“La început a fost Cuvântul …”

“La început a fost Cuvântul …”

Revistă trimestrială de psihologie aplicată adresată psihologilor practicieni, profesorilor, elevilor, părinţilor

La început a fost Cuvântul …

2

CCCC UUUU PPPP RRRR IIII NNNN SSSS

Pag.

Argument ……………………………………………………………………………………………………3 La început … un scurt cuvânt ………………………………………………………………………. 4 Observaţii generale şi particulare asupra cuvântului Lector univ. dr. Cristinel Munteanu ……………………………………….……..5 Cuvântul – sens şi semnificaţie Cercet. şt. dr. Alexandru Gulei ……………………………………………………9 Cuvântul – expresivitate şi sens Prof. logoped Luminiţa Lupu ……………………………………………………..11 De la ţipăt la cuvântul articulat Prof. Maria Ilie………………………………………………………………………....12 Cuvânt despre cuvânt Prof. Daniel Voinea ……………………………………………..…………………..15 Turnul Babel Prof. logoped drd. Georgela Ţăranu ...........................................................18 Teorii despre originea limbilor Prof. dr. Valentin Popa……………………………..………………………………21 Moda de a fi postmodern Prof. Elena Covrig ………………………………………….………………………24 Cuvântul - calea spre rezolvarea conflictelor Prof. Mariana Răducu ………………..…………………………………………….27 Fără cuvinte Prof. psiholog Valerica Dănăilă ....................................................................30 Cuvântul bipolar ... Prof. psiholog Rita Drâmbei………………………………….…………………...32

Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Brăila


3

ARGUMENT Am pornit de la site-ul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Brăila, site pe care domnul profesor Daniel Voinea l-a numit „La început a fost cuvântul…” şi, iniţial, am vrut o revistă de logopedie. Titlul i-a plăcut colegei noastre, profesoara Maria Ilie, care şi-a dorit de mult o astfel de revistă. După mai multe discuţii, am hotărât să extindem aria şi să acordăm logopediei o secţiune separată; apoi, a apărut necesitatea secţiunii de consiliere şi asistenţă psihopedagică; o secţiune de didactică, pentru a lămuri cât de important este a întemeia demersul didactic pe cunoaşterea psihologiei elevului; în fiecare număr dorim un interviu cu o personalitate din domeniul ştiinţelor socio-umane. Într-o lume saturată de calculator, am adunat în jurul meu oameni îndrăgostiţi de carte, care citesc mult şi doresc acum să spună şi altora ce au învăţat citind. De aceea, în revista noastră trimestrială vor exista următoarele rubrici permanente: - LOGOS; - ÎN DIALOG; - LECŢIA; - BUCURIA LECTURII; - AVEŢI CUVÂNTUL. Tema primului număr este CUVÂNTUL – scris, vorbit, exprimat, subînţeles, nerostit, neînţeles, simbolic, metaforic sau literal … până la neputinţa sau nedorinţa autistului de a-l folosi. Fără pretenţia de a epuiza subiectul, încercăm să deschidem câteva direcţii de discuţie, de acţiune, dorindu-ne o revistă practică şi nu academică. Aşteptăm întrebări, sugestii, propuneri din toată ţara, de la părinţi, copii, elevi, cadre didactice. Subiectul primului număr rămâne un pretext, o punere în scenă, o invitaţie la dialog.

Profesor Valerica Dănăilă Director CJRAE Brăila


4

La început a fost Cuvântul...

Semn, simbol, metaforă, propoziţie...

Cuvântul care serveşte gândul, ca o undă simţită, dar nevăzută...

Gânduri curate, încheiate cu raze de lumină şi cu speranţă de succes

pentru „La început a fost Cuvântul...”

Prof. Lilliana Tudoran

Inspector Şcolar General


5

Observaţii generale şiObservaţii generale şiObservaţii generale şiObservaţii generale şi particulare asupra cuvântuluiparticulare asupra cuvântuluiparticulare asupra cuvântuluiparticulare asupra cuvântului

Lector univ. dr. Cristinel Munteanu, Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, Filiala Brăila

1. Cuvântul. Unitatea de bază a

lexicului este cuvântul, căruia nu i s-a dat încă o definiţie care să-i mulţumească pe toţi lingviştii. Nu ne propunem să redăm aici disputa din jurul acestui concept. Vom admite însă că el reprezintă „asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliş sonor susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării” (Hristea, Sinteze, p. 8). Această definiţie prezintă avantajul de a întruni părerile celor mai mulţi specialişti. Ea seamănă atât cu cea dată de A. Meillet („asocierea unui anumit sens cu un anumit grup de sunete care să poată îndeplini o funcţie gramaticală”), cât şi, în mod surprinzător, cu cea dată de Aristotel, care definea ónoma ca „secvenţă de sunete cu înţeles convenţional şi fără nicio referinţă temporală” iar cuvântul în genere ca fiind „componentă a propoziţiei [...] care are un înţeles propriu, dar nu mai poate fi împărţit în unităţi de înţeles mai mici” (vezi Robins, Scurtă istorie, p. 48-49). Merită amintită aici părerea lui É. Benveniste, care consideră că unitatea semiotică1 este semnul, dat exclusiv de limbă, iar unitatea semantică este cuvântul (unitate minimală a mesajului), al cărui sens este determinat de context. Aşadar, aceeaşi entitate lexicală poate avea un statut diferit, după cum este privită, drept semn sau drept cuvânt2 (vezi Benveniste, Probleme, II, p. 193-197).

2. Conţinutul lingvistic. Se ştie că în lingvistică, pentru a putea fi descrise faptele de limbă, se porneşte mai întâi de la raportul fundamental ce caracterizează structura

1 La Benveniste, în mare măsură, semiotica = semantica, iar semantica = pragmatica. 2 Se vede clar că Benveniste se referă doar la unităţile lexicale, altminteri şi unităţile frazeologice sunt semne.

limbajului, raportul dintre cele două planuri: cel al formei sau al expresiei (signifiant) şi cel al conţinutului sau al sensului (signifié). Dacă planul expresiei, reprezentând latura sonoră a limbii, nu pune probleme deosebite în cercetare, în schimb, studierea planului conţinutului este mult mai complexă, întrucât există dificultăţi în privinţa definirii substanţei conţinutului. Conţinutul sau sensul „este condiţia fundamentală pe care trebuie s-o îndeplinească unităţile de orice nivel pentru a dobândi statut lingvistic” (Benveniste, Probleme, I, p. 116)3, dar o definiţie riguroasă a sensului nu este posibilă. Acceptând, cum grano salis, cuvintele unui lingvist american, cert este că „limba trebuie să ia contact cu lumea exterioară. Acest contact este ceea ce noi numim sens” (Bolinger, Aspects, p. 185). După unii autori, sensul reprezintă problema centrală a lingvisticii, în general, şi a semanticii, în special4.

3. „Sensul” lexical. Sensul lexical a făcut şi el obiectul multor dispute. Dintre multiplele definiţii date acestui concept, Th. Hristea o reţine pe aceea care vede în sens „însuşirea obiectelor reflectată în mintea noastră” (Sinteze, p. 18), dar trimite şi spre o definiţie a lingvistului rus R. A. Budagov, după care sensul cuvântului ar fi „legătura, istoriceşte constituită, între aspectul sonor al cuvântului şi acea oglindire a obiectului sau fenomenului care are loc în conştiinţa noastră şi-şi găseşte expresie în sistemul limbii” (Ştiinţa limbii, p. 15). Pentru a merge mai

3 Benveniste defineşte sensul unei unităţi lingvistice ca fiind „capacitatea acesteia de a integra o unitate de nivel superior” (Probleme, I, p. 120). 4 Dar, înainte de aceasta, probleme pune însuşi semnul lingvistic. Pentru avatarurile semnului lingvistic în conştiinţa umanităţii din antichitate şi până astăzi, vezi Cârâc, Teoria, lucrare în care, evident, şi sensul beneficiază de o tratare amănunţită.


6

departe, ocupându-ne de sensul lexical, avem nevoie de clarificarea câtorva concepte, trebuie să facem o serie de distincţii. Ştiinţa are nevoie de distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge” (Benedetto Croce), sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”.

4. Delimitări semantice. Fără prea multă rigoare, când este vorba despre conţinutul lingvistic (termenul «conţinut» este generic – trebuie luat ca hiperonim), se întrebuinţează termeni precum sens, semnificaţie, înţeles, valoare, desemnare, referinţă etc. În acest sens, este util să pornim dinspre teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, unul dintre cei mai mari lingvişti ai lumii. Savantul român distinge în limbaj, trei niveluri: unul universal (nivel al desemnării), altul istoric (nivel al semnificaţiei) şi altul individual (nivel al sensului), întrucât „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)” (Coşeriu, Lecţii, p. 233). Această definiţie a limbajului (format din limbă + vorbire) are multiple implicaţii benefice în ceea ce priveşte cercetarea lingvistică de orice tip, dar ne vom limita aici doar la câteva aspecte.

4.1. Desemnarea. Desemnarea reprezintă „referinţa la faptele extralingvistice şi chiar la faptele lingvistice ca aparţinând realităţii”, „ceea ce e comun tuturor limbilor” (Coşeriu, Lingvistica, p. 54). Din perspectiva conţinutului de limbă, limbile nu se pot compara „decât cu tertium comparationis şi acest tertium comparationis este totdeauna desemnarea” (ibid., p. 59). Nu întotdeauna desemnarea corespunde unui semnificat de limbă, căci uneori poate fi „metaforică” (Coşeriu, Lecţii, p. 246), ca atunci când indicăm, în glumă, un negru cu cuvintele „Priveşte, blondul!”. Coincidenţă totală între desemnare şi semnificaţie nu există decât „în limbile artificiale sau logice sau universale” (Coşeriu, Prelegeri, p. 40) ori cu privire la termenii tehnici, în ştiinţă.

4.2. Semnificaţia / semnificatul. Semnificatul sau semnificaţia „este conţinutul unui semn sau al unei expresii dat într-o limbă şi exclusiv prin intermediul limbii înseşi” (Coşeriu, Lecţii, p. 246). Într-un text sau discurs semnificaţia nu apare ca atare, ci se prezintă ca fiind „deja determinată de desemnare” (Coşeriu, Lingvistica, p. 56), ea nefiind altceva decât însumarea tuturor posibilităţilor de desemnare dintr-o limbă. Când se traduce dintr-o limbă în alta, se traduce sensul şi nu semnificaţia. În accepţie largă,

semnificaţia sau semnificatul ar fi doar „conţinutul” din dicţionare.

4.3. Sensul. În concepţia lui E. Coşeriu, sensul (sau înţelesul) este un termen folosit pentru a desemna „conţinutul propriu al unui text, adică ceea ce textul exprimă dincolo de (sau prin) desemnare şi semnificat” (Coşeriu, Lecţii, p. 246). Evident că, după cum semnificatul poate să coincidă cu desemnarea uneori, şi sensul poate să coincidă cu semnificatul, dar în acest caz sensul textului va fi pur „comunicativ”, informativ şi nu artistic (ibid., p. 247). Când, în schimb, se interpretează textele literare, nu se interpretează, de fapt, semnificaţia (sau semnificatul, dat de limbă), ci se consideră că „desemnarea şi semnificaţia împreună sunt din nou un semn cu un conţinut de ordin superior, conţinutul pe care-l numim sens” (Coşeriu, Prelegeri, p. 41). Aceasta face ca planul sensului să fie „dublu semiotic” (cf. Coşeriu, Lecţii, p. 247). Când nu înţelegem o glumă (n-am priceput „poanta”) sau un poem, deşi am înţeles fiecare cuvânt în parte, înseamnă că am priceput semnificaţiile, dar nu şi sensul global.

5. Contextul. Al. Rosetti face undeva următoarea afirmaţie: „Cuvântul nu există decât prin context şi nu e nimic prin el însuşi. Contextul determină sensul cuvântului” (Filosofia, p. 70). Poate părea un truism, dar tocmai astfel de adevăruri evidente constituie axiomele (ca în geometria lui Euclid) de la care trebuie să pornim. Aşadar, toată „puterea” de semnificare a cuvântului stă în context. O spune şi un lingvist american, Dwight Bolinger, însă mult mai plastic: „Un cuvânt este precum Anteu, revigorat de fiecare atingere cu pământul” (Aspects, p. 223). În operele scriitorilor forţa cuvântului este cu atât mai mare, căci, în definitiv, literatura este „arta cuvântului” iar cei care se îndeletnicesc cu ea apelează la toate resursele expresive ale lexicului, cum face, de pildă, Caragiale într-o însemnare (Din carnetul unui vechi sufleor): „Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naţionale o nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada…”. Cercetând contextul termenului stea (aici, cu semnificaţia de ‘artistă, vedetă’), observăm că marele dramaturg lărgeşte metafora (tocită), întrebuinţând vocabule din astronomie (a răsări, orizont, a eclipsa, pleiadă5), ceea ce duce la valorificarea simultană, prin suprapunere, a accepţiilor

5 Pleiada desemnează un nor de stele din constelaţia Taurului, dar şi un grup de şapte poeţi din Alexandria sau tot un grup de şapte poeţi francezi din sec. XVI şi apoi, prin extensie, ‘grup de oameni iluştri’.


7

acestor cuvinte. Este meritul lui Eugeniu Coşeriu de a fi subliniat (continuându-i pe G. Vico, W. von Humboldt, B. Croce) că deplina funcţionalitate a limbajului se manifestă în limbajul poetic – şi prin poezie Coşeriu înţelege literatura în general, ca artă – şi că limba marilor scriitori coincide, practic, cu limba istorică (adică naţională) ca realizare a posibilităţilor / virtualităţilor deja date în aceasta (cf. Prelegeri, p. 153).

5.1. Distincţii teoretice. Dar ce este contextul? Acest termen cunoaşte mai multe accepţii, însă, de obicei, se are în vedere fie contextul verbal6, fie contextul situaţional. Cea mai complexă teorie a contextelor îi aparţine lui E. Coşeriu. Pentru marele lingvist român contextul reprezintă unul dintre cele patru tipuri de cadru pe care le distinge în vorbire, alături de situaţie, sferă şi univers de discurs (Coşeriu, Teoria, p. 316). Astfel, contextul vorbirii înseamnă „toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă fizică şi ca activitate” (ibid., p. 319-320). Pot fi deosebite trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal şi extraverbal. Contextul idiomatic este constituit din „limba însăşi, ca «fond» al vorbirii”, căci, deşi în vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, „această parte semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată «ştiinţa» idiomatică a vorbitorilor” (ibid., p. 320). Contextul verbal este „discursul însuşi în calitate de «cadru» al fiecăreia din părţile sale”. El poate fi nemediat (format din semnele care se găsesc imediat înainte sau după semnul considerat) sau mediat, cuprinzând, la nevoie, întregul discurs (în acest caz fiind numit context tematic). Dacă se are în vedere ceea ce se spune efectiv, atunci contextul verbal este pozitiv. Contextul este negativ dacă se omite intenţionat ceva, dar se lasă să se înţeleagă prin insinuare, aluzie sau exagerare (ibid., p. 320-321). Contextul extraverbal se constituie „din toate circumstanţele de natură nelingvistică ce sunt percepute în mod direct de către vorbitori” (ibid., p. 321-322). E. Coşeriu consideră că acest tip de context este de mai multe feluri: fizic, empiric, natural, practic, istoric şi cultural.

5.2. Aplicaţii practice. Pentru a da o idee despre complexitatea şi utilitatea celor prezentate până acum pentru cercetarea cuvintelor în context, ne propunem să analizăm un fragment dintr-o naraţiune, deoarece opera în proză „trebuie să-şi conţină în mare parte cadrele” (ibid., p. 327), inclusiv

6 Numit de alţi cercetători şi context lingvistic, care include şi contextul diagnostic.

contextele istorice şi culturale. Iată exemplul în cauză: „Făcură un popas la o filosofică fântână cu cumpănă, care li se închină şi-i cinsti cu apă”.

La o primă vedere, observăm că sintagma fântână cu cumpănă este folosită, cumva, „nenatural”. Dar, deocamdată, atât cât este, contextul verbal nu ne permite să hotărâm dacă fragmentul face parte dintr-un basm, unde, prin extravaganţă, orice absurditate este permisă, inclusiv aceea ca o fântână să se comporte ca un om (cum se întâmplă, bunăoară, în basmul lui Creangă, Fata babei şi fata moşneagului, unde o fântână vorbeşte; luând în consideraţie fabulosul, nimeni n-ar putea să spună că avem aici vreo figură de stil) sau dintr-o altă specie literară, de pildă, dintr-un roman, în care respectivul grup de cuvinte este utilizat metaforic7. În consecinţă, fraza analizată nu ne spune mare lucru. Trebuie să-i dăm dreptate şi în această privinţă lui E. Coşeriu, care apreciază că, izolată de contextele ei, fraza este alta, „este numele frazei şi implică o translaţie de la limbajul primar la «metalimbaj»” (Teoria, p. 329). Fraza-exemplu este doar un „nume” prin care ne referim la fraza ce semnifică într-o mulţime de contexte. Un vers din Divina Commédia nu semnifică în mod adecvat decât în relaţie cu întregul poem dantesc. Contextul verbal extins (mediat sau tematic, vezi supra) evidenţiază că citatul redat mai sus face parte dintr-un roman istoric sadovenian, Zodia Cancerului, integrându-se într-un poetic tablou:

„Era o imagine repetată a târgului cu nume pompos, şi-n preajma lui bălţile Bahluiului răsfrângeau, pe lângă subiecte de pictură, acelaşi cer verziu de toamnă, în strălucirea calmă de aur vechi a soarelui. Făcură un popas la o filosofică fântână cu cumpănă, care li se închină şi-i cinsti cu apă. După aceea porniră iar”8.

Odată lămurite aceste aspecte, conştientizăm că avem de-a face cu o personificare şi această concluzie se sprijină pe două dovezi: atributul filosofică şi atributivele coordonate care li se închină şi-i cinsti cu apă. De vreme ce termenul filosofică decide primul că suntem în prezenţa unei personificări, verbele a (se) închina şi a cinsti din subordonate nu mai sunt în mod necesar figurate (pentru a ne convinge, e suficient să înlocuim sintagma fântână cu cumpănă cu o

7 Vezi Coşeriu, Prelegeri, p. 45; de asemeni, cf. Vianu, Studii, p. 358, unde personificarea este socotită o formă particulară a metaforei. 8 Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului, Bucureşti, 1955, p. 69.


8

bătrână, de exemplu). Prin urmare, contextul verbal restrâns ne îndreptăţeşte să vorbim despre o utilizare „anormală” a sintagmei fântână cu cumpănă, iar cel extins ne permite să identificăm aici o personificare. Nu întâmplător este ales determinantul filosofică. Aici intervine contextul idiomatic, căci, prin faptul că fântâna are cumpănă, se face o evidentă aluzie la expresia a sta în cumpănă ‘a chibzui’ (sinonimă şi cu a sta în cumpăt, de care cumpănă se apropie fonetic)9. Deci, e o fântână „gânditoare”.

În creaţiile marilor scriitori niciun cuvânt nu apare întâmplător, ci în urma unui temeinic proces de selecţie. Contextul extins demonstrează că verbul a (se) închina este motivat de faptul că cei care poposesc sunt oaspeţi de seamă (beizadeaua Alecu Ruset şi abatele Paul de Marenne) care merită plecăciuni, dar, totodată, pentru cunoscători, a închina îşi evocă dubletul etimologic, a (se) înclina (< lat. inclino, -are), fiindcă, pentru a scoate apă, braţul fântânii se apleacă spre pământ, aluzie ce ţine, iarăşi, de contextul idiomatic. A cinsti este şi el cerut de prezenţa iluştrilor oaspeţi, având aici, simultan, sensul ‘a respecta, a venera’ şi ‘a oferi băutură [alcoolică] cuiva’. De altfel, cele două verbe se invocă unul pe altul, întrucât se spune a închina (un pahar) în cinstea cuiva.

Toate aluziile se împletesc şi cu o amară ironie (aparţinând contextului verbal negativ). A cinsti pe cineva cu apă înseamnă să faci a pagubă, a sărăcie, iar sărăcia reprezintă o stare generală cu care se confruntă Moldova, un paradis devastat, după cum rezultă din întreg romanul. Ne aflăm în universul de discurs al literaturii şi aceasta face ca textul să fie în bună măsură autoreferenţial, însă, fiind un roman istoric, păstrează însemnate legături cu realitatea. Se creează astfel, tot prin contextul verbal, un context extraverbal istoric (particular trecut), constituit din circumstanţele istorice pe care le cunoaştem (adică istoria Moldovei) şi un context cultural (ce poate fi considerat un tip

9 Trebuie precizat că un semn lingvistic poate funcţiona în relaţie şi cu alte contexte idiomatice (adică alte limbi). Dacă analizăm primul vers din Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu, „într-o zi chiuveta căzu în dragoste”, se observă clar aluzia la (sau calcul după) expresia englezească to fall in love ‘a se îndrăgosti’ (ad litteram, ‘a cădea în dragoste’), deşi pot exista în continuare referiri la poemul eminescian parodiat, Luceafărul (versul „îi cade dragă fata”) sau la contextul idiomatic românesc (vezi expresia a-i cădea cu tronc [la inimă]).

particular al contextului istoric, cuprinzând tot ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi). Cel din urmă ne poate interesa, pentru discuţia de faţă, referitor la dispreţuirea apei, ca băutură, de către moldoveni. Alecu Ruset aminteşte acest mod de gândire: „Carnea de pasăre bine îngrăşată nu-i gătită cu apă, care, după o zicală a breslei noastre, nu-i vrednică de nimic. Moldovenii, oameni cu imaginaţie, adaugă că nu-i bună de pus nici în ciubote”10. Afirmaţia confirmă un adevăr, acela că moldovenii erau băutori de frunte, după cum nu uită să precizeze şi Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, în capitolul Despre năravurile moldovenilor.

10 Sadoveanu, op. cit., p. 61.


9

La început a existat o nebuloasă umană, o adunare mai mult sau mai puţin întâmplătoare de aproape-oameni. A existat la început gestul, sunetul nearticulat cu semnificaţie globală (frică, mânie, afecţiune) fără nici o diferenţiere individuală. De-abia mult mai târziu va apărea cuvântul ca purtător al unei bogate informaţii, cuvânt care va permite şi dezvoltarea unei mari capacităţi de diferenţiere, de nuanţare, de receptare a semnificaţiei comunicată printr-un fel de compact (în sensul de pact, consens, asimilare spontană, fără premeditare) la început, impus de societate, mai târziu, semnificaţie care, trecută prin filtrul personalităţii, recepţionată într-o anumită situaţie psihologică sau epocă istorică, poate căpăta sensuri foarte diferite. Cuvinte cărora societatea le conferă o semnificaţie adesea foarte bine precizată pot avea pentru oameni acelaşi sens sau sensuri foarte apropiate. Aceasta presupune, însă, o încărcătură afectivă minimă. În realitate, există sensuri mai mult sau mai puţin profunde dar mai ales există sensuri foarte variate asociate aceleiaşi realităţi, ca urmare a faptului că sensul ţine mai mult de aspectul timetic, apreciativ, pe când semnificaţia ţine mai mult de aspectul obiectiv, raţional. De aceea psihologul de excepţie Vasile Pavelcu se referă în toate studiile sale la sensul unui proces afectiv, la sensul pe care îl capătă un fapt atunci când este privit cu o suficient de mare doză de afectivitate.

Privind problema sensului şi a semnificaţiei din punctul de vedere al dinamicii personalităţii, elucidarea raportului dintre sens şi semnificaţie contribuie la înţelegerea relaţiilor dintre procesele afective şi cele intelectuale, precum şi la adâncirea cunoaşterii în domeniul dinamicii personalităţii şi al motivaţiei în special. Pentru a sistematiza oarecum cele afirmate, ca şi pentru a prezenta direcţiile jocului sensurilor şi semnificaţiilor, propunem următoarea schemă logică: semnificaţie pre-semnificaţie sens sens social

Precizăm că termenul sens social se referă la situaţia ideală în care între semnificaţia unui cuvânt-termen şi sensul pe care i-l asociază o comunitate umană există o apropiere mergând până la identificare. Perioada nebuloasă a umanizării, când individul ia act de existenţa sa raportată la alţii, când se formează conştiinţa de sine prin raportare la conştiinţa de NOI, înseamnă, pe lângă trecerea la om şi, într-o oarecare măsură, definirea comunităţilor umane, a societăţii omeneşti cu semnele sociale care o definesc, între care vorbirea articulată, CUVÂNTUL, au un rol fundamental. Această trecere presupune însă o perioadă de transformări, o perioadă de tranziţie în care există în embrion şi începe să se contureze majoritatea trăsăturilor care vor defini mai târziu omul şi societatea lui.

Cuvântul Cuvântul Cuvântul Cuvântul –––– sens şi semnificaţie sens şi semnificaţie sens şi semnificaţie sens şi semnificaţie

Cercet. şt. dr. Alexandru Gulei, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”

al Filialei Iaşi a Academiei Române

„Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra, poate fi considerat inventatorul civilizaţiei.” S. Freud


10

În evoluţia sensului şi a semnificaţiei această perioadă presupune – după părerea noastră – existenţa unor pre-semnificaţii din care, ulterior, se vor dezvolta şi defini semnificaţiile. Formarea primelor adunări de aproape-oameni, multiplicarea masivă a relaţiilor dintre indivizi şi dintre aceştia şi comunitate presupuneau comunizarea unor înţelesuri, a unor atitudini. Această comunizare este însă suficient de fragilă şi labilă tocmai datorită situaţiei de transformare. Această fragilitate şi labilitate nu ne permite să folosim, încă, termenul de semnificaţie. Utilizăm, de aceea, termenul de pre-semnificaţie pentru că din acestea, odată cu coagularea comunităţilor umane, odată cu complicarea relaţiilor sociale şi apariţia unor norme general acceptate, vor apărea semnificaţiile. Fără îndoială că acest proces nu s-a oprit aici. Pe parcursul trecerii timpului, unele semnificaţii au dispărut şi au apărut altele noi. Acesta a fost, însă, începutul şi, în acest sens, cercetările făcute asupra tabu-ului şi totem-ului la triburile din zilele noastre, ca şi unele descoperiri de istorie veche, pot servi drept argumente. Formarea şi definirea acestor semnificaţii, ca rezultat al unor raţionalizări sociale succesive, a determinat şi o reacţie faţă de acestea, o atitudine de acceptare sau de respingere care va determina apariţia sensurilor extrem de variate şi deseori contradictorii. Sensul apare, astfel, ca o atitudine, ca o reacţie a individului atât faţă de semnificaţie cât şi faţă de semnificat şi duce, în consecinţă şi la moduri diferite de a acţiona, în funcţie de aceste atitudini. În această etapă rolul psihologului este deosebit de important. Ca şi necesitatea intervenţiei lui. Depistarea sensului pe care un individ îl acordă unui fapt, a atitudinii faţă de semnificaţie, ne dau indicii foarte preţioase în definirea complexului motivaţional care duce la un grad mai mare sau mai scăzut de integrare socială. Categoria de sens social am introdus-o ca o fază în formarea unor semnificaţii noi. Faţă de semnificaţiile propriu-zise, aceste sensuri sociale au cel puţin două trăsături distinctive. Mai întâi, ele apar datorită existenţei unor sensuri comune sau asemănătoare la diferiţi indivizi care se pot reuni în grupuri mai mici sau mai mari şi caută să impună aceste sensuri şi altora. De aici vine o a doua trăsătură şi anume aceea că aria de generalizare este mult mai restrânsă decât a semnificaţiilor, ele putând ajunge să fie acceptate de grupuri atingând cel mult dimensiunile unei clase sociale. Dacă această clasă reuşeşte să preia conducerea societăţii şi să se impună, sensurile specifice ei pot

deveni semnificaţii. Nu este însă absolut obligatoriu ca toate sensurile sociale să devină semnificaţii. Aceasta depinde de capacitatea de a influenţa a grupului respectiv, dacă este purtător al unor sensuri ale progresului, dacă exprimă sensuri la care participă sau pot participa mase mai largi. Astfel sensul pe care îl are faptul/cuvântul „furt” pentru o bandă de hoţi nu va putea deveni niciodată semnificaţie pentru că nu corespunde unor necesităţi ale progresului şi nici nu poate exista eventualitatea participării unor mase mai largi la acest sens. Concluzia pe care o putem trage este că semnificaţia este un rezultat social al unor raţionalizări sucesive, rezultat pe care generaţiile (socio-genetic vorbind) le găsesc ca atare şi le acceptă sau le modifică în funcţie de necesităţile lor. Dacă semnificaţia unui fapt/cuvânt apare relativ mai uşor din valoarea pe care i-o acordă societatea, sensul, însă, al aceluiaşi fapt/cuvânt pentru indivizi diferiţi, nu poate fi depistat decât urmărind modalitatea în care semnificaţia este receptată şi acceptată sau respinsă/modificată. Atitudinea faţă de un fapt lingvistic sau de alt gen este un sens pe care individul îl acordă faptului/cuvântului respectiv. Între cele două există o permanentă mişcare/evoluţie prin intermediul sensului social.

Problema sensului şi semnificaţiei în planul psihologiei are implicaţii infinit mai numeroase şi uneori nebănuite decât s-ar crede şi tocmai de aceea se cere a fi studiată foarte profund. Am încercat aici să pun câteva probleme teoretice, să propun un subiect de discuţie şi, în măsura în care iniţiatorii, redactorii şi cititorii acestei reviste – pe care o consider necesară, utilă şi de viitor – îmi vor permite, voi relua subiectul punctual şi concret cu referire la comunicarea elev-elev, elev-profesor, profesor-profesor, copil-părinte, profesor-părinte, subiecte pe care, de altfel, le propun spre dezbatere şi viitorilor colaboratori ai revistei „La început a fost cuvântul...”, care îşi propune lărgirea orizontului teoretic dar şi (sau mai ales) practic, pentru că nu există comunicare umană fără cuvinte şi nici disciplină şcolară care să nu se servească de acestea pentru a fi înţeleasă şi asimilată. Chiar şi 5 îl pronunţăm „cinci”, deci un CUVÂNT!

La prima ei apariţie urez revistei ceea ce le urez întotdeauna nou-născuţilor: DRUM BUN ÎN VIAŢĂ! CU FIECARE PAS, O

TREAPTĂ MAI SUS!


11

“Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi , sticloase, ca nişte dălţi ce despart ziua de noapte, bazaltul de bazalt”. (N. Stănescu) Înţelegem din limbajul poeţilor că dimensiunea expresivă a cuvântului este nelimitată. În spaţiul poetic cuvintele se mişcă liber. Mereu surprinzătoare, ele capătă însuşiri neaşteptate, revelatoare de sens, de imagini, de simţiri. Cuvintele sunt blânde, tari sau, ca la Eminescu “goale”, lipsite de sens: ”Înşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune.” Alteori cuvintele sunt “lungi, sticloase“, ca la Nichita Stănescu pentru care, uneori “orice cuvânt din orice limbă este un strigăt de moarte”. Despre bogăţia de sensuri a cuvântului supus rimei vorbeşte Constantin Noica, critic care consideră că prima funcţiune a rimei este aceea de a “naşte cuvinte”, de a ”face să se spună prin cuvânt altceva”, scoţând dintr-odată în relief esenţialul. Poetul, spune Lucian Blaga, este cel care ”scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”. Iar starea de graţie a cuvintelor este atinsă atunci când sunt exprimate adevăruri subiective, aşa cum face Lucian Blaga în “Stihuitorul”: “Chiar şi atunci când scriu stihuri originale nu fac decât să tălmăcesc. Aşa găsesc că e cu cale. Numai astfel stihul are un temei să se-mplinească şi să devină floare. Traduc întotdeauna. Traduc în limba românească un cântec pe care inima mea mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.” Răzbate cel mai uşor din poezie forţa cuvintelor. Sunt cuvinte care mângâie, cuvinte care dor, cuvinte care unesc sau despart, cuvinte care, pătrunzând sensurile, ne ajută să ajungem la miezul lucrurilor. Fiecare cuvânt are o nuanţă specifică şi, cum omul este o “fiinţă a nuanţelor”, bogăţia de sensuri a

cuvintelor ne este extrem de necesară. Aşa cum spune Constantin Noica: “Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.” În concepţia criticului, cuvântul ”nu urmăreşte să lege gândirea, cum fac formulele ştiinţelor, ci s-o dezlege. Ispita cuvântului este de-a umple cu bogăţia lui toată matca unui gând şi, până la urmă, de-a ieşi din matcă”. Iată deci rostul primordial al cuvântului: de a pune în valoare înţelesul, sensul unui gând. În ceea ce priveşte sensul cuvintelor “care umblă neîncetat printre noi”, Noica arată că “Este în unele cuvinte ceva dintr-un arheu, cum spunea Eminescu. Dacă stăpânul se ascunde în poruncile sale, cuvântul se poate ascunde în înţelesurile sale, şi tocmai ca arheii de care vorbea poetul, prin câte un înţeles el poate pune în mişcare lumea, ca un principiu adânc al ei, niciodată pe deplin dezvăluit”. BIBLIOGRAFIE: 1. Noica, Constantin, “Creaţie şi frumos în rostirea românească”, 1973. 2. Blaga, Lucian, “Poemele luminii”, Editura Prometeu, 1991.

CuvântulCuvântulCuvântulCuvântul---- expresivitate şi sens expresivitate şi sens expresivitate şi sens expresivitate şi sens

Profesor logoped Luminiţa Lupu, CLJ Brăila (MS)


12

Vorbirea articulată a făcut obiectul de studiu al diferitelor discipline, fapt ce a facilitat elucidarea multor probleme referitoare la însuşirea şi evoluţia limbajului, atât în limitele normalităţii cât şi ale patologiei.

Cea mai directă dar şi verosimilă modalitate de a surprinde normalitatea sau patologia psihică este prin studierea comunicării umane. Normalitatea psihologică nu poate fi surprinsă ca stare de fapt în raportul dintre fiinţa umană şi natură , ci doar prin comparaţie dinamică dintre om şi semenii săi, prin comunicarea dintre individ şi ceilalţi. Omul este o fiinţă dialogantă, într-o continuă comunicare cu ceilalţi. Modul în care participă la dialog este o expresie a structurii sale psihologice. Comunicarea interumană are loc printr-un sistem de punţi prin care se realizează întâlniri, se transmit şi se recepţionează mesaje. Mesajele sunt sensuri vehiculate. Omul este singura fiinţă din univers generatoare de sensuri (Homo significans). Cel mai deschis,divers structurat şi important sistem de transmitere a semnificaţiilor este cel al cuvintelor. Comunicarea este posibilă în colectivitatea unită doar prin convenţia semnificaţiilor şi a instrumentelor de transmitere. ”Cuvântul lipsit de semnificaţie nu este cuvânt. El este un simplu sunet...Din punct de vedere psihologic semnificaţia cuvintelor este noţiune, generalizare”(5, 252). CUVÂNTUL stă la baza comunicării umane. Folosind cuvântul, oamenii se pot înţelege unul pe celălalt doar vorbind aceeaşi limbă.

Cuvintele au aceeaşi semnificaţie pentru toţi vorbitorii aceleiaşi limbi. Ce se întâmplă însă cu nou-născutul? Cum se poate face înţeles de cei din jur pentru a-i sări în ajutor atunci când are nevoie? Munca, intelectul şi limbajul sunt rezultat al existenţei în grup a oamenilor. Cele trei devin liantul socio-genetic al grupului. Nou-născutul este angajat în procesul umanizării prin plasarea sa într-o anumită ambianţă socială. El este inclus în coactivitate înainte să muncească cu ceilalţi. Când vine pe lume, copilul are capacitatea de a-şi dezvolta limbajul. Aparatul fonator al nou-născutului este pregătit încă înainte de naştere. Dezvoltarea laringelui începe la embrionul uman de 3 mm, ceea ce corespunde sfârşitului primei luni de viaţă intrauterină. În cursul lunii a treia se dezvoltă cartilajele laringiene. Mai târziu, apar coardele vocale. Când se naşte orificiul laringian superior este foarte ridicat facilitând respiraţia în timpul suptului. Sunetele emise sunt nediferenţiate. În etapa următoare sunetele încep să capete contur, să exprime stări emoţionale, să atragă atenţia asupra pericolelor sau a necesităţilor biologice. Treptat, la nivelul cortexului se realizează conexiuni psihonervoase ce se exteriorizeaza prin sunete organizate în voce apoi în vorbire. Dezvoltarea celor două - vocea şi vorbirea - merge în paralel, sprijinindu-se reciproc. Dar vorbirea nu se rezumă doar la învelişul sonor al cuvântului. Limbajul articulat este un proces complex care parcurge mai multe etape şi este influenţat de trei factori determinanţi: învăţare-maturizare-dezvoltare. Vorbirea nu este

De la ţipăt la cuvântul articulat De la ţipăt la cuvântul articulat De la ţipăt la cuvântul articulat De la ţipăt la cuvântul articulat

Prof. logoped Maria Ilie, Coordonator Centrul Logopedic Brăila

„Cuvântul e un mijloc imperfect de comunicare” Camil Petrescu


13

moştenită, ci se învaţă. Studiind evoluţia limbajului în ontogeneza timpurie, T.S.Cazacu subliniază că „...primul act al copilului de viaţă independentă în mediul exterior este de a respira scoţând un strigăt. Aceasta este moştenirea fonetică de care dispune copilul când vine pe lume” (1,246). După P. Janet, „actul reflex sub forma sa cea mai simplă este funcţionarea unui organ deja constituit şi care apare gata format la naştere”(4,35). Sunt enumerate actele: alimentării, de glutiţie, respiraţie, urinare şi care s-au constituit în acelaşi timp cu organele respective. Aceste acte reflexe sunt comune atât omului cât şi animalelor. Dacă rămâne la nivelul acestor reflexe necondiţionate, comportamentul verbal şi nonverbal al copilului nu diferă mult de cel al animalelor. Ţipetele acestor copii sau persoane adulte bolnave, fără grai, declanşează strigătele disperate ale părinţilor lor sau ale apropiaţilor acestora pentru a le veni cineva în ajutor să-şi recupereze bolnavii. Aceste strigăte sfâşietoare de durere sufletească seamănă tot mai mult cu cele ale căprioarei din povestea cu acelaşi nume de Emil Gârleanu care îşi sacrifică viaţa pentru a-şi salva puiul. Asemenea manifestări disperate ale părinţilor, alături de copiii lor muribunzi şi inofensivi, seamănă tot mai mult, în zilele noastre, cu fenomenul redundanţei. Din păcate, nimeni nu-i aude, nimeni nu le întinde o mână de ajutor. Dacă însă va valorifica această moştenire, cu sprijinul celor din jur şi prin efort personal, copilul îşi va însuşi vorbirea. Acest prim ţipăt al copilului ne vesteşte că micuţa fiinţă trăieşte, că respiră, că aerul i-a invadat plămânii, i-a oxigenat creierul, că funcţiile fundamentale ale corpului său îi vor organiza manifestările umane, că scoarţa cerebrală sub impulsul vieţii afective îl vor pregăti pentru emiterea primelor sunete articulate şi în final coarticulate formând CUVÂNTUL. Care este însă drumul pe care îl parcurge copilul către constituirea sistemului fonetic? Limbajul începe să fie asimilat de către copil pe măsură ce se dezvoltă capacităţile sale percepto-auditive, articulatorii şi proprioceptive. Iniţial, copilul produce „sunete biologice” care nu sunt nici vocale, nici consoane. Acestea sunt reacţii vocale ce au un caracter reflex-necondiţionat fiind determinate fiziologic de poziţia pe care o iau organele de articulare când copilul stă culcat, sau de anumite stări organice ale acestuia. Concomitent cu producerea „sunetelor biologice” copilul se agită, îşi mişcă braţele şi capul, îşi freacă picioruşele,se zvârcoleşte, se

roşeşte la faţă. Mişcările organelor fonoarticulatorii la această vârstă sunt haotice, dezordonate, grosiere, la fel ca în cazurile patologice de nedezvoltare sau pierdere a limbajului. Întregul comportament al copilului din această perioadă contribuie la perfecţionarea morfologică şi funcţională a aparatului fonoarticulator pentru realizarea vorbirii. Această perioadă, care se întinde până în jurul vârstei de şase luni, a fost numită „preverbală” (2,70). Spre sfârşitul primei luni de viaţă, micuţul începe să fie atent, ascultă şi aude sunetele din vorbire şi le diferenţiază de zgomotele din jur. Emiterea unor sunete abia articulate- GÂNGURITUL-se produce în jurul vârstei de două luni. Emisiunile vocale evoluează de la articulări vagi de sunete până la imitarea vorbirii adulţilor, pronunţând combinaţii de sunete ce se apropie mult de silabe. Acum analizatorul auditiv are un rol foarte important pentru sesizarea stimulilor sonori. După vârsta de şapte luni apare autoimitaţia asemănătoare vorbirii ecolalice. Este etapa LALAŢIUNII. Prin emiterea aceleiaşi silabe în mod repetat rezultă construcţii sonore asemănătoare cuvintelor, dar care nu au sens, nu sunt raportate la realitate. Între 8 şi 10 luni se conturează elementele prozodice ale vorbirii. Copilul asociază silabele, pune accent pe prima silabă, vorbirea devine ritmată, intonaţia devine flexibilă,imitativă, iar gânguritul, nefiind încurajat de adulţi, se reduce. Este momentul pasului decisiv spre articularea cuvintelor cu semnificaţie care se materializează în jurul vârstei de 1 an. De acum copilul emite cuvinte atât independent dar preponderent prin imitaţie. Această etapă coincide cu primii paşi făcuţi în mod independent de către copil Deplasându-se, experienţa de viaţă a copilului se îmbogăţeşte prin contactul direct cu obiectele din mediul înconjurător pe care le atin-ge,le manipulează, le observă şi le analizează cu atenţie, le cunoaşte proprietăţile. Analizatorul vizual şi cel tactil însoţesc micile explorări ale micuţului, întregindu-i cunoştinţele dobândite până în prezent mai mult pe cale auditivă. În evoluţia sa, comportamentul verbal este ajutat şi completat de cel nonverbal realizat prin mimică, gesturi, atitudini corporale. De la vârsta de 1 an acesta din urmă credem că poate fi folosit alături de cuvânt sau în absenţa acestuia. „Ceea ce numim noi astăzi CUVÂNT a reieşit din gruparea sunetelor, interjecţiilor şi care la început erau nedespărţite de gesturi, mimică şi atitudini


14

corporale. Primele cuvinte au fost sunete accesorii care însoţeau mişcările corpului întrutotul.”(3,381) Limbajul gestual are caracter universal fiind comun tuturor pământenilor. Îl putem folosi indiferent dacă ştim sau nu să vorbim o altă limbă. Pentru a argumenta cele spuse, redăm în rezumat povestirea alegorică a măicuţei Gavrilia care, aflându-se în India, un misionar străin i s-a adresat cu următoarea sintagmă: „Sunteţi un om bun dar nu sunteţi o bună creştină”. Motivul: vorbea doar în engleză şi nu cunoştea nicio altă limbă a băştinaşilor pentru a le ţine predicile în limba maternă. Atunci, măicuţa s-a rugat Domnului să o ajute, să-i dea un răspuns pentru misionar.- „ Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi”- „Care sunt acestea”? a întrebat misionarul. Măicuţa i-a răspuns: -„ Cea dintâi este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea. Iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb prin toată lumea. Iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuţi fără să-ţi pese de religie sau rasă, fără să-ţi pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu”.

Aceste pilde şi multe altele putem să le luăm şi noi ca reper în activitatea de zi cu zi pentru copilul sau adultul bolnav care nu poate folosi cuvântul rostit sau scris ca formă de comunicare ci doar acţionează, iar semnificaţia acţiunii sale reprezintă un „cod”. Dacă reuşim să-l decodificăm, să-i înţelegem sensul, la rândul nostru, putem lua atitudine faţă de acţiunile sale, îl vom ajuta să evolueze, să devină fiinţă umană şi astfel să-l integrăm în rândul semenilor săi. Un ţipăt, un strigăt, un gângurit, o lalaţiune. Aceştia sunt precursorii CUVÂNTULUI ROSTIT ce exprimă viaţa cu toate miracolele ei. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. CAZACU, T. S., Introducere în psiholingvistică, Editura Stiinţifică, Bucureşti,1968. 2. MARE, V., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. 3. RĂDULESCU- MOTRU C. , Curs de psihologie, Ediţia a-III-a, Editura Estocera, Editura Vox, Bucureşti, 1996. 4. TEODORESCU, STELA, Psihologia conduitei, Editura Ştiinţifică, 1972. 5. VÂGOTSKI, L.S., Gândire şi limbaj, în: Opere psihologice alese, Vol. II , E.D.P., Bucureşti, 1972.


15

Cartea cuvintelor – spune prof. Grigore Albu Gral1– este o bibliotecă imensă în care trebuie să ştim să citim. Dar ceea ce noi nu înţelegem sunt tocmai cuvintele cu care vorbim. Câţi ştim ce înseamnă numele nostru ? Câţi ştim ce înseamnă numele localităţii de naştere ? Sau de unde vine cuvântul pământ, aer, cer, etc. ? Întrebările profesorului Albu Gral ne rup din obişnuinţa amorţitoare pentru edificarea de început: rostim zilnic mii de cuvinte şi nu avem un cuvânt despre cuvinte. Urmăm aici gândul lui Noica: “orice cuvânt este o uitare şi aproape în oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum am putea da folosinţă vie cuvintelor ?”2. Ontologic, dar şi cu demnitate, căutarea “folosinţei” cuvântului porneşte de la Însuşi … Cuvântul. La început a fost Cuvântul şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut3. Toate le-a făcut Dumnezeu prin Cuvânt: “Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină ! Şi a fost lumină”; Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se despartă ape de ape ! Şi a fost aşa”4. Numai prin cuvânt, Dumnezeu-Cuvântul “a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte”5.

1 prof. Grigore Albu Gral, Note de curs

2 Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre

rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti,

1987, p. 7 3 Ioan, Cap. 1

4 Facerea, Cap. 1

5 Luca, VIII, 24

Revelarea lui Dumnezeu-Cuvântul defineşte omul, printre altele, ca fiinţă cuvântătoare, cea mai prielnică înţelegerii naturii umane, ca şi chip al lui Dumnezeu. În Contra lui Apolinarie, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că omul este o fiinţă cuvântătoare- raţională (λογικον), iar zicând λογικον este indicat omul6. Calitatea omului de fiinţă cuvântătoare-raţională, ca şi chip al lui Dumnezeu, numeşte şi drumul de suire a omului către Dumnezeu: drumul cuvântător -raţional. Un drum nu intelectual – decât poate ca iniţiere-înţelegătoare – ci duhovnicesc, înalt-trăitor, luând aminte la cuvintele sfinte. Cuvântul biblic, ca mijloc de împărtăşire a lui Dumnezeu omului, e foarte potrivit naturii cuvântătoare omeneşti; mijlocire care se realizează – avertizează Sfântul Grigorie de Nyssa – doar în Biserică, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine: “înţelesurile ascunse ale cuvintelor [le găsim] dacă ne facem, printr-o viaţă îngrijită, vrednici de intrarea în Sfânta Sfintelor, lepădând în baia Cuvântului7 toată pata cugetării urâte”8. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, cuvintele Sfintei Scripturi sunt chei ale acestei lumi pentru a înţelege însuşi Cuvântul. Nu

6 Corbu, Ier. Dr. Agapie, Sfânta Scriptură şi

tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa,

Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 86 7 prin expresia “baia Cuvântului” exegeţii operei

Sfântului Grigorie de Nyssa au înţeles Botezul 8 Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la

Cântarea Cântărilor, trad. Rom. Pr. Prof. Dr.

Dumitru Stăniloae, în Sfântul Grigorie de Nyssa –

Scrieri, Partea întâia, PSB 29, EIBMBOR,

Bucureşti, 1982, p. 133

CuvCuvCuvCuvânt despreânt despreânt despreânt despre cuv cuv cuv cuvântântântânt

Prof. Daniel Voinea, Liceul de Artă “Hariclea Darclée”, Brăila

Motto: Cuvintele noastre se prezintă ca vase ale Cuvântului. Sunt chemate să se lărgească şi să se înmulţească,

pentru ca să-l cuprindă pe El însuşi; şi Îl pot cuprinde când se deschid

tot mai mult Lui însuşi. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae


16

sensurile obişnuite ale cuvintelor, ca şi creaţie omenească, sunt adevăratele chei, ci valoarea semantică, înţelesurile duhovniceşti cu care harul învăluie fiecare cuvânt prezent în Scriptură. Puterea cuvintelor Sfintei Scripturi, ce izvorăşte din faptul că ele sunt inspirate de Dumnezeu, ca şi cuvinte ale Sale, face din cuvântul biblic o realitate, mereu proaspătă, întotdeauna actuală. Viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa ce se referă la cuvintele Sfintei Scripturi, poate fi extinsă asupra cuvintelor din afara ei ? Sfântul s-a declarat împotriva opiniei lui Eunomie, care identifica cuvintele cu esenţa lucrurilor şi aplica această concluzie la cunoaşterea lui Dumnezeu, a Cărui esenţă o considera surprinsă în numele de “nenăscut”; a arătat că, dimpotrivă, cuvintele omeneşti sunt doar instrumente ale gândirii folosite pentru a comunica. O parte a cercetătorilor mai vechi sau mai noi – lingvişti, foneticieni etc. – explică geneza cuvântului prin denominaţia arbitrară a semnificantului sau / şi semnificatului în raport cu un anume referenţial, cel mai adesea pe filiera arbitrarietăţii saussuriene. Pentru o referire cât mai recentă din spaţiul românesc, îl cităm aici pe prof. Andrei Marga: “cuvintele sunt convenţionale, în sensul că atribuirea unei semnificaţii unui cuvânt este rezultatul unei convenţii sociale”9. Astfel de ipoteză nu poate însă satisface întregul univers al cuvintelor. Din perspectivă teologică, un contraargument este relatarea veterotestamentară a competenţei lingvistic-ontologice (s-o numim) a lui Adam: “Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”. Astfel, Adam a luat pământul în stăpânire10. Luarea pământului în stăpânire de către om este ilustrată însă plenar în puterea celui de-al doilea Adam, Mântuitorul Iisus Hristos, Care a liniştit prin cuvânt vânturile şi valurile (Luca, VIII, 24), a vindecat prin cuvânt (Matei, VIII, 8,16 ş.a.), Care a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin bine-cuvântare11. Înstăpânire continuată prin Apostoli, trimişi să

9 Marga, Andrei, Logică şi limbaj, în Teodor Dima

(coordonator), Logica generală, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 25 10

Facerea, I, 28 11

Cf. Matei, XIV, 19

vindece şi să boteze “în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei, XXVIII, 19), pe care Mântuitorul îi fericeşte astfel: “Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca, X, 17-24)12. Sfânta Scriptură ne aduce deci argumente în sprijinul ideii că, exclusiv, geneza cuvintelor nu are ca temei convenţia şi, prin aceasta, arbitrarul. Cuvântul este semnul dar şi purtătorul, în sine, a unei ierarhii, a unei ordini sădite în lume, cerând o dreaptă folosire: “în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Rugăciunea către Dumnezeu nu se face cu orice fel de cuvinte: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei, VI, 7). “Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !” (Matei, VI, 9-13). Din punct de vedere ştiinţific – ca o cale a credinciosului Toma, fizic-experienţială sau senzorială – efectele cuvintelor sunt astăzi recunoscute. Oamenii de ştiinţă care au studiat impactul rugăciunii “Tatăl nostru” şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogenice prezente în mostre de apă din diferite surse - fântâni, râuri, lacur- au constatat că numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atât de credincioşi cât şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut faţă de mostrele de referinţă13. În directă legătură cu acest subiect, încă din 1996, cercetătorul român Traian Stănciulescu avansează ipoteza rezonatorie în constituirea fondului primitiv de cuvinte al omului arhaic. Nu mimetismul sonor al fenomenelor/obiectelor denominate – pe

12

Pentru vechii egipteni sufletul era scindat,

comportând o serie de componente sau

subdiviziuni. O astfel de subdiviziune, Ran,

reprezenta numele celui decedat, nume ce trebuia

păstrat cât mai mult timp cu putinţă pe pământ în

memoria descendenţilor şi pe pietrele funerare. A

şterge numele unui răposat de pe mormânt echivala

cu o mare crimă. 13

http://www.catholica.ro, articolul Efectele

miraculoase ale semnului crucii şi rugăciunii, 21

martie 2006


17

modelul onomatopeelor şi interjecţiilor-, cât prezumtiva capacitate extrasenzorială a omului arhaic de a recepta, cu ajutorul propriului biocâmp, matricile energo-informaţionale specifice oricărui obiect viu sau neviu este sursa cuvintelor14. Activate cerebral la nivelul complexului pineal-pituitar şi transmise centrilor de analiză şi sinteză ai neocortexului, spre a fi conştientizate, cuvintele sonore se constituie astfel ca un efort de modulare a frecvenţelor proprii hologramelor mentale pe frecvenţele cu care vibrează corzile vocale. Autorul român explică performanţele puterii cuvântului prin mimetismul ontologic al cuvintelor: fiind o reflectare omomorfică a denominatului, cuvântul se va putea întoarce prin rezonanţă inversă asupra obiectului definit, generând efecte fizice. Teoria prof. Stănciulescu este în directă conexiune cu efectul Emoto. Doctorul Masaru Emoto este un recunoscut om de ştiinţă japonez şi un liber-cugetător. Inspirat de rezultatele unui om de ştiinţă american care a reuşit, cu ajutorul unui dispozitiv ce utiliza rezonanţa magnetică, să impregneze apa cu anumite informaţii benefice, curative, dr. Masaru Emoto a continuat cercetările în domeniul rezonanţei magnetice, ajungând la concluzia că prin cuvinte şi gânduri modelăm realitatea fizică. Din 1994, a început să studieze şi să fotografieze cristale de apă îngheţată cu ajutorul unui microscop plasat într-o cameră la -50°C. Rezultatele uluitoare au fost prezentate în cartea sa “Messages from Water” (Mesajele apei), în care demonstrează că bioenergia umană, energia gândurilor, cea vehiculată de cuvinte, rugăciuni, muzică, influenţează structura moleculară a apei în mod vizibil, luând fie

14

Stănciulescu, Traian D., Limbajul verbal, de la

competenţă la performanţă, în Performantica –

interferenţe, sinergii, confluenţe, Editura

Performantica, Iaşi, 1996

forme armonioase, încântătoare pentru cuvintele, gândurile, melodiile frumoase, fie forme ciudate, dizarmonioase, sub influenţa numelui unor fiinţe malefice recunoscute, cuvinte urâte, muzică heavy-metal ş.a. Dar să ne întoarcem gândul/cuvântul spre spaţiul românesc. Pentru că aici un orb vede. Nu am dorit o metaforă. Profesorul român Grigore Albu Gral, “simte” sau “vede”, acolo unde alţii nu văd, nu aud, nu simt nimic. Prin însuşi numele lor. În ciuda infirmităţii fizice, adunând cu migală cuvinte văzute şi nevăzute în peşteri, profesorul a descoperit o ştiinţă străveche a dacilor: sermoterapia, ştiinţa tratării prin cuvânt (cuvântul care vindecă), o ştiinţă cu reguli iniţiatice numeno-numero-logice15. Prin codul fono-genetic elaborat de profesorul Gral, cuvântul este adus la adevărata lui valoare spirituală. La cursurile de sermoterapie, Grigore Albu Gral vorbeşte despre puterea cuvintelor, raporturile dintre cuvinte, raportul cu Creatorul prin vasul de cuvinte, ajungând la menirea profund spirituală a omului. Ştiinţă complicată, sermoterapia s-a dezvoltat pornind de la Kagyo-Magya, ştiinţa despre suflet şi trup la traco-geto-daci, cunoscută şi respectată de Platon16. Profesorul Gral foloseşte cu real succes cuvântul (după frecvenţa de apariţie a anumitor vocale sau consoane în vorbire, ritm, tonalitate, ş.a.) pentru a face o diagnosticare precisă a stării de sănătate. Mai mult, cuvântul viu – conceptual, cu sensuri arhaice -, corect ales, devine element de terapie, aplicabil oricărei suferinţe. Nu trăim “dincolo” de cuvinte, nici dincolo de Cuvântul însuşi. Spunând după Sfântul Grigorie de Nyssa, rugăciunea prin cuvânt mijloceşte cererea şi celelalte virtuţi17, spre împărtăşirea cu însuşi Cuvântul la care se întorc toate.

15

articolul Sermoterapie – prof. Grigore Albu Gral

vă invită să vindecaţi prin cuvinte în Graiul

Maramureşului, 3 mai 2007 16

Cf. Platon, Charmides 17

Cf. Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 236

Apa distilată neinfluenţată Apă influenţată de cuvântul

“Adolf Hitler” Apă influenţată de cuvântul

“Mulţumesc”


18

Importanţa comunicării este incontestabilă pentru societatea contemporană. Tehnologia în acest domeniu a depăşit imaginaţia celor mai inspiraţi autori de SF ai secolului trecut. “Piaţa” de informaţie este într-un raport de cauzalitate directă cu “oferta” de echipamente şi softuri prin care se urmareşte dezvoltarea competenţelor de comunicare la nivel individual, grupal, social. Trăim în era informaţiei, a societăţii cunoaşterii, a generalizării unor «limbi/limbaje de circulaţie internaţională» în «satul planetar»…Infosfera este spaţiul vital al acestui nou hominid: HOMO SAPIENS INFORMAVOR. Până la om, « viul » conserva şi transmitea informaţie numai prin mecanisme biologice, ereditare, având la bază reflexe necondiţionate, comportamente instinctive înscrise în codurile genetice ale speciilor. Doar omului i s-a revelat Logos-ul, mecanismul prin care a putut transmite Tradiţia... Zeci de milenii, cuvântul rostit a fost cel mai important mesager al eredităţii culturale. Şi pentru ca acesta să fie cât mai fidel memorat, s-a instrumentat cuvântul cântat, incantaţia / descântecul. Limba este şi un cânt. Toţi suntem fiii unei anumite melodii…Cioran spunea că nu se locuieşte o ţară, ci o limbă. Psalmodierea mesajelor sacre, ritmarea şi însoţirea cuvintelor de melodie însemna, de fapt, antrenarea zonelor cortexului din ambele emisfere cerebrale: emisfera stângă unde sunt situaţi centrii vorbirii şi emisfera dreaptă unde sunt situaţi centrii perceperii ritmului, a muzicii. Importanţa mesajelor sacre consta şi în realizarea unei rezonanţe între sensul, sonoritatea cuvântului rostit şi cea a ritmurilor şi melodiei care acompaniau incantaţia. Sincronizarea activităţii emisferelor astfel realizată era responsabilă de stările extatice specifice, de efectele

constructive, sau dimpotrivă, distructive ale Cuvântului. Tradiţia orală a dominat civilizaţia şi, la început, a fost…Povestea… Există o corespondenţă uimitoare a prezenţei şi importanţei cuvântului iniţiatic în miturile esenţiale ale lumii. De asemenea, este interesant de remarcat că, “deşi civilizaţiile periodizabile ale omenirii au fost dispersate geografic şi adesea necoincidente în timp, grupându-se doar în cadrul unor bazine de culturi comunicante (egipto-mesopotamic, aric, amerindian, extrem-oriental), miturile esenţiale au în osatura iniţială, identităţi cu atât mai surprinzătoare cu cât raporturi sistematice între grupurile străvechi ale populaţiilor pământului nu se presupun înainte de revoluţia păstorească şi de cea agrară, adică înaintea mezoliticului”( Victor Kernbach, p.8) Dar, poate că tocmai acesta e rostul informaţiei : să circule, să se răspândească, chiar şi difuz, insidios, ca zvonul… Cartea Cărţilor în primul capitol al Genezei descrie creaţia lumii din nimic, din Haos, la invocarea Cuvântului. Civilizaţia maya a perceput într-un mod similar începutul creaţiei, în Popol Vuh «nu era decât cerul. Pe atunci suprafaţa Pământului nu se ivise încă. Nu era decât marea cea rece şi uriaşa întindere a cerurilor [...] Atunci veni cuvântul lui». Rig Veda se referă la momentul în care «nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă». În Upanişade, cuvântul iniţiază odată cu lumearelusi şi lupta dintre bine şi rău: „Ei i-au spus Cuvântului: `Cântă pentru noi!`, şi cuvântul începu să cânte pentru ei. Desfătarea ce se afla închisă în el, o transmitea zeilor, binele pe care îl rostea şi-l reda sieşi. Demonii şi-au dat seama: `Cu adevărat ei ne vor birui cu ajutorul acestui cântăreţ`, şi năpustindu-se asupra lui îl răpuseră prin mijlocirea Răului”.1

1 Kernbach, V. , Mituri esenţiale, p. 53

Turnul BabelTurnul BabelTurnul BabelTurnul Babel

Prof. Drd. Georgela Ţăranu, Inspector specialitate, Brăila


19

Fructele cunoaşterii, pârguite şi hrănitoare sau dimpotrivă, prohibite şi otrăvite fac obiectul unor relevante pilde biblice circumscrise în două planuri simetrice: Grădina Edenului şi Turnul Babel. Eden: situat pe teritoriu demiurgic, devine loc al pierderii naturii divine în urma încălcării interdicţiei şi sfidării autorităţii. Adam (Adama – Pământ) şi Eva ( Havah -Viaţă), asumându-şi condiţia umană, devin protopărinţii speciei ca urmare a unui banal impuls: curiozitatea. Ispita cunoaşterii, chiar şi sub forma evidentă a Răului / Şarpelui a fost mai puternică decât a Paradisului. Lucifer, gelos pe statutul de stăpân conferit de Dumnezeu omului, testează vulnerabilitatea creaţiei. Atunci, în Eden, omul a fost victimă a vicleşugului, ademenit fiind, de cunoaştere. Babel: capitala Imperiului Babilonian, unde a fost creat Talmudul autentic, loc de unde şi-a început Abraham peregrinarea, locul marelui exil, 586-538 î.H. şi al Turnului spre Dumnezeu…Aici, pe pământ, proiect colectiv împotriva Demiurgului, Turnul Babel e o metaforă a semeţiei. O intenţie conştientă, colectivă, concertată, de uzurpare a Autorităţii, de atentat. În acel moment, Dumnezeu s-a temut de forţa umanităţii. „Şi Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Hai să ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora”(Geneza 11:6,7). Limba, graiul comun, vectorul, liantul coeziunii sociale devine astfel factor de gâlceavă, de neînţelegere, de surpare şi distrugere. Cuvântul şi Duhul Său sunt folosite ca armă împotriva creaţiei.: Abia la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt, Iisus dă Apostolilor şi harul „vorbirii în limbi”, posibilitatea de a evangheliza în limba comunităţii pentru a înţelege „în spirit” Sfânta Scriptură. În felul acesta, „darul limbilor” se revelează ca având origine harică, nefiind o proprietate comună, de competenţa oricui, Cartea o Carte a Cărţilor, iar creştinătatea, poporul Lui Dumnezeu. Cuvântul clădeşte dar şi distruge. Are potenţial demiurgic, dar şi diabolic. Vehiculează carisme, dar şi blesteme, energii malefice, condensate în formule sacre, rituale. Tot acest arsenal de sensuri şi virtuţi a fost codificat şi transmis ulterior prin apariţia semnelor grafice, ale scrierilor. Piatra, pergamentul din templu, mânăstiri s-au constituit în suport de transmitere a informaţiei peste veacuri. Nu oricine avea acces la aceste texte. Informaţia dintotdeauna a însemnat Putere. Cuvântul scris avea un ascendent

incontestabil faţă de vorbă: „ verba volant, scripta manet!” Pentru a „pătrunde” Tradiţia novicele trebuia să treacă prin încercări iniţiatice. Omul natural trebuia să lase loc omului cultural. Să moară pentru a renaşte. Uneori, îşi schimba numele. Alteori, pecetea, semnul legământului de consacrare era purtată pe trup: circumcizie, excizie, flagelare, stigmate, etc. Iniţierea în „taine” conferea un anumit statut la care nu se putea ajunge decât parcurgând etapele riturilor de trecere. Antropologi ca George Frazer, Arnold van Gennep, istorici ai religiilor, ca Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, au studiat riturile de trecere, mecanismul iniţierii, ca fiind fenomene culturale cvasiuniversale. În cultura şi tradiţia ebraică există un ritual specific numit, „bar-miţva”, (bar –fiu, miţva-datorie, poruncă), care marchează noul statut de adult al unui băiat de 13 ani. La primul Şabat după împlinirea acestei vârste, băiatul este chemat printre cei şapte bărbaţi aleşi să citească porţiunea săptămânală din Lege, sau ca al optulea bărbat, cititor al Haftorei (fragment din cărţile profetice).Uneori băiatul ţine o cuvântare cu subiect religios. Evenimentul este sărbătorit de familie. De acum încolo, băiatul este inclus printre cei zece bărbaţi care alcătuiesc „minianul”, cvorumul necesar pentru celebrarea slujbei colective, şi poartă filacteriile, „tfilin”, mici cutii de piele neagră, conţinând fâşii de pergament cu fragmente din învăţătura mozaică: Exodul 13: 1-10, 11-16; Deuteronomul 6:4-9; 11:13-21). Acestea se fixează cu ajutorul unor curele de piele pe frunte şi pe braţul stâng la rugăciunile de dimineaţă din zilele de lucru: „Şi să le legi ca un semn pe mâna şi neclintite să-ţi fie înaintea ochilor”. Sinagogile neortodoxe obişnuiesc să organizeze ceremonii similare şi pentru fete, numite „bat miţva”. În prezent, iudaismul reformat acordă deplină egalitate femeilor în toate privinţele legate de religie. Am dat doar un exemplu de ritual caracteristic pentru una dintre cele mai prolifice culturi, matcă a principiilor pe care se fundamentează civilizaţia modernă. Religia mozaică este sursa creştinismului. Mai mult chiar, islamul prezervă la rândul lui importante tradiţii iudaice. Trunchiul comun pentru toate trei este cel al mentalităţilor formulate în perioada celui de-al doilea templu de la Ierusalim (596 î.H. - 70 d. H.). „Oamenii au fost [odinioară] un singur popor şi Dumnezeu le-a trimis profeţi, ca să le binevestească şi să-i îndrume; şi cu ei a trimis şi scriptura adevărului, ca să judece între


20

oameni, unde erau în ceartă. Dară tocmai cei ce primiră hotărârile se certară cu nătângie întrelaolaltă…”2 „Jidovii spun: Creştinii n-au temei pe nimic şi creştinii zic: Jidovii n-au temei pe nimic şi totuşi citesc, atât jidovii cât şi creştinii, Scriptura.”3 În mod paradoxal este o religie bazată doar pe o tradiţie scrisă, a simbolului ideatic nu vizual-iconică. Faptul că Dumnezeu nu poate fi văzut, reprezentat, nici măcar ştiut după nume, a ascuţit spiritul practicanţilor şi nu întâmplător hermeneutica este desăvârşită în cadrul gândirii teologice ebraice. Mulţi dintre filosofii lumii sunt evrei, ca şi cei specializaţi în prognoze şi investiţii financiare pe termen lung – marii bancheri, dar şi marii muzicieni. De altfel, Cartea Psalmilor, cu cele 150 de poeme îl apropie pe credincios de îngeri. Se ştie că unica slujire a îngerilor este de a-L lăuda pe Dumnezeu în toată vremea şi în tot ceasul, prin imnuri de slavă. David „îl laudă pe Domnul asemenea celor fără de trup, avându-i pe ei martori şi auditori, ca într-un extatic recital de autor, încununat cu aplauze de aripi cereşti.”(Biblia, p.619). Psalmii sunt un dialog cu Dumnezeu : „Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu”(84,8). Păstorul David, regele iudeilor, nu a fost întâmplător ales de Dumnezeu: „şi Duhul Domnului a venit năprasnic peste David”(I Regi 16,13). Chiar dacă supus unei probe iniţiatice – lupta cu Goliat, el era deja faimos prin talentul (talant – parabola cristică ) său de a cânta la harpă. Acest har l-a adus în slujba regelui Saul „Şi a fost că oridecâteori venea asupra lui Saul duhul cel rău, David lua harpa şi cânta cu ea; atunci Saul răsufla şi se simţea bine, iar duhul cel rău se îndepărta de la el.”( I Regi 16,23). Un exemplu evident de meloterapie.

2 Coranul, Sura Vacii, 209, p. 69

3 Idem, p. 58

A existat un adevărat cult al evreilor pentru simbolul tipărit: pe piatră, pe pergament, în carte sau pe …bancnotă…. Spre deosebire de iudaism şi islamism, creştinismul „a făcut icoana să vorbească” în locul Cărţii. A făcut accesibilă, vizibilă, Faţa lui Dumnezeu… Astfel, civilizaţia europeană a exhibat imaginea şi a dezvrăjit lumea. Asimilarea alfabetului era o investiţie pe care nu si-o putea permite oricine. Abia după ce Johann Gutenberg publică Vulgata, începând din 23 februarie 1455, scris-cititul devine accesibil „culturii de masă”. (Deşi a făcut pentru creştinătate prin editarea Bibliei, mai mult decât toate cruciadele, nu s-a gândit nimeni să-l propună pentru sanctificare!). Astfel, accesul la textul sacru era deschis, dar se ocultează sensul… În timpul din urmă sensurile se ascund din ce în ce mai adânc…în arhive, în depozitele muzeelor… în uitare. Acum, există la nivel declarativ, asumat politic, un acces nelimitat la informaţie. Orice copil poate avea informaţii din toate domeniile culturii dar, de regulă, accesează un joc de imagini, „video”, în care mimează o agresivitate extremă, inumană. Şi copiii învaţă comportamente prin imitaţie, nu-i aşa ? Civilizaţia contemporană a exhibat cultura. Între info-cultură şi in-cultură graniţa devine din ce în ce mai greu de trasat şi acel instinct primordial al curiozităţii se transformă într-un atavism. Spiritul se retrage în materie, gestul o ia înaintea ideii. Trăim repede, „eficient” şi avem reflexe, nu reflecţii… Să fie un alt tertip pervers al Şarpelui această cultură a audio-vizualului impusă de televizor şi o altă încurcare a limbilor, acest Babilon modern numit, generic Info-net ? Bibliografie selectivă: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001. 2. Coranul, Editura Eta, Cluj, 1992 Runes, Dagobert, D., Dicţionar de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti,1997. 3. Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.


21

1. Teoria biblică Diversitatea lingvistică a fost constatată încă din perioada prefilozofică, mitologică a evoluţiei spirituale a omului, când paradigma de abordare a diverselor probleme era una de tip mitic-religios. Astfel, în Vechiul testament, în cartea „Genezei”, ni se propune o teorie după care, la începuturi, popoarele lumii vorbeau aceeaşi limbă (limba lui Adam, adică limba cu care Dumnezeu l-a înzestrat în momentul creaţiei pe om). Astăzi există aproximativ 6 000 de limbi cunoscute, care sunt vorbite în întreaga lume. Conform Vechiului Testament, cândva toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă. Cartea Genezei arată cum aceşti oameni „monolinguali” au început să construiască Turnul Babel - un templu-turn foarte înalt numit în Mesopotamia „ziggurat”– pentru a-i ajuta în încercarea de a ajunge la Ceruri şi a vorbi direct cu Dumnezeu. Spre a-i pedepsi pentru acest gest de supremă aroganţă, Dumnezeu a făcut în aşa fel încât oamenii să nu se mai poată înţelege între ei. Fiecare grup vorbea o altă limbă şi acesta a fost primul pas al omului spre haos. Iată şi fragmentul din Geneza referitor la această intervenţie divină: … „Dar Dumnezeu s-a pogorât pe pământ ca să vadă oraşul şi turnul pe care îl construiau oamenii. Şi Domnul a spus: «Dacă acum, ca un singur popor care vorbeşte aceeaşi limbă, au început să facă aceasta, atunci nimic din tot ce plănuiesc nu va fi cu neputinţă de făcut pentru ei. Hai să ne pogorâm pe pământ şi să le încurcăm limbile, ca să nu se mai poată înţelege. Aşa că Dumnezeu i-a împrăştiat prin toată lumea, iar ei nu au mai construit acel oraş. Iată de ce s-a numit Babel, fiindcă Domnul a încurcat limbile întregii lumi.” (Geneza, 11). Povestea Turnului Babel pare cu atât mai potrivită, cu cât lingviştii caută să pătrundă “haosul” diversităţii lingvistice existente la ora actuală, pentru a identifica rădăcinile din care

s-a dezvoltat limbajul uman. Întrebarea dacă toate limbile omenirii au derivat dintr-o origine unică sau din mai multe, rămâne un mister la fel de mare ca şi Turnul Babel. În pofida dimensiunilor sale impresionante, nu se ştie să se fi descoperit vreodată unde se află acest turn şi în ce scop a fost ridicat.

Deşi nu există nicio dovadă arheologică, tradiţia consideră că Turnul Babel are legătură cu străvechea cetate a Babilonului, ale cărei ruine se află pe malul estic al fluviului Eufrat, la aproximativ 50 km sud de Bagdad, Irak.

Reflectând asupra acestui mit biblic, eseistul român Andrei Pleşu se serveşte de expresia „limba păsărilor” pentru a desemna credinţa în existenţa unei limbi unice, universale şi aculturale, cu transmitere ereditară, în care s-a crezut multă vreme. De altfel şi Noul Testament postulează ideea unei limbi originare („limba lui Adam”), sugerându-se că aceasta ar fi aramaica, limbă în care, cu prilejul schimbării la faţă ar fi vorbit Mântuitorul cu proorocii Vechiului Testament, pe înălţimile Taborului, în prezenţa ucenicilor săi. Andrei Pleşu reproduce într-una din cărţile sale un experiment la care s-ar fi angajat, spune legenda, regele Frederic cel Mare al Prusiei, „ispitit de gândul unei recuperări experimentale a limbii originare”4. În experimentul său, regele prusac s-a hotărât să crească doi nou-născuţi în condiţii princiare, izolându-i însă de orice stimul verbal, de orice contact cu sfera rostirii omeneşti. „Cei doi copii erau, aşadar, perfect îngrijiţi, dar nimeni nu le adresa cuvântul şi nimeni nu le vorbea în spaţiul dimprejurul lor. Regele spera ca, îmboldiţi de înnăscută nevoie de comunicare şi lipsiţi de orice model lingvistic exterior, cei doi «subiecţi» să ajungă a dialoga spontan în limba originară a

4 Andrei Pleşu – Limba păsărilor, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1994 şi 1997, p. 9

Teorii despre originea limbilorTeorii despre originea limbilorTeorii despre originea limbilorTeorii despre originea limbilor

Prof. dr. Valentin Popa, Universitatea “Constantin Brâncoveanu”, Brăila


22

umanităţii, cea de dinaintea turnului Babel. După câţiva ani, puţini la număr, în ciuda unei mereu verificate sănătăţi corporale şi a unei ireproşabile administrări fiziologice, amândoi copiii au murit, absorbiţi într-un abis de muţenie. Frederic cel Mare n-a aflat, prin urmare, nimic despre limba originară. Dar a aflat - cu un preţ pe care numai regii îl pot plăti – ceva mult mai important: că limbajul nu e o anexă a condiţiei umane, o piesă auxiliară în economia ei biologică şi socială; limbajul e, pentru om, o realitate de acelaşi rang cu hrana şi aerul: e nutritiv şi, ca atare, vital”5. Speculaţii în jurul temei privitoare la limba originară a omenirii au fost numeroase în istoria ideilor, dominând dezbaterile teologice, dar şi politice, până spre zorii epocii contemporane.

2. Teoria naturalistă despre originea limbii Platon, în dialogul Cratylos, prin personajele Hermogenes, Cratylos şi Socrate expune trei teorii despre originea numelor şi a relaţiei dintre nume şi lucrurile denumite. Concepţia lui Hermogenes este aceea că între nume şi lucrul numit există o relaţie stabilită convenţional de către comunitatea care foloseşte limbajul respectiv. O astfel de ipoteză este una convenţionalistă: „Hermogenes: Într-adevăr, eu cred că numele pe care-l dă cineva unui lucru, acela şi este cel potrivit. Iar dacă îl schimbă apoi cu altul şi nu-l mai foloseşte pe cel vechi, următorul nu este mai puţin potrivit decât primul… Căci nici numele nu s-a ivit pentru nici un lucru în chip firesc, ci doar prin legea şi deprinderea celor ce obişnuiesc să dea nume”6 Dimpotrivă, Cratylos consideră că între nume şi lucru există o corespondenţă de natură, pentru că fiecare sunet şi silabă constituie o reproducere fonică a structurii ontice, reale a lucrului (ipoteza naturalistă). Teoria naturalistă despre nume şi limbă este mai veche decât epoca platonică. A fost susţinută, mai întâi de către Heraclit. Nu întâmplător, în dialogul său celebru, Platon l-a fixat ca reprezentant al acesteia pe Cratylos, care era un urmaş târziu al filozofului din Efes. Heraclit socotea numele o calitate obiectivă, inerentă lucrului. Multiplicitatea sensurilor în care este utilizat un nume reflectă multiplicitatea lumii reale. În dialogul lui Platon, Cratylos afirmă că sonoritatea cuvântului reflectă structura fonică a lucrurilor. Platon

5 Ibidem, pp. 9-10

6 Platon – Cratylos, în Opere III, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, 384 d.

respinge ipoteza naturalistă, avansând, prin intermediul personajului Socrate, o serie de obiecţii. Iată un fragment relevant: „Ar fi chiar de tot hazul, Cratylos, dacă numele şi lucrurile ale căror nume sunt, s-ar asemăna pe deplin. Căci totul ar fi cumva îndoit şi nu ai mai putea desluşi care este lucrul el însuşi şi care numele.”7 Concepţia naturalistă despre limbă este susţinută şi de şcoala filozofică a stoicilor. Conform învăţăturii lor, principiul conducător al existenţei este situat în inimă, de unde radiază un curent, un suflu, până în laringe, pe care îl pune în vibraţie şi astfel este produsă vorbirea articulată. „Cuvintele sunt compuse din sunete, dar aceste sunete nu sunt emise în mod arbitrar, ci ele imită proprietăţile lucrurilor care sunt înscrise în aceste sunete. Printr-o analiză etimologică ei căutau să descifreze din cuvinte aceste proprietăţi, ceea ce justifică în mod teoretic cercetările lor logico-gramaticale.”8 În ce priveşte legătura dintre limbaj şi gândire, trebuie remarcat faptul că stoicii vedeau o unitate deplină între acestea.

3. Teoria convenţionalistă Agreată de sociologi, teoria convenţionalistă despre originea limbii a fost dezvoltată în antichitatea greacă de filozofii sofişti. Premisele ei le găsim însă în filozofia eleaţilor, adversarii lui Heraclit. Se ştie că eleaţii au elaborat ideea fiinţei unice, imobile, atemporale. „Cuvintele oamenilor în schimb, aşa cum a remarcat Parmenide, cu multiplicitatea lor, cu sensul lor, cu distincţiile lor, se referă la realităţi multiple, la realităţi care sunt în devenire şi mişcare. Singura cale pentru a pune de acord concepţia despre fiinţă şi uzul lingvistic era cea prin care se concepeau acestea din urmă ca impuse prin convenţie şi non-conforme adevărului.”9 În acest fel, şi-a croit drum în cultura greacă conştiinţa distincţiei de nivel dintre lucruri, natură, pe de o parte, şi cuvinte, limbaj, pe de altă parte. Cuvintele sunt creaţia omului, nu reprezintă o calitate inerentă şi obiectivă a lucrurilor În dialogul platonician la care ne-am referit mai sus, punctul de vedere al sofiştilor este susţinut de Hermogenes, al cărui nume îi contrazicea firea şi soarta, fiindcă se trăgea de la Hermes, care printre altele era şi patron al

7 Platon , Cratylos, 432. d.

8 Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 207 9 Tullio de Mauro –Introducere în semantică,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1978, pp. 48-49.


23

comerţului, deci al celor care ştiu să facă bani, avere, ori personajul lui Platon n-avea nici un fel de înclinaţii pentru astfel de preocupări. Aşadar, numele însuşi al lui Hermogenes contrazicea teoria naturalistă a lui Cratylos. Conform teoriei convenţionaliste, numele (cuvintele) au fost instituite prin convenţie de către membrii grupului lingvistic. Dacă se stabileşte un acord între aceştia, orice nume se dovedeşte potrivit pentru oricare obiect. Teoria are meritul că explică multiplicitatea limbilor lumii. Dacă ar fi fost valabilă teoria naturalistă, ar fi trebuit ca în lume să fi existat o singură limbă, pentru că proprietăţile unui lucru numit sunt aproximativ aceleaşi peste tot.

4. Teoria platoniciană Pentru Socrate (care expune teoria

platoniciană), legătura dintre nume şi lucru nu este o obişnuinţă sau o deprindere, ci ea constă în reprezentare: numele este o imagine a lucrului. Această ipoteză este o consecinţă a teoriei platoniciene a Ideilor. Dincolo de lumea schimbătoare, accesibilă simţurilor, Ideile generale de Adevăr, Bine, Frumos etc. deţin o existenţă obiectivă şi constituie astfel o lume inteligibilă, imuabilă, eternă, ce poate fi cunoscută numai prin raţiune. Ideile în sine sunt modele pentru lucrurile sensibile care au astfel statutul de copii imperfecte. Numele fiecărui lucru este dat de un legiuitor de origine mitică după modelul (Ideea în sine), al fiecărui lucru. Numele este aşadar o imagine a Ideii - model pentru lucrul denumit, iar cunoaşterea numelui, a limbii este o ştiinţă autentică, pentru că prin ea se asigură cunoaşterea Ideii în sine, deci a realităţii supreme. Etimologia numelor, ca ştiinţă a originii cuvintelor, devine astfel o cale privilegiată spre cunoaşterea Lumii Ideilor.

5. Teoria naturalistă – evoluţionistă Ştiinţele despre om (antropologia

biologică şi culturală, psihologia, sociologia, istoria, istoriile limbilor) aduc dovezi şi argumente mai mult în favoarea perspectivei convenţionaliste decât în favoarea celei naturaliste, insistând asupra interacţiunii dintre limbaj şi activitatea de muncă, prin care antropoidul începe să se detaşeze de restul regnului animal. Cuvântul, nota Simion Mehedinţi, valorificând o serie de surse europene din primele decenii ale secolului al XX-lea, a fost „un fel de prelungire a sunetului uneltei mânuite cu intensitate mai mare, în momentele de satisfacţie ori de contrarietate a muncitorului mulţumit ori dezamăgit de isprava

uneltei cu care se ajută”10. Autorul insista, de altfel, în studiul amintit, asupra analogiei dintre cuvânt şi unealtă, idee care s-a dovedit generoasă în analiza fenomenului culturii. Şi mai insista, asemeni textului biblic, asupra rolului deosebit de important al comunicării prin limbă în sporirea eficienţei activităţilor laborioase, în special ale celor care presupun cooperare (ca în cazul construcţiilor).

Lingviştii, psiho şi socio-lingviştii au demonstrat caracterul simplist al teoriei naturaliste, insistând asupra faptului, că exceptând cuvintele cu origine onomatopeică (un procent infim din totalitatea vocabularului), în rest, toate au o origine convenţională. Şi totuşi, demonstrează psihologii, valorificând parcă o sugestie platoniană, nu orice propunere de cuvânt pare potrivită pentru desemnarea oricărei realităţi, cum susţinea Hermogene în dialogul lui Platon. Un experiment simplu, pe care îl reproduce Andrei Cosmovici în Psihologie generală, invită la o mai judicioasă reflecţie. Dacă se prezintă subiecţilor două planşe, prima conţinând desenul unui obiect colţuros şi cel de-al doilea – al unui obiect cu forme rotunde şi li se cere să distribuie două cuvinte (takete şi alauma) aproape invariabil subiecţii aleg primul cuvânt pentru denumirea obiectului cu forme ascuţite, colţuroase şi pe cel de-al doilea, pentru denumirea obiectului cu forme rotunde. Prin urmare, în fiecare persoană fiinţează un „onomaturg” (cum ar fi spus Platon), care confirmă sau infirmă propunerile de denumire prin stipulaţie lexicală a noilor obiecte. Deci nu orice cuvânt se potriveşte la fel de bine oricărui lucru. Acest adevăr rezultă şi din practica poreclelor. Nu orice poreclă este însuşită de membrii unei comunităţi, dar unele prind atât de bine încât devin adevărate etichete ale persoanelor vizate, concurând numele lor reale, datorită unei mai profunde legături cu persoana denumită. Experimentul descris de Cosmovici poate fi interpretat ca un fel de confirmare a teoriei lui Platon, după care cuvintele au fost fixate în vechime de nişte „legiuitori mitici”, adică de nişte „onomaturgi” cu har.

10

Simion Mehedinţi – Coordonate etnografice.

Civilizaţia şi cultura” (1930), în Simion Mehedinţi

– Civilizaţie şi cultură, Editura Junimea, Iaşi, 1986,

p. 126.


24

Da, sună cam ciudat această sintagmă, însă mă întreb de ce nu ar fi în educaţie la fel ca în moda vestimentară ? Când apare ceva în trend, întregul oraş este invadat de acelaşi stil, aceleaşi culori. E drept, excepţie fac clasicii, conservatorii şi cei care se adaptează prea greu, iar când reuşesc să intre „în rând cu lumea” realizează, cu stupoare, că sunt deja de modă veche. Iată că şi didactica este „pastelată” cu noi metode, cu noi tendinţe, strategii centrate pe subiectul învăţării. Profesorii sunt cei provocaţi la schimbare, unii sunt tentaţi de inovaţie, alţii pun un zid de apărare împotriva „inamicilor”. Unii trec cu uşurinţă de la clasic la modern, de la modern la postmodern, îşi doresc să îmbunătăţească ceva la acest sistem, alţii vor parcă să stagneze, de frică să nu distrugă ceea ce au realizat pe parcursul experienţei lor didactice . Ceea ce conservatorii nu înţeleg este că nimeni nu vrea să dărâme temeliile, ci doar să adauge încă o cărămidă la vechea construcţie. Ce-i just, aceste încercări pot fi eşuate, pot crea dezordine, însă fiecare are dreptul la exprimare, indiferent în ce mod. Atitudinile faţă de noile tendinţe oscilează între adeziune fără rezerve, reticenţe, ignorare, acceptare selectivă şi critică, respingere. De fapt atitudini contestatare faţă de structurile economice, politice, culturale au existat în toate timpurile. Afirmarea noului s-a făcut prin mişcări de reformă şi de revoluţii în toate domeniile. Avangardismul în ştiinţă, tehnică, artă a fost şi este o dovadă a descătuşării noului, a contestării existentului, a afirmării originalităţii . În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă şi e importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaştere” în cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuţi drept persoane educate. Într-o societate

postmodernistă cunoaşterea trebuie să fie funcţională, utilă, înveţi nu doar pentru a „şti” şi a stoca o serie de informaţii din variate domenii, pentru a demonstra cât de „educat eşti”, ci înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce ştii, pentru „a aplica” ceea ce ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi . A şti să faci cu ceea ce ai învăţat este dezideratul major al educaţiei post moderniste. Discursul societăţilor moderne este exact, precis şi riguros. Postmoderniştii preferă stilul literar, respingându-le pe cele convenţionale, academice şi pun accent pe emoţie şi pe relativism. Predicţia şi cauzalitatea sunt înlocuite cu intertextualitatea – concept care este un substitut postmodern pentru explicaţia cauzală din ştiinţa socială modernă. Intertextualitatea este o metodă interactivă care implică o negare puternică a posibilităţii cauzalităţii directe deoarece, într-o lume în care orice este legat într-un mod absolut interactiv, prioritatea temporară, solicitată de cauzalitate, este aproape imposibil de stabilit. Postulatele curentului postmodernist în educaţie solicită apropierea individului de lumea reală cu contradicţiile şi complexitatea ei, cu disfuncţiile, dezechilibrele ei, pentru a găsi soluţiile de contestare şi de reclădire optime. Postmodernismul este doctrina negării tiparului, cenzurii, stereotipului, permanenţei, certitudinii, cauzalităţii, este doctrina negării societăţii moderne, a exceselor ei: agresivitatea, imoralitatea, depersonalizarea, alienarea, violenţa, intoleranţa. Din această doctrină s-a conturat un model teoretic, o nouă ordine socială, morală, deontologică, estetică, educaţională în care să domine valori ca: libertatea, toleranţa, altruismul, originalitatea, performanţa, interculturalitatea. Postmodernismul în educaţie se remarcă printr-o deconstrucţie a vechilor

Moda de a fi postmodernModa de a fi postmodernModa de a fi postmodernModa de a fi postmodern

profesor Elena Covrig, Şcoala Normală „Vasile Lupu”, Iaşi


25

practici educaţionale. Este momentul în care schimbările din mediul tehnologic, socio– economic, cultural favorizează redefinirea idealului educaţional şi reanalizarea politicilor educaţionale din perspectiva necesităţii alinierii şcolii la exigenţele mediului, cât şi la evoluţiile politicilor educaţionale din spaţiul vest european . A învăţa să trăieşti, a învăţa să gândeşti liber şi critic, a învăţa să iubeşti lumea şi să o faci mai umană, a învăţa să te desăvârşeşti în şi prin muncă creatoare, a şti să te conduci, să colaborezi, să te adaptezi, să te cultivi, a învăţa să priveşti departe, larg, cuprinzător, a analiza în adâncime, a-ţi asuma riscuri, a gândi la om, a şti să faci, a şti să fii, să devii reprezintă obiectivele educaţiei prospective formulate de Robert Dottrens, Gaston Berger, Edgar Faure, Louis D. Hainaut ş.a. şi constituie dovada existenţei paradigmei prospective postmoderne . Pentru ca aspectele anterioare să fie cu succes implementate este necesară dezvoltarea unor noi competenţe ale profesorilor. Profesorul post modernist se află în relaţie de parteneriat cu elevii săi, negociind obiectivele învăţării, precum şi formele şi modalităţile de evaluare. El tratează clasa şcolară ca pe o lume reală, analizându-i regulile explicite şi implicite şi valorificând lumea reală ca pe o inepuizabilă scenă a situaţiilor de învăţare. În şcoala post modernă nu sunt valorizate ierarhizările rezultate din evaluări, ci se pune accent pe responsabilitatea celui ce învaţă, ca sursă motivaţională. Particularităţile individuale şi motivaţionale sunt respectate şi valorificate, şi pe această bază se construiesc alternative educaţionale. Metodele didactice folosesc exprimarea personală, atitudinea reflexivă şi critică, autonomia individului dar şi a grupului, stimulând învăţarea prin cooperare. Profesorul postmodern nu doar transmite informaţii, ci îi ajută pe elevi să construiască propriile înţelesuri, implică elevul în alegerea metodelor de predare–învăţare şi în stabilirea regulilor clasei, trezeşte interesul elevilor printr-o demonstraţie sau creează un conflict cognitiv; încurajează elevii să formuleze ipoteze, să conceapă şi să organizeze experimente; orientează lecţia în funcţie de întrebările şi răspunsurile elevilor, încurajează spiritul interogativ al elevilor; le promovează respectul şi capacitatea de a decide, colaborează cu aceştia ca parteneri egali în propriul proces de formare, recomandă utilizarea surselor alternative de informaţii. Educatorii postmodernişti manifestă ei însişi conduitele perceptive pe care le aşteaptă de la

elevi, cer elevilor să transfere informaţiile dintr-un domeniu în altul. Aceşti profesori îi ajută pe elevi mai degrabă să-şi construiască identităţile decât să le descopere. Noua orientare a şcolii către valorile vieţii sociale reformulează şi poziţia şi rolul social al profesorului. Dacă mediul şcolar constituie un teren prielnic pentru achiziţionarea şi experimentarea unor noi modele de conduită, dacă nevoia de îmbunătăţire a experienţei sociale o resimte fiecare cadru didactic, este de datoria acestora să manifeste dorinţa de schimbare şi inovare în domeniul comportamentului psihosocial şi practicii educaţionale, în sensul schimbării stilului profesional didactic, a ethosului pedagogic. Acest nou ethos pedagogic, care se cere profesorului, presupune dorinţa subiectivă de schimbare, receptivitate la noile cerinţe, posibilitatea de a sesiza sensul noului şi de a-l încorpora în stilul său profesional – didactic, capacitatea de a traduce tendinţele şi direcţiile inovatoare în practica didactică curentă şi în stilul comportamental personal, un cadru didactic deschis care respinge formele rigide, favorizând spontaneietatea şi descentralizarea . Dacă personalitatea profesorului rămâne un model pentru elevii săi, el are datoria profesională şi morală să ofere nu un model imuabil, finisat o dată pentru totdeauna, ci un model de receptivitate, deschidere, dorinţa de schimbare şi de inovare. Din această perspectivă formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice va fi una centrată pe dezvoltarea unor noi competenţe. Dacă el va fi format în sensul schimbării, al deschiderii la schimbare îi va fi uşor să formeze la rândul său şi pe ceilalţi în spiritul aceloraşi valori şi atitudini, competenţe şi abilităţi, al unei reale educaţii democratice. Voinţa de a schimba este legată de alte calităţi ale profesorului viitorului: planificare flexibilă, independenţă în luarea deciziilor, evaluarea critică a materialelor didactice şi capacitatea de a schimba şi dezvolta conţinutul programei în mod eficient. Formarea cadrelor didactice ar trebui să fie una centrată pe competenţe profesionale de tip metodologic, bazată pe practicarea reflexivă a profesiunii, lărgirea formării prin studierea unor domenii nelegate strict de specialitate, pluralism, multiculturalism, formare prin muncă în echipă, formarea competenţelor de analiză situaţională şi de orientare în medii socioculturale cât mai diverse. Termen controversat, nebulos, încăpător, incitant, postmodernismul românesc şi-a făcut loc încetul cu încetul, în programa


26

(curriculum–ul) şi manualele şcolare din ţară, însă aşa după cum remarca profesorul Emil Păun „şcoala contemporană funcţionează, în mare măsură, în spaţiul deschis şi delimitat de paradigma modernităţii”, iar influenţele postmoderniste sunt încă timide în practica educativă . Frica de a mai merge la şcoală pentru că profesorul „Y”şi colegul „X”se poartă cam ciudat cu mine pentru că am o culoare a pielii diferită decât restul colectivului sau pentru că nu am un coeficient de inteligenţă prea ridicat sau pentru simplul fapt că sunt mai sărac decât restul colectivului şi nu am toate culorile cariocilor din lume este aproape înlăturată de noile metode şi forme de organizare ale învăţării propuse de postmodernişti. Prejudecata profesorului, de cele mai multe ori neconştientizată, va trebui să accepte prezenţa în cămpul educativ şcolar şi a altor factori de putere: elevii, părinţii, mass-media etc. Pragul psihologic cel mai greu de trecut este acceptarea autentică a elevilor ca factori reali în derularea evenimentelor proprii câmpului educativ şcolar şi trezirea interesului elevului pentru obiectul de studiu pe care îl predă, iar acest lucru nu este uşor de realizat într–un climat educativ vetust, care nu a stabilit încă racordul cu socialul. Este foarte important să facem distincţie dintre ce a fost, ce este şi ce se

doreşte să fie.Trăim într-o lume a schimbării şi inclusiv rolul profesorului este în schimbare. Există o diferenţă vizibilă între cum ar trebui să fie un profesor şi cum este. Peste tot sunt vehiculate idei despre cum ar trebui să fie, idei care să aibă legătură cu psihologia educaţiei şi să nu fie încadrate la categoria „basmele românilor”. În esenţă, educatorul postmodernist este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de cunoaştere localizată. El devine un profesor – cercetător şi prin aceasta un gânditor care reflectă la practica educativă, conştient fiind de responsabilitatea de a cultiva la elevii săi practici investigative şi reflexive. Ca fenomen cultural general, afirmă Clive Beck, postmodernismul se caracterizează prin provocarea convenţiilor, amestecul stilurilor, tolerarea ambiguităţii, accentul pus pe diversitate, acceptarea (chiar celebrarea) inovaţiei, a schimbării, accentul pus pe construirea realităţii. Este un model teoretic de percepere a lumii moderne cu contradicţiile, erorile şi neîmplinirile ei, un model de încadrare a omului în această realitate, în general ostilă, de explicare a condiţiei umane.

Bibliografie: 1. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, 2002 ; 2. Păun, Emil, Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, 1999; 3. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, 2004.


27

Nu spun o noutate atunci când afirm:

trăim în era calculatorului, a internetului, a celularului, dar mai presus de toate trăim în era comunicării. Fie că acceptăm sau nu, cu toţii comunicăm, simţim nevoia să discutăm, să vorbim, chiar şi banalităţi, bârfe, să schimbăm impresii să ne confesăm unui amic, să ne susţinem punctul de vedere argumentat, să cerem o îndrumare, o lămurire, un sfat, o părere. Comunicăm cu membrii familiei, cu vecinii, cu elevii la şcoală, cu părinţii acestora.

Comunicarea îi apropie pe oameni, îi face să fie mai deschişi, să relaţioneze cu cei din jurul lor. Cum, tot atât de adevărat e că lipsa comunicării stă la baza tuturor conflictelor dintre oameni: soţ-soţie, copii-părinţi, elev-profesor, diriginte etc.

Comunicarea se manifestă, aşadar, în toate momentele şi compartimentele -familiale, profesionale, sociale - ale vieţii noastre. Mulţi cercetători au încercat să definească cât mai cuprinzător conceptul plurivalent de comunicare, fără a găsi acea definiţie care să acopere întreaga problematică a acestui concept.

Astfel se vorbeşte despre comunicarea ca „un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei, sentimente” (Hybels, W.); sau “procesul prin care o parte (emiţătorul) transmite informaţii (un mesaj) unei alte părţi (receptorul)” (Baron); ori, „comunicarea se referă la acţiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere şi receptare a unor

mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte şi furnizează oportunităţi de feedback.” (De Vito).

Ross, atunci când încearcă să ofere o definiţie proprie a comunicării, remarcă un fapt deosebit de important: nu doar că actul de comunicare reprezintă un proces, dar este unul mutual, reciproc, fiecare parte o implementeză pe cealaltă în fiecare clipă. Autorul spune că procesul comunicării este “întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc”.

Un alt cercetător, Luthans, referindu-se la comportamentul de comunicare, include toate aspectele comunicării: "comunicarea verticală, orizontală, laterală, orală, scrisă, ascultare, citire, metode, medii, moduri, canale, reţele, fluxuri informaţionale; interpersonală, intrapersonală, interorganizaţională, intraorganizaţionala."

Dintre aceste aspecte, componenta orală reprezintă modalitatea cel mai des întâlnită de comunicare. Nu se poate concepe existenţa noastră fără posibilitatea de a comunica pe cale orală. Tot comunicarea orală stă şi la baza procesului de învăţare-predare, profesorul în faţa clasei comunică, transmite un mesaj - noile cunoştinţe, noua lecţie - elevul, la rândul său, îşi formulează răspunsurile pe cale orală. Aceasta are un rol important alături de comunicarea scrisă.

Faţă de comunicarea scrisă, cea orală are avantajul că se pot face reveniri asupra unor informaţii, detalieri care nu au fost prevăzute când a fost conceput mesajul.

Cuvântul Cuvântul Cuvântul Cuvântul ---- calea spre rezolvarea calea spre rezolvarea calea spre rezolvarea calea spre rezolvarea conflictelorconflictelorconflictelorconflictelor

Prof. Mariana Răducu, Gr. Şc. Ind. « CD. Neniţescu », Brăila

Cuvintele sunt cărările faptelor - Sfântul Ioan Gură de Aur


28

Dacă procesul comunicării face parte integrantă din viaţa noastră, tot atât de adevărat e şi un alt aspect: apariţia conflictelor, mai mici sau mai mari, mai slabe, mai acute, cu sau fără urmări profunde asupra psihicului, asupra comportamentului nostru. Se ivesc conflicte la tot pasul, atunci când nici nu te gândeşti şi, de foarte multe ori, ele se sting treptat, de la sine. Sunt conflicte între generaţii - în perioada paşoptistă între aşa-numiţii bonjurişti şi tombateri -, conflicte între ţări; între părinţi şi copii; elevi-profesori etc.

Se pune totuşi o întrebare la care nu s-a găsit un răspuns cuprinzător: este conflictul

un element autentic şi inerent în comunicare,

ori avem de-a face cu o structură mai mult sau mai puţin artificială, cu alte cuvinte, putem vorbi despre o comunicare eficientă, lipsită total de aspecte conflictuale?

Oamenii de specialitate au ajuns la concluzia că o comunicare lipsită, în totalitate de potenţialităţile conflictului este neautentică, nu îndeplineşte atributele aşteptate, cele ale eficienţei.

Această atitudine dilematică ar trebui să ia în calcul următoarele aspecte: necesitatea cunoaşterii caracteristicilor conflictelor; dezvoltarea unor legături, a unor relaţii între conflicte printr-un management al conflictelor care să conţină elemente polare, în acelaşi timp de stimulare şi de stingere a acestora.

Tipologia conflictelor se distribuie pe mai multe arii în funcţie de criteriile folosite ; cea mai întâlnită tipologie identifică patru tipuri mari de conflicte: conflictul-scop, care apare atunci când o persoană doreşte rezultate diferite faţă de alta; conflictul cognitiv, bazat pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora, privitoare la un anumit fenomen; conflictul

afectiv, ce apare atunci când o persoană sau un grup are sentimente sau emoţii incompatibile cu ale altora; conflictul

comportamental, ce apare atunci când o persoană sau un grup face ceva ce este de neacceptat pentru ceilalţi. Alte tipologii au încercat să surprindă interacţiunea dintre elementele componente ale conflictului.

În activitatea didactică de aproape 30 de ani, mi-am putut da seama că, în procesul de comunicare se ivesc foarte multe conflicte, unele din ele devenind o cauză a perturbării ritmului clasei. Recunosc că, în primii ani de

activitate, nici nu ştiam ce atitudine să adopt în faţa unei situaţii conflictuale ivite la nivelul grupului de elevi (al clasei). Spre exemplu, îmi amintesc un astfel de conflict ivit între elevii clasei la care eram dirigintă: câţiva elevi mi-au adus la cunoştinţă faptul că aproape în fiecare zi le lipseşte câte ceva - un creion, un pix, chiar bani sau pacheţelul cu mâncare; ştiam chiar şi persoana care făcuse acest gest urât, dar care se încăpăţâna să nu recunoască. Mărturisesc că nu mă mai confruntasem cu o astfel de situaţie delicată, dar, pe baza puţinelor mele cunoştinţe - pe atunci - despre managementul conflictului - am analizat problema cu toată clasa, ajungând la următoarea soluţie: cel sau cei care făcuseră o asemenea faptă să găsească o modalitate prin care să pună lucrurile luate, de fapt furate, la locul lor fără să-i vadă cineva. A trebuit să aştept câteva zile până când obiectele dispărute să reapară.

N-a ştiut nimeni din clasă care a fost făptaşul, cu atât mai mult cu cât elevii formau un colectiv bine sudat, se împăcau între bine unii cu alţii şi cu greu le-a venit să creadă că printre ei se află şi copii cu astfel de apucături.

Când am trecut de la şcoala generală la liceu, situaţia s-a schimbat însă, conflictele au luat amploare, s-au înmulţit şi unele au devenit foarte grave, implicând chiar şi poliţia.

Îmi amintesc cazul unui elev care provenea dintr-o familie, ce ţinea o permanentă legătură cu şcoala, cu diriginta; în schimb, el avea un comportament foarte agresiv faţă de unii colegi de clasă. Punctul culminant l-a constituit momentul în care respectivul elev a adus în şcoală o gaşcă de indivizi dubioşi, care le-au agresat fizic şi verbal pe câteva eleve din clasă care avuseseră curaj să-mi aducă la cunoştinţă comportamentul colegului lor. Simţeam că sunt depăşită de situaţie, că totul scapă de sub control, că vom fi daţi la ziar etc.

Discuţiile cu mama elevului n-au dat niciun rezultat şi, după anunţarea poliţiei, tot mie, ca dirigintă, mi-a revenit rolul de a face lumină în acest caz. Nu a fost admonestat în faţa clasei, nu l-am chemat în consiliul profesoral şi nu i-am scăzut nota la purtare sub 5. Am încercat să stau de vorbă cu el între patru ochi, să-l întreb dacă-i plac prietenii lui, cum îşi petrece sfârşitul de săptămână. Şi aşa


29

am aflat lucruri deosebite despre el, că în fiecare sfârşit de săptămână merge la ţară la bunici şi-i ajută la treburile gospodăreşti şi că gaşca şi-a ales-o ca « să se dea mare » printre colegii lui.

Anii au zburat, a venit bacalaureatul, pe care 1-a luat din prima sesiune şi ... surpriză ! După 10-12 ani, mă caută la şcoală un tânăr

înalt, bine dezvoltat, drăguţ. Pe moment nu l-am recunoscut: “Cum, nu mă mai ştiţi, sunt

N.C., cel care v-a făcut o groază de probleme în liceu...„. Încet-încet mi-am adus aminte de figura lui. Venise să-i fac o caracterizare, pentru că se pregătea să dea examen la şcoala de poliţie.

Abia atunci, după ce mi-a spus “Mulţumesc, să ştiţi că aţi rămas la fel de bună ca pe vremuri”, am realizat că vorbele mele n-au fost în zadar, că ele au dat roade. Bibliografie :

Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, ediţia a IlI-a, Polirom, 2006.

.


30

Cât de binecuvântat este cuvântul şi cei ce vorbesc se vede, mai ales, în cazurile în care limbajul nu poate fi învăţat sau folosit ca mijloc de comunicare. Cum putem comunica fără cuvinte, este o problemă grea pentru copii, părinţi, specialişti. Pentru noi, comunicarea inseamnă a-l face pe copil să se exprime, să se exteriorizeze, să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi. Eficacitatea acestei acţiuni depinde foarte mult de modul în care îl privim şi ne comportăm cu el, de aptitudinea noastră empatică, de capacitatea de a-i inspira încrederea de a se deschide către exterior. Lipsa cuvântului poate fi interpretată ca imposibilitatea de a traduce în semne ver- bale reprezentanţii psihici ai afectului. Mama poate înţelege şi poate răspunde copilului care nu vorbeşte, dând sens cuvântului şi efortului de a vorbi. De cele mai multe ori, ea are nevoie de sprijinul terapeutului, pe termen lung, să dea sens cuvântului, să deblocheze bariere de exteriorizare a afectivităţii, de manifestare a dragostei, ce traversează generaţii. Poate că acest copil e menit să transmită un mesaj... că aşa nu se mai poate, că ceva trebuie schimbat ... să pună sub semnul întrebării reguli, norme rigide, obiective şi idealuri ce nu-i aparţin, pe care nu le înţelege, pe care nu le acceptă. Pentru multe familii, un astfel de copil poate reprezenta începutul unui cutremur existenţial când,

pentru a rezista psihic, se reconsideră toate sensurile şi semnificaţiile... Rolul terapeutului este de a-i ajuta pe părinţi să găsească aceste sensuri şi semnificaţii înainte de a-şi susţine propriul copil să parcurgă acelaşi drum. Întotdeauna am interpretat munca logopedului ca pe cea a unui bun psiholog şi logopedia mai mult ca psihologie decât un mănunchi de tehnici specifice. Şi ne-am bucurat când am citit: ,,Dacă nu toţi analiştii sunt ortofonişti, îmi imaginez că toţi ortofoniştii îşi însuşesc funcţia de analişti, atunci când îl fac pe copil să acceadă la limbaj. Şi îmi permit aici să aduc omagiu acestei arte tenace şi adesea invizibile -arta analitică- pe care o practicaţi, presupun, la fundamentul a ceea ce este privit ca o simplă tehnică de învăţare mecanică”1, spune Julia Kristeva, psihanalist, filozof, artist al cuvântului terapeutic, magician al metaforei. Sunt cazuri în care se poate folosi cuvântul dar comunicarea este dificilă, pentru că sensul este diferit, de obicei literal, limitat, fără abilitatea de a înţelege şi utiliza metafora sau ideile abstracte. De exemplu, un copil cu autism are nevoie de alte persoane pentru decodificarea semnelor sociale : ,,La doi ani folosea cuvinte, din când în când, dar nu pentru a comunica. La 23 de ani, oricine o aude pe Jane spunând mai mult decât unul, două cuvinte, îşi dă seama că ceva nu este în

1 Julia Kristeva, ”Noile maladii ale sufletului”,

Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 118

Fără cuvinte

Prof.psiholog Valerica Dănăilă, Centrul Logopedic Judeţean, Brăila

Am încercat să ajung la copil prin cuvinte; ele au trecut pe lângă el, adesea neauzite.

Am încercat să ajung la copil prin cărţi; El mi-a aruncat doar priviri nedumerite.

În disperare, m-am dat de-o parte. ,,Cum aş putea comunica cu acest copil ?” am strigat.

El mi-a şoptit la ureche :,,Vino. Joacă-te cu mine!” autor necunoscut


31

regulă. Ea a învăţat limba engleză (limba sa maternă) ca pe o limbă străină, deşi foarte încet şi o vorbeşte ca un străin. Cu cât e mai prinsă de ceea ce are de spus, cu atât vorbirea se deteriorează, atenţia ei neputându-se concentra în acelaşi timp şi la ceea ce spune şi la felul în care spune. Pronumele se amestecă, «tu», pentru «eu», «ea», pentru «el», «ei» în loc de «noi». Acordurile şi articolele dispar, verbele sunt omise.“2 Aici apare o prăpastie între limbaj şi comunicare. De aceea, înţelegerea comunicării trebuie învăţată în mod explicit prin metode specifice, variate şi adesea neconvenţionale: tehnici logopedice, muzică, desen, teatru, poveşti, joc. ,,Într-o oră de joacă poţi descoperi mai multe despre o persoană, decât într-un an de conversaţie”3. Prin identificarea cu personajele unui basm, copiii pot învăţa categoriile gramaticale, cu ajutorul imaginii pot organiza spaţiul fizic, psihic şi social; prin muzică şi dans, pot transforma timpul în aliat eficient şi plăcut.

Pe parcursul acestui proces de învăţare, copilul încearcă, repetă, greşeşte, se întoarce. Dar nu e nimic rău în asta ci, din contră, acest lucru ne poate arăta unde sunt blocajele, unde e impasul, cum trebuie să continuăm. “Până unde ?”- e întrebarea; răspuns: până unde ne permite copilul; dacă depăşim limitele, riscăm să-l pierdem definitiv într-o lume în care accesul este interzis. Important este să se poată transmite nevoile, dorinţele, sentimentele într-o relaţie ce se modifică funcţie de timp şi context.

2 Roxana Nedelcu, articolul “Ce este autismul ?” în

revista “Autism. Conexiuni”, nr. 1, Editura Fabrik

Media, Bucureşti, 2003, p. 5 3 Lee Carrol, Jan Tober, “Copiii indigo”, Editura

For You, Bucureşti, 2003, p. 122

Părintele care înţelege ce se întâmplă cu copilul său, care acceptă să înveţe odată cu el, merită toată consideraţia şi trebuie ascultat pentru că el îşi cunoaşte cel mai bine copilul. Rolul nostru este de a întreţine speranţa părinţilor de a ajunge la copiii lor prin cuvânt sau prin alte tipuri de limbaj. Răsplata acestor eforturi este copilul care rosteşte primul cuvânt fără să te anunţe, când te întrebi ce s-a schimbat în interiorul fiinţei sale şi ce a contat pentru el mai mult: insistenţa şi perseverenţa logopedului, credinţa şi speranţa mamei sau toate la un loc ?

BIBLIOGRAFIE:

1. Lee Carrol, Jan Tober, “Copiii indigo” Editura For You, Bucureşti, 2003. 2. Julia Kristeva, “ Noile maladii ale sufletului”, Editura Trei, Bucureşti, 2005. 3. “Autism. Conexiuni”, nr. 1, 2, 3, 4, Editura Fabrik Media, Bucureşti, 2003.


32

Este cuvântul bipolar?! Ştiu! Ştiu ce se spune despre cuvânt...

Cu ajutorul lui comunicăm, relaţionăm, ne exprimăm opiniile, sentimentele, opţiunile, prin intermediul cuvântului ne facem cunoscute gândurile, ne cântăm dorurile, cerem ajutor dar, nu numai ... Suntem dependenţi de cuvânt, funcţionăm cu ajutorul lui, suntem nerăbdători şi emoţionaţi să-l auzim dar şi preocupaţi de calitatea exprimării şi îngrijoraţi când sesizăm prezenţa unei tulburări. Prin intermediul cuvântului lăudăm, încurajăm, ne exprimăm trăirile dar şi rănim, alungăm, ripostăm. Evident, cuvântul nu doar apropie oamenii şi eliberează sufletele.

Să ne gândim de-a lungul existenţei noastre, statistic vorbind, câte momente nu au depins de cuvânt ?! Câte decizii luate de noi nu au urmat cuvântului ?! Poate de aici şi dificultatea resimţită de oameni când nu mai au posibilitatea, temporar sau definitiv, de a recepţiona şi/sau a se exprima prin cuvânt. Iar problemele nu se opresc aici, pentru că la aceste dificultăţi se adaugă modificările din planul personalităţii. În lipsa cuvântului oamenii tind să se adapteze, căutând alte alternative şi modalităţi pentru a-şi face cunoscute intenţiile şi trebuinţele, din dorinţa şi nevoia de a deveni funcţionali.

Gama trăirilor se polarizează şi ea după cuvânt, iar plaja este largă. De exemplu, de la siguranţă la nesiguranţă de sine, de la echilibru la anxietate, frustraţie, timiditate, de la slabă la normală integrare şi adaptabilitate şcolară, socială, etc. Mult mai dificilă este lupta cu propriul complex de inferioritate, când omul nu mai este atent sau ignoră cuvântul şi se izolează refuzând, impulsiv, comunicarea. Încet, încet, el se transformă într-un instabil emoţional, depresiv, permanent în conflict cu sine şi cu cei din jur. Frecventa ostilitate manifestată faţă

de cei din jur, auto-condamnarea la izolare, negativismul sunt rezultatul contradicţiei dintre cerinţele interne, dorinţele, aspiraţiile, interesele omului şi posibilităţile de a fi satisfăcute.

Dar oare la baza contradicţiei nu stă incorecta decodificare a mesajului cuprins în cuvânt ?! De exemplu, în confruntarea cu o situaţie „problemă”, în mintea omului apare aproape instantaneu clişeul „TREBUIE rezolvat !”. Şi din dorinţa conformării la imperativul cuvântului el constată că tocmai acesta nu-i dă libertatea să aleagă, să decidă, să se mişte, să rezolve. Dar oare ancorarea de cuvânt nu este tot rezultatul deciziei omului ?! Nu omul alege cuvântul şi, în virtutea polarităţii lui, reacţionează, simte, se dezvoltă personal ?! Teama de a exprima incorect cuvântul, tendinţa de scanare din context doar a cuvântului dinspre polul negativ, scăderea încrederii în propriile forţe, se traduc în plan comportamental printr-o atitudine negativă faţă de activităţi, colective de lucru, amici, familie, viaţă. Şi totuşi, toate aceste tulburări se înlătură tot cu ajutorul cuvântului. Este vorba despre cuvântul care explică şi încurajează, care susţine dar şi mobilizează. Este cuvântul care-ţi dă energia, te luminează, îţi arată calea şi resursele personale. Acest cuvânt este în fiecare dintre noi. Este cuvântul pozitiv, component al gândirii pozitive. De exemplu, „VREAU!”, „AR FI DE DORIT...”, „POT!”, „AI REUŞIT!”, „SUNT OK!”, „ NU EŞTI SINGUR!” ............ Şi atunci, ce ar putea constitui o problemă: bipolaritatea cuvântului sau managementul acestei bipolarităţi ?! Ce credeţi ?!

Cuvântul bipolar ...Cuvântul bipolar ...Cuvântul bipolar ...Cuvântul bipolar ...

Prof. psiholog Rita Drâmbei, Colegiul Economic “Ion Ghica”, Brăila

“La început a fost Cuvântul …”

Documents

Transcript of “La început a fost Cuvântul …”