DREPTUL DE PROPRIETATE

PLANUL LUCRĂRII

Introducere ..............................................................................................................2

CAPITOLUL 1

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE

1.1. Evoluţia dreptului de proprietate …………..………………………………….4

1.2. Definiţia dreptului de proprietate.......................................................................7

1.3. Reglementarea juridică a dreptului de proprietate ............................................8

1.3.1. Dreptul de proprietate în Constituţia României........................................8

1.3.2. Dreptul de proprietate în alte acte juridice.....................................................10

1.4. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate...................................................14

1.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate...............................................17

CAPITOLUL 2

LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE

2.1. Consideraţii generale .......................................................................................22

2.2. Limitele legale de interes privat.......................................................................23

2.3. Limitele convenţionale ....................................................................................27

1

CAPITOLUL 3

MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI REALE

3.1. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor

drepturi reale...........................................................................................30

3.2. Convenţia (contractul)............................................................................32

3.3. Tradiţiunea..............................................................................................34

3.4. Ocupaţiunea............................................................................................35

3.5. Hotărârea judecătorească.......................................................................36

3.6. Accesiunea.............................................................................................38

3.6.1. Noţiune şi clasificare...............................................................38

3.6.2. Accesiunea imobiliară naturală...............................................39

3.6.3. Accesiunea imobiliară artificială.............................................43

3.6.4. Accesiunea mobiliară...............................................................52

3.7. Uzucapiunea...........................................................................................55

3.7.1. Consideraţii generale................................................................55

3.7.2. Felurile uzucapiunii..................................................................58

3.7.3. Efectele uzucapiunii..................................................................64

3. 8. Testamentul şi moştenirea legală.............................................................65

 CONCLUZII...................................................................................................68

BIBLIOGRAFIE............................................................................................71

INTRODUCERE

2

Scopul acestei lucrări este cel de aprofundare şi înţelegere a noţiunilor şi

caracteristicilor dreptului de proprietate şi în special a dreptului de proprietate privată,

cu o privire generală a dreptului de proprietate, a limitelor exercitării dreptului de

proprietate şi continuând cu modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate

şi a altor drepturi reale.

Am ales şi tratat cu multă plăcere şi cu mult interes această temă deopotrivă

fundamentală, utilă şi pasionantă, cu dorinţa de a aduce un plus de cunoaştere în acest

domeniu şi prin prisma noilor modificări privind implementarea noului Cod civil in

România.

Tema este incitantă prin actualitatea, extinderea şi importanţa ei, necesitând o

laborioasă muncă de cercetare şi documentare, de coroborare şi asamblare a

informaţiilor şi cunoştinţelor necesare dezvoltării ei.

Obiectivul lucrării constă în prezentarea acestor informaţii într-un mod

elaborat şi structurat in trei mari capitole, după cum urmeaza:

Capitolul 1 - Privire generală asupra dreptului de proprietate, având ca

obiectiv tratarea urmatoarelor aspecte: evoluţia dreptului de proprietate; definiţia

dreptului de proprietate; reglementarea juridică a dreptului de proprietate (având ca

subpuncte dreptul de proprietate în Constituţia României si dreptul de proprietate în

alte acte juridice); conţinutul juridic al dreptului de proprietate; caracterele juridice ale

dreptului de proprietate.

Capitolul 2 - Limitele exercitării dreptului de proprietate, prin care am

încercat sa redau şi să descriu în mod succint unele consideraţii generale ale dreptului

de proprietate, apoi limitele legale de interes privat, precum şi limitele convenţionale.

Capitolul 3 - Modurile generale de dobândire a drepturilor de proprietate

şi a altor drepturi reale, în care am clasificat şi prezentat principalele forme de

dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale şi anume: Convenţia

(contractul); Tradiţiunea; Ocupaţiunea; Hotărârea judecătorească; Accesiunea (noţiune

şi clasificare şi formele sale: accesiunea imobiliară naturală; accesiunea imobiliară

artificială, accesiunea mobiliară); Uzucapiunea (consideraţii generale, felurile

uzucapiunii, efectele uzucapiunii) şi Succesiunea .

În finalul lucrării sunt prezentate concluziile care s-au desprins în urma acestei

analize precum precum şi bibliografia studiată în vederea redactării acestei lucrări .

3

Cu speranţa că această lucrare va reprezenta un ajutor pentru cei care se

pregătesc în domeniul dreptului civil, a studenţilor din cadrul Facultăţii de Drept şi

Administraţie Publică - specializarea Drept, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”

Bucureşti şi poate un pas înainte în cunoaşterea din acest domeniu, precum şi noile

reglementări aduse de noul Cod civil, o dedic din tot sufletul împreună cu urările mele

sincere de succes!

4

CAPITOLUL 1

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE

1.1. EVOLUŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Apărută odată cu însăşi apariţia omului pe pământ, proprietatea a stat şi stă la

baza dezvoltării societăţii omeneşti.

Nu poate exista viaţă socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice

producţie are ca premisă esenţială şi indispensabilă însuşirea de către producător a

bunurilor necesare acestei producţii1.

Fiind un concept deosebit de complex, cu nuanţe multiple de ordin istoric,

sociologic si juridic, noţiune aflată într-o continuă evoluţie, proprietatea a stat la baza

dezvoltării societăţii omeneşti şi a făcut obiectul a numeroase studii în diferite ramuri

ale ştiinţelor sociale. Deci, ca relaţie economică, proprietatea a apărut odată cu

societatea şi, în atare situaţie, existenţa celor două entităţi este interdependentă,

neputându-se concepe societate fără proprietate şi nici proprietate fără societate.

În primul rând, proprietatea poate fi definită ca o instituţie a economiei, ca o

categorie economică, întrucât este o condiţie indispensabilă a producţiei de bunuri.

Privită din acest punct de vedere, proprietatea apare ca „o relaţie istoriceşte

determinată, care ia naştere în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a

bunurilor materiale, în primul rând a mijloacelor de producţie”2. Prin prisma

conceptului economic, proprietatea apare ca fiind condiţia fundamentală, sine qua non

de existenţă a oricărei societăţi.

Aşadar, înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate economică şi

socială. Asumarea calităţii de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul

plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative faţă de terţi,

cărora li s-a pretins să le recunoască şi să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.

Aproprierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită

asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în

1 C Stătescu, C Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Univ. Bucureşti, 1980, p. 26

2 Dicţionar de Economie Politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 649-650.

5

scopul satisfacerii nevoilor proprii, dar şi cele specifice comunităţii din care face

parte, nu sunt invenţii ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze, să

organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a

considerat a fi interesul dominant al societăţii situate pe o anumită treaptă a evoluţiei

sale.

Proprietatea, ca relaţie economică şi socială, a constituit astfel premisa naşterii

dreptului de proprietate. Ea a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenţia

autorităţii statale şi a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta. Anterior acestei

reglementări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către

stăpânul bunului nu cunoştea alte limitări decât cele consimţite prin respectarea

tradiţiilor comunităţii căreia acesta îi aparţinea. Astfel, în orânduirea comunei

primitive, omul şi-a însuşit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, aşa cum le-a găsit

în natură. Însuşirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de alţii. Dacă unul a

produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar şi a constatat că altcineva a

produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piaţă, apoi la

organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activităţii umane prin

diviziunea muncii.

Reglementarea proprietăţii şi transformarea sa în drept de proprietate a adus cu

sine şi o serie de limitări, statul arogându-şi poziţia de exponent al interesului general

al societăţii şi edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În acelaşi timp,

proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate şi posibilitatea

apărării sale faţă de eventualele încălcări ale acestuia de către terţi.

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului,

pentru că ea reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică premisa

funcţionării motorului oricărei societăţi, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a

organiza şi asigura funcţionarea societăţii.

În concepţia unor autori, „proprietate este forma fundamentală a relaţiilor de

producţie. Întrucât producţia a trebuit să existe şi va trebui să existe întotdeauna,

indiferent de faptul că societatea este scindată în clase antagoniste sau formată din

clase aliate şi prietene, proprietatea trebuie considerată o categorie veşnică.

Proprietatea trebuie să existe în orice orânduire socială. Dreptul de proprietate

presupune existenţa statului şi a dreptului pe care acesta îl creează, deoarece dreptul

6

de proprietate nu este altceva decât o relaţie de proprietate reglementată prin norme de

conduită stabilite şi sancţionate de puterea de stat”.1

Termenul de proprietate are şi un sens restrâns, propriu, de proprietate

corporală, adică cea care priveşte bunurile corporale.2 În sens de obiect al dreptului de

proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate şi

„reprezintă întrebuinţarea sa vulgară”.3

Într-o altă opinie4 , dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri:

- dreptul de proprietate în sens obiectiv, care reprezintă ansamblul normelor

juridice privitoare la proprietate. Prin urmare, în sens obiectiv dreptul de

proprietate este o instituţie juridică.

- dreptul de proprietate în sens subiectiv, care constituie o categorie a

drepturilor patrimoniale, fiind un drept real.

În concluzie, ca noţiune economică, prin proprietate se înţelege totalitatea

relaţiilor dintre oameni privind însuşirea bunurilor, relaţii reglementate de norme

sociale specifice diferitelor epoci istorice. Din punct de vedere economic, orice raport

de însuşire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relaţii de

apropriere care sunt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de

proprietate.

1.2. DEFINIŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

În toate lucrările din literatura juridică consacrate materiei drepturilor reale, se

recunoaşte faptul că, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, acesta reprezintă un

concept deosebit de complex, cu multiple semnificaţii de ordin istoric, sociologic şi

juridic, aflat într-o permanentă evoluţie.

Este dificil de dat o definiţie completă unui fenomen atât de complex ca

dreptul de proprietate.

1. A se vedea Gh. Fekete, I. Zinveliu, “Drept civil. Drepturi reale”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1969, p. 150-155?.2 . I. P. Filipescu, Al Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed Actami, Bucureşti, 2000, p. 80.

3 Ovidiu Ungureanu, Drepturile reale. Curs practic, Ed Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 44.

4 Gh Fekete, Ioan Zinveliu, Drept civil. Drepturile reale, EDP, Bucureşti, 1969, p. 12.

7

În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel

mai întins dintre toate drepturile reale şi cel mai complet dintre toate drepturile

subiective”, literatura juridica definind dreptul de proprietate prin evidenţierea

atributelor pe care le conferă titularului său: posesia, folosinţa si dispoziţia.

Legiuitorul român, conform noului Cod civil defineşte proprietatea privată în

art. 555 alin. 1 ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în

mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar conform art. 858

proprietatea publică este definită ca fiind dreptul de proprietate ce aparţine statului sau

unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin

declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul

dintre modurile prevăzute de lege .

În vechiul Cod civil de la 1864 se defineşte proprietatea în art. 480 ca „Dreptul

ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în

limitele determinate de lege”.

Într-o altă opinie1, dreptul de proprietate a fost caracterizat ca „un drept în

virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce doreşte, o completă

libertate de acţiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din

dreptul său de proprietate, afară de excepţiile fixate prin lege sau convenţie2.

Astfel, în noua reglementare, se consfinţeşte dreptul real al titularului de a

poseda, de a folosi şi de a dispune (jus posidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus

abutendi) de bunul său, proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod

absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor legale.

Aşadar, definirea dreptului de proprietate nu este posibilă fără evidenţierea

atributelor ce îi alcătuiesc conţinutul.

Prin referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate se atrage atenţia

nu numai asupra opozabilităţii erga omnes a acestuia, ci şi asupra împrejurării că

titularul poate exercita oricare dintre prerogativele conferite, fără a fi nevoit să ceară

concursul nici unei alte persoane, toate puterile asupra lucrului aparţinându-i. Doar

titularul dreptului de proprietate este în plenitudinea tuturor atributelor ce-i alcătuiesc

conţinutul juridic, precum şi în plenitudinea libertăţii de exercitare a acestui drept,

însă numai în limitele stabilite de lege. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de

1 Jean Carbonnier citat de Ovidiu Ungureanu în Drepturile reale. Curs practic, p. 51

22 George Plastara, Curs de drept civil român, vol II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 122.

8

proprietate este singurul căruia îi aparţin în mod exclusiv şi complet toate atributele ce

alcătuiesc conţinutul dreptului său de proprietate, atribute pe care proprietarul le

exercită în putere proprie şi în interes propriu.

Chiar dezmembrămintele dreptului de proprietate, prin specificul lor,

reprezintă mijloace juridice extrem de eficiente de exercitare a însuşi dreptului de

proprietate. Ele dau expresie juridică modului în care titularul dreptului de proprietate

a înţeles să şi-l exercite, punând în valoare valenţele acestui drept şi prerogativele

sale. 1.

În fine, proprietatea a fost definită ca fiind „dreptul subiectiv în temeiul căruia

titularul poate, în formele şi în limitele prevăzute de lege, să-şi aproprie bunuri, să

pretindă şi să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv şi perpetuu”1.

În concluzie, se poate spune că în definirea dreptului de proprietate trebuie să

se pornească de la următoarele elemente:

- sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a

unor bunuri, corporale sau incorporale;

- exprimă o relaţie socială de apropriere;

- cuprinde în conţinutul său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei;

- atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea

şi în interesul său propriu.

1.3 REGLEMENTAREA JURIDICA A DREPTULUI DE PROPRIETATE

1.3.1 DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

În concepţia clasică, alcătuită după tradiţia dreptului roman, proprietatea apare

ca prototipul dreptului real absolut. Proprietatea este un drept absolut, exclusiv şi

perpetuu. Dar, oricât de absolut e reglementat prin lege, dreptul de proprietate nu ar

prezenta vreo autoritate şi nici interes decât în măsura în care exerciţiul lui este

garantat şi protejat.

În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanţie: o

garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun manifestată prin mijloace

juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acţiunea în revendicare.

11 Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 19.12 T. Mircea, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, p. 68.

9

Constituţia României consacră dreptului de proprietate un cadru general în art.

136 intitulat “Proprietatea” prevaznâdu-se la alin. 1 că proprietatea este publică sau

privată, precum şi un cadru special în art. 44, care este intitulat “Dreptul de

proprietate privată”. Conform art. 136 alin. 2, proprietatea publică este garantată şi

ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ–teritoriale, iar potrivit

alin. 5, proprietatea privată este inviolabila, în condiţiile legii organice.

Referitor la proprietatea privată , art. 44 alin. 2 dispune că proprietatea privată

este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Conform alin. 2 al art. 41 din Constituţie se include, pe lângă termenul de

„ocrotire”, şi acela de „garantare” a proprietăţii private, dispunând: „Proprietatea

privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”. În

cuprinsul aceluiaşi alineat, se aduce o altă modificare importantă cu privire la

instituţia proprietăţii, înlăturându-se interdicţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, prin acordarea

acestui drept cetăţenilor Uniunii Europene, în condiţiile tratatului de aderare. Astfel,

în art. 41 alin 2 din Constituţie se prevede: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi

dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţiile rezultate din aderarea României

la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe

bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin

moştenire legală”.

La alineatul 3 sunt prevăzute dispoziţii de principiu privitoare la exproprierea

pentru utilitate publică. Concretizarea prevederilor constituţionale în sensul garantării

dreptului de proprietate privată împotriva unor eventuale măsuri abuzive ce i-ar aduce

atingere, o constituie Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, ce consacră caracterul excepţional al exproprierii, iar prin reglementările

adoptate, stabileşte un echilibru între interesul public şi dreptul de proprietate privată.

Constituţia României revizuită aduce unele completări în ceea ce priveşte

protecţia proprietăţii private, fiind introdus un nou alineat la art. 41 şi anume alineatul

3¹ care dispune: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în

proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,

politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.” Se imprimă astfel un caracter

democratic instituţiei juridice a proprietăţii, asigurându-se ocrotirea dreptului de

proprietate indiferent de titularul acestuia, întrucât proprietatea privată are meritul

nepreţuit de a răspunde celor mai elementare sentimente de demnitate şi umanitate ale

10

individului; este stimulentul cel mai puternic al activităţii omeneşti şi măsura cea mai

evidentă a capacităţii, a posibilităţilor de creaţie şi de afirmare ale fiecăruia, care în

final converg spre realizarea binelui general.

Mai departe, la următoarele alineate, sunt prevăzute dispoziţii privitoare la:

modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare

pentru lucrări de interes general (alin. 4 şi 5); obligaţiile ce decurg din raporturile de

vecinătate şi cele de protecţie a mediului (alin. 6); principiul potrivit căruia averea

dobândită licit nu poate fi confiscată şi prezumţia caracterului licit al dobândirii (alin.

7); posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni

sau contravenţii (alin. 8).

În lumina prevederilor art. 49 din Constituţie, prin lege pot fi aduse anumite

îngrădiri dreptului de proprietate, fără ca ele să atingă fondul acestui drept, adică să

nu-l anihileze, şi cu respectatarea principiului proporţionalităţii, iar legile restrictive

trebuie să aibă caracter organic. Acestea sunt principii caracteristice unei societăţi

care s-a orientat spre economia de piaţă şi s-a hotărât să proclame preeminenţa

proprietăţii private. Astfel, prin art. 137 alin. 1 din Constituţie, se dispune că

economia României este o economie de piaţă, ori o economie de piaţă nu se poate

constitui şi dezvolta decât pe fundamentul proprietăţii pivate. De aceea, prin art. 135

alin. 6, legiuitorul constituant a prevăzut că „proprietatea privată este inviolabilă, în

condiţiile legii organice”.

Articolul 135 din Constituţia revizuită, cuprins în Titlul IV consacrat

economiei şi finanţelor publice, reglementează dreptul de proprietate publică şi

regimul juridic al acesteia. Astfel, art. 135 alin. 1 dispune: „Propietatea este publică şi

privată”, iar la alineatul 2 sunt cuprinse dispoziţii cu privire la ocrotirea şi garantarea

propietăţii publice: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege şi aparţine

statului sau unităţilor aministrativ-teritoriale”.

Cât priveşte regimul juridic al bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice,

Constituţia din 1991 revizuită aduce o completare, prevăzând, în partea finală a art.

135 alin. 4, că bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor

de utilitate publică.

În noul Cod civil, art. 553-692 cuprind dispoziţii în material dreptului de

proprietate privată, iar art. 858-875 reglementeaza dreptul de proprietate publică .

Dreptul de propietate este, aşadar, un drept fundamental al cetăţenilor ţării,

înscris printre celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la viaţă şi la

11

integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul de apărare, libera circulaţie,

libertatea de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul de

vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor) recunoscute şi apărate de orice

constituţie democratică modernă.

1.3.2 DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN ALTE ACTE JURIDICE

Condiţie şi sursă a individualităţii şi a libertăţii, condiţie a celui mai bun

randament economic şi totodată - atunci când fiecare poate accede la ea - gajul păcii

sociale, proprietatea privată a cunoscut o largă consacrare juridică la nivel mondial,

declanşată de revoluţiile burgheze şi continuând cu elaborarea codurilor civile

europene, apoi culminând cu actele internaţionale ce cuprind norme de protecţie a

drepturilor omului, adoptate în special după cel de-al doilea război mondial, ale căror

prevederi sunt inserate în constituţiile democratice ale majorităţii statelor lumii.

Printre primele documente de o importanţă covârşitoare în reglementarea

dreptului de cetăţeanului din 26 august 1789, principalul document al revoluţiei

franceze, care prevedea în art. 2, în spiritul filosofiei liberale a epocii, că scopul

oricărei asociaţii politice este păstrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale

omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la agresiune.

Cu privire la dreptul de proprietate, art. 17 dispune că acesta este un drept

inviolabil şi sacru de care nimeni nu poate fi privat, cu excepţia cazului în care aceasta

este cerută de o necesitate publică, legal constatată şi sub condiţia unei juste şi

prealabile despăgubiri. Constituţia franceză din 1958 cuprinde în preambulul său

adeziunea la principiile Declaraţiei din 1789.

În Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, în vigoare, nu există dispoziţii

specifice cu privire la dreptul de proprietate. Preambulul acesteia dispune că „poporul

francez proclamă solemn ataşamentul său la Declaraţia drepturilor omului şi

principiilor suveranităţii naţionale astfel cum ele sunt definite prin Decalaraţia de la

1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946”.

În Italia art. 436 din Codul civil de la 1865 avea o formulare asemănătoare cu

cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Codul civil italian din anul 1942 însă, deşi

recunoaşte că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv şi individual

asupra unui lucru (art. 832), art. 836 impune obligaţia proprietarilor, cel puţin

12

teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcţiilor economice şi

exigenţelor producţiei naţionale.

Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903 , că proprietarul, în măsura

în care legea sau drepturile unor terţe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze

bunul său aşa cum doreşte şi de a împiedica orice ingerinţă din partera unei alte

persoane. Nu se face nici o menţiune despre caracterul absolut al dreptului de

proprietate. Mai mult, Constituţia de la Weimar, adoptată de Germania în anul 1919,

proclamă că „proprietate obligă”, iar actuala Constituţie germană în vigoare impune

proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului şi cu respectarea

intereselor generale ale societăţii.

La rândul său, Codul civil elveţian, elaborat sub dublă influenţă, franceză şi

germană, prevede în art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în

mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl

deţine şi să respingă orice uzurpare”.

Doctrina elveţiană defineşte dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea

totală şi exclusivă a unui bun, în limitele ordinei juridice,care conferă titularului său

dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta şi de adispune de el material şi

juridic. Proprietatea absoarbe toate utilităţile bunului în ciuda numeroaselor sale

restricţii impuse de lege. Lege mult mai modernă, Codul civil elveţian reglementează

proprietatea colectivă şi coproprietate, în special cea pe etaje (art. 646 şi urm.). De

asemenea, el conţine dispoziţii de principiu privitoare la proprietatea funciară (art.

655 şi urm.).

În materia proprietăţii, sistemul de drept englez este total diferit de cel

continental. Astfel, mai întâi raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate

de diversele relaţii de vasalitate, au fost înlăturate abia în decursul secolului XX,

perioadă în care s-au simplificat tranzacţiile imobiliare şi s-a introdus publicitatea

imobiliară. Totuşi, în concepţia dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a

deţine, cel puţin teoretic, dominium eminens asupra totalităţii pământului englez. De

unde consecinţa că întreaga suprafaţă de teren a Regatului britanic ar reveni Coroanei,

atunci când nu ar mai exista nici o persoană care să deţină un titlu valabil asupra

terenului.

În dreptul englez, termenul de „property” desemnează ansamblul drepturilor

patrimoniale. Ceea ce se înţelege în mod obişnuit în dreptul continental prin dreptul

13

de proprietate corespunde în dreptul englez termenului de „ownership” şi are ca obiect

bunurile mobile.

În privinţa proprietăţii imobiliare, se admite că deţinătorii acesteia (estates)

exercită „real property” asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune pe

o durată de timp, spre deosebire de cel ce închiriază terenul, care exercită „personal

property”. Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieţii

concesionarului şi a descendenţilor acestuia, astfel că, practic, se ajunge la exercitarea

unui drept perpetuu.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, de

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevede, în art. 17, că „orice

persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivităţi, are dreptul la proprietate.

Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. Textul, ca întrega

Declaraţie de altfel, are valoare proclamatorie şi nu există nici un instrument juridic

de natură a-i controla aplicarea concretă.

Un tratat internaţional de o importanţă cu totul deosebită este Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată de ţările

membre ale Consiliului Europei, la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare în

anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 şi intrată în vigoare pentru ţara

noastră la 20 iunie 1994. Această Convenţie prevede, în art. 1 alin 1 al Protocolului

său adiţional nr. 1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate

bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept

internaţional.

Alineatul 2 al aceluiaşi text prevede că aceste dispoziţii nu sunt de natură să

aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le

socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în

conformitate cu interesul general.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, al cărei rol esenţial este de a veghea la modul în care

statele semnatare işi respectă angajamentul juridic şi politic de a asigura protecţia, la

scară naţională, a drepturilor pe care ea le reglementează, a decis într-o jurisprudenţă

constantă, că textul amintit conţine trei norme distincte: prima, cuprinsă în prima frază

a alineatului 1 al textului, are un caracter general şi enunţă principiul respectului

proprietăţii; a doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de

14

proprietate, căreia îi impune anumite condiţii; cât priveşte a treia normă, cuprinsă în

alineatul al doilea al textului, ea recunoaşte statelor contractante puterea, între altele,

de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprietar în conformitate cu interesul

general. Aceste ultime două norme trebuie să fie interpretate în lumina principiului

înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept. Astfel, orice măsură care

reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate trebuie să asigure un just

echilibru „între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul

salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, competentă a veghea la corecta aplicare a normelor dreptului

Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a acestei Uniuni (Curtea de la Luxemburg) a

decis că „drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar

ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportarea la funcţia lor în

societate. Aceasta înseamnă că restricţiile ce răspund unor obiective de interes general

nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care

ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat.

1.4. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE

În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care

prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente

proprietăţii, facultăţi şi libertăţi ataşate ei. Ele sunt atributele proprietăţii şi formează

conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

Încă din dreptul roman, dreptul de proprietate quiritar (dominium ex jure

Quiritum) da posibilitatea proprietarului să beneficieze de toate avantajele pe care i le

putea aduce bunul, jus domini descompunându-se în: jus utendi (dreptul de folosinţă a

lucrului); jus fruendi (dreptul de a culege roadele, derivatele lucrului); jus abutendi

(dreptul de a dispune în orice chip de lucrul respectiv, de a-l consuma ori de a-l

aliena).

Aşadar conţinutul juridic al dreptului de proprietate este determinat de art.

555 din noul Cod civil şi anume, atributele dreptului de proprietate:

Posesia (jus possidendi) reprezintă sub aspect juridic aproprierea stăpânirii

bunului care este obiectul dreptului de proprietate, practic, relaţia dintre proprietar şi

bunul său. Astfel, posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria şi a

stăpâni bunul, efectiv si nemijlocit spre deosebire de posesia exercitată ca stare de

15

fapt. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, dând naştere unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate, care va exercita astfel un uz derivat din

puterile titularului dreptului de proprietate .

Posesia poate fi privită ca etapa imediat anterioară proprietăţii, pentru că o

posesie exercitată în condiţiile legii poate duce indiscutabil la dobândirea proprietăţii

prin uzucapiune.

Posesia este, deci, un atribut esenţial al dreptului de proprietate, întrucât în

lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de

posibilitatea de a-şi folosi bunul.

Posesia se află însă şi în componenţa celorlalte drepturi reale, având o

fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte.

Folosinţa (fructus, jus utendi si jus fruendi) este atributul dreptului de

proprietate privată constând în posibilitatea proprietarului de a se servi de bunul său,

de a utiliza bunul în funcţie de natura sa. Atributul folosinţei nu trebuie exercitat în

mod abuziv, adică în scopul de a vătăma, păgubi pe altul, ori într-n mod excesiv şi

nerezonabil, contrar bunei-credinţe, după cum dispune art. 15 din noul Cod civil.

Exercitarea acestui atribut nu exclude însă dreptul proprietarului de a nu se

folosi de bunul său fără a-şi pierde prin neuz dreptul de proprietate.

Astfel, privitor la atributul folosinţei trebuie să observăm şi cea de-a doua

latură, şi anume jus fruendi, fructus, care reprezintă posibilitatea proprietarului de a

culege fructele produse periodic de bunul său, fără a consuma substanţa acestuia, spre

exemplu proprietarul culege recoltele produse pe terenul său, închiriază bunul, dă cu

împrumut o suma de bani cu dobândă.

Conform art. 548 din noul Cod civil fructele sunt naturale (care se obţin fără

intervenţia omului) , industriale (produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute

ca rezultat al intervenţiei omului) sau civile (veniturile rezultate din folosirea

bunurilor de către o alta persoană). Conform art. 550 din noul Cod Civil, fructele şi

productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel .

Folosinţa conferă titularului său facultatea de a întrebuinţa bunul, de a-l utiliza

şi exploata, de a-i percepe în proprietate toate fructele şi veniturile pe care le obţine de

la acesta. Este vorba de fructele naturale, industriale sau civile, dar şi de producte.

Proprietarul hotătăşte singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce

formează obiectul dreptului său, cu excepţia situaţiei în care legea îl obligă să o facă.

Folosinţa este, deci, dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa

16

neproductiv. Folosinţa reprezintă, aşadar, un drept de opţiune, opţiune ce conţine şi un

drept de inacţiune. Ca şi posesia, atributul de folosinţă poate fi exercitat în mod direct

de către proprietar sau acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terţa persoană care a

dobândit de la proprietar folosinţa este în drept să culeagă fructele produse de bun.

Acest atribut poate fi transmis, fără a fi viciată existenţa dreptului de

proprietate .

Dispoziţia (jus abutendi, abusus) este dreptul de a dispune de un lucru. Acest

atribut este considerat a fi atributul esenţial al dreptului de proprietate şi care îmbracă

două forme: dispoziţia materiala si dispoziţia juridică.

a) Dispoziţia materială se referă la bunurile corporale, inclusiv drepturile de

creanţă a căror substanţă juridică este în materialitatea titlului. Dispoziţia materială

presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă persoană, să consume

substanţa bunului, să culeagă productele, să modifice, să transforme sau să distrugă

bunul.

b) Dispoziţia juridică presupune exercitarea atributului prin acte juridice de

dispoziţie între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa). În acest

sens, acte de înstrăinare a dreptului de proprietate între vii pot fi: vânzarea, donaţia,

contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere etc., iar pentru cauză de moarte –

legatul.

Dispoziţia întregeşte conţinutul dreptului de proprietate şi constă în

prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de

vedere material, cât şi din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său reprezintă

un atribut esenţial al dreptului de proprietate. Dispoziţia conferă proprietarului dreptul

de a dispune liber de bunul său. În acest atribut proprietatea se manifestă ca o „mică

suveranitate”. Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. 1.

Dispoziţia materială vizează posibilitatea titularului dreptului de proprietate de

a dispune de substanţa materială a bunului, în sensul de a-l consuma, transforma sau

distruge, bineînţeles, în limita respectării normelor juridice în vigoare.

Dispoziţia juridică presupune posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul

respectiv prin acte juridice (indiferent de caracterul lor, gratuit sau oneros; inter vivos

sau mortis causa), precum şi facultatea de a-l greva cu sarcini ori cu alte drepturi reale

derivate din dreptul de proprietate. Atributele dreptului de proprietate pot fi scoase din

1 Ovidiu Ungureanu, op. cit., p. 57

17

conţinutul juridic al dreptului de proprietate, formându-se astfel, prin voinţa

proprietarului alte drepturi reale derivate, aşa-zisele dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terţ atributele stăpânirii şi folosinţei

bunului său, fie temporar - cum ar fi în situaţia închirierii bunului sau a constituirii

unui drept de uzufruct - fie perpetuu, cum ar fi în situaţia constituirii unei servituţi,

proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului. A transmite acest atribut

semnifică însăşi transmiterea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate

şi, implicit, al atributului dispoziţiei va fi noul dobânditor al bunului, aşa cum se găsea

în patrimoniul celui de la care îl dobândeşte. 1

Atributul dispoziţiei nu se desparte niciodată de persoana proprietarului,

exprimând însăşi esenţa dreptului de proprietate. Dacă pierde acest atribut,

proprietarul pierde dreptul însuşi.

Dacă atributul dispoziţiei este unul exclusiv al proprietarului, acesta trebuie

privit cu toate „reversurile” sale. Astfel, pe de o parte, înstrăinarea, fie ea fizică sau

juridică, a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, trebuie să fie expresia

voinţei liber exprimate a proprietarului. Cu alte cuvinte, proprietarul nu poate fi

obligat să-şi înstrăineze bunul. Cu toate acestea, au existat dispoziţii legale care

impuneau exercitarea de către proprietar a acestui atribut al dispoziţiei juridice, chiar

dacă el nu dorea.

În concluzie, dintre cele trei atribute ce alcătuiesc conţinutul juridic al

dreptului de proprietate, dispoziţia este atributul vital, fiind de esenţa proprietăţii, fără

de care nu poate să existe drept de proprietate, privitor la la dispoziţia juridică

afirmându-se: „ Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l

trensmite constituie un atribut esenţial al proprietăţii. Inalienabilitatea, care e neapărat

vremelnică şi neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane

sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise

sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine

publică, libera circulaţie a bunurilor fiind în relaţie directă cu interesele economiei

obşteşti”.2

1 Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România,Ed. All Beck, Bucureşti, p. 22. 2 M. Cantacuzino , Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 25.

18

1.5. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE

PROPRIETATE

La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe

caractere proprii, care îl deosebesc faţă de toate celelalte drepturi reale.

În Codul civil de la 1864 la art. 480 sunt enumerate caracterele juridice ale

dreptului de proprietate (exclusiv şi absolut), iar în noul Cod civil la art. 555 alin. 1 se

adaugă şi al treilea caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în

noua reglementare, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi perpetuu.

a) Caracterul absolut constă în libertatea titularului dreptului de proprietate

de a efectua toate actele material şi juridice care nu-i sunt interzise în mod expres ,

dreptul de proprietate nedepinzând de niciun alt drept, definindu-se prin el însuşi nu

prin raportare la alte drepturi.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi confera profilul de a fi

opozabil tuturor, erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile absolute ,

adică este recunoscut titularului său, în raporturile acestuia cu toti ceilalti, care sunt

obligaţi să nu faca nimic de natura de a-l încălca. Acest caracter trimite mai degrabă la

un drept deplin, complet.

Se poate vorbi despre absolutismul dreptului de proprietate, si pornind de la

fizionomia sa juridică, respectiv de la atributele sale şi de la modul în care sunt

exercitate. În primul rând, dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că,

făcând parte din categoria drepturilor reale, este singurul dintre acestea care conferă

titularului său exerciţiul tuturor atributelor1.

Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existenţa sa

nu depinde de nici un alt drept care să-i servească drept temei al constituirii. Altfel

spus, dreptul de proprietate se defineşte prin el însuşi, iar nu prin raportare la alte

drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care îi permite titularului să

exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie şi în interes propriu.

Toate celelalte drepturi reale, constituindu-se pe temeiul dreptului de proprietate,

exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri derivate, transmise de

proprietar2.

1 Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 22.2 Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 18

19

În altă ordine de idei, fiind un drept real, dreptul de proprietate este un drept

absolut, în sensul că toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de

natură a-l încălca. Cu alte cuvinte, absolutismul dreptului de proprietate se manifestă

în opozabilitatea sa erga omnes. Deci, “titularul dreptului de proprietate poate face

totul, în afară de ceea ce îi este interzis prin lege, pe când titularii celorlalte drepturi

reale nu pot face nimic decât ceea ce dreptul lor le conferă”.1

În societatea modernă de astăzi, această teorie rămâne fără obiect, lucru

motivat de un singur articol de lege : „Nimeni nu este mai presus de lege”.2 Cu alte

cuvinte, într-un stat de drept, nimeni nu poate depăşi prin manifestările sale juridice

cadrul creat de lege. De altfel, teoria abuzului de drept este o aplicaţie practică şi, în

acelaşi timp, un corolar al acestui precept constituţional. Astfel, nu mai este nevoie a

se sublinia faptul că proprietarul nu-şi poate exercita dreptul decât în anumite limite,

atâta timp cât orice drept nu poate fi exercitat decât în limitele legale.

b) Caracterul exclusiv decurge din imprejurarea că proprietarul este

îndreptaţit să exercite singur toate prerogativele conferite de lege, fără intervenţia

altei persone, fiind singurul îndreptăţit să dea naştere la dezmembraminte ale

dreptului său.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate exclude ideea că, în afara

proprietarului, concomitent, o altă persoană să aibă asupra aceluiaşi bun un drept de

proprietate. Acesta nu exclude, însă, concurenţa drepturilor de proprietate asupra

aceluiaşi bun ce aparţin unor titulari diferiţi, sub forma dreptului de proprietate

comună.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică, pe de o parte, faptul

că asupra aceluiaşi bun nu pot coexista două drepturi de proprietate care să se

suprapună, iar pe de altă parte, faptul că titularul dreptului de proprietate exercită

singur, în deplinătatea lor, toate atributele ce alcătuiesc conţinutul juridic al acestui

drept, independent de orice alte persoane. Proprietarul este singurul care poate

dispune de substanţa obiectului dreptului său, putând-o consuma sau desfiinţând-o

fizic, cu excepţia cazurilor când distrugerea bunului este interzisă prin lege.

Exclusivitatea este limitată şi în cazul coproprietăţii, deoarece atributele

dreptului de proprietate aparţin şi se exercită cu privire la acelaşi lucru corporal de

1 Istrate Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Restitutio, Bucureşti, 2000,2 Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 23.

20

către mai multe persoane1. Tot astfel se întâmplă în situaţia în care un bun frugifer se

află în stăpânirea unui posesor de bună-credinţă, care, dobândeşte în proprietate

fructele bunului. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care

posesorul devine de rea-credinţă.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge implicit din atributele

pe care acesta le conferă proprietarului. Excluderea oricărei alte persoane este reversul

recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate. Exclusivitatea operează nu numai

faţă de terţi, ci şi faţă de stat.

c) Caracterul perpetuu , este recunoscut prin art. 555 alin. 1 din noul Cod

civil, în sensul că acesta durează atâta timp cât există bunul.Aşadar, dreptul de

proprietate, drept perpetuu, include şi ideea transmisibilităţii sale, fie prin acte juridice

între vii, fie pe calea succesiunii. De asemenea, caracterul perpetuu al dreptului de

proprietate este evidenţiat şi de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu

se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului de proprietate fiind determinată de

pieirea bunului. Aşadar, dreptul de proprietate este transmisibil, cu excepţia bunurilor

care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate

legală ori convenţională a bunurilor proprietate privată.

Dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu

are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că, oricât de lung ar fi şirul

transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau pentru cauză de

moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă şi bunul ce formează obiectul lui îşi

păstrează existenţa.

Aşa cum afirma, cu puterea unui principiu, un autor francez, „dreptul de

proprietate se perpetuează transmiţându-se”2. Cu alte cuvinte, „viaţa” dreptului de

proprietate se prelungeşte prin transmiterea lui dintr-un patrimoniu în altul, de la o

persoană la alta.

Aşadar, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta

timp cât există bunul asupra căruia el se exercită, indiferent de patrimoniul în care se

află bunul într-un anumit moment al existenţei sale. Dreptul de proprietate ia sfârşit

odată cu încetarea existenţei obiectului său, fiindcă, de îndată ce bunul nu mai are o

fiinţă fizică, dreptul este lipsit de obiect şi el nu mai poate supravieţui.

1 C. Bârsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., p. 282 H Capitant, citat de Ioan Adam în Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 27

21

Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun

trebuie să aparţină aceluiaşi proprietar. Dimpotrivă, dreptul de proprietate poate trece

din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia fără nici o modificare. În

momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate se stinge în

patrimoniul celui ce-l înstrăinează şi renaşte în patrimoniul dobânditorului, aşa încât

înstrăinarea transmite dreptul de proprietate fără să îl stingă sau, altfel spus, „dreptul

de proprietate se perpetuează transmiţându-se”.

În acelaşi timp, dreptul de proprietate nu este un drept viager, ci se transmite

prin succesiune. Proprietatea nu se stinge la moartea titularului său, ci ea trece

moştenitorilor pe care decujus i-a desemnat prin testament sau, în lipsa testamentului,

celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă. Astfel, transmiterea dreptului de

proprietate este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte.

Transmisibilitatea este o trăsătură proprie numai dreptului de proprietate

privată. Dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri

imobile sau mobile, este inalienabil şi prin urmare este netransmisibil.

Sunt însă şi situaţii când unele bunuri proprietate privată pot fi scoase

temporar din circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului

şi o altă persoană. Astfel, într-un contract părţile au posibilitatea de a stipula aşa-

numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este

interzisă înstrăinarea şi, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.

Clauzele de inalienabilitae se găsec destul de rar în actele de înstrăinare cu

titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă şi în contractele

de gaj fără deposedare în care se stipulează interdicţia de însrăinare şi de grevare a

bunului ipotecat sau gajat. În schimb, asemenea clauze pot fi regăsite în practică, în

actele cu titlu gratuit, adică în contractele de donaţie şi testamente; donatorul sau,

după caz, testatorul dispune de bunul său stipulând că persoana gratificată nu poate

să-l înstrăineze.

Perpetuitatea dreptului de proprietate vizează, pe lângă durata nelimitată în

timp a acestui drept, şi faptul că dreptul de proprietate există independent de

exercitarea lui. Ca aspect al dreptului său de dispoziţie, proprietarul poate înceta

temporar să exercite acte de stăpânire asupra bunului său. Oricât ar dura această

încetare, dreptul de proprietate nu se stinge, el nefăcând obiectul prescripţiei

extinctive. Altfel spus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu se poate

pierde prin nefolosinţă.

22

O dovadă foarte clară a acestui principiu o oferă dreptul francez. Astfel, în

Franţa, cei care au fost exilaţi sau expuşi la persecuţii religioase şi au fost obligaţi să

se expatrieze, la reîntoarcerea descendenţilor lor - chiar după mai multe generaţii -

acestora li s-a recunoscut dreptul de a revendica proprietăţile.

Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă

că acţiunea în revendicare acordată proprietarului pentru a redobândi exerciţiul

dreptului său, este imprescriptibilă extintiv. Totuşi, ea poate fi paralizată dacă o altă

persoană invocă faţă de proprietar uzucapiunea.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate cunoaşte unele restricţii ce

izvorăsc fie din lege, fie din voinţa omului. Limitările rezultate din voinţa omului

vizează părăsirea voluntară a lucrului, dar numai atunci când este vorba de un bun

mobil, situaţie în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge.

Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi: exproprierile,

rechiziţiile, confiscările.

Aşadar, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, nu se stinge prin

neexercitare şi are o durată nelimitată în timp, existând atâta timp cât subzistă bunul

asupra căruia poartă. Este evident, că nu se poate vorbi despre perpetuitate în cazul

bunurilor consumptibile, care prin folosinţă obişnuită îşi consumă substanţa. A susţine

caracterul perpetuu al dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri, ar fi un

nonsens1.

CAPITOLUL 2 - LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE

PROPRIETATE

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Noul Cod civil prevede la art. 556 că dreptul de proprietate poate fi exercitat

în limitele material ale obiectului său, care sunt limitele corporale ale bunului ce

formeaza obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege.

Prin lege, dar şi prin vointa proprietarului, poate fi limitata exercitarea

atributelor dreptului de proprietate, cu excepţiile prevăzute de lege.

A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de

reformă inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor, consfinţite de Constituţie

1 Corneliu Bârsan, op. cit., p. 47

23

şi tratatele internaţionale, sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor

drepturi, şi mai ales, ale dreptului de proprietate pare un paradox.

Cu toate acestea, aşa cum s-a spus, nu există drept mai susceptibil de îngrădire

decât dreptul de proprietate, pentru că, pe de o parte, prin originea şi dezvoltarea lui

istorică, dreptul de proprietate privată se leagă de problema economică a

productivităţii şi problema socială a unei mai drepte distribuţii a bunurilor, iar, pe de

altă parte, proprietatea, constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai

bogat de puteri cuprinse în dreptul subiectiv, este prin însăşi natura ei expusă a se

atinge şi de interesele domeniului public şi de interesele private cuprinse în dreptul

subiectiv al altora.

Aşadar, deşi dreptul de proprietate este absolut, el nu este şi nelimitat.

Limitele pot fi impuse exercitării dreptului de proprietate în primul rând prin lege, dar

uneori şi prin voinţa părţilor.

Conform prevederilor art. 41 alin. 1 din Constituţie, conţinutul şi limitele

dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, care, în partea finală, prevede că dreptul

de proprietate se exercită în limitele determinate de lege si „Oricine poate dispune

liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi”.

Justificarea unora dintre limitările dreptului de proprietate o găsim sub

paravanul necesităţii realizării unui echilibru între interesul general şi cel individual în

materia dreptului de proprietate. Altele sunt expresia libertăţii proprietarului de a

dispune de bunul ce face obiectul dreptului de proprietate, şi de atributele pe care

acesta i le conferă. De asemenea, prin ele se încearcă protejarea interesului individual

al fiecărui proprietar, faţă de interesele celorlalţi subiecţi de drept.

Cert este însă faptul că, oricare ar fi izvorul acestor limite ale dreptului de

proprietate (lege, voinţa proprietarului), ele sunt legale, în sensul că naşterea,

exercitarea şi stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte

normative. În acest sens, art. 49 din Constituţie prevede faptul că exerciţiul unor

drepturi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:

apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor

şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor

unei calamităţi naturtale; ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Potrivit dispoziţiilor aceluiaşi articol, restrângerea trebuie să fie proporţională cu

situaţia care a determinat-o, trebuie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce

atingere existenţei dreptului ( art. 49 alin 2).

24

Limitele şi restricţiile prevăzute de lege privind exercitarea dreptului de

proprietate nu trebuie privite ca atingeri ale acestui drept, ci ele au menirea de a

asigura exercitarea normală a dreptului de proprietate, în scopul în care acest drept

este recunoscut de lege, de altfel ca toate celelalte drepturi civile. Exercitarea normală

a dreptului de proprietate presupune, pe de o parte, ca proprietarul să nu cauzeze

altuia un prejudiciu în exercitarea dreptului său, iar pe de altă parte, limitările şi

restricţiile aduse acestui drept să fie chibzuite şi raţionale. „Realizarea unui echilibru

între interesul general şi cel individual, în materia dreptului de proprietate, sub aspect

legislativ, presupune înţelepciune din partea legiuitorului”.

2.2 LIMITELE LEGALE DE INTERES PRIVAT

Dispoziţiile art. 602 din Noul Cod civil, prevăd că legea poate limita

exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.

Astfel, limitele legale de interes privat pot fi modificate, desfinţate temporar

prin acordul părţilor, iar pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea

formalităţilor de publicitate prevăzute de legislaţia în vigoare.

Potrivit art. 603 din noul Cod civil se instituie reguli privind protecţia

mediului şi buna vecinatate, astfel ca dreptul de proprietate să oblige la respectarea

sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinatăţi.

Noul Cod civil reglementeaza următoarele limite legale ale dreptului de

proprietate privat: folosirea apelor; picatura streşinii; distanţa şi lucrările intermediare

cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii; vederea asupra proprietăţii

vecinului; dreptul de trecere; dreptul de trecere pentru utilităţi; dreptul de trecere

pentru efectuarea unor lucrări şi dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie.

Folosirea apelor

Limitele legale care privesc folosirea apelor în conformitate cu prevederile art.

604-610 din noul Cod Civil sunt:

1. Obligaţia proprietarului fondului inferior de a impiedica curgerea fireasca

a apelor provenite de pe fondul superior;

2. Obligaţia proprietarului fondului inferior de a impiedica curgerea

provocata de proprietarul fondului superior sau de alte persone a apelor

25

care ţăşnesc de pe acest din urmă fond datorită unor lucrări subterane

întreprinse de proprietarul fondului acestuia, precum şi a apelor provenite

din secarea terenurilor mlăştinoase, a apelor folosite în scop casnic, agricol

ori industrial, dar numai dacă această curgere precede vărsarea într-un

curs de apă sau într-un şanţ, neaplicându-se atunci când pe fondul inferior

se află o constructie cu gradina ori un cimitir.

3. Proprietarul poate efectua pe cheltuiala sa exclusivă, pe terenul riveranului

opus, lucrările necesare pentru captarea apei, în vederea irigării terenului

său;

4. Obligaţia proprietarului a cărui apă este în prisos, în schimbul unei

compensaţii şi amiabile înţelegeri să ofere acel surplus pentru proprietarul

care nu poate procura apa pentru fondul său;

5. Obligaţia proprietarului fondului pe care se află un izvor de a nu schimba

cursul acestuia, dacă prin schimbarea aceasta ar fi afectaţi locuitorii unei

aşezări de apa necesară în vederea satisfacerii nevoilor curente ale

acestora.

Picătura streşinii

Proprietarul , în conformitate cu prevederile art. 611 din noul Cod civil este

obligat sa îşi facă streaşina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se

scurgă pe fondul proprietarului vecin.

Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construţii

Lucrările de construcţii sau plantaţii, în conformitate cu art. 612 din noul Cod

civil se pot face de proprietarul fondului numai cu respectarea distanţei minime de 60

de cm faţă de linia de hotar (dacă nu se prevede altfel în lege sau în regulamentul de

urbanism), derogare făcându-se doar prin acordul parţilor exprimat printr-un înscris

autentic.

Cu privire la plantarea arborilor distanţa minima la care aceştia trebuie sădiţi,

conform art. 613 din noul Cod civil este de 2 metri de linia de hotar făcând excepţie

26

arborii mai mici de 2 metri si gardurile vii (dacă nu se prevede altfel de lege sau în

regulamentul de urbanism). Dacă distanţa nu este respectată, proprietarul vecin poate

cere scoaterea sau tăierea cuvenită a acestora, pe cheltuiala proprietarul fondului pe

care sunt plantaţi.

Vederea asupra proprietaţii vecinului

Conform art. 614 din noul Cod civil , nu este permis să se facă fereastră sau

deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.

Potrivit art. 615 din noul Cod civil este obligatorie păstrarea unei distanţe de

cel puţin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin

şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către

acest fond si fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu

linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai mică de un metru.

Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa

zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până

la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot

perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi până la

această linie.

Fereastra de lumină , potrivit art. 616 din noul Cod Civil poate fi deschisă fără

limită de distanţa dacă sunt construite încât să împiedice vederea spre fondul

învecinat.

Dreptul de trecere

Conform art. 617 din noul Cod Civil proprietarul fondului care este lipsit de

acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său

pentru exploatarea fondului propriu. Acest drept de trecere este imprescriptibil şi se

stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.

Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale, reglementată de art. 618

din noul Cod civil, are în vedere lipsa accesului care provine din vânzare, schimb,

partaj sau dintr-un alt act juridic, situaţie în care trecerea nu va putea fi cerută decât

celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.

27

În cazul în care lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde

trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului

care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.

Potrivit reglementarilor art. 619 din noul Cod civil, întinderea şi modul de

stabilire a dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre

judecătorească sau printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani.

Dreptul de trecere pentru utilităţi

Conform art. 621 din noul cod civil, proprietarul este obligat să permită

trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din

aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a

cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii

sau materiale cu acelaşi scop.

Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte

ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

În cazul în care este vorba de utilităţi noi, iar dreptul de trecere are ca obiect

conducte şi canale subterane, sunt exceptate clădirile, curţile şi grădinile acestora .

Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări

Potrivit art. 622 din noul Cod civil, proprietarul este obligat să permită

folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat,

precum şi accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea

fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.

Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie

Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi

posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înştiinţat în

prealabil, având dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de

reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului, în

conformitate cu prevederile art. 623 din noul Cod civil.

Starea de necesitate

28

Potrivit art. 624 din noul Cod civil se introduce o reglementare specială cu

caracter de limitare adreptului de proprietate privată, pentru starea de necessitate.

Astfel, în cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se

apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să

ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat. Nu poate pretinde

nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.

2.3 LIMITELE CONVENŢIONALE

Privitor la limitele convenţionale, în baza art. 627 din noul Cod civil se

reglementeaza limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice de către proprietar,

dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri, instituindu-se in acest sens clauza

de inalienabilitate.

Aceasta se poate defini, în sensul că prin convenţie sau testament se poate

interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi

dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii

bunului.

Aceasta trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii: să fie instituită prin

convenţie ori testament; să aibă o durata de cel mult 49 de ani; să existe un interes

serios si legitim.

Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea

întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu

titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.

Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte

obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau

determinabilă. Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin

stipularea inalienabilităţii.

Potrivit art. 628 din noul Cod civil, pentru opozabilitate, clauza de

inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege,

dacă este cazul. În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător,

regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă. În

cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit,

ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului. Neîndeplinirea condiţiilor

29

de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a

pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.

Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate, potrivit art. 629

din noul Cod civil, sunt:

- rezoluţiunea contractului, cerută de instrăinătorul bunului afectat la

clauză , în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor;

- anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea

clauzei, cerută atât de transmităţorul bunului avut sub clauză, cât şi de

catre terţul în favoarea căruia s-a stipulat inalienabilitatea .

Atâta vreme cât cauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel,

bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea nu pot fi supuse urmaririi silite.

CAPITOLUL III

MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI REALE

3.1 CLASIFICAREA MODURILOR DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI

DE PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI REALE

Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate reprezintă acele

mijloace juridice constând în acte şi fapte juridice, care servesc la dobândirea

dreptului de proprietate, aplicându-se atât proprietăţii private, cât şi proprietăţii

publice, exceptând situaţiile prevăzute de lege 1.

1. Bujorel Florea , Drept civil.Drepturile reale principale, Ed. Universul juridic,Bucuresti , 2011, p. 157

30

În dreptul roman cea mai cunoscută clasificare a modurilor de dobândire a

proprietăţii, expusă pentru prima oară de Gaius şi consacrată de Institutele lui

Iustinian, este clasificarea în moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul natural

sau al ginţilor (ocupaţiunea, tradiţiunea, accesiunea, specificaţia) şi moduri de

dobândire după dreptul civil (in iure cesio, mancipaţiunea, uzucapiunea, advindicatio

şi legea). Tot romană este şi clasificarea în moduri de dobândire (per singulas res) şi

moduri de dobândire universale (per universitatem) care se păstrează şi astăzi.

Potrivit noului Cod civil se reglementeaza în Cartea a III – a, intitulată

“Despre bunuri”, în art. 557 alin. 1, mijloacele juridice prin care se dobândeşte

proprietatea, dupa cum urmează:

- În condiţiile legii, dreptul de proprietate se poate dobândi prin convenţie,

moştenire legala sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al

posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin

ocupaţiune, tradiţiune, dar şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea

este translativă de proprietate prin ea însăşi.

- Proprietatea se mai poate dobândi şi prin efectul unui act administrativ.

- Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de

proprietate.

- Dreptul de proprietate în cazul bunurilor imobile se dobândeşte prin

înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevazute la art.

888, cu excepţia cazurilor prevazute de lege.

Faţă de modurile de dobândire a dreptului de proprietate din vechiul Cod civil

s-au mai adăugat în noul Cod civil hotărârea judecătorească şi actul administrativ (art.

557 alin. 1 şi alin. 2). De asemenea, înscrierea în Cartea funciară, cu respectarea

dispoziţiilor legale, a bunurilor imobile este un mod de dobândire a dreptului de

proprietate, ceea ce corespunde efectului constitutiv al intabulării – reglementare nouă

şi de mult aşteptată (alin. 4 al art. 557 din noul Cod civil). Cât priveşte dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune, credem că se cuvine să punem în evidenţă

faptul că uzucapiunea imobiliară are o reglementare complet nouă în noul Cod civil.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate se pot clasifica dupa mai

multe criterii1, dupa cum urmează:

1. A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan , Drept civil.Teoria generala a drepturilor reale, Ed. Universul Bucuresti 1988 p. 280, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 191, M. Ulisescu, A. Gheorghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2011, p.172-173

31

După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate

sunt:

- moduri de dobândire universale, când dobânditorul primeşte întreaga

universalitate sau cu titlu universal, sau o parte (fracţiune) din

universalitatea patrimoniului unei persoane. Spre exemplu: succesiunea

legală, legatul universal ori cu titlu universal;

- moduri de dobândire cu titlu particular, când dobânditorul primeşte unul

sau mai multe bunuri individual-determinate. Spre exemplu: contractele

translative de proprietate, legatele cu titlu particular, tradiţiunea, hotărârea

judecătorească, accesiunea, uzucapiunea.

După momentul dobândirii dreptului de proprietate, se clasifică în:

- moduri de dobândire între vii (inter vivos), care îşi produc efectele în

timpul vieţii dobânditorului şi transmiţătorului, aşa cum este contractul

translativ de proprietate;

- moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care îşi produc

efectele la încetarea din viaţă a autorului , adica a proprietarului actual al

bunului, spre exemplu succesiunea legală, legatele.

După caracterul transmisiunii, adică în funcţie de scopul urmărit de autor,

modurile de dobândire a proprietăţii se clasifică în:

- moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de

proprietate cu condiţia primirii unui echivalent din partea dobânditorului,

aşa cum se întâmplă în cazul contractelor cu titlu oneros;

- moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de

proprietate fără să aştepte primirea unui echivalent, spre exemplu: donaţia,

succesiunea legală sau testamentară.

După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii, există:

- moduri originare de dobândire, reprezentând acele mijloace juridice de

dobândire a dreptului de proprietate care nu implică o transmisiune direct

între doua persoane, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului.

De exemplu: uzucapiunea, ocupaţiunea şi accesiunea;

- moduri de dobândire derivate, reprezentând mijloacele juridice de

dobândire a dreptului de proprietate care implică transmiterea dreptului de

32

la o persoană la alta. Fac parte din această categorie: convenţia,

succesiunea legală sau testamentul.

3.2. CONVENŢIA (CONTRACTUL)

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a

drepturilor reale.

În doctrină1, contractul a fost definit ca „ acordul între două sau mai multe

persoane în scopul de a produce efecte juridice”, iar potrivit unei definiţii analitice, el

reprezintă „înţelegerea între două părţi în vederea constituirii, modificării ori stingerii

de raporturi juridice”.

Conform art. 1166 din noul Cod Civil se defineşte contractul ca fiind „ acordul

de voinţe între două sau mai multe personae, cu intenţia de a constitui, modifica, sau

stinge un raport juridic”.

Contractul constituie cel mai important şi mai uzitat mod de dobândire a

dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a

dreptului de proprietate precum şi a celorlalte drepturi reale numai contractele

translative sau constitutive de drepturi reale, nu şi cele generatoare de drepturi de

creanţă. Sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale contractele de

vânzare-cumpărare, contractele de schimb, de donaţie, de împrumut, de rentă viageră..

Noul Cod civil, referitor la bunurile mobile, la art. 1273 alin. 1, prevede că

dreptul de proprietate se transmite în momentul acordului de voinţă, fără ca bunurile

să fi fost predate, cu condiţia ca acestea să fie bunuri determinate, iar in cazul

bunurilor de gen transmisiunea operează o dată cu individualizarea bunurilor.

Referitor la bunurile imobile, la art. 557 alin. 4 din noul Cod civil se dispune

că exceptând cazurile anume prevăzute de lege, în situaţia bunurilor imobile, dreptul

de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară.

Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice

şi persoane juridice: vânzarea-cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia,

depozitul, locaţiunea, iar frecvenţa acestor contracte, ca, de altfel, însăşi evoluţia

dreptului civil este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate2.

1 E. Chelaru, op. cit., p. 192; D. Văduva, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela 45, 2002, p. 172. M. Rudareanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Fundatiei România de Mâine, Bucureşti, 2012, p. 165

33

Principalele reglementări legale care guvernează materia contractelor se află în

noul Cod civil, care prevede la art. 1178-1245, condiţiile generale aplicabile tuturor

contractelor, iar în alte texte cuprinde dispoziţii aplicabile contractelor speciale.

Alte acte normative, dintre care amintim Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000

privind regimul juridic al contractelor la distanţă, republicată, Legea nr. 455/2001

privind semnătura electronic, dar şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic,

modificată şi completată prin Legea nr. 121/2006, conferă dispoziţii relevante în

material contractelor.1

În noul Cod civil în cuprinsul art. 1169 se reglementează principiul libertăţii

contractuale, ca un element de noutate, care prevede: “Părţile sunt libere să încheie orice

contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi

de bunele moravuri”, iar conform art. 1170 din noul Cod civil “Părţile trebuie să acţioneze cu

bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale.

Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.

Privitor la încheierea contractului, art. 1178 din noul Cod civil dispune “Contractul se

încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate

pentru încheierea sa valabilă”.

Potrivit art. 1273 din noul Cod civil alin 1, privitor la constituirea şi transferul

drepturilor reale, se stipulează că “ Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de

voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor

bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor

bunuri de gen”.

De asemenea potrivit art. 1674 din noul Cod civil “proprietatea se strămută de drept

cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori

preţul nu a fost plătit încă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor

nu rezultă contrariul”, astfel încât transmiterea dreptului de proprietate prin contract

realizându-se în momentul încheierii contractului, când se stabileşte acordul de voinţă al

transmiţătorului şi dobânditorului.

Excepţiile când transferul dreptului de proprietate nu se va realiza în momentul

încheierii convenţiei sunt următoarele:

- când părtile convin altfel, transferul dreptului de proprietate să aibă loc după

împlinirea unui termen sau la momentul realizării unei condiţii suspensive;

- când obiectul contractului se referă la un bun viitor, transmisiunea operand la

momentul realizării acestuia;

1 . I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2011, p. 7

34

- la momentul înscrii (întăbulării) în cartea funciară, în cazul bunurilor immobile,

conform art. 557 alin. 4 din noul Cod civil;

- transferul proprietăţii operează după individualizarea bunurilor, în cazul bunurilor

de gen, conform art. 1873 alin. 1, teza a II-a din noul Cod civil.

Convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în

cartea funciară, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris

autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, in conformitate cu prevederile art. 1244 din noul

Cod civil.

Se menţine principiul consensualismului, art. 1178 din noul Cod civil dispunând:

“Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită

formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

În conformitate cu prevederile noului Cod civil, convenţia prin care se

transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real, dezmembrământ al acestuia este

guvernată de principiul libertăţii formei, dacă legea nu prevede altfel.

Privitor la forma scrisă a convenţiei, aceasta poate fi sub semnătură privată sau

autentificată, având forţa probantă prevăzută de lege.

3.3. TRADIŢIUNEA

Tradiţiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în predarea sau

remiterea materială a bunului de către înstrăinător dobânditorului.

În dreptul roman, tradiţiunea (traditio) reprezenta cel mai important mijloc de

a dobândi proprietatea de jus gentium. Lipsit de orice condiţii de formă, acest

procedeu consta în punerea lucrului de către înstrăinător (tradens) la dispoziţia

dobânditorului (accipiens) în virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea.

La început, remiterea lucrului se făcea în mod direct, dar s-a admis din epoca clasică,

pentru uşurarea încheierii anumitor operaţiuni juridice, că transferul poate avea loc şi

în mod simbolic (traditio symbolica). Astfel, s-a admis că posesia supra unor lucruri

vândute care se aflau într-o magazie se transferă dacă vânzătorul predă

cumpărătorului cheile magaziei. În cazul vânzării unui teren, transferul posesiei se

considera efectuat dacă, de pe o înălţime, se arătau cumpărătorului hotarele terenului,

fiind vorba de aşa-numita tradiţiune prin gest (traditio longa manu).

Dacă în dreptul roman tradiţiunea avea o largă aplicare ca mod de dobândire a

dreptului de proprietate, deoarece din contract se năştea numai obligaţia de a transfera

proprietatea, transfer ce se realiza printr-o a doua operaţie şi anume prin tradiţiune, în

35

dreptul nostru civil, în condiţiile existenţei principiului potrivit căruia dreptul de

proprietate se transmite chiar în momentul încheierii contractului , tradiţiunea are o

sferă de aplicare foarte restrânsă. Ea este, de regulă, numai executarea materială a

transferării proprietăţii1.

Se admite că, în prezent, în dreptul nostru tradiţiunea operează transferul

dreptului de proprietate în cazul darurilor manuale care sunt donaţii curente, de mică

importanţă, ce se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo

formă specială. În cazul darurilor manuale, tradiţiunea este o solemnitate care

suplineşte forma autentică a actului2.

De asemenea, tradiţiunea marchează transmiterea dreptului de proprietate şi în

cazul înstrăinării titlurilor de valoare, însă numai când este vorba de cele „la purtător”

(obligaţiuni CEC, obligaţiuni de stat, acţiuni la diferite societăţi comerciale), nu şi în

ipoteza celor nominalizate.

Pentru că tradiţiune este un element esenţial al darului manual, numai bunurile

mobile corporale susceptibile de predare materială pot forma obiectului darului

manual. Sunt excluse bunurile imobile şi mobilele incorporale. Prin excepţie, titlurile

la purtător, care sunt asimilate bunurilor mobile corporale, pot forma obiectul unui dar

manual. Pentru că predarea presupune deţinerea materială (corpus) a bunului, deci

existenţa lui actuală, sunt excluse bunurile viitoare.

În cazul convenţiilor privind bunurile de gen, care se individualizează şi se

predau ulterior, convenţia transferă proprietatea în momentul individualizării ori

determinării, iar tradiţiunea este numai executarea acestei transferări, un mijloc de

livrare a lucrului înstrăinat, iar nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

De asemenea, în cazul dobândirii unui bun mobil de la o persoană care nu este

adevăratul proprietar, dobândirea proprietăţii nu intervine ca urmare a tradiţiunii, ci

prin efectul legii .

Tradiţiunea prezintă în realitate doua elemente3:

- convenţia, prin care părţile s-au înţeles să transmit proprietatea;

- faptul predării sau remiterii bunului.

1 I. P. Filipescu, Al. Filipescu, op. cit., p. 2702 E. Chelaru, op. cit., p.1933 . E. Chelaru, op.cit., p. 193, C. Bîrsan, op.cit.,p. 245, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.245

36

Conform art. 1011 alin. 4 din noul Cod civil, bunurile mobile corporale cu o

valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor

prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor,

însoţit de tradiţiunea bunului.

În consecinţă, dobândirea dreptului de proprietate prin tradiţiune are loc doar

în situaţia în care se reunesc, pe de o parte, o convenţie care stabileşte întelegerea

părţilor cu privire la transmiterea proprietăţii şi pe cealaltă parte, predarea bunului

respectiv.

3.4. OCUPAŢIUNEA

Ocupaţiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate care se

realizează prin luarea în stăpânire a unui bun care nu aparţine nimănui cu intenţia de a

deveni proprietar asupra acestuia.

Pentru a forma obiectul ocupaţiunii, bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică

să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau, dacă au fost, să fi fost abandonate de

proprietar. De asemenea, bunurile trebuie să fie mobile corporale şi să fie individual

determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate

în stăpânire, iar pe de altă parte, fac inaplicabilă ocupaţiunea ca mod de dobândire a

bunurilor imobile1.

În literatura juridică de specialitate se apreciază că proprietatea se poate

dobândi prin ocupaţiune în cazul bunurilor comune cum ar fi apa de băut sau pentru

trebuinţe casnice luată de la un izvor natural, precum şi asupra vânatului ori a peştelui

capturat de pescar sau vânător, cu condiţia ca vânătoarea sau pescuitul să se fi

desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile legale în aceste domenii2.

Conform art. 941 din noul Cod civil, sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile

abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt

animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale,

fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi

aromatice şi altele asemenea. Referitor la lucrurile mobile de valoare foarte mică sau

1 D. Lupulescu, op. cit., p. 2292 Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului; Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura.

37

foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau

într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.

Lucrurile abandonate nu se confundă cu bunurile pierdute care continuă sa

formeze obiectul dreptului de proprietate, astfel privind dispoziţiile art. 942 din noul

Cod civil , bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său, iar găsitorul

bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă

acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a

fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în

acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

Excepţia de la această regulă, este prevăzută în art. 943 din noul Cod civil

conform căruia dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de

proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică,

asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut,

această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de

poliţie din localitate.

Conform art. 945 alin 4 din noul Cod civil, dacă bunul ori preţul nu este

pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis

găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de

proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal

menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.

În cazul în care găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine

comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul

privat al acestuia.

Potrivit art. 946 din noul Cod civil se defineşte tezaurul ca orice bun mobil

ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că

este proprietar.

Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-

un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului

mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului.

Alineatul 3 al art. 946 din noul Cod civil, prevede că dispoziţiile acestuia nu se

aplică bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite

fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri

care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.

38

3.5. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

Hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate

şi a altor drepturi reale numai atunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi,

întrucât numai prin astfel de hotărâri se realizează transferul dreptului de proprietate.

Majoritatea hotărârilor judecătoreşti au însă un caracter declarativ, ceea ce

înseamnă că numai în cazuri excepţionale hotărârile judecătoreşti pot constitui un

mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi nu constituie moduri de

dobândire a dreptului de proprietate, întrucât ele recunosc dreptul de proprietate

preexistent, neputând servi transferului dreptului de proprietate.

Dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească are loc, spre

exemplu, în cazul exproprierii unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică.

Astfel, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune exproprierea, se

dobândeşte asupra imobilului expropriat, dreptul de proprietate publică, având ca

titular statul sau unităţile sale administrativ-teritoriale, drept ce va căpăta regimul

juridic al acestei proprietăţi.

Pentru circuitul civil general, poate avea caracter constitutiv de drepturi o

hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză prin care se urmăreşte suplinirea

consimţământului uneia dintre părţi la încheierea unui act translativ de proprietate

imobiliară, dacă părţile s-au obligat în acest sens printr-un antecontract de înstrăinare.

Astfel, într-o speţă, reclamantul a cerut instanţei să constate valabilitatea convenţiei

din 15 ianuarie 2002 încheiată cu pârâţii, având ca obiect o suprafaţă de 1200 m.p.

teren intravilan şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic. Analizând

probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că între reclamantul M.I. şi pârâtul

S.S. s-a încheiat o convenţie de vânzare-cumpărare consemnată într-un înscris sub

semnătură privată denumit de părţi „chitanţă”, având ca obiect terenul intravilan în

suprafaţă de 1200 m.p. din comuna L, judeţul Bistrita Năsăud, tarlaua 49, parcela 2,

pentru care reclamantul a plătit integral preţul. S-a reţinut că terenul aparţine în

indiviziune pârâtului S.S. şi fraţilor săi, pârâţii S.N., P.P, N.V. şi B.V., în calitatea lor

de moştenitori ai defunctului S.D., potrivit titlului de proprietate emis conform Legii

nr. 18/1991 republicată şi că, deşi pârâţii S.N., P.P., N.V. şi B.V. nu au semnat

convenţia de vânzare-cumpărare încheiată la 15 ianuarie 2002, ei au fost de acord cu

vânzarea terenului, prin răspunsurile date la interogatoriile luate de instanţă.

39

Pe plan juridic, convenţia încheiată la 15 ianuarie 2002 între reclamant şi

pârâtul S.S. şi ratificată ulterior şi de ceilalţi pârâţi, are valoarea unui antecontract de

vânzare-cumpărare. Astfel, în cadrul juridic care consacră principiul executării în

natură şi cu bună-credinţă a obligaţiilor, instanţa, prin suplinirea consimţământului

debitorilor, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.I., a constatat valabilitatea

convenţiei şi a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-

cumpărare1.

O asemenea hotărâre judecătorească are efect constitutiv de drepturi, iar nu

declarativ, ea marcând sfârşitul procesului de încheiere a contractului2.

Referitor la refuzul unei parţi, de a-şi respecta promisiunea de vânzare-

cumpărare, în urma încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, având ca

obiect un teren, cu sau fără construcţii, ne sunt la dispoziţie prevederile art. 5 alin. 2

din Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind circulaţia juridică a terenurilor. În acest sens

hotărârea judecătoreasca este tot cu valoare de mod de dobândire a dreptului de

proprietate.

De asemenea efect constitutiv de drepturi, prezintă hotărârea judecătorească

prin care se dispune restituirea în natură a imobilelor foştilor proprietary sau

moştenitorilor acestora, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei

juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului şi al

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor immobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Concluzionând, hotărârea judecătorească este actul final şi cel mai important

al judecăţii, în vederea căruia se desfăşoară întreaga activitate a părţilor, a celorlalţi

participanţi la proces, precum si a instanţei de judecată, fiind actul de dispoziţie al

instanţei cu privire la litigiul dintre parţi.

3.6. ACCESIUNEA

3.6.1. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

Potrivit art. 567 din noul Cod civil se prevede că prin accesiune, proprietarul

unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă

legea nu prevede altfel.

1 Judecătoria Bistrita , sent. civ. nr. 18331/2002 (nepublicată) 2 E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 253

40

Principiul accesiuniii , potrivit căruia „tot ce se uneşte şi se încorporează cu

lucrul se cuvine proprietarului lucrului”. Conform acestui principiu, dreptul de

proprietate se întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul dreptului său, ci

şi asupra tuturor acelora ce se unesc cu el. Din acest motiv, s-a spus că dreptul de

proprietate are o „virtute atractivă”, întrucât nu se limitează la obiectul său propriu-

zis, ci cuprinde şi ceea ce se uneşte cu el sau i se încorporează1.

Accesiunea este, deci, un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Justificarea acestei instituţii rezidă în legătura de accesorialitate care se naşte

între lucrul mai puţin important şi lucrul principal. Această legătură de accesorialitate

se manifestă printr-o unire a celor două lucruri în aşa fel încât despărţirea lor este

posibilă decât cu deteriorarea ambelor sau distrugerea totală sau parţială a unuia dintre

ele2. În consecinţă, va primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându-se

că lucrul accesoriu se încorporează în cel principal (accesio cedat principali). Bunurile

care aparţin proprietăţii publice nu pot face obiectul acestui mod de dobândire a

dreptului de proprietate.

După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în

accesiune imobiliară şi accesiune mobiliară.

La rândul său, după cum presupune ori nu intervenţia omului, formele

accesiunii potrivit art. 568 din nou Cod civil sunt: accesiunea naturală, când unirea sau

încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta

proprietarului ori a unei alte persoane.

3.6.2. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ NATURALĂ

Ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea imobiliară are o

importanţă deosebită.

Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare este că pământul

se consideră totdeuna ca un bun principal, toate celelalte bunuri care se încorporează

în el sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a

pământului şi ele vor aparţine în consecinţă proprietarului pământului3.

1 G. N. Luţescu, op. cit., p. 2702 L. Pop, op. cit., p. 244 3 D. Lupulescu, op. cit., p. 232

41

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având

proprietari diferiţi, fără intervenţia omului. Cel puţin bunul principal este un bun

imobil prin natura sa.

Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară

naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile, albiile unui râu, insulele nou

formate, albiile părăsite de ape, accesiunea naturală asupra animalelor.

Astfel, noul Cod civil reglementează diferite situaţii de accesiune imobiliară

naturala, prin art. 569 din Codul civil, se definesc aluviunile ca fiind “adăugirile de

teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă

ele se formează treptat.

Potrivit art. 570 din noul Cod civil, terenul lăsat de apele curgătoare la un fond

riveran, devine proprietatea celui care deţine fondul riveran, dacă apele s-au retras

treptat la ţărm.

De asemnea potrivit art. 571 din noul Cod civil, terenul lăsat de apele

stătătoare, apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub inălţimea de scurgere, nu

se încorporează dreptului de proprietate al fondului riveran, după cum nici

proprietarul apelor nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit prin

revărsările sporadice ale acestora.

De asemenea se reglementează regula excluderii dobândirii proprietăţii asupra

aluviunilor formate de apele stătătoare (heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape

stătătoare).

Avulsiunea, potrivit art. 572 din noul Cod civil se referă la suprafaţa de teren

de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren.

Astfel, proprietarul portiunii smulse nu-şi pierde dreptul de proprietate dacă în

termen de un an intentează o acţiune în revendicare.

Deosebirea dintre avulsiune şi aluviune constă în faptul că, în cazul avulsiunii,

terenul se poate recunoaşte şi distinge, în timp ce în cazul aluviunii, el se depune

încet, fără a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat1.

Astfel, spre deosebire de aluviune, care apare ca urmare a acţiunii apelor

curgătoare în amonte faţă de locul unde ea se formează, în mod succesiv prin diverse

depuneri, avulsiunea presupune ruperea ca atare aunei bucăţi semnificative de pământ

1 I. Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 255

42

şi alipirea, tot ca urmare a acţiuniii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un

fond riveran situat în aval, ce aparţine altui proprietar2.

De asemenea, s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl

poate revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest

lucru este posibil) ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această

ultimă soluţie fiind susţinută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă

bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, neputându-se

dobândi pe această cale dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse

din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. În

consecinţă, acţiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

Art. 573 alin. 1 din noul Cod civil dispune că: “Albiile râurilor aparţin

proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii

publice.

Potrivit art. 573 alin. 3 si alin. 4 dispune că “insulele şi prundişurile care nu

sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului

albiei , iar dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei,

fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el

pornind de la jumătatea apei”.

Prin urmare, insulele şi prundişurile reprezintă întinderi de uscat ce se

formează prin retragerea albiei unor ape curgătoare şi ele aparţin proprietarilor

riverani atunci când este vorba de retragerea unor ape curgătoare nenavigabile, că

insulele şi prundişurile care se formează în albia fluviilor şi râurilor navigabile sau

plutitoare sunt proprietatea statului. În situaţia în care malul spre care s-a format

insula aparţine mai multor proprietari, insula se va împărţi între ei în proporţie cu

lungimea proprietăţii fiecăruia de-a lungul malului. Aluviunea care s-ar forma la

malurile insulei va aparţine proprietarului (proprietarilor) acesteia.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea apelor, insulele care nu sunt în legătură cu

terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei. În

consecinţă, dacă albiile râurilor constituie obiectul dreptului de proprietate publică,

insulele şi prundişurile formate prin retragerea acestor râuri vor deveni proprietate

publică. Insulele şi prundişurile formate pe cursul unor ape proprietate publică

urmează, deci, acelaşi regim juridic.

2 C. Bârsan, op. cit., p. 312

43

În art. 574 din noul Cod civil este prevăzută situaţia juridică a insulelor nou

formate, ca urmare a faptului că o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou,

înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămâne proprietar asupra insulei

astfel create.

Potrivit art. 575 din noul Cod civil, albia părăsită de o apă curgătoare care

şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.

Accesiunea naturală asupra animalelor, este reglementată în baza

dispoziţiilor art. 576 din noul Cod civil, care prevede la alin. 1 că „animalele

domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le

revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către

proprietarul terenului. Potrivit alin. 2, porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea

animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu

excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.

Privitor la roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia

numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de

două zile.

În prezent, fondul cinegetic este reglementat prin Legea nr. 407/2006 privind

vânătoarea şi protecţia fondul cinegetic, care conţine reglementări în materia

animalelor sălbatice. Nu se includ animalele domestice, căci aparţin proprietarului ce

le creşte, ori pe fondul căruia ele se află.

3.6.3. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ

Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural,

accesiunea artificială este rezultatul intervenţiei faptei omului şi implică obligaţia

celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a

operat.

În dreptul lui Justinian, constructorul care construia cu material străin pe

terenul său devenea proprietar al construcţiei, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce

se construieşte pe un teren aparţine proprietarului acestuia - quia omne quod

inaedificatur, solo credit. Dacă, dintr-o cauză oarecare, construcţia se dărâma,

proprietarul materialului avea posibilitatea să-l revendice sau să introducă acţiune ad

exibendum, dacă între timp nu fusese despăgubit cu dublul valorii materialulului.

44

În vechiul drept român, exista regula potrivit căreia proprietarul terenului

dobândea proprietatea materialelor încorporate construcţiei, având obligaţia de a plăti

despăgubiri proprietarului materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament

juridic diferit pentru proprietarul constructor de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, în

sensul că acesta din urmă era obligat să plătească „preţul neobişnuit sau îndoit al

materiei, dar şi toată paguba pricinuită proprietarului”1.

Codul civil, în baza art. 577 dispune următoarele: „Construcţiile, plantaţiile şi

orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin

proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.

Astfel Codul civil face distincţie între lucrările autonome şi lucrările adăugate,

precum şi între lucrările cu character durabil şi cele cu caracter provizoriu. Din categoria

lucrărilor autonome fac parte: construcţiile, plantaţiile şi lucrările de orice fel cu caracter de

sine stătător realizate asupra unui imobil, lucrările adăugate nereprezentând un caracter

de sine stătător, acestea putând fi: necesare (în lipsa acestora imobilul s-ar deteriora

ori pieri), utile (sporesc valoarea economic a imobilului) şi voluptuare (realizate doar

pentru simpla plăcere).

Pentru existenţa accesiunii imobiliare artificiale, trebuie să existe o

încorporaţiune materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bunuri

imobile.

Potrivit art. 579 din noul Cod civil, se reglementează prezumţia în favoarea

proprietarului imobilului, îin sensul că orice lucrare este prezumată a fi făcută de

proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară, proba

contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul

imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri

prevăzute de lege.

În art. 586 alin. 2 din noul Cod civil se prevede că nu poate invoca buna-

credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de

lege.

În cazul realizării lucrărilor cu materialele altuia, regimul juridic al

acestora este reglementat în art. 580 din noul Cod civil care prevede că, în cazul în

care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine

proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea

materialelor întrebuinţate, iar proprietarul materialelor are numai dreptul la

1 Art. 562 C. Calimach

45

contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte

prejudicii cauzate.

Fiind o aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei, valoarea materialelor

trebuie să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării

construcţiei ori plantaţiei. Daunele-interese ar putea să privescă paguba suferită de

proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o

construcţie proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia.

Întrucât, de obicei, materialele necesare unei construcţii, plantaţii sau altor

lucrări sunt bunuri de gen şi în acelaşi timp bunuri fungibile, proprietarul terenului

poate restitui, în natură, materiale din categoria celor folosite.

În situaţia în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine le-a

obţinut cu bună-credinţă de la un terţ (detentor precar) şi dacă aceste materiale nu au

fost pierdute sau furate (adică au ieşit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui),

el a devenit proprietarul acestora , astfel încât nu mai este obligat să restituie valoarea

lor, pentru că a mai plătit-o o dată detentorului precar.

Proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune, în mod definitiv şi

irevocabil, proprietatea materialelor folosite, astfel încât el le păstrează şi dacă ulterior

acestea devin mobile (prin demolarea construcţiei).

În temeiul art. 581 din noul Cod civil se reglementează situaţia lucrărilor

autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia efectuate cu bună-

credinţă, dispunând că proprietarul imobilului are fie dreptul să ceară instanţei să

dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa,

autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus

imobilului prin efectuarea lucrării, fie să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere

imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi

efectuat.

Prin constructor de bună-credinţă se înţelege acea persoană care ridică o

construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar

eronată că acel teren se află în proprietatea sa.

Buna-credinţă rezultă, deci, din existenţa unui titlu asupra terenului, titlu ale

cărui vicii nu sunt cunoscute de către dobânditor.

Conform art. 582 din noul Cod civil, în cazul lucrărilor autonome cu

caracter durabil efectuate cu rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: să

ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu

46

plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a

manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; să ceară obligarea autorului

lucrării la desfiinţarea acesteia sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere

imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi

efectuat.

Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe

cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate,

inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Prin constructor de rea-credinţă se înţelege acea persoană care efectuează o

construcţie, plantaţie sau altă lucrare pe un teren despre care ştie că aparţine altei

persoane. Se află în această situaţie cel care foloseşte terenul în baza unui titlu lovit de

vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său,

construieşte pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Tot de

rea-credinţă sunt şi detentorii precari care, fără ştirea celui de la care au primit terenul,

relizează pe acesta o construcţie, plantaţie sau altă lucrare.

Privitor la lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia,

noul Cod civil distinge trei categorii: lucrări necesare, lucrări utile şi lucrări

voluptuare.

Astfel, privitor la lucrările adăugate necesare conform art. 583 din noul Cod

civil, proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării

adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile

rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.

În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de

proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu

costurile necesare obţinerii acestora.

Referitor la lucrările adăugate utile, conform art. 584 din noul Cod civil, în

cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul imobilului devine

proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, astfel: fie a a valorii

materialelor şi a manoperei, fie a a sporului de valoare adus imobilului.

În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul

imobilului are dreptul: fie să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul

acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa,

autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate

din sporul de valoare adus imobilului, fie să ceară obligarea autorului lucrării la

47

desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-

interese.

În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul

imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe

care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

În ceea ce priveşte, lucrările adăugate voluptuare, conform art. 585 din noul

Cod civil, proprietarul imobilului are dreptul: fie să devină proprietarul lucrării, fără

înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării, fie să ceară

obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea

imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea

imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.

Prin art. 587 din noul Cod civil, se stipulează, că in cazul lucrării cu caracter

durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul

proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui

drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în

raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia.

În situaţia în care lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin

poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de

daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de

coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului

proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.

În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea contribuţiei

fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate.

Atunci când lucrarea are caracter provizoriu, potrivit art. 588 din noul Cod civil, se

reglementează faptul că în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o

desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să

plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

În cazul în care dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-

parţi, este condiţionată de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se va face în temeiul

convenţiei parţilor, încheiată în formă autentică, ori, după caz, al hotărârii

judecătoreşti.

Legiuitorul roman, în temeiul art. 590 din noul Cod civil, a prevăzut că daca

până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la

înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele, iar în cazul în

48

care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă

este cazul, la plata de daune-interese.

Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie, sunt

reglementate de art. 591 din noul Cod civil.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata

indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul.

Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra

imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în

baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit

dispoziţiilor art. 589 (înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară).

Potrivit art. 595 din noul Cod civil, în vederea stabilirii indemnizaţiei sau a

despăgubirii, se va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data

hotărârii judecătoreşti.

Prin art. 597 din noul Cod civil, se stipulează că lucrările făcute de un detentor

precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.

Cazurile speciale de accesiune imobiliară artificială sunt instituite prin art. 596

din noul Cod civil şi dispune că titularul dreptului de superficie ori al altui drept real

asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării

realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător,

drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s-a

prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.

De asemnea, legiuitorul roman a stabilit că dispoziţiile art. 582 (lucrările

autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă) şi art. 587 alin. 2

(lucrărilerealizate cu rea-credinţă), parţial asupra imobilului autorului se aplică, în

mod corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul

unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea

asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.

Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra

imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate

asupra acelui imobil se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 716 din noul

Cod civil (privind lucrările şi îmbunătăţirile), în lipsa unei prevederi contrare.

3.6.4. ACCESIUNEA MOBILIARĂ

49

Prin accesiune mobiliară se înţelege unirea a două bunuri mobile care aparţin

unor proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană,

prin munca sa folosind materialele altuia.

Codul civil de la 1864 reglementa trei cazuri de accesiune mobiliară, după

cum urmează: adjuncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea (amestecul).

Accesiunea mobiliară are însă în practică o importanţă redusă, conform cărora

simplul fapt al posesiei valorează titlu de proprietate, cu condiţia ca posesorul să fie

de bună-credinţă. În acest context, accesiunea se aplică numai în cazuri excepţionale,

atunci când posesia nu valorează proprietate, adică atunci când este vorba de o posesie

de rea-credinţă, ori de un bun mobil furat sau pierdut care se află în mâinile unui terţ

de bună-credinţă în termenul de trei ani din momentul în care bunul a ieşit din posesia

proprietarului fără voia acestuia.

Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţi,

în aşa fel încât, deşi formează un singur tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat,

fără a-şi pierde individualitatea1. Aşa sunt, de exemplu o piatră preţioasă şi inelul în

care este fixată, tabloul şi rama în care este încadrat, o dantelă cusută la o haină.

Bunul rezultat prin unire aparţine proprietarului lucrului care reprezintă partea

principală (accesorium sequitur principale), acesta având obligaţia de a plăti celuilalt

proprietar preţul bunului unit cu al său, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă

cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 505 din Codul civil de la 1864, este considerat bun

principal acela dintre bunuri pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit

unirea celuilalt bun. Se prevede că, în situaţia în care nici unul dintre bunuri nu poate

fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal acela care are o valoare mai

mare. Dacă valoarea bunurilor este egală, va fi considerat principal lucrul cu volumul

cel mai mare. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentru determinarea

bunului principal, atunci lucrul retultat prin adjuncţiune va fi comun ambilor

proprietari, în situaţia în care separarea lor nu se poate face fără pagube importante

pentru unul dintre proprietari.

Prin excepţie, adjuncţiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o

valoare mult mai mare decât bunul principal, iar unirea lor s-a făcut fără ştirea

proprietarului. În acest caz, proprietarul bunului accesoriu, neinteresat de

1 . O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit. , p. 301

50

despăgubirea oferită, are posibilitatea să ceară restituirea lucrului său, chiar dacă

despărţirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal.

Dacă proprietarul lucrului accesoriu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate

revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa, ci trebuie să accepte preţul acestuia.

Specificaţiunea constă în confecţionarea, realizarea unui bun nou (nova

species) de către o persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un

material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia, acest caz fiind

reglementat în art. 508-510 din Codul civil de la 1864.

În această situaţie, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu-zisă a două

lucruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă şi munca specificatorului.

Aşa se întâmplă atunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau

metalul altei persoane, sau când un tâmplar realizează un obiect de mobilier din

lemnul altei persoane, ori croitorul confecţionează un costum din stofa altei persoane.

În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul

rezultat, indiferent dacă materia poate fi sau nu adusă în starea iniţială. El este obligat,

potrivit principiului îmbogăţirii fără just temei, să restituie specificatorului valoarea

muncii sale, specificatorul având un drept de retenţie asupra lucrului până la plata

acesteia.

Prin excepţie, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât

valoarea materialului folosit, lucrul revine specificatorului, care are obligaţia de a-i

restitui proprietarului valoarea materialului folosit.

Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) constă în unirea a două sau

mai multe bunuri mobile având proprietari diferiţi, în aşa fel încât îşi pierd

individualitate, se topesc în bunul nou rezultat, neputând fi separate, confuziunea fiind

reglementată în art. 511-516 din Codul civil de la 1864. Este cazul a două metale

topite împreună ori a două lichide amestecate.

Amestecul se deosebeşte de adjuncţiune, unde obiectele, deşi unite, se pot

recunoaşte şi distinge unele de altele. Se deosebeşte, de asemenea de specificaţiune,

pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva.

Dacă unul dintre bunuri poate fi considerat principal după valoare ori cantitate,

proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al bunului obţinut în urma

amestecului, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprieatarul lucrului accesoriu.

51

Atunci când nici unul dintre bunurile amestecate nu poate fi considerat

principal, bunul astfel obţinut va face obiectul proprietăţii comune pe cote părţi a

celor doi proprietari .

Se instituie o regulă generală în materia accesiunii mobiliare, conform căreia

cel care foloseşte materiale străine fără ştirea proprietarului lor poate fi obligat şi la

plata de daune-interese. Este o sancţiune pentru cel care a fost de rea-credinţă (a ştitut

că materia folosită aparţine altuia) şi o măsură de ocrotire a dreptului de proprietate.

Daunele-interese vor cuprinde atât prejudiciul suferit (damnum emergens), cât şi

beneficiul de care a fost lipsit cel în cauză (lucrum cessans). Tot ca o măsură de

protecţie a proprietarului bunului folosit fără ştirea sa, in Codul Civil se prevede că, în

toate cazurile în care proprietarul lucrului folosit fără ştirea sa este îndreptăţit să

primească bunul nou format, el are şi posibilitatea de a cere un bun asemănător

bunului său. Este absolut normal ca proprietarul să fie cel care să opteze între a invoca

accesiunea, pentru a deveni astfel proprietar al unui bun nou, ori a pretinde numai

ceea ce a avut. Soluţia se întemeiază pe echitate şi este folositoare mai ales atunci

când proprietarul nu are posibilitatea să plătească celuilalt preţul muncii sau valoarea

bunului său, ori când rezultatul accesiunii nu prezintă pentru el nici un interes.

Noul Cod civil reglementează accesiunea mobiliară în art. 598-601.

Astfel, potrivit art. 598 din noul Cod civil, accesiunea mobiliară, există atunci

când bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau,

după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi

valoarea materialelor, determinat la data confecţionării bunului.

După caz, proprietarul bunului va datora despăgubiri egale fie cu valoarea

manoperei, fie cu valoarea materialelor, iar în situaţia în care valoarea manoperei este

egală cu valoarea materialelor, proprietatea asupra bunului este comună, aşa cum

prevăd dispoziţiile art. 599 din noul Cod civil.

Potrivit art. 600 din noul Cod civil, se prevede că în cazul în care se unesc

două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea

bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o

zecime din valoarea bunului său.

Art. 601 din noul Cod civil, reglementează regulile aplicabile în cazul

imposibilităţii de separare a bunurilor unite, dipunând că dacă nu se poate obţine

separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile

52

art. 598 referitor la accesiunea mobiliară şi art. 599 referitor la raportul dintre valoarea

manoperei şi valoarea materialelor.

3.7. UZUCAPIUNEA

3.7.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Uzucapiunea este modul originar de dobândirea a proprietăţii prin care se

constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a

unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul

şi condiţiile prevăzute de lege1.

În acele provincii istorice româneşti supuse regimului de publicitate imobiliară

prin vechile cărţi funciare, uzucapiunea operează în condiţiile prevăzute de Decretul-

lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Însă,

Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care a instituit cadastrul

general naţional şi cărţile funciare pe întreg teritoriul ţării, nu a mai preluat cazurile

speciale de uzucapiune din sistemul cărţilor funciare reglementat de Legea nr.

115/1938. Deşi există unele reguli comune cu privire la prescripţia achizitivă

(uzucapiune) şi prescripţia extinctivă, în special regulile referitoare la calculul

termenelor de prescripţie, cele două instituţii nu trebuie confundate. Prescripţia

achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi (dreptul de proprietate sau alt drept

real), pe când prescripţia extinctivă are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine

realizarea, prin constrângere, a unor drepturi, fiind un mod de stingere a dreptului la

acţiune în sens material, dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În sensul noului Cod civil, prin uzucapiune, posesorul poate dobândi

proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta,

în conformitate cu prevederile art. 928 din noul Cod civil.

Noul Cod civil aduce o concepţie nouă de reglementare a uzucapiunii, mult

mai simplificată, micşorându-se termenele de dobândire a dreptului de proprietate.

1 I. Dogaru, Sevastian Cerecel, op. cit., p. 281

53

În conformitate cu prevederile art. 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 930-934 din Codul

civil referitoare la uzucapinea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a

început după data intrării în vigoare a noului Cod civil, în cazul imobilelor pentru care

la data începerii posesiei nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile

în materie de uzucapiune prevăzute în Codul civil de la 1864.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să

fie utilă şi efectivă (neechivocă). Posesia este utilă atunci când îndeplineşte calităţile

prevăzute in Codul Civil (să fie continuă, netulburată, publică) şi nu este afectată de

vicii. Posesia există în mod efectiv când cel ce deţine bunul săvârşeşte acte de

folosinţă asupra lui cu intenţia de a deveni proprietar sau titular al altui drept real.

De asemenea, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui

drept real, posesia trebuie să fie exercitată pe toată perioada termenului prevăzut de

lege, fără ca posesorul să fi făcut acte de întrerupere a posesiei.

3.7.2. FELURILE UZUCAPIUNII

Noul Cod civil trateaza uzucapiunea imobiliară sub două forme: uzucapiunea

extratabulară, reglementată în baza art. 930 din noul Cod civil şi uzucapiunea

tabulară, reglementată în baza art. 930 din noul Cod civil, dar şi uzucapiunea

mobiliră.

Uzucapiunea extratabulară are în vedere dobândirea dreptului de proprietate

sau a unor dezmembrăminte ale acestuia în folosul celui care l-a posedat timp de 10

ani, precum şi cu următoarele condiţii:

- proprietarul înscris în Cartea funciară să fi decedat ori, după caz, să-şi fi

încetat existenţa;

- declaraţia de renunţare la proprietate să fi fost înscrisă în Cartea funciară,

termenul uzucapiunii curgând din momentul înscrierii declaraţiei de

renunţare, nu din momentul decesului sau încetării existenţei;

- imobilul să nu fi fost înscris în nicio alta cartea funciară.

După împlinirea termenului de 10 ani dobânditorul, prin uzucapiune, al

dreptului de proprietate sau al unor dezmembrăminte poate face înscrierea în Cartea

funciară, înscriere care este constitutivă a dreptului astfel dobândit.

54

Conform art. 930 alin. 2 din noul Cod civil, în toate cazurile, uzucapantul

poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea

funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a

dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după

împlinirea termenului de uzucapiune.

Uzucapiunea imobiliară tabulară se referă la dobândirea dreptului de

proprietate asupra unui imobil sau ca titular al unui drept real de către persoana care a

fost înscrisă, fără cauză legitimă, în Cartea funciară. Condiţiile legale, în această

situaţie sunt ca acela înscris să fi fost de bună credinţă şi să posede timp de 5 ani după

momentul înregistrării iar posesia să fie utilă, adică neviciată.

Astfel, uzucapiunea tabulară trebuie să întrunească următoarele condiţii,

pentru a-şi produce efectele:

- dreptului celui care a fost înscris ca proprietar sau ca titular al unui drept

real să nu aiba o cauză legitimă,

- cel înscris să fie de bună credinţă, conform art. 931 alin 2 din noul Cod

civil fiind suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării

cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie;

- cel înscris să fi posedat imobilul timp de 5 ani, termen care curge din

momentul înregistrării cererii de înscriere;

- posesia să fi fost neviciată.

Joncţiunea posesiilor, este reglementată de art. 933 din noul Cod civil, care

dispune că fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie,

indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular . Prin excepţie,

“posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său”

Dreptul de proprietate va fi dobândit în temeiul titlului ce se va înscrie în

cartea funciară, iar momentul dobândirii dreptului va fi data înregistrării cererii de

înscriere a acestui drept în cartea funciară.

Referitor la curgerea termenului uzucapiunii, art. 932 din noul Cod civil

dispunecă, în cazurile prevăzute la art. 930 alin. 1 lit. a şi b, termenul uzucapiunii nu

începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice a

proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la

proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară. Cu privire la

viciile posesiei, acestea suspendă cursul uzucapiunii.

Totodata putem menţiona următoarele:

55

- viciile posesiei suspendă curgerea termenului de uzucapiune;

- joncţiunea posesiilor este permisă, posesorul actual putând să unească

propria posesie cu cea a autorului său;

- termenul pentru uzucapiune nu este caracterizat ca fiind prescripţie

achizitivă în noul Cod civil, care, de altfel, nu reglementează decât

prescripţia extinctivă.

Uzucapiunea mobiliară, se referă la posesia asupra bunului mobil al altuia

timp de 10 ani, posesie care poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra

bunului respectiv. În conformitate cu prevederile art. 932, alin. 2 din noul Cod civil

“viciile posesiei suspenda cursul uzucapiunii”. De asemenea, uzucapiunea mobiliară

este compatibilă cu joncţiunea posesiilor.

În cazul în care o persoană posedă bunul altuia timp de 10 ani, nefiind

îndeplinite condiţiile pentru a funcţiona efectul achizitiv de proprietate în favoarea

posesorului de bună-credinţă al unui bun mobil, bunul respective poate fi dobândit în

temeiul uzucapiunii mobiliare de 10 ani.

Astfel, art. 939 din noul Cod civil recunoaşte dreptul posesorului care, la

momentul intrării în posesie, nu a fost de bună-credinţă, de a dobândi dreptul de

proprietate asupra bunurilor mobile prin posesia exercitată timp de 10 ani1.

Cu privire la regimul juridic, în vederea calculării termenului de 10 ani, cerut

pentru a opera uzucapiunea bunului mobil, se aplică aceleaşi reguli ca şi în materia

uzucapiunii imobiliare cu privire la suspendarea cursului prescripţiei în perioada în

care posesia este afectată de vicii, joncţiunea posesiilor şi prescripţia extinctivă.

3.7.3. EFECTELE UZUCAPIUNII

Uzucapiunea imobiliară extratabulară produce următoarele efecte:

- efectul achizitiv, care se produce în persoana posesorului uzucapant;

- efectul extinctiv, care se produce fie în persoana moştenitorului persoanei

fizice decedate, fie în persoana succesorului peroanei juridice a cărei

existenţă a încetat, fie în persoana comunei, oraşului care a dobândit

imobilul abandonat în domeniul său privat.

Aceste doua efecte se produc în momentul înregistrării declaraţiei de înscriere

a uzucapiunii în cartea funciară.

1. .Noul Cod civil.Note.Corelaţii.Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,p..339.

56

În cazul uzucapiunii tabulare, în ceea ce priveşte efectul achizitiv si efectul

extinctiv, acestea nu se mai produc, deoarece uzucapiunea tabulară validează cauza

înscrierii dreptului real principal în cartea funciară.

3.8. TESTAMENTUL ŞI MOŞTENIREA LEGALĂ

Potrivit dispoziţiilor noului Codul civil, dreptul de proprietate poate fi

dobândit şi prin testament ori moştenire legală. În acest sens, momentul dobândirii

proprietăţii prin testament ori moştenire legală este decesul lui „de cuius”. Potrivit art.

1114 din noul Cod civil se dispune că acceptarea moştenirii consolidează un drept

deja existent.

Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice

ori statul).

Privitor la transmisiunea moştenirii, aceasta este reglementată în art. 1100-

1134 din noul Cod civil, elementul de noutate fiind faptul că certificatul de moştenitor

face dovada nu numai a calităţii de moştenitor legal ori testamentar, dar şi dovada

57

dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa

succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.

Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data

deschiderii moştenirii, conform art. 1103 alin. 1 din noul Cod civil.

Conform art. 1106 din noul Cod civil, nimeni nu poate fi obligat să accepte o

moştenire ce i se cuvine.

În ceea ce priveşte felurile acceptării moştenirii, potrivit art. 1108 din noul

Cod civil, acestea pot fi: acceptare expresă sau acceptare tacită. Acceptarea este

expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-

un înscris autentic sau sub semnătură privată, iar acceptarea este tacită când

succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de

moştenitor.

Înregistrarea actului de acceptare a moştenirii, în situaţia în care este făcut

printr-un înscris autentic, se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format

electronic, potrivit legii.

Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea

semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat

acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie

autentică notarială, această declaraţia de neacceptare fiind prevăzută în dispoziţiile art.

1111 din noul Cod civil.

Conform art. 1114 din noul Cod civil, sub aspectul întinderii obligaţiilor ,

moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile

şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu

cota fiecăruia, iar în ceea ce priveşte pe legatarul cu titlu particular, acesta nu este

obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru

pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului,

dacă: testatorul a dispus în mod expres în acest sens; dreptul lăsat prin legat are ca

obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată

încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi; celelalte

bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.

Declaraţia de renunţare la moştenire, potrivit art. 1120 alin. 2 din noul Cod

civil, se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile

diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de

58

lege. Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala

renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

Efectele renunţării la moştenire sunt reglementate în art. 1121 din noul Cod

civil, care prevede că “Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată

moştenitor. De partea renunţătorului profită moştenitorii pe care i-ar fi înlăturat de la

moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea”.

În ceea ce priveşte revocarea renunţării, conform art. 1123 din noul Cod civil,

în tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă

moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-

ar reveni, dispoziţiile art. 1120 aplicându-se în mod corespunzător. Revocarea

renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se

găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri.

Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de 6

luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în

care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă, potrivit art. 1124 din

nouil Cod Civil.

Moştenirea se deosebeşte de celelalte moduri de transmitere prin aceea că:

- este o transmisiune pentru cauză de moarte;

- nu are ca obiect bunuri individual determinate. Patrimoniul este inseparabil

de persoana titularului pe timpul vieţii acestuia, de aceea toate

transmisiunile între vii sunt cu necesitate cu titlu particular, iar la moartea

titularului transmisiunea este universală;

- obiectul transmisiunii, fiind patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu, iar

acesta fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, moştenirea transmite nu doar

activul, ci şi pasivul patrimoniului. Între vii însă se transmit numai

drepturile, obligaţiile fiind intransmisibile cu titlu particular.

Potrivit art. 1125 din noul Cod civil, sezina este delimitată astfel: „Pe lângă

stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă

moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita

drepturile şi acţiunile defunctului”. Moştenitori sezinari pot fi următorii: soţul

supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi.

Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea

certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii. De

59

asemenea până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal

nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor.

Moştenirea este vacanta, în conformitate cu reglementările art. 1135 din noul

Cod civil, dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari. Dacă prin legat s-a atribuit

numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost

restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă

neatribuită este vacantă.

Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a

cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în

domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a

stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă, aşa cum

dipun prevederile art. 1138 din noul Cod civil.

Aşadar, moştenirea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul

în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii (cu

excepţia obligaţiilor exclusiv personale, care se sting odată cu moartea), deci mai mult

decât simpla proprietate.

În ceea ce priveşte instituţia testamentului, aceasta este reglementată de art.

1034-1085 din noul Cod civil.

Potrivit art. 1034 din noul Cod civil testamentul este actul unilateral, personal

şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele

cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.

Testamentul conţine dispoziţii referitoare la:

- patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta;

- desemnarea directă sau indirectă a legatarului;

- dispoziţii referitoare la partaj;

- revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare;

- dezmoştenire;

- numirea de executori testamentari;

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care

produc efecte după decesul testatorului.

Testamentele sunt de doua feluri: testamente ordinare (care pot fi olografe sau

autentice) şi testamente privilegiate (care se întocmesc în situaţii speciale).

Testamentul ordinar olograf este cel scris, semnat şi datat de mâna testatorului,

sub sancţiunea nulităţii absolute. Testamentul ordinar autentic, este cel autentificat de

60

un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat,

potrivit legii.

Testamentul privilegiat este cel întocmit în situaţii speciale, cum ar fi:

- în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii,

catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;

- în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se

află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii

maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus

aceloraşi condiţii;

- în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă

testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori

prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa

unui notar public;

- în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al

serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp

dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are

acces.

În toate aceste cazuri este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa

a 2 martori şi se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori.

Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre

cauza care l-a împiedicat să semneze.

Potrivit art. 1051 din noul Cod civil, un testament nu poate fi revocat expres, în

tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.

De asemenea testatorul poate revoca testamentul olograf prin distrugerea, ruperea

sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator

implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de

către testator.

Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial

sau prin testament.

Referitor la legate, art. 1054 din noul Cod civil, clasifică legatele dupa cum

urmează:

- legate universale (conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga

moştenire);

61

- legate cu titlu universal (care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la

o fracţiune a moştenirii);

- legate cu titlu particular (care nu sunt universale sau cu titlu universal).

De asemnea legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină.

Potrivit art. 1128 din noul Cod civil, se reglementează situaţia legatarului

universal care poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii

rezervatari, iar dacă aceştia nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea

de fapt a moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor.

De asemenea în cazul legatarului cu titlu universal situaţia este identică cu cea a

legatarului universal, dar acesta poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la

moştenitorii legali nerezervatari sau de la legatarul universal care a intrat deja în

stăpânirea de fapt a moştenrii. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză,

legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului

de moştenitor.

Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care

acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii

de predare.

CONCLUZII

Dreptul de proprietate este mai mult decât o simplă noţiune juridică. El

reprezintă una din problemele fundamentale ale existenţei individuale şi ale societăţii

umane.

În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate ocupă o poziţie

privilegiată, ţinând seama de faptul că este vorba de principalul drept real al omului,

iar principiul apărării proprietăţii este unul din cele mai importante ale dreptului civil,

exprimând orientarea generală a legislaţiei. Mai mult, se vorbeşete astăzi de o

dimensiune constituţională şi europeană a dreptului de proprietate, de vreme ce este

62

un drept fundamental al cetăţenilor ţării şi este reglementat în acte internaţionale, mai

ales în art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, considerându-se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o

ingerinţă în exerciţiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele

interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale

ale individului.

Se poate spune că, în sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o

dublă garanţie: o garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun

manifestată prin mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl

ocupă acţiunea în revendicare.

Ca regulă generală, încălcarea unui drept subiectiv civil dă posibilitatea

titularului să-l cheme în judecată civilă pe cel răspunzător de ştirbirea dreptului său,

aşa încât se poate afirma că mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile

îl reprezintă, obişnuit, procesul civil, acţiunea civilă.

Întrucât principiul proprietăţii este un principiu fundamental al dreptului civil,

ocrotirea dreptului de proprietate constituie o permanentă preocupare pentru legiuitor.

Însă, pentru a se bucura de protecţie juridică, dreptul de proprietate trebuie exercitat:

- potrivit scopului lui economic şi social;

- cu respectarea legii şi moralei;

- în limitele sale materiale şi juridice.

Numai dacă dreptul de proprietate, şi în general orice drept subiectiv civil, este

exercitat cu respectarea acestor principii, îşi poate dovedi exactitatea adagiul qui suo

iure utitur nemini laedit. În caz contrar titularul dreptului săvârşeşte un abuz de drept

ce poate fi reprimat prin refuzul ocrotirii dreptului de proprietate, ori pe calea unei

acţiuni în răspundere civilă, formulată de cel care a suferit un prejudiciu în urma

exercitării anormale a dreptului de proprietate.

Există însă şi situaţii în care, deşi titularul dreptului de proprietate îşi exercită

dreptul cu bună-credinţă, respectând principiile impuse unei exercitări normale a

dreptului de proprietate, legea permite totuşi unei persoane de bună-credinţă să

„încalce” dreptul proprietarului.

Protejând buna-credinţă a constructorului, legiuitorul nu-i permite

proprietarului terenului să ceară desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, lucrării sau

plantaţiei executate pe terenul său. Deşi terenul rămâne proprietarului, dreptul său de

proprietate asupra acestuia, contrar voinţei sale şi în afara oricărei cauze de utilitate

63

publică, a fost violat în suportul lui material şi rămâne astfel prin păstrarea unor

lucrări pe care nu le-a dorit şi nu le doreşte.

În această situaţie, trebuie conciliate două principii fundamentale ale dreptului:

pe de o parte, principiul apărării proprietăţii, pe care nimeni nu mai poate astăzi să-l

pună sub semnul întrebării, iar pe de altă parte, principiul ocrotirii bunei-credinţe,

care, fără a fi reglementat anume, rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor

reglementări particulare în care buna-credinţă este expres prevăzută şi protejată.

Există în această situaţie un conflict între cele două principii care trebuie tranşat în

favoarea unuia (tertium non datur).

De asemenea posesorul câştigă proprietatea fructelor când posedă cu bună-

credinţă. În acest caz, este încălcat numai un atribut al dreptului de proprietate, dar

este cert că proprietarul suferă o pagubă, care se explică prin neglijenţa sa de a fi făcut

ca bunul să fi ajuns la posesor. De fapt, culegerea fructelor este un beneficiu acordat

bunei-credinţe, un efect al posesiei de bună-credinţă, nu neapărat o sancţiune pentru

proprietar, însă este sigur că îl afecteză pe acesta. Tot astfel, în cazul accesiunii

imobiliare artificiale, tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă, care

implică pentru proprietarul terenului obligaţia de a păstra construcţiile, fiindu-i astfel

încălcat dreptul său, este un efect al posesiei de bună-credinţă (constructorul este fără

îndoială un posesor), al aparenţei de proprietate în care constructorul a crezut atât de

mult încât a efectuat pe teren lucrări nu pentru a încălca un drept de proprietate al

altuia, ci exercitându-şi propriul său drept.

Proprietarul poate fi pus în situaţia de a-i fi nu doar încălcat dreptul, ci pur şi

simplu „desfiinţat” de posesia de bună-credinţă. De asemenea, în ipoteza uzucapiunii

dreptul de proprietate este practic „demolat”, căci uzurpatorul păstrează pentru

totdeauna imobilul, opunându-i proprietarului un drept mai puternic decât acesta are.

Esenţial pentru uzucapiune este factorul timp; proprietatea este „roasă” de timp în

folosul posesorului.

În concluzie, în toate aceste situaţii, soluţia care înclină spre subiectul de drept

de bună-credinţă are în vedere o altă regulă fundamentală a dreptului: nevoia de

stabilitate şi securitate a raporturilor juridice.

64

BIBLIOGRAFIE

1. Academia de studii economice –

Catedra de drept

2. Ana Boar

3. Constantin Crişu

4. Corneliu Bârsan

5. Corneliu Bârsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru

6. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan

65

7. C. Hamangiu, Al. Băicoianu, I. Rosetti-Bălănescu

8. Dumitru Lupulescu

9. Dumitru Văduva

10. Eugenia Popa

11. Eugen Chelaru

12. E. Safta-Romano

13. Eugen Chelaru

14. Edvard Kardely

Mariana Rudăreanu, Dreptul bunurilor (drepturile reale) / MarianaRudăreanu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România deMâine, 2006

„Drept civil”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.„Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor”, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1999.

„Acţiuni civile în justiţie”, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1992.

„Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

„Drept civil. Drepturile reale”, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

„Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Universitatea Bucureşti,

1980.

„Tratat de drept civil român”, vol. II, Editura All, Bucureşti, 1997.

„Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002.

„Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Paralela 45, 2002.

„ Acţiunea în revendicare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

„Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, Bucureşti,

2000.

„Dreptul de proprietate publică şi privată în România”, Editura Graphix, Iaşi,

1993.

„Circulaţia juridică a terenurilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

„Autoconducerea şi proprietatea socială”, Editura Politică, Bucureşti, 1997.

15. Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae

16. Florin Ciutacu

17. Francisc Deak

18. George Plastara

19. George N. Luţescu

66

20. Gheorghe Fekete, Ioan Zinveliu

21. Ioan Adam

22. Ioan Adam

23. Ioan Adam, Adrian Rusu

24. Ioan Zinveliu

25. Ioan G. Mihuţă, Alexandru Lesviodax

26. Ion Dogaru, Sevastian Cercel

27. Ion Dogaru şi colaboratorii

28. Ion P. Filipescu

67

68