LeCtura #7 - Generatia

52
Le C T ura nr. 7 / 2011

description

Unii ne maturizăm mai târziu, alții îmbătrânim prea repede. Locul unde ne-am născut? Unii dintre noi ne limităm rămânând aici, alții plecăm în alte părți. Educația? Încă păstrează o urmă de comunism în ea, dar și revolta unui sistem ce se vrea schimbat. Tehnologia? Un prieten îmi spunea că suntem generația crescută cu lapte praf și dematurizată de Facebook. Poate e prea mult spus, dar avem nevoie de forme de exprimare, de like-uri la statusuri și la poze. Suntem perverși, vrem doar ca ceilalți să ne împărtășească aceleași pasiuni, idei etc. Ne definește online-ul? Ne ajută să comunicăm, să cunoaștem mai mult și, într-un fel sau altul, ne face mai egoiști. Umplem pagini pe bloguri vorbind despre noi. Accesul la internet ne oferă un anumit grad de libertate; libertate în cuvinte, în poze, filme sau muzică. Suntem într-o continuă mișcare. Apoi vrem să cucerim munți, să ne bălăcim în mare, să lenevim pe nisip, să citim, să vedem filme. Și totuși,

Transcript of LeCtura #7 - Generatia

Page 1: LeCtura #7 - Generatia

Le CTuranr. 7 / 2011

Page 2: LeCtura #7 - Generatia

Dă viață pozelor tale digitale!Intră pe www.digitalcolorfoto.ro

să descoperi cum!

Page 3: LeCtura #7 - Generatia

3

editorialDoi. Doi. Zece-doi. Se aude?

Bună seara. Vă mulţumim tuturor pentru prezenţă. Nu ne aşteptam să fiţi aici în număr atât de mare şi în mod sigur nu ne aşteptam să ne aduceţi flori. Nu, flori. Cărţi, da. Cărţile sunt cadouri bune. Peste ani am fi ştiut că aţi fost azi aici, pentru că v-aţi fi semnat pe prima pagină a cărţii, cu dedicaţie. N-aţi făcut-o, nu-i nimic, dar va trebui să vorbim despre asta. Totuşi, vă mulţumim încă o dată pentru prezenţă. Suntem pe drumul cel bun.

Acum un an era 24 august. Pe terasă la The Backstage, concert Andărcavăr Bend. O parte din voi aţi fost acolo. Pe mese era o revistă, pe copertă – un bărbat, citea Garfield. Între coperţile revistei stăteau 22 de pagini de vis alb-negru. Visul era despre oameni, independenţă, muncă şi entuziasm, iar coperţile – un pic mai groase decât conţinutul şi color. Când ne-am trezit a doua zi, visul era tot acolo, pe mese. Bărbatul, tot pe copertă. Deasupra bărbatului, nopţi lungi de discuţii, certuri şi idei comprimate într-un nume: LeCtura.

Cineva a spus odată că viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea viselor lor. Altcineva, altădată, a spus să nu ne facem griji în privinţa viitorului, el vine oricum. Alţii, în repetate rânduri, au susţinut că viitorul e luminos, viitorul e oranj. Aş spune vorba aia, “nu ştiu alţii cum sunt…”, dar aş minţi. Ştiu cum sunt alţii. Ştiu cum sunteţi

voi. Ştiu că sunteţi deschişi la ce vi se oferă. Ştiu că puteţi să alegeţi grâul de neghină. Ştiu că ştiţi cum e “afară”, cum sună muzica, ce filme se produc şi care sunt evenimentele importante. Aveţi respect pentru cei din jur şi pentru natură. Ştiţi că educaţia şi cultura ne fac mai buni. Ştiu că citiţi în tren sau autobuz, 10 minute seara sau câte un weekend întreg. Şi mai ştiu că dacă aţi avea ocazia să reconstruiţi ţara de la zero, cu siguranţă n-aţi face-o după chipul şi asemănarea celei de dinainte.

Şi noi suntem la fel ca voi. Facem parte din aceeaşi generaţie. Reconstruim fără a distruge, cu paşi mărunţi, alimentându-ne cu energia propriilor vise.

Dacă nu sunteţi aşa... Mă scuzaţi două secunde. Se poate nişte apă, vă rog? Mi s-a uscat gura. Mulţumesc. ... e timp pentru toate. Ziua de mâine e a celor care se pregătesc pentru ea azi. Asta e tot vorba cuiva.

Acum un an era 24 august, azi e 20 octombrie. Iată cum, când visăm, anul are oricâte luni vrem.

Să închinăm pentru anul care a trecut, prezentul care a fost cândva un viitor şi viitorul care ne aparţine!

LeCturăm. Devorăm. Existăm! •

de Oana Hodade

Page 4: LeCtura #7 - Generatia

4

Suntem

administrativAlex Ovidiu PopaCătălin HegheșVlad Mircea Lipovanu

editorOana Hodade

editori asociațiAdina Chițu, Alice Mihalache, Anca Butucea,Ancuța Hanca, Andreea Bende, Anna Efremov, Horațiu Șerb, Irina Pintilie, Ligia Voro, Mădălina Roman, Oana Pintilie.Olga Efremov, Paul Socol, Scarlett Dan layout & designAndrei Zaițiu

foto Adela Chibulcutean, Mihaela Romonți

corecturăRoxana Maria Cotruș

foto copertăAdela Chibulcutean

membri fondatoriCătălin Hegheș, Oana HodadeMihaela Romonți, Vlad Lipovanu

revista este tipărită dewww.digitalcolorcompany.ro

sprijiniți dewww.anvico.rowww.reea.net

contactwww.revistalectura.rocontact@revistalectura.rofacebook.com/revistalectura

Revista LeCtura este publicată de Asociația Pentru Minți Pertinente (AMPER).

ISSN 2068 – 908X

LeCtura se măreşte de la număr la număr - număr de pagini, număr de idei, număr de oameni. Cei de mai jos sunt o parte din cei ce-au devenit LeCturişti de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Vrei şi tu pe pagina 4? Scrie-ne pe [email protected].

AndreeaBende editorHorațiu Șerbeditor

Anna Efremoveditor

Adela Chibulcuteanfotograf

Adina Chițueditor

Mădălina Romaneditor

AncaButuceaeditor

AndreiZaițiudesigner

Page 5: LeCtura #7 - Generatia

f a c e b o o k . c o m / t a t f f

Page 6: LeCtura #7 - Generatia

6

Organizatori Parteneri Parteneri media

Luna Amară - lansare album nou28 Octombrie

Niște Băieți - lansare album nou5 noiembrie

Robin and the Backstabbers18 noiembrie

în Bastionul Dogarilor

Page 7: LeCtura #7 - Generatia

7

generațiaUnii ne maturizăm mai târziu, alţii îmbătrânim prea repede. Locul unde ne-am născut? Unii dintre noi ne limităm rămânând aici, alţii plecăm în alte părţi. Educaţia? Încă păstrează o urmă de comunism în ea, dar și revolta unui sistem ce se vrea schimbat. Tehnologia? Un prieten îmi spunea că suntem generaţia crescută cu lapte praf și dematurizată de Facebook. Poate e prea mult spus, dar avem nevoie de forme de exprimare, de like-uri la statusuri și la poze. Suntem perverși, vrem doar ca ceilalţi să ne împărtășească aceleași pasiuni, idei etc. Ne definește online-ul? Ne ajută să comunicăm, să cunoaștem mai mult și, într-un fel sau altul, ne face mai egoiști. Umplem pagini pe bloguri vorbind despre noi. Accesul la internet ne oferă un anumit grad de libertate; libertate în cuvinte, în poze, filme sau muzică. Suntem într-o continuă mișcare. Apoi vrem să cucerim munţi, să ne bălăcim în mare, să lenevim pe nisip, să citim, să vedem filme. Și totuși, nu vrem cu toţii asta. Suntem diferiţi.

Felul în care iubim? Unii iubim prea mult și renunţăm prea repede. Alţii suntem prea visători. Unii ne îndrăgostim ușor, facem un copil, doi, apoi ne gândim la ziua de mâine, iar alţii nu avem nici măcar timp să iubim. Suntem o generaţie de singuratici. Cu vicii. Oare viciul e cel care ne definește? Suntem, însă, prea orgolioși să recunoaștem asta. Suntem diferiţi pentru că avem

libertatea de a alege. Putem să greșim și o putem lua de la început. Facem alegeri. Azi suntem eco. Protejăm natura și mâncăm salată și cereale. Mâine facem grătar la marginea pădurii și uităm să luăm PET-ul de bere gol când plecăm. Apoi facem campanii și adunăm gunoaie. Avem timp pentru toate acestea. Și totuși, suntem atât de fragili în faţa timpului...

Muzica? Fiecare îşi caută melodia în care se regăsește, acea melodie care să-i descrie cât mai fidel starea. O întreagă paletă de genuri, de stări, de trăiri, de emoţii. Suntem curioși. Experimentăm. Suntem nebuni și gălăgioși. Unii. Restul, privim tăcut.

Generaţie de contraste. Ne definește faptul că suntem diferiţi. Pentru unii modelele de urmat în viaţă sunt demodate. Majoritatea dintre noi nu are un tipar, așa că ne creăm în fiecare zi propriul nostru tipar. Facem sacrificii pentru că ne dorim o viaţă mai bună. Și chiar dacă nu ne iese de fiecare dată, vrem mai mult. Like-uri la statusuri, cât mai mulţi prieteni, bani etc. Viitorul? Habar nu am cum va fi!

Azi e doar o zi de toamnă./de Ancuța Hanca •

introducereCe ne face atât de diferiți și ce ne definește de fapt?

Page 8: LeCtura #7 - Generatia

8

De-generația mea

„Am visat că eram cu (…) în Malmö. Şi stăteam undeva la periferie. Foarte curat oraşul, multe roşcate mişto şi mall-ul era în cer, trebuia să urcăm o scară. Cam cel mai tare vis din ultima vreme.”„Oh... mi-e dor să mă duc cu abonamentul la Biblioteca Județeană și să împrumut cărți, să nu mai ies din casă cu zilele, acaparată fiind de frumusețea ficțiunii...”

de Cătălin Hegheș, foto Mihaela Romonți

Page 9: LeCtura #7 - Generatia

9

Nu sunt nici citate din autori celebri, nici motto-uri, nici replici din filme. Sunt două statusuri pe care doi prieteni din lista mea de pe Facebook le-au postat în cele aproape două luni în care m-am gândit cum să scriu articolul despre generația mea. Sunt extrem de diferite și tocmai lipsa de omogenitate cred că e ceea ce ne caracterizează generația sau, poate, la orice generație, lipsa puterii de auto-înțelegere. Sau poate amândouă.

Dacă am porni mai analitic în descrierea generației noastre, probabil, punctul de plecare se învârte undeva la intersecția termenilor: diversitate, viteză, informație, sete și consumism.

... pentru că de multe ori m-am surprins conducând, cu smartphone-ul în mână, eventual oprit la semafor și postând ceva pe Twitter. Iar, când e să mă informez, e de prisos, cred, să spun că nenumăratele posibilităţi oferite de internet depășesc de departe tradiţionala carte. Scriu la revistă, la un site de știri on-line, un ziar săptămânal, pe blogul personal, actualizez regulat statusurile Twitter, nu prea trece zi să nu postez ceva pe Facebook și mă implic în proiecte de voluntariat. Îmi place și marea și

muntele, și muzica electronică și rock-ul, și iarna și vara, și slow și fast-food-ul și o pot ţine așa la infinit. Și simt mereu că sunt în urmă, că e mult mai mult decât atât. Și de multe ori sunt frustrat că nu pot să citesc, văd, ascult, simt tot.

…pentru că ajung să public o declaraţie, o fotografie sau o idee mai repede decât ar putea-o face orice televiziune, radio sau ziar. Pentru că trăim în viteză, mâncăm în viteză și da, știu, sunt clișee de duzină, dar sunt foarte reale! Uite, de exemplu, mi-am cumpărat anul trecut o mașină din Suedia. În patru zile am parcurs 5-6.000 de kilometri, iar vinerea seara eram la bere cu prietenii, fără ca ei să fi bănuit unde am fost. După isprava asta cred că unul ca Napoleon ar fi fost tare invidios, însă astăzi e un lucru firesc, banal pe alocuri. Îl poate face aproape oricine.

…curge prin toate canalele, dezirabile sau nu. Stă pe toate gardurile, în toate direcţiile. În cutia poștală, la intrare în bloc, pe mașină, la televizor, pe telefon, în lift, la pișoar, pe clădiri, pe tricourile oamenilor, în principiu, cam peste tot pe unde te uiţi. E o avalanșă continuă de informaţii care inhibă sau chiar copleșește, în care alteori e extrem de revigorant să te cufunzi. Credeţi-mă, nu mai e doar o glumă. Din păcate, procesarea cât de cât eficientă a informaţiei nu o poate garanta nimeni. Dar aici intrăm într-o altă

poveste.

…ne-a cuprins și nu sunt convins că știm s-o gestionăm. Vrem să vedem și concertul X, vrem să vedem filmul Y, piesa tocmai auzită la radio o găsim mai repede ca niciodată (sunt aplicaţii on-line care îţi pot indentifica piesa căutată în urma fredonării acesteia). Și tot nu ajunge. Vrem și să citim și să vedem un spectacol de teatru, poate chiar să ne facem o formaţie, să călătorim ca să vedem ACUM și LIVE Parisul, plajele Greciei sau Praga. Vrem, vrem, vrem! Conștientizăm că putem și să mâncăm la McDonald’s și să gustăm o friptură de vită cu un vin roșu. Și poate uneori le vrem pe amândouă deodată. Avem sete de informaţie, de nou, de altfel. Uneori ne ţine 2-3 minute, alteori se dezvoltă în obsesie. Tot timpul vrem și, ca o reciprocă, tot timpul suntem plictisiţi – asta e partea mai neplăcută a setei continue, care duce la superficialitate, nestatornicie, lipsa aprofundării, neseriozitate.

…aproape orice. Din pricina setei de nou suntem în stare să ne luăm și cel mai năstrușnic reader electronic de cărţi și volume de carte tipărite din librării, de unde ne ademenește și un ceai, un stilou simpatic sau un CD care, de fapt, nici nu ne trebuia. Nu economisim cum făceau ai noștri, ci suntem împinși de ceva de la spate ca să consumăm nu doar informaţie, ci și produse sau servicii inutile. Dacă ajungem la concluzia că „avem nevoie”, atunci chiar avem nevoie! Sau, poate, doar în mintea noastră chiar avem

Diversitate...

Viteză…

Setea...

Informaţia... Consumăm...

Page 10: LeCtura #7 - Generatia

nevoie. Oricum, facem tot posibilul să avem pentru că suntem și încăpăţânaţi. Evident, asta poate fi și în favoarea și în defavoarea noastră. N-aș vrea să trec mai departe fără să vă recomand și cartea „No Logo Tirania Mărcilor”, de Naomi Klein, unde autoarea explică foarte frumos cum am ajuns de la atracţia pentru logo-uri la obsesia pentru ele. Și, de ce nu, chiar sub tirania lor, cum spune și titlul.

În tot amalgamul acesta, în viteza uimitoare în care ne trăim vieţile, la un moment dat devenim atât de bulversaţi, încât ne comportăm iraţional. Că generaţia dinaintea noastră așa ne vede, nu e de mirare – conflictul dintre generaţii nu l-am brevetat noi, e aici de când lumea. Iar de data asta nu vă îndrum, ci vă rog din tot sufletul: citiţi „Cea mai frumoasă istorie a iubirii”, culeasă de Dominique Simonnet de la o serie de istorici. În ciuda numelui, cartea este extrem de pragmatică pe tema dată și vă veţi auto-înţelege mai bine, în contextul evoluţiei.

Suntem iraţionali, însă nu doar prin ochii altora, ci și prin propria logică, dacă stăm să analizăm și să ne autoanalizăm. Din cauza asta mâncăm la Mac și avem impresia că am făcut o mare afacere. Sau stăm blocaţi pe autostrada Soarelui, încolonaţi spre libertatea pe care ne-o dă Costinești-ul sau Vama (unde e o înghesuială cumplită în vârf de sezon). La final, la fel de încolonaţi, ne întoarcem cu un set minunat de amintiri de vacanţă/concediu. Între paranteze: anul acesta mi-am petrecut aproape jumătate din escapada la mare pe drum, dar am amintiri de acolo absolut superbe. Până la urmă aparţin și eu generaţiei mele, deci se poate să fiu și eu iraţional. Citiţi-l mai bine pe George Ritzer și teoria lui despre McDonaldizarea societăţii ca să vedeţi cam până unde poate

ajunge limita iraţionalităţii noastre.

Iraţionalitatea se combină uneori cu autosuficienţa sau, mai degrabă, cu un fel de narcisism incipient și atunci intervine un alt fel de proces. Devenim stupizi și ridicoli. Credem că putem face orice cu o prezentare în Power Point și o idee bună. Un foarte interesant analist al unui curent extrem de prezent în generaţia noastră e un anume Mark Racz, care are o categorie aparte dedicată așa-numiţilor miruni, pe care îi descrie la www.contactcultural.ro. Nu-i iese la fel de bine și descrierea „plebeilor”, dar merită să vă faceţi timp să-i citiţi blogul dacă vreţi să înţelegeţi generaţia noastră. Veţi înţelege mai bine, sper, că de multe ori avem convingerea că suntem buricul pământului și, de fapt, nu facem nimic. Cădem dintr-o extremă în alta. Acum suntem narcisiști aroganţi, iar în momentul următor melancolici și depresivi. Acum suntem cu visele măreţe în cap, mânaţi de entuziasm, implicaţi în tot felul de proiecte, iar mâine clacăm și nu mai suntem în stare să facem nimic. Dacă așa o fi generaţia mea sau nu, cred că cel mai bine vor putea cântări cei ce ne vor urma. Întotdeauna a fost așa. Până una alta, așa cum e, mie îmi place. Și n-am vorbit despre consumism, despre eco-stilul de viaţă sau restul curentelor care se manifestă aici, acum, printre cei ca mine (se vor ocupa de o parte din ele colegii mei, în următoarele pagini). La prima ședinţă de număr am inventariat vreo 10-15. Nu mai găsesc hârtia pe care le notasem, deși am păstrat-o multă vreme. Convins fiind până de curând că sunt un tip ordonat, am ajuns în ultima lună să constat cumplitul contrariu. O pun pe seama generaţiei. •

Page 11: LeCtura #7 - Generatia

11

carte

Raiul noii generaţii al lui Milward este extrem de colorat în nuanţe de roz, verde ţipător şi galben şi mare parte a timpului e strălucitor, chiar orbitor. Personajele sunt dintre cele mai diverse: de la virgini şi virgine, care îşi doresc să scape din postura asta incomodă, la dependenţi de alcool, dealeri de droguri și fetiţe care nasc copii şi apoi îi ucid pentru că le-au distrus copilăria. Avem în prim plan, pe de-o parte, o Evă ispititoare, voluptuoasă, plină de încredere în sine şi pe cealaltă parte, un Adam dornic să guste din merele Evei, dar prea nevinovat, prea imatur şi sincer, prins într-o lume dornică de senzaţii tari, în plină

viteză şi înfricoşată de plictiseală. Fiecare dintre ei prezintă aceeaşi lume prin ochii proprii, prin prisma senzaţiilor, obsesiilor şi fricilor sale.

Aş descrie romanul ca pe un jurnal al tinereţii, al căutărilor de tot felul, al experimentării. Drumul acestor adolescenţi către maturitate (unul cam rapid şi cam dur, după mine) este prezentat până în cele mai mici secrete ale sale, în detalii dintre cele mai indecente care te lasă uneori cu gura căscată. Autorul, de numai 19 ani când a scris cartea, era implicat în această lume şi

atât personajele cât şi firul acţiunii îi sunt familiare şi sunt inspirate, într-o anumită măsură, din realitate. Cu un limbaj lipsit de pudoare, până la vulgaritate, cartea e uşor de înţeles şi de digerat. Te face să te întrebi ce educaţie le vei oferi copiilor tăi, asta dacă în momentul lecturii ai mai mult de 25 de ani. Eu am trăit sentimente contradictorii citind această carte. Recunosc. Oricum, odată ce am început să o citesc, nu m-am oprit până nu am dat-o gata! /de Oana Pintilie •

mereautor Richard Milwarded. Pandora M, 2009

Page 12: LeCtura #7 - Generatia

12

Când mi-a fost dat să aud că David Fincher s-a decis să regizeze un film despre Facebook, m-am întrebat dacă nu cumva regizorul suferă de vreo anomalie creativă, ţinând cont de faptul că până acum ne-a tot educat cu demonstraţii de thriller imaculat, ca „Fight Club”, „Seven” sau „The curios case of Benjamin Button”. Însă această abatere de la deontologie, ideologie și normă stilistică s-a dovedit a fi una favorabilă, acest guru al unei întregi nișe cinematografice a demonstrat că poate la fel de bine face un film atipic, discordant în raport cu realizările precedente.

Panta narativă este una simplă: avem de-a face cu un bildungsfilm ce se adapă setos la originile, la facerea Facebookului, acolo

unde problematica drepturilor de autor se întâlnește cu o mână de tineri pluri-circumvoluţionaţi, cu frustrările lor cotidiene și cu idealismul lor frenetic.

Filmul adună câteva segmente pe care le așează scurcircuitant în pagină: demersul prin care reţeaua a luat fiinţă, modalitatea în care o idee a emers din alta, felul în care ele s-au coborât în fântâna realităţii și revendicarea succesului lor. Tot acest angrenaj este uns cu fluiditatea unor replici extrem de inteligente, de rapide, asiști mut la desfășurarea unei tornade lingvistice. Forţa discursivă a personajului principal (Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, interpretat magistral de tânărul Jesse Eisenberg) e concentrată preponderent în

prima jumătate a filmului, te ţine legat de mâini și de picioare, ești numai ochi și urechi, surprins de volbura replicilor care pare a se domoli de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a filmului. Legitimă încetinire deoarece reţeaua ajunge să ia locul individului, sistemul devine autonom și milioane de utilizatori i se converg și convertesc.

Deși pare a fi un elogiu adus unei întregi generaţii, adevăratul film despre Facebook sau, mai bine spus, despre efectele reţelei, este „Catfish”, un film minimalist, surprinzător de revelator și mai puţin comercial decât „The social network” ./de Adina Chițu •

the social network2009, r. David Fircher

Page 13: LeCtura #7 - Generatia

13

playlistPatru oameni, patru vârste diferite, patru abordări diferite, patru moduri de a con-suma muzica. Câtă vreme suntem atât de diferiți, nici în privința muzicii nu puteam fi altfel. Vorbim despre un domeniu atât de personal, atât de „al meu”, încât nu mai există nici regulă de vârstă, nici de bagaj cultural, nici de formare personală, ci totul intră într-un tărâm al subiectivismului de nedeslușit, în care poți observa influențe, dar niciodată reguli clare, limpezi.

Cel mai bine e să citiți și să vă bucurați de diferențe.

foto Mihaela Romonți

Page 14: LeCtura #7 - Generatia

Horațiu Șerb

În ultima vreme am tendinţa să ascult mai cu seamă muzică nostalgică, caldă, din aceea care-ţi ridică părul pe mâini şi-ţi umezeşte ochii. Nu mai suport cluburile cu muzica exagerat de tare, am oroare de house şi noul val aşa zis electro. Mi se reproşează că prefer muzica deprimantă, însă nu e nici pe departe aşa. Prezenţa unui filon liric, chiar dacă în cheie tristă, nu presupune neapărat o înclinare către depresie. Muzica interacţionează cu nostalgia din noi şi o face cu frumuseţe şi delicateţe. De fapt ne hrănim cu nostalgiile noastre, le căutam când ele nu apar, şi le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodată. Muzica nouă de azi este atât de depersonalizantă şi alienantă pe cât poate fi o succesiune de sunete: o muzică construită pe o bătaie obsedantă de tobă mare, peste care se adaugă un motiv muzical şi mai obsedant, repetat până la saturaţie. Am văzut oameni mişcându-se în transă pe aceste muzici complet fade şi nu am putut în ruptul capului să înţeleg ce îi mână de la spate. „Vai, fată, melodia aia dumtzi-dumtzi aşa amintiri îmi stârneşte!”

Niciodată. N-are cum. Nu conţine motoraşul necesar însoţirii de amintiri.

Cred cu tărie însă că peste nostalgiile noastre, fie ele de orice fel, mai există o nouă generaţie şi se naşte un nou val al „Poeziei muzicii tinere”.

Mădălina Roman

Când dintr-un trecut, mai vechi sau mai nou, nimic nu mai subzistă, când după moartea

Page 15: LeCtura #7 - Generatia

unor fiinţe, după erodarea lucrurilor, amintirile rămân singure, fragile, dar mai vii, imateriale dar persistente. Așteaptă și speră, pe ruina a ceea ce mai există, ca într-o zi să vibreze din nou corzile, iar acordurile să renască pe ritm de dans. Oricât de instabilă pare a fi memoria, emoţiile fixate în amintiri nu mor niciodată. Și atunci mă întreb oare de câte fracţiuni dintr-o secundă e nevoie pentru a retrăi emoţiile de altă dată, emoţiile pe care doar corzile ce vibrau și vocea care răsuna pretutindeni puteau să ţi le ofere.

Întotdeauna scenele vor fi pline de artiști, dar există o perioadă ce poate fi considerată perioada de glorie, atunci când stadioanele și sălile de concert erau pline, când discurile se vindeau pe sub mână, când aceleași melodii răsunau în minţile tuturor și zdrăngăneau în acordurile amatorilor la munte sau la mare, la un foc de tabără sau la lumina lumânării. Atâta timp cât vor exista nostalgicii care au trăit acele momente și nostalgicii care s-au născut cu o secundă mai târziu, dar și-au însușit emoţiile din imagini și amintirile altora, tempoul ritmic nu va muri niciodată, iar mintea nu va parăsi niciodată trupul. Poate că tinerii adolescenţi ascultă astăzi de zece ori mai multă muzică decât obișnuiau să asculte părinţii sau bunicii lor, poate că muzica de astăzi se aude în difuzoare peste tot în jurul nostru, la metrou, în magazine, în librării sau în căștile trecătorilor grăbiţi de pe străzile aglomerate. Însă, în tot acest vacarm, nostalgicii care merg prinși în gândurile lor către o destinaţie, mai mult sau mai puţin precisă, au nevoie de exact acele câteva fracţiuni care să îi oprească din drumul lor, atunci când aud o voce sau un ritm de altă dată. Și cum oamenii au o abilitate unică de a se dedubla, acţionând și în același timp retrăgându-se pentru a se privi acţionând,

agitaţia dimprejur îngheaţă, pentru a se propaga în mintea lor, unde emoţiile încep să vibreze, amintirile să se zbată, pupilele să se dilate, iar mușchii să se curbeze într-un zâmbet melancolic. Jocul gândurilor începe... muzica de astăzi, o muzică imperfectă și periculos de efemeră. Speră la un viitor, care contrastează cu prezentul, la o viaţă care să îi salveze de obligaţia de a se angaja în ceea ce îi înconjoară, de a privi cum ignoranţa a ajuns un viciu și cum „sofisticarea” a adus cu sine fragilitate și instabilitate... Un oftat lung și nostalgicul își amestecă pașii printre trecători grăbiţi.

Anna Efremov

Prin clasa a V-a, a VI-a, când aveam 11-12 ani, îmi amintesc că am descoperit The Black Eyed Peas – cântau despre iubire, pace, despre cum să te distrezi. Pe când au devenit foarte comerciali, nu-i mai ascultam de ceva vreme. Saşa, fratele meu, asculta Korn, Limp Bizkit, Linkin Park. Pe la 13 ani parcă e amuzant. Pop, rap nu mi-a plăcut niciodată. Mă interesa tot ce-i vechi. Îmi plăcea să mă uit la artiştii bătrâni şi la ce au făcut în tinereţe, şi urmăream anii cântecului. Nu mă gândeam la ce să ascult, am început cu trupe vechi, dar cunoscute şi apropiate de gustul meu – Nirvana, Sex Pistols, Ramones, era o vreme când ascultam numai punk – The Exploited, Bad Brains, The Clash, Megadeth din recomandări, Slayer (cine nu ştie de ei?) şi AC/DC. Asta deja după ce am descoperit punk-ul. Guns N’Roses. Îmi plăcea să văd filme documentare despre artişti, trupe, despre un curent. D.O.A. (1980) – film documentar despre punk – un curent deja existent şi bine conturat– Generation X, Fugazi, Sex Pistols, Dead Kennedy, Afi, Zeke.

Page 16: LeCtura #7 - Generatia

16

Eram foarte curioasă. Când vreau să aflu ceva şi devin obsedată de acel lucru, până nu aflu, nu mă liniştesc. The Doors – am început să-i ascult, după ce am văzut filmul lui Oliver Stone. Mă interesa Sex Pistols şi am văzut „Sid and Nancy” (regia Alex Cock, 1996). Mulţi au zis că filmul era foarte prost, dar eu am rămas plăcut impresionată. Cineva mi-a spus să mă uit, totuşi, la „The Doors”. Atunci nici nu ştiam de ei. Jim Morrison era un nume foarte puţin cunoscut pentru mine. Velvet Underground am început să ascult după ce am văzut „Factory Girl”. Niko era o muză pentru Andy Warhol. „When You’re Strange” – documentarul mi s-a părut un film mult mai valoros decât cel artistic. Rock Psihedelic. Treptat am început să aud de The Who, Jefferson Airplane, Janis Joplin. Le găseam singură. Foarte rar când mi-a spus cineva de aceste nume. În 100 de mari amante am citit despre Janis Joplin. Când am devenit interesată de muzica asta, am văzut un film şi despre ea – s-a consumat foarte repede. Vocea ei îmi plăcea enorm. Mi-a plăcut foarte mult că ei cântau despre lucruri valoroase. Jim – despre viaţă, moarte. Janis – despre dragoste. După un concert a spus că parcă a făcut dragoste cu 10000 de oameni într-o noapte şi merge singură acasă. Despre droguri. Nu ştiu dacă-ţi poţi imagina aceşti ani fără droguri. The Beatles – foarte cunoscuţi. Dar niciodată nu i-am ascultat în mod special. Nu-mi plac. Heavy metal – Deep Purple, Led Zeppelin, Black Sabbath. Garage rock – The Castaways, The Kinks, The Troggs, The Beach Boys, Matha And The Vandellas. La AC/DC toate albumele sună foarte asemănător. Acum câteva luni am descoperit Joy Division. O prietenă a mea mi-a spus de ei, după care am văzut filmul „Control”. Câţiva cunoscuţi de-ai mei tot îmi

recomandau filmul acesta. Ian Curtis era atât de depresiv, atât de trist. The Runaways. Ştiam doar de Joan Jett. Nu ascultam prea mult The Runaways, dar după ce am văzut documentarul The Edgeplay am început să ascult mai mult. Şi am descoperit că-mi plac multe piese de la ei. Lita Ford îmi place cel mai mult – She’s Badass. Pop punk – Blink 182, The Offspring, ştiam de ei de mult, de la Saşa. Când eram mică, Blink 182 erau foarte cunoscuţi – au cântece pentru vremuri bune şi vremuri triste, despre dragostea între adolescenţi. Acum ascult mult Motley Crue. Kiss – machiaţi puternic. Patti Smith – influenţă din punk-ul anilor ’70. Când nu ştiu ce să ascult, ascult The Doors.

Cătălin Hegheș

Asta e muzica, medicament pentru suflet. La fel ca oricare alt medicament, poate ameliora starea de sănătate, poate da greţuri sau alte efecte adverse nedorite, poate provoca dependenţă, mâncărime, relaxare, somnolenţă, agitaţie etc. Depinde doar cum este administrat, în ce doze, în ce combinaţii și în ce stare se găsește „pacientul” în momentul administrării. Spre deosebire de orice alt medicament însă, acesta nu se găsește în farmacii, nu există doctori care să-l prescrie, modalităţi optime de administrare sau interdicţii. Cel puţin nu pe la noi. Ceea ce e minunat.

Problema e că în libertatea aceasta atât de imposibil de cuprins, în imensitatea asta pe care o numim muzică, omul uneori își pierde busola, simţul orientării, iar atunci intervine naturalul instinct de conservare, de ghemuire și cuibărire într-un cotlon pe care

să-l cunoști, să-l simţi cald, al tău, propriu și personal. Să rămâi în confort, în loc să alergi încontinuu prin necunoscut. În acel moment apar fanii rock iritaţi care-i înjură pe houseri, houserii care-i înjură pe maneliști, maneliștii care-i înjură pe punkeri, punkerii care-i înjură pe melomani, melomanii care ridică nasul sus, întorc faţa spre colţul lor și spatele spre toată lumea. Și tot așa.

Dar muzica este mai mult decât un medicament. E un drog de care avem nevoie. Cum ar zice cei de la Guerrilla, „fără de care nu știm ce ne-am fi făcut”. Eu nu pot trăi fără muzică, precum nu mă pot cuibări în niciun cotlon al ei. Am încercat, dar nu mi-a reușit. Am fost pe rând în găști de hip-hoperi, maneliști, houseri, rockeri, indie, după care am descoperit muzica clasică, minimal, jazz, funk, metal… nu știu, le-am pierdut șirul. La un moment dat m-am plictisit să-l urmăresc și să pretind că sunt fanul unui gen sau al unei formaţii. Am un singur tricou cu nume de formaţie, cu Pink Floyd, pentru că-mi place muzica lor, dar mai ales porcul de pe coperta albumului Animals, care a ajuns și pe tricoul meu.

Cu toate acestea, nu îi înţeleg pe cei care caută raţiunea în muzică, pe cei care se limitează, pe cei care îi înjură pe alţii când ascultă altceva. Nu cunosc sensul expresiei „muzică bună”, nu-i caut explicaţia, pentru că muzica e mai mult de atât. Muzica este exact ceea ce vrei tu să fie. Depinde doar de tine și de ceea ce vrei. Sau, în varianta mai tristă, depinde unde ai pierdut pofta de a vrea. Eu încă mai vreau!•

Page 17: LeCtura #7 - Generatia

Revista LeCturaa spus NU proiectului minierpropus deGold Corporation la Roșia Montană!

Noi suntem cei care mișcăm munții din loc,nu ei!

Page 18: LeCtura #7 - Generatia

18

CARTEA FEȚELOR

Când am primit cartea lui Alexandru Brăduţ Ulmanu – Cartea Feţelor - mă luptam cu examenele din sesiunea de toamnă, aşa că am ales să fac cunoştinţă cu ea pe fugă, deschizând-o la întâmplare, doar ca să văd ce ştie să comunice textul spontan. Şi, deşi nu aveam cine ştie ce aşteptări, cu siguranţă nu mă aşteptam să găsesc în paginile ei povestea lui Miri Bratu, o tânără fotografă din Bucureşti, pe care o cunoscusem cu un an în urmă pe terasa unui bun prieten, cum la fel nu mă aşteptam ca prima poză de pe Facebook preluată pe coperta cărţii să fie a unui om de media – Adrian Georgescu - căruia îi urmăresc constant blogul şi a cărui carte îmi şade pe noptieră. Cu alte cuvinte, Cartea Feţelor mi-a lăsat o primă impresie pozitivă şi mi-a adus un zâmbet în colţul gurii, aşa că mi-am terminat examenele şi am continuat să citesc.

revoluția facebook în spațiul social

carte

autor Alexandru-Brăduț Ulmanued. Humanitas, 2011

Page 19: LeCtura #7 - Generatia

19

carte

Încă de la început, autorul îşi anunţă intenţia unei cărţi care vrea să răspundă la câteva întrebări despre ce, de ce şi cum se întâmplă lucrurile în social media, fără a fi însă un manual despre cum să avem succes în această lume.

Din păcate însă, probabil datorită efortului autorului de a nu-şi plictisi publicul şi poate pentru că subiectul ales s-ar regăsi mai bine într-un tratat stufos despre mecanismele, trăsăturile şi dedesubturile acestei lumi virtuale care deja trăieşte în paralel cu noi, Cartea Feţelor rămâne cumva fără contur atunci când toată această informaţie este înghesuită în doar 250 de pagini.

Cu toate acestea, Cartea Feţelor este o lectură plăcută, poate pentru că imi plac poveştile, iar ea nu spune doar o poveste, ci mai multe: despre tipuri de social media, despre naşterea Facebook şi, nu în ultimul rând, poveşti ale oamenilor de pe Facebook, oameni ca mine.

Cartea trece în revistă aspectele negative ce survin odată cu transparenţa cu care ne afişăm datele personale spre delectarea publicului larg, libertatea fraudării prin crearea unor identităţi virtuale false ori împiedicarea multitasking-ului. Apoi investighează aspectele relaţionale ale social media, ne explică de ce unii ajung să aibă conturi cu mii de prieteni, ne propune

raţionamente variate din spatele deciziei de a accepta sau nu o prietenie pe Facebook şi ne arată originile poke-ului sau mecanismul psihologic din spatele opţiunii Like.

Cartea precizează considerentele pentru care lumea reală îşi stabileşte un domiciliu, destul de rapid în spaţiul virtual al unei reţele de socializare, autorul reluând constant citate din articole şi publicaţii pe această temă, precum şi afirmaţii ale unor specialişti în marketing şi comunicare. Probabil că pentru mulţi dintre cititorii familiarizaţi cu domeniul social media cartea nu va reprezenta decât un codex al unor lucruri pe care le cunosc deja şi al unor poveşti pe care le-au citit în altă parte sau poate fi percepută drept o colecţie de studii şi informaţii Facebook. Altfel spus, pentru o lectură mai aprofundată, pe oricare dintre temele propuse în carte, cititorul interesat poate să recurgă la lista bibliografică de la final, care îşi merită de departe toţi banii. Eu sunt mai puţin la curent cu detaliile evoluţiei lumii virtuale. Poate din acest motiv lectura a reuşit să mă surprindă cu destul de multe lucruri pozitive.

Dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut aprecierea autorului despre impactul Facebook şi al social media în general asupra noastră şi a lumii. Cu siguranţă că nu ne vom mai putea întoarce la viaţa noastră dinaintea

Facebook-ului, iar ştergerea contului cu siguranţă că nu va schimba asta cu nimic. De ce? Pentru ca în lume sunt 640 de milioane de utilizatori Facebook din care jumătate sunt activi în fiecare zi, pentru că LinkedIn are deja 100 de milioane de membri, pentru că pe Flickr oamenii publică 3000 de poze la minut, pentru că în acelaşi minut, pe YouTube, se încarcă 24 de ore de conţinut video şi pentru că pe Wikipedia la această oră putem frunzări 17 milioane de articole.

Şi, nu în ultimul rând, pentru că, aşa cum concluzionează autorul, TOTUL E CONVERSAŢIE. / de Andreea Bende •

Page 20: LeCtura #7 - Generatia

les amants reguliersMi-am pus pe repeat The Kinks - This Time Tomorrow ca să îmi amintesc de senzaţia pe care mi-a dat-o Les amants reguliers. Scena în care se dansează pe melodia asta mi-a plăcut cel mai mult. În rest, aproape trei ore de linişte, imagini alb-negru, câteva dialoguri în franceză şi o poveste care curge greu.

Anul 1968, un grup de tineri francezi, o revoltă. În prima jumătate de oră am luat parte la o ascunsea între studenţi şi poliţie. Se ascundeau pe după maşini, aruncau cocktailuri Molotov, alergau pe străzi şi strigau după libertate. Tinerii revoltaţi s-au retras mai apoi în case cu pereţi înalţi, în care discutau despre artă, practicau arta, se iubeau simplu, furau cărţi din librării, se drogau cu opium şi pierdeau vremea în cel mai boem fel. Printre ei, François, un tânăr poet care o cunoaşte pe Lilie, o iubeşte, se teme să nu o piardă şi o pierde. Nimic complicat sau de neînţeles.

Şi în liniştea asta de film n-ai cum să nu te gândeşti la polul opus, The dreamers, care e colorat și doldora de energie. Îmi închipui cum regizorul Philippe Garrel i-a spus actorului şi fiului său preferat: „Louis Garrel, gata cu exagerarea asta! Trecem la lucruri mai serioase!”. Şi apoi s-au pus pe treabă.

Au păstrat Parisul, dar l-au decolorat. Au înlocuit dragostea întortocheată şi neconvenţională cu una simplă. Actorii au jucat mai mult îmbrăcaţi decât dezbrăcaţi şi au arătat ce era de arătat prin simplitate, fără prea multe cuvinte sau fapte. Nu s-a mai făcut sex. Tinerii au renunţat să mai alerge pe străzi, râzând cu gura până la urechi, ţinând cu o mână o dragoste şi cu cealaltă o altă dragoste şi s-au pus pe revolte serioase. După toate astea, au tras linie şi a ieşit ce trebuia. Încă mai cântă The Kinks. Mi-a plăcut mult scena aia pentru că e ca un adevăr, pe undeva pe la mijloc/de Alice Mihalache •

2005, r. Philippe Garrel

Page 21: LeCtura #7 - Generatia

21

ultimul model

Odată cu primele frunze ruginii, cu adierea răcoroasă a serii, care te face să vrei să schimbi cearceaful cu care ţi-ai acoperit pielea arsă de soare pe tot parcursul verii cu plapuma pufoasă şi călduroasă, cu gândul că iar nu o să ai timp să termini tot ce ai de făcut pe lumina zilei pentru că noaptea muşcă din ea ca o gurmandă dintr-o prăjitură bună, realizezi că trebuie să îţi faci curat în gânduri şi în lucruri şi să te pregăteşti de noul sezon.

Cum eu sunt o mare dezordonată, m-am

apucat mai întâi de curăţenia în sensul propriu, prin dulapuri şi sertare. Ciudat e faptul că cele două „curăţenii” nu sunt independente una de cealaltă, ci sunt legate cu o panglică foarte fină numită amintire. Ştiu că nu ar trebui să fim atât de ataşaţi de lucrurile materiale, dar fiecare obiect ce ne decorează camera are o anumită însemnătate pentru sufletul nostru. Ne leagă de un anumit moment trăit şi savurat.

În goana după comori pierdute prin sertare

am descoperit vechiul meu CD-player, puţin cam trist şi prăfuit. Îmi amintesc că am fost atât de fericită când l-am primit, mi-l dorisem atât de mult, încât o săptămână aproape că am dormit cu el sub pernă. Azi mi se pare vechi şi demodat. Nu ştiu dacă să-l numesc noroc, dar am trăit şi trăim într-o perioadă guvernată de nou. Ne dorim mereu altceva - ceva mai bun - şi folosim prea des cuvinte ca „ultimul model” sau „ultima generaţie”. Râvnim la ceea ce vedem la televizor, în reclame sau în filme şi nu ne putem învinovăţi

de Anca Butuceafoto Adela Chibulcutean

Page 22: LeCtura #7 - Generatia

22

pentru asta. Ideea este atât de bine şlefuită, produsul este atât de frumos împachetat, încât praful din ochi se transformă în paiete şi steluţe şi nu mai putem face diferenţa dintre adevăr şi fantezie. Simţurile ne sunt ascuţite de această societate de consum. Servim pe bandă rulantă lucruri, locuri, sentimente, oameni. Analiza post-experimentală spune că ne-am îmbogăţit cultura şi experienţa, ne-am format nişte concepţii, ne-am extins orizonturile, dar şi că am devenit mai nestatornici, mai nerăbdători şi foarte puţin atenţi la lucurile cu adevărat importante.

Am fost educaţi de această lume a schimbării. Am trecut de la televizorul alb-negru la cel color, de la PC-urile care îţi ocupau tot biroul la laptop-uri, de la pick-up-ul cu discuri de vinil cu toate poveştile de noapte bună şi vocea Mariei Tănase

la CD-uri, de la „cărămizile” de telefoane la cele „deştepte”. Şocul unei noi apariţii durează câteva secunde, după care este acceptat şi integrat ca ceva normal.

Pentru noi, generaţia tânără, schimbările s-au petrecut oarecum odată cu maturizarea. Nu ne-au intimidat pentru că nu ne-a fost ruşine să întrebăm cum funcţionează sau la ce-mi foloseşte. Copii fiind, le-am descoperit cu o curiozitate şi o minte odihnită. Părinţii şi bunicii noştri au avut, în schimb, o problemă mai mare de acomodare. Totuşi, azi nu mai e o aşa mare surpriză faptul că MAMA are cont pe Facebook. Ei ne-au văzut primii paşi, ne-au auzit primele vorbe, ne-au urmărit caracterul dezvoltându-ni-se dar, totuşi, nu cred că au reuşit să ne insufle în totalitate ambiţia lor. Dorinţa aceea de a rămâne

Page 23: LeCtura #7 - Generatia

23

în pas cu noutatea şi de a nu se simţi demodaţi sau depăşiţi de situaţie este de multe ori mai puternică decât a noastră. Cred că pentru noi totul a fost puţin mai uşor, chiar dacă uneori ne vine greu să acceptăm asta.

Această lipsă de stabilitate care survine din expunerea la atâtea schimbări într-o perioadă relativ scurtă de timp, cât şi certitudinea că ele nu încetează să apară nu ne afectează doar la nivel material, ci se propagă şi în relaţiile pe care le avem

cu oamenii din jur. Suntem mult mai greu de mulţumit, avem standarde mai ridicate, tânjim după senzaţii puternice şi le vrem acum. Prea multe relaţii de prietenie sunt bazate pe interes, prea multe măşti sunt schimbate în funcţie de decor. E prea greu să ne întâlnim şi doar să ne bucurăm unul de celălalt, de-o privire sau de-un zâmbet?

Ne dorim o iubire ca în filme, dar nu suntem destul de curajoşi, încât să credem că scenariul nostru e mai bun…

chiar şi fără paiete şi steluţe.

L-am şters de praf şi l-am aşezat înapoi în sertar. Nu mi se mai pare atât de vechi şi demodat. E doar un pas pe drumul acesta lung şi totuşi atât de esenţial în parcurgerea lui completă. Dar ştiţi vorba aceea: „nici viitorul nu mai e ce-a fost”?•

Page 24: LeCtura #7 - Generatia

Librăria și Anticariatul Universității

Suntem siguri că printre cele peste 2 000 de titluri ale Anticariatului nostru poţi găsi şi tu cartea preferată!

Tîrgu - Mureș, cartier CornișaZona Căminelor Studențești

zilnic între orele 8 - 17, iar sâmbăta între orele 9 - 13

Page 25: LeCtura #7 - Generatia

25

Toţi avem vise, toţi vrem să ni se îndeplinească şi pentru asta na! mai faci sacrificii, nu poţi să spui că vrei şi bani, vrei şi libertate, vrei şi... bun, şi eu vreau, asta e! Cum ar fi să lucrezi în mină şi, într-o zi, să vrei să câştigi mai mulţi bani şi să te faci fotograf de nunţi?

Fie că sunt full-time sau pe lângă job, protagoniştii documentarului Nunți, muzici şi casete video - fotografi, cameramani, cântăreţi - câştigă bani din nunţi. Că vrei o nuntă tradiţională sau una de fiţe, de oamenii ăştia oricum ai nevoie. Iar ei, cu mai mult sau mai puţin talent, inspiraţie sau pregătire în domeniu, „oferă ceva frumos, deosebit,

care să rămână pe viaţă”. Persoane publice sau oameni simpli, mirii trebuie să se simtă vedetele zilei, iar pentru asta plătesc bani frumoşi celor care le întreţin iluzia.

Deşi suntem diferiţi de cei dinaintea noastră, din multe motive, un lucru ne uneşte cu siguranţă: de generaţii bune încoace nunta este privită ca un fel de investiţie. Nu mergi să te bucuri de bucuria mirilor, ci să dai bani, iar “dacă omul dă bani, trebuie să mănânce, să bea şi să se distreze de toţi banii!”, cum se zice...

Filmul lui Tudor Giurgiu te duce fix în realitatea nunţii româneşti. La începutul

filmării unei nunţi răsar inele din trandafiri, porumbei animaţi se pupă pe ciocuri, clopoţei şi inimioare dansează, apar citate lacrimogene din autori necunoscuţi. Deşi majoritatea oamenilor susţin că îşi doresc ceva unic, atunci când sunt puşi să stea frumos pentru pozele de nuntă, o fac exact aşa cum vezi în mai toate albumele foto, sunt în târgul nostru, fără supărare, pozele făcute lângă păunul de la cetate sau în faţa oglinzii la Casa Căsătoriilor. În imagini mai mult regizate decât naturale, miri şi nuntaşi se înghesuie să apară pe ecranul TV şi în fotografii, deşi totul ar trebui să rămână în minte şi în suflet. /de Oana Pintilie •

nunți muzici

casete video

și

2008, r. Tudor Giurgiu

Page 26: LeCtura #7 - Generatia

26

iartă-măajută-măOctav îşi devorează agitat amintirile, pătrunzând în cele mai ascunse amănunte ale vieţii sale. Fac cunoştinţă nu doar cu el, ci, prin intermediul său, cu o generaţie în care egocentrismul a devenit „ideologie” predominantă.

Trăieşte într-o societate în care frumuseţea este singurul reper. Femeile sunt comparate şi cântărite, introduse în tipare, descalificate din start ori alese ca întruchipări ale perfecţiunii fizice. Astfel că cele rămase reprezintă „piaţa” doritoare să semene cu unul şi acelaşi model, iar bărbaţii sunt ademeniţi de o unică fantezie, aceea de a o duce în pat pe cea care constituie modelul

atâtor femei. De ce ar pierde o astfel de ocazie tocmai Octav?

A fost în permanenţă dirijat de frică, frica de a iubi, de a fi iubit sau de a nu fi iubit. Făcând parte dintr-o generaţie de bărbaţi care şi-au interzis întotdeauna să sufere, a preferat să râmână la statutul său de recrutor estetic, drogat de dorinţă. Şi în fond pe cine să fi iubit dacă dorea toate femeile? Societatea a născut copii care odată cu trecerea timpului au rămas la fel de răsfăţaţi şi preocupaţi de propriul interes, copii care preferă să uite, să treacă mai departe pentru ca lumea lor să nu fie zguduită de amintiri. Deşi Octav vrea să creadă că nu este vinovat pentru

stilul său de viaţă, recunoaşte că alegerea îi aparţine în totalitate. Râmâne acelaşi dintr-o obişnuinţă amestecată cu plăcere.

Oamenii rostesc rugăciuni iluzorii, evitând să gândească. Nutresc doar speranţa că un Dumnezeu s-ar putea îndura de ei. O generaţie ce nu mai are timp nici pentru vise, poate doar pentru împlinirea unor dorinţe deşarte - “iubirea e un vis interzis ca toate celelalte visuri”./de Scarlett Dan •

carte

autor Frédéric Beigbedered. Pandora M, 2007

Page 27: LeCtura #7 - Generatia

Andi Gherghe

de Oana Hodadefoto and story

story

Page 28: LeCtura #7 - Generatia

28

E 9 dimineaţa, într-o zi de luni. Nici iarba nu creşte lunea, se zice. Cobor podul pe bicicletă şi mă îndrept către centru. Iarba nu creşte, dar traficul a înflorit într-o frumoasă zi de septembrie.

De la distanţă, îi văd. Omul şi câinele său. Andi Gherghe l-a scos pe Carlos la plimbarea de dimineaţă, în parcarea din spatele Teatrului Naţional. Bună dimineaţa! Cu stupoare observăm că un perimetru din parcare e închis, delimitat de bare de metal vopsite în roşu şi alb. „O fi primit vreunul pământul înapoi, fix aici, şi acum îşi face casă în parcarea ăstora...”. Râdem şi apoi îl strigă pe Carlos. Mergem până la bancă, de unde îşi scoate cardul nou. Are pe faţă imaginea unui labrador de culoarea lui Carlos. Doamnele de la bancă i-au personalizat cardul. „Ce, credeţi că nu vă vedem în fiecare dimineaţă cum îl scoateţi la plimbare?”. Radiază.

Carlos e câinele lui Andi, un golden retriever care de un an îi e cel mai bun prieten. Mai dăm o tură de parcare şi ne îndeptăm spre casă.

În apartamentul din centru e răcoare. Îmi bag nasul în toate camerele. În timpul ăsta, Andi prepară suc „home made” din lămâi şi piersici, apoi cafea şi frişcă. „Ăsta-i avantajul de a sta fără părinţi. Să-mi pun o tonă de frişcă în cafea”. Râde şi îşi pune o tonă de frişcă în cafea, cu satisfacţia copilului care face un lucru interzis. Andi e născut în Tîrgu-Mureş. Părinţii lui stau împreună cu fratele său în cartierul Tudor. S-ar întoarce oricând să stea cu ai lui, dar nu la bloc, în două camere. Planul lui e să-şi construiască o casă pe terenul pe care l-a cumpărat la Şardul Nirajului şi să-şi ducă părinţii acolo.

Bagă o bucată de ciocolată în gură, se ridică de pe taburetul de lemn din bucătărie şi aduce ibricul de cafea mai aproape. Cu Andi ne ştim de ceva vreme, astfel că discuţiile se leagă ca unse. Începem cu...

„Ştii cine-i Moriarty, nu? Inamicul numărul unu al lui Sherlock Holmes. The one, care apare în toate cărţile

lui Conan Doyle. Citeam cărţile maică-mii. Romane poliţiste. Are toate volumele din seria Căpitanul Apostolescu. Întotdeauna citeam finalul înainte să ajung la el, pentru că deja ghiceam: The buttler did it!” Mai citea până la final? „Alea bune, da. Agatha Christie şi Arthur Conan Doyle. Englezii ştiu să creeze atmosferă, probabil de la toată ceaţa de acolo... Citeşti, citeşti, ţi se fac ochii mari, oh my god, oh my god. Cum e în Zece negri mititei, al Agathei Christie. Femeia aia era sărită de pe fix!”.

Însă fascinaţia pentru lectură a pornit de altundeva: Jules Verne. „Eram în a doua, mă trezea mama la 6. La micul dejun mâncam, ascultam ştirile la Radio România Actualităţi şi citeam „Uimitoarea aventură a misiunii Barsac”. Mă captivau romanele lui, aventura. Omul ştia să te ţină cu sufletul la gură, a fost un vizionar de talia lui da Vinci. În „Uimitoarea aventură...” apar avioane şi elicoptere, şi asta era în 1919! M-a prins. Trăgeam de lectură până întârziam la şcoală. Mama protesta, dar n-avea ce face. Apoi am trecut la romanele poliţiste. N-aveai cum altfel! Era la modă serialul Caracatiţa...”

Carlos îşi caută un loc să-şi pună capul. Îl găseşte în poală la mine, temporar. Trecem la rezultatele dezastruoase de la BAC-ul de anul ăsta şi Carlos se prinde repede că nu-i prea interesant, aşa că se întinde pe jos în bucătărie cu un oftat. Andi are un optimism inexplicabil, uneori. Alteori, e de un pesimism incurabil. În privinţa viitorului sistemului de învăţământ, e optimist: „Odată cu noua lege a învăţământului, profesorii vor fi evaluaţi prin prisma promovabilităţii la BAC. E un sistem de evaluare pertinent. Profesorii vor fi mai atenţi în ceea ce priveşte notarea elevilor, şcoala o să fie mai pe bune făcută.”. Nu există viziune de ansamblu, nici strategii pe termen lung, nici specialişti în multe dintre ministere. Dar are încredere în cel de la Educaţie, Daniel Funeriu. „Omul e şcolit afară. L-am auzit şi mi-a plăcut fiecare cuvânt pe care l-a scos pe gură. În sfârşit, unul care gândeşte!” E important ca sistemul de învăţământ să fie pus la punct. O ţară care nu are învăţământ, sănătate şi cultură, n-are

Partea întâi, personală şi energicăstory

Page 29: LeCtura #7 - Generatia

29

identitate, zice Andi, dând exemplu o ţară care s-a redresat rapid după anii de comunism, datorită coloanei vertebrale: Polonia. „În Polonia, au ras clasa politică, nu clădirile, fabricile şi uzinele. Au venit oameni tineri, cu viziune şi au adus schimbarea. De-asta cultura poloneză e foarte sănătoasă. Şi învăţământul s-a schimbat. Sistemul nostru de învăţământ e bazat pe asimilare şi nu pe dezvoltarea gândirii. Dacă în liceu aş fi avut profesori care să-mi stimuleze creativitatea, poate că îmi dădeam mult mai repede seama că vreau să fac teatru”.

Andi a terminat liceul Unirea în 1999 şi a dat la Facultatea de Drept Administrativ şi Ştiinţe Politice. Patru ani mai târziu, a absolvit. Nu a intrat stagiar din lipsă de bani şi n-a profesat nici măcar o zi. Ne întoarcem puţin în timp, la vremea liceului.

„Am studiat filologie bilingv engleză, dar pe lângă materiile de profil am avut chimie, fizică, biologie, matematică, analiză matematică, trigonometrie, geometrie. La ce-mi trebuiau astea? Mai bine învăţam încă o limbă. Ştii că am dat BAC-ul din chimie?”. Fratele lui Andi, Raul, a urmat primii ani de şcoală după modelul step-by-step. Step-by-step e un sistem de predare care stimulează dezvoltarea copilului în funcţie de ritmul personal şi care încurajează copilul să descopere şi să gândească, spre deosebire de sistemul vechi care pune accent pe asimilarea de informaţii şi comportamente. E un sistem pe care Andi îl apreciază. „Până nu ştiau să facă toţi litera A nu treceau la B. Erau aduşi la acelaşi nivel în sensul că era o coeziune şi învăţau importanţa lucrului în echipă. Temele le făceau acolo. A, şi nu se cereau la baie. Sistemul ăla e altceva. Au pornit cu mare avantaj faţă de ceilalţi. Fratele meu nu se teme să ia decizii. E tânăr şi deciziile nu sunt întotdeauna cele bune, e adevărat, dar cel puţin gândeşte înainte să acţioneze şi îşi asumă deciziile. Eu am dat la Drept, dar nu ştiam ce vreau. Eram bun la Economie, la Matematică. Dar întrebarea era: Îmi place? Mă văd făcând asta tot restul vieţii? Păi nu... Nu prea ştii la 18 ani.”

Ne-ntoarcem la vara lui 1999, când Andi s-a decis să pornească viaţa cu Dreptul. „Toţi cei cinci băieţi din clasă am dat la Drept. Eram trei prieteni şi plănuiam să ne deschidem o firmă de avocatură. Niciunul dintre noi n-a continuat cu Dreptul. Unul e director de vânzări, celălalt lucrează în Prefectură, la Juridic. Toţi trei voiam să fim pledanţi, ştii, in the middle of the battle. Înainte, dacă n-aveai pile, n-aveai ce să cauţi în sistem. Acum e mai pe bune treaba. Concurenţa e la fel de mare, dar ai o şansă reală”. Povestea cu Dreptul e îngropată. A simţit că toate uşile sunt închise şi, fiindcă n-avea răbdare să mai bată, a închis avocatura într-o cutie neagră

story

Page 30: LeCtura #7 - Generatia

şi-a împins-o înapoi de unde-a venit. Mai în glumă, mai în serios, aruncă o vorbă: „Intru în politică peste 10 ani, poate mai repede”. Îl sfătuiesc să facă studii în afară. I-ar plăcea Finlanda, Norvegia, Suedia. De ce? „Pentru că e mult black metal acolo”. Râdem... Ne uităm cum Carlos visează cu ochii deschişi. Visează şi aleargă în somn şi geme şi sunetele îi sunt acompaniate de frezele şi picamerele din Piaţa Teatrului.

Există un spirit justiţiar în el care îl face să se revolte mai mereu. I se pare scandalos ca actorii să joace pe salarii de 600 lei pe lună şi e convins că o nouă lege a teatrelor ar schimba situaţia. Mai multe teatre de proiecte, mai puţine de repertoriu şi produse artistice mai bune. Ba mai mult, ştie şi cum se face, dat fiind faptul că se apropie alegerile. Un deputat, numărul necesar de semnături şi iată proiectul de lege. „Drepturile se pot apăra, dacă există scrise undeva. Pe chestii de morală, nu merge”.

Încă o bucată de ciocolată şi Carlos ridică ochii mari şi avizi la bucata din mâna lui Andi. I-o întinde şi Carlos o apucă cu avânt. „Singura chestie care mă enervează la el. E foarte repezit. Îi dai ceva şi îţi ia cu tot cu mână”. Mergem pe malul Mureşului la o plimbare? E foarte încântat de sandalele pe care şi le-a cumpărat de la piaţa de vechituri. „Pot să urc fără probleme pe dig, unde e înclinat. Ăsta, prostu’, alunecă. Hai, mergem?”.

„Ultimele zile ale lui septembrie. Nostalgia verii ce tocmai a trecut e în aer, în frunzele deja căzute pe trotuar, în lumina gălbuie a după-amiezii, în copiii cu ghiozdane care se întorc de la şcoală. Ajungem pe malul Mureşului şi mergem înspre baraj, unde apa e mică şi praful ridicat de excavatoare, departe. Carlos e în extaz şi ţine să împărtăşească bucuria cu noi: îşi scutură blana udă pe hainele noastre. Andi îi aruncă un băţ găsit în apă, dar Carlos nu-l aduce. “You’re no retriever, you’re only golden!”. Câinele nu pare să fi înţeles ce i-a spus stăpânul. Sau dacă a înţeles, puţin îi pasă. E în apă şi asta e tot ce contează. Soarele se oglindeşte în apă şi în aura pe care reflexia i-o conferă, Andi se adânceşte din nou în amintiri: „Când aveam un an tata mi-a făcut permis de pescuit. Nici nu ştiam să merg bine. Mergeam în fiecare an cu ai mei o lună cu cortul. La trei ani m-a învăţat să pescuiesc, cu un băţ de bambus. Dădeam la mal şi m-am speriat când am prins un peşte. Era mic, dar mie mi se părea enorm, am căzut în fund în noroi. Tata a râs, evident. Era fain. Tot Mureşul era al meu. Făceam baie şi ascultam teatru radiofonic. Maică-mea cosea goblenuri, taică-meu pescuia. Cea mai frumoasă perioadă din copilăria mea: vacanţa de august”.

Partea a doua, personală şi sensibilă

story

Page 31: LeCtura #7 - Generatia

31

De la tatăl său, Andi a învăţat un lucru important: libertatea. Exersează de ani de zile – să nu-i fie frică de nimeni şi nimic şi constată că şcoala e cea care, în loc să-l deschidă, i-a inhibat spiritul liber. ”Tata mereu a fost un revoltat şi mi-a transmis asta. Când mi-am pus în clasa a şaptea cercel, a fost un murmur întreg în şcoală, de parcă făcusem mare chestie. Fusesem o lună la mătuşă-mea, în Timişoara. Acolo tot al treilea pe stradă era cu cercel. La noi nu era. Profa de română m-a făcut homosexual, directorul mi-a tras o palmă. Taică-meu a venit la şcoală şi i-a cerut catalogul. Eram olimpic. Care-i problema? Nu văd care-i problema, le-a spus”.

Libertatea şi pasiunea pentru istorie au fost primele lecţii. Tata Gherghe e monarhist şi asculta, pe când Andi era copil, Europa Liberă. Nu înţelegea mai nimic, dar tatăl său îi explica în amănunt cum e cu politica, spre disperarea mamei. „Lasă-l, femeie, să-nveţe de mic”, îi spunea tata. În zilele ploioase, îi povestea despre cuceririle lui Hanibal, exemplificându-i dintr-un mare atlas de istorie şi făcea lecţii de geografie, cerându-i să caute capitale în atlasul geografic. Copilul căuta cu fervoare, îi plăceau jocurile cu tata. De-abia târziu a descoperit că atlasul are şi scurtătura numită index...

„Ţin foarte mult la tata. M-a învăţat să fiu liber şi să nu mă las călcat în picioare. Şi să nu urmez turma”. A înţeles ce însemnau vorbele tatălui său de-abia după revoluţie, când toţi erau de partea lui Iliescu, iar tata Gherghe ţinea cu Raţiu. “Ştia el ce ştia. Dacă venea Raţiu, reinstaura monarhia”. Revoluţia din ’89. Îşi aduce aminte de oameni în toată firea care plângeau şi strigau “Jos tiranul!”; de patrulele civile de cartier şi de un vecin care şi-a bătut uşa în cuie de frica teroriştilor; de procesul Ceauşeştilor din seara de Crăciun la TV (după care... Superman); de tancurile care păzeau intrările în oraş şi de oamenii care le duceau mâncare soldaţilor. În rest... Revoluţia a fost o agitaţie ciudată pe care de-abia peste ani a înţeles-o. În definitiv, n-avea decât 8 ani.

Părinţii lui Andi s-au luat de tineri. Ca în filme, împotriva voinţei familiei. Străbunica lui Andi i-a ajutat primindu-i în apartamentul ei. Au început de la zero, aşa cum făceau majoritatea cuplurilor în anii ‘80. Şi acum? “Acum nu mai poţi aşa. Nu mai găseşti un om care să rişte cu tine. În anii ‘70-‘80, se luau oamenii chiar dacă erau la o vârstă fragedă şi începeau să construiască împreună. Acum există foarte multă expectativă din partea femeilor şi a bărbaţilor deopotrivă. Vor

să se aranjeze întâi material, după care se gândesc la familie, când împreună ar putea mult mai uşor să construiască ceva. Ai mei au început de la lingură şi furculiţă. Mie nu mi-a lipsit nimic”.

Acum, spune el, nu mai e nimeni dispus să rişte dacă nu oferi o siguranţă, ceva al tău. N-a găsit încă persoana potrivită. Majoritatea femeilor se mărită acum după 30 de ani fiindcă urmăresc mai întâi să-şi facă o carieră. Poţi să faci carieră şi după ce te măriţi, zice el. Familia e mai importantă, însă câtă vreme n-a întâlnit pe cineva cu care să pornească la drum... “Dacă am lângă mine pe cine trebuie, mă motivează şi pe mine să fiu mai responsabil, mai atent. Am un motiv să lupt. Deocamdată n-am decât pentru mine şi eu sunt un om destul de comod. Nu pun preţ pe a avea o casă. Probabil dacă aş avea pe cineva, toată energia mea ar merge în direcţia aia, dar deocamdată n-am de ce. Nu-mi trebuie maşini şi casă. Pot să merg cu bicicleta şi să stau în chirie”.

Îşi doreşte un copil, dar pentru asta, mai întâi trebuie să găsească o mamă. Şi e complicat, spune el, dat fiind că oamenii trec dintr-o relaţie în alta repede, de frica singurătăţii, fără să-şi ia o “perioadă de doliu” după o relaţie. “Sunt oameni care nu pot să trăiască singuri. Eu m-am obişnuit. E o vorbă care-mi place: Când o femeie te iubeşte, îţi iartă defectele. Când nu te mai iubeşte, nu-ţi iartă nici calităţile...”.

Carlos aleargă pe dig după o pasăre sau după vreo himeră. E fericit cu toată dragostea pe care Andi i-o dă. Ne îndreptăm leneş înapoi către oraş. În linişte. Chipul lui Andi pare mereu uimit de câte ceva, mereu în schimbare. Are nostalgia unor vremuri despre care doar a auzit vorbindu-se, dar e totodată extrem de conştient de lumea în care trăieşte. E ca într-un roman cu vieţi paralele, unde el pluteşte deasupra celor două, ca soarele care apune peste apă, între cele două maluri. La podul mic, ne despărţim. El şi Carlos, înspre Aleea, eu cu bicicleta, înspre Unirii.

Pe drum mă gândesc că n-am vorbit mai nimic despre premiul pentru cel mai bun actor de la Gala Tânărului Actor pe care l-a câştigat, nici despre legătura lui cu Teatru 74, nici despre Masteratul de Regie pe care l-a urmat, cum n-am vorbit despre multe alte lucruri care îl compun pe Andrei Gherghe. N-aveţi decât să-l abordaţi şi să-l întrebaţi. E sociabil, deschis şi paşnic, ca şi companionul său. •

story

Page 32: LeCtura #7 - Generatia

32

NOI GÂNDIMPentru filosofi, eşti ceea ce gândeşti. Pentru nutriţionişti, eşti ceea ce mănânci. Pentru producători, eşti ceea ce consumi. Charles Leadbeater, autorul cărţii Noi-Gândim a găsit o reformulare care caracterizează utilizatorul anilor 2000 al world wide web: eşti ceea ce împărtăşeşti.

Analizând modelele de structurare şi organizare care au dus la crearea Wikipedia, Linux, Facebook, Youtube şi altele, Leadbeater pune accentul pe colaborarea creativă a utilizatorilor şi contribuţia lor la dezvoltarea web-ului în general şi cu accent pe web 2.0. Web-ul facilitează nu doar schimbul de informaţii și idei, ci şi crearea de comunităţi ale căror membri pot acţiona

împreună. „Cultura schimbului reciproc, a descentralizării şi a democraţiei, care aparţine internetului, îl transformă într-o platformă ideală pentru grupuri care se organizează singure, combinându-şi ideile şi cunoştinţele, pentru a crea împreună jocuri, enciclopedii, software-uri, reţele sociale, site-uri pentru schimburi de videoclipuri sau întregi lumi paralele”.

Împărtăşind o idee, o punem în mişcare, e principiul pe care Leadbeater încearcă să-l implementeze în gândirea cititorului, exemplul cel mai bun constituindu-l cartea în sine, la realizarea căreia au contribuit nu mai puţin de 257 de colaboratori cu care acesta a schimbat idei fie în workshopuri, fie prin

comentarii via web, fie prin discuţii purtate la micul dejun.

Despre de ce e important internetul şi cum ne poate îmbunătăţi calitatea vieţii, despre comunităţi, blogging, open source, file sharing, wiki, despre cum se aplică sau nu se aplică cultura Noi-Gândim în diverse medii şi cum se pot alcătui structuri în spiritul Noi-Gândim, precum şi despre cum putem gândi împreună în această mare familie gelatinoasă pe care o constituie www-ul, puteţi citi în cartea lui Charles Leadbeater./de Oana Hodade •

carte

inovație de masă, nu producție de masă

autor Charles Leadbeatered. Publica, 2010

Page 33: LeCtura #7 - Generatia

33

les amours imaginairesheartbeats

Îmi permit aroganţa de a-l numi pe tânărul regizor Xavier Dolan un puber-geniu al generaţiei sale.

Imaginarul său, ale sale „Iubiri imaginare” (Les amours imaginaires) mi-au întors lumea pe dos ca pe-o cămașă udă, mi-au întins-o pe o sfoară între două podgorii provensale, tomnatice, scăldate în lumină sepia și m-au lăsat acolo până ce mi s-a scrobit fiinţa, epuizată fiind la vederea defilării acestui geniu homuncul, acestui zefir cu mișcări slomo. Pe cât de spasmodic, de efervescent, de ludic-punitiv este Xavier Dolan, ca actor și regizor, în și prin „J’ai tué ma mere”, celălalt lung-metraj al său, pe atât de cuminţit,

mângâiat de-o palmă demiurgic-paternă e în „Heartbeats”. Această ocrotire, această inspiraţie coborâtă din ceruri postmoderne a dat naștere imaculată unei sfinte treimi, unui pseudo-ménage à trois modelat de falange dandy, unse cu balsamuri, alifii și ambrozii. Cele trei personaje par a fi o reîncarnare a trioului din „The Dreamers”, însă, spre deosebire de nonconformiștii lui Bertolucci, ceata lui Dolan e dezlegată de priponul sexual, păscând delicat pe câmpiile elizee o iarbă imbietor-otrăvită. Pe lângă frumuseţea exacerbată a imaginii, pe lângă lustrul de muzeu dat fiecărui obiect în parte cu mișcări schizoide, pe lângă substratul ontologic acrișor se adaugă o muzichie obsedantă,

pigulită la fel de maniacal: The Knife, Dalida, Fever Ray și Bach. Xavier este într-adevăr un exemplu-exponat al generaţiei sale, însă el trece prin filtrul tinereţii sale motive cinematografice vecine, ca perspectiva-martor împrumutată de la regizorul Gus van Sant sau tandemul dintre coloana sonoră și baletul mișcărilor obișnuite ale corpului de la regizorul Wong Kar Wai așa cum pare să reiasă dintr-un răspuns infatuat dat unei publicaţii: „Well, maybe Wong Kar Wai doesn’t have the exclusivity of asses in slow motion, you know?”. A regizat două filme, lucrează la cel de-al treilea, a jucat în alte 13 pelicule și are numai 22 de ani, Xavier Dolan./de Adina Chițu •

2010, r. Xavier Dolan

Page 34: LeCtura #7 - Generatia

34

Ecofagia înseamnă, literalmente, consumul resurselor ecosistemului, un consum ieşit de sub control al resurselor naturale, excluzând implicarea tehnologică. E vorba de ameninţarea capacităţii globului pământesc în a-şi reface resursele. Numărul populaţiei pe pământ creşte cu o viteză la care resursele naturale nu fac faţă. În două sute de ani două miliarde de oameni s-au transformat în 6,5 miliarde. În termeni brutali aş zice că guri care halesc sunt multe. Poate mult prea multe.

În România, Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM) devine principala instituţie ce susţine din punct de vedere financiar proiecte întru protecţia mediului înconjurător, precum programul de stimulare a înnoirii

parcului auto şi a parcului de tractoare şi maşini agricole autopropulsate, de instalare a sistemelor de încălzire ce utilizează energie regenerabilă, de îmbunătăţire a calităţii mediului prin împădurirea terenurilor degradate, reconstrucţia ecologică, de creştere a producţiei de energie din surse regenerabile, programul de realizare de spaţii verzi în localităţi, programe de educaţie şi conştientizare privind protecţia mediului, programe de protecţie a resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, staţii de tratare, canalizare şi staţii de epurare, programe de reducere a impactului asupra atmosferei, de monitorizare a calităţii aerului, programe de gestionare a deşeurilor, până şi de programe de realizare a pistelor pentru biciclişti. Cel puţin pe hârtie,

e o listă destul de lungă. Principiile europene „poluatorul plăteşte” şi „responsabilitatea producătorului” stau la baza AFM, iar dacă vrei să investeşti în aceste programe, contul bancar IBAN RO92TREZ7065017XXX000155 îţi este deschis la Trezoreria sector 6, Bucureşti. (Apropo, îţi recomand filmul Wall-e, despre roboţei, într-un Univers monopolizat de deşeuri, latura lor umană fiind emfazată prin acţiunile respectivilor care emoţionează până la lacrimi).

Dincolo de autorități, proiecte, fonduri…

…și cifre stau însă oameni. Acei oameni care pun în mișcare alţi oameni, care generează proiecte sau chiar fenomene. Oameni care

eco-logic vs.ecologic

eco

de Olga Efremov, Cătălin Hegheșfoto Mihaela Romonți

Page 35: LeCtura #7 - Generatia

pe lângă idei, vin cu iniţiativă, implicare și muncă. Multă muncă. Două dintre ele sunt Liana Buzea, coordonator Mișcarea Plantăm Fapte Bune, anul trecut manager de proiect Let’s do it, Romania! și Anamaria Hâncu, coordonator comunicare Let’s do it, Romania! (LDIR). Două fete extrem de motivate, care-ţi pot povesti despre mediu, fără să te plictisească, ore în șir. Dar până la urmă e nevoie de un motor, de o motivaţie chiar și în spatele lor. „Un element care mă amuză este că în această iniţiativă ponderea majoritară este cea feminină, spre deosebire de iniţiativa de anul trecut (LDIR), unde lucrurile stăteau pe dos. Un alt element despre colegii mei, pe lângă faptul că se face muncă voluntară, este acela că majoritatea celor implicaţi sunt la răscruce de drumuri, sunt cumva într-o luptă interioară”, spune Liana, care lasă să se înţeleagă că astfel de mișcări sunt mai aproape de gustul unei femei. Anamaria marchează și partea mai puţin luminoasă a muncii în echipe de voluntari: „E muncă multă, e agitaţie, sunt nervi, e stres, sunt suișuri și coborâșuri, ne certăm, ne împăcăm, dar la final, e minunat când tragem linie și când știm cu toţii că am reușit ca împreună să fim o echipă al naibii de frumoasă care încearcă să schimbe ceva în această ţară”. În plus, completează Anamaria, facem referire în ambele proiecte la mișcări care aduc împreună autorităţi publice, mass-media, companii private, ONG-uri și persoane publice. „Ne motivează mult ideea proiectului, starea de Let’s Do It, de imprevizibil, sentimentul ăla nebun, deadline-urile strânse, modul în care s-a consolidat echipa și cum într-un fel sau altul, ca în basme, reușim mereu să o scoatem la capăt cu ajutorul oamenilor care nu ne lasă la greu și fac acest proiect realitate”, conchide Anamaria.

Modă sau generație?

Sună foarte frumos în teorie, ambele proiecte au ambiţii mari, iar LDIR a dovedit în două rânduri că poate fi un real succes. Probabil și Plantăm Fapte Bune se află pe același drum, însă vorbim de o minoritate, indiferent ce cifre am lua în calcul. Firesc, următoarea dilemă e dacă această minoritate e destul de activă, efervescentă și hotărâtă, încât să poată provoca schimbarea, să poată primi cu timpul eticheta de „generaţie”. Aici lucrurile nu mai sunt atât de simple, cel puţin pentru Liana Buzea: „Încă nu cred că putem vorbi de generaţii verzi. Părerea mea este că sunt câţiva oameni care trag încă de generaţia aceea. Cred că vom avea generaţii verzi , atunci când vom simţi legătura cu natura. De acolo pornește, de la sensibilitatea faţă de tot ce e viu în jur, de la sentimentul de liniște și de regăsire întins pe o pajiște cu iarbă grasă”. Pe de altă parte, Anamaria introduce în discuţie elementul de noutate al acestui fenomen, care atrage după sine și efectul psihologic de a urmări o modă. La un moment dat, curentul eco s-ar putea ca, în loc să ajungă un fenomen, să se năruiască rapid. Totul să fi fost doar o modă. „Nu știu exact cât putem vorbi de o generaţie verde, dar putem vorbi cu siguranţă de o generaţie de oameni mai responsabili, cărora le pasă de mediul înconjurător, care aleg să schimbe ceva. Mulţi dintre ei sunt catalogaţi “fiţoși” sau “eco-trendy”. Aș prefera să fie mai mulţi așa, dar care să facă ceva decât să spună că ei nu fac x sau y lucruri pentru că e de fiţă sau că oricum nu se schimbă nimic sau că gestul lui nu va face diferenţă la scară mai mare. E complet greșită această percepţie, eu cred că fiecare dintre noi e un exemplu pentru cel puţin unu, doi oameni și din om în om, putem face lucrurile altfel”, crede Anamaria.

eco

Page 36: LeCtura #7 - Generatia

36

Dacă totuși lucrurile merg înspre bine cu minoritatea, iar ea se transformă în generaţie, pasul înainte pare să fie făcut. Dar ce te faci atunci când te confrunţi cu acea pătură de oameni care nu numai că nu reacţionează așa cum ţi-ai fi dorit, dar, din obișnuinţă, din cauza efectului de turmă sau din răutate, îţi pune beţe în roate și se opune schimbării. „De fapt nu e luptă. Abordarea este puţin diferită. Asta este ceea ce ar trebui sa facem noi de fapt, să dăm viaţă. În toate formele posibile. Iar plantatul și îngrijitul unui copac sau a unei păduri, sunt un exerciţiu de maturitate pentru oricine. Iniţial, puietul are nevoie de tine. Și ai răspunderea asupra lui. După câţiva ani (îi numeri pe degete), el se descurcă singur. Însă, de atunci el devine falnic și îţi oferă ţie tot ce-ţi trebuie: umbră, adăpost, reculegere, liniște”, explică Liana Buzea. Dar acesta este cazul oarecum feri-cit, pentru că, de cealaltă parte, povestea

gunoaielor e altfel. Vrem - nu vrem, deșeuri vom produce și depinde doar de noi cum le gestionăm. Aici nu mai ajunge doar pasivitatea de a nu tăia un arbore, ci e nevoie de educaţie și implicare pentru a duce fiecare deșeu la locul potrivit. De la respect pasiv trecem la unul activ. Anamaria n-a mai putut da un răspuns tranșant la această problemă. „Nu e o muncă nici foarte plăcută și nici ușoară. Dar cred că sentimentul de final e cel care te mână și te face să mergi mai departe încrezător. Și nici măcar nu asta e important, ci sentimentul de unitate, că faci treabă împreună cu o mare echipă de oameni. E frumos! Și mulţi voluntari care au fost la curăţenie ne-au scris că au simţit același lucru”, spune Anamaria. Deci, până la urmă, ideea de zădărnicie a muncii se reduce la apanajul fiecărui individ în parte, nu atât de mult al societăţii.

Omul voluntar - portret robot

Și atunci riscăm să alunecăm din nou în modă. În tendinţe de scurtă durată. Cine garantează că instinctul eco de moment se va păstra inclusiv la voluntarul direct implicat? Dacă după doi, trei, șapte ani de voluntariat, voluntarul renunţă, se predă înfrânt de majoritate și revine la obiceiurile acesteia? Cât e convingere adânc înrădăcinată și cât e modă? „Mi se pare că este important ceea ce se întâmplă cu ei pe parcurs. Majoritatea își schimbă percepţiile, devin mai receptivi la mediul înconjurător.

Ca atare sunt oameni mai împliniţi și au mai multe de oferit celor apropiaţi. Sunt mult mai deschiși spre societate, spre cultură și spre a clădi viitorul. Așa că aici e miza adevarată și aici ar trebui analizaţi voluntarii”, crede cu tărie Liana Buzea, după experienţa ultimilor ani. Anamaria crede că nu e o așa de mare tragedie ideea de a urma un curent la modă, câtă vreme rezultatele palbabile sunt nobile: „Nevoia de a-și umple timpul liber cu activităţi frumoase în aer liber sau nevoia de socializare cu oameni cu care au interese comune. Nevoia de a încerca activităţi noi pentru a-și da seama ce li se potrivește, ce au nevoie, ce caută. Dorinţa de a face voluntariat, de a căpăta experienţe noi, sentimentul de apartenenţă la un altfel de grup. În cazul Let’s Do It, Romania!

eco

Liana Buzea

Anamaria Hâncu

Page 37: LeCtura #7 - Generatia

37

punctual, cei care s-au implicat în organizare doreau să fie parte din realizarea celui mai mare proiect de implicare socială, să vadă proiectul din spatele cortinei, să înţeleagă cum se întâmplă toate lucrurile”. Pentru ca proiecte de o asemenea anvergură cu adevărat naţională să fie duse la capăt, e nevoie de mai mult decât muncă, implicare și dorinţă de schimbare. E nevoie de mijloace moderne de comunicare, de campanii de PR în cel mai profesionist sens al cuvântului. Atunci, în faţa reflectoarelor, nu mai apar simpli voluntari, ci lideri de echipe sau vectori de imagine. Oameni care poate nu ajung nici să planteze copaci, nici să strângă deșeuri, ci doar să scrie comunicate, să vorbească despre proiect la emisiuni, să producă spoturi video sau audio, să lipească afișe etc. Cum sunt acești oameni: sunt ecologiști sau doar niște lideri care vor să demonstreze ceva? Mai au în sânge curentul eco? „Ne ducem vieţile în oraș. Ca atare, în mod cert avem un impact asupra mediului înconjurător, de la curentul pe care îl utilizăm până la mijloacele de transport în comun sau produsele din comerţ. Dacă v-aţi aștepta să fim un model exemplar de stil de viaţă ecologic, adevărul este că suntem și noi oameni și încercăm să construim cât de mult putem cu ceea ce avem. Mai departe, fiecare dintre noi, atunci când poate, se rupe de toate și caută natura”, spune Liana, care atrage atenţia că

evaluarea ar trebui să privească tot acest ansamblu de factori. Anamaria spune însă că tocmai implicarea în acest tip de proiecte, oarecum în necunoștinţă de cauză poate să aducă schimbarea interioară, individuală, la cel care de fapt exersează calităţile de lider mai mult decât cele de ecologist: „Să știi că atunci când am început acest proiect, prea puţini dintre colegii mei aveau treabă cu ecologia, cu acţiunile eco. Ei doreau mult să schimbe ceva în România, să își demonstreze lor dar și altora că ţara asta mai are o șansă. Pe parcurs însă, te prinde microbul eco, începi să te informezi mai mult, să citești și, evident, să aplici principii de bază în viaţa ta”.

Legătura cu natura

Una peste alta, la un moment dat, în orice proiect trebuie trasă o linie, analizate rezultatele și cântărită cu atenţie munca raportată la aceste rezultate. Una e un rezultat bun obţinut într-un an, alta e să obţii același rezultat după 5-10 ani. Toţi cei care se implică în astfel de proiecte sunt convinși că mai devreme sau mai târziu influenţa lor benefică va înclina invers balanţa, dar de cât timp este nevoie e mai greu de aflat. Liana Buzea crede că fiecare în parte are nevoie de o regăsire a naturii, mai devreme sau mai târziu, iar problema cea mare e în mediul

urban: „Cred că fiecare generaţie trebuie să-și înveţe locul și rostul în natură, să înţeleagă pe ce lume trăiește. Nu cred că este ceva care să se oprească, să nu mai fie necesar. Cred că fiecare generaţie ar trebui să își planteze și să își vadă crescute pădurile. Acesta este unul din lucrurile care îţi deschid perspectivele, te fac mai uman. Și ce-i mai important este că personal aș vrea să se oprească. Întrucât nivelul de dezvoltare urbană crește, mi se pare că și numărul acestor proiecte ar trebui să crească. Și dacă aţi luat notă de un lucru, aceste iniţiative se aplică numai în mediul urban, căci ele suplinesc o nevoie mare a urbanului: legătura cu natura”.

Anamaria Hâncu spune însă că pe proiectul LDIR, lucrurile ar putea sta mult mai simplu: „Sperăm să nu mai fie nevoie de prea multe ediţii de Let’s Do It, Romania! E important ca tot mai mulţi locuitori ai României să înţeleagă că a fi responsabil te costă mai puţin decât să faci acţiuni de curăţenie. Și că așa cum sunt de civilizaţi când merg în alte ţări și cum admiră frumuseţile altor ţări, așa ar trebui să fie și în România. În 2010 am avut peste 200.000 de voluntari prezenţi la acţiune, anul acesta peste 250.000 de mii, știm că sunt oameni pe care ne putem baza, dar ar fi mai bine să știm că ne putem baza pe o ţară întreagă care să păstreze curăţenia. Let’s Do It!”. •

eco

Page 38: LeCtura #7 - Generatia

SZIGET‘11generaţia de festivalde Andreea Bendefoto Sziget/Kata Vermes, Sziget/Somay Márk Képei

festival

Page 39: LeCtura #7 - Generatia

festivalDeşi anul acesta am fost în vizită pentru a treia oară la SZIGET, nu am încă curajul să mă consider veterană de festival, cu atât mai mult cu cât soţul meu e la a zecea participare. Cert este că, încă de la prima vizită, niciunde nu mi-a fost dat să văd mai mulţi exponenţi ai unei generaţii care s-au adunat în praf.

Şi dacă survolez toate evenimentele care au loc la SZIGET şi mă opresc doar asupra oamenilor, pentru că, până la urmă, cei care merg la festival îi dau viaţă la fel de mult ca cei care urcă pe scenă, n-a trebuit decât să mă uit în jur şi să mă bucur de privelişte.

Nu e niciodată simplu să scrii despre un festival de muzică, de orice fel ar fi el, fără să nu cazi în patima clasicelor „sunetul s-a auzit foarte bine pe scena mare”, „cortul cu muzică techno era plin cu oameni trendy cu ochelari de soare”, „oferta de mâncare a fost extrem de diversă”, „atmosfera incendiară”, „totul a fost exploziv”, „s-a dansat până în zori”, „a fost evenimentul anului”, „entertainmentul cel mai cel” şi „vedetele la înălţime” etc.

Când vine vorba însă despre oamenii care merg la festival, e cu atât mai complicat cu cât vrei să-i tratezi unitar, ca pe o generaţie, şi să-i surprinzi ca pe o singură entitate, într-un mod obiectiv, în realitatea lor. Când vrei să faci toate astea, nu poţi decât dacă mergi acolo - la SZIGET.

Indiferent de exponenţii ei, „Generaţia SZIGET” îşi părăseşte în fiecare vară job-ul, fie el corporatist sau nestatornic, îşi lasă în urmă părinţii sau copiii, îşi încuie casele, îşi adună hainele în valiză, îşi ia cortul în spinare şi se aşeză pe-o insulă, pe malul Dunării. De ce? Pentru picnicurile pe bordurile de la Auchan, în costum de baie, cu sticla de vin şi puiul rotisat la picior, pentru muzica bună ce se aude dinspre scenele şi corturile festivalului, pentru nopţile fără somn, pentru plimbările în picioarele goale prin praf şi iarbă, pentru improvizaţiile stradale, pentru teatrul în aer liber, pentru dive gay şi bătăi cu spumă, pentru bungeeeee, pentru dansurile populare ungureşti, pentru sesiunile de aerobic în ritmuri africane, pentru picturi în natură, pentru înghesuiala de la concerte, pentru campionatele de jocuri, pentru cozile interminabile de la duşuri, pentru reprizele de fotbal cu necunoscuţi, pentru oameni noi, pentru îndrăgosteli de-o săptămână, pentru toate lucrurile pe care nu le fac în restul anului şi, nu în ultimul rând, pentru bucuria simultană a copilului şi a adultului din ei.

Page 40: LeCtura #7 - Generatia

40

Pe aleile de la SZIGET se întâlnesc oameni frumoşi, care îşi spun povestea prin modul în care se mişcă şi dansează, prin culorile pe care le poartă, steagurile pe care şi le confecţionează, prin voce, prin atitudine şi zgomot, indiferent dacă sunt hippioţi, punkeri, rockeri, blackeri, rastafarieni, technomani, metroxesuali sau emo, indiferent de rasă, cetăţenie şi orientare sexuală, indiferent de vârstă, statut social şi numărul de copii în întreţinere. Ca să aderi la “Generaţia SZIGET” nu trebuie decât să trăieşti o emoţie pe care să o împarţi nestingherit cu o multitudine de personalităţi diferite şi, totuşi, asemănătoare ţie!

O simplă plimbare, făcută în prima zi de festival, ne-a intersectat drumurile cu un grup de suedezi călare pe două tomberoane, cântând de zor o improvizaţie genială. Mai târziu, datorită lor, am cunoscut o formaţie stradală, a căror membri erau îmbrăcaţi în haine specifice începutului secolului trecut, iar în jurul acestora erau deja antrenaţi într-un dans frenetic vreo 20 de oameni. Apoi, tot festivalul a fost factorul care a stabilit întâlnirea dintre noi şi un alt grup de tineri, de data aceasta nişte francezi, care se forţau să bea shoturi de absint la 2 noaptea. Nevoiţi să păzim câte două ore singura priză gratuită de pe insulă, i-am cunoscut şi pe ei - un australian, un italian şi

o bavareză, în timp ce degustau cu toţii o palincă aproape autentică. Şi încă ceva, am simţit pe pielea noastră cum este să te aliezi cu toţi necunoscuţii într-un banal, dar agreabil joc de volei.

Festivalul ne-a arătat că generaţia nu are vârstă, pentru că „Generaţia SZIGET” este atipică, ea trăind în atemporalitate, deasupra membrilor ei şi crescând cu fiecare ediţie a festivalului (anul acesta a 19-a ediţie).

„Generaţia SZIGET” înseamnă anual aproape 40,000 de suflete care ţopăie la unison şi îşi trag energia din aceeaşi suflare. Nu sunt diferiţi de alţii care merg la alte festivaluri, din contră, sunt la fel ca toţi ceilalţi, ca noi toţi atunci când vrem să ne bucurăm împreună. Nu trebuie să faci eforturi pentru a te amesteca printre ei, nu trebuie să îţi induci forţat o stare de spirit şi în niciun caz nu trebuie să fii fals. Trebuie doar să fii acolo!

Şi pentru că odată ce eşti la SZIGET e foarte greu să-l părăseşti, în ultima zi, pe picior de plecare, în timp ce stăteam călare pe bagaje, un domn la aproximativ 30 de ani, ne-a afişat un zâmbet larg şi ne-a spus „Oh, I see you’re moving in, WELCOME TO SZIGET!”•

festival

Page 41: LeCtura #7 - Generatia

41

Ai dreptul să NU îţi cumperi o cameră video. Tot ce filmezi poate fi folosit împotriva ta.

Nu e vreo replică din “Exit through the gift shop” și nici măcar motto-ul filmului. E un lucru la care toţi pasionaţii de imagini în mișcare cu apucături maniaco-obsesive ar trebui să se gândească. Thierry Guetta își cumpără în anii ’90 o cameră video. E ziua în care viaţa lui se schimbă definitiv. Camera devine al treilea lui ochi și înregistrează zeci, apoi sute, apoi mii de casete cu... tot. Dar, cum nu e destul să ai o cameră video pentru ca viaţa ta să ia turnuri neașteptate, ci trebuie să ai și puţin noroc, se face că Thierry Guetta e vărul lui Invader, cunoscutul artist urban francez. Prin intermediul acestuia, „înregistratorul” Guetta ajunge în cercuri importante de street art; petrece o vreme alături

de Shepherd Fairey în America, pe care îl însoţește în acţiunile de stradă cu nelipsita cameră video. Pasul următor e întâlnirea cu faimosul stenciler Banksy, care îi sugerează lui Guetta să lase camera și să-și încerce norocul cu spray-ul pe perete.

Aşa se face că un an mai târziu, în 2011, Thierry Guetta e Mr.Brainwash, artist urban care produce cantităţi industriale de lucrări în stil ameţitor de cultură pop. Originalitatea, calitatea și realizarea lor sunt mai mult decât discutabile, dar până una alta, publicul american e înnebunit după el, iar coperta Madonnei pentru albumul Greatest Hits - Celebration poartă semnătura lui.

Documentarul a fost nominalizat la Oscar și a câștigat Independent Spirit Awards în 2011. Bazat în

mare parte pe materialele filmate de Guetta, “Exit through the gift shop” ne plimbă prin lumea artiștilor urbani, „vandali” cu glugi și spray-uri colorate, și ridică întrebări generatoare de discuţii interminabile: Ce e artă și ce nu e? Cât de mult se pot întrepătrunde comercialul și artisticul în favoarea artei? Merită sau nu Mr. Brainwash Zmeura de Aur pentru întreaga activitate?/de Oana Hodade •

Exit through

the gift shop2010, r. Banksy

Page 42: LeCtura #7 - Generatia

shitter’s club

Spune-mi primul lucru care-ţi vine în minte şi o să te întreb de trei ori:„De ce?” S-ar putea ca să nu fie nevoie decât de unul singur, ca tu să ajungi să-mi vorbeşti despre moarte.

carte

autor Frédéric Beigbedered. Pandora M, 2009

Page 43: LeCtura #7 - Generatia

43

Pe Marc Marronnier nici măcar nu-l mai bate gândul morţii din moment ce literatura a murit, iar principiile democratice nu mai sunt democratice. Nici măcar dorinţa de a se sinucide nu mai e o dorinţă. Autorul mă uimeşte, menţionând că trăim o epocă de colaje. Dacă aş pune întrebarea de ce o trăim, cartea este un răspuns de oglindire foarte limpede a generaţiei 2011, în concepţia mea (deşi cartea a fost publicată în 2008). O generaţie în care trăiesc eu şi în care nu vreau să trăiesc. De ce colajele au dat năvală peste noi? Iar miticul e supus riscului de a rămâne mitic.

Nu mi se pare fascinant ca fenomenul relaţiei dintre Marc şi ceilalţi – „el şi restul lumii” să fie privit drept ceva banal, ci faptul că tocmai această banalitate să determine unicitatea fenomenului.

E seara deschiderii clubului Shitter’s (cu alte cuvinte, Clubul Căcăciosului). O noapte decupată în ore fixe. Marc merge la petrecere cu gândul să facă sex pentru că realmente vrea. Pe măsură ce vin invitaţii-celebrităţi, „se formează grupuri, se grupează forme” – plasticitatea acestei expresii vorbeşte mai mult prin imagine, decât prin cuvinte despre generaţia actuală, şi despre inevitabila manipulare a maselor. Acest lucru se şi întâmplă la petrecerea din Clubul Căcăciosului.

Într-o eră a vidului, toţi tiranii vor să fie

artişti, cu toţii sunt frumoşi, prea frumoşi, şi pe tot atât de nefericiţi – o menţionează autorul. Lumea, pur şi simplu, nu e fericită. Poate, cumva, tocmai aceasta îl determină pe Marc să întoarcă buzunarele pe dos şi să prefere să decepţioneze încontinuu, tocmai ca să stârnească interesul.

O petrecere într-un vas de „toaletă” (totodată, e vorba de o fostă toaletă publică, unde s-a edificat clubul) este cel mai potrivit loc pentru al XXI-lea secol istoric. Marc iniţiază, la un moment dat, jocul Name-forgetting, iar cei intraţi în el capătă o plăcere sadică asupra sensului vieţii. Fascinant – într-o eră, în care nimeni nu mai ştie nimic, să uite intenţionat. Explicaţia autorului pentru această generaţie ar fi că nepăsarea adoarme. Adoarme şi frica de moarte. Pe lângă ploi acide şi sex letal, ce să mai dăruieşti copiilor?

Poate că de aici i se trage originea faimoasei expresii: ŢI-A VENIT ŞI ŢIE VREMEA. Vremea să ce? Să urli în gol într-un WC? Cred că atât ne mai rămâne...

Pe ultima sută de metri, mi se pare curios de adăugat în agendă că lui Marc i-ar fi plăcut să ţină la băutură. Dar el nu este un alcoolic. Lui i se „fâlfâie” de toate, însă la sfârşitul petrecerii o redescoperă pe soţia lui chiar lângă el. Ce soi de amnezie a avut d-l Marronnier?

Şi este extrem de bine subliniat că într-o societate de nonconsum (spre care am tinde), nu ar mai rămâne loc decât pentru reciclare. Oamenilor generaţiei noastre le-ar fi la îndemână doar... colajul.

Plictiseală, beţie, droguri combinate, perversiuni sexuale şi crimă. Crima a fost „rezervată” pentru apogeul muzical al petrecerii de deschidere. Atât mai pot să adaug – „Oamenii care zâmbesc prea mult, ascund ceva”. Care este soluţia? Să nu zâmbeşti sau să nu ascunzi?/de Olga Efremov •

carte

Page 44: LeCtura #7 - Generatia

44

Dacă printre ideile filosofului francez Descartes se numără şi celebra „Cogito, ergo sum” „Gândesc, deci exist”, printre ideile vehiculate pe internet am găsit celebra „cugetare parafrazată”, în Consum, deci exist, ceea ce nu poate decât să ne pună pe gânduri în ceea ce priveşte noile standarde ale societăţii.

Dinamismul acesteia a dus la o schimbare radicală a valorilor socio-culturale: mai ales tinerii şi copiii simt că trebuie să fie în pas cu toate schimbările care apar în materie de modă sau gadget-uri, altfel vor fi excluşi din cercul lor de prieteni. Aparenţa este cea care contează, omul fiind valorizat după felul în care se îmbracă, după bunurile pe care le posedă, după alegerile pe care le face, iar interiorul, esenţa, sunt de cele mai multe ori lăsate la o parte din cauza promovării unor idealuri materialiste. Altfel, cum s-ar explica locul 10 ocupat de România într-un top european al mall-urilor? Chiar şi acum

când puterea de cumpărare a românilor este scăzută, când s-ar fi crezut că sezonul achiziţiilor consumeriste s-a sfârşit şi lumea a început să se preocupe de returnarea creditelor de consum la care s-a apelat în anii anteriori, în România se construiesc 6 centre comerciale în viitorul foarte apropiat, după cum se arată în studiul realizat la nivel european de compania de consultanţă imobiliară Cushman &Wakefield. Probabil că publicaţia franceză Le Monde a avut dreptate punând agitaţia creată la deschiderea mall-urilor pe seama dorinţei românilor de a uita privaţiunile comunismului, deschideri care vin cu o mulţime de reduceri de preţuri şi chiar cu produse oferite cadou. Sau poate că este vorba despre dorinţa de a ţine pasul cu tendinţele din vestul Europei.

E suficient să ieşi la cumpărături într-un supermarket sau un mall şi să observi familii cu copii, ieşite în acelaşi scop. Nu vor întârzia să apară replici de tipul: „Mami, mie când

îmi cumperi telefon cu touch? Ramona a primit de ziua ei”. Sau „Vreau şi eu ghiozdan cu Hannah Montana, toate fetele din clasă au...”. Este clar că cei mai afectaţi de mania materialisto-consumeristă sunt copiii care, de la cele mai mici vârste, reuşesc să îşi manipuleze părinţii din cauza2 influenţei multitudinii de reclame care îi înconjoară.

Studiile asociaţiei The Children’s Advertising Review Unit arată că loialitatea faţă de branduri începe de la 2 ani, iar de la 3 ani copiii pot deja recunoaşte 100 de mărci de produse. Abia de la 8 ani ei pot realiza că publicitatea poate fi neadevărată, dar probabil că, la această vârstă, ofertele sunt prea tentante pentru a fi refuzate. Aşa că ţâncii până la 8 ani sunt responsabili pentru aproape jumătate din vânzările din SUA şi Canada. Nici nu e de mirare că se investesc miliarde de dolari în publicitatea adresată copiilor pentru a influenţa personalitatea lor în formare şi a controla părinţi fără

consum,deci exist!de Oana Pintilie

Page 45: LeCtura #7 - Generatia

45

autoritate. Aş zice că, în naivitatea lor, copiii nu vor să fie mai prejos decât prietenii lor şi de aceea fac alegeri pornite din instinct. Dar ce e de făcut cu părinţii lor care nu-i învaţă să nu fie sclavi ai modei sau că nu întotdeauna li se potriveşte ceea ce se dictează prin aşa-zisele tendinţe? Lor ce scuză să le găsesc?

Se poate observa un nivel foarte ridicat al materialismului la copii, o competiţie nocivă între aceştia şi, uneori, situaţii de hărţuire. Adulţii, fiind la rândul lor prinşi în mirajul consumerist, le alimentează dorinţa de a avea cât mai multe lucruri şi dependenţa de bani, acestea dându-le iluzia de mulţumire. Din frustrările acumulate pe parcursul unei copilării pline de nevoi materiale, se nasc sentimentele de împlinire prin acumulare de bunuri. Acestea ar trebui să suplinească orice: lipsa de timp petrecut împreună cu copiii, lipsa de implicare în viaţa lor sau

neputinţa de a exprima sentimente. E deja bine înrădăcinată ideea că totul se poate cumpăra şi înlocui cu bani. Copilăria îşi pierde astfel conţinutul fiind dominată de egoism, complexe, sentimente de inferioritate şi nefericire.

Aceşti viitori adulţi sunt influenţaţi în cea mai mare măsură de modelele pe care şi le aleg din societatea de consum în care trăiesc. Dacă o vedetă îţi transmite că este cool să te îmbraci de la o anumită firmă, este evident că eşti tentat să-ţi cumperi acele haine. Astfel, publicitatea devine factor prin intermediul căruia copiii reuşesc să deţină controlul asupra părinţilor. Reclamele creează o cultură cool, o stare de spirit pe care trebuie să o adopte toată lumea care doreşte să facă parte din ea. Nici nu este greu să ne convingă, curând mesaje comerciale bine gândite, personaje şi replici care îmbie la consum şi repetate îndeajuns de mult

încât să fim încredinţaţi că trebuie să deţinem obiectul şi să facem parte dintre cei privilegiaţi. Obsesia consumeristă, caracteristică celor care îşi petrec ore în şir în centre comerciale, nu este o înclinaţie naturală, firească, ci una indusă artificial. Astfel, o sărbătoare nu este adevărată fără o anumită băutură răcoritoare pe masă, mâncăm sănătos doar dacă alegem produsele “selectate cu grijă” ale unei anumite companii, animalele noastre de companie sunt jucăuşe doar dacă consumă conservele produse de firma X etc.

Consumerismul se bazează pe ideea că a consuma este un lucru natural şi benefic pentru societate şi pentru individ şi pe faptul că totul poate fi vândut şi cumpărat cu bani. Dar cum rămâne cu a produce? Sau a crea, a inova, a inventa? Dar a munci, a acţiona, a schimba? •

Page 46: LeCtura #7 - Generatia

the back stage

the back stage

g point

Page 47: LeCtura #7 - Generatia

crâșmefoto Mihaela Romonți

De cele mai multe ori, nu mă distrez. În rest, nu mă distrez deloc.Woody Allen

g point

Page 48: LeCtura #7 - Generatia

j’ai bistrot

j’ai bistrot

café tutun

Page 49: LeCtura #7 - Generatia

Berea reprezintă dovada că Dumnezeu ne iubește și vrea ca noi să fim fericiți.Benjamin Franklin

café tutun

café tutun

the office club

Page 50: LeCtura #7 - Generatia

50

Satisfied Mind„How many times have you heard someone sayIf I had money, I would do things my way.But little they know, that it’s so hard to findone rich man in ten, with a satisfied mind.

Money can’t buy back all your youth when you’re old, a friend when you’re lonely, or peace to your soul.The wealthiest person, is a pauper at timescompared to the man with a satisfied mind.”Bob Dylan - A Satisfied Mind

Ca la fiecare număr stau în faţa laptopului, cu o zi înainte de deadline și mă gândesc ce să scriu. Nu mai am starea să scriu ceva amuzant. Îmi aprind o ţigară. Stau în geam. E liniște. Jeff Buckley se aude în boxe. E printre puţinele seri în care băieţașii nu s-au strâns în faţă la non-stop să bea bere și să facă gălăgie până la 5 dimineaţa. Ironia e că trebuie să mă gândesc la generaţii. Ăștia sunt de o vârstă cu mine, cică.

Generaţii... generaţii... îmi aduc aminte cum eu încercam să vorbesc despre teatru la bloc în spate când ăștia încă vorbeau de ultimul episod din Emanuelle. Îmi aduc aminte și de perioada când eram copil și tata, în loc să mă înveţe să joc fotbal, îmi arăta casete video cu Hendrix, Queen și Pink Floyd și îmi vorbea despre albumele și istoriile trupelor.Mă pierd printre rânduri și gânduri. Nu mai pricep nimic. Mai bine alegeam un film sau o carte, să vorbesc despre ele.

Stau cu M. pe messenger și vorbim despre relaţii, despre iubirea care pare să moară (ce subiect nasol pentru două dimineaţa). Iubirea care nu mai e speranţă. La fel și visele ”ajung amintiri de sertar, asta în cazul în care nu ajung reproșuri aruncate în obraz”. Și dai vina pe

vârstă și pe ”experienţă” și îţi spui la nesfârșit că parcă nimic nu mai are sens. Și când acesteia i se adaugă viaţa pe care o duci în România, totul îţi lasă un gust și mai amar.

Brusc, mintea îmi fuge cu gândul la O. care îmi zicea: „Mai bine plecăm dracu’ din ţară, că și-așa nu-i pasă nimănui” (cum era cu restaurantul ăla cu specific românesc din Paris!?). Și mă întreb, să fie asta ceva specific generaţiei noastre? Noi cei care trebuie să schimbăm, ne blocăm în frustrări, în complexe, ne săturăm și vrem să fugim pentru că nu găsim răspunsuri?!

E deja 4 dimineaţa și tutunul s-a amestecat cu depresia. M-am zăpăcit de tot. Simt mirosul de cafea din bucătarie. Știu că tata s-a trezit. Îmi târăsc picioarele pe hol și-l întreb așa, încet să n-o trezesc pe mama: „Tată, noi suntem diferiţi din cauză că suntem generaţii așa diferite?”. Știam că întrebarea e stupidă... El s-a uitat chiaun la mine și mi-a zis cu jumate de gură: „Mă’ copile, iar n-ai dormit și ai stat pe calculator?” •

de Paul Socol

pagina lu’ paul

Page 51: LeCtura #7 - Generatia
Page 52: LeCtura #7 - Generatia

s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

Pentru o mai bună înțelegere folosiți diacritice!

ă

pentru tipar fără greșeli

www.digitalcolorcompany.ro

TIPAR CARTE | CARTE PERSONALIZATĂ | RECONDIŢIONARE CARTE | EDITURĂ