O filosofie a genomului Leonard Gavriliu _____________________________________ ANTI-WARWICK COLLINS O filosofie a genomului

Culegere text pe calculator: Leonard Gavriliu Tehnoredactare computerizată: Corina Ciubotaru Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale: GAVRILIU, LEONARD Anti-Warwick Collins O filosofie a genomului / Leonard Gavriliu, Editura Stef, Iaşi, 2012 88 p; 21/13,5 cm. ISBN ……………………….. Copyright # Leonard Gavriliu 2012 Editura şi tipografia STEF Editură recunoscută de către CNCSIS 700705, Iaşi, Bd. Carol I nr.8 (în clădirea Academiei Române) Tel/fax: 0232-216829, Mobil: 0745-236413 E-mail: office@editurastef.ro http;//www.editurastef.ro

Leonard Gavriliu

Anti-Warwick Collins O filosofie a genomului Eseu Stef Iaşi, 2012

Fiului meu

Marcel Gavriliu Redmond, Washington State

Cine se teme de adevăr nici vorbă să-l caute!

Cuprins

Preambul…………………………………………………….7 I Un „personaj” numit Mister…………………………….9 II Cum vrea Warwick Collins să-l pună cu botul pe labe pe Charles Darwin………………………………..11 III Zarvă mare în jurul genelor „silenţioase……………..14 IV Buturuga mică răstoarnă carul mare…………………18 V Insuficienţa gravă a sinaptologismului………………...20 VI Geniala ipoteză a geneticianului francez Daniel Cohen………………………………………….23 VII Genomul care acumulează informaţie nouă şi care gândeşte…………………………………………………26 Concluzie generală…………………………………………..28 ADDENDA Inteligenţa şi rasa……………………………………………29 Glosar………………………………………………………...40 Bibliografie………………………………………………….. 49 Biobibliografie……………………………………………….51

Preambul

„In science, one mystery cannot be

explained with another mystery”. (V. S. Ramachandran [23,

p.62]) Se cuvine ca de la bun început să-i prevenim pe cititori că nu vor găsi în acest

eseu nimic din discursul emfatic al „iubitorilor de înţelepciune”, ori din verbiajul acelora care pretind a fi deţinători de adevăruri absolute, „revelate”, ergo garantate. Drept urmare, neavând de construit paralogisme ingenioase pe teme dintre cele mai abstracte şi alambicate (de tipul ce este Neantul şi cum din nimic ia naştere spontan Universul [în această privinţă, G.W.F. Hegel – a se vedea a sa Wissenschaft der Logik, între altele – este un veritabil precursor el teoriei Big Bang-ului!], care este natura „spiritului”, ce este şi cum se manifestă „liberul arbitru”, cum au coborât pe planeta noastră virusurile, din spaţiile interstelare etc.), filosofia noastră se rezumă la câteva reflecţii rezonabile pe marginea unor concepte ale ştiinţei contemporane, cum sunt cele elaborate de anatomia şi fiziologia creierului, de neurologie, de către neuroştiinţe în general (neuron, sinapsă, neurotransmiţători, reflex necondiţionat, reflex condiţionat etc.), de genetică (genă, genom, exon, intron, genotip, fenotip etc.), fără a trata însă punct cu punct asemenea noţiuni, scopul nostru fiind doar acela de a promova o ipoteză incitatoare la noi experimente care să ducă, mai devreme sau mai târziu, la clarificarea definitivă a relaţiei dintre structurile nervoase şi funcţiile acestora, ca şi a relaţiei dintre organisme ca întreguri şi mediul în care acestea vieţuiesc, întregul fiind de fapt unitatea indisolubilă organism & mediu. În acest sens, ni se pare invulnerabilă observaţia elementară atât de pregnant exprimată de Irwin B. Levitan şi Leonard K. Kaczmarek: „Although most neurons receive input from other neurons, the business of the brain is to act on information from the outside world” (18, p.341).

Desigur că există şi azi oameni de ştiinţă, de altfel foarte onorabili, care însă nu de puţine ori se complac în formularea de mituri, un fel de paradoxale scientific myths. Aceştia se apucă, bunăoară, să reconstituie fanteziste sinteze chimice „prebiotice”, de pe când atmosfera primitivă a Terrei nu conţinea oxigen şi când, afirmă ei apodictic, s-au putut totuşi înjgheba aminoacizi (care, se ştie, conţin oxigen), baze de acizi nucleici şi chiar ARN (nici din acestea nu lipseşte oxigenul), pentru ca mai apoi, în condiţii propice, să aibă loc producerea de „molecule autoreplicative”, vestitoare ale apariţiei vieţii în cel mai rudimentar chip al ei. În ceea ce ne priveşte, nu ne vom lăsa imaginaţia să zburde, retrospectiv, prin crevasele abisale ale oceanului primordial, unde s-ar fi petrecut aceste

evenimente chimice formidabile. Nici teoriilor despre aşa-numita Mitochondrial Eve (cu varianta „Eva africană”) sau despre presupusul Y-chromosomal Adam nu le vom acorda credit, spre deosebire de isprava din 2010 a cercetătorilor de la J. Craig Venter Institute, care au implantat la o bacterie un genom realizat în laborator, creând astfel o celulă cu genom sintetic, viabilă, botezată Synthia, faptă pentru care s-au găsit retrograzi care să-i acuze…”of playing God”!

Izbânda lui Craig Venter şi a echipei sale, ca şi alte multe şi spectaculoase succese ale computational genomics şi ale ingineriei genetice ne asigură că meditaţiile noastre nu vor răsuna în pustiu, ele reprezentând un demers raţional şi realist, cu referire la fapte bine stabilite..

În paginile care urmează, abţinându-ne de la orice ieftină paradă de erudiţie, vom întreprinde, fără vorbă multă, o critică a ceea ce englezul Warwick Collins numeşte „a silent gene theory of evolution”, căreia îi vom contrapune o ipoteză lansată pe la începutul anilor ’90, din secolul trecut, de către Daniel Cohen, neglijată între timp de el, dar fructificată de mai mulţi cercetători intrepizi, între care Bob Waterston şi colaboratorii săi. Această ipoteză excepţională noi o vom susţine cu argumentele care ne stau la îndemână, din păcate numai teoretice, de unde şi revendicarea de simplă filosofie.

Eseul nostru se adresează în primul rând cunoscătorilor în materie, ceea ce ne scuteşte de obligaţia de a forja lungi definiţii metaforice şi largi explicitări pe înţelesul tuturor, în stilul propriu textelor de vulgarizare. Dar, spre a face accesibil acest eseu şi unor nespecialişti pasionaţi de cunoaştere, vom ataşa la sfârşi un glosar, în care vom defini o serie de termeni-cheie.

Se înţelege că dacă autorul acestor rânduri ar fi fost el însuşi un cercetător care să aibă la dispoziţie tehnica necesară efectuării unor experimente-cheie, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, adică nu am fi fost nevoiţi să recurgem doar la nişte supoziţii şi la „retorica” adiacentă, ci am fi expus fără înconjur rezultatele obţinute în laborator şi concluziile de rigoare, în faţa cărora să se încline până şi cei mai sceptici. Din nefericire, trebuie să ne mulţumim cu un fel de disertaţie filosofică, aşteptând de la alţii confirmarea sau infirmarea tezelor expuse.

Uşor se va băga de seamă că nu se face trimitere la o bună parte din bibliografia selectivă „afişată”. Ceea ce nu înseamnă că autorii trecuţi sub tăcere nu au exercitat influenţa lor asupra viziunii de ansamblu care ne-a condus la scrierea eseului de faţă, prin care sperăm ca, măcar prin unele afirmaţii şi „fulguraţii” ocazionale, făcute ici şi colo, să trezim interesul pentru abordări noi în investigarea genomului, domeniu în care, de altfel, dinamica cercetării este de-a dreptul fantastică. Dar şi fantastic de lacunară, întrucât nici până astăzi nu s-a cercetat, bunăoară, modul în care influxul nervos străbate corpul neuronului, de la locul de implantare al unei dendrite şi până la conul de emergenţă al unui axon, lăsându-se astfel impresia că genomul din nucleul neuronului nu ar avea nicio implicaţie în transmiterea influxului informaţional şi cu atât mai puţin în potenţarea/modularea acestuia conform necesităţilor adaptării la mediu a organismului. Ceea ce este o absurditate. Încă şi mai absurd însă ni se pare faptul că nici măcar nu s-a pus vreodată o asemenea problemă!

“Genetics and environment (internal environment included) interact with each other all the time. In the cortex, the work of genetics and experience co-occur throughout life. The precise time course of the two is not as important as the fact that they overlap”. (J. M. Fuster [8, p.38])

I Un „personaj” numit Mister

Când, cercetându-se mai amănunţit genomul, nu numai la diferite specii de animale subumane şi de plante, ci şi la om, s-a descoperit că un număr surprinzător de mare de gene nu se alinia genelor codante (coding genes), adică la acelea care îndeplinesc roluri precise în întreaga construcţie a organismelor, fie ele monocelulare sau pluricelulare, procariote sau eucariote, şi când, în pofida eforturilor depuse, nu s-a putut atribui nicio funcţie acelui lung şir de segmente ADN, aflat oarecum în rezervă, şi care la om însumează până la 95-98,5 % din genom, prima reacţie, comodă, a geneticienilor a fost aceea de a le clasa, scurt, în categoria excrescenţelor superflue, inerte, inactive, inutile, unii nepregetând să le numească „deşeuri”, ba chiar şi „gunoi” (junk!). La fel, în anii ’40 din secolul XX, când s-a descoperit molecula de ADN, s-a crezut că ea nu foloseşte la nimic (apud 2, p.25). Cei mai circumspecţi au taxat sobru acele gene misterioase drept gene silenţioase sau, ceva mai circumspect, drept gene cu funcţie necunoscută. Acest ultim mod de a proceda constituia aproape de la sine o provocare în direcţia explorării tenace a acelor „pete albe” de pe harta genomului şi a dezlegării misterului acestora. Noul domeniu de investigaţie microbiologică se anunţa a fi un ispititor Eldorado. Misterul se dovedea a fi însă unul proliferant. Într-adevăr, destul de repede s-au putut constata fapte tulburătoare, între altele faptul că cuantumul total de ADN şi asortimentul cromozomic al animalelor şi plantelor nu variază în mod sistematic în raport cu complexitatea crescătoare evidentă a organismelor. În legătură cu lucrul acesta, citologii americani Jim Darnell, Harvey Lodish şi David Baltimore notează: „Conţinutul în ADN al garniturii cromozomice haploide sporeşte progresiv de la levuri la Drosophila, la puiul de găină, apoi la om (0,015; 0,15; 1,3 şi respectiv 3,2 picograme), în acord cu

vizibila complexitate crescândă a acestor specii. Totuşi, vertebratele care conţin mai mult ADN per celulă sunt amfibienii, a căror structură şi comportament sunt mult mai puţin complexe decât la oameni. Numeroase sunt de asemenea şi speciile vegetale a căror proporţie de ADN per celulă este superior comparativ cu omul: ne referim la grâu ((7 picograme), bobul de baltă (14,6 pg), ceapă (16,8 pg), aşadar de 2-5 ori mai mare decât la om, ca să nu mai vorbim de lalea, la care proporţia este de 10 ori mai ridicată în comparaţie cu omul./ Acest conţinut în ADN per genom haploid variază de asemenea considerabil în cadrul unui grup, de exemplu de 100 de ori între speciile clasei insectelor sau între acelea ale ordinului amfibienilor, unde ar fi de aşteptat să găsim o complexitate destul de asemănătoare. Regăsim aceeaşi variaţie a proporţiei de ADN per celulă la grupele vegetale cu o structură şi cu un ciclu celular similare: bobul de baltă conţine de 3-4 ori mai mult ADN per celulă decât fasolea”(5, p.319 şi p.321). Se trage următoarea concluzie: „Aceste fapte sugerează că o parte din ADN-ul anumitor [sic!] organisme este superfluă, neesenţială, adicătelea că nu codează pentru nicio funcţie indispensabilă. Cantitatea totală de ADN per genom haploid a unui organism este numită valoarea C; absenţa de corelaţie între valoarea C şi complexitatea filogenetică a fost numită paradoxul valorii C. Această stupefiantă variaţie de mărime a genomilor provine îndeosebi din aceea că cromozomii eucariotelor prezintă proporţii variabile ale zonelor de ADN care se repetă, din care unele nu sunt niciodată transcrise şi din care majoritatea par de prisos” (5, p.321). Tabloul faptic de mai sus este, desigur, consternant. Este limpede pentru noi că deja menţionatul, în Preambul, domn Warwick Collins (n. 1948), licenţiat în Biologie la Sussex University, autor al eseului polemic A Silent Gene Theory of Evolution, text caracterizat chiar de către semnatarul său drept „a genuine rival to the theory of natural selection”, nu a ţinut sau nu a vrut să ţină seama de acest tablou faptic derutant. Altminteri nu s-ar fi lansat trup şi suflet în speculaţia sa atât de precară, prin care în primul rând caută să discrediteze morţiş darwinismul şi pe darwiniştii de azi (pe Richard Dawkins, de exemplu), neascunzând că scopul său este îngroparea „ereziei biologice” a lui Charles Darwin, în favoarea propriei sale concepţii, înjosirea unui Darwin care, ţine el să sublinieze, „after all, was not a professional scientist but an amateur naturalist”(3, p.41), pe care noul nostru „evolutionary theorist” vrea neapărat să-l pună cu botul pe labe, cum cică ar fi făcut Einstein cu Newton (?!). Dar să examinăm mai îndeaproape, în capitolul care urmează, obiecţiile lui Warwick Collins contra autorului monumentalei cărţi Originea speciilor.

II

Cum vrea Warwick Collins să-l pună cu botul pe labe pe Charles Darwin Pentru Warwick Collins pare absolut de netolerat predominanţa în Biologie, de

150 de ani, a teoriei selecţiei naturale formulată de Charles Darwin. Această teorie ar fi, crede W.C., de mult perimată, de fapt ab origine un rebut. Departe de a se dovedi, susţine el, „the main driver of evolution”, selecţia naturală este – dimpotrivă – un factor de involuţie şi, în ultimă instanţă, un factor de stingere a speciilor. Oricum, mai susţine el, selecţia naturală nu poate explica nicidecum sursa variabilităţii şi, de altfel, jubilează detractorul, însuşi Darwin a recunoscut, în Originea speciilor, că „fără a se ivi variaţii avantajoase, selecţia naturală nu poate face nimic” (apud 3, p.31), citat la care W.C. revine ca la un corp delict irecuzabil.

Potrivit vederilor lui Warwick Collins, selecţia naturală darwinistă este, în fond, un factor anti-variaţie, un proces eminamente thanatic şi nicicum unul de diversificare şi expansiune a vieţii. Să urmărim însă ceea ce ne spune la un moment dat, în această chestiune, adesea contradictoriul W.C.: „Selecţia naturală este un proces viguros şi răzbătător, însă care, în ciuda efectului său semnificativ asupra peisajului evoluţionist, nu este acelaşi lucru cu impulsionarea evoluţiei. Una dintre caracteristicile fundamentale pe care o mare teorie evoluţionistă trebuie să le explice este modul în care organisme simple, foarte răspândite, s-au dezvoltat devenind organisme mai variate şi mai complexe. Cu alte cuvinte, o astfel de teorie evoluţionistă trebuie să postuleze cauza variaţiei crescânde, atât în ceea ce priveşte speciile existente, cât şi în ceea ce priveşte geneza acestora (speciaţie). Dacă însă examinăm îndeaproape procesul selecţiei naturale, vedem că aceasta acţionează împotriva extremelor variaţiei, în favoarea unei adaptări optime la orice mediu dat. Altfel spus, direcţia generală a selecţiei naturale este contra-variaţie./ Partizanii teoriei conform căreia selecţia naturală impulsionează evoluţia argumentează că mediul este eterogen şi că adaptarea activă la un mediu eterogen generează variaţie crescândă datorită adaptării la acea eterogenitate. În această privinţă, însă, argumentul ni se înfăţişează drept o inversare a cauzei şi efectului. Eterogenitatea mediului depinde într-o măsură covârşitoare de varietatea organismelor

existente în acesta, iar teza că eterogenitatea mediului determină variaţia pare în mod periculos legată de tautologia că însăşi variaţia este cauză de variaţie. În loc de aceasta, obligatoriu este ca teoria evoluţiei să explice cum s-a dezvoltat acea eterogenitate, înainte de a-i atribui calitatea de cauză primară de variaţie. Până una alta, se vădeşte a fi mai logic şi mai verosimil ca variaţia să fie cauza eterogenităţii mediului, nu efectul acesteia./ Se pare însă că există un argument încă şi mai ucigător la adresa concepţiei că eterogenitatea mediului este «cauza» variaţiei. Să presupunem că mediul este eterogen la infinit. Indiferent de cât de eterogen este mediul, în fiecare nişă din numărul de nişe potenţial infinit are loc acelaşi proces: variaţia este întotdeauna redusă prin selecţia naturală, în favoarea adaptării optime./ Dacă ar fi să descriem, intuitiv şi a fortiori, un sistem în care selecţia naturală ar fi mecanismul predominant al evoluţiei, acesta ar fi unul în care variaţia în orice specie ar fi întotdeauna în procesul de reducere a acesteia, în favoarea unui tip optim pentru orice mediu dat. O astfel de reducere continuă a variaţiei în favoarea adaptării optime la mediu ar atinge în cele din urmă un punct în care, pentru orice specie dată, dacă mediul se schimbă în mod semnificativ, nu ar mai fi suficiente resurse de variaţie în cadrul cărora acele specii să se adapteze, moment în care speciile în chestiune ar pieri. Departe de a fi «originea speciilor», cum presupune Darwin, selecţia naturală a indivizilor, acţionând de la sine, pare a fi mai degrabă cauza extincţiei speciilor” (3, pp.50-51). Toată această critică a darwinismului este una în mod fragrant sofistică. Nu este deloc adevărat că selecţia naturală se reduce la tautologia „that variation is itself the cause of variation”, propoziţie în care termenul variaţie este luat într-o accepţie cu totul abstractă, pe când Darwin afirmă, fără niciun echivoc, că variaţia mediului este cauza variaţiei speciilor, cei doi termeni ai silogismului fiind aşadar termeni distincţi. Tautologia cu pricina este invenţia ad-hoc a lui Warwick Collins. Cât priveşte mediul, precizarea acestuia că “the heterogeneity of the environment depends in overwhelming part on the variety of organisms within it”este o precizare evident absurdă, de vreme ce Darwin nu a avut niciodată în vedere un mediu exclusiv mineral, ci unul împănat din abundenţă cu floră şi faună, ambele regnuri fiind variabile în funcţie de zona geografică. Nici în ceea ce priveşte „[the] inversion of cause and effect” nu este de acuzat la Darwin o anomalie logică, deoarece în lumea reală adesea efectul poate deveni cauză. De exemplu, seismul, efect al frecării sau prăbuşirii plăcilor tectonice, poate fi cauza prăbuşirii unor oraşe întregi şi a morţii a nenumăraţi oameni (şi nu numai!), la rândul lor cauză a proiectării şi construirii în viitor a unor clădiri mai rezistente la cutremure. Tot aşa, deşertificarea, ca efect al schimbării condiţiilor climatice, poate să devină cauza pieirii multor organisme şi specii, dacă nu cumva cauza modificării lor anatomo-fiziologice şi, ca efect, a supravieţuirii. Jocul cauzelor şi efectelor este nemărginit. Dar cea mai scandaloasă afirmaţie a lui Warwick Collins este, fără îndoială, aceea că „variation is always being reduced by natural selection in favour of optimum adaptation”. În realitate, selecţia naturală, dimpotrivă, promovează în mod neabătut variaţia pozitivă, adică variaţia în consonanţă cu noile cerinţe ale mediului, ceea ce, fireşte, se exprimă printr-o mai bună adaptare la mediu. Selecţia naturală nu condamnă la moarte decât organismele debile sau debilitate prin exprimarea în fenotip a unor mutaţii aberante, necorespunzătoare condiţiilor de mediu. Căci există şi variaţii negative, incompatibile cu dinamica proprie condiţiilor mediului. Tocmai pe acestea le elimină fără milă selecţia naturală, pe când mutaţiile pozitive sunt acceptate, sunt promovate şi

propagate, ducând la apariţia de organisme evoluate, de noi specii, aşa încât selecţia naturală este un autentic factor de evoluţie (a driver of evolution!) şi, prin aceasta, factor de eterogenitate. Aserţiunea lui Warwick Collins, anume că “natural selection of individuals, acting on its own, seems more likely to cause the extinction of species” este, prin urmare, pur şi simplu o inepţie. Atunci când Darwin spune că “unless profitable variations do occur, natural selection can do nothing”, el defineşte chiar rostul esenţial al selecţiei naturale, care este acela de a menţine în cursa vieţii organismele cel mai bine echipate din punct de vedere biologic. De aceea a sa epocală The Origin of Species se şi subintitulează Natural Selection of the Preservation of Favoured Races in the Struggle of Life. În încheierea acestui capitol, să parcurgem tocmai acel pasaj din Originea speciilor pe care, din raţiuni infamante, Warwick Collins l-a trunchiat cât şi cum a vrut el: “We have good reason to believe, as shown in the first chapter, that changes in the conditions of life give a tendency to increased variability; and in the foregoing cases the conditions have changed, and this would manifestly be favourable to natural selection, by affording a better chance of the occurrence of profitable variations. Unless such occur, natural selection can do nothing. Under the term of «variations», it must never be forgotten that mere individual differences are included. As man can produce a great result with his domestic animals and plants by adding up in any given direction individual differences, so could natural selection, but far more easily from having incomparably longer time for action. Nor do I believe that any great physical change, as of climate, or any unusual degree of isolation to check immigration, is necessary in order that new and unoccupied places should be left, for natural selection to fill up by improving some of the varying inhabitants. For as all the inhabitants of each country are struggling together with nicely balanced forces, extremely slight modifications in the structure or habits of one species would often give it an advantage over others; and still further modifications of the same kind would often still further increase the advantage, as long as the species continued under the same conditions of life and profited by similar means of subsistence and defence” (6, p.90). Pasajul pe care l-am citat mai sus este cât se poate de concludent ca să mai aibă nevoie de vreo explicitare. Dacă cititorul s-ar lua după spusele lui Warwick Collins, ar crede lesne că Darwin s-a ocupat de variabilitate doar în treacăt şi într-un mod inadecvat, pe când în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Oricine parcurge cu luare aminte Originea speciilor se convinge repede că problema l-a preocupat temeinic pe autorul teoriei selecţiei naturale, Darwin neignorând nici mutaţiile, pe care le şi numeşte chiar astfel. Iar unul dintre capitole (Chapter V) poartă edificatorul titlu Laws of Variation şi tratează despre probleme care şi azi sunt interesante pentru biologi şi filosofi. Acelaşi cititor atent va găsi în cartea lui Darwin rânduri care desfiinţează fără drept de apel caricatura de critică pe care Warwick Collins o aduce darwinismului, deoarece autorul Originii speciilor arată, fără nicio ambiguitate, că „[the] natural selection acts solely by accumulating slight, succesive, favourable variations” (6, p.444). Aşadar, nici pomeneală de „contra-variaţie”, de aneantizarea variaţiilor, ci, cu totul dimpotrivă, de acumularea lor, ca premisă a unei mai reuşite adaptări, din partea unor organisme ipso facto mai evoluate.

III Zarvă mare în jurul genelor „silenţioase” Ce ne propune Warwick Collins să punem în locul variabilităţii şi selecţiei naturale darwiniste? O teorie strident speculativă a evoluţiei, pe care el o numeşte „a silent gene theory of evolution”, teorie bazată pe existenţa în genom, pe lângă un mic procent de gene codante (coding genes), a unui uriaş procentaj de aşa-numite gene silenţioase (98,5 % la om, faţă de 5-24 % la „modern prokaryotes” şi 26-52 % la „modern unicellular eukaryotes”, – notează el nu o dată, riscând şi o formulare legică: „complexitatea speciilor este proporţională cu procentul de gene silenţioase în genom” [3, p.104]), despre care mult timp nimeni n-a ştiut ca ele să îndeplinească vreo funcţie. În consecinţă, Warwick Collins le atribuie el una, făcând din masa impresionantă a acestor gene „tăcute” un vast poligon al mutaţiilor genetice, sursă ocultă de realizare a variabilităţii speciilor, mutaţii responsabile de generarea complexităţii structurale a organismelor. Acest „disident” faţă de biologia clasică (cum însuşi se caracterizează) are da capo convingerea fermă că se află în faţa evidenţei “that significant mutation occurs in the silent or non-coding genes, and that silent genes may latter begin either to code or to control coding genes”(3, p.25). Să facem însă cunoştinţă, în original, cu pagini reprezentative din cartea sa, în care iarăşi abundă accentele polemice la adresa darwinismului, ţinta urmărită obsesiv de către Warwick Collins fiind denunţarea a ceea ce pentru dânsul este “the empirical weakness of natural selection”, a faptului că „natural selection offered an elegant theory of extinction, but not (as Darwin claimed) of the origin of new species” (3, p.11). Cităm: “I submit that the finding that junk genes can form coding genes is even more significant when placed in context. Mutations, or changes in the genes, may be either point mutations, involving minor changes in the genetic material (often single base-pair substitutions, which tend to have little or no effect) or macro-mutations, involving for example significant deletions or additions of genetic material. Most macro-mutations are deleterious to the organism, and many are lethal. For obvious reasons, what interests evolutionary theorists are those macro-mutations involving significant changes in the genetic material which in turn lead to new and useful physical structures. These are

sometimes called benign macro-mutations. In what follows, the term <mutation> will also refer to macro-mutations./ One of the great weaknesses in neo-Darwinian theory is the belief that new variation is created by mutations in the coding genes. The problem is that no one so far has been able to point to a single clear example of a coding gene mutating directly into another coding gene without an intermediate silent phase. Because of this weakness, Motoo Kimura, the great Japanese geneticist, has described the neo-Darwinian theory of mutation as largely <mythic>./ When one compares the two sources of mutation – the coding genes and the silent or junk genes – one perhaps begins to see why this is so. For a coding gene to become a new mutational gene would typically require not one but a whole series of random changes, involving probable deletions of material, probable additions, not to speak of numerous and cumulative point changes. If, however, the gene in question is a coding gene, then a number of these intermediate stages are likely to be detrimental to the organism (on the principle that the great majority of mutations are detrimental, and only a small minority are beneficial). So the intermediate states will be eliminated over time through natural selection acting on the deleterious physical characters for which they code./ In silent genes, by contrast, because the genes do not code for physical characters, they are immune from natural selection. Natural selection, acting on the physical characteristics of the organism (collectively called the phenotype) cannot <see> the silent genes, and therefore the silent genes can pass through an almost infinite number of intermediate mutational stages over long stretches of time without deleterious effect on the host organisms concerned./ When assessing whether new variant mutations are likely to arise from the coding genes or the silent genes, we should not only take into account that there are usually more silent genes than coding genes in the eukaryote genome – the genome which is characteristic of all complex and multicellular organisms. We should also consider the far more important fact that silent genes can mutate freely along an almost infinitely large number of pathways, over long periods of time and without deleterious effect on the population of host organisms./ After numerous mutations have accumulated in the silent gene in question, as and when the gene begins to code, it has no better or worse chance of being beneficial than any other macro-mutation. But that is not the point. The point is that non-coding genes offer an almost infinitely richer potential range of mutational pathways towards new variant genes, while the potential pathways of coding genes are highly restricted./ When we look into the heart of the genome, and we see how radically different are the opportunities for mutation provided by the silent genes compared with the coding genes, we begin to perceive how genomes which contain large numbers of silent genes are far more likely to evolve into varied, complex organisms./ Simultaneously, we start to perceive that natural selection of individuals is not playing the primary role in driving evolution, but a secondary role in <trimming> variation (which has already been generated) to suit local environments. According to this view, natural selection is primarily adaptive, and occurs downstream of variation – only after variation has been created by the silent genes” (3, pp.21-23). Aceasta este concepţia (mai degrabă viziunea) lui Warwick Collins, în toată splendoarea ei. Insensibil la propriile-i contradicţii, admiţând pe parcurs cu seninătate o “indigenous selection within the genome” (p.35), rebotezată mai încolo “intra-genomic selection” (p.61, p.90), neuitând să vitupereze că “natural selection is not nature’s creator but nature’s executioner – the equivalent of an abattoir in which those

organisms which are less well suited to survival are cleared away” (p.136), ştergând cu buretele ca de pe o tablă neagră unele concesii pasagere, dar discordante în context, aiurea făcute lui Darwin, ca atunci când admite că „the argument that the organism evolves to suit its environment remains fully intact” (p.141), Warwick Collins îşi radicalizează pas cu pas teoria, scriind în final: „În timp ce teoria potrivit căreia selecţia naturală impulsionează evoluţia pune accentul pe primatul adaptării fenotipului, teoria genei silenţioase propune nişte cauze de variaţie în general intragenomice. Acolo unde selecţia naturală asertează că adaptarea creează noi varietăţi şi specii, teoria genei silenţioase arată că procesele selecţiei naturale reduc în mod constant variaţia la un tip optim şi că de aceea este negativă, distructivă şi entropică. Aceste diferenţe cu greu ar putea fi minimalizate şi sunt pur şi simplu la fel de puternice atunci când avem în vedere funcţiile genelor ca atare. Acolo unde teoria selecţiei naturale afirmă poziţia centrală a genelor codante (drept urmare, avocaţii acestora au impus tradiţia denumirii drept «gunoi» a genelor non-codante), teoria genei silenţioase argumentează poziţia centrală a genelor non-codante sau «silenţioase», atât în generarea variaţiei mutaţionale cât şi în impulsionarea evoluţiei” (pp.148-149). Viciul fundamental al teoriei lui Warwick Collins constă în faptul că mutaţiile prin care genele non-codante ar deveni gene codante sunt pentru el procese întâmplătoare („random processes”!), iar pe deasupra şi procese strict intragenomice, autonome, deci la adăpost faţă de orice fel de intervenţie environmentală. Ceea ce, bineînţeles, exclude de la bun început adaptarea la condiţii de mediu date, handicap literalmente letal pentru un organism viu, fie plantă, fie animal. Aşadar, Warwick Collins nu înţelege nicidecum că adaptarea este tocmai valorificarea, prin selecţie naturală, a mutaţiilor fericite. După cum nu înţelege că fenotipul nu este ceva înstrăinat de genotip, de vreme ce orice fenotip este pur şi simplu burduşit de genotip şi nu se manifestă decât în conformitate cu legile acestuia, care guvernează întregul comportament, atât pe acela ereditar, cât şi pe acela dobândit de-a lungul existenţei de după mitoză sau meioză (sunt multe de precizat în această privinţă, dar nu este aici locul să o facem). Şi să mai observăm că este ţipător de ilogic să le atribui genelor un organism-gazdă (host organism), ca şi cum genele ar fi nişte microorganisme patogene invadatoare şi nu componente esenţiale, sine qua non, ale organismului. Cât se poate de bizar (sau nostim) este faptul că, după atâta perseverentă hăituială a teoriei selecţiei, Warwick Collins de fapt o restaurează la un moment dat, pe neaşteptate, dând astfel curs propensiunii sale invincibile pentru discursul contradictoriu. Iată chiar cuvintele autorului: “As we have outlined above, one of the accidental consequences of increasing numbers of silent genes was a much more fertile system of mutation. Silent genes can mutate by random means along infinitely more diverse pathways than coding genes, and without deleterious effects on the host organism. At a latter stage, again by largely random processes, these new mutations could be <switched on> and begin to code. Variation is thus produced sui generis, against the variation-depleting effects of natural selection acting on the physical phenotype. After variation within populations has been generated by silent genes, natural selection adapts that constantly replenished range of variation to the local environment. And so the great process of complex evolution proceeds” (pp.36-37, cu subl. autorului). Este exact ceea ce ne spune Darwin, anume că selecţia naturală operează asupra variaţiilor deja produse. Numai că la Darwin variaţiile nu sunt opera Hazardului, ci sunt rezultatul unei stăruitoare

„accumulative action of natural selection”, în mod evident pe canavaua unei „definite action of the conditions of life” (6, p.134). Ceva mai încolo citim în cartea lui Darwin: “In one sense the conditions of life may be said, not only to cause variability, either directly or indirectly, but likewise to include natural selection, for the conditions determine whether this or that variety shall survive” (ibidem). Pe de altă parte, cum am şi menţionat fugitiv mai sus, Darwin nu ignoră mutaţiile, referindu-se nu numai o dată la acest fenomen al aşa-ziselor “spontaneous variations, in which the nature of the conditions apparently plays a quite subordinate part”, dar a căror apariţie are neapărat cauzele sale: “There must be some efficient cause for each slight individual difference, as well as for more strongly marked variations which occasionally arise; and if the unknown cause were to act persistently, it is almost certain that all the individuals of the species would be similarly modified” (6, p.199). Aşadar, Warwick Collins combate cu aplomb o teorie pe care el nu o cunoaşte decât superficial. Ainsi que jamais cet auteur ne va pas au fond des choses.

IV Buturuga mică răstoarnă carul mare După cum am văzut, Warwick Collins cultivă ideea că garnitura de gene „silenţioase” din genom creşte în raport cu poziţia ocupată de un organism sau altul pe scara evoluţiei, cuantumul de gene „silenţioase” fiind cu atât mai mare cu cât organismul este mai complex din punct de vedere anatomic şi funcţional. Lucrul acesta el ni-l spune de câteva ori, stabilind – aşa cum am şi arătat în capitolul anterior – o succesiune oarecum de la sine grăitoare a procentajelor: 5-24 % la procariotele „moderne”, 26-52 % la eucariotele unicelulare „moderne”, 98,5 % la om. De unde autorul trage o concluzie magnifică: “Wherever we find silent genes in significant numbers (…), we find a great flowering of variation and complexity, and an almost inexhaustible creation of new forms. Where silent genes are present in relatively small numbers, as in the prokaryotes, even though we find all the other key conditions for evolution by natural selection, the result is a much lower rate of variation, and relative evolutionary stasis” (3, p.33). Cu alte cuvinte, complexitatea ajunsă la un punct culminant cere imperios – cumva în virtutea inerţiei – o complexitate încă şi mai mare, una în progresie geometrică, pe când în cazul organismelor primitive variaţia stagnează, în ciuda faptului – adăugăm noi – că până şi la virusuri (ca să nu mai vorbim de bacterii) este evidentă de mult capacitatea nelimitată de producere de noi varietăţi rezistente la mediul devenit ostil (bunăoară ca urmare a medicaţiei la care recurge omul afectat de o infecţie bacteriană sau alta, de o viroză sau alta). Sunt însă şi alte scăpări din partea lui Warwick Collins, ca atunci când el discută „noua paradigmă” în dezvoltarea biologiei contemporane, propusă de J. Mattick, precum şi o interogaţie formulată de S. Ahnert (How much non-coding DNA do eukaryotes require?). Acaparat de propria-i viziune (el o numeşte sentimental „obsesie”) cu privire la genele „silenţioase”, Warwick Collins nu reţine esenţialul din concluziile trase de preopinenţi, concluzii rezumate de dânsul în felul următor: „As we have mentioned above, Mattick, Taft, Pheasant, Ahnert and others are investigating another feature of silent genes than their capacity to drive evolution – their ability to control and supervise the behaviour of coding genes, largely through RNA molecules. This potentially vast area of research is still at an early stage. The outlines, though, are reasonably clear. If

species complexity is proportional to the ratio of silent genes in the genome, it appears increasingly likely that silent genes are responsible not only for generating such complexity but also for ensuring orderly processes by which the organism regulates its own activities” (3, p.104). Esenţialul, după opinia noastră, este tocmai acela exprimat în rândurile pe care le-am subliniat cu aldine, esenţial peste care însă Warwick Collins trece fluierând. Într-adevăr, departe de a fi un tăcut atelier de prefabricate pentru mutaţii, atelier de inedite gene codante confecţionate după planul Hazardului şi în dispreţul pentru cerinţele coercitive ale mediului (the pressing requirements of the environment, am spune noi), livrate pe bandă rulantă genomului “zgomotos”, dimpotrivă, partea zisă “silenţioasă” a genomului este ea însăşi una “zgomotoasă”, ba chiar cea mai “zgomotoasă”, cea prin excelenţă “zgomotoasă”, ea fiind marea scenă rotativă pe care se desfăşoară, mai mult sau mai puţin tumultuos, dramatic adesea, viaţa psihică a organismului (senzaţii, percepţii, reprezentări, emoţii, sentimente, pasiuni, amintiri de toată mâna, gândirea, acte voliţionale, trăsături de caracter etc.). Este concepţia pe care o nutresc de zeci de ani, ca psiholog în mod constant preocupat de “raportul” creier – psihic (body – mind). Fireşte că m-a sedus şi pe mine ideea că ar exista o corelaţie determinantă între compartimentul “silenţios” al genomului şi bogăţia/diversitatea activităţii psihice. Mi s-a părut deosebit de interesantă ideea că toate „genele ancestrale” au conţinut introni (apud 5, p. 1071). Cu cât sunt mai numeroase genele “silenţioase” – îmi spuneam cu entuziasm –, cu atât mai mare este capacitatea organismului respectiv de a învăţa, de a acumula, de a stoca informaţie/experienţă şi de a o utiliza nu numai pentru o adaptare pasivă/automată la mediu, ci şi pentru adaptarea mediului la trebuinţe tot mai adaptate şi ele, tot mai sofisticate, tot mai rafinate, pe măsură ce peste mediul natural se suprapunea grandios mediul cultural, creaţie sublimă a omului. Terenul mi se părea pe deplin pregătit pentru o nouă filosofie a genomului şi abia aşteptam să detaliez logic ecuaţia mirobolantă: Cât genom „silenţios” – tot atâta disponibilitate pentru învăţare şi pentru învăţare creatoare (invenţie), pentru creaţie culturală (inclusiv în sfera tehnicii/tehnologiei). Asta însă doar până în ziua în care, navigând pe Internet, am făcut o „escală” într-un „port” numit Noncoding DNA, unde am dat nas în nas cu informaţia bulversantă că genomul unui afurisit de peşte pufăitor (pufferfish!), deşi “is only about one eight the size of the human genome, (…) seems to have a comparable number of genes” şi că – atenţie! – “approximately 90 % of the Takifugu rubripes genome is noncoding DNA and most of the genome size difference appears to lie in the noncoding DNA”. În continuare acolo se menţionează că:“The extensive variation in nuclear genome size among eukaryotes species is known as C-value enigma or C-value paradox” şi că: “About 80 percent of the nucleotide basis in the human genome may be transcribed, but transcription does not necessarily imply function”. Iată cum, dintr-o dată, o buturugă mică-mică a răsturnat coşcogeamite carul! Oare să ne consolăm, la repezeală, cu o altă zicală, aceea potrivit căreia excepţia întăreşte regula?

V Insuficienţa gravă a sinaptologismului Ne pune pe gânduri uşurinţa cu care cerebrologii, în unanimitatea lor, pe cât ştim, trec cu nepăsare peste structura nucleului neuronal şi mai ales peste funcţiile acestuia la om, dar şi la animale şi plante în general. Într-un impozant volum (650 de pagini, format 21/27 cm!) intitulat The Human Brain, John Nolte, profesor de biologie celulară la University of Arizona College of Medicine, după ce notează sumar că neuronii, “like other cells, contain a nucleus and an assortment of organelles – mitochondria, endoplasmic reticulus, Golgi apparatus, and cytoskeletal elements”, defineşte în felul următor nucleul neuronului: “The nucleus is large and pale-staining, with most of its chromatin dispersed and available for transcription; it contains one or more prominent nucleoli, which are actively involved in the transcription of ribosomal RNA”(22, p.9). Autorul se ocupă apoi mai pe larg de organitele neuronale amintite, ca şi de corpusculii Nissl, de ribozomi, de microtubuli, neurofilamente etc., dar fără a pomeni de genom şi fără a mai reveni vreodată la nucleul neuronului. La fel se procedează şi într-o monografie intitulată The Neuron, Cell and Molecular Biology (604 pagini, format 16,5/23,3 cm), în care Irwin B. Levitan şi Leonard K. Kaczmarek, cel dintâi profesor la University of Pennsylvania School of Medicine, celălalt la Yale University School of Medicine, nutrind convingerea că reţeaua sinapselor „is the essence of nervous system function” (18, p.13), tratează doar o singură dată despre nucleul neuronal, în nu mai mult de zece rânduri, scriind:“The most prominent organelle in the cell body is the nucleus, which contains the genetic material, DNA. The genomic DNA in neurons is identical to that in other cells of the organism”(18, p.31). Urmează o paranteză, în care se arată că în aşa-numiţii „neuroni giganţi” ai unor nevertebrate genomul se divide de mai multe ori, fără ca lucrul acesta să corespundă vreunei diviziuni a celulei, rezultând astfel chiar şi peste 50 000 de cópii ale genomului din nucleu. În aceeaşi paranteză, autorii precizează că “the functional consequences of this are not understood”, pentru ca imediat, în afara parantezei, să aducă o completare care, după părerea noastră, ar fi meritat o atentă aprofundare:“Even though the genome is no different from that in other cells, genes are regulated in specific ways

that result in the synthesis of a pattern of proteins specific to neurons. Of course, specific gene expression also occurs in all other tissues and accounts for the existence of specific cell types in liver, muscle, heart, and other organs, in addition to the many different types of neurons and glia found in the brain”(ibidem). În rest, monografia consacrată de Levitan şi Kakzmarek neuronului se ocupă generos de potenţialele electrice ale celulelor nervoase, de comunicarea dintre neuroni (canale ionice, sinapse, butoane sinaptice, vezicule sinaptice, neurotransmiţători, neuromodulatori, neurohormoni, transducţie etc.) şi mai presus de toate de nemaipomenita plasticitate a sinapselor. În general, de mai multă vreme neuroscientiştii sunt literalmente fascinaţi de sinapse şi de fenomenele care se petrec la aceste puncte de conexiune electrochimică dintre neuroni, ei făcând din sinapse alfa şi omega întregii fiziologii a sistemului nervos. Am numit sinaptologism (a se vedea 12, p.423) această orientare unilaterală, care atribuie sinapselor atât funcţia de stocare a informaţiei vehiculate de potenţialele de acţiune (adică li se atribuie memoria, de exemplu), cât şi procesele mai complicate de instituire a Sinelui, ca fundament al individului, al persoanei, la om. Sinaptologiştii fanatici (ca să nu spun dogmatici), ca Joseph LeDoux, consideră chiar că acest rol de constituire/instituire a Sinelui de către sinapse este de ordinul evidenţelor, deci un adevăr azi în afară de orice dubiu. Cartea sa, în mod ostentativ intitulată Synaptic Self, în care nici măcar o singură dată nu se pomeneşte de nucleul neuronului, debutează cu o neclintită profesiune de credinţă: “My notion of personality is pretty simple: it’s that your <self>, the essence of who you are, reflects patterns of interconnectivity between neurons in your brain. Connections between neurons, known as synapses, are the main channels of information flow and storage in the brain. Most of the brain does is accomplished by synaptic transmission between neurons, and by calling upon the information encoded by past transmission across synapses./ Given the importance of synaptic transmission in brain function, it should practically be a truism to say that the self is synaptic”(17, p.2). Cartea sfârşeşte cu un soi de lozincă, socotită literă de evanghelie de către autorul ei: “That the self is synaptic can be a curse – it doesn’t take much to break it apart. But it is also a blessing, as there are always new connections waiting to be made. You are your synapses. They are who you are” (17, p.324).

Este de mirare că minţi – de altfel strălucite, vioaie şi perspicace – nu pot totuşi să înţeleagă că sinapsele nu dispun de niciun fel de mijloc de depozitare a informaţiei (memorie), şi mai ales că nu dispun de linii tehnologice în care informaţia să fie prelucrată, transformată în concepte şi operaţii cu conceptele, să fie îmbrăcată în emoţii şi expresii emoţionale, în trăsături de personalitate şi în comportamente pe măsura acestora etc.

A te limita la studiul şi cultul sinapselor este a te limita la studierea şoselelor, a străzilor, cu punctele lor „nevralgice” (răscruci, poduri, pasaje suspendate sau subterane, curbe şi fundături, semnale de circulaţie rutieră, radare ale poliţiei etc.), ignorând cu totul localităţile, urbane sau rurale, unele de o importanţă capitală, care explică natura şi sensul circulaţiei de la o localitate la alta, inclusiv tehnologia intercomunicaţiei (stradală, feroviară, navală, aeriană). Ca orice comparaţie, şi cea de mai sus şchiopătează, însă reduce la importanţa sa (de altfel deloc minoră) reţeaua de dendrite şi de axoni, cu sinapsele aferente, de o elasticitate în afară de orice îndoială, însă supusă unor comenzi venite de la nodurile numite neuroni, în care genomii din nuclee guvernează de fapt totul.

Probleme ca acelea abordate cu entuziasm de către Joseph LeDoux nu pot fi soluţionate fără a ne îndrepta în mod serios atenţia spre nucleul neuronului şi spre genomul din acesta, adică spre acele centrale neuronale în care se elaborează trăirile şi comportamentul omului şi, în general, al tuturor vieţuitoarelor, fie ele şi animalicule şi planticule de felul acelora care formează planctonul, ori de ordinul virusurilor şi bacteriilor.

Un faimos cercetător al „secretelor memoriei”, Eric R. Kandel (laureat al Premiului Nobel, decembrie 2000), deşi sinaptologist înveterat şi el, a presimţit totuşi rolul cardinal al nucleului neuronal, desigur în conjuncţie cu mediul ambiant, în edificarea activităţii interioare şi a comportamentului organismelor, atunci când a scris, într-un moment de „inspiraţie”:“Thus, even though I had long been taught that the genes of the brain are the governors of behavior, the absolute masters of our fate, our work showed that, in the brain as in bacteria, genes also are the servants of the environment. They are guided by events in the outside world. An environment stimulus – a shock to an animal’s tail – activates modulatory interneurons that release serotonin. The serotonin acts on the sensory neuron to increase cyclic AMP and to cause protein kinase A and MAP kinase to move to the nucleus and activate CREB. The activation of CREB, in turn, leads to the expression of genes that changes the function and the structure of the cell”(16, p.264, cu sublinierile noastre).

Avem, în pasajul pe care l-am reprodus mai sus, o idee îndrăzneaţă, realmente novatoare, rezultat al unui adevărat insight, idee din nefericire lăsată într-un stadiu embrionar.

VI Geniala ipoteză a

geneticianului francez Daniel Cohen În prefaţa la cea de-a doua ediţie (2008) a Dicţionarului de cerebrologie (Creier şi psihic), îmi exprimam uimirea că nu se acordă atenţie studierii sistematice a rolului nucleului neuronal în ceea ce numim percepţie, memorie, gândire, imaginaţie, inteligenţă, trăsături de caracter etc., şi semnalam totodată cititorului faptul că în dicţionar am consacrat un articol ipotezei formulate, în ultimul deceniu al secolului XX, de către geneticianul francez Daniel Cohen, ipoteză conform căreia ADN-ul necodant („silenţios”) din genom ar putea să fie de fapt codificatorul şi tezaurul întregii noastre vieţi psihice, fiind deci de aşteptat ca neuroscientiştii să abordeze cu toată seriozitatea această problemă, apelând la tehnica de vârf adecvată scopului cercetării (12, p.5). În cele ce urmează vom expune ceva mai pe larg ipoteza lui Daniel Cohen, care susţine că intronii (= ADN-ul necodant, „silenţios”) ar putea foarte bine să servească drept bancă de date pentru informaţia recepţionată de organism, o bancă de date în care însă informaţia nu rămâne inertă, ci ar intra în operaţii de logică inductivă şi deductivă, şi nu numai. Să mergem însă direct la sursă şi să cităm din lucrarea lui Daniel Cohen, Les gènes de l’espoir/ À la découverte du génome humain: „Cât despre mine, îmi place să gândesc, simplă supoziţie, că tocmai în fragmentele necodante ale genomului rezidă memoria omului./ La urma urmelor, aceste 90 % din genom, despre care se crede că nu plătesc nici cât o ceapă degerată, ne oferă totuşi patru litere diferite, repartizate la hazardul a 3 miliarde de caractere: o combinatorie alfabetică formidabilă aflată la dispoziţia neuronilor noştri, care ar putea găsi aici un mijloc de stocare nebănuit (…). Înlănţuirea aleatoare a literelor ADN-ului necodant ar fi cooptată la demnitatea de arsenal, de depozit de muniţii intelectual. Neuronii ar fi meşterii [maîtres d’oeuvre, în textul original], iar ADN-ul banca de date. (…)Ideile noastre, cel puţin acelea pe care creierul le-ar socoti bune de memorizat, ar fi transformate în secvenţe codate. Conceptul de foame, destul de elementar, ar putea fi reprezentat printr-o secvenţă destul de scurtă, ceva de felul ATCGGG [şiragul imaginat

de Daniel Cohen e mai lung] (…). Tocmai această posibilitate de a stoca imaginile mentale ale creierului nostru, scânteierile sale de inteligenţă promptă, ar permite conservarea lor, regăsirea lor, manipularea lor, astfel ca în cele din urmă să se ajungă la ceea ce numim gândire conştientă./ Romancierilor de anticipaţie, autorilor de science-fiction le revine sarcina de a-şi imagina continuarea…Este aici, cred, materie pentru inspiraţie” (2, pp.92-94). In ceea ce ne priveşte, vedem aici „materie de inspiraţie” nu atât pentru „les romanciers d’anticipation” ori pentru „les auteurs de science-fiction”, cât pentru oamenii de ştiinţă (microbiologi, neurologi, geneticieni etc.) dornici să dezlege, prin experimente irefutabile, enigmele genomului, ale acelor componente ale genomului implicate în geneza post partum a ceea ce numim psihicul omului şi, în general, al vieţuitoarelor, inclusiv al celor vegetale, prin psihic înţelegând întreaga suprastructură dobândită de organisme în procesul vital de adaptare la mediu, o adaptate activă şi inventivă în cazul celor mai evoluate dintre organisme. Extrem de relevante sunt consideraţiile lui Daniel Cohen referitoare la importanţa factorilor de mediu în determinarea comportamentelor, concluzia la care el ajunge fiind de o judiciozitate absolut remarcabilă: „Cu cât speciile evoluează spre complexitatea neuronală, cu atât influenţa învăţării şi a educaţiei este mai preponderentă” (2, p.258). „Dar – scrie el în continuare – selecţia genetică a comportamentului la câini ne face să gândim că lucrurile s-ar putea să stea la fel pentru anumite comportamente umane. Nu trebuie să subestimăm partea noastră de animalitate./ Cu toate acestea, mi se pare iluzoriu să căutăm să ştim dacă anumite populaţii au cutare sau cutare trăsătură particulară de comportament determinată genetic. Oricum, este vorba de o cunoaştere pe cât de problematică tot pe atât de inutilă. Cel mult îmi vine câteodată ideea că, dacă admitem că genele stau la baza anumitor comportamente şi că mediul selecţionează genele, atunci suntem îndreptăţiţi să spunem, spre a rămâne în logica oricărei teorii a evoluţiei, că genele se află de asemenea sub influenţa culturii, deoarece cultura este tocmai mediul creat de om./ Faptul că unele popoare, prin hazardul geografiei, dar şi al istoriei, ar putea să se distingă prin culoarea pielii, a părului sau ochilor, dar şi prin câteva trăsături de comportament moştenite genetic, nu ar trebui să ne mire sau să ne neliniştească. Aici nu avem de-a face cu ereditatea unor caractere dobândite, ci cu mecanismul clasic al selecţiei naturale” (2. pp.238-239). Nu stă în intenţia noastră să dezvoltăm asemenea chestiuni, oricât de tentantă ar fi o divagaţie sau alta. Să nu pierdem din vedere ceea ce ne-am propus: demonstrarea – prin forţa lucrurilor, doar teoretică aici – a faptului că genomul zis „silenţios” constituie aparatul microscopic prin care se edifică psihicul şi tot ce presupune acesta, adică integrarea optimă în ambient, călăuzită de experienţa de viaţă pe care o dobândim, experienţă concentrată într-un bloc energetic numit motivaţie. Inexistent la naştere, psihicul se constituie încetul cu încetul, pe scheletul/schelăria genomului „silenţios”, începând, când este vorba de om, încă din prima zi de existenţă extrauterină a individului, ca rezultat al interacţiunii permanente cu mediul specific, putând fi identificat în caracteristicile proceselor senzitiv-senzoriale şi asociativ-intelective, în deprinderi, în trăsăturile de caracter şi de personalitate (aptitudini, interese, inteligenţă, obişnuinţe etc.). Să riscăm acum exprimarea unor idei mai generale, călăuzitoare. După părerea noastră, oriunde avem genom „silenţios” (denumire cu totul improprie!), avem şi capacitatea de stocare a experienţei de viaţă a organismului în cauză şi, în consecinţă,

formarea unui psihic, oricât de rudimentar. Nu este de conceput fiinţă vie, fie ea şi o prăpădită de bacterie, care să nu simtă şi să nu facă diferenţa între ceea ce îi este „plăcut” şi prielnic şi ceea ce îi este „neplăcut”, neprielnic, ceea ce o va face să se comporte în consecinţă, nemailăsându-se păcălită de – să zicem – moleculele unui antibiotic sau de către un bacteriofag „şiret”. Virusurile, de cel puţin 100 de ori mai minuscule decât cea mai măruntă bacterie (şi ca şi moarte în afara celulelor, în care pătrund ca să se înmulţească), trebuie să aibă şi ele în genom un cât de mic sector de gene „silenţioase”, din moment ce învaţă să evite pericolele care le pasc în organismele-gazdă. Dar, bineînţeles, de la conştiinţa de sine a virusului şi până la conştiinţa de sine a omului distanţa este ca de la Terra şi până la cea mai îndepărtată galaxie abia vizibilă printr-un telescop de ultimă generaţie.

VII Genomul care acumulează informaţie nouă şi gândeşte Încă mai de mult mi-a fost clar că activitatea psihică a omului este opera genomului zis „silenţios” (îl voi numi ontogenom, termen pe care îl voi defini mai precis în concluzia finală), aşa după cum reflexele primare (necondiţionate) şi instinctele ţin în mod organic de genomul compus din genele care codează proteine (îl voi numi filogenom). Aceste gene proteinogene, însă, nu pur şi simplu structurează, în indispensabilă complicitate cu mediul care le furnizează „materia primă” şi energia, nişte ţesuturi şi organe inactive, ci le structurează cu tot cu funcţiile respective, în cazul instinctelor nişte funcţii fundamentale (filogenetice), care nu au nevoie să fie învăţate pentru a se manifesta. Desigur că, părăsind uterul (lăcaş „paradiziac”, după unii psihanalişti), copilul va începe să-şi „domesticească” şi să-şi educe unele instincte (mai ales pe acelea a căror manifestare este întârziată, amânată din cauza imaturităţii), dar instinctul este instinct şi va pune la grele încercări evoluţia individului în familie, în societate, formând, alături de reflexele primare (clipitul ochilor, strănut, tuse, tresărire, reacţie rotuliană, reflexul de orientare etc.), şi de temperament, adevăratul inconştient, radical diferit de inconştientul descris şi întrucâtva mitologizat de Sigmund Freud (a se vedea 9, pp.238-241). Cât priveşte viaţa psihică propriu-zisă, inclusiv punctul ei culminant numit conştiinţă, aceasta se desfăşoară în ontogenom, dar nu în afara unei permanente şi inextricabile comunicări cu restul genomului, şi, fireşte, nu în afara „simbiozei” cu mediul. Vor trece însă, probabil, secole şi secole (după cum şi Daniel Cohen crede) până când va fi dezlegată, într-un mod acceptat de toată lumea, enigma acestor structuri fenomenale şi a funcţiilor lor „miraculoase”. Sans beaucoup de bavardage, să formulăm acum o propunere „concretă”. Ideea este următoarea: În laboratoare bine utilate cu tehnologia necesară, să se efectueze experimente prin care să se verifice „la sânge” ipoteza că psihicul – aşa cum l-am definit – îşi are locaţia (nu una de odihnă!) în genomul „silenţios” (= ontogenom), care numai „silenţios”

nu este, pentru început verificându-se dacă învăţarea, ca modificare adaptivă a comportamentului, ţine sau nu de introni. Să se găsească, în acest scop, major pentru ştiinţă, animalul cel mai indicat pentru o asemenea cercetare, aşa cum Thomas Hunt Morgan a ales pentru cercetările sale Drosophila, insectă cu un ciclu de viaţă foarte scurt (12 zile) şi care, deci, oferă posibilitatea examinării în scurt timp a unui lung şir de descendenţi, sau aşa cum Eric R. Kandel a ales melcul marin Aplysia californica, animal care are în creier un număr mic de neuroni (20 000, număr infim faţă de sutele de miliarde de neuroni din creierul omului!) – „just the sort of animal one would select for studies of learning” (16, p.146). Sugerăm ca pentru început să se ia un animal incomparabil mai mic, un eucariot unicelular (monocellular eukaryote), căruia să i se formeze un reflex condiţionat, după care să se procedeze la extirparea genelor zise „silenţioase”. Dacă o dată cu extirparea acestor gene va dispărea reflexul condiţionat respectiv, va fi limpede că aceste gene sunt instrumentul învăţării şi, în general, al comportamentului dobândit. (Este cumva de la sine înţeles că, în prealabil, trebuie secvenţiat genomul animalului de experienţă şi că, fireşte, nu va fi extirpat întregul genom „silenţios”, ci genă cu genă, succesiv, până când se identifică gena sau genele implicate în formarea reflexului condiţionat în cauză). Ergo: Numai nişte experimente concrete, bine conduse, ne vor îngădui să depăşim stadiul raţionamentelor ipotetice, stadiul presupunerilor, important şi acesta, dar nu suficient.

Pe măsură ce tehnologia de laborator şi priceperea de a formula ipoteze fecunde în plan ştiinţific vor avansa, vor fi posibile investigaţii încă şi mai pretenţioase, cum ar fi, de exemplu, cercetarea modului în care genomul „silenţios” (ontogenomul) controlează actele genomului codant (filogenom), ori a modului în care ontogenomul repartizează pe cortex diferitele feluri de memorie (vizuală, auditivă, tactilă, kinestezică, pe termen scurt, pe termen lung etc.), stabilirea felului în care influxul nervos străbate o dendrită, de la sinapsă şi până la pericarion (corpul neuronului), iar, în continuare, de la locul de implantare al dendritei în pericarion şi până la conul de emergenţă al axonului (a se vedea articolul Neuron, la Glosar), ca şi felul în care are loc ordonarea altor procese psihice (în afară de memorie, la care ne-am referit) în anumite zone şi zonule cerebrale, valorificându-se (de către genom?) în aceste operaţii proprietăţile imensei reţele de sinapse, cu mecanismele ei azi atât de bine cunoscute.

Este de presupus că şi undele radio joacă un anumit rol în unele dintre aceste lucrări extraordinare. Pe de altă parte, considerăm că „autonomia”, alias „independenţa” faţă de nucleul celulei, independenţă care se atribuie ADN-ului mitocondrial este discutabilă, cel puţin în cazul neuronilor, unde mai verosimilă ni se pare interdependenţa, ba chiar cu un accent pus pe prevalenţa funcţională a genomului din nucleul celulei nervoase. Fireşte că lucrul acesta trebuie verificat prin experimente.

Cu acestea, am spus aproape tot ce aveam de spus, fără a ne complica existenţa cu frica de fantoma „falsifierii” popperiene, producătoare de frisoane paralizante chiar şi în cea mai curajoasă echipă angajată într-o şedinţă de brainstorming.

Concluzie generală Reflecţiile noastre „filosofice” ne-au condus la încheierea că orice genom se compune din două sectoare (entităţi) distincte, cumva antagoniste, însă întreţesute şi complementare, antagonismul lor relativ dizolvându-se într-o permanentă conlucrare (interacţiune) pusă în serviciul adaptării optime, generatoare de structuri/funcţii tot mai eficiente, evolutive, dincolo de care suverană este doar moartea speciilor:

α) Un sector alcătuit din gene zise codante, angajat în structurarea ca atare a organismului, fiecare structură parţială având funcţia/funcţiile sale bine definite. Acest sector procedează conform unui program ereditar rigid, caracteristic speciei, drept pentru care îi dăm numele de filogenom; sectorul acesta este dispeceratul reflexelor primare şi al instinctelor, pe fundalul unui temperament dat.

β) Un al doilea sector, al genelor zise necodante (poreclite fără temei „silenţioase”!), sector moştenit şi el, ca structură, caracterizat la început de nişte simple predispoziţii, dar în mod special destinat, în ontogeneza individului (expresie oarecum pleonastică), stabilirii de relaţii flexibile cu mediul ambiant, motiv pentru care îl numim ontogenom. Este sectorul cel mai generos dimensionat la animalele superioare (la om – după unii –, 95,5 %, ba chiar şi peste 98 % din întregul genom), oferindu-le acestora posibilitatea instituirii de raporturi cât mai profitabile cu mediul, raporturi prin care se edifică sistemul psihic, instrument esenţial în adaptare şi care, pe parcurs, „imaginează” structuri tot mai eficiente, fiind vorba de nişte imagini care exercită o presiune constantă asupra filogenomului, filogenom care astfel se vede constrâns să efectueze la un moment dat mutaţiile de rigoare, nefiind uneori excluse, atunci când în acest proces intervin factori mutageni din exterior, accidentali, ivirea de erori fatale, producătoare de gene maligne, letale. La omul mai mult sau mai puţin civilizat, în loc să aibă loc modificarea pozitivă a organelor carnale, are loc invenţia de unelte, proces tot mai spectaculos pe măsură ce omul cunoaşte legile şi mecanismele lumii în care trăieşte şi face uz de noi posibilităţi în această direcţie.

En raccourci, şi folosind sinecdoca: în timp ce filogenomul este dispozitivul instinctelor, ontogenomul este dispozitivul deprinderilor. Primul dispozitiv ţine de perpetuarea speciei ca atare, iar cel de al doilea de evoluţia speciei în noile condiţii apărute în biotop.

Addenda

Notă explicativă. Când, în urmă cu zeci de ani, a mijit în mintea mea ideea de genom cosmic, am considerat-o o idee „trăsnită”, oarecum dezonorantă, şi multă vreme am ezitat să o dau publicităţii. Am făcut-o abia în 2001, în cartea Inteligenţa şi patologia ei, asumându-mi riscul de a deveni rizibil. Iată însă că azi găsesc pe Internet o serie de site-uri în care se vorbeşte la scenă deschisă despre The Cosmic Genome, ba chiar şi despre instituirea unui „Cosmic Genome Project”, care îşi propune să cerceteze problema „by applaying the tools of Astrophysics to investigate higher order structures in genomes”. Este ceea ce mă determină să reproduc mai la vale acel capitol al cărţii mele din 2001, unde cu sfială formulam ipoteza existenţei unui genom cosmic, despre care aş spune azi, învingându-mi unele reticenţe ivite între timp, că probabil acesta funcţionează la nivelul fiecărei galaxii, cu viaţă finită ca orice vieţuitoare, în imensitatea incomensurabilă a unui Univers infinit şi etern, unde totul se reia, sectorial, de la capăt, după normalul exitus, ca în mitul veşnicei reîntoarceri, ori mai degrabă ca într-un poem al meu intitulat Perpetuum mobile, din care citez finalul: „Universul cel inumerabil,/ care nici Unu nu-i, şi nici Neunu/ – ontocraţie peste timp şi spaţiu – ,/ e abisal şi sempitern nesaţiu/ de-a fi şi de-a răsfi,/ înscris în legănătoare coduri genetice,/ laborioase şi frenetice.// Ajunse-ntr-un târziu la scapăt,/ o iau întruna de la capăt:/ ca nişte clepsidre inamovibile/ dintotdeauna reversibile” (a se vedea volumul Sisif în pisc, Editura Timpul, Iaşi, 2005, p.74).

Cât priveşte teza că ar exista la oameni o inferioritate dictată de rasa acestora, este de ajuns să privim la Barack Obama, omul de culoare devenit azi Number One în Statele Unite ale Americii, şi pe planetă, ca să-ţi dai seama imediat că ai de-a face cu o tristă şi în acelaşi timp ridicolă prejudecată.

Inteligenţa şi rasa „Knowing that a man is a Negro or a Jew (or a Malay or an Englishmen or an American Indian) does not tell you how good brain has inherited”1. (DONALD O. HEBB) Dacă minciunile au picioare scurte, în schimb prejudecăţile au picioare lungi.

Oricât ai reteza din picioarele prejudecăţilor, ele încă mai au putere de circulaţie. O astfel de prejudecată este aceea potrivit căreia coeficientul de inteligenţă mai scăzut al unor grupuri etnice şi rase s-ar datora genomului inferior al acestora, inferiorităţii genelor implicate în dezvoltarea capacităţii lor intelectuale. Abia s-au împlinit trei decenii de când, în Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie, s-a putut acuza o renaştere a rasismului („rebirth of racism”)2, axată pe o mai veche tendinţă a europenilor de a subaprecia toate celelalte rase: amerindiană, polineziană, melaneziano-papuaşă, australiană, asiatică, indiană şi africană. Controversa a pornit de la un text monografic publicat de Arthur R. Jensen în Educational Review3. Luând oarecum apărarea pungii

contribuabilului, Jensen se întreba dacă are rost să se facă atâta caz de instruirea şi educarea negrilor, de vreme ce totul aducea – metaforizăm noi – cu o frecţie făcută unui picior de lemn. Esenţa studiului său se găseşte în pasajul în care avansa ipoteza „rezonabilă” („a not unreasonably hypothesis”) că „factorii genetici sunt puternic implicaţi în diferenţa de inteligenţă medie a negrului şi albului”4. John C. Loehlin, Gardner Lindzey şi J. N. Spuhler desprind următoarele teze majore din textul teoreticianului diferenţelor rasiale privind inteligenţa:

1) Testele de inteligenţă măsoară o capacitate generală care este o dimensiune de o foarte importantă relevanţă socială.

2) Diferenţele individuale privind această dimensiune implică un grad înalt de determinare genetică (circa 80 de procente).

3) Programele educaţionale s-au dovedit în general ineficiente în schimbarea statutului relativ al indivizilor şi grupurilor în ceea ce priveşte această dimensiune.

Aceiaşi distinşi universitari americani (din Texas şi New Mexico) notează că Jensen a preluat totodată, de la britanicul Cyril Burt5, ideea că, dat fiind faptul că mobilitatea socială este legată de inteligenţă, este probabil ca diferenţele de clasă socială la coeficientul de inteligenţă să aibă o componentă genetică apreciabilă6.

Ideile repuse în circulaţie de A. R. Jensen au avut aproape imediat ecou la Londra, unde Hans Jürgen Eysenck a publicat cartea The IQ Argument: Race, Intelligence and Education (1971). „Cartea – scriau autorii citaţi mai sus – a provocat o rafală de comentarii în mass-media britanică şi a condus la agresarea fizică a lui Eysenck, pe când acesta încerca să ţină o conferinţă la London School of Economics”7. Fizicianul William Stockley şi colegii săi de la National Academy of Sciences au somat Academia să treacă numaidecât la cercetări serioase referitoare la diferenţele rasiale în planul inteligenţei şi s-au instituit, în acest scop, mai multe comisii.

Cei trei autori americani citaţi8, care subliniază şi importanţa climatului social-politic al momentului în acea învolburată controversă, au nu numai meritul de a sintetiza cu claritate punctele de vedere divergente, ci şi pe acela de a le supune unei analize critice pătrunzătoare, în cadrul căreia reliefează ideea că „genetic” nu înseamnă „nemodificabil” („<genetic> does not mean <unchangeable>”). Concluzia generală a acestor cercetători, care sunt de părere că chestiunile morale şi politice nu au avut niciodată răspunsuri ştiinţifice („Moral and political questions never have had scientific answers”), este următoarea: „Deşi IQ este o variabilă semnificativă în mod empiric, ea nu este totul – nu aproape totul. În primul rând, testul IQ de performanţă este limpede neidentic cu acela care măsoară inteligenţa aşa cum este ea socialmente definită9, cu toate că la un eşantion neselectat din populaţia Statelor Unite corelaţia dintre aceste variabile poate fi ridicată. În al doilea rând, realizările intelectuale din viaţa reală nu depind numai de inteligenţă, ci la fel de mult şi de factorii motivaţionali, temperamentali10, ca şi de împrejurări. În al treilea rând, corelaţia dintre realizarea intelectuală, oricât de larg definită, şi recompensa socială în bani, timp liber, putere, afecţiune şi stimă este în mod sigur cel mult doar moderată./ În timp ce scăderea accentului pus pe coeficientul de inteligenţă poate avea un efect calmant în controversa oarecum înjositoare privind relaţia rasă – IQ, aceasta poate genera o posibilitate care să ne dezmeticească: suntem noi pentru o reordonanţare a întregii chestiuni a IQ (of the whole affair) în vreun alt domeniu, cum ar fi trăsăturile de personalitate? Sperăm, în mod sincer, că nu11. Există, desigur, unele diferenţe importante. Domeniul personalităţii este mult mai complex, contingent şi cu un

caracter multidimensional, fără nicio axă masivă centrală de felul <inteligenţei generale>”12. Concluzie pe care, în liniile ei mari, o acceptăm, deşi ultima frază ni se pare discutabilă din mai multe puncte de vedere. Nu este însă aici locul să angajăm o discuţie, mai ales dat fiind faptul că problema este tratată în Addenda cărţii noastre [în textul intitulat Inteligenţa, trăsătură a personalităţii, pp.163-176].

După J. A. Gobineau (autorul celebrului Essai sur l’inegalité des races humaines, 1853-1855), după Francis Galton şi după Houston Steward Chamberlain (acesta din urmă făcându-se cunoscut ca propovăduitor al superiorităţii arienilor şi ca protagonist al pangermanismului), francezul (nerasist, însă) Lucien Lévy-Bruhl a fost acela care, în secolul XX, prin cărţile sale Les fonctions mentales das les societés primitives (1909) şi La mentalité primitive (1922), a inculcat, fără voie şi dincolo de litera scrierilor sale, în conştiinţa colectivă a occidentalilor o concepţie minimalizatoare cu privire la celelalte rase umane, în pofida tuturor măsurilor pe care autorul ne asigură că le-a luat ca să diminueze „les chances d’erreur”13. Din analiza unui material imens, Lévy-Bruhl ajunge la concluzia că populaţiile primitive din Africa, Australia, Oceania, America de Sud etc. au o aversiune naturală pentru raţionamentul logic, pentru operaţiile discursive ale gândirii, mentalitatea acestora fiind mistică şi prelogică, indiferentă sau insensibilă la contradicţie, lăsându-se dominată mai degrabă de principiul identităţii („la loi de participation”), situaţie în care îşi reprezintă o cauzalitate de un tip cu totul diferit de acela familiar occidentalilor. Să reproducem câteva din puzderia de fapte care l-au condus pe Lévy-Bruhl la teoria sa. „Pretutindeni, în societăţile inferioare – scrie el –, moartea necesită o cu totul altă explicaţie decât cauzele naturale. Potrivit observaţiei adesea făcute, când se asistă la moartea unui om, s-ar părea că faptul acesta se produce pentru prima dată şi că niciodată primitivii nu au mai fost martori la aşa ceva. Este oare cu putinţă, se întreabă europeanul, ca aceşti oameni să nu ştie că orice om trebuie neapărat să moară într-o bună zi? Primitivul, însă, nu a examinat niciodată lucrurile sub acest aspect. În ochii săi, cauzele care duc la moartea unui om într-un număr de ani, ce nu poate depăşi anumite limite – uzura organelor, degenerescenţa senilă, încetinirea funcţiilor –, nu sunt în mod necesar legate de moarte. Oare nu vedem bătrâni decrepiţi care continuă să trăiască? Dacă moartea survine la un moment dat, aceasta se întâmplă pentru că a intrat în joc o forţă mistică. De altfel, însăşi istovirea senilă, ca şi orice boală, nu este nicidecum datorată la ceea ce noi numim cauze naturale, ci trebuie, de asemenea, să se explice printr-o acţiune a unei puteri mistice. Într-un cuvânt, dacă primitivul nu dă nicio atenţie cauzelor morţii, este pentru că el ştie deja de ce s-a produs moartea; iar ştiind de ce, felul cum s-a produs îi este indiferent. Ne aflăm aici în prezenţa unui fel de apriorism asupra căruia experienţa nu are priză./ Astfel, spre a lua câteva exemple din societăţile inferioare, unde influenţa albilor încă nu s-a făcut simţită, în Australia (statul Victoria), <moartea este întotdeauna atribuită acţiunii unui om. Când un indigen moare, fie el tânăr sau bătrân, se admite că în timpul nopţii un duşman al său i-a făcut o tăietură şi a luat grăsime de la rinichii săi. Chiar şi cei mai inteligenţi dintre indigeni nu pot fi convinşi că moartea provine vreodată de la cauze naturale> (Hugh Jamieson, Letters from Victorian pioneers, p.271)./ Nici corpul bolnavului, nici cadavrul său după moarte nu poartă nici cea mai mică urmă de acea tăietură, dar australianul nu vede în aceasta vreun motiv de a se îndoi că ea a avut loc. Ce altă dovadă îi trebuie lui decât moartea însăşi? Moartea aceasta s-ar fi produs ea, oare, dacă cineva n-ar fi sustras grăsimea rinichilor? De altfel, această credinţă nu implică nicio idee despre vreun rol fiziologic atribuit acestei

grăsimi; este vorba exclusiv de o acţiune mistică exercitată prin simpla prezenţă a organului care îi este agentul (…). În general, când un om moare este pentru că a fost condamnat (doomed) de către un vrăjitor. <Victima predestinată poate să plece, ca de obicei, într-o expediţie de vânătoare (…). Deodată simte ceva la piciorul sau la gamba sa şi vede un şarpe care îl muşcă. Lucru straniu, această specie particulară de şarpe dispare cât ai clipi. Tocmai această dispariţie îl face pe indigenul muşcat să creadă că vreun duşman l-a vrăjit şi că moartea sa este de neocolit. De fapt, el nici măcar nu caută să se îngrijească. Îşi pierde curajul şi se culcă pentru a muri> (dr. W. E. Roth, <Superstition, magic and medicine>, North Queensland Ethnography Bulletin, 121, p.30). Un om poate fi condamnat în felul acesta să fie lovit de trăsnet, ucis de căderea unui copac, rănit de un spin care îi intră în talpă, contaminat de o maladie îngrozitoare, străpuns de o lance. Şarpele, trăsnetul, lancea etc. nu sunt cu adevărat de acuzat pentru consecinţele care apar. Ele nu fac decât să pecetluiască, ca să zicem aşa, actul de condamnare. Acesta poate fi adus la îndeplinire de oameni vii, cu sau fără concursul sufletelor morţilor (…). Duşmanii sunt fie persoane moarte, fie duhuri supranaturale> (Ibidem, numerele 113-115)14. „La Araucani, <orice moarte, în afară de aceea de pe câmpul de bătălie, este considerată a fi produsă de cauze supranaturale sau prin vrăjitorie. Dacă o persoană moare în urma unui accident violent, se presupune că huecuvus sau duhurile rele au pricinuit moartea, au înfricoşat calul spre a-l azvârli din şa pe călăreţ, au desprins un pietroi spre a-l face să cadă şi să-l zdrobească pe trecătorul care habar n-avea ce se întâmplă, au orbit pe moment o persoană ca s-o facă să cadă în prăpastie etc. În caz de moarte prin boală, se crede într-o vrajă şi că victima este otrăvită> (R.E. Latcham, <Ethnology of the Araucans>, Journal of The Anthropological Institute of Great Britain, XXXIX, p.364). W.B. Grubb spune la fel despre indienii Chaco. <Ei presupun întotdeauna că moartea este urmarea influenţei directe a Kilykhama (duhuri), fie din cauza dorinţei lor de a face rău, fie că sunt puse în mişcare de către un vrăjitor> (W.B. Grubb, An unknown people in an unknown land, p.141”15.

Să trecem acum de la moarte la vise: „Primitivului i se întâmplă să vadă în vis fapte care trebuie să se producă mai târziu; aceste fapte sunt în acelaşi timp viitoare, deoarece el le prevede pentru viitor, şi trecute, deoarece le-a văzut în vis şi, ca atare, după credinţa sa, ele deja s-au petrecut. Există aici o imposibilitate pentru spiritele guvernate înainte de toate de principiul contradicţiei, cum este spiritul nostru, care are o reprezentare clară a timpului ce se desfăşoară într-o serie uniliniară de momente succesive. Cum ar putea unul şi acelaşi eveniment să ocupe în această serie două poziţii diferite, îndepărtate una de cealaltă, aparţinând astfel atât trecutului cât şi viitorului? Această imposibilitate nu şochează însă mentalitatea prelogică. Nu este vorba de faptul că ea se acomodează cu concluziile cele mai grosolane, cum adesea se spune, ci de faptul că lumea experienţei primitivului, mai complexă decât a noastră, admite ca fiind simultane date ce nu pot coexista în timpul şi spaţiul nostru. Numai astfel putem înţelege faptele de genul celor raportate de dl Grubb. <Indianul – spune el – are o deplină credinţă în visele sale şi le lasă să-i conducă acţiunile. Un indigen, pe nume Poit, a fost impresionat foarte tare de un vis, pe care el l-a povestit timp de mai multe săptămâni, înainte de a încerca să mă omoare. Mă întâlnise, în vis, într-un luminiş al pădurii: l-am acuzat că mi-a furat obiecte ce-mi aparţineau şi am tras asupra lui un foc de puşcă. El a socotit acest vis ca pe o veste sigură despre ceea ce se va întâmpla şi, din punctul de vedere al indianului, nu putea evita altfel catastrofa decât făcând tot posibilul de a mă trata aşa cum visase el că l-

am tratat eu pe dânsul> (W.B.Grubb, op. cit., p.275). Indianul, comiţând tentativa de asasinat, nu se consideră agresor. El nu face decât să-i facă dlui Grubb ceea ce acesta i-a făcut lui. Ceea ce a văzut în vis este real: aşadar, dl Grubb este cel care l-a atacat, iar indianul, ripostând, este în acest caz în legitimă apărare. Ia el scena văzută în vis drept trecută sau drept viitoare? Drept viitoare, evident, întrucât încă n-a avut de suferit de pe urma glonţului tras de dl Grubb, încă n–a fost atins de glonţ. Dar aceasta nu înseamnă că faptul n-a avut loc, iar aceasta îi justifică riposta./ Faptul care urmează implică o dificultate încă şi mai inextricabilă, dacă nu admitem că experienţa acestor indieni se dispune în cadre mai puţin rigide decât al nostru, în aşa fel încât conţine, în acelaşi timp, date care pentru noi ar trebui în mod necesar să se excludă unele pe celelalte. <Acel om a sosit în satul meu, venind de la o distanţă de aproape 150 de mile. El mi-a cerut o despăgubire pentru dovlecii furaţi din grădina lui. Profund surprins, i-am spus că de multă vreme eram departe de grădina sa şi că, în consecinţă, este cu neputinţă să-i fi furat dovlecii. Am crezut la început că glumea, dar am băgat numaidecât de seamă că omului nu-i ardea de glumă. A fi acuzat de furt de către un indian era o experienţă inedită pentru mine. La reproşurile mele, el a răspuns admiţând foarte sincer că nu i-am furat dovlecii. Când mi-a spus lucrul acesta, l-am înţeles şi mai puţin. M-aş fi supărat, dacă nu aş fi observat că era perfect convins, aşa că, dimpotrivă, m-am arătat profund interesat. Drept urmare, am descoperit că visase că într-o noapte am fost în grădina lui şi că, ascuns în spatele unor bălării, mă văzuse decupând din curpenii lor trei dovleci şi luându-i cu mine. Pe aceştia voise el să mă facă să-i plătesc. <Da – i-am spus –, însă ai recunoscut adineauri că nu i-am luat>. El căzu din nou de acord, dar adăugă imediat: <Dacă aţi fi fost acolo, mi i-aţi fi luat>, arătând astfel că privea actul sufletului meu (pe care presupunea că l-a întâlnit în grădina lui) ca pe un act realmente voit de mine şi că l-aş fi comis cu adevărat dacă aş fi fost acolo în carne şi oase> (Ibidem, 129-130)”16. Această discuţie, ne spune Lévy-Bruhl, aruncă o rază de lumină asupra operaţiilor mentale ale indianului. „Dl Grubb – scrie el – socoate că l-a făcut să atingă cu degetul imposibilitatea de a considera visul său ca fiind real şi îşi explică încăpăţânarea indianului prin credinţa acestuia că intenţiile sufletului echivalează cu actele. Dar el recunoaşte, în acelaşi timp, că indianul persistă în a afirma că a întâlnit acel suflet în grădina sa. De fapt, indianul nu se îndoieşte de faptul că nu l-a văzut pe dl Grubb în persoană. Când acesta obiectează că în acel moment se găsea la 150 de mile depărtare, indianul cade de acord. Dar incompatibilitatea logică dintre cele două afirmaţii nu-i este suficientă spre a o abandona pe aceea întemeiată pe visul său, iar el le menţine pe amândouă. Stăruie mai ales în aceea care se sprijină pe cele văzute cu ochii lui, în timp ce visa. Îi place să admită în mod implicit ceea ce scolasticii numeau multiprezenţa uneia şi aceleiaşi fiinţe, decât să se îndoiască de ceea ce este pentru dânsul o certitudine. Este aici o consecinţă necesară a naturii experienţei sale, care, dincolo de realităţile pe care noi le numim obiective, cuprinde o infinitate de altele, care aparţin lumii invizibile. Nici timpul nostru, nici spaţiul nostru, nici principiile noastre logice nu mai sunt aici suficiente. Este unul din motivele care ne fac să considerăm această mentalitate drept <prelogică>”17.

În nenumăratele fapte prezentate în cele peste 500 de pagini ale cărţii sale (format 22/14 cm), întocmai ca şi în exemplele extrase de noi, constatăm, împotriva celor susţinute de Lévy-Bruhl, o logică indubitabilă la primitivii săi, nu mai rea decât la filosofii scolastici pomeniţi de el sau decât la mulţi filosofi idealişti din secolele mai apropiate de noi, şi chiar din secolul XX. De „mentalitate” sau de gândire prelogică se

poate vorbi în mod justificat doar în cazul unor animale sau al copilului care încă nu şi-a însuşit limbajul alcătuit din sunete vocale articulate. Ca orice fiinţă stăpână pe un astfel de limbaj, primitivul gândeşte logic, numai că, date fiind slabele sale cunoştinţe despre cauzalitatea reală a fenomenelor, raţionamentele sale sunt de regulă sofistice. Chiar şi Lévy-Bruhl, şi chiar şi în citatele date de noi, face referire la „operaţiile mentale” ale unui amerindian. Din toată povestea, vedem că acesta caută cel mai mult să nu-şi contrazică propria-i credinţă (premisele sale sacrosancte) şi că, prin urmare, nu se poate afirma insensibilitatea sau indiferenţa primitivului faţă de contradicţie. În faţa fenomenului morţii, al fenomenului rar al naşterii de gemeni etc., primitivii au grija sacră de a nu-şi contrazice premisele majore de la care pornesc: acelea care stabilesc că nu există moarte fără maşinaţia vreunui vrăjitor sau spirit răuvoitor şi că nu există vis care să nu fie la fel de real ca viaţa trăită cu ochii deschişi. Mentalitatea primitivă de felul aceleia descrise de Lévy-Bruhl nu constă în lipsa de logică (= gândire prelogică), ci în adoptarea unei logici strict deductive, bazată pe câteva generalizări hazardate şi neverificate, operate în negura vremurilor de o inducţie rudimentară şi stopată prematur. În trena acelei inducţii total deficitare, de o sărăcie evidentă, care le-a impus câteva generalizări fanteziste, s-a dezvoltat în mod excedentar o logică exclusiv deductivă, care, pornind de la acele generalizări devenite tradiţie sacră (premisele majore ale logicii primitive), nu mai catadicseşte să cerceteze, nefăcând decât să creadă, pur şi simplu să creadă. Ce cred ei, în conformitate cu generalizările lor primare şi primitive (Urgeneralisationen!), care acţionează în mintea lor ca un fel de arhetipuri? Ei cred că tot ceea ce se petrece în viaţa lor şi în lume, în general, se datorează activităţii spiritelor, duhurilor, a unor forţe invizibile, misterioase şi atotputernice, iar toate concluziile dânşii le scot din această premisă fundamentală, tradiţionalizată, sacralizată. Logica lor este astfel o logică de un deductivism fanatic, bazată pe acea generalizare arbitrară, devenită credinţă. Este o logică foarte comodă, care îşi refuză osteneala cercetării, adică legătura regeneratoare cu inducţia, cu alte cuvinte, cu esenţa demersurilor ştiinţei. Deci nu mentalitate prelogică, cum vrea să ne convingă Lévy-Bruhl, ci o mentalitate comod încremenită în deductivism fantasmagoric, aceasta este mentalitatea primitivă descrisă de dânsul, dar în mod eronat interpretată drept una prelogică.

Cu toate acestea, cartea lui Lévy-Bruhl sfârşeşte magistral, după alte câteva „solfegii” de aceeaşi importanţă presărate şi până aici. Ne referim la faptul că după ce, încă din introducere, autorul atrage atenţia asupra adevărului că la primitivi nu avem, de fapt, de-a face cu o incapacitate intelectuală, deoarece chiar şi cei care ne aduc la cunoştinţă particularităţile mentalităţii primitive adaugă totodată, în mod expres, că se găsesc în societăţile primitive „spirite la fel de capabile de a-şi însuşi ştiinţe cum sunt acelea ale europenilor”, întrucât vedem copii australieni, melanezieni etc. care îşi însuşesc tot atât de uşor ca şi copiii francezi sau englezi ceea ce îi învaţă misionarii18, Lévy-Bruhl nu pregetă să arate, în repetate rânduri, că torpoarea intelectuală, incuriozitatea, indiferenţa constatate de atâţia observatori sunt mai mult aparente decât reale şi că, în anumite momente, aceste „spirite atât de adormite” se trezesc, lasă la o parte indiferenţa şi apatia şi sunt capabile de atenţie, de răbdare, ingeniozitate şi subtilitate. Iar în capitolul conclusiv (cap. XIV), el scrie următoarele, citând şi cartea sa anterioară, din 1909: „Mentalitatea primitivă, adesea indiferentă la contradicţie, este totuşi foarte capabilă să o evite, de îndată ce nevoile acţiunii o cer. Primitivii, care nu manifestă nici un interes vizibil pentru legăturile cauzale cele mai evidente, ştiu prea bine

să le utilizeze pentru a-şi procura cele de care au nevoie, de exemplu hrana sau cutare unealtă. De fapt, nu există câtuşi de puţin societate atât de inferioară în care să nu se fi găsit vreo invenţie, vreun procedeu de industrie sau de artă, vreun produs fabricat care să nu poată fi admirat: pirogi, oale, panere, ţesături, ornamente etc. Aceiaşi oameni care, lipsiţi de aproape totul, par a fi situaţi în josul scării, vor obţine, în producerea unui anumit obiect, rezultate de o delicateţe şi de o precizie surprinzătoare. Australianul va şti să cioplească bumerangul, boşimanul şi papuaşul se vor arăta artişti în desenele lor, melanezianul va născoci pentru capcanele sale de pescuit dispozitive dintre cele mai iscusite (…). Am putea, în acelaşi mod, să ne referim la fineţea şi sagacitatea cu care mulţi primitivi dau dovadă în diverse împrejurări. De exemplu, după spusele lui von Martius, indienii din triburile cele mai înapoiate din Brazilia ştiu să distingă toate soiurile şi chiar varietăţile de palmier şi au un nume pentru fiecare. Australienii cunosc urma individuală a paşilor fiecărui membru din grupul lor etc. Pe plan moral, adesea este lăudată elocvenţa naturală a indigenilor din numeroase colectivităţi, bogăţia de argumente pe care le desfăşoară în tratativele lor, ca şi abilitatea atacului şi apărării în contestările lor. Basmele, proverbele lor mărturisesc adesea o observaţie fină şi maliţioasă, iar miturile o imaginaţie fecundă şi uneori poetică. Toate acestea au fost semnalate de foarte multe ori, de către observatori care, în mod sigur, nu aveau o atitudine favorabilă faţă de <sălbatici>”19.

Avem aici o veritabilă apologie obiectivă a capacităţii intelectuale a primitivilor, care relevă faptul că nici vorbă nu poate fi de o incapacitate constitutivă a creierului acestor oameni care, puşi în condiţii adecvate şi dispunând de o educaţie corespunzătoare, sunt în stare de orice performanţă a europenilor, „mentalitatea” lor fiind pur şi simplu expresia unor deprinderi şi obişnuinţe mentale („habitudes mentales”, cum le spune pe drept cuvânt însuşi Lévy-Bruhl), habitudini mentale care nu au nimic de-a face cu ereditatea, cu natura, ci cu stadiul de evoluţie culturală, în condiţii istorico-geografice date (acea nurture a anglo-americanilor).

Că aşa stau lucrurile, şi nu altfel, ne-o dovedeşte în mod şocant acel mirabil „experiment”, ocazionat de întâmplare şi dus la îndeplinire de etnologul Jehan Vellard. Acest extraordinar „experiment” spulberă, după părerea noastră, toate concepţiile eronate cu privire la inferioritatea genetică a primitivilor20.

Etnologul Jehan Vellard cerceta, în perioada interbelică, una dintre populaţiile cele mai înapoiate din lume, Guayakis, care îşi ducea existenţa în jungla Paraguayului, în stadiul de hoarde nomade, fără a practica nici măcar agricultura, folosind la vânătoare arcul, dar trăind de obicei ca culegători de plante şi de fructe comestibile şi mai ales de miere, pe care şi-o procurau de la albinele sălbatice ce-şi făceau fagurii în scorburi de copaci sau în găvane ale solului, când nu-şi suspendau cuiburile în rămurişuri. De aici şi numele dat de Vellard: o „civilizaţie a mierii de albine”. Guayakis nu aveau cimitire (nu s-a putut stabili dacă îşi îngropau sau nu morţii), indivizii de ambele sexe umblau absolut goi, „sans cache-sexe ni lien preputial”, iar manifestările lor artistice erau ca şi nule, aşa încât, arată Vellard, „s-a putut spune, într-un anumit sens, că Guayakis sunt aculturali”21. Ei bine, momente de panică în rândul acestor primitivi, care se simţeau hăituiţi de echipa de etnologi, au dus la părăsirea în toiul fugii a unor copii mici, un băiat şi o fetiţă, pe care Vellard i-a adoptat. „Aceşti copii – scrie el mai târziu – sunt de obicei inteligenţi, darul lor de observaţie şi capacitatea de adaptare fiind remarcabile. Louis şi chiar Marie-Yvonne, o fetiţă de 2-3 ani, găsită ceva mai târziu în împrejurări similare, reţin cele mai

mici detalii şi caută să imite tot ce văd că se face în jurul lor. Luaţi de mici, ei învaţă cu uşurinţă spaniola şi dialectul guarani. Fetiţa la care m-am referit, Marie-Yvonne, a învăţat foarte repede franceza, iar, la opt luni de la intrarea ei în viaţa civilizată, limbajul şi manierele sale, întru totul asemănătoare acelora ale unui copil european de vârsta ei, stârneau admiraţia membrilor Congresului internaţional al americaniştilor, reuniţi la La Plata”22. „Inteligenţa ei – ne mai spune autorul – este vie, a învăţat repede să citească şi îi place lectura, însă calculul o exasperează. Distracţiile ei favorite sunt păpuşile, imaginile şi desenul; mânuţa ei ştie deja să traseze, fără ca nimeni să o fi învăţat, schiţe stângace, dar în care se regăsesc trăsăturile caracteristice ale personajelor sau lucrurilor pe care ea a dorit să le copieze sau să le reprezinte; puţini copii au o memorie vizuală atât de dezvoltată. Iubeşte natura, animalele şi florile şi posedă un simţ destul de precis al frumosului”23. La vârsta de 10 ani, Marie-Yvonne, cu ascendenţa ei etnică atât de modestă, pe lângă limba franceză, vorbea şi portugheza, iar mai târziu, după studii superioare, a devenit colaboratoarea tatălui ei adoptiv, în ştiinţa practicată de acesta24.

Acest fapt, acest experiment psihopedagogic spontan este de-a dreptul crucial şi infirmă în modul cel mai neîndoielnic cu putinţă tezele şi teoriile rasiste care susţin inferioritatea genetică a primitivilor.

În teza mea de doctorat în Psihologie, redactată în 1972, reproduceam următorul text semnat de psihanalista Marie Bonaparte, marea şi devotata prietenă a lui Sigmund Freud: „Aşa precum toţi oamenii, albi, galbeni sau negri, au un ficat, o inimă, nervi, vase sangvine analoage, psihismul uman are şi el o anatomie analogă, în ciuda tuturor diferenţelor de rasă şi de climat. Aceleaşi complexe primordiale, aceeaşi topografie [cerebrală] stau la baza psihologiei unui hotentot sau a unui Einstein, indiferent de suprastructură”25. La acest citat anexam următoarea notă, în subsolul paginii: „Problema formulată astfel de Marie Bonaparte este mai mult decât tulburătoare şi de o complexitate şi importanţă pe care noi n-am putea-o subestima. Se cunoaşte cazul, nu îndeajuns de studiat, al fetiţei guayakile Marie-Yvonne, în vârstă de 2-3 ani, găsită de etnograful dr. Jehan Vellard, în urma abandonării de către părinţii care trebuia să fugă şi care aparţineau unui trib sălbatic din Paraguay, atât de înapoiat că nu cunoşteau agricultura, ceramica, metalele, trăind în pădure într-o stare de primitivitate animalică. Crescând-o în condiţii de civilizaţie şi cultură, etnograful a adus-o la un stadiu de dezvoltare intelectuală cu nimic mai prejos de al europenilor cultivaţi din moşi-strămoşi (vezi J. Vellard, Une civilisation du miel, Gallimard, Paris, 1954, pp. 132 şi urm.). Corelat cu cercetările lui Lévi-Strauss, acest fapt ne poate duce la concluzii neaşteptate cu privire la structurile naturale şi determinismul lor”26. Astăzi pot formula, cu un sentiment al certitudinii, acea ipoteză pe care o aveam în vedere în rândurile de mai sus, ipoteză care m-a obsedat timp de decenii şi pe care, cu mulţi ani în urmă, am discutat-o la Bucureşti cu matematicianul, fizicianul şi filosoful Octav Onicescu, care mi-a declarat că nu are argumente cu care să respingă cele ce susţineam. Iată ipoteza mea:

Dat fiind faptul că creierul omului are, de cel puţin 50 000 de ani, absolut aceeaşi anatomie şi funcţionalitate ereditară la toţi oamenii de pe Terra, indiferent de rasa căreia aparţin şi de civilizaţia/cultura în care trăiesc, precum şi indiferent de zona geografică, este imposibil ca acest organ (şi organismul în general), invariant din epoci îndepărtate, să fie invenţia mediului terestru şi să fie controlat de acesta, existând probabil un genom cosmic, care are înscrise în el programele întregii evoluţii, inclusiv ale mutaţiilor majore ce intervin periodic, nu numai la om, ci şi la toate vieţuitoarele,

prin comenzi transmise cu ajutorul sistemului de radiaţii (unde) cosmice care funcţionează în acest scop.

Repet: altfel nu s-ar explica stabilitatea total uluitoare a anatomiei şi fiziologiei creierului la scară planetară, care nu cunoaşte nicăieri nici cea mai insignifiantă excepţie. Libertatea noastră biologică se înscrie în cadrul acestui determinism cosmic de o rigurozitate miraculoasă27.

[Astăzi însă mă văd nevoit să spun că ipoteza genomului cosmic necesită o „acomodare” cu teoria darwinistă a evoluţiei, adică a acelei evoluţii cu paşi mici dictată de condiţiile de mediu, şi că se simte nevoia şi a altor „acomodări”, spre a se evita non-sensurile. Avem deci deschis un nou orizont de meditaţie filosofică şi, de ce nu?, de investigaţie ştiinţifică, bioastrofizică, al cărei rezultat poate fi şi o falsifiere absolută a ipotezei. Interesant este că ipoteza mea, dacă mă iau după o mică însemnare ce am făcut cu creionul pe pagina 168 a cărţii lui Steven Weinberg Primele trei minute ale Universului, a rezistat la lectura acesteia şi probabil că s-a şi consolidat atunci. Astăzi însă ideea de genom cosmic nu mai prezintă pentru mine aceeaşi putere de atracţie, deoarece nu o mai văd compatibilă cu evoluţionismul darwinist. Admiterea unui genom cosmic mi se pare acum echivalentă cu admiterea unui soi de preformism universal naiv. Pe de altă parte, din ideea de genom cosmic s-ar putea deriva ideea de Dumnezeu, ceea ce ar da apă la moară retoricii facile a teologilor, mereu gata să se cramponeze şi de cel mai mic fir de pai întru argumentarea paralogică a dogmelor lor. Este evident că ne aflăm într-un anumit impas şi că se cer făcute noi eforturi în direcţia stabilirii adevărului. (Notă din 2012)].

După acest zbor temerar la stele, să coborâm cu picioarele pe pământ şi să recunoaştem că behavioristul J.B.Watson, de altfel un conservator în plan politic, avea perfectă dreptate atunci când spunea, pe un ton apodictic de-a dreptul revoluţionar: „Daţi-mi o duzină de copii mici sănătoşi, cu o bună constituţie, şi <universul> specific pe care îl voi alege pentru a-i creşte, şi vă garantez că luând pe oricare dintre ei, la întâmplare, îl voi forma astfel încât să devină tipul de specialist pe care îl voi dori – medic, jurist, artist şi chiar, da, cerşetor sau hoţ – oricare i-ar fi talentele, înclinaţiile, tendinţele, aptitudinile, vocaţiile şi rasa strămoşilor săi”28. Este experimentul psihopedagogic absolut probant pe care americanii, cu enormele lor posibilităţi financiare, l-au ratat, în sensul că nu l-au întreprins ca atare, la timpul potrivit, cum greşit crede René Zazzo29, dar pentru care, credem noi, niciodată nu este târziu, într-o societate care se vrea planetară şi ai cărei membri trebuie să scape, o dată pentru totdeauna, de stigmatul, nemeritat, al inferiorităţii genetice.

NOTE 1 D.O.Hebb, Textbook of Psychology, W. B. Saunders, Philadelphia/ London/ Toronto, 1972. p.165. 2 John Rex, „Nature versus Nurture: the Significance of the Revised Debate”, în Ken Richardson,

David Steares (Eds.), Race and Intelligence, Pengiun Books, Inc., Baltimore, Maryland, 1972, p.172. 3 Arthur R. Jensen, „How much can we boost IQ and scholastic achievement?”, Harvard

Educational Review, 39, 1969, pp.1-123. 4 Op. cit., p.82. 5 Cyril Burt, „Intelligence and social mobility”, British Journal of Statistical Psychology, 14, 1961, pp.

3-24. 6 A se vedea John C. Loehlin, Gardner Lindzey, J.N.Spuhler, Race Differences in Intelligence,

W.H.Freeman and Company, San Francisco, 1975, pp.8-9.

7 Op. cit., p.9. 8 Asupra studiului lor vom reveni în capitolul VII, care se ocupă de ceea ce noi numim infrastructura

ereditară a inteligenţei şi suprastructura anatomo-funcţională dobândită a acesteia. 9 Observaţie capitală, pentru că a defini socialmente inteligenţa implică „definirea” ei pe piaţa

inteligenţei, singura care îi poate stabili utilitatea şi valoarea (valoarea de întrebuinţare ar fi spus Karl Marx!). Dacă inteligenţa trece „testul” pieţei, atunci totul este O.K! „Intuiţia” pieţei este mai infailibilă decât orice calcul sofisticat, calcul care ignoră multiplicitatea indescriptibilă a „variabilelor” care funcţionează la individ în chip modular, în raport cu situaţia exterioară şi cu propria-i stare interioară, pe care testele de laborator nu le surprind. Piaţa inteligenţei poate fi şcoala, locul de muncă etc. Există şi o piaţă „subterană” a inteligenţei, aşa cum se constată dacă avem în vedere lumea interlopă.

10 Conceptul nostru de inteligenţă înglobează toţi aceşti factori, de vreme ce considerăm inteligenţa o capacitate de mobilizare „a resurselor multiple ale persoanei” (a se vedea cap.I, p.22).

11 Competenţa lui G.Lindzey în această problemă nu o putem pune la îndoială (el este, în colaborare cu C.S.Hall, autorul cărţii Theories of Personality, Wiley, New York, 1957), însă noi am inclus totuşi inteligenţa printre trăsăturile de personalitate, încă din 1969, eliminând „IQ affair”. (A se vedea şi Leonard Gavriliu, „Inteligenţa – trăsătură a personalităţii”, în revista „Convorbiri literare”, nr.2/ februarie 1971, pp.71-78).

12 John C.Loehlin, Gardner Lindzey, J.N.Spuhler, op. cit., p.258. 13 Lucien Lévy-Bruhl, La mentalité primitive, P.U.F., Paris, 1947, Avant-Propos (Septembre 1921),

p.II. 14 Op. cit., pp.20-23. 15 Op. cit., p.25. Neobişnuitul, de asemenea – consemnează Lévy-Bruhl – frapează mentalitatea

primitivă, absenţa de curiozitate intelectuală asociindu-se la primitivi cu o extremă sensibilitate la apariţia a ceva ce îi surprinde: „Naşterea gemenilor, de exemplu, este un fenomen în general rar, dar totuşi cunoscut. În aproape toate societăţile inferioare el dă loc unei serii de rituri şi de practici: o prejudecată imperioasă determină cum trebuie acţionat în acest caz pentru a îndepărta pericolele cărora acest fenomen le poate fi semnul prevestitor sau cauza. La fel în ceea ce priveşte eclipsele de soare sau de lună. Dar în prezenţa unor fapte în întregime neaşteptate, conduita de urmat nu este dinainte trasată. Când fenomenul se produce – ceea ce se întâmplă destul de adesea – , cum este afectată mentalitatea primitivă? Ea nu este luată prin surprindere, ci recunoaşte de îndată manifestări ale unor puteri oculte (duhuri, suflete ale morţilor, acţiuni magice etc.) şi, în general, le interpretează ca anunţând mari nenorociri” (op. cit., pp.45-46).

16 Op. cit., pp.104-106. 17 Op. cit., pp.106-107. 18 Dar chiar şi cu câteva pagini mai înainte, pe marginea observaţiei lui W.J.Burchell (Travels into

the interior of southern Africa, II, p.295) asupra inteligenţei boşimanilor, Levy-Bruhl ne spune că „la ei, ca şi la irochezi, aversiunea pentru operaţiile dicursive ale gândirii nu provine dintr-o incapacitate constitutivă, ci dintr-un ansamblu de obişnuinţe ce guvernează forma şi obiectul activităţii spiritului lor” (op. cit., p.5 – subl. L.G.). Ceea ce trebuie reţinut ca dovadă de probitate ştiinţifică.

19 Op. cit., pp.517-519. 20 A se vedea, în această problemă, şi Jacques Larmat, Genetica inteligenţei, traducere I.Pecher,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pp.14-15. 21 J. Vellard, Une civilisation du miel. Les indiens Guayakis du Paraguay, Préface de P.Rivet,

Librairie Gallimard, Paris, 1954 (ediţia princeps, 1939), p.115. 22 Op. cit., p.132. 23 Op. cit., p.138. 24 Apud Jacques Larmat, op. cit., p.15, care îl citează pe J.Lecomte (1957). 25 Leonard Gavriliu, Structrură şi determinism în psihologia abisală, teză pentru obţinerea titlului de

doctor în Psihologie, conducător ştiinţific prof.dr.docent Vasile Pavelcu, Universitatea „Al.I.Cuza” – Iaşi, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1972, pp. 327-328.

26 Op. cit., p.328. 27 Mutaţiile minore, accidentale, sunt rezultatul unor interferenţe în sistemul de radiaţii.

28 Apud Jacques Larmat, op. cit., p.16. 29 „Pentru a se stabili cărui factor le datorează sălbaticii rămânerea în starea de sălbătăcie, ar

trebui să îi putem transplanta, încă de la naşterea lor, pe fiii acestor sălbatici în mediul civilizat. Este de mirare că cutezanţa americanilor nu a încercat această experienţă, care devine tot mai dificilă pe măsură ce triburile se pervertesc şi se dizolvă în contact cu civilizaţia albilor” (René Zazzo, Le devenir de l’intelligence, ed. cit., capitolul „Du primitif au civilisé”, p.45).

Glosar ADN (= acid dezoxiribonucleic; engl. DNA = deoxyribonucleic acid),

constituent al genomului din nucleul neuronului, ca şi din acela al celulelor somatice, a cărui structură bicatenală elicoidală a fost descoperită în 1953 de James Watson şi Francis Crick. Rol esenţial în depozitarea şi transmiterea caracterelor ereditare ale vieţuitoarelor, fiind numit şi „firul vieţii”. Este un acid nucleic compus din două lanţuri de nucleotide, răsucite unul în jurul celuilalt, în spirală, bazele azotate fiind adenina (A), citozina (C), guanina (G) şi timina (T). „Geometria elicei duble cere ca o purină să fie întotdeauna împerecheată cu o pirimidină, cu toate că regulile sunt ceva mai puţin simple. Astfel, un rest de guanină (o purină) ar putea în mod teoretic să formeze legături hidrogenice cu o timină (o pirimidină), dar pe seama unei mici distorsiuni a elicei. O asemenea distorsiune ar permite celor două pirimidine, citozina şi timina, să se împerecheze. Nici perechea G – T şi nici perechea C – T nu se întâlnesc în mod normal în ADN” (5, p.69). Există şi elemente mobile ale ADN-ului, cum sunt transpozonii, care se pot insera în diverse locusuri ale genomului. O bună parte din ADN (5% până la 98,5 %, în funcţie de „rangul” organismului) este necodant şi a fost mult timp considerat fără nici o funcţie (gene mute, „silenţioase”, „gunoi”!). În afară de ADN-ul din nuclee, găsim ADN şi în mitocondrii, iar la plante în cloroplaste, adică în acele organite care conţin clorofilă. În general, ori de câte ori o celulă se divide, are loc replicarea ADN-ului, astfel încât în celulele-fiice rezultate să existe copii exacte ale moleculei de ADN din celula-mamă. După părerea noastră, ADN-ul se constituie din două părţi solidare: filogenomul („organul” reflexelor primare şi al instinctelor) şi ontogenomul („organul” psihicului, cu tot ce presupune acesta).

ALELĂ (engl. allele), variantă individuală a unei gene, ocupând relativ aceeaşi

poziţie (locus) pe crmozomii omologi. “Because human chromosomes are present in pairs, each person can have two alleles of each gene at any given site (known as the locus) of the chromosome. One of the alleles resides on the chromosome inherited from the mother, and the other is located at the corresponding position or locus on the chromosome from the father. If both alleles in a given locus are identical in an individual, he or she is said to be homozygous for that allele; if they are different, the individual is heterozygous. Although an individual can process a maximum of two alleles at any given locus, most genes have more than just two alleles distributed across the human population. It is this allelic variation that helps population geneticists track diseases or historical migratory patterns in various populations” (1, p.15).

ARN (= acid ribonucleic; engl. ribonucleic acid), tip de acid nucleic care joacă un rol esenţial în mişcarea informaţiei de la ADN la proteinele la a căror construcţie acesta din urmă a prezidat şi a intervenit activ prin intermediarii săi. Molecula de ARN constă dintr-un lanţ de nucleotide în care zaharidul este riboza, bazele azotate fiind adenina, citozina, guanina şi uracilul (acesta din urmă în locul timinei). Există mai multe tipuri de ARN, fiecare cu funcţia sa bine stabilită: mesager, ribozomal etc. “Whereas DNA stores the genetic information safely in the chromosomes, it is RNA that makes this information available to and usable by an organism during its lifetime” (1, p.84).

BAZĂ (engl. base), orice moleculă sau ion în stare să se combine cu un ion de

hidrogen. În genetică avem de-a face cu baze azotate derivate din pirină (adenină, guanină) şi din pirimidină (citozină, timină), componente principale ale necleotidelor din molecula de ADN, sau ale nucleotidelor din molecula ARN (unde uracilul înlocuieşte timina).

COD GENETIC (engl. genetic code), sistem prin care informaţia genetică din

ADN controlează producerea proteinelor (20, p.95). “DNA molecules store their information in the form of linear sequences or arrangements of their four nucleotide blocks (designated as A, T, G, and C). These sequences serve as codes for the sequence of the amino acids of the corresponding proteins. The relationships between the two types of sequences is not simple, however, because proteins in living things are made of a possible 20 amino acids, in contrast to the four possible building blocks of the nucleic acids. To deal with this disparity, nature devised a special relationship between the two species of molecules: Each amino acid is encoded by a triplet of nucleotides known as a codon. For example, the triplet TTT codes for the amino acid lysine, and CAT codes for methionine./ Let us see why a codon is made of three bases and not more or less. Suppose each base (i.e., A,T,G, and C) could code for an amino acid. Then, we would have a situation where proteins could be made of merely four amino acids, which as we know is not the case. What about a two-letter code? This still leaves us short four amino acids because there are only 16 ways to arrange the four bases (4 x 4) in pairs. With a triplet codon, we have 64 possible arrangements of bases (4 x 4 x 4), which is certainly enough to accommodate 20 amino acids” (1, p.43). În realitate, se arată mai departe, o tripletă a codului genetic conţine mai mulţi codoni decât câţi aminoacizi există, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o redundanţă a codului genetic.

CODON (engl. codon), tripletă de nucleotide din molecula de ARN mesager,

unitate funcţională a codului genetic, care codifică un anumit aminoacid în procesul de sinteză a proteinelor. Există codoni start şi codoni stop. (20, p.95).

COMBINATORIE ( = analiză combinatorie; engl. combinatorial analysis),

parte a algebrei care studiază aranjamentele, permutările şi combinările posibile. Există şi o logică combinatorie, capitol al logicii matematice.

CREB (engl. Cyclic AMP Response Element-binding Protein): “A regulator of translation at the synapse. CREB is thought to contribute to the stabilization of long-time memory” (16, p.435).

CROMOZOM (engl. chromosome), structură filiformă care conţine

materialul genetic al fiecărui organism. “Virtually all living organisms, with the exception of viruses, have chromosomes, although the organization, distribution, number, and size vary vastly across the living kingdom. The simplest chromosome organization is found in single-celled organisms such as bacteria that typically contains just one single chromosome, which contains only DNA molecule and lies naked or unseqestered in the cytoplasm of the cell. Such organisms are called prokaryotes. The prokaryotic chromosome is usually a large, circular DNA molecule with no physically discernible beginning or end. The organization of genes in a bacterial chromosome is quite simple; each gene is a discrete segment of DNA with a specific beginning and end, no overlaps, and no interruptions./ The chromosomes of higher-order organisms, from the single-celled yeast up to the human, are contained within a special membrane-bound compartment inside the cell. This compartment is called the nucleus, and the organisms are labeled as eukaryotes (for <true> nucleus). (…)./ Chromosomes of eukaryotes may be present either as simple sets or in pairs. This property depends on the phase of the life cycle of an organism. When the cells of an organism contain a single set of chromosomes they are in a haploid state, whereas cells with chromosome pairs are said to be diploid. Many simpler organisms, such as fungi, live out most of their life cycle in the haploid mode, whereas most animals we know, including ourselves, exist in a diploid state, with only the reproductive cells (sperm and eggs) in the haploid phase. The plant kingdom exhibits even more complexity with respect to ploidy, with many plants containing several sets of chromosomes in a single cell or nucleus. The transformation from one phase to another requires certain special events to occur in the course of cell division and multiplication: Diploid cells undergo meiosis to form haploid cells and the fertilization of haploid gametes produces diploid cells ”. (1, pp.23-24).

CYCLIC AMP (engl. cyclic adenosine – 3’, 5’ – monophosphate): “A

molecule that acts as a second messenger in the cell, triggering changes in protein structure and function” (16, pp.435-436).

DIPLOID (engl. diploid), celulă sau organism care are un număr dublu de

cromozomi în raport cu numărul haploid propriu speciei. Una din cele două garnituri de cromozomi provine de la mamă, cealaltă de la tată.

DOGMA BIOLOGIEI MOLECULARE (engl. The Dogma of

Molecular Biology, cunoscută mai ales sub denumirea de Central Dogma of Biology). Concepţie depăşită conform căreia informaţia genetică nu poate circula decât într-un singur sens, de la DNA la ARN şi de aici la proteine. “The discovery and isolation of reverse transcriptase in early 1980s by Howard Temin and David Baltimore caused a flurry of excitement in the scientific community because it flew in the face of the then <Central Dogma> of biology, which stated that the flow of information was only possible in one direction from DNA to RNA to protein. Reverse transcriptase overturned this idea,

challenged many of the biological theories that were based on this assumption, and also helped explain phenomena that appeared to contradict the central dogma. Although the route outlined by the central dogma still holds good in many cases, we know that other pathways of information are possible in biology” (1, p.83).

EUCARIOT (engl. eukaryote), organism în care molecula de ADN este

conţinută într-un nucleu bine conturat al celulei. Celulele eucariote conţin, în afară de nucleul care adăposteşte materialul genetic, şi alte structuri cu membrană proprie: aparat Golgi, mitocondrii (ele însele posesoare de ADN) etc., iar la plante aşa-numitele cloroplaste pline de clorofilă.

EXON (engl. exone), secvenţă de nucleotide dintr-o genă care codifică o parte

sau chiar întreg produsul acelei gene, la eucariote ele fiind flancate de secvenţe numite introni (vezi termenul). (20, p.159).

FENOTIP (engl. phenotype), termen care se referă la totalitatea caracterelor

morfologice şi fiziologice observate la un individ, care corespund atât patrimoniului ereditar (genotip) cât şi modificărilor determinate de evoluţia organismului în mediul care îi este specific şi datorită căruia există ca individualitate. “Any given phenotype is the outcome of an interaction between the expression of a gene and its environment. A possible analogy to consider is a child’s bedtime story. Although the text is the same, the story will take on many different forms, depending on who is reading it aloud and who is listening. Even the same person is unlikely to repeat his or her performance exactly the second time – the inflections may change for instance or he or she might skip over certain parts. Another, more direct example to consider is the case of identical twins. They are born with the same genotype (vezi termenul), but although they resemble each other greatly, we can usually tell them apart because they also have many different traits. In the language of genetics, they exhibit different phenotypes despite having the same genotype” (1, p.70).

GAMET (engl. gamete), celulă reproducătoare care se uneşte cu o altă celulă

reproducătoare (de exemplu, ovulul cu spermatozoidul), spre a forma zigotul (vezi). GENOM (engl. genome), totalitatea genelor dintr-un set de cromozomi, care îşi

găsesc expresia în fenotip (vezi), atât în plan morfologic, cât şi funcţional. “Genome vary widely in size: That of a typical bacterium is about 600,000 base pairs long, whereas eukaryotic genomes often run to billions of base pairs. The bulk of the genomic DNA is physically packaged into chromosomes, and the larger the genome of an organism, the more chromosomes it will contain. A general rule is that greater genomic size correspond with higher complexity, but this is not always so. For example, the lungfish has 140 billion base pairs compared with a human’s 3.3 billion! This does not necessarily mean that the lungfish has more genes than a human. In fact, scientists believe that the lungfish have 15,000 genes, whereas humans are estimated to have 30,000. Some lilies and grains plants (such as wheat, rice, and corn) have even larger genome./ In addition to size, the genomes of prokaryotes and eukaryotes also differ in the manner in which their information is organized. In bacteria, for instance, the genome is composed entirely of

genes that encode proteins (lucrul este de discutat). In higher organisms, however, this is not the case. For example, less than 5 percent of the human genome encodes proteins, while the rest of the DNA makes up long noncoding regions found both between and within genes” (1, p.49). Este de clarificat expresia “within genes”.

GENOMICĂ (engl. genomics), ştiinţa care studiază structura şi funcţiile

genelor, a genomului, astăzi de regulă cu ajutorul computerelor (computational genomics).

GENOTIP (engl. genotype), totalitatea genelor dintr-un organism, fie ele

codante sau nu. “The genotype of an organism is the complete genetic constitution of an individual. This means all the genes present in its genome, regardless of whether these genes are expressed or not. The genotype represents the potential of an individual to exhibit various traits, whether or not these traits are exhibited or seen. Recessive traits may often be carried through generations without ever being expressed, but they are nevertheless a part of the genome of the organism” (1, p.50).

HAPLOID (engl. haploid), termen care se referă la un nucleu, o celulă sau

organism care nu posedă decât un singur set de cromozomi. Gameţii care rezultă din meioză sunt haploizi. Fuziunea a două celule haploide (fecundaţie) reface numărul (diploid) de cromozomi (20, p.198).

INTRON (engl. intron), nume dat segmentelor moleculei de DNA situate între

exoni (vezi) şi cărora până nu de mult nu li se recunoştea nicio funcţie (intron = „junk DNA”!). Astăzi, dimpotrivă, li se atribuie o mulţime de funcţii: genetic switches, regulation of gene expression, transcription factors, operators, enhancers, promoters etc. Principala lor funcţie pare însă a fi, după părerea noastră, aceea de generator al psihicului, adică al acelui „organ” care face posibilă relaţia profitabilă a individului cu mediul său vital, fie acel individ o bacterie, o algă, o broască, o maimuţă sau un om.

LOCUS (engl. locus), poziţia unei gene pe cromozom/în molecula de ADN.

Alelele (vezi) ocupă acelaşi loc pe cromozomii omologi, ca într-o oglindă. MAP kinase (= Mitogen Activated Protein): “A kinase that often acts in

conjunction with protein kinase A to initiate a long-term memory” (16, p.59). MEDIU (engl. environment), ansamblul condiţiilor naturale (şi artificiale, la

om, castori etc.) în care trăieşte un organism. “In short, the environment includes just about every aspect of an organism’s life other than its genes (…). It would be fair to say that in general, both genes and environment play an important role in specifying any trait or predisposition” (1, p.34). Nu cunosc o mai elegantă demonstraţie a importanţei mediului în făurirea personalităţii omului decât aceea făcută de John Harris, în cartea sa Clones, Genes, and Immortality, din care cităm: „Cadavrul lui Lenin se află în Mausoleul din Moscova. Să zicem că o celulă din trupul său neînsufleţit ar fi denucleată şi genomul lui Lenin ar fi clonat. Oare asta l-ar face pe Lenin nemuritor şi i-ar permite

să se plimbe din nou printre noi, iar nouă să-l întâlnim dacă am dori? Sper că răspunsul este clar. Vladimir Ilici Ulianov s-a născut la 22 aprilie 1870, în oraşul Simbirsk de pe Volga. Aceasta este persoana care a devenit şi a fost cunoscută sub numele de V.I.Lenin. Chiar dacă genomul acestui om s-a păstrat intact, n-o să-l mai vedem pe Lenin niciodată. Multe dintre lucrurile care l-au făcut pe Vladimir Ilici să fie ceea ce a fost nu pot fi reproduse, chiar dacă genomul său ar putea fi. Nu putem recrea Rusia prerevoluţionară, nu putem simula mediul în care a crescut, educaţia pe are a primit-o, nu îi putem recrea părinţii care să-l crească şi să influenţeze dezvoltarea sa atât de profund pe cât au făcut-o, fără îndoială. Nu putem face astfel încât teoriile lui Marx să pară la fel de pline de speranţe pe cât vor fi fost atunci, pe scurt nu putem face nimic altceva decât să-i reproducem genomul, ceea ce nu va fi niciodată de ajuns. Nu ştiu dacă <educaţia îl face pe om>, dar sunt sigur că genele nu îl pot face” (14, p.16). Ar fi ca şi cum (asta s-a mai spus) am căuta să calculăm suprafaţa unui dreptunghi dispunând doar de dimensiunea lăţimii acestuia!

MEIOZĂ (engl. meiosis), tip special de diviziune celulară prin care se produc

gameţii (ovulele şi spermatozoizii, la om şi la alte animale, în general la organismele care se reproduc sexual. “Meiosis is actually a two-stage cell division with chromosome reduction occurring during the first division. The separation of different chromosome pairs during this division is completely random and is independent of where they originally came from (i.e., the mother or father). Meiosis thus serves as a way to introduce variations – at least in terms of possible gene combinations – into the next generation. The cycle of meiosis is completed in a sense when the gamete participates in a fertilization to produce a diploid zygote” (1, p.61).

MITOCONDRIE (engl. mitochondria), nume dat unor organite prezente în

citoplasma tuturor celulelor eucariote, unde produc energia necesară îndeplinirii a diverse activităţi, fapt pentru care se mai numesc şi „centrale energetice” („powerhouses”). Din cauză că este nevoie de o mare cantitatea de energie „to maintain the transmebrane ionic gradients that are essential for neural signaling, neurons tend to be particularly rich in mitochondria” (18, p.32). În funcţie de specie, o celulă poate să conţină până la 100 de mitocondrii. S-ar caracteriza şi printr-o autonomie genetică: “They contain their own DNA molecules, which function and replicate independently of the nucleus. This mitochondrial DNA (mtDNA) (= ADN mitocondrial) is present in the form of circular chromosomes (plasmids)” (1, pp.61-62). Această autonomie/independenţă ni se pare discutabilă, cel puţin în cazul neuronilor, unde mai verosimilă este interdependenţa, cu un accent pus pe prevalenţa funcţională a moleculei ADN din nucleu.

MITOZĂ (engl. mitosis), diviziune celulară simplă, din care rezultă două

celule-fiice. MUTAŢIE (engl. mutation), modificare bruscă, aleatoare (sic!), a materialului

genetic, în urma căreia celula respectivă şi toate celelalte celule provenite din ea pot să aibă o morfologie sau un comportament care diferă de al tipului normal (20, p.271). “It may be regarded as a failure of a cell or organism to store its genetic information faithfully. Mutations may or may not have any perceptible effect (i.e., change in the

phenotype of the organism). Whether or not a mutation causes a visible change depends on many factors, including, in some instances, environmental conditions” (1, p.63). Ceea ce înseamnă că mutaţiile nu sunt defel „aleatoare”. Se şi invocă, de altfel, nişte factori mutageni (radiaţii, substanţe chimice etc.), care provoacă modificări în structura genelor sau restructurări cromozomiale. Un factor mutagen puternic poate fi presiunea exercitată de activitatea psihică desfăşurată în introni (genele zise „silenţioase”), activitate care la rându-i suferă „şocuri” generate de mediu, în procesul uneori dramatic de adaptare la condiţiile de viaţă.

NEURON (engl. neuron), celulă caracteristică sistemului nervos, care

constituie unitatea morfologică şi funcţională a acestuia. Neuronii sunt de mai multe tipuri, în funcţie de o componentă sau alta a sistemului nervos. Indiferent de tip, este alcătuit dintr-un corp celular (pericarion), de la care pornesc prelungiri ramificate (dendrite), pe de o parte, şi un axon, pe de altă parte. (pentru detalii, a se vedea 12, pp.324-326). În legătură cu anatomia şi fiziologia neuronului s-au făcut o mulţime de descoperiri esenţiale, dar nici până azi nu s-a purces la demonstrarea modului concret în care influxul nervos străbate o dendrită şi apoi pericarionul, de la locul implantării unei dendrite şi până la conul de emergenţă al axonului, aşa încât se lasă impresia că genomul din nucleul neuronului nu ar avea absolut nicio implicaţie în transmiterea influxului informaţional şi cu atât mai puţin în potenţarea/modularea acestuia conform necesităţilor adaptării la mediu. Ceea ce este o absurditate. Încă şi mai absurd ni se pare însă faptul că nici măcar nu s-a pus vreodată o asemenea problemă.

NUCLEU (engl. nucleus), corpuscul bine conturat din citoplasma tuturor

celulelor eucariote, sediu al aparatului genetic reprezentat de ADN şi de structurile dependente. Conţine un organit numit nucleol, în care are loc biosinteza ribozomului (vezi). “The nucleus functions as the storage compartment for the information an organism needs for living, which it passes down to the next generation. Genes are transcribed within the nucleus, but the RNA transcripts are quickly transported into the cytoplasm so that protein synthesis takes place outside the nucleus. During cell division, the nucleus is the first part of the cell to show perceptible changes, first by duplicating its DNA and then by splitting. The fusing of two nuclei is the key event in the fertilization of two haploid cells to form a diploid zygote” (1, p.67). Este deci direct implicat în reproducerea sexuală, dar şi, prin introni, în acel gen de activitate (psihică) cerută de procesele de adaptare flexibilă la mediu, activitate ale cărei componente fundamentale sunt reflexele condiţionate plantate pe reflexele de bază, moştenite.

PICOGRAM (engl. picogram/picogramme), măsură de greutate care

reprezintă a miliarda parte dintr-un gram (10-12 gram-forţă). PROCARIOT (engl. prokaryote), organism cu celula lipsită de nucleu

(bacterii, alge albastre etc.). Se înmulţesc prin mitoză, diviziune celulară simplă, din care rezultă două celule-fiice.

PROTEINĂ (engl. protein), moleculă formată din unul sau mai multe lanţuri de aminoacizi. “If the nucleic acids [ADN, ARN] are the carriers of the information of life, then proteins are the executive force that translate these instructions into action and makes life possible” (1, p.76). Se estimează că numărul proteinelor existente se ridică la 200 000, faţă de numărul mult mai mic de gene (30 000 la om, după cum s-a stabilit prin secvenţierea completă a genomului). Proteinele sunt studiate sistematic de o ştiinţă specială, proteomica (engl. proteomics).

RETROVIRUS (engl. retrovirus), virus cu genom ARN, descoperit încă din

1911 de către Peyton Rous, patolog la Rockefeller Institute (25, p.244). Acest virus transformă ARN-ul în ADN, cu ajutorul enzimei numite revers transcriptază, ceea ce îi permite să se integreze în molecula ADN a gazdei. Este deosebit de expresiv modul în care defineşte retrovirusurile Daniel Cohen: „Retro, pentru că genomul lor este constituit din ARN, care are particularitatea de a se putea transforma în ADN, care el însuşi poate după aceea să integreze ADN-ul celular, adică inversul procesului obişnuit. Timp de zeci de ani s-a crezut că codul genetic nu se transmitea decât de la ADN-ul din nucleu la ARN-ul din citoplasmă, care în cazul acesta are grijă de sinteza proteinei. Direcţia unică de operare a codului genetic, de la ADN la ARN, făcea parte din ceea ce se numea <dogma biologiei moleculare>, până când pe la mijlocul anilor ’70 s-a descoperit că şi calea inversă era posibilă, datorită unei enzime excepţionale care a fost botezată <transcriptază inversă> sau <reversă>, în frangleză. Retrovirusurile produc această enzimă care le permite să-şi transmită pe de-a--ndoaselea, de la citoplasmă la nucleul celulei, de unde şi prefixul lor, retro” (2, pp.214-215). Numai „dogma” privind circulaţia potenţialului de acţiune (impuls nervos) a rămas în picioare, acesta urmând neabătut un traseu în sens unic, de la axon la dendrită.

REVERS TRANSCRIPTAZĂ (engl. reverse transcriptase), enzimă care

catalizează sinteza ADN după un model ARN. RIBOZOM (engl. ribosome), organit situat în citosolul celulelor, a cărui

funcţie constă în sintetizarea proteinelor, asociindu-se în această lucrare cu ARN-ul mesager. “Because ribosomes are found universally in the living kingdom and have retained their function in evolution, they are good indicators of the evolutionary relationship among organisms, especially those very far apart in evolution” (1, p.88).

VIRUS (engl. virus), cea mai mică particulă de viaţă, de dimensiuni atât de mici

încât nu pot fi vizualizate decât cu ajutorul microscopului electronic, aparat care măreşte de 100 000 de ori imaginea obiectelor supuse observaţiei. “Viruses are everywhere. Wherever there is life, there are viruses!” (25, p.13). Un rol cert în răspândirea virusurilor au păsările migratoare. Sunt considerate fiinţe aflate la frontiera dintre materia moartă şi materia vie. Cele mai mici virusuri (parvovirusuri) măsoară doar 12-25 nm (nm= nanometru = o miliardime dintr-un metru). Structura virusului este hiperelementară: un genom acromozomic învelit într-o capsidă, înveliş de natură proteinică, care este de altfel lepădat atunci când virusul pătrunde într-o celulă-gazdă, act parazitar la care este silit prin aceea că nu dispune de metabolism propriu şi nici de mijloace proprii de reproducere/replicaţie. Deşi de o simplitate extremă, virusurile sunt în

acelaşi timp de o variabilitate extraordinară, determinată de particularităţile mediului reprezentat de gazde, la care ele trebuie să se adapteze, astfel încât există o mare varietate de asemenea vietăţi, cele mai cunoscute fiind virusurile gripei, poliomielitei, rabiei, herpesului, imunodeficienţei (SIDA), ale unor cancere etc., fiecare dintre acestea prezentând noi şi noi subvarietăţi, în funcţie de capacitatea de „învăţare”/adaptare, fiind deja cunoscut faptul că şi ele dispun de introni. Nu au mitocondrii, nu au ribozomi, dar gene „silenţioase” au! De unde capacitatea de adaptare.

ZIGOT (engl. zygote), oul fecundat, în care gameţii au fuzionat. Se divide în 2,

4, 8, 16 etc. celule, care formează succesiv morula, blastula, gastrula, embrionul şi diversele lui faze de dezvoltare, până când fetusul (fătul) ajunge la stadiul expulzării din uter.

Bibliografie (selecţie) 1. ACHARYA, Tara, Neeraja SANKARAN, The Human Genome Sourcebook,

Greenwood Press, Westport – Connecticut, London, 2005. 2. COHEN, Daniel, Les gènes de l’espoir. À la découverte du génome humain,

Robert Laffont, Paris, 1993. 3. COLLINS, Warwick, A Silent Gene Theory of Evolution, The University of

Buckingham Press, 2009. 4. DAMASIO, Antonio, The Feeling of What Happens. Body and Emotion in the

Making of Consciousness, A Harvest Book, Harcourt, Inc., Orlando, Austin, New York, San Diego, London, 2000.

5. DARNELL, Jim, Harvey LODISH, David BALTIMORE, Biologie moléculaire de la cellule, 2-e edition. Traduit de l’anglais par Camille FRANÇOIS, De Broeck-Wesmael, Bruxelles, 1993. (Titre de l’édition originale: Molecular Cell Biology, Scientific American Book, 1990).

6. DARWIN, Charles, The Origin of Species, with a Special Introduction by Sir Julian HUXLEY, Signet Classics, New American Library, Penguin Group (USA), New York, 2003.

7. DAWKINS, Richard, Un râu pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul şi evoluţia speciilor, Traducere din engleză de Elena-Marcela Badea şi Dan Oprina, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

8. FUSTER, Joaquìn M., Cortex and Mind. Unifying Cognition, Oxford University Press (USA), 2005.

9. GAVRILIU, Leonard, Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga. Preludii la o noologie abisală, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

10. GAVRILIU, Leonard, Cerebrologie şi filosofie. O privire asupra dualismului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

11. GAVRILIU, Leonard, Inteligenţa şi patologia ei. Ce este prostia, Editura IRI, Bucureşti, 2001.

12. GAVRILIU, Leonard, Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Moldopress, Paşcani, 2008. (Ediţia I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998).

13. GAVRILIU, Leonard, Introducere în Psihologia educaţiei, Editura Stef, Iaşi, 2011 (Ediţia princeps, Institutul Pedagogic de 3 ani, Suceava, 1969).

14. HARRIS, John, Clone, gene şi nemurire, Traducere de Irina-Margareta NISTOR, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.

15. JOHNSON, Steven, Mind Wide Open. Your Brain and the Neuroscience of Everyday Life, Scribner, New York, 2005.

16. KANDEL, Eric R., In Search of Memory. The Emergence of a New Science of Mind, W.W.Norton & Company, New York, London, 2006.

17. LeDOUX, Joseph, Synaptic Self. How Our Brain Become Who We Are, Penguin Books, New York, 2002.

18. LEVITAN, Irwin B., Leonard K. KACZMAREK, The Neuron. Cell and Molecular Biology, Third Edition, Oxford University Press (USA), 2002.

19. LEWONTIN, Richard, The Triple Helix. Gene, Organism, and Environment, Harvard University Press, 2001.

20. MARTIN, Elizabeth, Michael RUSE, Elaine HOLMS, Dicţionar de Biologie, Traducere de Ileana MUICĂ, Cristina MUICĂ, Elisabeta Alina NIŢU, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999. (Ediţia originală: The Oxford Dictionary of Biology, Oxford Uiversity Press, 1996).

21. MONOD, Jacques, Le Hasard et la Nécessité. Essai sur la philosophie naturelle de la biologie moderne, Seuil, Paris, 1970.

22. NOLTE, John, The Human Brain. An Introduction to Its Functional Anatomy, Fifth Edition, Mosby, Inc., St. Louis, London, Philadelphia, Sydney, Toronto, 2002.

23. RAMACHANDRAN, Vilayamur S., A Brief Tour of Human Consciousness, Pi Press, New York, 2004.

24. RIDLEY, Matt, Genome. The Autobiography of a Species in 23 Chapters, Harper Perennial, New York, London, Toronto, Sydney, 2006.

25. SHORS, Teri, Understanding Viruses, Jones and Bartlett Publishers, Sudbury, Massachusetts, Boston, Toronto, London, Singapore, 2008.

26, SINGH, Simon, BING BANG. Originea universului, Traducere din engleză de Vlad ZOGRAFI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

27. SKINNER, B.F., Beyond Freedom and Dignity, A Bantam/Vintage Book, Toronto, New York, London, 1972.

28. VELLARD, J., Une civilisation du miel. Les indiens Guayakis du Paraguay, Préface de P.RIVET, Librairie Gallimard, Paris, 1954 (ed. princeps, 1939).

29. WEINBERG, Steven, Primele trei minute ale universului. Un punct de vedere modern asupra originii universului, Cuvânt înainte: Ioan URSU, Traducere din limba engleză, note şi prefaţă: Gheorghe STRATAN, Editura Politică, 1984. (Ediţia originală: The First Three Minutes. A Modern View of the Origin of the Universe, Basic Books, Inc., Publishers, New York, 1977).

30. ZAZZO, René, Le devenir de l’ntelligence, Presses Universitarires de France, Paris, 1946.

Biobibliografie

LEONARD GAVRILIU s-a născut la 1 aprilie 1927, în Paşcani. Studii elementare şi gimnaziale în oraşul natal, iar liceale la Cernăuţi, Piteşti, Iaşi şi Timişoara. Student medicinist în anii 1952-1955, la Iaşi şi Timişoara, iar în 1955-1956 student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, de unde se retrage ca să se încadreze în redacţia revistei „Scrisull bănăţean”, la Timişoara. În 1966 a absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1974 a obţinut titlul de doctor în Psihologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1956. În 2007 i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Paşcani. A fost redactor al ziarului „Luptătorul bănăţean” din Timişoara (1948-1952), secretar de redacţie şi şef al secţiei de critică literară la revista „Scrisul bănăţean” (1956-1961), asistent şi lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava (1966-1972), redactor şi şef de rubrică la ziarul „Informaţia Bucureştiului” (1972-1989), expert parlamentar în Senatul României (1994-1996). Este primul traducător în româneşte din opera lui Sigmund Freud (1980) şi Alfred Adler (1991). A publicat poezie, proză, critică literară, eseuri filosofice, studii ştiinţifice. Este directorul fondator şi editorul revistei „Spiritul Critic”, care, din ianuarie 2003, apare, trimestrial, la Paşcani. Autor al următoarelor scrieri originale: Vânt pe trestii, sonete (1948), Introducere în psihologia educaţiei, 2 volume (1969), Omul, acest animal suprasexual, eseu introductiv la volumul Sigmund Freud, Psihanaliză şi sexualitate )1994), Mic tratat de sofistică (1996), Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga (1997), Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic) (1998), Cum am „evadat” din Armata Roşie, scriere autobiografică (1999), Reparând zidul, versuri (1999), Cerebrologie şi filosofie. O privire asupra dualismului (2000), Inteligenţa şi patologia ei. Ce este prostia (2001), Aventuri pe Siret, proză autobiografică (2001), Il traduttore tradito per la Casa Editrice Niculescu (2003), Interlocutori din secolul XX, interviuri (2003), Judecăţi critice, vol.I (2004), Jurnalul anului revoluţionar 1989 (2004), Judecăţi critice, vol.II (2005), Sisif în pisc, poeme (2005), Jurnalul lui Marcel (2005), Polemici necordiale (2005), Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui, scriere autobiografică (2005), Judecăţi critice, vol.III (2006), Sfârşitul Erei Freud? (2006), Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi la apa Sucevei, jurnal (2006), Oameni din Paşcani în câte un interviu-autoportret (2007), Bucuria de a muri, dramă ştiinţifico-fantastică în 3 momente (2007), Judecăţi critice, vol.IV (2007), Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (2008), Scrisori de la scriitori (Secolul XX) (2009), Judecăţi critice, vol.V (2009), Căutătorul de comori, roman (2009), Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi pe Mureş (Pagini de jurnal 1956-1960) (2009), Virajul, roman (2010), Scrisori de la Vasile Pavelcu (Istoria unui doctorat în Psihologie) (2011), Pe urmele unui jurnal ars la Suceava, roman strict documentar (2011), Judecăţi critice, vol.VI (2011). În afară de acestea, a tradus peste 50 de volume din limbile franceză, germană, engleză şi italiană, în special din domeniile filosofiei şi psihologiei.