul Mediu oamenii se bazau pe creșterea de animale ovine, caprine și bovine. Din

acestea ei îşi asigurau existența, iar după sacrificare, prelucrau pieile necesare ca materie

primă pentru confecționarea de cojoace, bituși și căciuli din lână. Astfel se remarcă o activitate

mai intensă în Vașcău, Vărzarii de Jos și Vărzari de Sus, acestea fiind satele unde există o

densitate mai mare a activităților de prelucrare a pieilor.

Cojocarii, pe lângă confecționarea cojocelelor și a vinderea acestora, trebuiau să-și procure

materia primă, adică pieile. Aceştia trebuiau să cutreiere alte zone în procurarea materiei prime,

17

dar în ani 1920-1940 în Vașcău există o criză a pieilor și sunt sacrificate la scară mare ovine și

bovine, de cele mai multe ori, vara pentru că nu putea fi conservată, carnea se arunca iar pieile

erau foarte valoroase.

Cojocarul tratează chimic pieile, cu acid sulfuric și piatră iodată, după care urmează procesul de

tăbăcit, croit și în final cel de brodare cu diferite motive florale sau figuri geometrice, iar unele

piese sunt decorate, cum sunt căciulile și bitușile ciobănești, sau brodate.

Cojocul, se poartă în toate anotimpurile și reprezintă viața socială, un mijloc de comunicare și

de rafinament, iar culorile și brodajele aveau diverse semnificații. Una pe care o consider mai

importantă este cea de distincţie a teritoriului din care individul face parte, prin dorința de a

reliefa obiceiurile diferite dar și existența unei mândrii față de comunitatea de care aparţin. Într-

un areal geografic foarte restrâns, la câțiva kilometri pe distanța Vașcău-Vărzari, se remarcă trei

culori diferite și brodaje cu diferite figuri, având o semnificaţie religioasă sau motive florale.

Cojocul cohănesc care este prezent în Vașcău, este scurt până în talie, fără mâneci, se

remarcă un brodaj pe guler și pe piept, iar coloritul cojocului de Vașcău este viu realizat din

combinaţia de culori cum ar fi roșu, albastru, galben, verde și violet. Deosebirea între cojoacele

bărbătești și cele femeiești constă în croiul pieptarelor, a dimensiuni lor, culorile fiind aceleași.

Este de remarcat faptul că, cojoacele se realizau în funcţie de întrebuinţare. Dacă se utiliza la

munci acesta era simplu fără a se acorda o atenție deosebită asupra croiului, iar brodajele

lipsesc. Acestea pe lângă că erau protectoare de frig erau considerate a fi protectoare de rele și

dezastre prin intermediul figurinele aplicate pe ele.

Cojoacele se mai purtau şi în funcție de vârstă, astfel cojoacele cohănești erau purtate de

feciori; culoare dominantă era portocaliul care include ideea virtualității feciorelnice, cele din

Vărzari marcau căsătoria și perioada imediat următoare și se mai numea cojoace de miri.

Cojoacele vopsite în negru corespund vârstei senectuții, fiind comune atât la bărbați cât și la

femei, simbolizând unitatea matrimonială.

Bitușele erau indispensabile oamenilor pe timp de iarnă și se purtau cu blana în exterior. Erau

confecționate din 6-8 piei de oaie și se mai împodobeau cu aplicați de piele brodată. Cojocarii

vașcăuani confecționau și căciuli din blană neagră sau albă de miel, cu formă țuguiată, mai

înalte sau mai scunde.

18

2.2.3. Fierăritul

Meșteșugul prelucrării fierului este o îndeletnicire veche de mii de ani, așa cum istoria vorbește

despre Epoca Fierului. De la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. se semnalizează folosirea

materialelor în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Urme privind extragerea și prelucrarea fierului

s-au găsit în multe părți din Transilvania: Munții Apuseni, Munți Poiana Ruscă, Munți Banatului

cât și în Munți Codru Mona.

În arealul geografic din zona Vașcăului sunt prezente urme ale extragerii minereurilor de fier

încă din perioada daco-romană, din exploatările miniere se extrăgea fier, cupru, aur, argint din

zona localități Băița. Odată cu scurgerea timpului fierăritul a început să se intensifice, devenind

un meșteșug sătesc foarte important. În zonă, acest meșteșug este menționat în documentele

Episcopiei Oradea din anul 1169. În urbariul domeniului Beiuș de la 1600 este pomenită

existența unei fierării în Vașcău, unde s-a realizat o construcție hidraulică foarte importantă,

numită “cuptorul de fier”. Deși activitatea fierăriei de la Vașcău atestată documentar din anul

1552 cu numele de Nagyko ce vine din magh. “Naghi = mare; koh = cuptor” adică “cuptorul

mare”. După 1850 apare, Vaskoho, din magh. “Vas=fier; koho=furnal”; care dă astăzi denumirea

Orașului Vașcău. Această topitorie de fier, pe care maghiarii au construit-o a fost punct de

prelucrare a minereurilor fieroase extrase.

În 1735 în localitățile Vărzarii de Sus și Vărzarii de Jos, meșteșugul fierăritului a cunoscut o

mare dezvoltare, astfel majoritatea localnicilor au îmbrățișat această activitate, care începe să

se transmită din tată în fiu. La Vărzarii de Jos, meșteșugarii erau grupați pe ulița “Găvăneților”,

unde trăiesc în prezent descendenții familiei Pat. În 1841 la Vărzarii de Jos erau 30 de ateliere

de fierărie, majoritatea meșterilor fiind din familia Mușaților. Până la sfârşitul secolului XIX-lea

materia primă era procurată de la fierăria din Vașcău.

În cadrul atelierelor meșteșugărești erau lucrate unelte pentru agricultură - fiare de plug, sape,

coase, seceri și lanțuri etc. - dar și unelte legate de meșteșuguri cum ar fi securi late sau

înguste, toporașe barde, țapine, târnăcoape, țesle și altele. Uneltele lucrate în această localitate

purtau semele meșterilor care le-au executat. La târguri, uneltele erau alese după semnele

respective ca o garanție a calității. Treptat, în secolul XIX-lea semnul de meșter a devenit un

ornament. Semnul ornamentului s-a răspândit repede, contribuind la apariția unor unelte cu

aspect plăcut, aceste ștanțe fiind dispuse în locuri vizibile, precise pentru a nu împiedica

19

funcţionarea uneltei. Produsele prelucrate la Vărzarii de Jos erau transportate cu căruțele la

târguri stabilite prin tradiție: Beius, Vașcău, Hălmagiu, Abrud, Câmpeni, Gura, Honț, ajungând

până în Ungaria la Debrețin și Gyula.

Cererea mare de produse a favorizat dezvoltarea și specializarea în domeniul fierăritului, astfel

au apărut satele cu tradiție în fierărit. Datorită cererii mari de unelte agricole și de lucru la

pădure, dar și datorită exploatărilor miniere, fierăritul devine principala ocupație la care participa

majoritatea familiilor. La început de secol XX se remarcă o specializare a familiilor pe anumite

categorii de produse. Fierarii din Vărzari erau recunoscuți pentru fiare de plug, coase, seceri și

topoare. Acești meşteri lucrau și la comandă, sau pentru târgurile menționate mai sus, iar plata

se făcea fie în bani fie în produse. Fiecare familie era specializată în confecționarea unor unelte.

Meșteșugul fierăritului se practica fie în ateliere organizate anume, fie în construcţii unde se

lucra provizoriu. Atelierul era dotat cu o vatră făcută din piatră, o forjă acționată cu piciorul,

nicovală, diferite dălți, clești și ciocane. Astfel în mediul rural, fierăritul avea o funcție importantă

în susţinerea vieții agricole și forestiere. Dar aceste unelte nu sunt doar simple obiecte cu

diferite funcții ci sunt învestite și cu calități artistice, fiind de multe ori marcă de distincţie a

meşteşugarului care a realizat unealta respectivă.

Faima fierarilor din satele Vărzari de Sus și de Jos, era dată și de produsele legate de

construcții și de arhitectură. Aici trebuie să subliniez faptul că, de la cele mai mici obiecte

precum cuiele de fier cu rozete mari până la încuietorile ușilor și porţilor, toate aveau un efect

decorativ surprinzător. O altă categorie sunt uneltele de fier folosite la pădure: securi, berzi,

toporiști, pe lamele lor fiind aplicate motivele decorative. De cele mai multe ori lamele acestora

erau împodobite cu un decor original, unde se înregistrează și semnele distinctive ale

meșterului care a realizat-o. Marca este astfel un semn garanție a calități obiectului, garanția

acordată de meșteșugar cumpărătorului.

În această zonă se spune că fierul este înzestrat cu puteri magice. Astfel în primele şase

săptămâni de la naștere, în leagănul copilului se pun bucăți de fier, pentru a crește tare ca fierul

iar pe ușă se bate o potcoavă.

20

2.2.4. Prelucrarea Pietrei și a Marmurei.

Piatra a fost exploatată direct din văile Crișului Negru și ale afluenţilor săi sau din cariere

naturale, fiind utilizată la început în construcţii iar din a din secolul XVIII-lea a fost utilizată în

cioplire pentru realizarea monumentelor funerare.

„Exploatarea marmurei de la Vașcău a început la mijlocul secolului XVIII-lea, când Episcopia

Romano-Catolică a deschis un punct de exploatare, cu scopul de a obține noi surse de venituri

pentru episcopia să”. (Țucra, Gheorghe, 2000, p 201).

La începutul secolului XX-lea la Vașcău se deschid două puncte de prelucrarea marmurei,

adusă din carierele din zonă în acest timp apar meșteri specializați în prelucrarea marmurei.

Doresc să menționez faptul că la Vașcău se va construi o unitate de exploatare și prelucrare a

marmurei, care va deveni după anii 1950 una dintre cele mai mari unități de exploatare și

prelucrare din zonă.

21

CAPITOLUL 3 : PREZENTAREA ARIEI DE CERCETARE ȘI METODOLOGIE

3.1. Prezentarea ariei de cercetare

3.1.1. Vașcău - așezare geografică

Așezat în partea de sud-est a județului Bihor, pe cursul superior al văii Crișului Negru, orașul

Vașcău este delimitat în partea de est de Munții Bihorului și la vest de Munți Codru Moma. Din

punct de vedere geografic, orașul situat în Depresiunea Beiușului, împreună cu orașele Ștei și

Beiuș și cu satele din jur formează “Țara Beiușului”.

Vașcăul are în prezent o populație de 3560 de locuitori și se află la o altitudine de 295 de metri,

situat pe drumul național DN 76, ce face legătura dintre Oradea și Deva, la o distanță de 86 km

de municipiul Oradea, de care mai este legat de calea ferată Oradea-Vașcău.

Vatra orașului Vașcău, propriu zis se învecinează cu mai multe localități, situate la o distanță de

2-8 km, după cum urmează: la est, Vărzarii de Jos și Vărzarii de Sus, fiecare la o distanță de

câte 2km de Vașcău; la sud comuna Cărpinet la o distanță de 3 km; la vest satele Câmp la o

distanță de 5 km; Colești 8 km distanță, iar la nord satul Șuști, ce aparține de comună Lunca la

o distanță de 2 km. Hotarul orașului Vașcău luat împreună cu localitățile sale component se

învecinează la est cu localitatea Fânațe, ce aparține de comună Câmpani, 10 km distanță de

Vașcău și orașul Nucet la o distanță de 12 km. La sud-est se regăsesc satele Poiana, 14 km

distanță și Săliște de Vașcău, 12 km distanță; ambele aparținătoare de comună Criștiorul de

Jos. În sud se învecinează cu Leheceni, 6 km distanță ce aparține de comună Cărpinet La sud-

vest se învecinează cu comunele Drezda și Moneasa, ambele situate în județul Arad. În partea

de nord-vest se învecinează cu satele Briheni și Ursești ce aparțin de comună Luncă, ambele

find situate la o distanță de 12 km de Vașcău. În partea nordică, se regăsește satul Șuști, sat ce

aparţine de comună Lunca aflat la o distanță de 2 km. (N. Țucra; 2000. P 23-24) (Anexe fig.1.)

22

3.1.2. Vașcău- scurt Istoric

Primele urme ale existenței umane sunt atestate arheologic încă din paleolitic, urme lăsate în

peșterile din zonă.

O primă atestare documentară a localități Vașcău este întocmită în 1552 de către fiscul regal

maghiar și apare sub denumirea de “Nagyhko”, unde se întâlnesc primele forme de extracție și

de prelucrare a pietrei și a fierului. În anul 1600 este menționat în urbariul Episcopiei Romano-

Catolice de la Beiuș o aşezare minieră pe vatra Vașcăului, dar aici sunt menționate existența a

două sate sub numele de Boi și Bărăști. Satul Boi este vatra orașului care ia denumirea de

Vaskoho în 1850 dată de către maghiari. Această de numire a fot schimbată în 1919 după

înlăturarea ocupației maghiare din Transilvania iar în 1912 Vașcăul asimilează și satul Bărăști.

În tot acest timp în aceste zone se desfăşoară diverse activități sociale și economice sub

administrația maghiară, în tot acest timp a susținut activ diversele conflicte și răscoale ce au

avut ca scop eliberarea de sub dominație străină.

3.1.3. Activități specifice zonei la începutul secolului XX

Ocupațiile principale ale locuitorilor din această zonă rămân în linii mari aceleași: cultivarea

pământului, creşterea vitelor și stânjeneritul, ce reprezintă munca grea a muncitorilor forestieri.

Acestea sunt ocupațiile în care se încadrează cea mai mare pondere a populației, dar se mai

practică și activități de sezon, culegerea fructelor de pădure, pescuitul și vânatul, fiind practicate

cel mai des pe timp de vară.

Paralel cu creșterea animalelor și cu lucrarea pământului, locuitori din Vașcău au profitat de

resursele naturale, au îmbrățișat diferit meșteșuguri precum: fierărit, cojocărit, olărit, pietrăritul și

prelucrarea lemnului, acestea fiind continuate încă din secolele trecute.

În cele ce urmează o să prezint situația meşteşugarilor la începutul secolului XX. Fierăritul se

practica de către toți bărbați din satul Vărzari de Jos, iar în 1914 mai rămăseseră 25 de bărbați

ce lucrau fierul. La Vașcau în 1937 lucrau: 11% muncitori în fabrică, 56% agricultori, 30%

meșteșugari și 3% funcționari publici. În Vărzari de Jos tot în anul 1937, lucrau: 5% muncitori în

fabrică, 70% meșteșugari, 24% agricultori, 1% funcționari publici. Repartizarea ocupațiilor, din

comuna Vașcău în anul 1949 sunt: 25% muncitori în fabrici, 41% agricultori, 26% meșteșugari și

23

8% funcționari publici. Repartizarea ocupațiilor în satul Vărzarii de Jos în 1949 sunt: 12%

muncitori în fabrici, 63% meșteșugari, 23% agricultori și 2% funcționari.

Se observă cum structura profesională a populației în această zonă a suferit schimbări, în prima

parte a secolului XX-lea, cum numărul de persoane ocupate în agricultură și meșteșugărit

începe să scadă, iar numărul persoanelor angajate se mărește în condiția apariției

industrializării.

3.2. Metodologie

1. Tema de cercetare: Meșteșugul la început de secol XXI (din zona Vașcău).

2. Tema de proiectare: Dorința de a face cunoscută tradiția și modul ei de manifestare

cultural-socială prin îndeletnicirile meșteșugărești din acea zonă. Reliefarea modurilor în care

locuitorii și-au păstrat obiceiurile sau, acolo unde este cazul, cum s-au pierdut în contextul

modernizării.

3. Obiective:

Explorarea , descrierea și înțelegerea universului meșteșugăresc din acea zonă.

Explicarea fenomenelor care au dus la degradarea practicilor meșteșugărești.

Identificarea motivelor pentru care se mai practică meșteșugul.

4. Scopul cercetării

Dorința de a surprinde modul cum aceste îndeletniciri meștesugărești s-au pierdut de alungul

timpului, pe două planuri:

Funcțiile și relevanța meșteșugurilor pentru comunitatea respectivă.

Elementele tradițional-culturale specific zonei.

5. Ipoteze

În această cercetare se plecă de la ipoteza că: în societatea modernă asistăm la pierderea unor

obiceiuri și practici meșteșugărești, elemente de autenticitate specifice zonei de cercetare.

24

6. Populația țintă

Totalitatea personelor care practică sau au practicat meșteșugăritul în arealul geografic al

cercetării mele.

7. Rezultate vizate:

Obținerea de informați care să prezinte condiția acestor îndeletniciri la începutul sec. al XXI-lea.

Modul de transmitere acolo unde se mai continuă aceste practici și aflarea motivelor unde

aceste îndeletniciri s-au stins.

8. Instrumente folosite:

Ca instrument de cercetare se aplică ghidul de interviu semistructurat. Avantajele acestui ghid

de interviu semistructurat constau în faptul că produce o imagine naturală asupra fenomenului

studiat și reuşeşte să exploreze în totalitate acest fenomen al schimbări.

Doresc să realizez o cercetare calitativă în care am dorit să plec din punct de vedere sociologic

cu anumite prefabricate care să demonstreze şi în acelaşi timp să verifice ideile de pornire

asupra acestor schimbări care au avut loc în ultimele două decenii. Este o temă ce reliefează şi

esteticul ca valoare şi o sensibilitate ce zace în fiecare individ, de aceea am ales să folosesc

interviul semistructurat pentru că libertatea de exprimare să fie mult mai mare și să poată să

surprindă și acele stări estetice fară ai îngrădi respondentului libertatea de exprimare.

Am optat pentru metodele calitative (interviul și observația) acestea având întrebări deschise,

pentru a obține răspunsuri libere și cât mai ample, datele s-au mai obținut și prin metoda

studiului etnografic pe baza conversațiilor informale.

9. Formularea întrebărilor.

25

1. Ce reprezintă pentru dumneavoastră meșteșugul?

2. Care sunt motivele ce v-au determinat să practicați acest meșteșug? - Și de cât timp?

3. Ce rol a avut și are meșteșugul în:

familia dumneavoastră?

gospodăria dumneavoastră?

pentru comunitatea dumneavoastră?

4. Cum ați reușit să învățati acest meșteșug?

5. Ce puteți să ne spuneți despre istoria meșteșugului pe care-l practicați?

6. Cum era văzut acest meșteșug în trecut și cum e apreciat azi?

de către familia dumneavoastră?

de către comunitatea în care trăiți?

și în târgurile pe care le frecventați?

7. Cum comentați acestă schimbare?

Vă mulțumesc!

10. Identificarea populației de studiat

În prima fază am urmărit să identific posibili respondenți persoanele care au practicat sau mai

practică îndeletnicirile meșteșugărești, din Orașul Vașcău și din satele vecine: Vărzarii de Jos,

Leheceni și Vărzari de Sus.

În a doua etapă am dorit să selectez persoanele care se încadrează în caracteristicile specific

meșteșugărești și să cunoască istoria meșteșugului practicat.

În ultima fază am dorit să identific și o persoană, din afara acestui grup pentru a putea prezenta

o imagine obiectivă și cât mai clară a acestor îndeletniciri.

11. Culegerea datelor: Ghidul de interviu s-a aplicat pe teren, în localitățile menționte.

12. Modalități de acces la teren

26

Ajuns în aria de cercetare, accesul nu a ridicat mari probleme. Pe baza liberului consimțământ

am reușit să aplic ghidul de interviu, asigurând respondenți că identitatea lor va rămâne în

anonimat iar datele culese vor fi folosite în scop ştiinţific. Aici am folosit metoda bulgărelui de

zăpadă, am intervievat respondenţi după care am întrebat dacă mai cunoaște sau are

cunoștință despre cineva care s-ar putea încadra în condiţiile stabilite.

Persoanele care au participat la cercetare au fost în număr de 5:

3 meșteșugari activi care în prezent mai practică aceste îndeletniciri.

1 meșteșugar pasiv care în prezent nu mai practică această îndeletnicire.

1 respondent care nu face parte din această categorie a meșteșugarilor, fiind selectat

datorită faptului că în trecut a realizat diferite lucrări etnografice despre acești meșteșugari,

contribuind la prezentarea cât mai obiectivă a acestor practici (actualmente profesor de

istorie).

Persoanele intervievate au vârste cuprinse între 30-80 de ani, aceştia fiind de aceiași etnie,

religie și sex doar educația și statutul social făcând diferența.

La finalul interviului le-am mulțumit pentru timpul și dispoziția acordată.

13. Resurse umane și materiale.

În realizarea cercetări am fost sprijinit de diferite persoane, care m-au îndrumat unde și cum să

caut persoanele potrivite și materialele necesare realizări cercetării.

Aceste persoane sunt din aria de studiu, persoane documentate (profesori de istorie, limba

romana, și arte plastice), care mi-au facilitat și accesul la diferite resurse materiale din zonă.

Astfel, am folosit ca materiale, permisul de bibliotecă folosit atât la Biblioteca Lucian Blaga din

Cluj-Napoca cât și la cea din Vașcău și Beiuș pentru a găsi materialele necesare pentru

realizarea cercetării.

Ca instrumente tehnice am folosit aparatul foto, pentru realizarea de fotografi, respectiv

calculatorul pentru redactarea cercetării.

14. Tehnici utilizate.

27

Pentru maximizarea avantajelor, am utilizat tehnica interviului individual ghidat la fiecare

respondent.

Această tehnică prezintă următoarele avantaje:

Respondenți nu se influențează unul pe celălalt.

Spontaneitatea răspunsurilor și acuratețea lor.

Confidențialitatea răspunsurilor pentru fiecare respondent.

15. Planificarea cronologică a activităților

Octombrie 2011 – Mai 2012 = documentarea, consultarea lucrărilor de specialitate și

analiza lor.

12 – 15 Mai = demers exploratoriu în teren.

15 – 29 Mai = aplicarea ghidului de interviu.

29 Mai – 20 Iunie = redactarea și finalizarea cercetării.

28

CAPITOLUL 4 : PRELUCRAREA DATELOR

4.1. Transcrierea interviurilor.

INTERVIUL NR 1.

OLĂRITUL.

DURATA INTERVIULUI: 25:00 minute.

LOCATIE: Leheceni.

INTERVIEVATOR: M M G, 22.

INTERVIEVAT : B R 35.

Î1.

R

1: Este o îndeletnicire moștenită din familie, este un mod de exprimare artistică, legat de un

mod de exprimare tradițională, pe care a îmbrăţişat-o această localitate timp de secole. Prin

acest meșteșuguri au reușit să trăiască străbuni noştri și să-și exprime modul cultural și artistic.

Î2.

R2: Acum această tradiție pe care am moștenit-o vreau să o duc mai departe, dar sub o altă

formă, dezvoltând partea de creație și în același timp să fac cunoscută această tradiție specific

zonei Leheceni. Practic din 2001 am început să mă implic și eu; până atunci l-am ajutat pe tatăl

meu.

Î3.

R3: Pentru familie reprezintă continuarea unei tradiții; atât tatăl cât și bunicul au fost olari. Eu

sunt un urmaș al lor care încercă să păstreze acest atelier minunat pe care l-am moștenit dar tot

odată să încerc să duc mai departe zestrea familiei.

Încă de la 6 ani am realizat un vas, copil fiind nu mi-a plăcut și am refuzat, dar cu trecerea

timpului am început să mă implic în această îndeletnicire iar ca urmare astăzi sunt absolventul

Facultăți de Arte Plastice din Oradea. Acest meșteșug cândva a reprezentat această

comunitate, acest meşteşug a fost practicat de un număr mare de localnici, care în prezent sunt

bătrâni și sănătatea nu le mai permite să facă asta iar o bună parte dintre ei au murit. Eu am

29

dorit să duc mai departe și să promovez această zestre a olăritului în zona Leheceni prin

deschiderea unui punct turistic chiar aici la mine acasă și prin expoziţiile la care am participat.

În trecut acest meșteșug se practica pentru că era o sursă de existență, localnici trăiau de pe

urmă acestui meșteșug care a început să dispară încet încet. Pe lângă funcția economică a fi

olar însemna a fi un om de bună credință, și că provin dintr-o familie sănătoasă.

Î4.

R4: La început nu am fost foarte atras, dar la insistențele tatălui am început să lucrez iar cu

timpul am reușit să pun pasiune și să conștientizez ceea ce înseamă tradiție și transmiterea ei

mai departe. Bunicul și tatăl și-au dorit din tot sufletul ca eu să învăț acest meșteșug și iată că

dorința lor s-a împlinit. Fiind și absolventul unei facultăți de arte plastice, am început să schimb

puțin direcția lucrurilor să nuanțez mai mult partea artistică ce am suprapus-o peste cea a

tradiției, încercând să stârnesc curiozitatea oamenilor şi să-i fac să aprecieze aceste munci care

în momentul de față sunt pe calea dispariției. Acest meșteșug îl practic din 2001.

Î5.

R5: Olăritul în satul Leheceni este atestat documentar din 1600, prin vinderea unui număr mare

de vase din acest sat la un avocat din Beiuș. Leheceni, Cărpinet, Săliște de Vașcău și

Cristioarul de Jos, aici s-au desfăşurat activitatea un număr mare de familii ce practicau olăritul

din lut și ceramică. La decorarea vaselor se folosește argila albă. Aceste oale se făceau acasă

individual, fiecare meșter avea propriul său cuptor și roată de olărit, acestea erau instrumentele

indispensabile unui olar. Pe lângă acestea se mai adaugă uscătoria; (loc răcoros și ferit de

razele solare), bețe subțiri din lemn; cu ajutorul cărora se trasează anumite lini sau figuri, şi

masa pe care se frământă lutul, înainte de a fi prelucrat.

Cu ajutor, acestor obiecte se dădea formă vaselor, acestea aveau diferite forme și diferite

dimensiuni iar motivele erau aceleași, deoarece cu ajutorul lor puţei să remarci în ce sat s-a

lucrat vasul respectiv.

Î6.

R6: Olăritul pentru familia mea a fos o sursă de existență, tata cu bunicul au fost tot timpul

acasă, au lucrat la vase, având comenzi multe, iar atunci când nu aveau comenzi mergeau cu

marfa în piață. Aici pot să-mi amintesc faptul că de multe ori și mama ajuta la frământarea sau

aducerea argilei acasă, iar vara bărbați mergeau la munca pământului de dimineață iar după ce

se întorceau lucrau în atelier până la lăsarea seri când mergeau din nou pentru câteva ore la

30

munca câmpului. Îmi amintesc că 3 ani tata a lucrat la Cărpinet în Centrul de producție unde

erau strânși toți meșteri din aceste sate, dar ştiu că lucra și acasă. Consider că pe lângă funcția

economică acest meșteșug dădea și un statut persoanei care îl practica, meşteri erau văzuți

bine, apreciați doar aceia care erau serioși, adică onorau comenzile la timp. În acești ani de

activitate am participat la numeroase expoziţii atât în tară: Oradea, Timișoara, București și Iaşi.

Și în străinătate, în Ungaria și Austria încercând să promovez acest meșteșug al olăritului. La

aceste târguri și expoziţii am reușit să promovez prin produsele mele tradiția olăritului din

această zonă.

Î7

R7: Așa cum am zis prin acest meșteșug au reușit să trăiască străbunii noştri, timp de secole,

acestea au fost mijlocele necesare traiului de zi cu zi. Farfuria lor.

Până în urmă cu ceva ani aceste vase din lut se mai foloseau în gospodării, vasele mari de lut

pentru conservarea alimentelor pe iarnă dar până au apărut cele din plastic care le-a luat locul.

Pentru a face față schimbări, am încercat să transform olăritul într-un artizanat, având mai mare

şansa de a fi cunoscut, iar artizanatele pe care le fac reușesc mult mai bine să le vând aici fiind

vorba de imaginea pe care o dai produsului pentru al promova. Sunt optimist în această privință

și caut să atrag tineri în acest domeniu, ca o primă etapă la Clubul Copiilor din Ștei am deschis

un atelier de olărit, prin care copii să afle tradiţiile zonei din care provin în speranța că o să

devină interesați.

INTERVIUL NR 2.

COJOCĂRITUL.

DURATA INTERVIULUI: 30:00 minute.

LOCATIE: Vărzarii de Jos.

INTERVIEVATOR: M M G, 22.

INTERVIEVAT : T G, 80.

Î1.

R1: În trecut reprezenta o muncă mai dură, erau condiţii mult mai grele, totul se făcea manual,

nu aveam atâtea soluţii de prelucrat pieile. Pentru mine acest meșteșug a însemnat sursa

existenței, l-am învățat din propria inițiativă și am mers ca ucenic timp de 2 ani la un cojocar din

Vașcău.

31

Î2

R2: Atunci era la modă să fii cojocar, era o meserie frumoasă și bănoasă, iar eu nu am dorit să

lucrez ca angajat într-o fabrică, se câştigă bine, dacă erai serios și nu mințeai oamenii erai

respectat. În același timp era o meserie curată, bine platită față de altele, ca urmare mi-a și

plăcut. În 1946 am mers ucenic la Vașcău atunci aveam 14 ani, de atunci și până în urmă cu

ceva timp am făcut această meserie.

Î3.

R3: Am fost respectat pentru această meserie, atât eu cât și familia mea, a fost o sursă de

venit, cu bani obținuți am reușit să-mi întrețin familia și pe lângă asta am fost tot timpul acasă

lângă nevastă și copii. Nevasta a avut grijă de fete, a lucrat foarte puțin după ce s-au născut

fetele. Așa cum am zis tot timpul fiind acasă am putut să mă ocup mai bine de gospodărie, să

lucrez și câmpul și să fac și cojoace. Vara mergeam dimineața la munca câmpului până se lăsa

căldura, iar după, luam masa și mai munceam puțin în atelier, iar spre seră mergeam din nou

să-mi termin munca la câmp. Asta era vara, iar iarna lucram mai mult în atelier, pentru a termina

comenzile pe primăvară, deoarece pe Paști lumea dorea să aibă cojoc nou. Toamna și iarna

aveam comenzi mai multe, iar vara reuşeam să mă ocup de munca câmpului. De când lucrez și

până azi sunt un om respectat, oameni din sat și cei din locurile pe care le-am străbătut, mă

respectă, iar aici în sat nu am avut probleme cu oameni sau probleme din cauza invidiei. Pot să

zic că fiecare avea meseria sa, în acest sat fiecare îndeletnicire avea rolul ei, și lumea o aprecia

așa cum era omul care o practică, cât era de serios sau nu în munca pe care o făcea. Ne

ajutăm iar la cei săraci, pe iarnă, le făceam cojoace fără să-mi trebuiască răsplată, ne ajutăm

unul pe altul când trebuia să ne construim casele, duminicile le petreceam în clacă, pentru că

mulți săteni începuseră să se angajeze în fabrici și doar la sfârşit de săptămâna aveau vreme

de clacă. Eu pot să zic că am fost norocos că nu am lucrat în fabrici, poate și de aceea am avut

timp să mă ocup așa de bine de cojocărit.

Î4.

R4: Eram copil, cam 15 ani când am văzut pentru prima dată cum se fac cojoacele. La

îndrumarea mamei am mers să fac ucenicie la un cojocar din Vașcău, unde am reușit să prind

dragoste de cojocărit, iar în familia mea am fost singurul care am practicat această meserie, nu

am avut pe nimeni în familie care să mă învețe.

Î5

32

R5: Această parte a fost renumită pentru croirea cojoacelor și a bitușelor, această îndeletnicire

era practicată de foarte multe peroane mai ales în Vașcău. Lumea a lucrat pe cont propriu, fiind

autorizați și eu în 1951 am luat autorizația de practicant și am lucrat acasă până în 1962 când

comuniști au ridicat autorizațiile de la persoanele ce practicau meseri pe cont propriu. Timp de

doi ani am fost obligați să lucrăm la Cooperaţia de stat “Muncitorul” după care s-au dat înapoi

autorizațiile, lucrând din nou acasă. Aici în zonă exista diferențe între cojoace, între cele din

Cohănești și cele din alte zone, acest specific al cojoacelor nu s-a mai practicat atunci când eu

am început să fac cojoace. Noi mergeam pe croiuri clasice, deoarece le vindeam în diferite părți

și am renunțat la modelele specifice zonei. Cojocul Cohănesc, așa cum îl numeau bătrânii avea

multe modele: flori de culoare roșie iar gulerul era brodat cu mătase și cele bărbătești aveau

pieptar. Acestea se purtau numai la sărbătoare restul fiind simple. Prin ani 1950 s-a renunțat la

cojoacele specifice din această zonă și s-a trecut la modelul clasic iar bitușile și cujmele au fost

simple păstrând același croi.

Î6

R6: În trecut am reușit să-mi întrețin familia din acesta din cojocărie am reușit să-mi ridic o casă,

şi să-mi asigur traiul. Acum mă bucur de roadele munci mele iar cojocăria nu are cine să o ducă

mai departe, nepoți nu sunt interesați de ea. În gospodărie sunt acum alte surse de venit, copii

sunt angajați, din atelierul meu a făcut cămară iar bucățile de piele rămase le-am vândut.

Târgurile pentru mine nu au însemnat numai locuri de vindere a cojoacelor și cujmelor ci și

locuri unde schimbam idei cu ceilalți cojocari. Peste tot pe unde am fost am fost respectat nu

am avut probleme cu ei, chiar din contră ne ajutăm ori de câte ori venea controlul prin piață. Am

fost prin toate târgurile din zona: Beiuș, Arad, Deva, Oradea, Alba-Iulia și Timişoara.

Î7

R7: Azi cojocăritul nu se mai practică iar cei care l-au practicat au murit sau nu mai lucrează

fiind bolnavi sau prea bătrâni. Această meserie este de domeniul trecutului. În viață cu

cojoacele nu mai reuşeşti pentru că ele nu se mai cumpără, iar cei tineri nu sunt interesați

pentru că nu pot trăi din asta.

INTERVIUL NR 3.

FIERĂRITUL.

DURATA INTERVIULUI: 20:00 minute.

LOCATIE: Vărzarii de Sus.

33

INTERVIEVATOR: M M G, 22.

INTERVIEVAT : G M, 58.

Î1

R1: Meșteșugul pentru mine reprezintă o formă de îmbinare utilului cu plăcutul. Prin munca

aceasta am reușit să trăiesc să mă fac cunoscut și să mă realizez.

Î2.

R2: Noi am fost o familie foarte săracă 8 frați, la început am fost obligat să fac ceva să pot să

mă întrețin. Am mers la şcolă, am terminat 4 clase după care am lucrat cu ziua să pot să trăiesc

pentru că de acasă nu mai primeam nimic. De la 15 ani am mers ucenic la un fierar din sat

pentru a învăța și eu meserie, vreme de un an după care m-am angajat la Marmura Vașcău,

acolo am fost strungar apoi sudor, cu calificarea asta am rămas și azi.

Fierăritul l-am practicat acasă de la 16 ani, dar nu am fost autorizat, făceam potcoave, reparam

diverse unelte și utilaje din sat.

Î3.

R3: La noi în familie bunicul a fost fierar, de la el am moștenit o parte din scule, însă el a murit

când aveam vârsta de 4 ani. Fiind mulți frați a trebuit să lucrez de mic, iar această meserie mi-a

prins bine, am reușit să-mi ajut și frați, și să-mi întrețin o familie. Am reușit să țin copii la şcolă,

să aibă parte de un trai mai bun. Timpul mi-a permis să mă ocup mai bine de gospodărie să pot

să mai țin animale și să cultiv grădina și să-mi construiesc casa. În comunitate am fost cunoscut

și în același timp respectat. Eu am servit pe toată lumea indiferent că era sărac sau bogat, că

era zi sau noapte am făcut muncă de calitate, nu mi-am bătut joc de ea, pentru că asta era

pâinea mea.

Î4.

R4: Fierăritul l-am învățat ca meserie de când eram ucenic în sat, acolo am învățat să fac

potcoave de cai, securi și coase dar meseria am acumulat-o pe parcurs, la fabrică am mai făcut

calificarea de sudor, ceea ce m-a ajutat și mai mult să pot să fiu un fierar bun.

Î5.

R5: Pot să vă zic că aici la noi în sat au fost mulți fierari, ei făceau de la potcoave de cai până la

pluguri de fier și semănători. În prezent o parte dintre ei au murit sau sunt bolnavi nu mai pot

34

lucra. Eu nu mai reprezint în totalitate tradiția acestui meșteșug, pentru că eu repar, sudez

obiecte din fier și nu le construiesc așa cum a făcut chiar bunicul meu.

Î6.

R6: Acest meşteşug a fost și este văzut de familie ca un venit, unul ce asigură un trai optim și în

trecut și în prezent câștigam mai bine din fierărit decât din salar. Am reușit prin această meserie

să-mi fac o casă și să-mi ajut frați, acum e drept nu se mai câștigă ca înainte. La început pentru

comunitate însemna mai mult, adică nu erau atâtea ateliere de reparații, iar aceste probleme le

rezolvăm noi ca fierari. Primăvara și toamna aveam mult de muncă, pentru că începea munca la

câmp și trebuia să reparăm uneltele agricole iar tomna căruțele oamenilor ce le foloseau la

cules și la adusul lemnelor. Am fost la târgurile din zonă: Beiuș, Nucet, Salonta și Brad cu

potcoave de căi pentru că mai mult repar. Cu ceilalți fierari nu am avut probleme, ne cunoșteam

și ne mai ajutam între noi.

Î7.

R7: Aceste munci se făceau manual, și necesită multă forță, nu am avut mașini care să uşureze

munca ci totul se realiza manual. Consider că aceste schimbări au dus la un progres, unul care

este în avantajul nostru. Eu totuși mă consider norocos pentru că am reușit să prind vremuri mai

bune pentru că fierăritul în prezent se rezumă la repararea uneltelor agricole și să facem

potcoave pentru căi. O parte din aceste atribuţii au fost luate de către atelierele de reparat iar

lumea se orientează spre ele.

INTERVIUL NR 4.

PRELUCRAREA PIETREI.

DURATA INTERVIULUI: 35:00 minute.

LOCATIE: Vașcău.

INTERVIEVATOR: M M G, 22.

INTERVIEVAT : N I, 60.

Î1.

R1: Meșteșugul pentru mine reprezintă un hobby, o trăire intensă în momentul realizării unei

lucrări, dar în acelaşi timp este și o obligație divină. Consider că sunt înzestrat cu abilități

creatoare în domeniul ştiinţei și în artă deoarece am realizat propria casă în simboluri universale

(bogăție, maternitate și viață).

35

Î2.

R2: Încă de mic am iubit artă dar și am înțeles-o. Dorită de a face lucruri unicate și de a

transforma propria casă într-un muzeu și de a da lemnului și pietrei glas. De la 5 ani am început

să sculptez în scorburile copacilor apoi în pietre, apoi după ce am terminat liceul m-a apucat să

lucrez mai serios.

Î3.

R3: Pentru mine a fost un mod de exprimare artistică iar pentru familie a reprezentat și o sursă

de venit. Gospodăria în trecut nu era așa de complexă precum e azi, datorită faptului că nu am

reușit să realizez acele sculpturi. La fel și casa acum sunt mândru că ea adăpostește lucruri

unicate, am realizat mobilă și canapea din oasele animalelor și diverse statuete. În comunitate

am reușit să mă fac remarcat prin aceste lucruri unicate dar și prin faptul că realizez și pietre

funerare. La început când m-am stabilit am avut mici conflicte cu vecini datorită faptului că ei mă

considerau că sunt un om straniu, dar cu timpul au înțeles și au apreciat munca mea. Acum se

bucură de onoarea pe care le-am făcut-o la nivel local cât și internaţional prin prezentarea

obiectelor de artă.

Î4.

R4: Această artă am învăţat-o singur și am urmat și câteva cursuri de sculptură dar am avut

sprijinul familiei care întotdeauna m-a încurajat în ceea ce am făcut.

Î5.

R5: În Vașcău erau mulți pietrari, aceștia erau axați pe lucrarea pietrelor funerare, aceștia la fel

ca și mine au lucrat acasă ca persoane fizice. În zonă există numeroase cariere de marmură,

fapt pentru care a început exploatarea la scară mare în 1920 prin apariția primei cariere în satul

Cărpinet, dar localnici înainte extrăgeau singuri piatra, o tăiau și o ciopleau manual, utilizând

forța fizică. Acum o cumpără de la fabrică sau din alte zone iar prelucrarea se face mult mai

repede și mai uşor.

Î6.

R6: Pentru familia mea a semnificat și semnifică un venit iar pentru mine o pasiune.

Gospodăriei și casei mele i-a dat viață, și a făcut să fie un loc unde se află obiecte cu o

semnificație deosebită. În târguri eu nu prea mergeam, lucram acasă mai mult sau la domiciliul

persoanelor care mă solicitau. Am fost vizitat de diferite persoane din țară şi din străinătate

36

pentru a cumpăra diferite lucruri sau pentru a le admira. S-au realizat diferite reportaje despre

lucrările pe care le-am realizat. Sunt fericit că am ajuns să-mi împlinesc dorințele și să

promovez această zonă cu tradițiile ei frumoase.

Î7.

R7: Pentru mine acest meșteșug este ceva deosebit și în viziunea mea există o schimbare dar

una în bine. Consider că până acum câteva decenii acest meșteșug se realiza că fiind o

necesitate fiind practicat din nevoia de supraviețuire. Azi văd că spre această parte se îndreaptă

doar acele persoane care vor să se afirme și să iasă în evidență cu lucrările artistice nu o mai

văd ca pe o obligație față de familie sau față de comunitate.

INTERVIUL NR 5.

Profesor de istorie,

DURATA INTERVIULUI: 40:00 minute.

LOCATIE: Vașcău.

INTERVIEVATOR: M M G 22.

INTERVIEVAT : R L, 30.

Î1. Ce ne puteți spune despre istoria acestor meșteșuguri din zona Vașcăului?

R1: În arealul geografic al Vașcăului s-au dezvoltat forme diferite de practici meșteșugărești.

Acestea apar în consemnările documentare ale Epoci pe la 1602, unde se vorbește despre

olărit în zona Leheceni-Cristiorul de Jos, fierărit în Vărzari și cojocarit în Vașcău. Din nevoia de

consum au apărut meșteșugurile. În condițiile inexistenței unei manufacturi în această zonă,

lumea rurală era una închisă, iar lipsa mijloacelor de transport, îi determina pe oameni să-și

găsească mijloacele necesare vieții în arealul lor de habitat, luând în considerare lipsa unui

teren fertil, ceea ce îi determină să se îndrepte spre aceste tipuri de meșteșuguri, căutând și

găsind astfel resursele necesare.

Î2. Cum credeți că erau apreciate meșteșugurile în urmă cu câteva decenii și cum sunt

apreciate în prezent?

R2: Înainte erau văzute ca meserii importante, onorabile ce le dădea un statut social aparte,

fiind apreciați de societatea în care trăiau. Aveau un prestigiu, erau un model de urmat, pentru

ceilalți membri din societate, în special pentru cei tineri. Cred că aceasta este pierderea cea mai

mare a meșteșugului, faptul că şi-a pierdut practicanții, ca dovadă meșteri aveau mulți ucenici și

37

aspiranți. Ca urmare numărul lor s-a redus în ultimi 20- 30 de ani, iar acum au început să

dispară.

Î3. De ce credeți asta?

R3: Cred că aici avem de a face cu un proces de disoluție a meșteșugarilor care s-a accelerat

în a doua jumătate a secolului XX fiind determinate de cauzele tehnologice și economice.

Industrializarea a dus la fenomenul de standardizare, iar după 1989 odată cu deschiderea

granițelor, apare concurența între produsele autohtone și cele din din import, astfel produsele

meșteșugărești intră într-o competiție cu produsele din import. Industrializarea a avut un

puternic impact asupra meșteșugurilor, ducând la standardizare și omogenizare, apare

concurența care se pare a fi de partea industrializării. Apariția fabricilor este o primă lovitură

adusă meșteșugurilor tradiționale, cultura tradițională suferă transformări.

Î4. Care sunt efectele industrializării în zonă?

R4: Un prim efect este acela de renunțare la ucenicie și trecerea la o calificare instituţionalizată,

prin certificate și diplome. Tineri care trebuiau să devină ucenici s-au orientat spre scoli

profesionale, pentru a ocupa locurile de muncă din fabrici. Oamenii sunt atrași de munca

salariată, deoarece le conferă o stabilitate economică și condiţii mai bune de muncă.

Azi cei care mai practică aceste forme de meșteșugărit o fac din mândrie, că se trag dintr-o

familie cu tradiție în meșteșugărit și dacă se practică se practică ca o formă complementară.

Î5. Care a fost semnificația meșteșugului în istoria locului?

R5: Meșteșugul pe lângă funcțiile domestice, a fost o sursă de creație și artă, elemente de

rezistență în fața dominațiilor străine. Meșteșugurile au fost adevărate centre de rezistență în

fața dominației maghiare; atât cultural cât și material prin confecționarea de arme în vreme de

război. În timpul războaielor aceste centre în special cele de fierărit fabricau arme, specifice la

acea vreme. Meșteșugurile s-au întipărit în istoria locului ca surse de afirmare culturală,

economică chiar și politică.

4.2. Analiza cercetării

În urma cercetării la Vașcău și în satele din aproprierea sa, am radiografiat într-un mod foarte

obiectiv condiția meșteșugarilor existenți și descoperirea fenomenelor care au dus la dispariția

lor.

38

Este important de menționat că păstrarea acestor îndeletniciri au la bază câteva aspecte socio-

economice cum ar fi:

Vârsta și educația

Nivelul de trai

Legătura cu mediul rural

Prestigiul și descendența

Dacă analizăm variabilele vârstă și educație putem observa că cei care au practicat aceste

meserii au avut o vârstă înaintată, au practicat meșteșugul din motive pur economice, având și

o educație elementară, iar elementele culturale au fost cam de neglijat. Meșteșugarii mai tineri,

au reușit să introducă elementul de artizanat acolo unde funcțiile meșteșugurilor au fost preluate

de cele industriale. Există o transformare a acestor îndeletniciri, în prima jumătate a secolului

XX când se renunță la elementele artistice și culturale ce se regăsesc în aceste obiecte, iar în

ultimă instanță ele dispar în a doua jumătate a secolului XX-lea.

Nivelul de trăi este variabila ce explică primele trei întrebări din ghidul de interviu, dar în același

timp se observă și faptul că cei mai învârstă au fost obligați într-un fel sau altul de a practica

aceste îndeletniciri ca să scape de sărăcie, de “a se afirma în viaţă”. Pentru mulți meșteșugul a

fost o cale de a scăpa de povara sărăciei, de a reuși să-şi întemeieze o familie și să aibă o

anumită demnitate iar pentru asta, o cale mult mai rapidă și mai benefică a fost calea uceniciei,

o cale plină de speranțe, dar care în timp a stins tradiția și într-un final s-a stins și ea acolo unde

nu a răsărit elementul cultural.

În această lucrare am dorit să văd ce anume mai motiva pe un tânăr ucenic: doar problema

scăpării de sărăcie sau și aspiraţia de a duce mai departe o tradiție moștenită din tată-fiu. Pe

lângă aceste aspecte de ordin economic, meșteșugul s-a practicat din mândria descendenței

dintr-o familie cu tradiție în această îndeletnicire, ca urmare prestigiul și descendența au fost și

sunt în continuare motoarele păstrării și transmiterii îndeletnicirilor meşteşugăreşti, fără a pune

un accent deosebit pe partea economică. Un astfel de exemplu se regăsește în interviul

numărul unu și doi care au dorit să ducă mai departe atât tradiția familiei cât și cea a satului,

prin diferite forme de promovare a imagini locului.

Aceste aspecte de ordin afectiv - motivațional se regăsesc în întrebările 2 respectiv 3. Iar

întrebările 5 respectiv 7 surprind fenomenele care au dus la dispariția acestor meșteșuguri cât și

relevanța utilității acestora pentru comunitate.

39

Fenomenele care au dus la degradarea acestor practici şi-au făcut simțită prezența încă de la

începutul secolului XX, fiind accelerate în a doua jumătate prin industrializare, apoi prin

standardizare. Ca urmare în perioada comunistă acestor meșteșugari li se ridică autorizaţiile,

aceștia fiind nevoiți să lucreze în centre de producție. Aceste centre se realizează pentru diferite

practici, dar se scot elementele de cultură și de tradiție specifice locului, prin standardizare.

Dispariția acestora este accelerată după 1990 prin liberalizarea piețelor, produsele

meșteșugărești pierd teren în fața celor de pe piață, iar tradiția și simbolistica acestora sunt

distruse, iar adaptarea meșteșugurilor la aceste situaţi este una lentă, ca urmare o parte se

pierd iar altele se transformă încercând să reziste ca forme de artizanat.

Secolul XX a însemnat declinul și moartea tradițiilor din acest spațiu, odată cu industrializarea

apoi cu globalizarea acestor spații, aceste practici au intrat într-un colaps ireversibil, făcându-se

eforturi deosebite pentru păstrarea și promovarea lor atât din partea meșteșugarilor cât și din

partea autorităților.

Ceea ce timp de secole a însemnat mod de viaţă și de afirmare culturală, ba chiar element de

rezistență în fața dominației austro-maghiare, în zona Vașcău, astăzi se pot vedea ca diferite

forme de artizanat.

40

Concluzii

Lucrarea de față este o cercetare etnografică, în spațiul urban-rural al orașului Vașcău și din

satele învecinate, în care se prezintă etapele disoluției a următoarelor meșteșuguri: cojocărit,

olărit, fierărit și pietrăritul.

Aceste îndeletniciri au apărut odată cu primele forme de habitat, fiind o manifestare social-

economică, care a servit la întreținerea și modelarea vieții în acest spațiu. Aceste forme de

manifestare conțin diverse elemente de autenticitate precum: modul de confecționare,

simbolistica utilizată în decorarea diverselor obiecte cât și modul de transmitere a acestor

îndeletniciri. Acestea au constituit de-a lungul istoriei o rezistență în fața expansiunii maghiare,

fapte ce sunt menționate în lucrările monografice ale zonei.

Ipoteza de la care s-a plecat a fost susţinută de argumentele teoretice și metodologice ale

lucrări. În urma cercetării au fost evidențiate etapele și modul de erodare a funcțiilor

meșteșugărești cât și a elementelor cultural artistice.

În urma anchetei și a observațiilor realizate în teren se pot afirma următoarele concluzii:

În trecut acestea s-au practicat din nevoia de a supraviețui fiind o adaptare la mediul

natural.

În trecut aceste îndeletniciri au conferit un statut social aparte persoanelor care le

practicau.

Industrializarea secolului XX a dus la dezintegrarea meșteșugurilor și la omogenizarea

spațiului prin standardizare.

În prezent aceste practici sunt reprezentate sub diverse forme de artizanat, într-o

dezvoltare zonală turistică.

Dintr-o perspectivă socio-antropologică meșteșugurile reprezintă supraviețuiri ale societății

tradiționale.

41

Referințe bibliografice

1. Barbu, Ștefănescu, 1995, Tehnică agricolă și sistem de muncă în gospodăria

țărănească din Crițana, Oradea: Fundația Culturală.

2. Bădescu, Ilie, Cucu, Ozana, O., Sisestean, Gheorghe, 2009. Tratat de sociologie rurală,

București: Mica Valahie.

3. Butură, Valer, 1978, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca: Dacia.

4. Copans, Jean, 1999, Introducere în etnologie și antropologie, Iași: Polirom.

5. Dimitrie, Gusti, 1969, Opere II, București: Editura Academiei.

6. Giddens, Anthony, 2000, Sociologie, București: All.

7. Godea, Ioan, 1977, Caracteristici ale culturi populare din Bihor, București: Sport-Turism.

8. Godea, Ioan, Panait, Ioana, 1978, Monumente istorice bisericești din Parohia Ortodoxă

Română a Oradei, Oradea: Sport-Turism.

9. Idem, 1981, Zona etnografică Beiuș, București: Sport-Turism.

10. Maxim, Virgil, Mudură, Gheorghe, 1975, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice

în Biharea, Oradea.

11. Pascaru, Mihai, 2003, Matricea comunitară, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.

12. Pop, Mihai, 1999, Obiceiuri tradiționale românești, București: Univers.

13. Rotaru, Traian, Iluț, Petru, 1997, Ancheta socială și sondajul de opinie, Iași: Polirom.

14. Septimiu, Chelcea, 1996, Chestionarul și interviul în ancheta sociologică, București:

Economică.

15. Slătineanu, Barbu,1957, Studii de artă populară, București: Academia Republici

Populare Române.

16. Stoica, Georgeta, Horișa, Olga, 2001, Meșteșuguri artistice tradiționale, București:

Enciclopedică.

17. Stoica, Georgeta, Petrescu, Paul, 1997, Dicționar de artă populară, București:

Enciclopedică.

18. Țucra, Gheorghe, 2000, Vașcău-Comună-Oraș-Ținut. Monografie, Oradea: Brevis.

19. Vedinaș, Traian, Introducere în sociologie rurală, Iași: Polirom.

42

Anexe

43

MEȘTEȘUGURILE, PREZENTARE FOTO

Olăritul la Leheceni

Foto 1 : Modele de vase specifice zonei din Leheceni.

Foto 2 : Realizarea vaselor din lut în atelierul meșteșugarului Bocșe Raul.

Sursa: http://www.cazarelapensiune.ro/ro/articles/traditii-si-obiceiuri/ceramica-bihoreana-la-leheceni-si-vadu-crisului.

44

Cojocăritul la Vașcău

Foto 3 : Cojoc Cohănesc (Vașcău), purtat de feciori în zile de sărbătoare.

Sursa: http://www.tarabeiusului.ro/website/index.php?option=com_content&view=article&id=71&Itemid=25.

Foto 2.

Foto 4 : Cojocar în timp ce tăbăcea pielea.

Sursa: http://www.tarabeiusului.ro/website/index.php?option=com_content&view=article&id=71&Itemid=25

45

Fierăritul la Vărzarii de Jos

Foto 5: Unelte confecționate de fierarii din Vărzarii de Jos

Foto 6 : Unelte confecționate de fierarii din Vărzarii de Jos.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Unelte.jpg.

46

Prelucrarea pietrei și marmurei.

Foto 7 : Cariera de piatră din Cărpinet

Foto 8 : Amfiteatrul carierei din Cărpinet.

Sursa: http://www.proexpedition.org/asociatia/idei/8cariera/izbuc.htm.

47

Vașcău localizare geografică.

Figura 1: Vașcău, limitare teritorială

Obs: Zona galbenă reprezintă suprafața ce intră in administrarea Primăriei Vașcău.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Vascau_BIHOR_COMUNE.JPG

48

Figura 2: Harta fizică și rutieră a județului Bihor

Sursa: http://hartabihor.ro/.

49