SUPOZITOARE

Supozitoarele sunt preparate solide unidoze.Forma,volumul şi consistenţa lor sunt adaptate administrării pe cale rectală.Ele conţin una sau mai multe substanţe active dispersate într-o bază adecvată,care poate fi solubilă sau dispersabilă în apă sau se poate topi la temperatura corpului.

Dacă este nescesar,se pot adauga şi excipienţi ca:diluanţi absorbanţi,surfactanţi,lubrifianţi,conservanţi antimicrobieni şi coloranţi autorizaţi.

O definiţie asemănătoare este dată şi în FR X:supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una sau mai multe substanţe active;sunt destinate administrării pe cale rectală,vaginală sau uretrală(suppositoria FR X),care grupează împreună cele trei forme farmaceutice:supozitoare,ovule şi bujiuri. Denumirea de supozitor provine din cuvântul latin supponere care înseamnă a plasa sub,a pune dedesubt,care derivă din termenii latini:sub şi ponere care înseamnă a pune.Astfel,supozitoarele,din punct de vedere terapeutic,sunt destinate să fie plasate sub corp,în interiorul rectului. Supozitoarele sunt considerate forme solide,dar pot fi incluse şi în categoria formelor semisolide,cu toate că ele prezintă o consistenţă mai tare,în comparaţie cu unguentele.Din punct de vedere al sistemului fizic,supozitoarele sunt dispersii de substanţe medicamentoase încorporate într-un mediu de dispersie inert,format dintr-o bază semirigidă sau rigidă. Ca şi în cazul unguentelor,baza de supozitoare este o substanţă auxiliară,un carrier,compus din unul sau mai mulţi excipienţi,în care se dispersează substanţa sau substanţele active. Baza de supozitoare poate fi naturală,semisintetică sau sintetică şi trebuie să prezinte o temperatură de topire apropiată de temperatura rectului. Dispersia substanţei active în baza de supozitoare poate conduce la: •un sistem de dispersie omogen şi în acest caz formele farmaceutice sunt numite supozitoare tip soluţie; •un sistem dispers eterogen,bi- sau polifazic: -supozitoare tip emuslie; -supozitoare tip suspensie; -supozitoare polifazice(mixte). În cadrul acestor dispersii,componenţele associate nu trebuie să interacţioneze. În mediul de dispersie,baza de supozitoare,se pot dispersa diferite substanţe medicamentoase:solide(pulberi),moi sau cantităţi mici de lichide. Supozitoarele se prepară într-o varietate de forme şi mase pentru a răspunde exigenţelor tratamentului,în funcţie de: •natura şi concentraţia substanţei medicamentoase; •locul de administrare(la diferite niveluri,în rect); •vârsta şi starea pacientului; •modul de eliberare a substanţei medicamentoase;

•acţiunea dorită:efect local sau sistemic etc. De asemenea,supozitoarele sunt disponibile in forme de condiţionare variate. a.forma cilindrică; b.forma cilindro-conică; c.forma de torpilă.

Supozitoarele rectale au forma cilindro-conică sau de torpilă,cu urmatoarele caracteristici:

•diametrul bazei de 7-12 mm;•lungimea de 20-30 mm;masa de 2-3 g pentru adulţi si 1-2 g pentru

copii(FR X).Forma de torpilă este cea mai recomandată,din punct de vedere al; facilităţii

de aplicare,în conditţiile anatomo-fiziologice.Învingerea presiunii muşchilor rectali de către prima treime,mai

voluminoasă a supozitorului torpilă va înlatura riscul ruperii şi eliminării acestuia.Prin caracteristicile sale,forma de torpilă favorizează patrunderea

supozitorului şi retinerea sa în partea inferioară a rectului,în primii 2-3 cm,unde absorţia substanţei active are loc prin venele hemoroidale inferioare şi medii,care varsă în vena cavă şi în circulaţia generală,cu evitarea barierei hepatice.

Celelalte tipuri de supozitoare,sub presiunea sfincterului anal,pot fi expulzate imediat dupa administrare.

În literatura farmaceutică sunt prezentate şi alte tipuri de supozitoare,care nu prezintă structura compactă a supozitoarelor clasice şi anume:

•supozitoare stratificate;•supozitoare acoperite;•supozitoare liofilizate;În ultimii ani asistăm la o reevaluare a acestei forme farmaceutice,în special

în Europa.Din totalul formelor farmaceutice,supozitoarele reprezintă aproximativ 8%

în Franţa,5% în Germania,iar în unele centre din SUA abia 1%.Pacienţii din Anglia,ţarile scandinave si SUA au o puternică aversiune

pentru aceste forme şi le consideră şocante.În prezent se constată o dominaţie a supozitoarelor cu acţiune sistemică,pe

bază de:tranchilizante,antireumatice,antialgice,cu acţiune asupra inimii si a circulaţiei sangvine,faţă de cele cu acţiune locală.

De asemenea,în fiecare ţară sunt diferenţe considerabile privind utilizarea supozitoarelor.

În Franţa surprinde numărul mare de supozitoare care conţin hormoni şi vitamine,cât şi acela pentru combaterea tusei şi gripei.

Acestor doua ultime categorii predomina şi în Italia,alături de supozitoarele cu antibiotice.

La noi în ţară este fabricat un număr mare de supozitoare atât cu acţiune locală,cât şi sistemică.

Dezvoltarea tehnologiei de fabricare şi condiţionare moderne,cu linii automatizate şi computerizate,de mare randament,cresterea numarului de excipienţi,largirea gamei de substanţe active şi posibilităţile de depozitare şi control prin stabilizatori,ambalaje,metode moderne care asigură şi garantează integritatea fizico-chimică şi microbiologică a condus la diversificarea acestei forme farmaceutice în raport cu cerinţele actuale de tratament.

Supozitoarele se prepară prin modelare,turnare în forme sau presare.Substanţele active se dizolvă,se emulsionează sau,dupa caz o prealabilă

pulverizare,se suspendă în baza de supozitoare.În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic

urmărit se folosesc:•baza de supozitoare liposolubile de exemplu untul de caco,grăsimi

semisintetice neutre•baza de supozitoare hidrosolubile ca masa gelatinoasă,amestecul de

polietilenglicoli etc.Dozele terapeutice maxime pentru substanţele puternic active şi toxice sunt

la fel ca acelea folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern.După administrare,prin introducere în rect,baza de supozitoare se topeste,se

înmoaie sau se dizolvă în mucusul rectal,distribuie substanţa activă şi o transportă în ţesuturile regiunii rectale.

În mod tradiţional supozitoarele sunt administrate:•pentru acţiune locală cu intenţia de a rămâne în interiorul cavităţii rectale;•dar pot fi destinate absorţiei substanţei active,în vederea unei acţiuni

generale(sau sistemice).Supozitoarele rectale destinate unei acţiuni locale sunt mult mai frecvent

utilizate pentru a combate constipaţia sau durerea,iritaţia,inflamaţia şi pruritul,asociate cu hemoroizii sau alte condiţii ano-rectele,afecţiuni.

Astfel,supozitoarele antihemoroidale conţin frecvent un număr de substanţe medicamentoase care includ:anestezice locale,vasoconstrictoare,astringente,analgezice,emoliente,calmante şi agenţi protectori.

Supozitoarele cu glicerină utilizate ca laxative actionează prin iritarea locală a mucoasei rectale,datorită efectului de deshidratare asupra acesteia.

Ca formă farmaceutică,supozitoarele prezintă multiple avantaje oferite de:•calea de administrare rectală:avantajul major constă în posibilitatea

asigurării:-unui efect local,în regiunea ano-rectală :medicatia rectală urmăreste

refacerea integrităţii mucoasei rectală,a troficităţii(hemoroizi,rectite),când este necesară o eliberare rapidă a substanţei active din excipient şi o acţiune promptă.

Tratamentul local mai poate urmari:•evacuarea conţinutului intestinal(constipaţii);•acţiune antiparazitara(parazitoze intestinale);

•examinarea radiologică a parţii inferioare a intestinului cu substanţe radioopace(rectoscopie);

-pentru o acţiune generală:se administrează o gamă largă de substanţe active.În acest caz ,calea rectală oferă avantajul de a se putea evita pasajul medicamentului prin ficat şi se protejează astfel substanţele sensibile la actiunea enzimelor hepatice.Se asigură o acţiune farmacodinamică superioară administrării orale

•cale de administrare alternativă caii orale,în caz de:-vomismente;-obstrucţii ale tractului gastro-intestinal;-afecţiuni ale tubului digestiv superior;-stări de boală avansată;-comă;-administrare avantajoasă pentru adulţi şi copii care sunt incapabili sau

refractari la administrarea de medicamente pe cale orală;-se recurge la formularea ca supozitoare pentru unele substanţe active

candidate la abuz sau sinucidere;•alegere din considerente farmaceutico-tehnologice şi fiziologice:-se urmareste o acţiune locală;-substanţa medicamentoasă este inactivată sau distrusă de ph,actiunea

enzimatică a secreţiilor gastrice sau intestinale;-substanţa medicamentoasă este distrusă sau suferă un efect de

biotransformare puternic sub influenţa hepatic first pass effect;astfel se evita bariera hepatică dupa absorţia rectală;

-substanţele medicamentoase au caracteristici organoleptice dezagreabile şi actiune iritantă pentru stomac şi nu pot fi administrate pe cale orală,deoarece produc sensibilizări si bolnavul refuză medicamentul;

-favorizează absorţia substanţei active datorită proprietăţii de a se topi la temperatura corpului(37°C),trecând mai repede în stare fluidă sau se dizolvă în lichidul rectal;

-administrarea parenterală este traumatizantă;•administrare de durată în cazul bolilor cronice:-hipertensiune,diabet,astm,anemie,SIDA.Supozitoarele prezintă şi dezavantaje:•refuzul bolnavilor de a li se administra medicamente pe cale rectală;•administrarea antibioticelor este limitată;•unele substanţe active prezintă dificultăţi în tehnologia de

preparare,datorită formării amestecurilor eutectice între substanţele active sau între acestea şi excipienţi;

•de asemenea includerea unei cantităţi mari de lichid îngreunează tehnologia de preparare şi modifică absorţia;

•marimea şi viteza absorţiei substanţei medicamentoase în unele cazuri este mai redusă decât pe cale orală;

•nu se pot administra in terapia pediatrică la sugari,la care mucoasa rectală este foarte sensibilă şi permite o absorţie marită a substanţei active,care conduce la o acţiune energică,uneori toxică;

•nu se pot administra în caz de leziuni rectale,fisuri anale;în acest caz mucoasa rectală nu mai are rolul de membrana de absorţie selectivă;se produce o absorţie exagerată a substanţei active care trece brusc în circulaţia sangvină şi pot aparea fenomene toxice;

•administrarea de supozitoareaeste contraindicată în caz de alterări ale mucoasei rectale:sfinctere relaxate,noduli hemoroidali;

•debutul acţiunii terapeutice este mai tardiv decât pe alte căi;•fluidificare rapidă a excipientului şi eliminarea medicamentului,fară a se

realiza o absorţie totală a substanţei active.

ISTORIC

Supozitoarele reprezintă una dintre cele mai vechi forme farmaceutice ,care a suferit transformări în timp,privind substanţele medicamentoase utilizate,excipienţii folosiţi şi tipul de acţiune farmacologică:erau cunoscute în Egiptul antic şi Mesopotamia. Primele referiri se întâlnesc în Papirusul lui EBERS(1500 i.e.n),în Teba.

Egiptenii din antichitate,medicii indieni şi mesopotami utilizau supozitoarele rectale nu numai ca laxative,cât şi în tratamentul durerii,în flatulenţa şi în afecţiunile cardiace.

Supozitoarele preparate în antichitate erau constituite din seu sau lână înmuiată în grăsime,în care se adăugau diferite substanţe.Ele aveau o marime diferită şi puteau umple întregul rect.Masele de bază erau:răsini,miere,bucăti de ceapă,iar ca matriţă de bază se folosea matasea sau pânza.

În scrrierile foarte vechi este mentionată utilizarea de”Magerarta”,adică a supozitoarelor pe bază de argint.În lucrările celebrului medic grec HIPPOCRATES(460-375 i.e.n),ca şi a altor medici din antichitate,se găsesc formule pentru aplicarea rectală,cu acţiune locală laxativă sau purgativă,pe bază de bilă sau cu acţiune antihemoroidala,cu alaun şi gogoşi de ristic,supozitoare calde,contra iritaţiei rectului.

DISCORDIES (79e.n)prescria supozitoare şi pessarii pe bază de glande măcinate şi cu extract de opiu.,RUFUS din Ephes utiliza supozitoarele care aveau ca suport mierea concentrată,rezine uscate,smochine taiate şi stafide.GALENUS(131-200e.n)a aplicat pentru prima dată supozitoare purgative pe bază de săpunuri şi alte formule asemănătoare cu cele ale lui RUFUS care,ca şi cele ale lui AVICENA de mai târziu(980-1037 e.n),s-au menţinut în uz până la secolul al XVI-lea.

Pentru prepararea supozitoarelor din secolul VI-lea se utilizau ca substanţe active:guma mirrha,chelidonium şi opiu,pentru tratarea diareei.

În Evul Mediu,supozitoarele se preparau dintr-un suport de ceară,seu,untură şi săpunuri şi cele mai multe conţineau extracte din plantele:Hyosciamus niger şi Atropa belladonna.Aceste supozitoare provocau o stare de ameţeală şi duceau la excese cu tentă sexuală.Poate acesta a fost un motiv care a justificat numeroasele procese şi arderi pe rug a vrajitoarelor.

În general,până în această perioadă incluzând şi perioada lui AVICENA,se utilizau cele mai diverse materiale ca suport pentru prepararea supozitoarelor:mierea concentrată,ceara ,grăsimi,săpunuri,bucăti de os.lemn,lână îmbibate sau învelite cu divese substanţe active.

Între epoca lui HIPPOCRATES şi sec XVI-lea se constată un număr vid în istoria acestei forme farmaceutice ,privind informaţiile referitoare la utilizarea supozitoarelor.

Este perioada în care se pare că se întrebuiţau aproape exclusiv spălăturile.Termenul de „supozitor” apare înspre secolul al XVI-lea.Etimologia termenului”supozitor” este explicată abia dupa secolul XVI-

lea,când în Farmacopeea Universală a lui LEMERY din 1763 se precizează că”suppositorium=supozitor” derivă de la verbul latin”supponere=a înlocui,a substitui”pentru a arăta că acestea înlocuiesc spălăturile,faţă de care unele persoane manifestau repulsie.

În 1762,farmacistul parizian A.BAUMÉ(1728-1804) În cartea sa”Elemente de farmacie”introduce ca excipient untul de cacao pentru prima dată,deşi acesta fusese descoperit cu 70 ani înainte.Este o dată importantă în lunga evoluţie a acestei forme farmaceutice,deoarece acest excipient va ameliora tehnica de preparare a supozitoarelor şi calitatea lor,iar pe de altă parte proprietaţile deosebite ale acestiu excipient fac ca el să fie utilizat până în zilele noastre,fiind oficializat în toate farmacopeele.Ulterior,LEWIN şi ESCHIBAUM(1897)asociază masa de unt de cacao cu mici cantităţi de axungie.DIENDONNE(1902) cu lanolină,iar SCOVILLE(1912)cu ceară şi centaceu.Alături de untul de cacao,DIENDONNE,în 1897,a propus utilizarea masei de gelatină-glicerină care a fost oficializată în Farmacopeea franceză din 1908 şi cea britanică din 1898.De asemenea,agar-agarul a fost propus ca excipient pentru supozitoare in 1897 de către DELAHAYE,LEWIN şi ESCHIBAUM.În 1948 apare pe piaţă prima masă semisintetică numită C48 şi apoi masa IMHAUSEN H 15.

În 1880 apar primele tipare metalice pentru turnare.Dezavantajele majore ale untului de cacao,care sunt instabilitatea sa

datorată proporţiei mari de gliceride nesaturate şi problemele de compatibilitate între produsele de oxidare şi substanţele active,au condus la dezvoltarea bazelor de supozitoarece conţin gliceride saturate ale acizilor graşi din uleiul seminţelor de palmier sau din nucile de cocos.

În Farmacopeele actuale sunt oficializaţi excipienti din categoria gliceridelor semisintetice sau sintetice şi a polimerilor de oxid de etilen,care au înlocuit acest produs natural,untul de cacao,datorită unor dezavantaje care au început să fie semnalate după utilizarea sa mai largă.În funcţie de evoluţia

excipienţilor utilizaţi,s-a îmbunataţit şi tehnologia de prepararea a supozitoarelor.De la practica iniţiala primitivă de îmbibare sau înmuiere cu substanţe active a unor suporturi,după introducerea untului de cacao,s-a trecut la procedeul de modelare manuală şi apoi de presare;presa pentru supozitoare a fost realizată de KUMMER în 1880.Procedeul de turnare s-a aplicat iniţial utilizând forme de turnare din hârtie,iar apoi blocuri metalice de turnare,ultimele fiind concepute de CHAPMAN în SUA î 1864-1865.

O baza ştiinţfică a terapiei rectale a fost stabilită în a doua jumatate a secolului XIX –lea.Acesta s-a bazat pe cercetările anatomistului RETZIUS din Stockholm.care a dovedit în 1832 că o serie de vene care irigă ampula rectală se varsă în vena cavă inferioară,oferind astfel posibilitatea introducerii unei părţi mari din medicamentul administrat rectal direct în circulaţia sangvină,cu evitarea primului pasaj hepatic.

Supozitoarele sunt oficializate încă din prima ediţie a Farmacopeii Române,din 1863.În acestă ediţie,sunt înscrise supozitoare de unt de cacao denumite cepşoare de unt de cacao.Pentru prima dată,în ediţia a IV-a a Farmacopeii Române din 1926 apare o monografie de generalităţi pentru supozitoare ,în care se menţioneaza ca excipienţi untul de cacao,săpunul de stearină glicerinat şi masa de gelatină-glicerină.De asemenea se fac precizări privind lungimea lor de 3-4 centimetri şi greutatea de 1,5-5 g.

În Farmacopeea Română ediţia a V-a din 1943 sunt înscrise 3 monografii de generalităţi,separate pentru supozitoarele rectale,vaginale şi uretrale.În cazul supozitoarelor rectale ca excipient se prevede untul de cacao,căruia i se asociază lanolină.Lungimea lor este fixată la 3-4 centimetri,iar greutatea la 2-3 g pentru adulţi şi 1-1,4g pentru copii.Îr-o monografie separată se prevăd supozitoarele cu glicerină.

În ediţia a VI-a a Farmacopeii Române din 1948 se menţine prezentarea celor trei tipuri de supozitoare în 3 monografii separate,precum şi o monografie pentru supozitoarele cu glicerină.

Farmacopeea Română ediţia VII-a din 1956.monografia de generalităţi pentru supozitoare,prevede ca excipient,pe lângă untul de cacao,amestecuri de grăsimi.masa de gelatină-glicerină şi pentru prima dată,grăsimi hidrogenate sau produse sintetice corespunzătoare.Se prevede de asemenea.adaosul,la nevoie,a unei cantităţi mici,cantităţi de emulgator,iar pentru a mări concentraţia,o cantitate de cel mult 5% ceară.

În Farmacopeea Română ediţia a VIII-a din 1965,toate cele trei tipuri de supozitoare sunt cuprinse într-o singură monografie de generalităţi ,iar pe lângă excipienţii citaţi până la această ediţie apar.pentru prima dată,polietilenglicolii.Într-o monografie separată se prezintă supozitoarele de glicerină pe bază de săpun şi glicerol.

În Farmacopeea Română ediţia a IX-a din 1976 se menţine includerea supozitoarelor rectale,vaginale şi uretrale într-o singură monografie de generalităţi,cuprinzând datele cele mai complete privind prepararea şi controlul de

calitate a supozitoarelor.Se înscrie o monografie separată pentru supozitoarele cu glicerină,precum şi două monografii de supozitoare cu noraminofenazonă,respectiv cu paracetamol.

Farmacopeea Română ediţia a X-a din 1993 înscrie o monografie de generalităţi”SUPPOSITORIA”în care include cele trei tipuri de supozitoare administrate pe cale rectală,vaginală sau uretrală,cât şi cele două exemple de supozitoare cu glicerină şi supozitoarele cu metronidazol.

Interesul ştiinţific în terapia rectală se orientează în prezent în două direcţii:•prima constituie eliberarea şi absorţia substanţelor medicamentoasedin

supozitoare,în special în cazul a preparatelor retard,la ţintă şi cu promotori de absorţie;

•cea de-a doua este opinia că utilizarea formei de supozitoare pentru substanţele medicamentoase pe bază de peptide,în al cărui grup intră numeroase substanţe obţinute prin inginerie genetică,sunt o alternativă mai placută pentru pacient la calea injectabilă;

În viitor sunt aşteptate îmbunătăţiri ale tehnologiei de fabricare,astfel încât procedeele uzuale de preparare a supozitoarelor să fie mai uşoare şi mai rapide.

CLASIFICARESupozitoarele se pot clasifica în funcţie de diferite criterii:formă,gradul de dispersie,acţiune farmacologică:formă,dimensiune,greutate.

•forma:-formă conică;-formă cilindrică;-formă torpilă;

•modul de formulare:-supozitoare magistrale;-supozitoare oficinale;-supozitoare industriale;•gradul de dispersie a substanţei active:-supozitoare tip soluţie;-supozitoare tip emulsie L⁄H şi H⁄L;-supozitoare tip suspensie;-supozitoare tip mixt(polifazice);•modul de preparare:-supozitoare monolit clasice;-supozitoare stratificate;-supozitoare acoperite;-supozitoare liofilizate;-supozitoare fracţionabile;•tipul bazei de supozitoare:-supozitoare cu baze lipofile;-supozitoare cu baze hidrofile;-supozitoare cu baze auto-emulsabile;•tehnologia de preparare:

-supozitoare obţinute prin modelare-supozitoare obţinute prin modelare şi presare;-supozitoare obţinute prin presare în forme;-supozitoare obţinute prin topire şi turnare in tipare-ambalaje;-supozitoare obţnute prin comprimare;-supozitoare obţinute prin liofilizare;•rolul pe care îl au:-supozitoare medicamentoase:conţin diferite substanţe active cu acţiune

locală sau sistemică;-supozitoare cu rol mecanic-sunt tot supozitoare cu acţiune locală: cuprind

supozitoarele cu glicerină,ce au acţiune laxativă şi purgativă,exercitată de glicerină prin acţiune directă,de contact,în intestinul subţire;glicerina datorită proprietăţilor higroscopice acţionează prin osmoză,atrage lichidul din interiorul ampulei rectale,prin exudarea abundentă a mucoasei intestinale şi determină reflexul de defecare;

-supozitoare nutritive:cu alimente asimilabile peptone.Se utilizează în cazul în care tractul gastrointestinal este incapabil să asimileze alimente;cantităţile absorbite sunt minime,dar suficiente pentru întreţinerea vieţii;

-supozitoare pentru diagnostic:în scop radiologic pentru examinarea rectului;

•acţiune farmacologică:-supozitoare cu acţiune locală sau topică,destinate tratamentului

afecţiunilor mucoasei rectale utilizate pentru efectul lor:antipruriginos,hemostatic,anestezic,antimicrobian,antiparazitar,antihemoroidal,antiinflamator,sicativ,cicatrizant,antihemoragic,laxativ,purgativ etc.

-supozitoare cu acţiune generala(sistemică):trebuie să elibereze substanţa medicamentoasă de formă rapidă şi să se absoarbă rapid.Se va ţine seama că ampula rectală conţine aproximativ 3 ml lichid apos vâscos cu ph=7,2-7,4 şi o capacitate tampon nesemnificativă;ph-ul va fi determinat de substanţa activă eliberată local.Au acţiune în principal:analgezică,antipiretică,antiasmatică,bronholitică,antiinflamatoare,cardiovasculară,sedativă,hipnotică,antidiabetică,nutritivă etc

CALEA DE ADMINISTRARESupozitoarele se administrează pe cale rectală,numită şi cale ano-rectală

sau cavitate rectală. Cavitatea rectală este mai uşor accesibilă şi prin administrarea de

medicamente în această zonă se obţine o acţiune locală sau generală,deoarece permite absorţia unui numar mare de substanţe medicamentoase. Rectul este segmentul terminal al tubului digestiv,respectiv al intestinului gros,care se întinde pe o lungime de 15-19 cm,el prezintă două curburi :una superioară concavă înainte şi alta inferioară,concavă în spate.

Anatomic rectul se compune din două segmente:

•partea superioară sau pelviană,cu o lungime de 12-14 cm,care se lărgeşte pentru a forma ampula rectală sau pars ampullaris,care poate lua dimensiuni considerabile prin acumularea de materii fecale;

•partea terminală,lungă de 5-6 cm,numită pars analis segmentul inferior perineal sau anal.

Suprafaţa mucoasei ampulei rectale este de cca 0,05 m² şi este lipsită de vilozităţi.În plus,lichidul care acoperă mucoasa rectală are un volum mic de 1-3 ml şi conţine o cantitate mică de mucine;aceasta antrenează problemede dizolvare pentru substanţele medicamentoase greu solubile.

Structura rectului este puţin diferită de cea a colonului,asfel se găsesc la acest nivel patru tunici care sunt de la exterior spre interior:

•tunica seroasă peritoneală;•tunica musculară cu un strat superficial de fibre longitudinale şi unul

profund de fibre circulare;•tunica submucoasă sau celulară ce conţine plexul venos hemoroidal;•tunica mucoasă compusă dintr-un strat simplu de celule epiteliale

cilindrice caracterizează spre deosebire de intestin prin absenţa vilozităţilor şi printr-o suprafaţă mult mai mică.

Mucoasa rectală şi mai ales mucoasa ampulei rectale,la nivelul căreiasupozitoarele sau alte forme rectale,cedează substanţele active,este formată dintr-un singur strat de celule cilindrice epiteliale.

În regiunea sfincterului,mucoasa se transformă într-un epiteliu multistratificat.

Mucoasa rectală nu prezintă vilozităţi;ea se poate modifica cu vârsta;se poate îngroşa prin încorporare de ţesut conjunctiv sau scade în grosime prin atrofiere.Rectul este irigat de trei tipuri de vene hemoroidale:

•venele hemoroidale superioare,care se varsă în vena mezenterică inferioară,apoi în vena portă,drenând asfel sângele direct în ficat;

•venele hemoroidale mijlocii şi venele hemoroidale inferioare,care ajung la vena cavă inferioară,prin interiorul venelor iliace interne,drenând sângele direct în circuitul general,evitându-se asfel ficatul.

Venele hemoroidale superioare se varsă în vena mezenterică inferioară,fluxul sangvin trece prin ficat,prin intermediul venei porte.

Venele hemoroidale inferioare şi medii ies prin venele iliace interne şi vena cavă inferioară,aducând sângele direct în circulaţia generala evitând ficatul.

Ampula rectală are şi o bogată reţea de vase limfatice care cuprinde 3 grupe de canale:

•canale inferioare,care merg de la anus spre ganglionii inghinali superiori;•canale mijlocii,care urmează vasele hemoroidale mijlocii şi se termină în

ganglionul hipogastric;•canale superioare,care merg la ganglion,de la lanţul mezenteric superior.Astăzi se manifestă un interes deosebit pentru studiul posibilităţilor pe cale

rectală pentru administrarea de formulări limfotrope.

0

1

A

B

F

`

a

b

'

/

G

H

Ž

š

›

¡

®

±

²

¿

ß

ä

ê

î

ô

!"#)*+2345679>†Š‹Œ’“–›œžŸ £¦©ª¬®³´µ%¨©¶·éüþÿ L- !"#$%&'()*+,.023467+,-/023;<=¯°±²³´µ'()*+,ˆ“”•–B"-ß-?uOuSuWuYuZu[u\u]uu•u—u˜u›uvåvçvèvõvwÎyÙyÜyõyöy%B"-ß-