Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

63
ŞCOALA DE PREGĂTIRE A AGENŢILOR POLIŢIEI DE FRONTIERĂ ”AVRAM IANCU” O R A D E A CATEDRA DE PREGĂTIRE JURIDICĂ DISCIPLINA: Drept penal şi procedură penală APROB Şeful catedrei Cms. şef de pol. VASILE MORAR TEMA : INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI LECŢIA: INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI CONŢINUT : 1.Furtul 2. Furtul calificat 3.Tâlhăria 4. Gestiunea frauduloasă 5.Delapidarea OBIECTIVE: Studiind această lecţie , veţi fi în măsură : - să vă însuşiţi conţinutul normativ al actelor de incriminare;

description

Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Transcript of Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Page 1: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

ŞCOALA DE PREGĂTIRE A AGENŢILORPOLIŢIEI DE FRONTIERĂ ”AVRAM IANCU” O R A D E A CATEDRA DE PREGĂTIRE JURIDICĂDISCIPLINA: Drept penal şi procedură penală

APROB Şeful catedrei Cms. şef de pol. VASILE MORAR

TEMA : INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

LECŢIA: INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

CONŢINUT :

1. Furtul2. Furtul calificat3. Tâlhăria4. Gestiunea frauduloasă5. Delapidarea

OBIECTIVE: Studiind această lecţie , veţi fi în măsură :

- să vă însuşiţi conţinutul normativ al actelor de incriminare;

- să distingeţi elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni în parte şi

structura acestora;

- să analizaţi diferite speţe şi să faceţi încadrarea juridică;

BIBLIOGRAFIE:

xxx Drept penal , partea generală – Gheorghe Nistoreanu, Alex. Boroi,

xxx Codul Penal al României, art 208-221

xxx Explicaţii teoretice al Codului Penal

xxx Dreptul Penal român, partea specială (Octavian Loghin, Tudorel Toader)

xxx Note de curs

1. FURTUL

Page 2: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

1.1. Conţinutul legalInfracţiunea de furt este prevăzută în art. 208 C. pen. şi constă în luarea unui bun

mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Conform art. 208 alin. (4) C. pen., constituie furt şi luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Potrivit art. 208 alin. (3), în situaţiile descrise anterior va exista furt şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.

1.2. Condiţii preexistentea) Obiectul juridic. Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului, co-

mun şi infracţiunii de furt, îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.

În noţiunea de patrimoniu sunt incluse bunurile corporale şi incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice şi al raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facultăţi, aptitudini.

Obiectul juridic special ÎI constituie valoarea socială, relaţiile sociale de ordin patri-monial a căror existenţă, evoluţie şi dezvoltare este condiţionată de păstrarea situaţiei fizice a bunurilor mobile şi de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public.

Norma de incriminare priveşte posesia sau detenţia, deoarece prin aceste atribute juridice se exteriorizează dreptul de proprietate. Prin urmare, proprietarul fiind concomitent, posesorul şi deţinătorul legitim al unui bun, este suficient să existe aparenta legitimităţii prin faptul că bunul se află în mâna unei persoane de la care făptuitorul încearcă să-l ia fără consimţământul deţinătorului, cu intenţia de a şi-î însuşi.

Cât priveşte bunurile mobile, schimbarea situaţiei de fapt a bunului mobil prin acţiuni ilicite aduce atingere tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale privitoare la acel bun.

Dacă schimbarea situaţiei de fapt s-a produs printr-o acţiune de sustragere, de luare fără drept din locul în care se află bunul, ocrotirea relaţiilor de ordin patrimonial trebuie să fie asigurată prin mijloace de drept penal.

În jurisprudenţă s-a decis că nu există nici o îndoială cu privire la apărarea posesiei împotriva oricui, chiar şi împotriva proprietarului bunului, care se face şi el vinovat de furt dacă ia acel bun în condiţiile art. 208 alin. (1) C.pen. din posesia sau detenţia legitimă a altei persoane [art. 208 alin. (3) C. pen.].

b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii de furt este un bun mobil care se află în posesia sau detenţia altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Atunci când bunul mobil nu aparţine nici unei persoane ori a fost abandonat nu poate face obiectul material al furtului.

Bunurile care constituie obiectul material al infracţiunii de furt, trebuie să aibă o valoare pentru cel care îl deţine şi nu o valoare în general. Totuşi, pot constitui obiect material al infracţiunii, chiar şi bunurile care au doar o valoare afectivă, sentimentală. Această interpretare se poate da şi bunurilor care au o valoare specială, cum ar fi: colecţiile de timbre, monezile sau relicvele istorice.

Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil, în sensul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul.

Page 3: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Bunurile mobile pot fi animate sau neanimate. În acest sens, sunt bunuri animate animalele, păsările domestice, precum şi orice vieţuitoare care se găseşte în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt orice alte bunuri, indiferent de starea lor fizică(lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit şi alte valori având echivalentul în bani, sunt bunuri mobile.

Mobilele nu pot face obiectul unui furt. Pot constitui, totuşi, obiect material al furtului un asemenea bun, devenite mobil prin detaşare. Astfel, dacă o clădire nu poate fi furată în întregime, în schimb pot fi furate uşile, cărămizile, teracotele, ferestrele acesteia, ca părţi componente ale acesteia, devenite bunuri mobile. Mai pot fi considerate bunuri mobile şi pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum şi fructele după ce au fost desprinse de tulpini, sau iarba după ce a fost cosită de pe păşune.

Potrivit prevederilor art. 208 alin. (2) C. pen. sunt considerate bunuri. mobile şi acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase şi care au o anumită valoare economică, cum ar fi: energia electrică, termică, hidraulică, precum şi înscrisurile. Acestea din urmă nu trebuie să aibă o valoare economică, fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei anumite persoane, să fie utile acestuia. Fac parte din categoria înscrisurilor toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, cum sunt: manuscrisele, jurnalele, memoriile, corespondenţa etc.

Prin înscrisuri se înţeleg, de asemenea, actele scrise care servesc la dovedirea unor situaţii sau raporturi juridice.

Cât priveşte vehiculele, acestea constituie obiect material al infracţiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însuşit, precum şi În cazul când sustragerea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii temporare.

În literatura de specialitate s-a apreciat ca obiectul material al furtului, în varianta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinaţiei sale; dacă acesta este lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însuşirii pe nedrept.

A. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Calitatea de subiect activ al infracţiunii de furt o poate avea orice persoană, nefiind necesară Îndeplinirea vreunei condiţii speciale.

De regulă, persoana care săvârşeşte furtul nu are nici un drept asupra bunului (lucrului) pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane. Va exista însă infracţiunea de furt şi atunci când persoana făptuitorului ar avea în tot sau în parte un drept de proprietate sau alt drept asupra bunului sustras. O asemenea concluzie se desprinde din prevederile art. 208 alin. (3) C. pen., conform căruia subiect activ poate fi şi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare a unui bun care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.

Jurisprudenţa a reţinut infracţiunea de furt, în baza art. 208 alin. (3) C. pen., în cazul când inculpatul a sustras oile care erau proprietatea sa din oborul comunal, acestea fiind aduse acolo Întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole care urma să fie despăgubită.

Nu s-a reţinut, însă, această infracţiune pentru acela care ridică depunerile consem-nate pe libretul C.E.C. în care figurează ca titular, restituirea sumelor nefiind condiţionată, chiar dacă soţia sa ar formula pretenţii asupra sumelor astfel încasate.

Fără a avea vreo influenţă sub aspectul calificării subiectului activ al infracţiunii de furt, trebuie menţionat că atunci când acesta are calitatea de soţ, rudă, minor care fură de la tutore, persoană care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta, se vor aplica prevederile art. 210 C. pen., care stipulează că punerea în mişcare a acţiunii penale se face doar la plângerea prealabilă a persoanei .

Participaţia penală la infracţiunea de furt simplu este posibilă sub toate formele sale.

Page 4: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Trebuie remarcat însă faptul că, atunci când furtul este săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, deci aceste persoane au participat efectiv şi concomitent la comiterea faptei, ne vom afla în situaţia prevăzută la lit. a) art. 209 C. pen., încadrarea juridică fiind cea specifică furtului calificat. Prin urmare, în situaţia coautoratului, furtul nu va mai fi în forma sa simplă, el devenind calificat, în accepţiunea prevederilor art. 209 alin. (1) lit. a). Participaţia penală, în forma instigării şi complicităţii neconcomitente, poate fi întâlnită în cazul oricăror modalităţi ale infracţiunii de furt.

b) Subiectul pasiv. Subiec pasiv al infracţiunii de furt poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.

Poate fi Întâlnită şi o pluralitate de subiecţi pasivi, atunci când prin aceeaşi faptă de furt au fost sustrase bunuri aparţinând unor diferite persoane, precum şi atunci când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenţia căreia a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecţi pasivi indirecţi, după cum se apreciază în literatura de specialitate .

1.3. Conţinutul constitutivA. Latura obiectivă. a) Elementul material. Latura obiectivă a infracţiunii de furt

include următoarele componente: un element material, ce se exteriorizează, în cele mai multe cazuri, printr-o acţiune, unele cerinţe care întregesc elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate.

Din textul art. 208 alin. (1) C. pen. se observă că acţiunea celui care săvârşeşte infracţiunea de furt presupune luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia.

Prin deposedarea de bunul sustras se înlătură situaţia de fapt care permitea posesorului sau deţinătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de către infractor se realizează o nouă situaţie de fapt, care presupune că bunul se află în sfera de stăpânire a făptuitorului. Prin urmare, luarea este o acţiune de sustragere prin care se modifică situaţia patrimonială existentă anterior săvârşirii respectivei infracţiuni.

Cele două acte, deposedarea şi aproprierea bunului de infractor, se succed cu rapiditate, aşa încât delimitarea dintre ele se face cu dificultate. Totuşi, este necesară identificarea în orice speţă a faptului că au avut loc ambele operaţiuni sau, eventual, numai deposedarea, deoarece în funcţie de aceasta se va încadra fapta ca tentativă.

Consumarea infracţiuniiÎn doctrină şi jurisprudenţă se apreciază că acţiunea de luare poate fi săvârşită prin

diferite moduri: prin apucare, ascundere, prin utilizarea unor instrumente de cuplare, înhăţare, desprindere, deviere, consumare etc., precum şi prin orice mijloace, cum ar fi: cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin implicarea unor păsări sau animale dresate, prin racordări la sursele de energii etc.

În mod excepţional, luarea se poate înfăptui şi prin inacţiune, cum ar fi cazul celui care predă o masă de bunuri şi omite intenţionat să predea anumite bunuri, pe care le reţine pentru el.

În acelaşi timp, nu prezintă relevanţă, pentru existenţa infracţiunii de furt, modul în care s-a realizat executarea, dacă fapta s-a comis pe faţă sau în ascuns, cu ajutorul puterilor proprii ori a unor mijloace tehnice, simple sau sofisticate, ori folosindu-se de un animal dresat. Furtul nu trebuie, însă, să fie săvârşit prin folosirea violenţei sau a ameninţării, deoarece într-un asemenea caz fapta va fi încadrată ca tâlhărie.

Page 5: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

b) Cerinţe esenţiale. În accepţiunea art. 208 alin. (1) C. pen., acţiunea de furt trebuie să se exercite asupra unui bun mobil; care se găseşte în posesia sau detenţia unei alte persoane şi luarea să se fi făcut fără consimţământul acesteia.

Prin urmare, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt trebuie să fie îndeplinite trei cerinţe esenţiale, şi anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se fi aflat în posesia sau detenţia unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimţământul celui de posedat.

Referitor asupra a ceea ce presupune un bun mobil am făcut anterior, când am abordat problema obiectului material. Termenii de detenţie şi posesie utilizaţi în art. 208 C. pen. au înţelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu are importanţă dacă cel care are stăpânirea de fapt a bunului este sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deţine. Ca atare, această cerinţă este îndeplinită chiar dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului.

Bunul sustras trebuie să se găsească în posesia sau detenţia altuia. Cerinţa res-pectivă este realizată şi atunci când bunul s-ar afla ocazional şi temporar în mâinile făptuitorului, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenţia acelui bun. În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că acela care îşi însuşeşte un bun încredinţat de victimă pe peronul gării, pentru pază, săvârşeşte infracţiunea de fure. De asemenea, s-a hotărât că fapta unui muncitor, care găsind pe o masă, în hala întreprinderii, nişte obiecte de îmbrăcăminte, uitate acolo de alt muncitor, le ia şi le duce la domiciliul său, constituie infracţiunea de furt în acelaşi timp, s-a decis că există furt şi atunci când făptuitorul, ştiind că persoana vătămată a pierdut un bun şi că îl caută şi cunoscând locul unde bunul se găseşte, se duce la locul respectiv de unde îl ia şi şi-I însuşeşte.

Din conţinutul art. 208 alin. (1) C. pen. se mai desprinde şi o altă cerinţă, şi anume: bunurile să fi fost luate fără consimţământul posesorului sau deţinătorului. In doctrina de specialitate se apreciază că această cerinţă apare ca o subliniere oarecum inutilă, deoarece este elementar să se subînţeleagă că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri, şi deci, nu a fost sustras.

Prin urmare, rezultă că atunci când deposedarea s-a făcut cu încuviinţarea pose-sorului sau deţinătorului (expresă sau tacită) fapta nu mai constituie infracţiunea de furt. Consimţământul, pentru a legitima luarea bunului, este necesar să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei şi el trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens contrar, fapta va constitui infracţiunea de furt. De asemenea, este necesar ca acest consimţământ să nu fie obţinut prin ameninţare sau folosirea de violenţă. Dacă consimţământul a fost dat ulterior săvârşirii faptei, acesta nu poate avea nici o eficienţă, deoarece, în acel moment, infracţiunea este consumată.

c) Urmarea imediată. Infracţiunea de furt este consumată, atunci când făptuitorul şi-a încheiat acţiunea, având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau deţinătorului, în cea a făptuitorului.

Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana păgubită nu mai ştie nimic despre locul unde s-ar găsi bunul sustras şi nici nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.

Urmarea imediată este realizată şi atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde I-a sustras, făcând imposibilă utilizarea lui de către posesor sau detentor. În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului şi ascunderea, ori consumarea lui în magazin, deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum acesta i-ar aparţine.

Page 6: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Urmarea imediată este configurată şi atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după săvârşirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către o altă persoană. O interpretare simetrică trebuie făcută şi atunci când făptuitorul abandonează bunul luat. .

Urmarea imediată nu trebuie să fie confundată cu paguba produsă prin această urmare. Din aceste considerente, chiar şi atunci când se realizează o restituire sau o despăgubire "post fa_m" nu se înlătură existenţa urmării imediate.

Sub aspectul raportului de cauzalitate, din conţinutul legal rezultă că pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt este necesar ca între acţiunea de luare efectuată de făptuitor şi rezultat să existe o legătură de cauzalitate. Sub aspect cauzal, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului În cea a făptuitorului (efectul) să fie consecinţa directă a activităţii de luare, de sustragere (cauza) desfăşurată de către acesta din urmă.

În literatura de specialitate, se apreciază că urmarea imediată fiind, În cazul acţiunii de luare, un rezultat fizic, o consecinţă materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare şi acţiunea de sustragere apare ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acţiunii de luare şi din producerea urmării imediate.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie este intenţia, în cele mai multe situaţii intenţia directă, deoarece făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale. În mod cu totul deosebit poate fi şi intenţia indirectă, atunci când lucrul furat ar conţine în el un alt bun a cărui eventuală prezenţă făptuitorul ar fi putut-o prevedea şi a acceptat rezultatul faptei sale (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau şi unele acte de stare civilă sau legitimare a părţii vătămate).

Pentru configurarea laturii subiective a infracţiunii de furt trebuie realizată cerinţa ca intenţia de a săvârşi acţiunea de luare a unui bun din posesia sau detenţia unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însuşirea pe nedrept a acelui bun.

Prin urmare , intenţia de a săvârşi acţiunea de luare a unui bun trebuie coroborată cu, scopul ilicit urmărit prin luarea bunului, şi anume, intenţia de a-şi însuşi acel bun pe nedrept atunci când bunul a fost luat în alt scop decât cel al însuşirii pe nedrept, fapta nu constituie infracţiune. Astfel, jurisprudenţa a decis că nu există intenţia de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restituie un bun reţinut pe nedrept sau dacă a luat mai multe obiecte de la persoana surprinsă cu soţia sa pentru a le folosi ca probe în procesul de divorţ ori când unul dintre soţi a luat din posesia celuilalt, fără consimţământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, în procesul de divorţ.

Fapta nu constituie infracţiune nici atunci când din situaţia de fapt apare evident că bunul nu a fost luat În scopul Însuşirii, cum ar fi cazul în care lucrul este ascuns pentru a face o glumă sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi un scurt timp, urmând ca după aceea să-l pună la loc.

Textul art. 208 alin. (3) C. pen.. precizează că şi atunci bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului însuşirea acelui bun constituie furt, dacă- el se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a unei alte persoane. În această situaţie, însuşirea nu priveşte dreptul de proprietate ci dreptul de a poseda.

Infracţiunea de furt este întâlnită şi atunci-când făptuitorul, imediat după sustragerea bunului este deposedat sau a abandonat acel bun.

Dacă bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracţiunii de furt este realizată chiar atunci când intenţia de săvârşire a acţiunii de luare are ca scop numai folosirea, iar nu şi însuşirea vehiculului [art. 208 alin. (4)]. Această situaţie reprezintă o excepţie de la regula generală, conform căreia furtul este săvârşit în scopul Însuşirii pe nedrept a unui bun aflat În legitimă posesie sau detenţie a unei persoane, de către o altă persoană.

Page 7: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

De regulă, Însă, dovada că s-a urmărit acest scop rezultă mai totdeauna din aban-donarea vehiculului de către făptuitor de bună voie, nesilit, după folosirea lui.

Pentru a se stabili scopul de a folosi, nu prezintă importantă pentru cât timp îşi propusese făptuitorul să folosească vehiculul. În acelaşi timp, trebuie precizat că legea nu face distincţie între vehiculele cu tracţiune mecanică şi cele cu tracţiune animală.

Ca parte componentă a laturii subiective, mobilul infracţiunii are o relevanţă aparte, cu implicaţii deosebite în procesul de individualizare a răspunderii penale.

4. Forme. Modalităţi. SancţiuniA. Forme. Infracţiunea de furt săvârşită prin comisiune, este susceptibilă de a fi

realizată în toate formele imperfecte ale infracţiunii. Legea pedepseşte tentativa la această infracţiune, Într-un text distinct, d la finele titlului "Infracţiuni contra patrimoniului", şi anume, art. 222 C. pen. Datorit particularităţii activităţii de luare această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei întrerupte. Este posibilă însă şi tentativa relativ improprie, prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul ştia că se află.

Activitatea anterioară primului act de executare se constituie în forma actelor de pregătire a infracţiunii de furt, neincriminate însă de legea penală, iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracţiunea de furt consumat. Fapta de furt se consumă În momentul când acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia persoanei la care se află a fost dusă până la capăt, astfel încât bunul a fost scos din sfera de posesie sau detenţie a subiectului pasiv şi trecut efectiv În sfera de stăpânire a făptuitorului. Simpla deposedare a subiectului pasiv duce automat la realizarea infracţiunii de furt şi deci, la consumarea ei.

Sub aspectul momentului consumativ al infracţiunii de furt, Codul penal român a adoptat teoria apropiaţiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia (stăpânirea de fapt) a infractorului, indiferent cât durează această posesie.

Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma unei activităţi continue, cum ar fi cazul sustragerii de energie electrică sau al unei activităţi continuate (de exemplu, sustragerea În mai multe nopţi, în executarea aceleiaşi rezoluţii, a unor bunuri din diferite autoturisme sau apartamente). În aceste cazuri, elementul material al furtului, şi anume, acţiunea de luare, se prelungeşte după momentul consumării, amplificându-şi urmările imediate.

Momentul epuizării furtului este considerat a fi atins în clipa în care au încetat actele de prelungire ale activităţii ilicite de luare.

Epuizarea, reprezentând o formă a infracţiunii, circumstanţele ivite in faza de prelungire vor fi luate in seamă la încadrarea furtului şi la individualizarea pedepsei.

B. Modalităţi. Potrivit art. 208 C. pen. şi art. 210 C. pen., furtul simplu cunoaşte următoarele modalităţi normative: furtul de bunuri materiale, mobile; furtul de energii sau înscrisuri; furtul unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului; furtul unui vehicul cu scop de a-l folosi; furtul săvârşit Între soţi; furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta; furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său.

Ca la orice infracţiune pot exista şi o serie de modalităţi faptice, cu particularităţi care duc la realizarea unui divers tablou de modalităţi ale acestei infracţiuni.

După adoptarea Legii nr. 456/2001, s-a acordat o mai mare importanţă pagubelor materiale, în sensul că, dacă se creează un prejudiciu mai mare de 2.000.000.000 de lei, fapta se încadrează ca infracţiune de furt calificat [art. 209 alin. (4) C. pen.].

C. Sancţiuni. In cazul furtului' simplu, forma consumată se sancţionează cu închisoare de la 1 an la 12 ani, fie că este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public.

Page 8: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Când furtul este comis de un infractor minor, limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumătate ori se va aplica o măsură educativă.

În cazul tentativei la infracţiunea de furt, limitele specia le ale pedepsei se vor reduce la jumătate.

Furtul calificatPotrivit art. 209 C. pen., furtul este calificat când a fost săvârşit în următoarele îm-

prejurări:a. de două sau mai multe persoane Împreună;b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;c. de către o persoană mascată, travestită sau deghizată;d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se

apăra;e. într-un loc public;f. într-un mijloc de transport În comun;g. în timpul nopţii;h. în timpul unei calamităţi;i. prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori aunei chei mincinoase;j. privind un bun care face parte din patrimoniul cultural;k. privind un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sauidentificare;

Furtul privind următoarele bunuri:1. ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau

gaze naturale din depozite, conducte, cisterne ori vagoane-cisternă; 2. componente ale sistemelor de irigaţii;3. componente ale reţelelor electrice;4. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare În caz de

incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;5. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie, la accidente de cale ferată,

rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;6. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi com-

ponente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente.7. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor

pe drumurile publice;8. cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi

componente de comunicaţii, furtul care a produs consecinţe deosebit de grave, în cazul prevăzut la lit. 1) pct. 1 se consideră tentativă şi efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea în aceste locuri sau în apropierea depozitelor, conductelor, cisternelor ori vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror alte dispozitive de prindere ori perforare.

Analiza circumstanţelor:a) Săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună. Această primă

împrejurare este considerată o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită.

Page 9: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Prin furt săvârşit "de două sau mai multe persoane împreună" se înţelege, în sens larg, furt săvârşit de către doi sau mai mulţi participanţi, autori, instigatori şi complici, din care cel puţin unul este autor.

Periculozitatea sporită este dată, în această situaţie, de faptul că, conlucrarea mai multor persoane contribuie la întărirea rezoluţiei acestora de a săvârşi infracţiunea, măreşte forţa de intervenţie a făptuitorilor, le dă mai multă îndrăzneală şi creează condiţii favorabile care le pot permite ascunderea bunurilor ori care pot micşora sau chiar anihila posibilităţile de apărare ale posesorului sau detentorului împotriva acestei activităţi infracţionale îndreptate împotriva bunurilor sale.

Legea prevede că pentru existenţa acestui element circumstanţial este necesar ca aceste persoane să fi săvârşit fapta împreună. Aceasta presupune ca făptuitorii să fi acţionat efectiv şi concomitent în momentul săvârşirii infracţiunii.

În jurisprudenţă s-a apreciat că există furt săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, iar prevederea de la art. 209 lit. a) C. pen. este aplicabilă chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanţi a transportat singur o parte din bunurile furate.

Această agravantă este opera bilă numai în cazul unei activităţi concomitente a participanţilor şi existenţa unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este necesar, însă, ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activităţii delictuoase a tuturor participanţilor şi nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună şi apoi împărţite între făptuitori. În acelaşi timp, infracţiunea de furt se consideră că a fost săvârşită în condiţiile art. 209 lit. a) C. pen., numai atunci când acţiunea infracţională a coinculpaţilor este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de autor, iar celălalt de complice.

Nu se poate face, însă, aplicarea art. 209 lit. a) C. pen., atunci când, după o înţelegere prealabilă, numai unul dintre inculpaţi s-a introdus în încăperea întreprinderii, iar ceilalţi doi se deplasaseră în altă parte, nefiind prezenţi la locul comiterii faptei şi neefectuând acţiuni comune şi simultane pentru săvârşirea infracţiunii. Activitatea ultimilor doi de a primi, ulterior, din bunurile sustrase poate fi considerată complicitate la infracţiunea de furt simplu, dacă se dovedeşte existenţa unei înţelegeri anterioare sau concurente furtului, în caz contrar vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire.

În doctrina şi jurisprudenţa penală s-a decis în mod constant că agravanta va exista chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, în raport cu ei, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, minoritate, iresponsabilitate), deoarece această împrejur re agravantă are un caracter obiectiv. Aşa de exemplu, furtul săvârşit de un majo împreună cu un minor constituie un furt calificat - săvârşit de două persoane împreună, chiar dacă minorul nu a fost trimis în judecată, fiind lipsit de discernământ.

Într-o astfel de situaţie vor fi operante şi dispoziţiile cu caracter agravant ale art. 75 lit. c) C. pen. care privesc săvârşirea infracţiunii de către un infractor major Împreună cu un minor.

Aplicarea prevederilor art. 209 lit. a) C. pen. exclude agravanta legală generală prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Aplicarea concomitentă a acestor agravante ar duce la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanţă aceleiaşi împrejurări, ceea ce ar conduce la o sporire nejustificată şi ilegală a sancţiunii penale.

b) Săvârşirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică

Pericolul social al faptei creşte, în această situaţie, deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanţă narcotică se simte mai în siguranţă, îşi desfăşoară activitatea infracţională cu mai multă dezinvoltură, ştiind că prin folosirea mijloacelor pe care le

Page 10: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

are la îndemână poate imobiliza sau intimida victima ori alte persoane care ar interveni mărindu-şi şansele de finalizare a activităţii sale şi diminuând riscurile de a fi descoperit.

Pentru a opera agravanta prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen. este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau o substanţă narcotică.

Nu prezintă relevanţă scopul în care făptuitorul deţine arma sau substanţa narcotică. In jurisprudenţă s-a considerat realizat acest element circumstanţial chiar şi atunci când gardianul public, aflat în serviciu şi având obligaţia de a purta un spray paralizant la el, săvârşeşte infracţiunea de furt.

Pentru realizarea agravantei este necesar, prin urmare, ca făptuitorul să poarte asupra sa arma sau substanţa narcotică în momentul săvârşirii furtului. Dacă infractorul mai şi foloseşte acea ramă sau substanţă narcotică, el intră sub incidenţa prevederilor art. 211 C. pen., săvârşind astfel infracţiunea de tâlhărie, şi nu pe cea de furt calificat.

Noţiunea de "armă" are înţelesul arătat de art. 151 alin. (1) C. pen., şi anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale.

În cazul în care făptuitorul, care avea asupra sa o armă, nu posedă permis legal de a purta o armă, infracţiunea de furt calificat prevăzută la art. 209 lit. b) C. pen. se va reţine în concurs real cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută la art. 279 C. pen.

Prin "substanţă narcotică" se înţelege orice substanţă care are însuşirea de a produce persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor. Sunt incluse în categoria acestor substanţe morfina, cloroformul, eterul şi altele, precum şi orice alte substanţe susceptibile să anihileze rezistenţa persoanei, cum este cazul gazelor lacrimogene. Asemănător comentariilor anterioare, atunci când făptuitorul foloseşte aceste substanţe, vor fi aplicabile prevederile art. 211 C. pen.

Din interpretarea prevederilor art. 209 lit. b) C. pen. reiese că nu prezintă nici o importanţă locul unde se află arma sau substanţa narcotică, relevantă fiind doar împrejurarea că acestea se află asupra făptuitorului. Nu este necesar arma sau substanţa narcotică să se găsească la vedere, pentru a intimida persoana vătămată. Aceste obiecte pot fi şi ascunse, dar trebuie să se găsească asupra făptuitorului.

c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav în această situaţie, este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de aşa manieră încât să intimideze şi să înfricoşeze victima, timp o stare de spirit superioară, ştiind că va fi mult mai greu de recunoscut şi identificat.

Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parţial o mască, în acest fel reuşind să se ascundă privirilor şi să nu fie recunoscută de cei în prezenţa cărora operează. În această situaţie se află inculpatul care şi-a tras pe cap o cagulă dintr-un fes şi a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceştia, de unde a sustras bijuterii şi bani sau cel care, după ce şi-a ascuns faţa cu ajutorul unei batiste şi al unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni, de unde a sustras o cantitate importantă de produse.

Persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea în aşa fel încât să nu poată fi recunoscută, purtând perucă sau părul vopsit, aplicându-şi barbă sau mustaţă artificială, îmbrăcându-se de aşa natură încât să-şi ascundă identitatea. În jurisprudenţă s-a decis că agravanta există şi atunci când făptuitorul, deghizat în muncitor la CONEL, profită de buna credinţă a locatarului care îi dă drumul În casă, iar acesta, sub pretextul verificării unor prize, tură mai multe obiecte de valoare şi bani. Agravanta a fost reţinută şi În cazul inculpatului care, deghizat În ospătar, participă la un dineu, de unde tură mai multe obiecte de aur şi argint.

Page 11: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Persoana travestită este acea persoană care Îşi aranjează vestimentaţia şi Înfăţişarea pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real. Într-un caz concret, făptuitorul, pentru a induce În eroare eventualii martori ai furtului său, Îşi pune pe cap o basma şi îmbracă o fustă, Iăsând impresia că ar fi de sex feminin.

d) Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra. Această împrejurare agravantă conferă furtului un caracter mult mai periculos datorită situaţiei subiectului pasiv, care este o persoană incapabilă de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra. Starea respectivă, cunoscută şi valorificată de făptuitor, îl face să acţioneze cu mai mult curaj, cu mai multă dezinvoltură ştiind că este nesemnificativă capacitatea de apărare a victimei şi că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei fără prea mari riscuri, identificarea şi descoperirea fiind foarte greu de realizat.

Persoana vătămată se află În incapacitate de a-şi exprima voinţa atunci când este într-o stare psiho-fizică ce o pune în imposibilitatea de a realiza ceea ce se petrece in jurul său.

Incapacitatea persoanei de a se apăra presupune o neputinţă fizică de a opune rezistenţă făptuitorului care sustrage bunul mobil. Această agravantă a fost reţinută în cazul în care făptuitorul a sustras o sumă de bani din buzunarul persoanei care se află În stare de beţie completă, precum şi atunci când făptuitorul şi-a Însuşit din tren geamantanul unui călător care dormea pe timpul deplasării.

Prin urmare, agravanta are În vedere "bunurile aflate asupra persoanei vătămate".Trebuie asimilate acestora şi bunurile aflate în supravegherea sau sub controlul

imediat al persoanei aflate În imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra. De pildă, făptuitorul, fiind invitat într-o cameră de hotel, a sustras banii pe care persoana vătămată i-a scos din buzunarul său şi i-a pus pe noptieră, înainte de a adormi.

Incapacitatea persoanei de a se apăra se poate datora uneori şi unei stări de oboseală extremă, unei stări de boală, vârstei Înaintate sau prea fragede. Incapacitatea victimei de a se apăra nu trebuie şi fie consecinţa unor acţiuni ale făptuitorului, sau ale altor participanţi deoarece Într-o astfel de situaţie se va reţine infracţiunea de tâlhărie.

e) Săvârşirea furtului într-un loc public. Agravanta prevăzută de art. 209 lit. e) C. pen. se justifică prin aceea că Într-un loc public fiind prezente, de regulă, mai multe persoane, făptuitorul Îşi poate realiza activitatea infracţională cu şanse sporite de finalizare, deoarece aglomerarea de persoane face ca atenţia victimei să se concentreze mult mai greu asupra bunurilor pe care le deţine, pe de o parte, iar făptuitorul Îşi poate pierde mult mai uşor urma Într-o mulţime de persoane.

În înţelesul art. 152 C. pen. şi din interpretarea art. 209 lit. e) C. pen., se consideră "loc public", orice loc care prin natura sau destinaţia lui este în permanenţă accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană (bulevarde, şosele, pieţe, parcuri), precum şi orice alt loc În care publicul are acces, dar numai În anumite intervale de timp ori numai cu anumite ocazii (magazine, restaurante, cafenele, săli de spectacol, muzee, expoziţii, săli de sport). Agravanta va opera atunci când fapta a fost comisă În intervalul de timp cât publicul avea acces În acel loc.

Jurisprudenţa a reţinut furt dintr-un loc public, fapta de sustragere a unor obiecte din holul unui hotel care era utilizat pentru deservirea publicului2 ori fapta inculpatului care a sustras din buzunarul hainei victimei o sumă de bani3, În timp ce consuma cu aceasta băuturi alcoolice Într-un bufet de cartier.

Nu constituie furt săvârşit Într-un loc public, furtul săvârşit În biroul unei Întreprinderi, care nu este accesibil decât angajaţilor acesteia, nu şi publicului În general sau furtul, comis după orele de program, din curtea unui oficiu P.T.T., deoarece la ora săvârşirii faptei, publicul

Page 12: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

nu avea acces În curtea oficiului ori furtul săvârşit asupra lucrurilor unei persoane, Iăsate într-o cameră de hotel încuiată, deoarece camera de hotel nu este accesibilă publicului, ci numai persoanei ce este cazată în ea.

f) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport În comun. Condiţiile de deplasare cu un mijloc de transport În comun, aglomeraţia, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora şi imposibilitatea de supraveghere a bagajelor reprezintă argumentele pentru care furtul săvârşit Într-un mijloc de transport În comun prezintă un caracter mai grav. Aceste aspecte se constituie În Împrejurări de care pot profita infractorii pentru a sustrage diferite bunuri.

Mijlocul care serveşte la transportul de persoane trebuie considerat ca fiind un mijloc de transport În comun, dacă acesta este anume destinat sau are posibilitatea reală de a transporta deodată mai multe persoane (autobuze, troleibuze, tramvaie, trenuri, vapoare, avioane etc.).

Cerinţele pentru existenţa acestei agravante sunt Întrunite În cazul În care făptuitorul sustrage un lucru aparţinând unei persoane aflate În mijlocul de transport, chiar dacă de faţă nu erau decât şoferul şi persoana vătămată şi indiferent dacă autobuzul era În mers sau staţionat . Nu are nici o semnificaţie dacă făptuitorul este un călător sau o persoană care a urcat şi a coborât În timpul staţionării, sau dacă face parte din personalul de deservire al mijlocului de transport În comun.

Agravanta prevăzută de art. 209 lit. f) C. pen. nu operează dacă furtul este săvârşit Într-un mijloc de transport În comun care În momentul săvârşirii faptei nu era folosit În acest scop, aflându-se, spre exemplu, În garaj sau depou.

Această agravantă nu se reţine În cazul furturilor săvârşite din taxiuri, deoarece acestea nu sunt considerate mijloace de transport În comun, fiind destinate, În principal, transportului unui număr redus de persoane Între care, de regulă, există relaţii de Încredere reciprocă şi, totodată, sunt condiţii sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

g) Săvârşirea furtului În timpul nopţii. Împrejurarea prevăzută la art. 209 lit. g) C. pen. este considerată agravantă, deoarece furtul săvârşit În această durată de timp prezintă un pericol social mai mare decât furtul săvârşit În timpul zilei. Sub protecţia Întunericului făptuitorul se poate apropia mai uşor, fără să fie văzut, de bunurile pe care vrea să şi le Însuşească. La adăpostul Întunericului, infractorul are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă şi să se sus. tragă urmăririi.

În accepţiunea art. 209 lit. g) C. pen., prin "timpul nopţii" nu trebuie să înţelegem doar aspectele strict astronomice, apusul şi răsăritul soarelui. Referindu-se la "timpul nopţii", textul menţionat are În vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când Întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului.

În doctrina şi jurisprudenţa penală s-a pus Întrebarea dacă este noaptea un element suficient pentru încadrarea faptei ca furt calificat sau este necesar ca infractorul să se fi folosit efectiv, în comiterea faptei, de condiţiile pe care i le-a oferit noaptea. Fostul Tribunal Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 3/1970 că "infracţiunea de furt este calificată conform art. 209 lit. g) C. pen. ori de câte ori se stabileşte că fapta a fost comisă În timpul nopţii", iar acest caracter calificat "derivă, prin voinţa legii, exclusiv din Împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea".

Agravanta operează obiectiv, indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopţii, după cum, nu prezintă importanţă dacă infractorul a săvârşit doar o parte din activitatea infracţională În timpul nopţii.

Page 13: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

h) Furtul săvârşit În timpul unei calamităţi. Aplicarea agravantei prevăzute la art. 209 lit. h) C. pen. are loc atunci când furtul este săvârşit pe perioada cât durează situaţia creată de un cutremur puternic, de o inundaţie cu urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafeţe Întinse de teren pe care sunt locuinţe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar sau rutier având consecinţe deosebite, precum şi În alte asemenea situaţii, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamităţi.

Aceste situaţii prezintă un grad sporit de pericol social, deoarece, în timpul unor asemenea evenimente, grija este Îndreptată cu precădere către salvarea unor valori, iar măsurile de pază a bunurilor lipsesc ori sunt mult reduse. Faptele de sustragere de bunuri în aceste condiţii evidenţiază o conştiinţă scăzută a infractorului, ceea ce justifică sancţionarea mai aspră a furtului comis în asemenea împrejurări.

Explicând semnificaţia etimologică a expresiei "în timpul unei calamităţi" trebuie precizat, În primul rând, că aceasta nu este o cerinţă de timp, chiar dacă se utilizează expresia "în timpul", ci este o cerinţă de împrejurare în care este săvârşită infracţiunea de furt.

Calamitatea reprezintă o situaţie determinată de un eveniment neaşteptat, situaţie ce are urmări foarte grave pentru o anumită colectivitate, În cazul fenomenelor naturale, independente de voinţa omului sau pentru un grup de persoane, În cazul unor erori umane, cum sunt ciocniri de trenuri, accidente navale, aeriene, rutiere.

A fost reţinută infracţiunea de furt calificat, În baza art. 209 lit. h) C. pen., în cazul inculpatul, care, având În vedere panica ce s-a creat după Începerea inundaţiei, a aşteptat trecerea viiturii, după care a pătruns În mai multe curţi şi a furat bunuri din mai multe locuinţe Iăsate descuiate .

O ultimă remarcă În legătură cu limitele Între care există starea de calamitate trebuie spus că aceasta desemnează perioada de timp În care autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate.

i) Furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Agravanta prevăzută la art. 209 lit. i) C. pen. se referă la anumite metode, moduri sau mijloace care, fiind folosite de făptuitor pentru săvârşirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită. Pentru a se reţine această agravantă este necesar să se fi folosit efectiv În comiterea furtului ori să se fi încercat săvârşirea acestuia În unul din modurile sau mijloacele prevăzute de art. 209 lit.i)C. pen.

Prin "efracţie" se înţelege înlăturarea violentă a oricărui obiect sau dispozitiv de siguranţă ce se interpun, între făptuitor şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras, cum ar fi: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de Închidere.

Efracţie există atunci când făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică sau demontează orice alte dispozitive de închidere a uşii de la o locuinţă, ori atunci când făptuitorul sparge geamul unei uşi şi apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a uşii, ca şi atunci când sparge peretele, făcând o gaură prin care pătrunde înăuntru. În aceste cazuri, efracţia priveşte sistemele exterioare de Închidere. Agravanta este aplicabilă Însă, şi în cazul În care metodele pretabile efracţiei sunt folosite asupra unor dulapuri, sertare, case de bani, camere Încuiate aflate Într-o locuinţă ş.a.

Nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 209 lit. i) C. pen. în cazul faptei aceluia care, introducând mâna prin geamul deschis al unei maşini ce staţiona pe stradă, a deschis portiera şi a intrat în acel autoturism de unde a luat mai multe obiecte sau în situaţia în care inculpatul, pentru a se introduce în locuinţa din care a furat, a scos unul din cele două belciuge de care este agăţat un lacăt pus la uşă, belciug care însă nu era prins în uşorul uşii, ci introdus de formă într-un spaţiu gol de unde locatarul îl scotea cu totul când intra în locuinţă şi îl introducea la loc atunci când pleca.

Page 14: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Prin "escaladare" se înţelege trecerea peste un obstacol care îl separă pe făptuitor de bunul mobil a cărui sustragere o urmăreşte. Prin urmare, escaladarea presupune trecerea peste un gard sau zid, căţărarea pe zidul unei clădiri pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră.

"Cheia adevărată" este cheia pe care cel îndreptăţit o foloseşte în mod obişnuit. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuinţat" fără drept chiar cheia ce era folosită în mod obişnuit la deschidere de cel îndreptăţit la aceasta. Ea poate să ajungă în mâna făptuitorului printr-o împrejurare care nu-i conferă dreptul de a o folosi, fiind însă utilizată de acesta pentru săvârşirea furtului.

"Cheia mincinoasă" este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acţiona asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat.

Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată, cât şi cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârşirea furtului şi nu după consumarea acestuia.

j) Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Această situaţie de agravare vizează natura bunului care formează obiectul material al furtului, În sensul că acesta face parte din patrimoniul cultural al ţării noastre. Sunt incluse În această categorie bunurile cu valoare deosebită, istorică, artistică sau documentară, reprezentând mărturii importante ale dezvoltării istorice a poporului român şi a omenirii, În general, sau a evoluţiei mediului natural, inclusiv bunuri a căror valoare rezultă din alcătuirea lor din metale preţioase şi pietre preţioase.

Această agravantă este recentă şi are ca scop o mai bună şi eficientă ocrotire a bunurilor din patrimoniul cultural naţional.

Necesitatea acestei agravante este reliefată şi de cazul unui cetăţean român, care, după ce a sustras dintr-o biserică mai multe icoane din sec. XIV, a Încercat să părăsească ţara pentru a le valorifica În străinătate. Totodată, se impune aplicarea agravantei şi În cazul făptuitorului care sustrage din casa unui colecţionar de tablouri, mai multe pânze cu valoare culturală deosebită.

Având În vedere că În Codul penal român este incriminată, Într-o formă agravată, distrugerea unor bunuri care au o valoare deosebită din punct de vedere artistic, ştiinţific, istoric sau o altă valoare socială, se impunea o incriminare pe măsură şi În cazul furtului unor asemenea bunuri.

k) Furtul unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Introducerea aceste agravante este justificată prin aceea că, odată sustrase de infractori, aceste acte le dau posibilitatea acestora ca, prin falsuri bine realizate, să-şi atribuie o stare civilă care nu le aparţine şi să se pună În siguranţă contra unui risc de identificare, la adăpostul unor acte de legitimare sau identificare ale altor persoane.

De asemenea, gradul de pericol social este mai mare şi datorită faptului că scopul pentru care sunt eliberate şi încredinţate celor în drept aceste acte, este acela de a servi la identificarea persoanelor, iar sustragerea unor astfel de acte şi folosirea lor frauduloasă duce la derutarea organelor de stat şi chiar a cetăţenilor.

Actul de stare civilă este actul care stabileşte poziţia juridică a persoanei fizice în raporturile sale de familie. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte juridice cum sunt naşterea, decesul, filiaţia. Astfel, sunt acte care servesc În mod direct la dovedirea stării civile: actul de naştere, de căsătorie şi cel de deces, precum şi copii notariale după astfel de certificate.

Page 15: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Din categoria actelor pentru legitimare sau identificare fac parte: buletinul de identitate sau paşaportul, precum şi actul prin care se stabileşte apartenenţa unei persoane la o instituţie, regie autonomă, societate comercială, asociaţie sau altă organizaţie.

Referitor la această agravantă, s-a pus problema dacă ea operează În cazul În care făptuitorul sustrage un portofel cu scopul de a fura banii, dar, pe lângă bani, În acesta se mai găseşte unul/din actele prevăzute la art. 209 alin. (2) lil. b) C. pen. Într-o asemenea situaţie, se consideră Întemeiat că făptuitorul a comis infracţiunea de furt calificat, deoarece portofelul este un loc unde se pot ţine şi acte de stare civilă, de legitimare sau identificare, lucru ce trebuia prevăzut de infractor. Aceeaşi soluţie s-a dat şi în cazul în care infractorul, după ce a sustras banii din portofel, a aruncat actele şi portofelul, deoarece infracţiunea se consideră consumată în momentul în care victima a fost deposedată şi acel portofel a trecut În puterea de stăpânire a făptuitorului, care a dispus cum a voit de conţinut.

Din contră, practica judiciară a decis că nu operează agravanta dacă făptuitorul sustrage un obiect sau obiecte în care, în mod normal nu se ţin astfel de acte, cum ar fi cazul unui furt dintr-un dulap al unor haine În care Întâmplător se află şi un buletin de identitate, furtul unui geamantan sau al unei sacoşe, care serveşte pentru transportul cumpărăturilor În care victima ar fi pus şi astfel de acte, furtul unei batiste În care erau Înfăşuraţi nişte bani alături de care se afla şi un act de stare civilă. Această prezumţie este Însă relativă.

l) Furtul săvârşit În condiţiile art. 209 alin. (3) C. pen. În acest caz, modalităţile de comitere pot fi din cele Întâlnite până acum, diferenţa fiind că obiectul material este diferit (ţiţei, gazolină, instalaţii de telecomunicaţii etc.). .

m) Când furtul a produs consecinţe deosebit de grave. În această situaţie, caracterul mai grav al faptei este dat de urmarea pe care o are acţiunea de sustragere.

Conform art. 146 C. pen., prin "consecinţe deosebit de grave" se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000. 00.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzate unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane fizice sau juridice .

Dacă paguba materială este cea are conferă caracterul de furt calificat al faptei, instanţa trebuie să dispună calcularea acestei pagube, şi, implicit, stabilirea valorii ei, la data când ea s-a produs. Un c cui ulterior (de exemplu, la condamnarea inculpatului) ar putea mări în mod artificial - datorită inflaţiei - valoarea prejudiciului produs de furt. Eventuala diferenţă a valorii bunurilor Între cea existentă În momentul săvârşirii faptei şi cel al judecării, va putea face obiectul recuperării pe calea acţiunii civile.

Prin perturbarea deosebit de gravă a activităţii cauzată unui organ de stat, unei instituţii, regii autonome, societăţi comerciale, altei persoane juridice sau persoane fizice ca urmare a săvârşirii unei infracţiunii de furt, se înţelege periclitarea activităţii unei persoane fizice ori a unei persoane juridice (publice sau private) care le ameninţă însăşi existenţa sau poate duce la încetarea oricărei activităţi a acestora.

Stabilirea unor asemenea consecinţe în cazul comiterii infracţiunii de furt este un atribut exclusiv al instanţei de judecată În baza probelor administrate În cauză.

TÂLHĂRIA. CONŢINUTUL LEGAL

Tâlhăria este prevăzută în art. 211 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.

Tâlhăria, în varianta tip, constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum

Page 16: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârşită în următoarele împrejurări [alin. (2)]:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;b) în timpul nopţii;c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport.Fapta este mai gravă dacă tâlhăria a fost săvârşită [alin. (3)]:a) de două sau mai multe persoane împreună;b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică sau paralizantă;c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;d) în timpul unei calamităţi;e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.Fapta prezintă maximum de gravitate dacă a produs consecinţe deosebit de grave

sau a avut ca urmare moartea victimei.

2. Condiţii preexistenteA. Obiectul infracţiunii. a) Subiectul juridic special, în cazul infracţiunii de tâlhărie, este

complex, fiind reprezentat, pe de o parte, de relaţiile sociale patrimoniale privind menţinerea poziţiei fizice a bunurilor ca obiect juridic principal, precum şi de relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea persoanei, ca obiect juridic secundar, adiacent.

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situaţia de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptăţite să păstreze la dispoziţia sa acele bunuri.

În ceea ce priveşte obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acţiunii adiacente: violenţe, ameninţare şi valoarea socială ocrotită şi lezată prin această acţiune (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viaţa, onoarea persoanei).

În cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o marş importanţă ca: viaţa integritatea corporală şi sănătatea persoanei ca fiind- adiacente faţă de valorile sociale patimonială, care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul, în principal, urmăreşte realizarea furtului, violenţa fiind doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.

b) Obiectul material. Acţiunea principală, în cazul tâlhăriei fiind furtul este normal ca obiectul material în primul rând să fie reprezentat de bunul sau punurile pe care autorul vrea să le sustragă.

Incluzând însă în sfera furtului, folosirea violenţei sau a ameninţării ori a altor mijloace de anihilare a voinţei persoanei, tâlhăria va avea ca obiect material al acţiunii adiacente corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă activitatea.secundarăa făptuitorului sau contra bunurilor aflate asupra corpului, dacă făptuitolul distruge hainele ori bunurile aflate la dispoziţia acestuia.

b) Subiecţii lnfracţiuni. a) Subiectul activ al infracţiunii de tâlhărie, nefiind circumstanţiat de lege, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare de a răspunde penal şi chiar dacă aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în tare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Subiectul activ al tâlhăei ar putea fi însuşi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. (1) C. pen., asupra unui bun mobil care, în acel moment, se găseşte în posesia legitimă a altei persoane (situaţia este similară cu cea descrisă la furt).

Page 17: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Participaţia penală la infracţiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât şi la cele calificate (agravate), dar cu unele nuantări.

În ceea ce priveşte participaţia, aceasta este posibilă numai sub forma instigării şi a complicităţii neconcomitente, în toate celelalte situaţii făcându-se aplicarea art. 211 alin. (3)lit.a).

Deci participaţia penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. este posibilă, dar numai în forma instigării şi a complicităţii materiale sau morale anterioare. Va exista coautorat la infracţiunea de tâlhărie dacă unii participanţi au săvârşit numai fapta de furt sau numai cea de violenţă, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragea se comite cu violenţă.

b) Subiect pasiv al infractiunii este persoana faţă de care s-a săvârşit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei sau acea ori acele persoane faţă de care s-a săvârşit numai acţiunea adiacentă (violenţa, ameninţarea).

Uneori poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât şi un subiect pasiv secundar. De exemplu, în momentul săvârşirii infracţiunii bunul se afla în posesia legitimă a altei persoane decât proprietarul (depozit). Deci proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar.

De exemplu, când este supus violenţei, cel care fără a fi posesorul sau deţinătorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l reţină. În astfel de cazuri vor exista doi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni: cel ale cărui bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de violenţă sau ameninţare, reţinându-se şi două infracţiuni de tâlhărie în concurs.

Într-o opinie se consideră că prin lovirea mai multor persoane, pentru a păstra bunul sustras, sau pentru a-şi asigura scăparea, chiar dacă acţiunea de furt este una singură, suntem în situaţia unui concurs de infracţiuni.

De asemenea, tot concurs există când prin ameninţare se sustrag bunuri de la diferite persoane (concurs ideal) sau prin constrângeri executate în aceeaşi împrejurare se sustrag de asemenea bunuri de valoare, bani, telefoane etc. (concurs real).

În literatura de specialitate există şi păreri contrare, în sensul că indiferent de numărul persoanelor asupra cărora se exercită violenţele, dacă ne găsim în faţa unei singure acţiuni principale de furt, tâlhăria astfel săvârşită va constitui o infracţiune unică, iar dacă au avut loc mai multe actiuni de furt, doar în acest caz se va contura o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs.

Dacă în aceste situaţii victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică privată sau publică.

3. Continutul constitutivLatura obiectivă. a) Elementul material ;a expresie a caracterului de infracţiune

conexă, elemantul material al acestei infractiuni este format din două actiuni corelate, şi anume:

Acţiunea principală constă, aşadar, în acţiunea de furt. La tâlhărie, ca şi la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia patrimonială a victimei fără consimţământul acesteia. O particularitate care apare în cazul tâlhăriei constă în acea că, datorită folosirii de către făptuitor a violenţei şi ameninţării, luarea poate îmbrăca şi forma remiterii silite, dar aparent consimţită a bunului, efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.

Remiterea bunului de către partea vătămată, oarecum de bună voie, ca urmare a unei constrângeri sau ameninţări anterioare, dar săvârşită imediat după ce acestea au avut loc, va fi calificată întotdeauna drept tâlhărie şi nu şantaj.

Page 18: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Acţiunea principală a elementului material al tâlhăriei se poate realiza sub oricare din variantele infracţiunii de furt simplu sau calificat - cu scopul de însuşire sau folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situaţia în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât şi în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.

Pentru existenţa acţiunii adiacente este suficientă întrebuinţarea unuia dintre mijloacele enumerate de lege. Dacă se folosesc cumulativ, aceasta nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, dar această împrejurare va fi avută în vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.

Violenţa, ameninţarea sau punerea în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, realizează activitatea secundară a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Prin violenţă, în sensul art. 211 alin. (1) C. pen. înţelegem o activitate fizică de natură să provoace victimei suferinţe fizice sau vătămări corporale ce necesită pentru vindecare cel mult 20 zile [art. 180 alin. (2)] sau de la 21 la 60 zile, în cazul art. 181.

Dacă se constată că forma de vinovăţie este intenţia, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi pe cea secundară privind violenţa, iar urmările produse corespund art. 182 (vătămarea corporală gravă), atunci vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni. Dacă faţă de rezultatul caracteristic vătămării corporale grave, poziţia subiectivă este culpa, atunci se va aplica art. 211 alin. (3) lit. e).

De observat că legiuitorul, în conţinutul incriminării faptei de tâlhărie, enumeră exhaustiv modalităţi le prin care se realizează tâlhăria. Astfel, legea se referă la "ameninţare" înţelegând săvârşirea faptei incriminate în art. 193 C. pen., la "violenţe" înţelegând orice formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia este îndreptată, chiar dacă acele violenţe nu s-ar încadra în art. 180 C. pen. sau art. 193 C. pen.

Indiscutabil că actiunea adiacentă a tâlhăriei va fi realizată când violenţele folosite au fost săvârşite în condiţiile arătate în art. 180-182 şi 189 C. pen. Violenţa fizică se poate concretiza, nu numai într-o faptă contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (Iovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă), dar şi într-o faptă contra libertăţii fizice a acesteia, cum este lipsirea de libertate în mod ilegal a unei persoane. Pentru ca vreuna din aceste fapte să poată constitui o parte componentă a elementului material, se cere ca ea să fi fost săvârşită în vreunul din scopurile prevăzute de textul de lege, adică să se afle în raport de la mijloc la scop cu acţiunea principală.

Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva victimei; violenţele faţă de lucruri pot constitui şi ele, uneori, o ame. ninţare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcaţiuni pentru a face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion cu scopul de a o incendia).

Dacă violenţa faţă de lucruri întruneşte elementele constitutive ale distrugerii, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni.

Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare, nu poate realiza acţiunea adiacentă şi nu întregeşte conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie.

În doctrina şi jurisprudenţa penală s-a ridicat problema dacă se realizează conţinutul infracţiunii de tâlhărie în cazul în care făptuitorul smulge, prin surprindere, un bun din mâna victimei.

Se apreciază că atunci când luarea unui bun are loc prin "smulgere" instanţa de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenţie dacă prin acţiunea de smulgere s-a adus atingere uneia din valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infractiunii de

Page 19: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

tâlhărie, realizându-se astfel elementul de "violentă" caracteristic acestei infracţiuni, în sens contrar, fapta va constitui o infracţiune de furt. Practica judiciară promovează în mod constant această soluţie.

De exemplu, în practica judiciară se consideră furt, dacă lanţul de aur smuls de la gât are o greutate foarte mică, iar acţiunea de sustragere nu a produs nici o vătămare fizică persoanei. Dimpotrivă, s-a decis că există tâlhărie în situaţia smulgerii de la gât a unui lanţ de aur foarte gros, în urma căreia victimei i s-a produs o rană adâncă lăsată de lanţ.

Prin "punerea victimei în stare de inconştienţă" se înţelege folosirea de narcotice sau alte substanţe de natură să provoace starea de inconştienţă a victimei.

Prin punerea victimei în "neputinţă de a se apăra" se înţelege aducerea acesteia în situaţia de a nu putea folosi posibilităţile de apărare datorită acţiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui căluş în gură etc.

În literatura juridică, pornin de la interpretarea restrictivă a art. 211 C. pen., se apreciază că violenţa, ca acţiune adiacentă, nu poate precede furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă sau posterioară acestuia.

Alţi autori consideră că actle de violenţă vor putea fi săvârşite anterior furtului pentru a se pregăti condiţiile sustragerii, existând relaţia de conexitate între fapta de violenţă şi cea de furt.

Deosebirea dintre cele două opinii este numai aparentă. Tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să aibă loc prin violenţă, adică o dată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se Iasă victimei o pauză mai mare de reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului, aceasta va constitui infracţiune de şantaj şi nu de tâlhărie.

Infracţiunea de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori cu infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, când sunt îndeplinite condiţiile necesare.

De exemplu, după ce a furat anumite bunuri dintr-o unitate de stat, infractorul foloseşte violenţa împotriva persoanei care asigura paza şi care I-a observat în momentul când încerca să iasă din incinta unităţii cu bunurile furate.

b) Urmarea imediată. Urmarea constă, ca şi la infracţiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea principală care intră în componenţa elementului material al infractiunii de tâlhărie.

În ce priveşte urmarea actiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acestuia. În unele modalităţi agravate ale tâlhăriei urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei sau în producerea unor consecinţe deosebit de grave [a se vedea explicaţiile de la furtul calificat art. 209 alin. (4) C. pen.].

c) Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi al celei adiacente, infracţiunea din acest punct de vedere fiind una de rezultat.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, atât în ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă, făptuitorul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea.

Hotărârea făptuitorului de a săvârşi tâlhăria poate fi luată de la început ori poate să apară în timpul săvârşirii sau după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).

Page 20: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Aşa cum am precizat, nu întotdeauna făptuitorul doreşte săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie. De cele mai multe ori făptuitorul săvârşeşte un furt, fiind nevoit săfolosească violenţa după ce furtul s-a consumat.

Intenţia de a săvârşi tâlhăria poate apărea chiar în momentul în care condiţiile obiective pe care el le avusese în vedere s-au schimbat (de exemplu, pătrunde într-un apartament dar acolo, găsind o persoană, întrebuinţează violenţa pentru a o deposeda de unele lucruri).

Dar se poate întâmpla ca făptuitorul să prevadă că va săvârşi un furt prin violenţă, în acest caj intenţia fiind iniţială şi nu survenită, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 211 C. pen., rezoluţia făptuitorului de a săvârşi tâlhăria apare de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-I prinde, făptuitorul se hotărăşte să folosească violenţa ori ameninţarea.

Latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie include în sfera scopului specific furtului şi scopul folosirii violenţei, ameninţării (intenţia calificată prin scop). Violenţele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui acţiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei.

Din punct de vedere subiectiv, la variantele agravate ale tâlhăriei care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă sau moartea victimei, este implicită, ca formă de vinovăţie, praeterintenţia.

4. Forme. Modalităţi. SancţiuniA. Forme. a) Infracţiunea de tâlhărie, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este

susceptibilă de o desfăşurare în timp. Astfel, sunt posibile actele pregătitoare atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu cea adiacentă, ele pot fi de natură materială (de exemplu, procură mijloace ca arme, narcotice, pentru exercitarea violenţei, ameninţării) sau morale (culege anumite date sau informaţii cu privire la locul săvârşirii faptei sau despre victimă). Actele pregătitoare nu sunt incriminate. În cazul în care s-au efectuat acte de pregătire de către autorul infracţiunii, ele se vor absorbi în activitatea infracţională a făptuitorului şi vor avea relevanţă în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.

Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de autor la săvârşirea infracţiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei, căpătând relevanţă juridică în momentul săvârşirii faptei.

b) Tentativa. La tâlhărie, tentativa este de asemenea posibilă, iar legea prevede sancţionarea ei (art. 222). Este posibilă tentativa întreruptă sau improprie ori relativ imposibilă. La tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.

c) Consumarea. Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale (furtul) s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în imposibilitatea de a se apăra. Dacă activitate a principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acţiunea adiacentă, fapta consumată este furt, iar nu tâlhărie.

Infracţiunea se consumă şi în cazul când făptuitorul, după săvârşirea furtului fără violenţă, a folosit acest mijloc pentru a-şi asigura scăparea ori pentru a păstra bunul furat sau a şterge urmele infracţiunii. Nu interesează dacă în final scopul a fost realizat, deoarece scopul este privit ca finalitate a acţiunii şi nu ca rezultat al acesteia.

Page 21: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

În cazul modalităţii agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs, ca urmare a acţiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare: vătămare corporală gravă, moartea victimei, consecinţe deosebit de grave.

Infracţiunea de tâlhărie, ca şi furtul, este susceptibilă de activitate infracţională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ şi deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acţiunea adiacentă, de întrebuinţare a mijloacelor de constrângere, în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte succesive o sustragere, acţiunea principală şi deci, fapta de tâlhărie.

Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave, moartea victimei) şi deci, de natură să modifice progresul, gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz, procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp.

În forma prevăzută în art. 211 alin. (4) se prevede că fapta este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave. Sub raportul urmăririi produse, aceasta se poate amplifica progresiv, trecându-se de la o primă încadrare juridică aft. 211 alin. (1) la altă încadrare juridică mai gravă aft. 211 alin. (4).

În cazul unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acţiunii principale sau când este posibilă o amplificare a urmărilor acţiunii adiacente.

B. Modalităţi. Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă, de mai multe modalităti normative.

În varianta simplă există modalitatea normativă a violenţelor şi celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului şi violenţelor sau alte mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării.

Acestor modalităţi normative poate să le corespundă o varietate de modalităţi faptice în raport cu acţiunea principală (furtul), ca şi cu acţiunea adiacentă, în funcţie de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalităţi faptice este lăsată la latitudinea instanţei de judecată în cadrul procesului de individualizare judecătorească.

Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalităţi normative agravate identice cu unele din cele prevăzute de art. 209 C. pen., la care facem trimitere, exceptând situaţia prevăzută de art. 209 alin. (3) Iit. c) C. pen. când tâlhăria a fost săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia. Aceasta este o circumstanţă de agravare specifică tâlhăriei şi pe care nu o regăsim şi la infracţiunea de furt. Agravarea se justifică deoarece aduce o gravă atingere vieţii intime, domestice a victimei şi este de natură o creeze o stare de temere şi nesiguranţă când infractorul pătrunde în locuinţă cu intenţia de a fura cu orice preţ, chiar prin folosirea de violenţă. În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii, profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotărât mai uşor să săvârşească o tâlhărie prin pătrunderea în locuinţa acestora.

Prin "locuinţă" în sensul art. 211 alin. (3) Iit. c) C. pen., se înţelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia sau mai multor persoane şi care este efectiv folosit în acest sens, neavând relevantă dacă este temporar sau permanent, stabil sau mobil.

În măsura în care pătrunderea ilegală în locuinţă constituie o agravantă a tâlhăriei fapta de violare de domiciliu este absorbită în conţinutul acestei modalităţi agravate a tâlhăriei, fiind exclus concursul de infracţiuni.

O agravantă specifică tâlhăriei se referă la situatia când a avut loc vreuna din urmările arătate în art. 182 C. pen. În acest caz, agravarea tâlhăriei este justificată prin consecinţele acţiunii adiacente, adică ale actelor de violenţă exercitate asupra victimei, că acestea au

Page 22: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

produs urmările prevăzute de art. 182 C. pen. De pildă, făptuitorul loveşte victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc consecinţele prevăzute de art. 182 C. pen. pe care nu le-a urmărit ori acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce (uşurinţă), fie nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţă). În ambele ipoteze, urmările mai grave ale lovirii îi sunt imputa bile făptuitorului, în cadrul agravantei menţionate, cu titlul de culpă.

De remarcat că în ipoteza în care făptuitorul cu prilejul executării faptei de furt exercită violenţa, cu intenţia de a produce urmările prevăzute în art. 182 C. pen. acesta va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu vătămarea corporală gravă.

O altă modalitate agravată a tâlhăriei există, potrivit art. 211 alin. ultim C. pen., atunci când aceasta a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

Această agravantă vizează în primul rând, rezultatul acţiunii principale a tâlhăriei, şi anume, cea de furt.

Conform art. 146 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.

În evaluarea întinderii pagubei materiale instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere valoarea economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei, existentă în momentul comiterii faptei şi nu în cel al judecării infractorului.

Agravanta prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen. vizează, în al doilea rând, con-secinţele pe care le produce acţiunea adiacentă, şi anume, moartea victimei. Pentru a se reţine tâlhăria în această modalitate de agravare este necesar ca urmarea moartea victimei - să fie praeterintenţionată, adică să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei sale.

De pildă, fapta va fi încadrată În dispoziţiile art. 211 alin. ultim teza II C. pen. În ipoteza în care făptuitorul, pentru a lua ori menţine bunul, foloseşte violenţa asupra victimei, iar aceasta în urma actului de lovire se dezechilibrează şi în cădere se loveşte cu capul de bordură şi decedează.

În cazul în care actele de violenţă au fost săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), de a ucide victima pentru a sustrage un bun, iar scopul a fost realizat, în sarcina făptuitorului se va reţine un concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav consumat prevăzut în art. 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie. Infracţiunea de tâlhărie într-o asemenea situaţie, nu se încadrează însă în art. 211 alin. (4) C. pen., ci în art. 211 alin. (1) C. pen., deoarece, din moment ce s-a reţinut că victima a fost ucisă cu intenţie, şi pentru acest motiv s-a făcut aplicarea art. 176 alin. d) C. pen. nu se poate reţine că moartea victimei s-a produs şi din culpă, pentru a se face aplicarea art. 211 alin. (4) teza II C. pen.

C. Sanctiuni. Tâlhăria în varianta tip, prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen. se pe-depseşte cu Închisoare de la 3 la 18 ani. În modalităţile agravate prevăzute În art. 211 alin. (2) C. pen. pedeapsa este închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar pentru alin. (3) pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani. Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

GESTIUNEA FRAUDULOASĂ

1. Continutul legal

Page 23: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Potrivit art. 214 C. pen., gestiunea frauduloasă - varianta tip - constă în pricinuirea de pagube unei persoane fizice sau juridice cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, iar varianta agravată presupune săvârşirea gestiunii frauduloase în scopul de a dobândi un folos material, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Prin incriminarea gestiunii frauduloase legiuitorul a urmărit să realizeze o ocrotire mai eficientă a bunurilor pe care o persoană fizică sau juridică le încredinţează alteia în scopul administrării ori conservării lor, prin obligarea celui însărcinat cu administrarea sau conservare acestora, la o comportare corectă în acţiunile pe care le întreprinde, pentr I nu produce pagube proprietarului acelor bunuri.

Specifică infracţiunii de gestiune frauduloasă este existenţa unui raport juridic în baza căruia făptuitorul nu numai că deţine bunul, dar are şi obligaţii de administrare sau conservare.

În concepţia Codului penal actual, ca şi a celui din 1936, gestiunea frauduloasă este o infracţiune independentă, spre deosebire de sistemul altor legislaţii în care infracţiunea de gestiune frauduloasă este o formă a abuzului de încredere.

2. Condiţii preexistenteA. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privi-

toare la patrimoniu şi a căror dezvoltare nu poate fi concepută fără să existe un minim de încredere în persoana care a primit în administrare sau conservare bunurile altuia, că nu va pricinui, cu rea-credinţă, pagube proprietarului bunurilor respective.

Obiectul juridic specific mai este reprezentat şi de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, care se statornicesc pe baza încrederii acordate unei persoane de către alta, care îi încredinţează bunuri pentru administrare sau conservare.

b) Obiectul material. Constituie obiect material al gestiunii frauduloase orice bun mobil sau imobil ce aparţine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului pentru a-I administra ori conserva. Poate fi obiect material al acestei infracţiuni fie numai unul sau anumite bunuri ce aparţin altuia ori întregul avut al unei persoane fizice sau juri9ice, dacă au fost încredinţate în scopurile prevăzute de art. 214 C. pen.

În această ultimă formă, obiectul material se înfăţişează ca o universalitate de bunuri; în această universalitate ar putea intra toate categoriile de bunuri: mobile, imobile, fungibile, nefungibile, consumptibile, neconsumptibile, drepturi reale, creanţe etc.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile unei alte persoane.

Titlul pe baza căruia autorul deţine bunul în privinţa căruia are însărcinarea de administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi după unii autori, din cvasicontrace.

Însărcinarea se poate referi la administrarea sau conservarea bunurilor unui particular sau ale unei persoane juridice, se poate da în scris sau verbal, pe timp nedeterminat sau provizoriu, cerându-se ca actul de administrare sau de conservare care a produs pagube să fie efectuat pe timpul însărcinării, chiar dacă paguba s-a produs ulterior stingerii raportului juridic din care a rezultat însărcinarea. Pot avea obligaţia juridică de a administra şi conserva bunurile altei persoane, persoane fizice ca: tutorele, curatorul, administratorul unui imobil, intendentul, executorul testamentar, consilierul juridic, judecătorul sindic al falimentului, custodele, procuristul, depozitarul etc.

Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în oricare din formele de participaţie. În cazul coautoratului participanţii trebuie să aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi împreună să comită acte pricinuitoare de pagube în acţiunea de

Page 24: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

administrare sau conservare a bunurilor respective. Instigatorii şi complicii pot fi persoane care nu au aceste calităţi.

b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul sau în-tregul avut încredinţat făptuitorului pentru administrare sau conservare şi căreia i s-au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

3. Continutul constitutivA. Latura obiectivă. a) Elementul material este reprezentat de orice acţiune sau

inacţiune păgubitoare pentru proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor încredinţate. Obligaţiile de administrare sau conservare a bunurilor altuia trebuie să-şi găsească izvorul în conţinutul unui raport juridic, care este creat, de regulă, printr-un contract de mandat, potrivit căruia mandatarul se obligă să administreze sau să conserve bunurile mandantului. Contractul se încheie intuitu personae, neavând relevanţă dacă mandatarul este ori nu retribuit pentru activitatea sa; de asemenea, nu are importanţă dacă mandatul a fost încheiat expres sau tacit, ori dacă a îmbrăcat sau nu forma scrisă; forma scrisă este menită să întărească probaţiunea mandatului, dar în lipsa ei, proba se poate face în orice alt mod.

Aşadar, pentru existenţa elementul material se cer a fi îndeplinite anumite condiţii: - existenţa unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea3 de a administra sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane;

- bunurile sau valorile să se afle în posesia sau detenţia făptuitorului;- făptuitorul să aibă de drept ori de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor

respective.Considerăm că trebuie să facem precizarea, că atunci când o persoană administrează

bunurile altuia În baza unei situaţi uni fireşti, cum ar fi de exemplu, părintele care administrează bunurile copilului său, nu se poate reţine infracţiunea de gestiune frauduloasă.

A "administra bunuri" înseamnă a desfăşura o activitate gospodărească corespun-zătoare naturii şi destinaţiei acelor bunuri; a "conserva bunuri" presupune a lua măsuri de pază şi apărare a acelor bunuri pentru a nu fi distruse, degradate.

Elementul material al gestiunii frauduloase se realizează ca atare prin acte de încălcare a grijii pe care făptuitorul este ţinut să o aibă în administrarea sau conservare bunurilor, prin acte comisive sau omisive păgubitoare.

Astfel, săvârşeşte infracţiunea de gestiune frauduloasă cel care, încredinţându-i-se administrarea sau conservarea unor bunuri, le foloseşte în interesul său personal, degradându-Ie, sau nu ia măsurile necesare pentru conservarea lor, făcând să se producă degradări de natură a diminua valoarea ori efectuează reparaţii la un imobil plătind preţuri cu mult mai mari decât cele care în mod obişnuit se plătescă.

În general, actele păgubitoare se pot produce atât prin depăşirea limitelor însărcinării, cât şi în cadrul acelor limite ce rezultă din raportul juridic (de exemplu, folosirea bunurilor şi în interes personal, având drept urmare diminuarea valorii acestora sau efectuarea unor reparaţii la un imobil plătind preţuri mult mai mari decât cele reale).

b) Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru bunurile încredinţate, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii lipsite de grija necesară din partea făptuitorului.

Cu alte cuvinte, urmarea constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv, în urma acţiunii ilicite a subiectului activ, fiind necesar ca paguba să fie una materială (nu morală), efectivă şi certă.

Page 25: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

O dată produsă această urmare infracţiunea de gestiune frauduloasă realizează toate condiţiile conţinutului său legal, indiferent dacă ulterior se repară paguba produsă; aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, putând fi considerată o circumstanţă atenuantă.

c) Legătura de cauzalitate. Pentru realizarea în întregul său a laturii obiective a infracţiunii de gestiune frauduloasă este necesar să se constate că între fapta abuzivă a făptuitorului şi situaţia de fapt în care se află bunurile gestionate există o legătură de cauzalitate. De pildă, trebuie să se stabilească că la baza stării necorespunzătoare a bunurilor se află acţiunea sau inacţiunea lipsită de grijă a făptuitorului.

De regulă, legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei.B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de gestiune

frauduloasă, în varianta tip, este intenţia. Actele păgubitoare uneori pot consta şi în acte omisive. Conform art. 19 alin. (3) C. pen., în acest caz, forma de vinovăţie ar putea fi şi culpa. Dar art. 214 foloseşte expresia "cu rea-credinţă", ceea ce înseamnă că şi în cazul actelor omisive care au produs pagube, forma de vinovăţie este tot intenţia.

În varianta agravată [art. 214 alin. (2) C. pen.], legea cere să existe scopul de a dobândi, ceea ce înseamnă o intenţie calificată prin scop. Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, este suficient să existe ca o finalitate a acţiunii urmărite de făptuitor. În cazul alin. (1), când elementul material îmbracă forma acţiunii, se susţine, în doctrină, că forma de vinovăţie poate fi şi intenţia indirectă.

4. Forme. Modalităţi. SancţiuniA. Forme. Deşi infracţiunea de gestiune frauduloasă poate fi comisă sub toate

formele, actele pregătitoare, cât şi tentativa la infracţiune nu sunt pedepsite. .Infractiunea se consumă o dată cu executarea actelor ce constituie elementul material

aI laturii obiective şi producerea urmării imediate. Gestiunea frauduloasă se poate săvârşi prin acte succesive, iar dacă se stabileşte că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen., se va considera o infracţiune continuată, cu toate consecintele ce decurg din aceasta în privinţa dispoziţiilor incidente în pedepsirea făptuitorului. In acest caz, infracţiunea se epuizează o dată cu săvârşirea ultimei acţiuni sau inacţiuni a infracţiunii continuate.

B. Modalităţi. Această infracţiune are în varianta tip trei modalităţi normative, după cum făptuitorul este însărcinat numai cu administrarea bunurilor sau numai cu conservarea acestora ori are ambele însărcinări.

Modalităţile faptice sunt şi ele variabile în raport de împrejurările concrete şi cu modul în care s-a produs prejudicierea bunurilor încredinţate pentru administrare sau conservare.

În varianta agravantă prevăzută de art. 214 alin. (2) C. pen. la fiecare din modalităţile normative se adaugă cerinţa ca fapta să fi fost comisă în scopul de a dobândi un folos material, aceste modalităţi normative pot avea, de asemenea, şi o varietate de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni. Gestiunea frauduloasă se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Când fapta este comisă în scopul de a dobândi un folos material, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 5/4.02.1999, a statuat că dispoziţiile art. 214 alin. (3) sunt neconstituţionale întrucât contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori juridice de drept privat, precum şi proprietăţii private a statului.

Ca o consecinţă, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă în varianta tip, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu numai dacă bunul este proprietate publică, mai exact, dacă aparţine domeniului public al proprietăţii statului.

Page 26: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

DELAPIDAREA1. Continutul legalInfracţiunea de delapidare este incriminată în art. 2151 C. pen. într-o variantă simplă

sau tip şi alta agravată.Varianta simplă constă în însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în

interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează [art. 2151 C. pen. alin. (1 )]. Varianta agravată se realizează în cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave [art. 2151 alin. (2) C. pen.].

2. Condiţii preexistenteA. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îI constituie relaţiile sociale de

natură patrimonială, a căror existenţă şi dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei de fapt a bunurilor, ce aparţin sau interesează o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor, de însuşire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activităţii de gestionare sau administrare. In{racţiunea, fiind săvârşită de un funcţionar public sau funcţionar, are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale care asigură desfăşurarea normală şi corectă a serviciului unităţii private sau publice.

Deci, obiectul juridic specific, având caracter complex, este reprezentat, în primul rând de relaţiile sociale de ordin patrimonial care se referă la normala şi corecta administrare a bunurilor ce pot constitui obiect material al infracţiunii, iar în al doilea rând, de relaţiile sociale privind normala şi corecta desfăşurare a serviciului de către subiectul activ.

b) Obiectul material. Infracţiunea de delapidare are ca obiect material, bani, valori sau alte bunuri din patrimoniul public sau privat pe care făptuitorul le gestionează sau administrează.

Prin "bani" se înţeleg biletele de bancă şi monedele metalice româneşti sau străine care au putere circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii private sau publice.

Prin "valori" se înţeleg hârtiile de valoare şi înscrisurile de orice fel, cum sunt obligaţiunile C.E.C., cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile de credit, de creanţă etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată de deţinerea respectivelor înscrisuri.

Prin "alte bunuri" se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică şi fac parte din sfera de gestionare sau administrare a făptuitorului.

După cum am văzut, obiectul material al delapidării îI formează numai bunurile corporale mobile, indiferent de sursa acestora, dar apărute în cadrul operaţiunii de gestionare sau administrare a bunurilor aflate asupra unităţii (de exemplu: plusurile de bani sau de mărfuri, bunuri ajunse din eroare în patrimoniul subiectului pasiv).

Pentru ca un bun să devină obiectul material al infracţiunii de delapidare trebuie ca acesta să aibă o existentă materială, deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase. În acelaşi timp, trebuie să aibă o valoare economică şi o anumită situaţie juridică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane juridice, să se afle în posesia sau detenţiunea acesteia şi, totodată, să se afle în masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor.

Un bun intră în sfera patrimoniului unei persoane juridice atunci când a fost preluat efectiv de prepusul acesteia şi iese din această sferă în momentul în care a avut loc predarea efectivă a lui către beneficiar. Important pentru stabilirea momentului intrării sau ieşirii bunului în şi din patrimoniu este predarea materială a bunului, iar nu şi transcrierea operaţiei respective în scriptele contabile ale persoanei juridice.

Page 27: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Obiectul material al delapidării îl formează, cum am precizat anterior, numai bunurile corporale mobile. Se consideră, de asemenea, bun mobil, bunul ce poate fi desprins de un bun imobil, de exemplu uşile, ferestrele unei clădiri, fructele unui teren.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nu poate fi decât un "funcţionar public" sau "funcţionar" care "gestionează sau administrează" bunurile unei unităţi publice sau private. Aşadar, la delapidare autorul este de două ori calificat; el are, pe de o parte, calitatea de funcţionar public sau funcţionar, iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice.

Aceste două calităţi se cer cumulativ îndeplinite, lipsa oricăreia duce la excluderea infracţiunii de delapidare. De aceea, un funcţionar care a contribuit prin acte nemijlocite la însuşirea unor bunuri, fără a fi însărcinat cu administrarea sau gestionarea lor, alături de o persoană (funcţionar) care îndeplineşte aceste condiţii, nu va fi coautor la delapidare, ci complice.

În explicarea noţiunii de "funcţionar", în sensul folosit de art. 2151 C. pen. trebuie să ţinem seama de dispoziţiile art. 147 C. pen.

Potrivit acestui text de lege, prin "funcţionar public", se înţelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

Prin "funcţionar" se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

Din coroborarea acestor prevederi cu caracter general (art. 147 C. pen.) cu norma de incriminare a delapidării se desprinde faptul că îndeplineşte calitatea de a fi subiect activ nemijlocit al delapidării atât funcţionarul public, cât şi funcţionarul.

Se observă din cele de mai sus că noţiunea de "funcţionar" este destul de cuprinzătoare şi că se pune accentul pe exercitarea în fapt a activităţii, fiind fărărelevanţă titlul, modul de învestire, de retribuţie ori timpul cât durează însărcinarea În serviciul unei persoane juridice publice sau private.

În literatura juridică se afirmă că, în condiţiile art. 147 alin. (2), nu poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare decât un salariat aflat într-un raport de muncă cu unitatea păgubită.

În continuare se arată că menţiunea care se referă la funcţionarul public şi care ar putea fi orice persoană "care exercită temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură retribuită sau nu" folosită în art. 147 alin. (1) C. pen. nu mai este repetată şi în cazul "simplului funcţionar, cel din ipoteza a doua din alin. (2) al art. 147 C. pen."

Întotdeauna funcţionarul trebuie să se afle în raport de muncă, pe baza unui contract individual de muncă cu o altă persoană juridică, alta decât cele la art. 145 C. pen. Aşadar, persoana care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri şi valori pentru o persoană juridică, alta decât cea prevăzută în art. 145 C. pen., cu care nu se află într-un raport de muncă derivat dintr-un contract de muncă individual nu poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, având ca obiect bunurile sau valorile respective, o asemenea faptă putând fi încadrată în dispoziţiile art. 213 C. pen., abuzul de încredere, sau art. 214 C. pen., gestiunea frauduloasă.

Într-o altă părere se afirmă că o persoană angajată de probă ca agent comercial, fără a i se încheia contract de muncă, având totuşi atribuţii de gestionare, nu poate comite infracţiunea de delapidare, indiferent de titlul în baza căruia deţine bunul pe care şi-I însuşeşte, în acest caz putându-se reţine doar infracţiunea de abuz de încredere - art. 213 C. pen.2

În cazul infracţiunii de delapidare, calitatea de funcţionar este circumscrisă numai acelor funcţionari care, în virtutea raportului juridic cu persoana juridică, au atribuţii de gestionare sau administrare.

Page 28: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

Calitatea de gestionar. Potrivit dispoziţiilor din art. 1 ale Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, are calitatea de gestionar acel funcţionar care exercită ca atribuţii principale de serviciu, primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară a unei unităţi publice sau a oricărei alte persoane juridice, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Rezultă, aşadar, că activitatea de gestiune pe care o desfăşoară funcţionarul este, în primul rând, o activitate de primire a unor bunuri, adică de luare în primire în cantitatea, calitatea şi sortimentul specificate în actele însoţitoare, iar, în al doilea rând, este o activitate de păstrare, prin care se înţelege ţinerea în depozit, asigurarea integrităţii acestora în vederea efectuării, în condiţii normale, a mişcării bunurilor gestionate. În cazul în care nu se păstrează integritatea bunurilor, dacă se constată reaua credinţă, fapta va fi gestiunea frauduloasă, iar dacă atingerea adusă integrităţii bunurilor se datorează culpei, în anumite condiţii, se poate reţine infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Păstrarea implică, de asemenea, acte corespunzătoare (evidenţe, registre, documente) care să oglindească în mod exact cantitatea, felurile şi calitatea bunurilor în păstrare. În al treilea rând este o activitate de eliberare, predare a bunurilor. Prin eliberarea bunurilor se înţelege predarea lor de către funcţionarul respectiv celor îndreptăţiţi în cantitatea, calitatea şi sortimentele specificate în actele de eliberare.

În toate cazurile în care angajatul unei persoane juridice îndeplineşte o funcţie prin care potrivit legii dobândeşte calitatea de gestionar este considerat gestionar de drept. Se pot ivi şi situaţii de fapt în care alţi angajaţi sau chiar persoane particulare (de exemplu, soţul, rudă, prieten al gestionarului) efectuează acte specifice activităţii de gestionare, deşi nu ocupă o funcţie care să îndreptăţească această activitate. Întrucât Codul penal dă termenului de "funcţionar" un sens foarte larg, se poate considera că şi această gestionare, care este cunoscută sub denumirea de gestionare de fapt, să atribuie persoanei care o exercită, calitatea de gestionar, cu toate consecinţele pe care le generează aceasta. Deci, gestionarul de fapt este acea persoanăcare exercită acte specifice de gestionare a bunurilor unei persoane juridice, fără a avea obligaţii în acest sens. Dar pentru a fi subiect activ nemijlocit al delapidării trebuie ca persoana juridică să aibă cunoştinţă despre exercitarea în fapt a activităţii de gestionare, în sens contrar, făptuitorul în cauză nu poate fi privit ca având o însărcinare în serviciul unei unităţi publice sau private.

Calitatea de administrator o are acel funcţionar în ale cărui atribuţiuni de serviciu intră şi efectuarea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile ce aparţin unităţii publice sau private, potrivit cu natura şi scopul activităţii acesteia. Asemenea acte d!9 dispoziţie privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăţilor etc. şi sunt îndeplinite de cei special însărcinaţi cu atribuţii de conducere în unitatea respectivă, atribuţiile legate de dispoziţia patrimoniului acesteia. De aceea, din categoria administratorilor, fac parte, de exemplu, directorii, contabilul şef, inginerul şef, consilierii etc.

Există o deosebire între gestionar şi administrator, în sensul că primul vine în contact direct şi material cu bunurile datorită atribuţiunilor sale legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, iar cel de-al doilea are numai un contact virtual, juridic, cu bunurile pe care le administrează, concretizat în actele de dispoziţie pe care le efectuează cu privire la acestea.

Infracţiunea de delapidarse poate comite atât de o singură persoană, cât şi în participaţie, în oricare formă a acesteia. Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de funcţionari gestionari sau administratori.

b) Subiect pasiv la infracţiunea de delapidare nu poate fi decât organul, instituţia publică, sau orice altă persoană juridică, în cadrul cărora exercită activitatea funcţionarul care

Page 29: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

a comis acţiunea de însuşire, traficare sau folosire a bunului ce formeazăobiect material al infracţiunii. Deci, la infracţiunea de delapidare, întotdeauna subiect pasiv nu poate fi decât o persoană juridică.

3. Continutul constitutivA. Latura obiectivă. a) Elementul material constă într-o acţiune de sustragere

definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice în posesia sau detentia căreia se află, de către o persoană care îl gestionează sau administrează. Însuşirea, folosirea sau traficarea nu reprezintă decât modalităţi ale sustragerii. Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă sustragerea s-a efectuat in interesul făptuitorului sau al unei alte persoane.

Însuşirea ca modalitate a sustragerii unui bun constă în scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice şi trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului, care poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l utilizeze, ori să-l înstrăineze. Se realizează delapidarea prin această modalitate în cazul în care autorul şi-a însuşit sumele achitate de beneficiari pentru unele contracte de lucrări încheiate în numele unităţilor şi pe formulare ale acestora, ori dacă sustrage bunuri care numai scriptic au fost scoase din gestiunea sa, în fapt nefiind predate beneficiarului, ori dacă gestionarul ia din gestiune o motocicietă pe care o înregistreazăpe numele său.

În unele situaţii nu se poate reţine infracţiunea de delapidare, pentru că, doar aparent a avut loc o insuşire.

Astfel, fapta inculpatului - preşedinte de cooperativă - de a prelua marfa destinată desfacerii prin reţeaua comercială şi de a o desface prin propriul său magazin, restituind cooperativei valoarea mărfii vândute pe măsură ce o valorifica, nu constituie infracţiunea de delapidare, pentru că acesta nu şi-a însuşit, folosit sau traficat în interesul său sau pentru altul, bani, valori sau alte bunuri ale cooperativei, ci doar a valorificat mărfurile luate pe credit de la cooperativă, ceea ce a fost posibil tocmai datorită îndeplinirii necorespunzătoare şi abuzive a îndatoririlor de serviciu.

În acest caz, faptele preşedintelui de cooperativă trebuie încadrate în dispoziţiile art. 248 C. pen., care incriminează abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Folosirea constă într-un act iniţial de luare sau scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unităţi publice sau private şi apoi într-un act subsecvent de întrebuinţare a bunului sustras, prin care se obţine un folos în beneficiul făptuitorului ori a altei persoane. De aceea, constituie delapidare "prin folosire" scoaterea repetată al unor sume de bani din gestiune pentru acoperirea unor lipsuri anterioare, sau luarea din gestiune a unor aparate electronice pentru a le folosi o perioadă de timp. Existenţa infracţiunii nu este afectată de Împrejurarea că, prin folosirea bunului, nu s-a produs un prejudiciu evaluabil În bani; atâta vreme cât bunul a fost scos, temporar, din sfera patrimonială în care se găsea, s-a creat o stare de pericol pentru acel patrimoniu, existând posibilitatea ca bunul să fie pierdut sau însuşit.

De remarcat faptul că, spre deosebire de însuşire, când bunul luat rămâne la făptuitor, în cazul folosirii, bunul este readus în unitatea publică sau privată, fiind vorba numai de o sustragere temporară a acestuia.

Traficarea este tot o formă de sustragere şi constă, pe de o parte, în scoaterea bunului din sfera patrimoniului persoanei juridice şi apoi în actul de speculare, în vederea obţinerii unui profit. Aşadar, traficarea presupune ca după scoaterea bunului din sfera patrimonială a unităţii publice sau private să fie dat în folosinţa altei persoane în schimbul unui profit sau câştig. În cazul "traficării", scoaterea bunului este temporară ca şi la "folosire", dar

Page 30: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

scopurile sunt diferite; la "traficare" se urmăreşte realizarea unui profit, la "folosire" se satisface o nevoie personală.

În caz de delapidare prin folosire sau traficare, paguba constă în uzura bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune, sau, dacă obiectul material este o sumă de bani, în echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei. Existenţa delapidării, în limitele sumelor însuşite, nu este afectată de faptul că gestionarul are de recuperat de la unitate o sumă de bani, ori că a avut aprobarea şefului unităţii pentru a lua bunuri din gestiune, sau, că în locul banilor însuşiţi, au fost introduse în gestiune bunuri proprietate personală ori sustrase de către alte persoane din alte gestiuni.

b) Urmarea imediată la infracţiunea de delapidare, indiferent de modalitatea de comitere, constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi lipsirea unităţii publice sau private de bunul sustras, de posibilitatea de a-I avea şi de a folosi bunul respectiv, ceea ce duce şi la producerea unei eventuale pagube unităţii, constând în valoarea bunului sustras prin însuşire.

c) Legătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de delapidare este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea de însuşire, folosire sau traficare şi urmarea imediată, deposedarea unităţii publice sau private de acel bun. Dacă deposedarea se datorează altei cauze, ca de pildă, pierderea bunului, furtul acestuia, distrugerea lui etc., nu poate exista infracţiunea de delapidare.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de delapidare se săvârşeşte cu intenţie, cel mai adesea, intenţia directă, dar nu este exclusă şi cea indirectă. Făptuitorul îşi dă seama de caracterul ilicit al faptei, prevede rezultatul socialmente periculos al acesteia, sau uneori numai îI acceptă. Întrucât textul incriminator prevede că făptuitorul poate comite fapta de însuşire, folosire sau traficare fie în interesul său, fie în al altuia, înseamnă că pentru existenţa infracţiunii de delapidare este nerelevant dacă acesta a urmărit comiterea faptei pentru satisfacerea unui interes propriu sau în favoarea altei persoane.

Considerăm că delapidarea se comite doar cu intenţie directă, având în vedere modalităţile elementului material: însuşire, folosire, traficare. Toate aceste activităţi presupun şi un scop, chiar dacă nu este prevăzut în norma de incriminare. Insuşirea presupune trecerea definitivă a bunului în stăpânirea făptuitorului. Folosirea şi traficarea presupun scopul folosinţei bunului în interes personal sau scopul obţinerii unor câştiguri. Ori, în nici una din aceste situaţii nu se poate spune că făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatului. În plus, mai avem în vedere şi expresia folosită în textul art. 2151 "în interesul său sau pentru altul".

Mobilul faptei nu are importanţă în realizarea laturii subiective, atâta vreme cât făptuitorul a fost determinat de dorinţa de a realiza avantaje pe seama patrimoniului unităţii ale cărei bunuri le gestionează sau administrează, mobilul va ajuta însă la determinarea pericolului concret al infractiunii şi la individualizarea răspunderii penale.

4. Forme. Modalităti. SanctiuniA. Forme. Infracţiunea de delapidare este susceptibilă de toate formele imperfecte ale

infractiunii, însă actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege. În cazul în care, prin actul pregătitor respectiv se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, autorul va fi sancţionat pentru aceasta.

Tentativa de delapidare este pedepsită şi ea poate exista în raport cu oricare dintre modalităţile de comitere a infracţiunii. Cel mai adesea la modalitatea "însuşire', tentativa apare sub forma tentativei întrerupte.

Tentativa la delapidare se pedepseşte conform art. 222 C. pen. Delapidarea se săvârşeşte în forma consumată, în cazul în care elementul material a constat în însuşire, o

Page 31: Lectie Infractiuni Contra Patrimoniului

dată cu realizarea acestuia, cu împosedarea făptuitorului cu bunul respectiv. Dacă elementul material constă în folosire sau traficare, infracţiunea se consumă o dată cu efectiva folosire sau traficare. În situaţia în care făptuitorul nu poate face dovada că a intenţionat să folosească sau să trafice bunul, fapta va fi consi. derată consumată în momentul însuşirii, care în orice caz s-a realizat şi numai ca o activitate obiectiv premergătoare folosirii ori traficării.

Delapidarea poate să apară ca o infractiune simplă când consumarea coincide cu epuizarea (cea mai frecventă situaţie întâlnită în practica judiciară), dar poate să fie comisă şi forma infractiunii continue mai cu seamă. În modalităţile "folosirii" ori "traficării", ca şi în forma infractiunii continuate (de asemenea, frecventă în practica judiciară) şi chiar a infractiunii progresive dacă urmarea imediată se agravează sau i se adaugă o altă urmare, generată de aceeaşi acţiune de sustragere [art. 2151 alin. (2) C. pen.].

În toate aceste cazuri, infracţiunea de delapidare se va epuiza o dată cu încetarea activităţii infracţionale (folosire, traficare) ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii sale (infracţiunea continuată) sau când orice amplificare nu mai este posibilă (infracţiunea a avut forma celei progresive). Aplicarea legii penale se va face ţinându-se seama de momentul epuizării. În cazul infractiunii de delapidare sub forma folosirii sau traficării, se observă că ea îmbracă forma unei infractiuni continue succesive.

B. Modalităţi. Modalităţile normative sunt: delapidarea prin însuşire, prin traficare şi prin folosire a bunului unei persoane juridice.

Dacă fapta se comite în mai multe modalităţi normative, ea nu-şi pierde caracterul unitar când fiecare modalitate a avut la bază aceeaşi rezoluţie infracţională. Fiecărei modalităţi normative poate să-i corespundă o varietate de modalităţi faptice. De pildă, prin crearea de plusuri în gestiune şi însuşirea lor, prin substituirea mărfurilor, prin schimbarea mărfii de calitate superioară cu marfă de calitate inferioară, prin acoperirea de sustrageri recurgând la falsuri în registre sau la falsificarea de acte.

Deiapidarea are şi o modalitate agravată, şi anume, când prin comiterea ei s-au produs consecinţe deosebit de grave.

Consecinţele deosebit de grave se materializează în producerea unor pagube mai mari de 2.000. 0.000 lei sau a unei perturbări deosebit de grave a activităţii, cauzate persoanei juridice, publice sau private.

C. Sancţiuni. Infracţiunea de delapidare, în oricare din modalităţile normative ale variantei simple, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 15 ani.

În modalitatea agravantă - când delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Tentativa la infracţiunea de delapidare, indiferent de modalitatea acesteia, se pedepseşte conform art. 222 alin. (2) C. pen.