Licenta Africa

Africa în contextul globalizӑrii

2

CUPRINS

INTRODUCERE

Listӑ abrevieri

Listӑ grafice şi tabele

CAPITOLUL I – GLOBALIZAREA

1.1. Definiţie şi noţiuni generale

1.2. Formele globalizӑrii

1.3. Factorii care influenţeazӑ globalizarea

1.4. Efectele globalizӑrii

1.5. Premisele globalizӑrii

CAPITOLUL II – PILONII GLOBALIZĂRII

2.1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale

2.2. Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile strӑine directe

2.3. Fluxurile internaţionale de capital

CAPITOLUL III – AFRICA – APARTHEID-UL

CAPITOLUL III – AFRICA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

4.1. Integrarea regionalӑ a Africii

4.2. Evoluţia economică a grupărilor economice regionale din Africa

4.3. Evoluţia macroeconomică a grupărilor din Africa

4.4. ISD în Africa

4.5. Studiu de caz – Africa de Sud

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE


3

INTRODUCERE

Datorită globalizării, distanţa geografică devine un factor puţin important în stabilirea şi

susţinerea relaţiilor politice şi socio-culturale. Această largă internaţionalizare a relaţiilor

cauzează deficite de natură democratică, ecologică, socială de securitate, schimbarea mentalităţii

şi structurii administrative.

Globalizarea tehnologică a condus la dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând

în tehnicile de comunicare internaţională. Consecinţa acestui fapt a fost explozia comunicaţiilor,

intensificarea circulaţiei capitalului şi mobilitatea capitalului uman.

Globalizarea politică a fost marcată în special prin terminarea Războiului Rece, fapt care

a semnificat sfârşitul unei ideologii şi al unei ere. Toate ţările lumii au acceptat o economie

bazată pe „piaţă şi democraţie”. Graniţele au devenit mai uşor de trecut, s-a adâncit

interdependenţa globală, combinată cu fenomenul de privatizare şi mediatizare.

În privinţa globalizării financiare, încep să apară companiile transnaţionale, se dezvoltă

piaţa financiară, se declanşează activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a

Treia. Printre cele mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale

au fost cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor. Această evoluţie,

direct determinată de liberalizarea pieţelor financiare naţionale, progresul tehnologic rapid şi

salturile uriaşe din domeniul telecomunicaţiilor, a condus la apariţia unor noi oportunităţi de

investiţii şi finanţări pentru actorii pieţelor financiare din întreaga lume. Accesul mai simplu al

corporaţiilor sau indivizilor pe pieţele financiare globale a condus la optimizarea procesului de

alocare a capitalului şi, prin aceasta, la promovarea prosperităţii. Tendinţele economice mondiale

se concretizează în două direcţii: dispariţia barierelor în comerţul internaţional de bunuri, servicii

şi active financiare, pe de o parte, şi creşterea rolului pieţelor obligaţiunilor în cadrul procesului

de optimizare a alocării capitalului, pe de altă parte.

Lucrarea de faţă se numeşte „Africa în contextul globalizării şi este structurată pe 4

capitole. Primul capitol, „Globalizarea” este un capitol introductiv, ce porezintă asoectele

generale ale globalizării, factorii ce influenţează globalizarea precum si efectele şi premisele ei.


4

Al doilea capitol, „Pilonii globalizării,” este un capitol liant, ce discută despre trecerea de

la afaceri internaţionale la afaceri globale, precum şi despre fluxurile internaţionale de capital la

nivel mondial.

Capitolele 3 si 4 reprezintă de fapt studiul de caz al acestei lucrării. „Africa – apartheid-

ul” prezintă contextul socio-politic al Africii, context în care se vor desfăşura si tranzacţiile

economice discutate în capitolul 4. Cel din urmă capitol, „Africa în contextul globalizarii,”

prezintă situaţia economica a Africii, cu discuţii pe baza PIB la nivel naţional precum şi PIB pe

locuitor, în evoluţia lor pe parcursul anilor.


5

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA

1.1. Definiţie şi noţiuni generale

Au existat numeroase încercări de definire a globalizării, astfel că în literatura de

specialitate în ultimii 10-15 ani au fost publicate mii de cărţi şi de studii în care diferiţi autori

încercau să dea o definite cât mai originală şi mai cuprinzătoare fenomenului. Cele mai multe

definiţii încearcă o abordare economică a conceptului, şi-l prezintă sub forma unei creşteri a

interdepemdentelor dintre statele lumii, încurajând transferal de noi informaţii , de competenţe şi

tehnologii şi amplificând resursele financiare disponibile pentru investiţii.

Termenul de “globalizare” a apărut pentru prima dată în Merriam Webster Dictionary în

19611 . Termenul este folosit sub formă de “globalizare” în literature anglo-saxonă

(globalization în SUA, globalization în Marea Britanie), în timp ce în literature franceza sub

formă de mondializare (mondialisation). Totuşi, în ciuda acestui fapt, trebuie să precizez că nu

există deosebire între sensurile cele două cuvinte ci doar în ceea ce priveşte forma lor, deoarece

latinescul globus are aceaşi semnificaţie ca şi termenul francez monde´.

Printre numeroasele definiţii date procesului de globalizare se numără şi următoarele:

1. “Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate

într-o singură societate mondială, societatea globală.” (Martin Albrow, 1990) ;

2. “ Globalizarea poate fi definite ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care

leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe

plan local sunt private prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare, si

invers.” ( Anthony Gidees, 1990);

3. “ Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe acesta planetă,

altădată dispersate şi isolate, într-o dependenta mutuală şi o unitate a unei singure lumi.” (

Emanuel Richter);

1 Ion A Popescu , Globalizarea - mit si realitate, 2004, p. 22


6

4. “ Caracteristicile trend-ului globalizării include internaţionalizarea producţiei, o nouă

diviziune internaţională a muncii, noi migraţii din Sud către Nord, noul mediu

competitive care generează aceste procese şi internaţionalizarea statului…ce transforma

statele în agenţii ale lumii aflate în globalizare.” (Robert Cox);

5. “ Lumea devine un mall global în care ideile şi produsele sunt valabile pretutindeni, în

acelaşi timp.” ( Rosabeth Moss Kanter);

6. “ Globalizarea implica o rata accelerată şi/sau un nivel mai înalt de interacţiune

economică între statele naţionale şi economiile naţionale” ( Baker Epstein şi Pollin).

Aşadar, că o concluzie la multitudinea de definiţii acordate procesului de globalizare pot

spune că aceasta reprezintă procesul doesebit de complex şi dinamic al creşterii

interdependentelor dintre statele lumii, ca rezultat al extinderii şi adâncirii legăturilor

transnaţionale din diferite sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale, având ca şi

effect imediat faptul că problemele se transformă din naţionale în globale, presupunând astel şi o

rezolvare globală în detrimental celei naţionale.

Însă, din punct de vedere strict economic, globalizarea poate fi definită ca o “ integrare a

pieţelor de mărfuri…singura dovadă irefutabilă care atestă faptul că globalizarea este declinul

dispoersiei internaţionale a preţurilor mărfurilor, convergenta preţurilor mărfurilor” , sau mai

poate desemna “libertatea şi abilitatea persoanelor şi firmelor de a efectua tranzacţii economice

voluntare cu rezidenţi ai altor ţări, proces ce implică un acces în creştere al ofertanţilor străini pe

pieţele naţionale “ 2.

1.2. Formele globalizӑrii

Creşterea activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite forme:

Comerţul internaţional – din ce în ce mai multe bunuri şi servicii consumate au ca sursa

importurile. În domeniul relaţiilor financiare externe, procesul globalizării se reflecata

aşadar în creşterea mai rapidă a comerţului internaţional faţă de producţia mondială. În

perioada 1950 – 1994, comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp ce producţia

mondială doar de 5,5 ori. Evoluţia rapidă a comerţului internaţional este o consecinţă

2 Monica Dudian, dragos Huru,Mihaela Dobre, Iulian tanase, Gabriela Molanescu, Marius Marinas, Liliana Craciun,

Nicolae Moroianu, Economie, Bucuresti, 2005


7

directă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului pe pieţele

externe de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în domeniul transporturilor şi

telecomunicaţiilor

Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a investiţiilor străine

directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de

privatizare, cu participarea investitorilor străini; achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi,

ca urmare a sporirii concurenţei; noile tehnologii, care facilitează transporturile şi

telecomunicaţiile, precum şi organizarea managementului firmelor implantate la mari

distanţe. Producţia internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a

filialelor şi a altor întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi

alianţe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de

fabricaţie într- o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de fabricaţie

internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi dezagregarea proceselor

de producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producţie locul

care întruneşte cei mai favorabili factori de producţie. În consecinţă, exportul nu mai

reprezintă adeseori vânzarea unui produs naţional către un cumpărător străin, ci decurge

din diferitele localizări naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi

produs. Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în

ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor

umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.

Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în

domeniul comunicaţiilor şi informaticii. Odată cu pieţele financiare globale au apărut şi

crizele financiare globale care au relansat discuţiile cu privire la avantajele şi

dezavantajele procesului de globalizare.

Ce este totuşi nou în această perioadă?

Pieţe noi

Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi transporturi;

Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la

distanţă, în timp real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate;

Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor;


8

O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând producţia mondială;

Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu autoritatea de a

impune reguli guvernelor naţionale;

O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;

Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea Europeană,

ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociaţia Nord – Americană

a Liberului Schimb), etc.

Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.

Reguli şi norme noi

Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;

Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice;

Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii din ce în ce mai

extinse;

Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;

Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicaţii,

investiţii, etc.

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni;

Telefonia mobila;

Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.

1.3. Factorii care influenţeazӑ globalizarea

Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a

economiei mondiale include libera circulaţie a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea

pieţelor de capital, liberalitatea investitorilor străini de a înfiinţa firme şi alţi factori cu caracter

legislativ şi administrativ favorabili globalizării.

Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor,

asigurărilor şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în


9

anii ’80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia.Tendinţa continuă şi în

prezent, incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est, printre care şi România.

Liberalizarea pieţelor de capital că uramre a eliminării treptate a obstacolelor impuse

circulaţiei devizelor şi a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor pieţe

financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special

în cazul companiilor transnaţionale şi se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiţii

normale.

Liberalizarea investiţiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat

globalizarea.

Începând cu anii ’70, interesul comun al umanităţii de prezervare a mediului înconjurător

s-a concretizat prin apariţia unor concepte, cu vocaţie globală: bunurile comune ale umanităţii,

dezvoltarea durabilă şi securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat

procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care

din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cad sub incidenţa suveranităţii

statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece

este relativ faptul că oamenii posedă capacităţile tehnice de a le exploata şi deteriora.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente,

fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă

e concepută în vederea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, că o nouă cale de

dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pe

întreaga planetă şi pentru un viitor apropiat.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.

Un alt factor determinant pozitiv cât şi respectiv al globalizării îl reprezintă cultura.

Meditând asupra globalizării, într-un articol intitulat „Globalizare şi morală”, publicat în revistă

italiană ”L’espresso”, Umberto Eco îşi exprima foarte transparent punctul de vedere: ”În schimb

este oare pozitivă globalizarea lingvistică şi culturală? Nu, şi ar fi chiar o nenorocire pentru

planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra

identitatea diferitelor culturi”.

În literatură de specialitate globalizarea este abordată în mod divers, putându-se

desprinde mai multe abordări conceptuale.


10

Globalizarea este definită prin inerdependenta economiei dintre state, ca urmare a

creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunţării la

politica vamală şi la restricţiile de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor şi

capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaţionale.

Globalizarea este considerată ca factor ce determina diminuarea rolului guvernului

naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului investiţional internaţional şi a societăţilor

transnaţionale.

Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forţe transnaţionale.

Cercetătorii romani, susţinători ai ultimelor două concepţii, le completează cu ideea că

statul continua să aibă un rol important, invocând exemplul Franţei şi Marii Britanii.

În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază că

în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea şi descentralizarea:

- globalizarea constă în transnationalizarea până la supranationalizare cu deosebitre în

domeniile comerţului, finanţelor şi tehnologiilor de vârf;

- descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul naţional către comunităţile locale a

tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale, bugetare şi în consecinţă, rolul

statului naţional se va limita la diplomaţie, armată, adoptarea legislaţiei interne.

1.4. Efectele globalizӑrii

Datorită globalizării, distanţa geografică devine un factor puţin important în stabilirea şi

susţinerea relaţiilor politice şi socio-culturale. Această largă internaţionalizare a relaţiilor

cauzează deficite de natură democratică, ecologică, socială de securitate, schimbarea mentalităţii

şi structurii administrative.

Globalizarea tehnologică a condus la dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând

în tehnicile de comunicare internaţională. Consecinţa acestui fapt a fost explozia comunicaţiilor,

intensificarea circulaţiei capitalului şi mobilitatea capitalului uman.

Globalizarea politică a fost marcată în special prin terminarea Războiului Rece, fapt care

a semnificat sfârşitul unei ideologii şi al unei ere. Toate ţările lumii au acceptat o economie

bazată pe „piaţă şi democraţie”. Graniţele au devenit mai uşor de trecut, s-a adâncit

interdependenţa globală, combinată cu fenomenul de privatizare şi mediatizare.


11

În privinţa globalizării financiare, încep să apară companiile transnaţionale, se dezvoltă

piaţa financiară, se declanşează activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a

Treia. Printre cele mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale

au fost cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor. Această evoluţie,

direct determinată de liberalizarea pieţelor financiare naţionale, progresul tehnologic rapid şi

salturile uriaşe din domeniul telecomunicaţiilor, a condus la apariţia unor noi oportunităţi de

investiţii şi finanţări pentru actorii pieţelor financiare din întreaga lume. Accesul mai simplu al

corporaţiilor sau indivizilor pe pieţele financiare globale a condus la optimizarea procesului de

alocare a capitalului şi, prin aceasta, la promovarea prosperităţii. Tendinţele economice mondiale

se concretizează în două direcţii:3 dispariţia barierelor în comerţul internaţional de bunuri,

servicii şi active financiare, pe de o parte, şi creşterea rolului pieţelor obligaţiunilor în cadrul

procesului de optimizare a alocării capitalului, pe de altă parte.

Sub impactul globalizării economiilor naţionale, atât forma cât şi modul de operare a

sistemelor financiare au suferit profunde schimbări. George Soros a identificat patru factori

principali care au condus la mutaţii ale sistemului financiar:4

1. intensificarea competiţiei între instituţiile financiare;

2. creşterea competiţiei între pieţe;

3. noile cerinţe privind transparenţa şi profitabilitatea în industria financiară;

4. intensificarea procesului de restructurare pentru a putea face faţă presiunii

determinată de creşterea concurenţei.

Una din consecinţele procesului de globalizare se concretizează în îmbunătăţirea

eficienţei macroeconomice a sistemelor financiare. Circulaţia liberă a capitalurilor, pieţele

interconectate şi oportunităţile de acoperire a riscului prevăzute de noile instrumente financiare

permit stabilirea unui echilibru optim între capacitatea totală de finanţare şi cererile de împrumut

ale corporaţiilor şi guvernelor. Nivelul ratei dobânzii de pe piaţă, stabilit pe baza raportului dintre

cerere şi ofertă şi încorporând şi riscul specific, conduce la o alocare mai eficientă a capitalului.

Totodată, ridicarea barierelor de intrare pe pieţele financiare, libera circulaţie a informaţiei,

precum şi concurenţa dură de pe aceste pieţe au condus la apropierea pieţei financiare de piaţa cu

concurenţă foarte puternică. Astfel, extinderea pieţelor financiare a permis canalizarea şi

3 Dumitrescu S., Bal A., Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 90

4 Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 73


12

transformarea economiilor în investiţii. Reducând finanţările prin intermediul creditelor bancare,

pieţele financiare au permis finanţarea economiei într-un mod mai puţin inflaţionist.

Procesul globalizării se reflectă şi în crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea

politicii monetare. Existenţa economiilor deschise şi interdependenţa dintre sistemele financiare

au condus la o revizuire generală a contextului în care politica monetară poate fi implementată.

Pieţele financiare pot penaliza o politică monetară ce are drept rezultat creşterea inflaţiei prin

retrageri de capital, cu efect imediat de creştere a ratei dobânzii pe termen lung şi deprecierea

cursului de schimb. În acelaşi timp, mecanismul de difuzare a politicilor monetare a devenit mult

mai diversificat şi complex. Măsurile luate de diferite ţări în scopul dezvoltării şi creşterii

eficienţei sistemelor lor financiare au contribuit şi la creşterea internaţionalizării pieţelor de

capital. În acest context, măsurile luate sunt:5

- deschiderea pieţelor naţionale de capital investitorilor străini;

- încurajarea concurenţei şi liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;

- renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar, fapt care a încurajat

investiţiile internaţionale de portofoliu.

Libera circulaţie a capitalurilor între ţări a fost primul pas spre internaţionalizarea pieţelor

de capital naţionale, iar măsurile de eliminare a restricţiilor de acest gen din legislaţiile naţionale

au fost luate cu precădere la începutul anilor ’80. Liberalizarea circulaţiei capitalului pe plan

internaţional a deschis noi orizonturi agenţilor economici pentru arbitrajul între pieţele de capital

naţionale. Unele dintre schimbările semnificative care au afectat structura sistemelor financiare

internaţionale, adaptându-l tendinţelor globalizării pieţelor sunt:6

reducerea rolului sistemului bancar în finanţarea întreprinderilor prin

dezvoltarea titlurilor de valoare;

valul masiv de privatizări din economiile occidentale care a încurajat

dezvoltarea pieţei de capital naţional;

dezvoltarea investitorilor instituţionali;

internaţionalizarea investiţiilor financiare.

Progresul înregistrat la nivelul economiei a contribuit la îmbunătăţirea calităţii mediului,

creşterea veniturilor, îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi dreptul la utilizarea eficientă

5 Bari I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 69

6 Idem


13

a resurselor. Procesul globalizării nu înseamnă întotdeauna prosperitate şi progres. Multe voci

blamează globalizarea, considerând-o responsabilă pentru problemele lumii şi văd omenirea

puternic divizată între cei care câştigă şi cei care pierd. Însă opinia reputatului economist Joseph

E. Stiglitz „cei care critică globalizarea ignoră prea adesea beneficiile ei”7 contrazice aceste

opinii pesimiste.

În aprecierea globalizării ca fiind bună sau rea intervine identificare argumentării

obiective care sprijină o poziţie sau alta. Unii autori consideră că şi atunci când globalizarea îşi

arată latura negativă există adesea beneficii. De exemplu, liberalizarea unor pieţe ale ţărilor în

curs de dezvoltare, chiar dacă a afectat activitatea producătorilor interni, a adus mari beneficii

consumatorilor săraci care şi-au putut procura bunurile la preţuri mai mici şi în volum mai mare.

Pentru mulţi autori adâncirea decalajelor dintre lumea bogată şi cea săracă este un efect mult mai

profund decât binefacerile globalizării, considerând acest fenomen „un atac la democraţie şi

bunăstare”. Zygmunt Bauman arăta în lucrarea sa că noua şi neplăcuta percepţie a „lucrurilor

care scapă de sub control a fost coagulată în conceptul de globalizare. Sensul cel mai profund

transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al

problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui

birou managerial”.8

Globalizarea activităţii umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, şi mari

dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot ameninţa existenţa omenirii în

următorii ani. Economia mondială şi siguranţa populaţiei au fost ameninţate în ultima perioadă

de criminalitate şi terorism internaţional. Defectele de sistem ale integrării globale devin

evidente în toate domeniile. În timp ce fluxurile de mărfuri şi capitaluri ajung în toate colţurile

lumii şi sunt accesibile oricui, reglementările şi controlul au rămas în sarcina naţională.

Găsirea soluţiilor pentru rezolvarea marilor neajunsuri generate de globalizare nu poate fi pusă în

sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale. Iniţiative

există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe diverse probleme au loc frecvent şi au ca scop

stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor.

Criza cu care se confruntă întreaga lume în această perioadă ridică şi mai multe semne de

întrebare asupra procesului globalizării. Cei care au fost şi sunt în continuare împotriva

7 Stiglitz J. E., Globalizarea-speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 43

8 Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 37


14

globalizării, vor veni cu argumente din ce în ce mai elocvente pentru a-şi susţine convingerile

antiglobalizare. Aceştia au de partea lor, pe lângă actuala criză economico-financiară, şi efectele

ecologice survenite ca urmare a încălzirii globale, datorată industrializării excesive. De cealaltă

parte, susţinătorii globalizării vor pune actuala criză pe seama decalajelor ce nu au putut fi

escaladate, pe seama terorismului şi încercările de contracarare a acestui fenomen sau vor găsi

multe alte cauze.

Apreciez că un rol important în evoluţia fenomenelor, proceselor, a societăţii în general

şi, implicit, a economiei îl joacă ciclicitatea. Cu toţii recunoaştem că nevoile noastre sunt în

continuă transformare şi devin din ce în ce mai elevate, însă resursele se diminuează, iar bogăţia

se concentrează cu precădere în jurul elitelor. Astfel, suntem puşi, din nou, în faţa relaţiei

nevoi/resurse, relaţie ce a generat şi va genera întotdeauna dispute şi crize care s-au propagat în

toate domeniile.

1.5. Premisele globalizӑrii

Problemele interne ale fiecărei ţări în condiţiile globalizării devin şi probleme a întregii

societăţi, una din problemele mondiale, care necesită eforturi comune pentru o soluţionare mai

eficientă. Combinând factorii potenţiali interni şi cei externi, este posibil să se găsească soluţia

cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât şi sub cel social.

Dintr-o perspectivă pragmatică, globalizarea actualmente dispune, de câteva premise,

care sunt prezente în majoritatea ţărilor.

Prima constă în faptul, că economia europeană, în primul rând, se transformă într-un

sistem bine chibzuit supraintegrat şi compact, care din ce în ce mai pronunţat ignorează existenţa

frontierelor naţionale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare, fapt preconizat de mai mulţi

savanţi încă la începutul sec. XX 9. Actualmente orice economie naţională a devenit mult mai

dinamică, mai conformată cerinţelor PTŞ, omului cu cerinţe foarte diversificate la scara

mondială, economiile naţionale ca nici odată se adaptează la necesităţile societăţii.

A doua premisă constă în faptul că, dezvoltarea umană se desfăşoară sub aspectul

principal a sistemului mondial actual, de care depinde dezvoltarea de mai departe a economiilor

naţionale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” ca premisă a dezvoltării

9 Lenin V.I. Dezvoltarea capitalismului în Rusia, vol 3, p. 47


15

activităţii socio-umane este o prerogativă a timpului, a eforturilor cercetării-dezvoltării că

tendinţă universală. Anume rezultatele din acest domeniu accelerează procesele de integrare şi

globalizare, indiferent de gradul de dezvoltare economică a fiecărei ţări în parte. Tendinţe spre

globalizare sunt înregistrate atât printre ţările industrializate, cât şi printre cele în curs de

industrializare: şi cu cât gradul este mai scăzut, cu atât tendinţa este mai pronunţată.

A treia premisă a globalizării constă în faptul recunoaşterii de către specialişti a

necesităţii internaţionalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, în primul

rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spaţiu unic. Însă procesul de

internaţionalizare nu trebuie tratat în sensul vechi al comuniştilor din statele centralizate, ci ca o

tendinţă de îmbogăţire a diversităţilor în domeniul producţiei, susţinută de piaţă.

O altă premisă a globalizării reiese din perspectivele geoeconomice a fiecărei ţări, care

revin din factorii spaţiali, istorici, culturali, etnopsihologici etc., care lasă o amprentă destul de

pronunţată asupra metodelor şi mecanismelor procesului de globalizare. Anume în acest cadru de

relaţii apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni opuşi – globalizare şi

individualizare - care, pe de o parte, se integrează, iar, pe de alta, se distanţionează, însă amândoi

termeni ca categorii socio-economice au atins un mare interes în ultimii ani10

.

Globalizarea în dezvoltarea sa, un mare impuls are din partea procesului de standardizare.

Actualmente standardele – atât naţionale cât şi cele internaţionale – tind spre o universalitate şi

înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici cu o rază nesemnificativă

de utilizare. Unificarea standardelor corespunde intereselor economice preponderent a

producătorilor, însă nu mai puţin şi a consumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice,

informatice, sportive etc. La un set de alte mărfuri de întrebuinţare personală, unificarea

standardelor decurge mai lent, deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat şi, deci,

standartizarea poate fi considerată ca o altă premisă a globalizării.

Voi evidenţia în primul rând avantajele globalizării, avantaje generate de obicei de

procesul mondializării, şi anume:

schimbul liber este, în sine, un joc cu suma pozitivă, în care fiecare participant

câştiga;

10

Gotişan Victor. Globalizarea – provocarea societăţii contemporane, cauze, tendinţe, manifestări. Cul.

Globalizarea pieţei sociale. Chişinău, 2004, p. 64


16

globalizarea nu are loc într-un singur sens, de la Vest la Est, ci leagă între ele

comunităţi diferite şi personae aparţinând unor comunităţi şi culture diferite,

facilitând cunoaşterea şi comunicarea;

participarea la schimburile economice internaţionale este o condiţie necesară, dar nu

şi suficientă în vederea garantării creşterii economice pe termen lung, singura care

poate asigura o creştere a prosperităţii;

extindrea globalizării este strâns legată de reducerea sărăciei; într-un studiu recent al

Băncii Mondiale s-a demonstrat că, între 1993 şi 1998, numărul persoanelor care

trăiesc cu mai puţin de 1 euro/zi ( nivelul sărăciei extreme) a scăzut cu 120 milioane

în statele care au intrat recent în circuitul economic global11

globalizarea a inspirit concurenta, înăsprirea acsteia şi lărgirea pieţei determinând

dezvoltarea specializării şi a diviziunii muncii, care stimulează procesul de producţie

atât la nivel naţional cât şi internaţional;

de asemenea are loc o mai eficientă uitilizare a resurselor, o diminuare a costurilor şi

cheltuielilor, deci o creştere economică avantajoasă a economiilor deschise în

comparaţie cu cele închise;

însă, cea mai avantajoasă tendinţa a globalizării este facilitarea transferului liber de

capital de orice origine în orice ţară, ceea ce creaza condiţii favorabile pentru

investiţii.

Pe de alta parte principalele argumente impotriva globalizarii sunt :

globalizarea determina adâncirea inechităţilor sociale, a sărăciei şi a inegalităţilor;

creşterea şomajului este un rezultat inevitabil al globalizării, locurile de muncă fiind

ameninţate de fluxurile masive de imigranţi şi de importurile la preţuri scăzute;

globalizarea subminează autoritatea statelor naţiune, reducând suveranitatea acestora;

responsabilitatea crizelor recente din Asia de Sud-Est, Rusia, sau Argentina este pusă pe

seama integrării pieţelor financiare;

11

Monica Dudian, Economie, Editura All-Beck, Bucuresti, 2005


17

globalizarea provoacă o omogenizare a gusturilor şi a obiceiurilor de consum,

standardizarea reducând diferenţele între diverse produse, şi crează astfel, în paralel, o

cultură unică globală;

tot pe seama globalizării sunt puse şi numeroase agravări ale problemelor ecologice

majore, precum: efectul de seră, reducerea stratului de ozon, ploile acide ( asociate

extinderii companiilor transnaţionale).

Aşadar, avantajele şi dezavantajele globalizării, sau mai bine zis pierderile şi profiturile,

obţinute în urmă acestui proces, sunt repartizate inegal. Creşterea productivităţii, diminuarea

cheltuielilor, creşterea veniturilor unei părţi a ţărilor lumii se manifestă prin creşterea riscurilor,

sărăciei, inechităţii altora. Deoarece cheltuielile şi beneficiile, unitatea şi contrazicerea

intereselor în acelaşi timp se manifestă în majoritatea ţărilor lumii, în acest caz şi problemele nu

pot fi dezbătute decât la nivel interstatal.

Este necesară aşadar, găsirea unor forme şi mecanisme noi pentru armonizarea intereselor

economiilor naţionale, pentru rezolvarea litigiilor, apărarea partenerilor slabi şi aplicarea de

sancţiuni în cazul încălcării regulilor şi principiilor integrării şi globalizării că procese

determinate de civilizaţia actuală.


18

CAPITOLUL II

PILONII GLOBALIZĂRII

2.1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale

Apariţia afacerilor internaţionale constituie o componentă esenţială a activităţii

economice pe plan mondial, iar din punct de vedere istoric apariţia şi evoluţia acestora este

plasată în secolele XVI-XVIII. Primele companii importante, din punct de vedere economic, care

şi-au desfăşurat activitatea pe plan internaţional au fost:

companiile Indiilor de Est care au funcţionat în Europa şi Asia;

Hudson Bay Company care a acţionat între America şi Marea Britanie;

British Royal Africa Company care a avut ca punct de plecare Anglia.

Aceste companii s-au preocupat cu precădere de comerţ, dar s-au implicat într-o oarecare

măsură şi în producţie, iar din acest motiv se consideră că au constituit „prototipul corporaţiilor

transnaţionale”12

. Ele s-au extins, în perioada celor două secole, şi se susţine că au organizat şi

desfăşurat comerţ internaţional.

În comparaţie cu perioadele anterioare, etapa contemporană a globalizării afacerilor este

mult mai intensă şi mai profundă datorită creşterii fluxurilor de investiţii internaţionale, a

creşterii numărului corporaţiilor transnaţionale, a liberalizării pieţelor şi a avansului tehnologic.

Held, McGrew, Goldblatt şi Perraton (1999) au realizat o prezentare succintă a formelor istorice

ale globalizării afacerilor, punând în evidenţă caracteristicile esenţiale ale fiecărei etape

evolutive.

Pe parcursul secolului al XIX-lea afacerile internaţionale cunosc o creştere mult mai

susţinută, generată de un avânt fără precedent a investiţiilor internaţionale. Trebuie să specificăm

faptul că aceste investiţii erau în marea lor majoritate investiţii de portofoliu, însă cercetările

recente evidenţiază faptul că investiţiile străine directe (ISD) deţineau o proporţie semnificativă,

ceea ce a permis ca internaţionalizarea producţiei să fie importantă în anumite sectoare. Astfel,

ISD s-au concentrat asupra sectorului primar, în special în industria extractivă şi a materiilor

prime. La începutul anilor 1850 se desfăşura şi o importantă activitate bancară multinaţională, iar

12

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale: Politică, economie şi cultură, Ed.

Polirom, Iaşi, 2004, p. 278


19

unele companii transnaţionale din domeniul prelucrării îşi începeau activitatea în străinătate.

Spre sfârşitul secolului XIX se remarcă apariţia investiţiilor străine şi în agricultură, în special în

dezvoltarea fermelor şi a plantaţiilor. Caracteristica esenţială a acestei perioade este faptul că nu

existau restricţii internaţionale cu privire la circulaţia capitalului, iar investiţiile străine directe nu

erau reglementate.13

Începând cu anii 1870 şi până la începutul primului război mondial afacerile

internaţionale au cunoscut o creştere fără precedent, ceea ce ne întăreşte convingerea că acesta

este momentul apariţiei şi ascensiunii primului val al globalizării. Făcând o analiză a investiţiilor

din acea perioadă, Duning (1988) aprecia că 35% din volumul investiţiilor internaţionale pe

termen lung, înainte de primul război mondial, era deţinut de ISD, iar 55% dintre acestea vizau

sectorul primar. Corporaţiile transnaţionale din această perioadă se diferenţiau semnificativ de

companiile comerciale anterioare, însă, din punct de vedere structural erau destul de

asemănătoare cu corporaţiile contemporane.

Evoluţiile înregistrate în domeniile comunicaţiilor şi transportului, la sfârşitul secolului

XIX, au dus la creşterea capacităţii firmelor de a controla procesul internaţional de producţie

chiar de la sediul lor, permiţând astfel corporaţiilor transnaţionale să joace un rol important în

formarea reţelelor comerciale globale.

Primul război mondial a stopat evoluţia afacerilor internaţionale, în acea perioadă

evidenţiindu-se, în special, o diminuare considerabilă a fluxurilor de ISD. Perioada interbelică se

caracterizează prin refacerea relaţiilor comerciale dintre state. Astfel, majoritatea afacerilor

internaţionale au rămas concentrare în sectorul produselor primare. Acest sector era dominat de

companiile petroliere, în timp ce corporaţiile internaţionale deţineau controlul asupra mineritului

şi procesării metalelor.

Principalele surse de ISD erau Anglia (40%) şi America (25%), urmate de Franţa (10%).

Companiile americane au investit în plantaţii fructifere, iar cele engleze în domeniul ceaiului şi

al zahărului, dominând comerţul cu aceste mărfuri. În perioada interbelică se remarcă o creştere a

competiţiei cu privire la sursele de ISD ca urmare a intrării în circuitul internaţional a firmelor

din Suedia, Japonia şi Elveţia.14

13

Wilkins, M., The Growth of Multinationals, Aldershot, Edward Elgar, 1994 14

Gilpin, R., Economia mondială în secolul XX. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 119


20

Cel de-al doilea război mondial a dus la încetarea ritmului de creştere a afacerilor

internaţionale, producţia internaţională fiind drastic restrânsă. După anul 1945, a avut lor o

concentrare a ISD şi a corporaţiilor transnaţionale (CTN). Majoritatea ţărilor aveau investiţii

internaţionale minime, însă se remarcă o intensitate fără precedentă a implicării corporaţiilor

transnaţionale în economia naţională din partea producătorilor de minereuri de bază, petrol şi

unele produse agricole. În unele ţări, impactul CTN-urilor a fost mult mai mare decât stocul de

investiţii străine directe (ISD), deoarece au adus pe piaţă noi alimente şi băuturi care au devenit

mărci renumite pe plan mondial. În acest mod, marile corporaţii au schimbat fundamental

tendinţa de consum din ţările receptoare şi au înfiinţat filiale care, mai târziu, au cucerit noi

segmente de piaţă.

Cu toate acestea, globalizarea producţiei a rămas limitată în acea perioadă. Multe ţări

europene, dar şi ţări în curs de dezvoltare de pe celelalte continente, atrăgeau o proporţie mult

prea mică din fluxul de ISD. Marea majoritate a producţiei era realizată în cadrul întreprinderilor

naţionale şi locale, cu toate că CTN-urile jucau un rol însemnat în sectoarele prelucrătoare.

Creşterea şi expansiunea ISD după cel de-al doilea război mondial a pornit de la

companiile americane, care în perioada 1950-1960 deţineau mai mult de jumătate din fluxurile

de investiţii internaţionale. Corporaţiile americane au investit pe tot globul în domeniul petrolier,

în sectorul minier şi în agricultură. Wilkins (1974) apreciază că la început, investiţiile americane

erau concentrate în zonele familiare (Canada şi Anglia), dar începând cu anul 1960 cota ce

revenea Canadei a scăzut sub jumătate din fluxul total, în timp ce partea Angliei s-a diminuat la

mai puţin de jumătate din fluxurile către Europa.15

Companiile transnaţionale americane au continuat să se extindă datorită tehnologiilor

moderne de care dispuneau, însă în perioada anilor 1970 companiile europene şi cele japoneze au

reuşit să atingă niveluri de productivitate similare cu cele americane în anumite sectoare de

activitate. În aceste condiţii firmele europene şi cele japoneze au început să investească în

străinătate, extinzându-se astfel pe pieţele externe. Începutul anilor 1980 se caracterizează printr-

o încetinire relativă a afacerilor internaţionale, însă ISD au luat o amploare deosebită la sfârşitul

anilor 1980 şi au înregistrat niveluri record la începutul anilor 1990.16

15

Wilkins, M., The Maturing of the Multinational Enterprise: American Business Abroad from 1914 to 1970,

Cambridge, University Press, 1974, p. 331 16

Raportul UNCTAD, 1988


21

Amploarea pe care au luat-o afacerile internaţionale începând cu anii 1990, precum şi

dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, transportului, evoluţia tehnicii şi a tehnologiei,

circulaţia capitalului şi ascensiunea pieţelor financiare au dus la transformarea afacerilor

internaţionale în afaceri globale, precum şi la apariţia celui de-al doilea val al globalizării.

Piaţa Unică Europeană, NAFTA, liberalizării şi deschiderea comerţului şi investiţiilor în

regiunea Asia-Pacific prin Declaraţia de la Osaca, au permis şi încurajat dezvoltarea a trei pieţe

regionale principale, numite şi blocuri comerciale. În aceste condiţii, corporaţiile transnaţionale

au fost nevoite să-şi amplaseze producţia în fiecare din cele trei pieţe, ceea ce a condus la

dezvoltarea globalizată a producţiei. Tot la începutul anilor 1990, în majoritatea ţărilor s-au

liberalizat reglementările cu privire la investiţiile străine, în sensul de încurajare activă a atragerii

investiţiilor către interior. Această tendinţă a avut o importanţă deosebită pentru investiţiile în

servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine au întâmpinat anterior

dificultăţi datorită restricţiilor naţionale.

În perioada 1991-1996 se remarcă o încetinire a liberalizării, în special în ţările în curs de

dezvoltare şi în economiile de piaţă emergente, dar, cu toate acestea, mai multe ţări din această

categorie au adoptat politici transparente cu privire la investiţiile străine directe. Este cunoscut

faptul că nu există un regim global general acceptat cu privire la investiţiile internaţionale,

situaţie în care acordurile bilaterale privind investiţiile au devenit mecanismul esenţial pentru

facilitarea producţiei internaţionale, cu precizări precise privind regulile şi reglementările fiscale.

Referitor la perioada 1991-1996, statisticile evidenţiază faptul că mai mult de o treime din

numărul tratatelor bilaterale au fost încheiate numai între ţări în curs de dezvoltare, ceea ce

reflectă modul în care aceste ţări s-au aflat sub presiunea exercitată de instituţiile financiare

internaţionale, în special a Băncii Mondiale, dar şi a corporaţiilor transnaţionale, pentru a-şi

liberaliza controlul asupra investiţiilor internaţionale.17

Dacă ţinem seama de faptul că investiţiile străine şi corporaţiile transnaţionale, alături de

dezvoltarea comunicaţiilor şi circulaţia neîngrădită a capitalului, reprezintă factorii esenţiali ai

globalizării, putem aprecia că regimurile liberale din ţările în curs de dezvoltare reprezintă un pas

esenţial pentru trecerea semnalată la nivel mondial, de la afaceri internaţionale la afaceri globale.

Bineînţeles că există şi situaţii în care unele ţări nu au ţinut cont de recomandările OCDE,

NAFTA şi UE, privind liberalizarea pieţelor. De exemplu, legislaţia de la nivelul UE permite

17

Raportul UNCTAD, 1997, p. 11


22

mişcarea liberă a capitalului între cele 27 de ţări membre, însă stabileşte anumite limite cu privire

la folosirea subvenţiilor şi a altor stimulente pentru ISD.

În ţările în curs de dezvoltare se semnalează trecerea la regimuri liberale de atragere a

ISD. Astfel, majoritatea economiilor latino-americane, mai puţin Brazilia, au adoptat politici

liberale, eliminând sau practicând o supraveghere redusă a proiectelor de investiţii şi a

corporaţiilor transnaţionale. După criza asiatică din 1997, toate ţările est-asiatice au practicat

politici liberale cu privire la atragerea ISD către interior. Un exemplu elocvent în acest sens este

China, care a trecut de la controlul total al ISD, la un regim mult mai transparent.18

După anul 2000 se remarcă o intensificare a organizării globale a producţiei, serviciilor şi

distribuţiei la nivelul sectoarelor industriale fundamentale. Un rol esenţial în cadrul acestei

evoluţii este atribuit corporaţiilor transnaţionale. Corporaţiile americane şi cele europene se

remarcă prin creşterea susţinută şi de lungă durată a activităţilor de producţie la nivel global.

Majoritatea firmelor europene şi-au dezvoltat producţia multinaţională plecând de la o bază

internă existentă, tendinţă ce se remarcă şi la nivelul producătorilor japonezi. Factorul

determinant al expansiunii la nivel global a producţiei pentru marile firme japoneze, dar şi de altă

naţionalitate, este evitarea protecţionismului şi extinderea pieţelor. Howells şi Wood (1993)

subliniază faptul că CTN au înfiinţat reţelele de afaceri transnaţionale care au în structură

filialele lor, subcontractanţi, clienţi şi alte firme.19

Putem aprecia că globalizarea afacerilor în prezent este un proces, în acelaşi timp,

extensiv şi intensiv, care se măsoară în volumul şi fluxul investiţiilor internaţionale, numărul şi

dimensiunea corporaţiilor transnaţionale şi a filialelor acestora, precum şi prin profitabilitatea şi

eficienţa acestora. Cu toate că la începutul anilor 1990 investiţiile erau concentrate cu precădere

în ţările dezvoltate ale OCDE, ultimul deceniul al secolului XX se remarcă printr-un aflux de

investiţii în unele economii care până atunci erau considerate închise, cum este cazul Chinei şi a

ţărilor Europei de Est. Dacă analizăm formarea reţelelor mondiale de producţie şi distribuţie,

putem aprecia că impactul globalizării afacerilor se remarcă în domenii fundamentale ale

industriei din majoritatea economiilor naţionale, deoarece corporaţiile transnaţionale şi reţelele

de producţie pe care le administrează activează în sectoarele intens tehnologizate ale economiei,

acestea fiind sectoare vitale pentru acumularea de bogăţie şi pentru securitatea naţională.

18

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Op. Cit., p. 299 19

Howells, J., Wood, M., The Globalization of Production and Technology, Londra, Belhaven Press, 1993


23

Cea mai mare amploare a investiţiilor se remarcă în sectorul serviciilor, aceasta fiind o

caracteristică distinctivă a globalizării afacerilor contemporane. Cu toate că persistă concentrarea

ISD în economiile OCDE, evoluţia spaţială a ISD şi a producţiei globale cunoaşte puternice

transformări pe măsură ce economiile emergente şi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare devin

locaţii importante pentru producţia CTN-urilor şi pentru fluxurile de investiţii străine.

O altă caracteristică a globalizării afacerilor contemporane este accelerarea competiţiei

internaţionale. Dezvoltarea şi evoluţia infrastructurilor de comunicaţii globale, care se realizează

în timp real, a permis transformarea fundamentală a capacităţii firmelor de a-şi organiza

activităţile la nivel global, de a-şi adapta formele de organizare şi nivelul producţiei la condiţiile

competitive în continuă schimbare şi accentuare, dar şi de a-şi mări viteza cu care bunurile şi

serviciile circulă în cadrul reţelelor de producţie şi distribuţie. Din această perspectivă, producţia

şi afacerile transnaţionale au dobândit o mare diversitate de forme organizaţionale, iar producţia

în străinătate a devenit foarte importantă pentru corporaţii.

Este important să afirmăm că noile condiţii competitive şi evoluţia infrastructurii globale

au încurajat transnaţionalizarea producţiei şi a distribuţiei între companiile mici şi mijlocii, ceea

ce semnalează faptul că afacerile internaţionale nu sunt în exclusivitate apanajul corporaţiilor

recunoscute, cu toate că acestea rămân dominante la nivelul economiei globale.

2.2. Fluxurile internaţionale de capital

Capitalul, sub toate formele sale, este probabil resursa economică cu cel mai mare grad

de mobilitate în contextul economic al noului mileniu. Fluxurile de capital sunt astăzi prezenţe

comune atât pe circuite internaţionale, cât şi pe traseele naţionale, intersectoriale şi

intrasectoriale. Nu doar volumul fluxurilor de capital şi viteza deplasării acestora sunt într-o

ascendenţă permanentă, ci şi uşurinţa cu care acestea se metamorfozează (investiţii directe,

investiţii de portofoliu, credite bancare şi nebancare, titluri de împrumut), în funcţie de

caracteristicile mediului gazdă şi de interesul şi profitul deţinătorului. Dacă în trecut circulaţia

capitalurilor era înţeleasă doar ca formă de finanţare a contului curent, astăzi, repartiţia

internaţională a capitalurilor determină din ce în ce mai mult cursul de schimb şi ratele

internaţionale ale dobânzii care, la rândul lor, influenţează evoluţia şi structura comerţului

internaţional.


24

Uniunea Europeană a liberalizat circulaţia fluxurilor de capital în mai multe etape. O

primă Directivă, adoptată în anul 1960, care liberaliza cea mai mare parte a capitalurilor pe

termen lung, a fost completată în 1962 printr-o a doua Directivă aferentă operaţiunilor cu titluri

de valoare. În cursul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, când statele membre reacţionau diferit

la şocul petrolier, importante mişcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai

mult capabile să ameninţe echilibrul intern al economiilor. Totuşi, tentativele de a stăpâni

fluxurile transfronteliere de capital au fost nu numai total ineficiente, dar şi din ce în ce mai

contraproductive. Odată aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mişcărilor de capital

pe termen lung şi mediu în anul 1986 şi liberalizarea întregii circulaţii a capitalurilor pe termen

scurt în 1988, s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive. Nu numai că această deschidere nu a

generat nici un dezechilibru major pentru ţările respective, dar, după liberalizare, ţările care au

luat măsurile în cauză au înregistrat o pătrundere netă a capitalurilor. Pieţele de capital

internaţionale nu au ezitat să intre în angajamente pe aceste pieţe, iar repartiţia capitalurilor au

determinat o creştere a eficacităţii în Uniunea Europeană.20

Această experienţă a făcut să crească, la nivelul Uniunii Europene , încrederea în

liberalizarea circulaţiei fluxurilor de capital în relaţia cu ţările terţe. Totuşi, experienţa europeană

trebuie analizată din perspectiva schimburilor care se derulează pe scena financiară

internaţională. În cursul ultimilor douăzeci de ani circulaţia fluxurilor de capital a cunoscut o

dezvoltare fără precedent, costurile tranzacţiilor s-au micşorat, iar atragerea capitalurilor a

devenit obiectul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai intense. Astfel, măsurile de

liberalizare au devenit indispensabile pentru atragerea capitalului străin, pentru a se asigura

integrarea în economia internaţională şi pentru promovarea dezvoltării unui sector financiar

concurenţial.

În România, procesul liberalizării fluxurilor de capital a demarat în anul 1991 prin Legea

Investiţiilor Străine şi s-a realizat etapizat, corelat cu graficul de aderare la Uniunea Europeană.

Factorii care determină formarea şi mişcarea fluxurilor de capital, indiferent că ne referim la

coordonata economiei naţionale sau la cea internaţională, sunt în general asemănători, având

doar grad şi sferă de aplicabilitate diferite, la nivel de companie, industrie, economie sau regiune.

Uneori, însă, apar diferenţe între factorii care dinamizează cele două componente esenţiale ale

fluxurilor de capital, fluxurile în căutare de investiţii străine directe şi cele în căutare de

20

Anghel I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62


25

investiţii de portofoliu. De menţionat este şi faptul că aversiunea, neutralitatea sau apetenţa faţă

de riscul investiţional al diverşilor participanţi la fluxuri determină, la rândul lor, preferinţa

pentru o formă sau alta de circulaţie a capitalului.21

Anticipările investitorilor privind randamentele viitoare, în condiţiile date de risc al

investiţiei, reprezintă criteriul fundamental al mobilizării şi alocării capitalului în diferite regiuni

ale lumii, economii naţionale, industrii, companii etc. În condiţii similare de risc, investitorii vor

alege investiţia care va maximiza profitul într-un orizont de timp considerat rezonabil. Mai

departe, procesul de decizie constă în anticiparea randamentelor viitoare şi a factorilor de risc la

care este expusă investiţia. Deci, factorii determinanţi ai mişcării fluxurilor de capital reprezintă

premisele micro şi macroeconomice pe baza cărora se anticipează oportunităţile de câştig, cu

eforturi minime şi în condiţii de risc controlat.

Există anumiţi factori ciclici şi structurali care influenţează mişcarea fluxurilor de capital.

Dintre cei ciclici se poate aminti direcţionarea investitorilor către pieţele emergente ca urmare a

declinului ratelor dobânzilor reale la nivel mondial din anii ‘90. La acesta se mai poate adăuga

faptul că politica de acordare a creditelor externe s-a îmbunătăţit ca urmare a restructurării

datoriei externe pentru un număr mare de ţări în curs de dezvoltare. Forţele externe structurale au

început să funcţioneze odată cu apariţia a două căi de dezvoltare în structurile financiare ale

ţărilor exportatoare de capital: reducerea costurilor de transfer, tranzacţionare şi comunicare, pe

de o parte, şi liberalizarea conturilor de capital, pe de altă parte. Acestea au condus la creşterea

disponibilităţii capitalului privat de traversare a graniţelor pentru găsirea de oportunităţi de

investiţii. Scăderea costurilor de comunicare şi tranzacţionare, gradul ridicat de acces la

informaţii, au determinat companiile sau instituţiile să investească în afara graniţelor geografice

sau să desfăşoare afaceri tradiţionale pentru a-şi spori eficienţa şi profiturile. 22

În ceea ce priveşte entităţile implicate în investiţii internaţionale, indiferent de forma

acestora (directe sau de portofoliu), acestea au în vedere obţinerea de venituri, diversificarea şi

accesul la piaţă. Diferenţa dintre cele două categorii de fluxuri internaţionale de capital constă nu

în obiectivele agenţilor economici implicaţi care, în cea mai mare parte sunt similare, vizând

obţinerea de rentabilităţi sporite, ci în criteriile care stau la baza deciziei investiţionale. Astfel, în

timp ce prin investiţii străine de portofoliu se urmăreşte diversificarea portofoliului conform

21

Anghel, I.E., Op. cit., p. 65 22

Marin G., Economia Mondială. Trecut-prezent-viitor., Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 64


26

preferinţei pentru o anumită expunere sectorială şi/sau geografică, prin investiţii străine directe

se vizează valorificarea superioară a „avantajelor” obţinute de firma investitoare. În consecinţă,

în cazul investiţiilor străine directe, criteriile principale care stau la baza deciziei de a investi într-

o anumită ţară sunt potenţialul pieţei şi existenţa capabilităţilor locale (resurse naturale, umane,

de cercetare-dezvoltare etc.), în timp ce investiţiile străine de portofoliu sunt direcţionate în

funcţie de stabilitatea politică a ţării receptoare (influenţează mărimea investiţiei), gradul de

deschidere economică şi de maturitatea pieţei de capital, de atitudinea guvernului şi uşurinţa cu

care sunt repatriate profiturile.23

Comparativ cu investiţiile străine directe care sunt realizate, în proporţie semnificativă,

de corporaţii transnaţionale, investiţiile de portofoliu sunt realizate de o multitudine de agenţi

economici (instituţionali, societăţi financiare şi non-financiare). Cu toate acestea, date recente

arată că fondurile de investiţii colective au devenit o sursă din ce în ce mai importantă de

investiţii străine directe. Dificultatea încadrării investiţiilor realizate de către acestea se datorează

existenţei unei aşa numite „zone gri”. Concret, atâta vreme cât acestea achiziţionează cel puţin

10% din pachetul de acţiuni al unei firme vizate, investiţiile realizate sunt clasificate ca fiind pe

termen scurt sau sunt de natura Investiţiilor de portofoliu (generează numai fluxuri financiare).

Drept urmare, investiţiile străine realizate de fondurile de investiţii colective reprezintă cel mai

bun exemplu de investiţii străine de portofoliu care evoluează în investiţii directe, în contextul

liberalizării circulaţiei capitalurilor şi internaţionalizării producţiei. 24

Obţinerea avantajelor de proprietate sau competitivitate prin investiţii străine directe de

către firmele implicate, presupune un nivel minimal de dezvoltare a ţărilor sursă. În acest sens,

John Dunning a lansat conceptul de ciclu sau cale a dezvoltării investiţionale (Investment

Development Path – IDP).25

În elaborarea acestui concept Dunning a plecat de la ipoteza că, o

dată cu dezvoltarea economică, măsurată prin nivelul PIB/locuitor, o ţară îşi modifică poziţia

investiţională dată de stocul net de investiţii străine directe, calculat ca diferenţă între stocul

investiţiilor străine de ieşire şi stocul investiţiilor străine intrate.26

Pe măsură ce o ţară se

dezvoltă, are loc o modificare a condiţiilor oferite firmelor locale şi străine, cu implicaţii directe

23

Dunning J.H., Dilyard J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transantional

Corporation vol.8, nr.1, 1999, pp. 20-22 24

UNCTAD – World Investments Report 2006, p. 16 25

Dunning J., Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison Wesley, Reading, Massachusetts, 1993,

p. 58 26

Buckley P.J., Castro F., The investment development path:the case of Portugal, Transnational Corporation, vol.7,

nr.1, 1998, p. 2


27

asupra fluxurilor de investiţii străine directe.27

La rândul lor, investiţiile străine directe

influenţează structura economică şi dezvoltarea unei ţări. Există, deci, o interacţiune între cele

două elemente. Guvernele pot influenţa şi ele condiţiile unei ţări prin crearea unor bunuri

publice, acţionând asupra concurenţei şi asupra avantajelor de proprietate ale firmelor locale şi

străine.28

Analizând evoluţia fluxurilor de investiţii, Dunning apreciază că ţările parcurg cinci stadii

de dezvoltare începând de la o fază iniţială asociată preindustrializării şi terminând cu stadiul

final caracteristic celor mai dezvoltate ţări:29

1. Stadiul I – fluxurile de investiţii străine directe de intrare şi ieşire sunt aproape

inexistente, deoarece piaţa locală are dimensiuni reduse, infrastructura nu este adecvată, forţa de

muncă este slab pregătită, iar cadrul legal este slab dezvoltat;

2. Stadiul II – ţările dezvoltă anumite avantaje de localizare datorită ameliorării

infrastructurii, a resurselor şi creşterii dimensiunii pieţei interne. Astfel, fluxurile de investiţii

străine directe înregistrează o creştere în special în ramurile tradiţionale ale industriei

prelucrătoare şi în cele intensive de forţă de muncă, precum şi în construcţii, distribuţie şi

comerţ. În această etapă, stocul de investiţii străine directe intrat creşte mai repede decât PIB-ul;

3. Stadiul III – fluxurile de investiţii străine directe de intrare cresc mai puţin spectaculos,

ele fiind depăşite de investiţiile străine directe de ieşire, fiind specific doar acelor ţări care au

reuşit să creeze un sistem juridic stabil şi o infastructură fizică şi comercială satisfăcătoare.

Astfel, se înregistrează o creştere a stocului net de investiţii străine directe, deşi, uneori, apar şi

valori negative. Această modificare se datorează avantajelor de proprietate ale agenţilor

economici locali, avantaje care devin mai mult specifice firmei şi mai puţin specifice ţării.

Astfel, firmele mai puternice vor deveni mai competitive şi se vor angaja în investiţii de

valorificare a resurselor (în ţări mai puţin dezvoltate) şi în valorificarea activelor sau a pieţelor

(în ţări mai dezvoltate);

4. Stadiul IV – caracterizat prin preponderenţa investiţiilor străine directe de ieşire

comparativ cu cele receptoare, fiind specific doar acelor ţări care au atins un anumit grad de

maturitate economică. Avantajele de localizare sunt date, în special, de factorii de producţie

27

Duran J., Ubeda F., The invest development path: a new empirical approach and some theoretical issues,

Transanational Corporation, vol. 10, nr. 2, 2001, p. 4 28

Buckley P.J., Casson M.C., The EeconomyTheory of Multinational Enterprise, London, Macmillan, 1998, p. 14 29

Dunning J.H., Globalization. Trade and Foreign Direct Investment, London: Elsevier, 1998, p. 6


28

creaţi, iar cele de proprietate reprezintă rezultatul organizării şi coordonării activelor dispersate

din punct de vedere geografic. Societăţile transnaţionale sunt din ce în ce mai interesate de

internaţionalizarea comerţului şi a producţiei;

5. Stadiul V - stocul de investiţii străine directe de intrare şi ieşire este foarte ridicat,

poziţia netă fiind aproape zero. Valorile negative alternează cu cele pozitive, în funcţie de

evoluţia ratelor de schimb şi de fazele ciclului economic. În acest stadiu, competitivitatea nu mai

este reflectată fidel de mărimea absolută a PIB-ului, ci de poziţia investiţională netă. Astfel, în

cazul ţărilor dezvoltate, nivelul de competitivitate al economiei este reflectat de investiţii străine

directe atât a celor generate, cât şi a celor receptate.

Conceptul de ciclu al dezvoltării investiţionale a fost confirmat de rezultatele unui studiu

efectuat de UNCTAD în anul 2006 pe un număr de 135 de ţări aflate în diverse faze ale

dezvoltării economice. În cadrul acestui studiu s-a urmărit evidenţierea relaţiei dintre nivelul de

dezvoltare măsurat prin PIB/locuitor şi poziţia investiţională dată indicatorul NOI/locuitor

(investiţie netă de ieşire pe locuitor), calculat ca diferenţă dintre stocul de investiţii străine

directe de ieşire şi stocul de investiţii străine directe de intrare raportată la numărul de locuitori.30

Pentru statele membre UE, rezultatele sunt redate în tabelul nr. 2.1. Se observă că la

nivelul UE se înregistrează decalaje profunde între stadiile de dezvoltare investiţionale ale

statelor membre. Majoritatea ţărilor noi membre ale UE se află în stadiul II al ciclului dezvoltării

investiţionale, cu excepţia Estoniei, Cehiei, Ungariei şi Sloveniei care se află în stadiul III. Se

remarcă, totodată, faptul că indiferent de stadiul în care se află, statele centrale şi est europene

sunt receptoare nete de investiţii străine directe, ceea ce dovedeşte că firmele locale nu sunt

suficient de competitive pentru a se angaja în investiţii semnificative de valorificare a resurselor

şi/sau a activelor în afara graniţelor naţionale.

Majoritatea statelor dezvoltate din UE, aflate în stadiile IV şi V sunt generatoare de

investiţii nete de investiţii străine directe, stocul de ieşire fiind mai mare decât cel de intrare, ceea

ce demonstrează că firmele locale puternic competitive preferă să exploateze avantajele pe care

le deţin prin internaţionalizarea producţiei.

Intrările masive de capital străin au susţinut restructurarea economiei şi dezvoltarea unor

state precum Estonia, Cehia, Ungaria şi Slovenia. Pe măsura dezvoltării lor s-au modificat

condiţiile oferite investitorilor străini cu impact pozitiv asupra intrărilor de capital străin, ceea ce

30

UNCTAD, World Investments Report 2006, pp. 144-145


29

explică poziţiile deţinute de aceste state ca principale receptoare nete din Europa Centrală şi de

Est (valori negative ridicate ale indicatorului NOI/locuitor). La polul opus se află România şi

Bulgaria care, datorită nivelului relativ redus de investiţii străine directe receptate, au înregistrat

un ritm de dezvoltare semnificativ mai scăzut, astfel încât, avantajele lor de localizare sunt

specifice stadiului II al dezvoltării investiţionale.

Fluxurile de investiţii străine directe reprezintă o componentă de bază a fenomenelor ce

se manifestă în cadrul economiei mondiale, ele constituind resurse financiare orientate spre o

anumită regiune investiţională, permiţând celor care investesc să dezvolte operaţiuni asupra

cărora deţin controlul şi puterea de decizie. Evoluţia fluxurilor investiţionale directe este

determinată de următoarele obiective:31

1. pentru ţările furnizoare de investiţii străine directe:

- aprovizionarea cu materii prime şi resurse energetice din ţările gazdă;

- utilizarea unor factori de producţie disponibili în statele receptoare;

- posibilitatea de desfacere a produselor pe pieţele ţărilor gazdă;

2. pentru ţările receptoare de investiţii străine directe:

- obţinerea unor tehnici de vârf;

- crearea de noi locuri de muncă;

- dezvoltarea unor noi ramuri;

- management performant;

- retehnologizarea cu efecte asupra modernizării producţiei şi asupra generării de progres

tehnic.

Pentru determinarea performanţelor şi potenţialului economiilor naţionale în atragerea de

investiţii străine directe, UNCTAD a calculat doi indicatori: indicele de performanţă al atragerii

de investiţii străine directe şi indicele de potenţial al atragerii de investiţii străine directe.

Conform indicelui de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, ţările cu valoare a

indicelui supraunitară atrag investiţii străine directe peste aşteptări, comparativ cu puterea lor

economică relativă şi se calculează raportând ponderea fluxului de investiţii străine directe într-o

ţară în totalul fluxurilor globale la ponderea economică în PIB-ul global

Indicele de potenţialului al atragerii de investiţii străine directe clasifică ţările în

conformitate cu potenţialul lor de atragere a investiţiilor străine directe. Acest indice cuantifică

31

Anghel I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 40


30

factorii structurali care au tendinţa de a se modifica foarte încet. Ca rezultat, valoarea indicelui

este relativ stabilă pe termen scurt. Acest indicator înglobează opt variabile, considerate ca factor

cheie pentru atragerea investiţiilor externe directe: PIB/locuitor, ponderea exporturilor în PIB,

creşterea anuală reală a PIB-ului, numărul liniilor telefonice la 1000 locuitori, energia consumată

pe locuitor, ponderea studenţilor din învăţământul superior în totalul populaţiei şi riscul de ţară.

Se calculează raportând valoarea variabilei ţării din care se scade valoarea minimă a variabilei la

nivel mondial, la valoarea maximă a variabilei la nivel mondial din care se scade valoarea

minimă a variabilei la nivel mondial. În Anexa III sunt prezentate valorile înregistrate de aceşti

doi indici în perioada 1991-2005.

UNCTAD a încercat să combine cei doi indici, realizând astfel o tipologie a statelor

lumii. Aceşti indicatori nu iau în calcul şi investiţiile de portofoliu care uneori sunt semnificative.

Clasificarea ţărilor în funcţie atât de indicele de performanţă al atragerii de investiţii

străine directe, cât şi de indicele de potenţialului de atragere de investiţii străine directe conduce

la următoarele:32

ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile străine

directe şi cu potenţial ridicat („înaintaşii” sau „front-runners”). Din

această categorie fac parte 40 de state printre care şi ţările dezvoltate

din Europa (Franţa, Suedia, Elveţia, Belgia), ţări asiatice (Hong-Kong,

Singapore), ţări din America Latină (Brazilia, Chile);

ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile externe

directe şi cu potenţial scăzut (economii peste potenţial sau „above-

potential”). Din această categorie fac parte în mare majoritate, ţările

sărace, fără o bază industrială solidă şi fără factori structurali

stimulativi, dar care au avut succes în atragerea de investiţii străine

directe;

ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine

directe şi cu potenţial ridicat („economii sub potenţial” sau „below-

potential”), din categoria cărora fac parte, în general, ţările dezvoltate

sau relativ industrializate, care nu au înregistrat intrări semnificative de

32

World Investments Report 2005: Transnational Corporation and International of R&D, UNCTAD New York

Geneva, 2005


31

fluxuri de investiţii externe directe, conform potenţialului lor

economic, datorită politicilor investiţionale nefavorabile sau

tradiţionale (Italia, Japonia, Coreea, Taiwan) sau datorită politicilor

investiţionale nefavorabile, a factorilor sociali sau a competitivităţii

slabe. În această categorie au fost incluse în ultima vreme şi SUA şi

ţările dezvoltate abundente în capital, precum şi Arabia Saudită;

ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine

directe şi cu potenţial scăzut („economii sub-performante” sau „under-

performers”). În această categorie sunt incluse ţările sărace care, din

motive economice sau de altă natură nu beneficiază de avantajele

producţiei internaţionale ca factor de creştere economică (Algeria,

Camerun, Kenya, Pakistan).

Pentru „front-runners” care doresc să rămână receptori importanţi de investiţii externe

directe, problema este una de păstrare a competitivităţii pentru atragerea investiţiilor externe

directe. Economiile mai puţin performante vor trebui să-şi îmbunătăţească aspectele legate de

mediul investiţional, iar ţările care oscilează între acestea din urmă şi economiile peste medie vor

trebui să se străduiască să-şi construiască rapid un potenţial competitiv care să atragă investitorii.

În concluzie, fluxurile internaţionale de capital constituie un alt pilon important al globalizării, ce

permite identificarea performanţelor economiilor naţionale sa a celor regionale. De asemenea,

prin intermediul acestor fluxuri statele lumii sunt interconectate în permanenţă, ceea ce pune în

evidenţă un avantaj important al globalizării.


32

CAPITOLUL III

AFRICA – APARTHEID-UL

Apartheidul a fost pentru prima oară amintit intr-un discurs din 1917 al celui ce avea să

devină mai tirziu prim-ministru, J.C. Smuts. Acest concept a devenit insă foarte popular de abia

in decursul campaniei electorale din 1948. Dar când s-a născut de fapt Apartheidul?

Primele indicii cu privire la apariţia rasismului sud-african au apărut probabil odată cu

colonizarea regiunii Cap de către membrii Companiei Olandeze a Indiilor de Est in cea de-a doua

jumătate a secolului XVII. Această companie avea trei tipuri de angajaţi: aşa numiţii "cetăţeni

liberi", sclavii şi străinii ("boşimanii şi hotentoţii"). La acea vreme nu se formase incă grupul

albilor sau al europenilor. Tendinţa companiei, pe parcursul secolului XVIII, de a nu recruta

decit angajaţi albi, a avut rolul de a consolida conştiinţa acestora de apartenenţă la o "familie"

separată care s-a impus deasupra apartenenţei la sfera mai largă a angajaţilor companiei sau a

"cetăţenilor liberi". Cu timpul s-a format şi o ierarhie socială, la al cărei virf se aflau angajaţii

companiei şi "cetăţenii liberi", baza inferioară fiind constituită din negri şi sclavi. Fără оndoială

că identitatea grupării albe s-a hrănit şi din sursele religioase. Această grupare considera că

civilizaţia se bazează pe creştinismul "alb" şi pe o educaţie elementară. In consecinţă, albii

(creştini) se considerau superiori "păginilor" de culoare.

Odată cu abolirea sclaviei, ingrijorătoare pentru o mare parte din albi, prin apariţia

elitelor britanice in regiunea Cap şi a bandelor de negri, intre anii 1837 - 1846 cca. 10.000 de

persoane s-au mutat mai la nord, respectiv nord-est, infiinţind acolo republicile africaans

Transvaal (1852) şi Oranje (1854), in care sentimentul de superioritate al albilor şi-a infipt

rădăcinile in legislaţia electorală: doar albii aveau drept de vot! Conflictele dintre forţele de

ordine africaans şi triburile de negri, precum şi măsurile de ordin legislativ din Natal-ul britanic

şi din cele două state aficaans, Transvaal şi Oranje, au pus aşadar bazele unei politici radicale de

segregare in Africa de Sud, aşa cum a decurs ea de la inceputul secolului XX. Spre sfirşitul

secolului XIX, in munţii din regiunea Witwatersrand din zona Johannesburg-ului de mai tirziu au

fost descoperite primele zăcăminte de aur care, alături de zăcămintele de diamante, au provocat

un proces enorm de transformare economică in Africa de Sud. Pină la mijlocul secolului XX,


33

Africa de Sud s-a transformat dintr-un stat in exclusivitate agricol intr-unul minier şi industrial.

In căutarea unui loc de muncă, albi - in cea mai mare parte africaans săraci şi negri au inceput să

se stringă in regiunea din jurul oraşului Johannesburg. Pentru dezvoltarea politicilor

segregaţioniste, procesul sud-african de urbanizare şi industrializare a avut un rol decisiv. Pentru

că in zona "Rand-ului", tinerii africaans — caracterizaţi de o mentalitate provincială şi de

sentimentul de superioritate rasială — s-au văzut deodată nevoiţi să facă faţă concurenţei acerbe

a maselor de negri care işi vindeau foarte ieftin forţa de muncă. In viaţa economică sud-africană

nu s-a format niciodată o clasă muncitorească comună pentru albi şi negri. Muncitorii africaans

cereau salarii mai mari decit negrii şi, in loc să lupte cot la cot cu aceştia pentru o creştere

generală a salariilor, ei au incercat să obţină de la sindicate şi parlamentari garanţia unor drepturi

privilegiate, pe baza simplului fapt că erau albi.

In 1910, odată cu infăptuirea Uniunii statelor sud-africane, doar bărbaţii albi au primit

drept de vot. Această perioadă din istoria Africii de Sud poate fi considerată ca fiind aceea in

care s-a stabilit ideologia fundamentală cu privire la politica de segregare rasiale şi in care

parlamentul sud-african a inceput să o codifice in cadru legal. In perioada de guvernare a

premierilor Malan (1948-1954) şi Strijdom (1954-1958), administraţia Africii de Sud a avut ca

obiectiv promovarea "Wit baasskap", a supremaţiei omului alb in viaţa cotidiană şi politică.

Toate cutumele şi convenţiile din practica anterioară a politicii segregaţioniste au luat, in această

perioadă, forma unor legi apartheidiste. Acesta a fost punctul culminant al aşa numitului "petty"

Apartheid, al "micului" Apartheid, vestea despre măsurile luate intru discriminarea populaţiei ne-

albe depăşind graniţele ţării.

Segregarea rasială a avut prioritate şi in perioada următoare, marcate de urcarea in

fotoliul de prim-ministru a lui H.F. Verwoerd (1958-1966). O parte din teritoriul ţării urma a se

transforma in state independente, aşa numitele homelands, astfel putind fi puse bazele unei Africi

de Sud mai mici, dar bogate şi exclusiv albe. Totuşi rezultatele nu au fost cele pe care le spera

Verwoerd: problema milioanelor de negri care trăiau in oraşe şi refuzul sferei internaţionale de a

recunoaşte aceste homelands au incurcat socotelile guvernului sud-african. Criticile

internaţionale s-au inmulţit considerabil pe timpul guvernării lui Verwoerd, fapt lipsit insă de

consecinţe notabile. Au fost făcute unele corecturi mai degrabă "cosmetice", nemaivorbindu-se

astfel de "Apartheid", ci de o "dezvoltare separată". "Departamentul pentru problemele

băştinaşilor" şi-a schimbat numele in această perioadă, devenind "Departamentul pentru


34

cooperare şi dezvoltare". Perioada de guvernare a primului ministru Vorster (1966-1978) a fost

caracterizată de o creştere a izolării Africii de Sud. In 1976 a avut loc răscoala negrilor de la

Soweto, de lingă Johannesburg, coloniile foste prietene, Angola şi Mozambic, transformвndu-se

şi ele in adversari ai regimului şi declarind război Africii de Sud. Pentru a ieşi din această

izolare, guvernul a purces la primele negocierii cu persoanele de culoare, abrogind оn 1974

majoritatea legilor emise de "petty" Apartheid.

Prima disponilitate de a introduce unele reforme a arătat-o guvernul sud-african condus

de P.W. Botha (1978-1989), cind s-a renunţat la multe din legile clasice ale Apartheidului.

"Colour Bar", segregarea rasială din domeniul economic a fost desfiinţată, statul incuviinţind

intrarea in legalitate a sindicateşpr negrilor. Mai departe, prevederile Immorality Act-ului au fost

abolite, la fel şi cele care interziceau deplasarea negrilor in teritoriu. Aceasta a fost insă perioada

in care s-au luat măsuri extrem de drastice in ceea ce-i privea pe negrii răsculaţi, mai ales pe

negrii din suburbii şi din metropolele "albe".

După atacul cerebral suferit de Botha, Partidul Naţional l-a ales ca succesor pe Willem de

Klerk (1989-1994). De Klerk nu şi-a ascuns niciodată dorinţa de a implementa noi reforme

fundamentale. In discursul său, devenit de pe acum celebru, de la deschiderea sesiunii

parlamentare de la 2 februarie 1990, el a recunoscut eşecul politicii Apartheid, anunţind

introducerea următoarelor măsuri:

ridicarea interdicţiei puse asupra mişcărilor politice;

eliberarea lui Nelson Mandela, care se afla in оnchisoare de 27 de ani;

demararea negocierilor cu privire la reformarea legislaţiei electorale din Africa de Sud.

Acesta a fost sfirşitul politicii de Apartheid. In cele ce au urmat a fost concepută o nouă

Constituţie menite să reprezinte o Africă democratică care aparţinea tuturor locuitorilor săi. In

aprilie 1994, la primele alegeri generale la care au putut participa toţi cetăţenii sud-africani,

Nelson Mandela a fost ales preşedinte.

Abolirea Apartheid-ului

Statul sud-african reuşise, la inceputul anilor 60, să zădărnicească aproape toate formele

de rezistenţă. In loc să ia măsuri care ar fi combătut cauzele şi sursele rezistenţei, guvernanţii s-

au străduit să realizeze şi ultimele măsuri in vederea implementării finale a programului

Apartheid. Criza economică, influenţele mişcării Black Consciousness, prognozele intunecate de


35

viitor şi condiţiile de trai inrăutăţite din oraşe, au făcut ca situaţia să devină din nou incendiară la

mijlocul anilor 70. Legea care declanşase revolta elevilor de la Soweto, innăbuşită in mod violent

de forţele poliţieneşti, prevedea ca limba de predare din şcoli să fie limba africaans, limba

burilor. Revoltele au cuprins in curind intreaga ţară. La fel ca in anii 60, poliţia şi serviciile

secrete au reuşit să ţină situaţia sub control.

Totuşi, ceva s-a schimbat. In loc să desăvirşească politica de Apartheid, guvernul a decis

să ia unele măsuri compensatorii. Siguranţa şi certitudinile populaţiei albe se năruiseră.

Rezistenţa negriilor nu se mai compunea doar dintr-o grupare restrinsă, care putea fi lesne

eliminată. Ea se transformase intr-o mişcare de mari proporţii, care nu mai putea fi ţinută sub

control decit prin realizarea unor compromisuri. In cele ce au urmat, legile care priveau

organizarea negriilor in sindicate au devenit mai permisive, bugetul pentru educaţia raselor ne-

albe a crescut, iar sistemul sanitar a fost ameliorat. Cel mai vizibil in afară a fost desfiinţarea in

anii 70 şi 80, a aşa numitului "petty apartheid", a "micului Apartheid". Totuşi, in ceea ce privea

problemele cele mai esenţiale, nimic nu s-a schimbat.

Baza ideologică a Apartheidului fusese insă serios clătinată. In domeniul politic,

schimbările au fost nesemnificative. In 1984 a intrat in vigoare o nouă Constituţie, care

reprezenta incercarea preşedintelui Botha de a incheia acorduri cu alte rase. Sistemul parlamentar

a fost inlocuit cu un altul, care dispunea de un preşedinte mai puternic, şi in care reprezentanţii

albilor, ai metişilor şi ai indienilor dispuneau de Cameră parlamentară şi Consiliu de Miniştri

proprii. Camerele puteau lua decizii in ceea ce priveau problemele proprii, in cele comune,

hotăririle se luau de către toate Camerele.

Important in acest sens este că negrii fuseseră cu totul trecuţi cu vederea. Guvernul nu

renunţase la ideologia homeland-urilor: negrii dispuneau de propriile teritorii in care işi puteau

exercita funcţiile politice. Metişii şi indienii erau insă minorităţi, adevăratul motiv al claustrării

majorităţii (negriilor) fiind prezervarea drepturilor minorităţii albe.

Indienii şi metişii nu au căzut in capcana intinsă de guvernanţi: 80% din persoanele cu

drept de vot au ales să nu participe la alegeri. In loc să liniştească situaţia, aceste noi "reforme"

au cauzat noi proteste. S-a născut astfel o adevărată cultură a violenţei: consilieri orăşeneşti negri

au fost ucişi pentru că erau consideraţi a fi marionete ale sistemului, birourile lor au fost

incendiate; colaboratorii erau vinaţi, torturaţi şi arşi de vii - metoda cea mai răspindită fiind

agăţarea de git a cauciucurilor in flăcări. Bombe ascunse in automobile capcană explodau in


36

zonele comerciale, grenade erau aruncate in restaurante. In 1986 a fost declarată stare de

necesitate. Activiştii au fost urmăriţi pină la Paris şi la Londra, in Africa de Sud ei fiind оnchişi

după gratii. In trei luni fuseseră prinşi 20.000 de activişti.

In ciuda tuturor aşteptărilor, preşedintele Botha nu a ales să intensifice ritmul reformelor,

continuindu-şi atitudinea pasivă. Acest lucru a fost dezaprobat nu doar de populaţia ţării, ci şi de

opinia publică internaţională. Partenerii comerciali cei mai importanţi ai Africii de Sud au impus

sancţiuni aspre, aducind ţara in pragul unei crize economice şi izolind-o de exterior. Africa de

Sud părea că se va prăbuşi. Apartheidul condusese ţara intr-un punct care nu mai ducea nicăieri.

Dar, aşa cum avea să noteze mai tirziu şi Mandela in autobiografia sa, "momentele cele mai

disperate sunt cele in care este bine să se pornească noi iniţiative."

Aşa s-a ajuns la primele negocieri cu grupurile de interese şi cu Botha insuşi. Opinia

publică a aflat astfel despre temerile albilor cu privire la ce avea să le aducă schimbarea prin

preluarea puterii de către majoritatea covirşitoare, necunoscută şi atit de temută a negriilor. Aşa

stăteau lucrurile in 1989, cind Botha a suferit un atac cerebral, Frederik Wilhelm de Klerk fiind

numit preşedinte in locul lui. De Klerk nu-şi ascunsese niciodată dorinţa de a recurge la unele

reforme fundamentale. In celebrul său discurs ţinut cu ocazia deschiderii lucrărilor parlamentare

de la 2 februarie 1990, de Klerk a confirmat eşecul politicii de Apartheid. El a anunţat

introducerea următoarelor măsuri:

eliberarea lui Mandela;

ridicarea interdicţiei impuse celor 61 de organizaţii politice;

obligaţia de a Incepe negocierile cu privire la dreptul de vot general.

Astfel, Africa de Sud a pornit pe calea celor mai radicale măsuri luate vreodată pe

teritoriul său. Legile Apartheidului au căzut unele după altele, Apartheidul devenind astfel

istorie. Acum trebuiau găsite insă soluţii durabile pentru constituirea unui stat democratic.

În concluzie, Africa de Sud si-a sarbatorit primul deceniu de guverbare post-apartheida,

statul a raspuns natiunii si corpurilor diplomatice Internationale. ANC a devebit la putere pentru

a treia oara in aprilie 2004 cu 70% de voturi. Au fost facute citeva progrese spre egalitatea rasiala

in ciuda nedreptatii impartirii averii. Oricum, Africa de Sud a continuat sa lupte cu mostenirea de

Apartheid- cresterea somajului; cultura generala scazuta;impartirea locuintelor dupa criteriul

rasial; epidemia de HIV/SIDA care era din ce in ce mai numeroasa si dinamica de globalizare.

La inceputul secolului XXI somajul a fost estimate la 30-40%. Conform “South African Survey”


37

1999, o treime din africanii din Africa de Sud aveau nevoie de adapost adecvat. Cresterea

virusului HIV in clinicile de nou nascuti era de 22.8% in 1998.

Africa de Sud nu este vazuta ca şi concurent in productia globala din cauza costului

muncii inalte. Un numar de mine si interprinderi manufacturiale au fondat ramuri in alte tari

Africane. Guvernul cauta sa atraga noi investitori pentru a spori forta de munca a populatiei de

culoare. Deci, se poate observa ca apartheid-ul a lasat urme adinci in Africa de Sud nu numai in

ceea ce priveste repartizarea populatiei pe culoarea pielii, dar si in ceea ce priveste dezvoltarea

economica; culturala;istorica; si alte ramuri esentiale ale vietii. Chiar daca apartheid-ul a fost

abolit el mereu va ramine ca o umbra peste populatia de culoare si peste viitoarea istorie a

omenirii din Africa de Sud.


38

CAPITOLUL IV

AFRICA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

4.1. Integrarea regională a Africii

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei

cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele

comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a

forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite

bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în

acest sens.

Necesitatea integrării în Africa se sprijină pe câteva dintre avantajele pe care le oferă o

astfel de soluţie.

În ceea ce priveşte aspectul economic, întărirea integrării în Africa permite transformarea

economiilor africane prin valorificarea economiilor de scară ce apar, coordonarea politicilor

economice în diverse domenii (comercial, curs de schimb, forţă de muncă etc.), lărgirea

posibilităţilor de dezvoltare a infrastructurii, creşterea pieţei, accesul facil la noi oportunităţi de

aprovizionare şi desfacere şi, nu în ultimul rând, angajarea activă a continentului african în

procesul globalizării, mai ales în condiţiile în care Africa este considerată, la ora actuală, una

dintre cele mai rămase în urmă regiuni de pe glob şi care se confruntă cu cele mai mari probleme

legate de sărăcie.

Integrarea oferă şanse foarte bune de relansare a industriei precum şi a celorlalte tipuri de

activităţi. O creştere a concurenţei între ţări va determina creşterea competitivităţii, eliminarea

acelor întreprinderi ineficiente şi afirmarea iniţiativei private. De asemenea, creşterea pieţei are

ca efect sporirea capacităţilor industriale atât de necesare transformării economiilor africane.

Investiţiile interne regiunii, dar mai ales externe, vor avea drept consecinţă ridicarea nivelului

tehnologic al industriei şi celorlalte ramuri ale economiei, posibilitatea valorificării mult mai

eficiente a vastelor resurse naturale ale regiunii, crearea de locuri de muncă şi reducerea

şomajului.


39

O altă motivaţie legată de necesitatea integrării derivă din imperativul conectării la lumea

globală. Fenomenul globalizării reprezintă o permanenţă a vieţii noastre de zi cu zi, indiferent

dacă vrem sau nu. Cei ce reuşesc să se integreze în acest flux, beneficiază de efecte pozitive pe

care el îl generează, cei ce nu, vor suporta consecinţele marginalizării şi efectele negative pe care

le dezvoltă, inevitabil, acest fenomen al globalizării. Integrarea permite creşterea forţei de

negociere în relaţiile dintre ţări, ce devin astăzi tot mai mult relaţii între blocuri regionale, a

capacităţii de răspuns la provocările pe care le lansează mediul internaţional în noul context.

Integrarea este o soluţie la întărirea unităţii unui continent extrem de divers şi deosebit de

afectat de o serie de probleme grave, ca războaiele civile, sărăcia, boli etc. Intensificarea

cooperării dintre ţări, identificarea problemelor de interes comun precum şi a căilor de acţiune

pentru apărarea de ameninţările interne şi externe, reprezintă tot atâtea motive pentru

promovarea integrării africane.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile

economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din multe organizaţii sunt

subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins

obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor

comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în

comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări, ca Marea Britanie sau Olanda. Unirea

eforturilor pentru a depăşi gravele probleme cu care se confruntă ţările africane este un imperativ

ce decurge din faptul că economiile acestor ţări sunt aproape în totalitatea lor slab dezvoltate.

Este clar că doar o atitudine comună poate constitui începutul unei noi ere pentru

continentul uitat, Africa. Astfel, integrarea economică este una din principalele căi prin care se

poate potenţa efortul comun al acestor ţări, pentru a crea un efect sinergic. Specialiştii atrag

atenţia asupra câtorva aspecte ce trebuie să caracterizeze viitorul procesului de integrare în

Africa, pornindu-se tocmai de la nerealizările înregistrate de aceste ţări:

accentuarea cooperării în domeniul comerţului. Comerţul trebuie să constituie punctul de

plecare în designul grupărilor cu caracter integraţionist, ca urmare a efectului de

antrenare pe care îl are asupra celorlalte domenii, ca infrastructura fizică, telecomunicaţii,

armonizarea sistemelor de plăţi, valorificarea producţiilor interne etc.

întărirea sectorului privat şi transformarea acestuia într-o forţă conducătoare a economiei.

Lipsa unui sector privat puternic este o caracteristică a tuturor economiilor slab


40

dezvoltate şi se impune ca o cerinţă, dat fiind faptul că acesta asigură un climat mai

favorabil pentru dezvoltarea afacerilor. Se impune ca relaţiile dintre sectorul public şi

privat să se bazeze pe avantajele competitive, pe asigurarea unui cadru propice de

desfăşurare a unei concurenţe loiale pentru a creşte spiritul de inovaţie şi transferul de

tehnologie. Corupţia reprezintă un impediment major în dezvoltarea statelor din Africa,

iar lipsa unui sector privat puternic alimentează birocraţia, nepotismul, traficul de

influenţă, cu efecte dezastruoase asupra întregii economii.

toate eforturile de integrare trebuie să aibă un puternic sprijin din partea societăţii civile,

acest lucru fiind posibil doar prin sublinierea avantajelor pe termen lung ce le implică.

Liderii politici trebuie să se implice mai mult în programele de integrare şi să facă din

acestea adevărate priorităţi naţionale.

Continentul african este „gazda” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale,

din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,

COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,

ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri,

ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,

SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,

CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri.

Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice

intraregionale:

UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând

ECOWAS,

MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,

CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,

aparţinând ECCAS,

CEPGL – Comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,

aparţinând ECCAS,


41

EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,

IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,

SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi

COMESA (2 ţări).

Crearea unei Comunităţi Economice Africane are în vedere armonizarea tuturor acestor

grupări regionale. În acest sens, primii paşi, deşi timizi, au început să fie făcuţi. Creşterea

colaborării dintre ECOWAS şi UEMOA a condus la crearea unui program comun de acţiune în 5

domeniul liberalizării comerţului şi convergenţa politicilor economice. Ambele

comunităţi au fost de acord cu adoptarea de reguli de origine comune pentru impulsionarea

fluxurilor comerciale.

De asemenea, au adoptat formulare vamale comune şi mecanisme de compensare

(ECOWAS a fost de acord să adopte sistemul aplicat de UEMOA). ECCAS adoptă un regim

comercial care ia în considerare scutirile existente în CEMAC.

IGAD şi IOC aplică cea mai mare parte a instrumentelor de integrare adoptate de

COMESA, iar COMESA şi EAC au adoptat un memorandum în legătură cu armonizarea

politicilor lor. COMESA şi SADC au căzut de acord să intervină în comun pentru rezolvarea

unor probleme şi să participe la întâlnirile fiecăreia pe problemele de interes comun.

Tratatul de la Abuja, prevede ca în 34 de ani să se realizeze Comunitatea Economică

Africană. Acest deziderat se preconizează a fi posibil de atins prin parcurgerea mai multor etape.

Primul stadiu ar trebui să fie cel al eliminării tarifelor între ţările membre ale tuturor grupărilor

regionale, punându-se astfel, bazele unei zone de comerţ liber. Ar urma eliminarea barierelor

netarifare şi stabilirea unui tarif vamal extern comun, formându-se o uniune vamală. Adâncirea

reformelor ar trebui să asigure cele patru libertăţi de mişcare: a bunurilor şi serviciilor,

capitalurilor, forţei de muncă şi persoanelor, care să conducă la o piaţă comună. În fine,

armonizarea politicilor economice, sociale şi a altor domenii s-ar finaliza într-o uniune

economică.


42

4.2. Evoluţia economică a grupărilor economice regionale din Africa

Analizând evoluţia economică a grupărilor economice regionale din Africa se poate

afirma că acestea sunt în prima etapă de realizare a acestui ambiţios proiect. Ţinta de a realiza o

zonă de comerţ liber pȃnă ȋn 2017 nu pare atât de irealizabilă. COMESA se află deja în stadiul

lansării unei zone de liber schimb, iar alte grupări înregistrează progrese însemnate. UEMOA,

SACU, CEMAC se pot lăuda chiar cu implementarea, într-o mare măsură, a unei uniuni vamale.

Tabel 1 – Exporturile grupărilor regionale africane

Gruparea Exporturi

Exporturile fiecarei grupari in

volumul total al exporturilo

interegionale

Exporturile interregionale in

totalul exporturilor africane

Exporturile interegionale in

totalul exporturilor fiecarei

regiuni

% Rang % Rang % Rang

CEMAC 1.1 10 0.1 10 1.9 11

CENSAD 12.8 3 1.3 4 3.8 8

CEPGL 0.1 12 0.0 13 0.5 12

COMESA 9.3 4 1.0 5 6.0 6

EAC 4.7 7 0.5 7 18.1 1

ECCAS 1.3 9 0.1 9 1.9 10

ECOWAS 19.9 2 2.1 3 10.2 5

IGAD 4.4 8 0.5 8 13.5 2

IOC 0.7 11 0.1 11 4.0 7

MIRU 0.0 13 0.0 12 0.3 13

SACU

SADC 31.3 1 3.3 2 12.8 3

UEMOA 5.9 6 0.6 6 11.2 4

UMA 8.6 5 8.6 1 3.1 9

TOTAL 100 10.5


43

Ţările SADC derulează cel mai mare volum al comerţului între ele, 31% pentru exporturi

şi 24 % pentru importuri, contribuţia cea mai mare având-o Africa de Sud, cel mai dezvoltat stat

din Africa. Alte economii orientate către export, cu importanţă mai mare, sunt Mauritius şi

Zimbabwe. Ţări ca Malawi sau Mozambic şi-au crescut exporturile către SADC. SADC conduce

în topul grupărilor integraţioniste, deşi a fost înfiinţată abia în 2000. O influenţă asupra acestui

clasament o are şi faptul că majoritatea ţărilor SADC sunt membre COMESA, iar programul de

liberalizare a comerţului demarat de aceasta a contribuit la intensificarea comerţului intra-SADC.

Pe locul doi se situează ECOWAS, cu o cotă a comerţului intraregional de 17%. Această

grupare a înregistrat un progres simţitor ca urmare a programului de liberalizare a produselor

tradiţionale şi artizanale, dar nu are aceleaşi performanţe şi în ceea ce priveşte produsele

industriale, la liberalizarea cărora întâmpină greutăţi. Având în vedere existenţa de 27 de ani a

acestei grupări şi faptul că extinderea comerţului tradiţional şi artizanal este limitată, se poate

aprecia că performanţa înregistrată de ECOWAS nu este cea mai bună. Specialiştii apreciază că

se pot obţine rezultate mult mai bune dacă se fac progrese pe calea liberalizării bunurilor

industriale şi dacă se pun bazele unei colaborări armonioase între UEMOA şi ECOWAS pentru o

piaţă vest africană mult mai unită şi mai puternică.

CENSAD se situează pe cel de-al treilea loc la exporturi (12,8%) şi patru la import

(10,5%), dar şi această grupare se află la început de drum. Pe locul patru este COMESA, ceea ce

constituie o clasare sub aşteptări, cunoscându-se activitatea destul de intensă în liberalizarea

schimburilor comerciale.

Grupările integraţioniste africane susţin comerţul intraindustrial prin programe de

liberalizare şi alte tipuri de măsuri, dar nivelul acestuia rămâne în continuare foarte scăzut (2 –

7%), iar în unele situaţii chiar a scăzut. Acest fapt se datorează şi accentului pus pe stat, ca sector

cheie în procesul dezvoltării şi nu pe sectorul privat. Sectorul privat trebuie să joace un rol mult

mai activ, fiind considerat ca singurul capabil să asigure creşterea eficienţei producţiei şi,

implicit, a comerţului.

Un alt domeniu extrem de sensibil şi, totodată, important pentru grupările regionale

africane, este dezvoltarea agriculturii şi asigurarea securităţii hranei. Este unanim recunoscut

faptul că cele mai sărace ţări sunt ţările Africii subsahariene, iar lipsa hranei este una din cele

mai grave probleme ale ţărilor africane. În acest context, principalele obiective urmărite de

grupările regionale africane sunt:


44

armonizarea politicilor şi strategiilor agricole,

promovarea comerţului intraregional, inclusiv a mecanismelor compensatorii,

implementarea sistemelor comune de avertizare împotriva bolilor,

dezvoltarea unor pieţe regionale eficiente,

ȋnfiinţarea de instituţii comune în domeniul cercetării.

O altă realitate a Africii este aceea că o mare parte a comerţului este în sectorul informal

şi nu este înregistrat în statisticile oficiale. Dacă acest comerţ ar fi contabilizat, comerţul intra-

african ar fi probabil mult mai ridicat de 10%. Ca urmare a acestui fapt, agenda de integrare pe

continentul african trebuie să găsească soluţii de a surprinde dinamica acestui sector. De

exemplu, EAC a început să ia notă de sectorul informal, ca urmare a ponderii ridicate a activităţii

între frontierele ţărilor membre.

O piaţă africană integrată ridică numeroase probleme. Mai întâi, multe grupări regionale

operează mai degrabă ca entităţi independente decât ca şi componente ale unei structuri unitare.

Etapa a doua de creare a Comunităţii Economice Africane, planificată a se realiza până în

2007, pune accentul pe coordonarea şi armonizarea activităţilor.

Chiar multitudinea de aranjamente integraţioniste în aceeaşi regiune reprezintă un

handicap. Acest fapt duce la costuri inutile, suprapuneri în ceea ce priveşte obiectivele sau

paralelisme costisitoare legate de structurile organizatorice. În plus, disiparea eforturilor în mai

multe angajamente nu conduce în ultimă instanţă decât la scăderea eficienţei aplicării regulilor

acordurilor respective.

Un alt obstacol în realizarea unei pieţe africane integrate îl reprezintă preocupările

exagerate ale guvernelor ţărilor membre legate de atingerea suveranităţii şi independenţei ţărilor

lor. În plus, apar neînţelegeri legate de punerea în aplicare a liberalizării schimburilor, datorită

temerilor de pierdere a veniturilor obţinute de pe urma taxelor vamale. În condiţiile în care aceste

state sunt extrem de sărace, statul este principalul motor al creşterii economice, iar rivalităţile

între state ţin de alte raţiuni, este foarte dificil să pui în aplicare angajamente ambiţioase.


45

4.3. Evoluţia macroeconomică a grupărilor regionale din Africa

Dacă în domeniul comercial grupările regionale din Africa au făcut paşi siguri pe calea

integrării, domeniul politicilor macroeconomice rămâne în continuare un deziderat. UEMOA şi

CEMAC fac progrese în acest sens, iar ECOWAS, COMESA şi EAC au stabilit parametrii

pentru convergenţa macroeconomică în vederea orientării eforturilor lor pentru realizarea

reformei şi stabilităţii macroeconomice. Dar pentru celelalte ţări nu este deloc uşor să atingă

convergenţa economică dorită, iar evaluările sunt, de asemenea, greu de făcut.

UEMOA, CEMAC, ECOWAS şi COMESA au pus un accent deosebit pe convergenţa

macroeconomică şi au stabilit de comun acord introducerea unor parametri de evaluare a

armonizării politice şi stabilităţii economice. Cu toate acestea, există dificultăţi în stabilirea

acestor parametri, datorită nivelurilor diferite atinse de fiecare grupare şi de capacitatea diferită a

statelor membre de implementare a criteriilor de convergenţă.

De cealaltă parte, SADC şi UMA nu au reuşit să stabilească aceste criterii de

convergenţă. Aceşti parametri variază de la niveluri ale ratei inflaţiei, la niveluri de fiscalitate şi

deficite bugetare sau indicatorii referitori la gradul de îndatorare externă (se ştie că ţările africane

sunt printre ţările care au unele dintre cele mai ridicate poveri ale datoriei externe, măsurate prin

raportarea nivelului datoriei externe la PIB sau la volumul exporturilor). O analiză a grupărilor

regionale africane în perioada 1994 – 2010 arată următoarea situaţie:

din punct de vedere al inflaţiei, UMA se află pe primul loc, cu o medie de 7%, urmată de

UEMOA cu 10%, CEMAC 10%, ECOWAS 12%, SADC 31%, COMESA 33%. Trebuie

menţionat că UEMOA a redus progresiv rata inflaţiei de la dublu în 1994 – 1995, la o

medie de 4% în ultimii trei ani. În ceea ce priveşte SADC şi COMESA, nivelurile

inflaţiei ar fi trebuit să aibă nivelurile de 17%, respectiv 15%, excluzând Angola şi

Congo.

ȋn ceea ce priveşte deficitul bugetar, ierarhia este următoarea: UMA cu 0,2%, CEMAC cu

-2,3%, UEMOA cu -3,7%, SADC cu -4,3%, ECOWAS -4,9% şi COMESA cu - 5,7%.

Aceeaşi ierarhie se păstrează şi în ceea ce priveşte datoria externă.

fluxul de investiţii străine către continentul african a crescut cu o medie anuală de 1,2%

anual între 1994 şi 2009. Actualmente, investiţiile străine reprezintă cca. 2,8% din PIB-ul

ECOWAS, 2% din cel al COMESA, 1,9% din cel al UEMOA, 1,9% din PIB-ul

CENSAD, 1,8% din cel al SADC, 1,4% IGAD, 1% ECCAS şi 0,9% UMA. La nivelul


46

întregii Africi, investiţiile străine reprezintă 1,5% din PIB. În aceeaşi perioadă, SADC şi

CENSAD au atras 21% din totalul investiţiilor străine, urmate de COMESA (16,4%),

ECOWAS (11,9%), UMA (5,4%), UEMOA (3,1%), IGAD (2,7%) şi ECCAS (1,9%). Se

apreciază că tendinţele pozitive înregistrate în evoluţia pieţei de capital vor conduce la

creşterea investiţiilor pe continentul african şi la întărirea relaţiilor cu investitorii străini,

în condiţiile în care bursa de valori funcţionează în toate grupările regionale.

Un alt domeniu sensibil al procesului de integrare pe continentul african îl constituie

infrastructura improprie. Lipsa infrastructurii fizice, a reţelei de transport, comunicaţii şi de

energie constituie un impediment serios în derularea relaţiilor dintre ţările africane. El se

concretizează în lipsa de competitivitate a produselor africane, ca urmare a costurilor de

tranzacţionare ridicate. Lipsa unor reţele transafricane creează piedici în calea liberalizării

schimburilor, prin simplul fapt că bunurile nu pot fi tranzacţionate fizic pe întregul continent

african decât pe rute foarte ocolitoare.

În sprijinul rezolvării acestei probleme au fost iniţiate proiecte în Africa de Vest şi de Est,

prin mobilizarea de resurse pentru întocmirea studiilor de prefezabilitate. SADC a creat

coridoare comerciale şi a dezvoltat numeroase iniţiative privind transporturile, iniţiative ce pot fi

preluate şi de alte grupări regionale.

Decizia de liberalizare graduală a pieţei transportului aerian la nivelul Africii a fost

adoptată la nivel regional şi întărită la nivel subregional. Decizia „Cer deschis la nivelul Africii”,

are întâietate asupra acordurilor bilaterale şi multilaterale şi prevede eliminarea multora dintre

constrângerile legate de aeronave, tarife şi regulamente de trafic. Se apreciază că această

iniţiativă va contribui la îmbunătaţirea legăturilor în interiorul şi exteriorul Africii, va conduce la

creşterea competiţiei şi la îmbunătăţirea condiţiilor de transport pentru consumatori. Se aşteaptaă

creşterea interesului companiilor private de a investi în domeniul transportului şi la dezvoltarea

acestei industrii.

În domeniul telecomunicaţiilor, eforturile de integrare s-au concretizat în câteva proiecte,

cum ar fi:

Proiectul RASCOM, lansat în 1992, asigura o paletă largă de servicii de

telecomunicaţii pe tot teritoriul Africii, stabilind linii directe între toate statele

africane şi conexiuni internaţionale;


47

African Information Society, lansată de ECA în 1995, doreşte să conducă la

crearea unei reţele de informaţii şi telecomunicaţii la nivelul întregului continent,

precum şi la conectarea acestuia cu restul lumii, prin transferul noilor tehnologii;

African Telecommunications Union, lansat de iniţiativa Africană pentru

Conexiuni, cu scopul de a ajuta statele membre să facă parte din societatea

informaţională, prin accelerarea dezvoltării infrastructurii informaţionale la nivel

regional şi utilizarea acesteia în sectoarele socio-economice;

COMTEL, lansat de COMESA, cu scopul de a construi o reţea regională de

telecomunicaţii,

Organisme regulatorii în domeniul telecomunicatiilor, înfiinţate de ECOWAS,

pentru a împărtăşi experienţa acumulată în acest domeniu şi de a armoniza

regulamentele din domeniu.

În ceea ce priveşte energia, o atenţie deosebită este acordată energiei hidroelectrice,

pentru a exploata resursele de apă pe care le au tarile africane. S-au dezvoltat în acest sens

proiecte pentru centrale hidroelectrice între Zambia şi Zimbabwe, între Burundi, Ruwanda,

R.D.Congo, între Benin şi Togo, între Mali, Mauritania şi Senegal,

Pentru reţelele de energie electrică, în 1995 s-au pus bazele unui proiect prin care statele

SADC urmau să facă parte dintr-o reţea comună de electricitate. Acest proiect este considerat un

exemplu şi pentru celelalte grupări regionale pentru construirea unei zone de comerţ liber pentru

energie. De altfel, şi ECOWAS şi EAC au pus la punct planuri privind integrarea sistemelor

energetice.

Legat de petrol şi gaze, există deja reţele de transport a acestor materii prime către ţări ca

Italia sau Spania din Algeria prin Tunisia şi Maroc. Proiectul privind transportul gazelor din

Nigeria către Benin, Togo şi Ghana urmează a fi transpus în practică pâna în 2004 – 2005. Se

află în curs de realizare şi alte iniţiative, cum ar fi cea dintre Mozambic şi Africa de Sud, Kenya

şi Uganda, Tanzania, Ruwanda, Burundi şi R.D.Congo.

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu

sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au

secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente

instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre

măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la


48

nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi

urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce

priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul

politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea

rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea

de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De

exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la

100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia

acopereau costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor

propuse, din punct de vedere financiar să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţă străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrarea pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu

multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost

obtinuţe în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice

necesită eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african

este singura soluţie de a ieşi din statutul de continent marginalizat în care se află acum. Lipsa

resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva

dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o

măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

4.4. ISD în Africa

Raportul Mondial al Investiţiilor 2011 (RMI ’11) arată că totalul anual de influxuri

ISD către Africa a atins 55 miliarde de dolari sau 10% din totalul de influxuri ISD către ţările în

curs de dezvoltare. Cota Africii în rândul statelor în curs de dezvoltare a scăzut de la un total de

12% în 2009. ISD către sectorul primar al Africii, în special industria de petrol, au continuat să

domine fluxurile ISD către continent.

Raportul Mondial al Investiţiilor 2011 (RMI’11), intitulat “Modele de tip non-equity

de producţie şi dezvoltare internaţională”, se lansează astăzi la nivel mondial.

Printre subregiunile continentului, influxurile ISD către nordul Africii, care reprezintă

aproape o treime din totalul de ISD de pe continent, au scăzut pentru al doilea an, ajungând la 17


49

miliarde de dolari, dar rata declinului a fost mult redusă, iar dezechilibrul a fost inegal în

subregiune. De exemplu, influxurile către Libia au crescut cu peste 40% în 2010, ajungând la 3,8

miliarde de dolari, dar acest impuls pare a avea viaţă scurtă, dată fiind situaţia politică actuală a

ţării.

Influxurile ISD au scăzut şi în ţările din Africa de Vest – beneficiari ai aproape o cincime

(11 miliarde de dolari) din totalul de fluxuri de pe continent. Preocupările referitoare la

reglementarea industriei de petrol au contribuit la scăderea cu 29% a fluxurilor către Nigeria,

care a atras mai mult de jumătate din fluxurile către subregiune. Proeminenţa industriei petroliere

a atras influxuri record în Ghana şi Niger de 2,5 miliarde, respectiv 947 milioane de dolari.

În Africa Centrala şi Africa de Est, influxurile de ISD au crescut în 2010 şi au ajuns la 8,

respectiv 3,7 miliarde de dolari. Cota-parte care s-a dus la cei mai mari beneficiari din Africa

Centrală (Ciad, Congo, Republica Democrată Congo, Guineea Ecuatorială şi Gabon) s-a datorat

investiţiilor legate de petrol. Singurele ISD semnificative în sectoare non-primare au fost

investiţiile în telecomunicaţii în Republica Democrată Congo. Creşterea în Africa de Est a fost

modestă (2,5%), din cauza faptului că fluxurile către cel mai mare beneficiar din subregiune,

Madagascar, au scăzut substantial (-19%).

Influxurile către Africa de Sud au scăzut cu 24% la 15 miliarde de dolari, cu toate că

subregiunea a atras mai mult de un sfert din totalul Africii. Al doilea cel mai mare beneficiar din

subregiune, Africa de Sud (figura 1), a văzut cum influxuri scad cu 70% la 1,6 miliarde de dolari,

adică doar o şesime din recordul înregistrat în 2008. Influxurile către cel mai mare beneficiar de

pe continent, Angola, au scăzut substanţial. O problemă cu care se confruntă industria petrolieră

a Angolei este aceea că productia de petrol a depăţit cota alocată de Organizaţia Statelor

Exportatoare de Petrol (OPEC).

Judecând dupa informaţiile referitoare la investiţiile de tip greenfield din primele patru

luni ale anului 2011, influxurile de ISD către Africa de Nord ar putea scădea, afirmă raportul.

Nicio fuziune sau achiziţie transfrontalieră n-a fost încheiată în primele cinci luni. Cu toate că

nevoia permanentă de resurse naturale, mai ales a corporaţiilor transnaţionale asiatice, va

menţine cel mai probabil fluxurile de ISD către Africa Sub-Sahariană în 2011, anul acesta poate

fi încă problematic pentru continent, afirmă raportul.

Pe termen lung, fluxurile de investiţii cu impact mare pentru dezvoltare vor veni din ţările

vecine, prevede raportul. Cu toate că este evident că ISD intraregionale încep să apară în alte


50

industrii decât cele legate de resursele naturale, fluxurile de ISD intraregionale în Africa sunt

încă mici, doar 46 miliarde de dolari sau 5% din totalul proiectelor ISD din Africa în 2003 –2010

(tabelul de mai jos). Armonizarea acordurilor comerciale regionale din Africa şi planificarea

accelerată şi coordonata a ISD ar ajuta Africa să-şi atingă potenţialul de ISD intraregionale,

conclude raportul.

Figura 1 – Africa: topul celor 10 beneficiari de influxuri de ISD, 2008,2009

Sursa: UNCTAD, Raportul Mondial al Investiţiilor 2010

În cei 5 ani dinainte de criza financiară, Africa a crescut mai repede decât majoritatea alte

regiuni ale lumii, cu mai mult de 40 la sută din ţările sale se bucură de o medie anuală a PIB-ului

ratei de creştere de 5 la sută sau chiar mai mult. În timp un mediu favorabil la nivel mondial al

unei cereri externe puternice, o lichiditate amplă şi o finanţare concesională extinsă sunt factorii

ce au influenţat o mare parte din această creştere, schimbările structurale în cadrul economiilor

de pe continent au început să ia amploare şi ajută accelerarea creşterii în diferite ţări şi sectoare.

Printre cele mai semnificative schimbari sunt o creşterea bruscă a cererii interne a

bunurilor de consum de bază, ca urmare a creşterii clasei de mijloc, şi datorită urbanizării rapide,

precum şi mulţumită datoriilor publice mai mici, şi deschiderii crescute la comerţ şi investiţii

care să permită o infrastructură mai bună. Multe ţări africane au continuat de asemenea, cu


51

dereglementare, privatizare şi alte reforme structurale, care au îmbunătăţit în mod semnificativ

mediul de afaceri (în special Rwanda, Etiopia, şi Liberia), sectorul financiar (Nigeria), precum şi

administrarea şi guvernarea (Sierra Leone).

Figura 2 – PNB anual Africa, 2008

După cum se poate observa, începând cu anul 2000 Africa a cunoscut o dezvoltare şi o

creştere economică stabile, evoluţia PIB-ului nefiind fluctuantă ci constantă, până în anul 2009,

atunci când criza economică mondială s-a resimţit şi în Africa.

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

2000

Evolutia PIB in perioada 1970-2011 (miliarde dolari)

Evolutia PIB in perioada 1970-2011(miliarde dolari)


52

Figura 3 – Creştere PIB la nivel mondial în perioada 2000-2011

Sursa: UNCTAD Report, 2011

După cum se poate observa şi din graficul de mai sus, cea mai mare creştere a PIB

au cunoscut-o ţările din Asia, cu o creştere de 8,3% urmate fiind de cele din Orientul Mijlociu,

cu o creştere de 5.2%. Pe locul 3 vom găsi Africa, cu 4.9%, ea subclasând inclusive ţările din

Europa Centrală şi de Est, care au un procent de 4.8% de creştereba PIB în perrioada 2000-2011.

În ceea ce priveşte produsul intern brut al Africii, tabelul de mai jos arată contribuţia

celor mai importante segmente din economie în PIB:

0123456789

Crestere PIB la nivel mondial in perioada 2000-2011 (%)

Crestere PIB la nivel mondial inperioada 2000-2011 (%)


53

Tabel 3 – Cotribuţia la PIB a sectoarelor industriale (%)

Sectorul industrial Procentul de contribuţie la PIB

Industria manufacturieră 19,40

Minerit 7,70

Comerţ 13,20

Transporturi şi comunicaţii 9,80

Agricultura, pădurea şi pescuitul 4,10

Electricitate, gaze şi apă 2,40

Construcţii 2,60

Finanţe şi servicii de afaceri 19,70

Altele 21,10

19%

8%

13%

10% 4%

2% 3%

20%

21%

Procentul de contributie la PIB

Industria manufacturiera

Minerit

Comert

Transporturi si comuncatii

Agricultura, padurea si pescuitul

Electricitate, gaze si apa

Constructii

Finante si servici de afaceri

Altele


54

După cum se observă şi din graficul de mai sus, cea mai importantă contribuţie la PIB o

au finanţele si serviciile de afaceri impreuna cu industria manufacturiera şi alte sectoare.

Comerţul deţine 13 procente din contribuţia la PIB, pe când mineritul deţine doar 8 procente.

Dacă am discuta despre PIB / locuitor la nivelul Africii in perioada 2008-2010, ne putem

ghida după graficul de mai jos:

Tabel 4 – PIB/ locuitor în perioada 2008-2010 în Africa

Pentru a exemplifica cel mai bine evoluţia PIB/locuitor în Africa am ales 7 ţări

reprezentative de pe continentul african. Avem în primul rând Africa de Sud care este

considerată a fi cea mai dezvoltată ţară din punct de vedere economic de pe continentul african,

şi care, după cum se poate observa a avut o creştere spectaculoasă a PIB/locuitor în 2010 faţă de

anii porecedenţi, în comparaţie cu Madagascar de exemplu, care în 2010 a înregistrat o scădere

în ceea ce priveşte Produsul Intern Brut / locuitor.

4.5. Studiu de caz – Africa de Sud

Republica Africa de Sud este tara cu cea mai sofisticata si dezvoltata economie de piata

de pe intreg continentul african, putand totodata concura cu multe alte economii din zone cu

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

400000

2008

2009

2010


55

traditie in ceea ce priveste dezvoltarea economica. Tara, care reprezinta numai 3% din suprafata

continentului african, are un aport la economia continentului de 40% la productia industriala , de

25 % din PIB-ul continentului, peste 50% din cantitatea de energie electrica si 45 % din

productia de minerale. Circa 75% din intreaga activitate economica sudafricana se desfasoara in

cele patru zone metropolitane principale (care impreuna reprezinta 5% din teritoriul RSA) si

anume: zona Gauteng din jurul Johannesburgului, zona Durban/Pinetown din regiunea Kwa-Zulu

Natal, zona Cape Peninsula din Western Cape si zona Port Elizabeth/Uitenhage din regiunea

Eastern Cape. Gauteng este referinta financiara si industriala a tarii contribuind cu peste 30% la

PIB-ul Africii de Sud.

Sistemul economic al RSA prezinta o marcanta dualitate: o economie industrializata

puternic si moderna s-a dezvoltat in paralel cu o economie subterana, nedezvoltata tehnologic.

Acea parte de economie “la vedere”, dezvoltata si cu tehnologii de ultima ora, are o

infrastructura si o baza economica deosebita, ce-i confera un inalt potential de crestere si

dezvoltare viitoare.

Lipsa locurilor de munca este o problema majora, rata somajului in 2011 fiind de 27,5%,

fata de anul 2009 cand a fost de 23,5%. Cifrele sunt determinate si de faptul ca un procent de

circa 30% din forta de munca lucreaza “la negru” (fara documente in regula). Capacitatea

sectorului agricol de a crea noi locuri de munca s-a deteriorat foarte mult dupa 1994, unul din

motive fiind si cresterea mai rapida a costului fortei de munca decat cresterea valorii capitalului

productiv, ducand astfel la o schimbare structurala spre formele de productie intensive. In

prezent guvernul analizeaza o noua structura a reglementarilor legale din sectorul agricol care sa

incurajeze populatia din patura medie sa se implice in administrarea de ferme si achizitionarea de

pamant. Exista nemultumiri in randul populatiei asupra faptului ca peste 90% din fermele din

Africa de Sud, apartin in continuare populatiei albe, dar guvernul nu doreste adoptarea unor legi

in genul celor din Zimbabwe, care au dus la dezastru economic si social al acestei tarii.

Deocamdata sistemul cererii si ofertei este cel care functioneaza in Africa de Sud si

reglementeaza si sectorul agricol, dar probabil ca la acesta vor fi aduse unele amendamente care

sa ajute populatia de culoare, sa administreze unele proprietati agricole.

In ceea ce priveste sistemul de legi si practica comerciala, economia sudafricana are

multe puncte comune cu America de Nord , Europa si Australia. Initiativa particulara este norma

de baza a dezvoltarii economice in RSA si desi tara isi continua procesul de privatizare (cu o


56

derulare lenta si controlata), totusi un numar important de sectoare economice sunt inca

controlate sau detinute de stat, fiind considerate strategice atat pentru siguranta nationala cat si

pentru dezvoltarea economica de viitor : transporturile, telecomunicatiile, apa, electricitatea,

industria de aparare etc.

Republica Africa de Sud este totodata “poarta de acces” catre proiectele de investitii din

zona sub-sahariana a Africii si ca urmare in ultimii 10 ani comertul si mai ales investitiile RSA

in alte state africane au crescut semnificativ.

In ultimii 15 ani politica economica a fost supusa unui proces de transformari structurale,

cautand sa promoveze concurenta loiala, cresterea economica, atragerea si calificarea fortei de

munca. Piata sud-africana a cunoscut o revigorare si o revenire a increderii, in sectorul afacerilor.

In timp ce rata de crestere a PIB-ului a fost de 1% in perioada 1994-2003, aceasta a inregistrat un

salt important in 2004, ajungand la 5% unde s-a mentinut pentru urmatorii 4 ani consecutivi.

Problemele din economia globala au atins si Africa de Sud, astfel ca in 2008 cresterea economica

a scazut la 3,1%. Obiectivul principal al guvernului actual este revenirea la o crestere a PIB de

peste 3% pentru anul 2012.

In afara cresterii PIB-ului, printre obiectivele strategice pe care si le-a propus guvernul

sud-african se numara: mentinerea inflatiei in marja de 3% – 6%, reducerea saraciei la 17% din

populatie in anul 2014, scaderea ratei somajului la 15% in 2014, imbunatarirea sistemului de

sanatate, cresterea ratei scolarizarii primare si superioare, diminuarea drastica a ratei

criminalitatii, scaderea infectiilor cu HIV etc.

Pentru a intelege mai bine economia Republicii Africa de Sud trebuie cunoscut faptul ca

pana in anul 1994 tara a fost condusa in sistem apartheid si de abia incepand cu anul 1994 au

avut loc primele alegeri democrate si a luat fiinta primul guvern “multietnic” condus de un

presedinte de culoare (Nelson Mandela). Economia sud-africana a cunoscut o perioada de intensa

recesiune in perioada sanctiunilor economice impuse de tarile din Europa, America si Asia.

Embargoul la care a fost supus tara a fost ridicat in anul 1990, iar economia a inceput sa

se redreseze dupa acea perioada Incepand cu anul 1994 politica economica a fost supusa unui

proces de transformari structurale, cautand sa promoveze concurenta loiala, cresterea economica,

atragerea si calificarea fortei de munca. Piata sud-africana a cunoscut o revigorare si o revenire a

increderii, in sectorul afacerilor, inregistrand cresterii economice continue intrerupte doar de

criza mondiala din 2009.


57

In ceea ce priveste sectoarele din industrie acestea au cunoscut o dezvoltare consistenta si

constanta dupa anul 1994, care se datoreaza in primul rand privatizarilor si investitiilor facute in

aceste ramuri, dar si politicii guvernului de a crea noi locuri de munca si a contrabalansa

exporturile de materii prime. Se remarca urmatoarele:

1. Sectorul industriei hi-tech – masinarii, echipamente stiintifice si autovehicule –

inregistreaza cea mai mare pondere de venituri la PIB din totalul industriei de productie, datorat

si faptului ca aceste industrii au fost dotate in ultimii ani cu tehnologii de ultima generatie.

2. Industria constructoare (asamblare) de automobile si autovehicole a continuat sa-si

dezvolte capacitatile si sa investeasca in modernizari care sa le tina in pas cu competitia

internationala. De remarcat ca majoritatea companiilor multinationale constructoare de

autovehicule dezvolta activitati de productie (asamblare) in RSA, ceea ce face ca dezvoltarile sau

problemele din arena internationala sa se reflecte si in industria sud-africana.

3. Industria chimica se caracterizeaza prin existenta in paralel a doua tendinte :

mentinerea unui sector foarte bine concentrat si dezvoltat tehnologic - sectorul combustibililor

lichizi obtinuti din carbune si gaz natural, produse de compania SASOL (sector in care RSA este

lider mondial) si sectorul petrochimic – si restul industriei chimice caracterizat prin investitii

nesemnificative si folosirea de tehnologii vechi. De remarcat faptul ca sectorul industriei chimice

din RSA este cel mai dezvoltat de pe continentul african.

In anul 2011 industria chimica a participt la PIB cu 27,2% si cu 12,9 % la total exporturi.

Dintr-o perspectiva strategica, sectorul poate fi impartit in 11 subsectoare, excluzand fibrele

textile sintetice, care intra la industria textila. Productia pe sub-sectoare se prezinta astfel:

carburanti lichizi (30%), produse plastice (20%), chimicale pt consum alimentar (6%), chimicale

anorganice (7%), polimeri primari si cauciuc (8%), produse farmaceutice (7,5%), bulk

formulated (5%), produse din cauciuc (5,5%), chimicale organice (6%), specialitati (5%),

chimicale fine (1%). Principalele piete de export pentru RSA, pe sub-sectoare se prezinta astfel:

chimicale anorganice – SUA, India, UK si Japonia, bulk formulated – Olanda, Zimbabwe,

Malawi si India, chimicale pentru consum alimentar – UK, Angola, Mozambic si RDCongo,

articole plastic – UK, SUA, Nigeria si Zimbabwe.

4. Industria textila si de confectii, dezvoltata mai ales in Western Cape sia propus si a

reusit partial incepand cu anul 2008 sa foloseasca la maxim resursele umane si tehnologice

disponibile. Datorita cresterii dotarilor tehnologice productia locala de textile si confectii


58

evolueaza catre o dezvoltare intensiva care sa tina pasul atat cu evolutia pietii interne dar mai

ales cu noile cerinte de pe pietele internationale. In ultimii ani piata RSA se confrunta insa, din

ce in ce mai mult cu importul de produse textile din China si de aceea multe intreprinderi au fost

nevoite sa reduca din personal si sa reduca costurile de investitii, iar altele s-au inchis. Inca de la

inceputul anului 2007 au intrat in vigoare aplicarea de taxe suplimentare si impunerea de

contingente, pentru importurile de textile din China, in vederea protejarii industriei locale, dar

acestea au fost scoase pe parcurs incepand cu anul 2009. Deocamdata exista inca un echilibru

intre importurile din China si produsele fabricate local, dar asociatiile patronale sud-africane din

domeniu solicita in continuare unele restrictii cantitative asupra importurilor de teztile din China.

5. Industria produselor agro-alimentare si a bauturilor alcoolice si nealcoolice

inregistreaza un standard foarte ridicat de dezvoltare, facand din RSA unul dintre principalii

furnizori mondiali. Investitiile facute in acest sector incepand din 1994 pana in prezent, se ridica

la aproape 1,5 mld. USD, ceea ce a dus la o restructurare si realiniere a tehnicilor de productie in

vederea asigurarii celor mai inalte standarde de calitate si eficienta. Sectorul productiei

alimentare angajeaza 13% din forta de munca locala si reprezinta 12% din valoarea productiei

nationale. Subsectorul procesarii de carne este cel mai important, contribuind cu 27% la valoarea

productiei alimentare. Subsectorul viticol este de asemenea foarte dezvoltat, Africa de Sud fiind

un mare exportator de vinuri, mai ales in in tarile UE.

6. Industria tehnologiilor informatice si de comunicatii este impartita in 3 subsectoare:

telecomunicatii, electronica si tehnologia informatiei (I.T.). Sectorul de telecomunicatii,

contribuie cu 7% la PIB-ul RSA, fiind cel mai dezvoltat de pe continentul african, Telefonia

mobila este de asemenea foarte bine dezvoltata pe piata fiind prezente 4 firme: Vodacom, MTN,

CELL.C si Virgin Mobile.

Cresterea pietei de telefonie mobila este foarte mare, annual atingand 50%, ceea ce o

situeaza pe locul 4 ca si dezvoltare, in topul international. Cu toate acestea Africa de Sud detine

printre cele mai ridicate tarife ale telefoniei mobile din lume, situandu-se in topul primelor 5 tari,

iar ICASA (Internet and Communication Association of South Africa) forul care relgementeaza

legi in acest domeniu a cerut in repetate randuri companiilor locale sa reduca preturile practicate.

Deocamdata rezultatele acestor demersuri nu au fost cele scontate, tarifele ramand aceleasi. Cele

mai importante firme internationale din domeniul IT-ului sunt reprezentate pe piata

producatorilor din RSA, facand astfel ca mediul de afaceri sa se schimbe si sa evolueze catre E-


59

business , E-commerce si E-transactions. Dintre cele mai importante companii cu subsidiare in

Africa de Sud sunt: IBM, Unisys, Microsoft, Intel, Dell, Novel etc. Africa de Sud se numara in

primii 20 consumatori mondiali de produse si servicii IT, fiind pe locul 18 in lume ca utilizator

de internet.

6. Turismul: numarul total de turisti straini in RSA a crescut de la 3,7 milioane in anul

1994 la 9,8 milioane in 2011 RSA este destinatia numarul 1 printre tarile continetului african si

genereaza turisti si pentru tarile limitrofe in particular tarile din SADC. Cea mai mare parte a

turistilor straini in RSA, sunt alcatuiti din tarile africane in special cele din SADC. Acesti turisti

sunt mai putini afectati de schimbarile si evenimentele ce se petrec in restul lumii, profitant si de

comertul de frontiera. Totalul turistilor in RSA, din Africa si Orientul Mijlociu a crescut cu 4,6%

in 2011, ajungand la peste 7,55 mil. Turistii din afara continetului, aprox. 3,0 mil in 2011, sunt

compusi in principal din nglezi, germani, americani, francezi, olandezi si italieni. In ultimul an

turistii din Germania si Franta au scazut ca procentaj, in timp ce cei din UK si Olanda au crescut

usor.

7. Transportul: Africa de Sud dispune de cea mai larga si dezvoltata infrastructura de pe

continentul african cu:

- 1440 km de autostrada cu doua benzi pe sens, 292 km autostrada cu o singura banda pe

sens si 4041 km de sosele cu dublu sens;

- compania Transnet (care inglobeaza Spoornet) detine serviciile pentru transportul pe

cale ferata, cea mai dezvoltata pe continent;

- compania Transnet este si cea mai mare autoritate portuara din zona Africii sub-

sahariene si deserveste porturile din Africa de Sud: Durban, Cape

Town, Port Elizabeth, Saldhana, East London, Richards Bay si Mossel Bay. Criza

financiara internationala declansata initial de sistemul ipotecar american, la jumatatea anului

2008 a afectat in mare masura pietele emergente ale lumii, printre care se numara si Africa de

Sud.

Africa de Sud a resimtit efectele crizei economice globale si a suferit contractii serioase

in dezvoltarea economica, prin scaderea exporturilor, reducerea consumului local, diminuarea

capacitatilor de productiei, scaderea veniturilor din exporturile de materii prime etc. Contractia

economica a avut repercusiuni vizibile incepand cu ultimul trimestru al anului 2008, dar cea mai


60

mare contr actie s-a inregistat in primul trimestru al 2009, cand Africa de Sud a intrat in prima

recesiune economica din ultimii 17 ani, cu o scadere a PIB-ului de 6,4%, urmata in trimestrul al

doilea de o scadere de 3% a PIB-ului. Totusi caderea economica ar fi putut fi si mai abrupta daca

guvernul nu ar fi implementat o politica monetara precauta si adaptata permanent la conditiile

economie actuale. La aceasta s-au adaugat si cheltuielile guvernamentale si investitiile straine

destinate pregatirilor pentru organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2010.

Infrastructura rutiera, constructiile, turismul, transportul public, serviciile, securitatea au fost

principalele sectoare care au beneficiat de aportul banilor guvernamentali si ai investitorilor

straini, in aceasta perioada, creand locuri de munca si generand in randul populatiei, stabilitate si

incredere.

Pentru a micsora efectele crizei si a stimula dezvoltarea economica si consumul, Banca

Centrala a Africii de Sud a hotarat adoptarea unei politici monetare flexibile si pertinente luand

decizia de reducere treptata a ratei dobanzii cheie, incepand cu luna decembrie 2008. In acest fel,

rata de referinta a ajuns la 7% in luna iulie 2009, de la 12,5% in luna decembrie 2008 si pana la

sfarsitul anului este posibila o reducere in continuare cu inca 100 puncte procentuale. In acelasi

timp Banca urmareste si aducerea inflatiei in banda de tinta de 3%-6%, iar reducerele dobanzilor

pot fi un factor inflationist si este posibil ca dupa iesirea din criza a tarii, sa fie revizuita politica

monetara. Prognoza de crestere a economiei RSA pentru anul 2012 de cca. 2,5% – 3,3%, tinand

cont desigur si de contextul revenirii economiilor tarilor din zona euro si Statelor Unite care

reprezinta principalii parteneri comerciali ai tarii.


61

CONCLUZII

Globalizarea activităţii umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, şi mari

dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot ameninţa existenţa omenirii în

următorii ani. Economia mondială şi siguranţa populaţiei au fost ameninţate în ultima perioadă

de criminalitate şi terorism internaţional. Defectele de sistem ale integrării globale devin

evidente în toate domeniile. În timp ce fluxurile de mărfuri şi capitaluri ajung în toate colţurile

lumii şi sunt accesibile oricui, reglementările şi controlul au rămas în sarcina naţională.

Găsirea soluţiilor pentru rezolvarea marilor neajunsuri generate de globalizare nu poate fi pusă în

sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale. Iniţiative

există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe diverse probleme au loc frecvent şi au ca scop

stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor.

Criza cu care se confruntă întreaga lume în această perioadă ridică şi mai multe semne de

întrebare asupra procesului globalizării. Cei care au fost şi sunt în continuare împotriva

globalizării, vor veni cu argumente din ce în ce mai elocvente pentru a-şi susţine convingerile

antiglobalizare. Aceştia au de partea lor, pe lângă actuala criză economico-financiară, şi efectele

ecologice survenite ca urmare a încălzirii globale, datorată industrializării excesive. De cealaltă

parte, susţinătorii globalizării vor pune actuala criză pe seama decalajelor ce nu au putut fi

escaladate, pe seama terorismului şi încercările de contracarare a acestui fenomen sau vor găsi

multe alte cauze.

Apreciez că un rol important în evoluţia fenomenelor, proceselor, a societăţii în general

şi, implicit, a economiei îl joacă ciclicitatea. Cu toţii recunoaştem că nevoile noastre sunt în

continuă transformare şi devin din ce în ce mai elevate, însă resursele se diminuează, iar bogăţia

se concentrează cu precădere în jurul elitelor. Astfel, suntem puşi, din nou, în faţa relaţiei

nevoi/resurse, relaţie ce a generat şi va genera întotdeauna dispute şi crize care s-au propagat în

toate domeniile.

Licenta Africa

Documents

Transcript of Licenta Africa