Jurisprudenta Internationala in Materia Returnarii.doc

UNIUNEA EUROPEANÃ Ministerul Administraţiei şi Internelor

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Proiect finanţat de UNIUNEA EUROPEANÃ

Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale

Inspectoratul General pentru Imigrări

JRS România Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”

Titlu proiect: „Întărirea capacităţii de returnare în baza informaţiilor relevante privind ţările terţe”

Programul general: Solidaritatea şi Gestionarea fluxurilor migratorii (PG SOLID)Linie de buget : Fondul European de Returnare - Programul anual 2010Beneficiar: Asociaţia Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România (JRS România)Ref: RF/10.01-05.01

Cuprins:

I. Dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană1. Aspecte generale2. Dreptul primar al UE3. Reglementări relevante pentru poliţia de frontieră/IGI4. Reglementări ale Dreptului secundar UE, relevante pentru poliţia de frontieră/IGI:5. Delimitarea dintre dreptul european şi legile naţionale6. Intrarea şi şederea cetăţenilor UE, precum şi a cetăţenilor străini terţi care au dreptul la libera

circulaţie7. Raportul SUA privind drepturile omului pentru anul 2011

II. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

III. Decizii ale Curţii de Justiţie a UE privind returnarea/dreptul de azil1. Cazul Germaniei la Curtea de Justiţie a UE 2. Cazul Franţei la Curtea de Justiţie a UE 3. Cazul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord la Curtea de Justiţie a UE

IV. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

V. Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind returnarea/dreptul de azil1. Decizie CEDO privind Germania2. Decizie CEDO privind Franţa3. Decizie CEDO privind Italia4. Decizie CEDO privind Turcia5. Decizii CEDO privind România







Dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană

1. Aspecte generaleOdată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (la data de 01.05.1999), Uniunea

Europeană are pentru prima oară competenţe legislative lărgite în domeniile controlul frontierei, imigrare, vize, azil şi colaborare poliţienească. În aceste condiţii, UE are posibilitatea ca pentru domeniile menţionate să emită legislaţie cu aplicabilitate nemijlocită. În viitor, autorităţile şi instanţele naţionale vor trebui să aplice tot mai mult norme europene în domeniul dreptului străinilor şi azilului.

În mod expres sau imanent, Constituţiile statelor UE permit transferarea de autoritate către instituţii supranaţionale, cum este UE. Astfel, UE are competenţe sporite în domeniul legislativ, putând să emită norme, cum ar fi Regulamentele CE, care sunt acte cu caracter obligatoriu şi aplicabilitate directă pentru toate statele UE, nefiind necesară implementarea lor.

Exemple:Art. 23 din Constituţia Germaniei reglementează participarea Germaniei la dezvoltarea UE. În acest

sens, Federaţia are posibilitatea ca prin lege şi cu acordul Consiliului Federal (Bundesrat) să procedeze la un transfer de suveranitate către UE.

De la 02.04.1997, Constituţia Poloniei conţine o clauză de deschidere faţă de Europa. Conf. art. 90 alin. 1 din Constituţia poloneză, Republica Polonia are posibilitatea ca prin tratat internaţional să transfere – în unele chestiuni – competenţe ale statului către o organizaţie internaţională.

În Spania, art. 93c din Constituţia Spaniolă permite ca, prin lege, să poată fi autorizată încheierea de tratate, prin care exercitarea de competenţe derivate din Constituţie se transferă asupra unei organizaţii sau instituţii internaţionale.

La data de 01.06.2002, în Republica Cehă a intrat în vigoare o modificare a Constituţiei, prin care se introduce o clauză europeană. Conf. art. 10a alin. 1 din Constituţia cehă, este posibil ca, prin tratat internaţional, unele atribuţii ale organelor Republicii Cehe să poată fi transferate asupra unor organizaţii sau instituţii internaţionale.

Dreptul UE este format din dreptul primar UE, dreptul secundar UE, precum şi Tratatele internaţionale încheiate de UE cu alte state sau organizaţii. Pe lângă acestea, din 1999 (odată cu Tratatul de la Amsterdam şi Protocolul Schengen) se adaugă dreptul Schengen (acquis-ul Schengen), care – în calitate de drept internaţional preluat oarecum prin „adopţie” – ocupă o poziţie „sui generis” în dreptul UE.

2. Dreptul primar al UEDreptul primar UE este format din Tratatul UE, Tratatele de înfiinţare ale Comunităţilor, legislaţia care

le modifică sau completează, precum şi din principii generale de drept (în speţă, drepturile fundamentale şi principiile statului de drept).

Dreptul UE nu cunoaşte (încă) drepturi fundamentale scrise, cu excepţia unor dispoziţii, cum ar fi nediscriminarea (art. 12 TCE) sau libera circulaţie (art. 17, 39, 49 TCE), care pot fi incluse la categoria drepturilor fundamentale, însă drepturile fundamentale ale persoanei sunt incluse în principiile generale de drept ale UE (vezi art. 6 alin. 1 TUE). Prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit valabilitatea, conţinutul şi limitele drepturilor fundamentale, orientându-se în funcţie de tradiţia constituţională comună a statelor membre (Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 17.10.1989 – Dosarul C-97-99/87). Pe lângă aceasta, UE declară susţinerea faţă de CEDOLF (art. 6 alin. 2 TUE).

La reuniunea Consiliului European de la Nisa, în decembrie 2000, a fost proclamată solemn Carta drepturilor fundamentale ale UE (Jurnalul Oficial CE nr. C 364 pag. 1 din 18.12.2000), în care Parlamentul European, Consiliul şi Comisia reafirmă drepturile omului şi cetăţeneşti, aşa cum reies acestea, printre altele, din tradiţiile constituţionale comune, din Tratatul de Uniune Europeană şi din Tratatele Comunităţilor, din CEDOLF, precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a CEDO. Carta, asemenea Constituţiei unei ţări, se referă în primul rând la inviolabilitatea demnităţii umane, iar la







Capitolul V (art. 39-46) conţine drepturile cetăţeneşti pentru cetăţenii UE. Art. 18 garantează dreptul fundamental la azil, în conformitate cu Convenţia de la Geneva, iar art. 19 asigură, pentru anumite cazuri, protecţie în caz de scoatere din ţară împotriva voinţei persoanei, în caz de expulzare şi în caz de extrădare. Conf. art. 51, prevederile Cartei se adresează organelor şi structurilor UE, în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, precum şi statelor membre, exclusiv când acestea implementează legislaţia UE. Astfel, ele vor respecta drepturile, vor avea în vedere principiile şi vor promova aplicarea acestora în conformitate cu competenţelor lor. Carta nu a fost încă ratificată de statele UE, adică nu produce încă drepturi şi obligaţii pentru individ, dar, de fapt, obligă deja organele UE1.

În interpretarea conţinutului, volumului şi limitelor drepturilor fundamentale se poate ajunge la abateri de la accepţiunea naţională asupra drepturilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană de Justiţie (spre deosebire de accepţiunea din Germania) nu acordă birourilor protecţia care se acordă unei locuinţe, ceea ce înseamnă că pentru percheziţionarea birourilor conform dreptului UE, nu este obligatorie obţinerea unei decizii judecătoreşti.2

În măsura în care dreptul UE încalcă drepturi fundamentale, decizia de ultimă instanţă se ia de către Curtea Europeană de Justiţie, în urma interpretării şi evaluării drepturilor fundamentale şi a imixtiunii în aceste drepturi. Curtea Constituţională a Germaniei îi va accepta deciziile, chiar dacă vor fi diferite de cele proprii şi de accepţiunea germană tradiţională asupra dreptului constituţional, deoarece Curtea Constituţională a Germaniei înţelege raporturile sale cu Curtea Europeană de Justiţie ca fiind raporturi de cooperare. Astfel, nu îşi mai exercită jurisdicţia în această direcţie, iar în privinţa dreptului UE, nu mai ia ca etalon drepturile fundamentale din Constituţia Germaniei, atâta timp cât UE (şi în special Curtea Europeană de Justiţie) asigură protecţia drepturilor fundamentale faţă de competenţa UE şi garantează conţinutul esenţial al drepturilor fundamentale, la fel ca în baza Constituţiei Germaniei.3 Numai atunci când cel în cauză nu beneficiază de protecţie asemănătoare din partea Curţii Europene de Justiţie, se pot lua în calcul plângeri de neconstituţionalitate împotriva deciziilor Curţii Europene de Justiţie.

3. Reglementări relevante pentru poliţia de frontieră/IGIDin dreptul primar prezintă relevanţă deosebită pentru poliţia de frontieră/IGI:- art. 12 TCE nediscriminarea- art. 17, 18 TCE cetăţenia UE, libertate generală de circulaţie- art. 39 şi următ. TCE libera circulaţie a forţei de muncă- art. 49 şi următ. TCE libera circulaţie a serviciilor- art. 43 şi următ. TCE dreptul de stabilire- art. 61-69 TCE vize, azil, imigraţie şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor- Protocolul pentru includerea acquis-ului Schengen in cadrul Uniunii Europene- art. 29-42 TUE cu privire la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală

Dreptul secundar al UEDreptul secundar UE este cel creat de organele UE în exercitarea competenţelor ce le sunt atribuite

prin Tratate. Conform art. 249 TCE, dreptul secundar este format din următoarele norme:- Regulamente- Directive- Decizii

1 Curtea Europeană de Justiţie a invocat Carta de mai multe ori, când a interpretat drepturi fundamentale europene (sentinţa din 15.01.2003 – Dosarul T-377/00, sentinţa din 10.12.2002 – C-491/01), conferindu-i astfel un anumit efect juridic.2 Sentinţa din 21.09.1998 – „Hoechst” – Dosarele 46/87 şi 227/883 Sentinţele Curţii Constituţionale a Germaniei 73, 339 „Solange II”; Sentinţele Curţii Constituţionale a Germaniei 89, 155, „Sentinţa Maastricht”; vezi şi art. 23 alin. 1 Constituţia Germaniei







- Recomandări- OpiniiRegulamentele au aplicabilitate generală şi directă şi sunt obligatorii în toate părţile lor. Sunt

superioare legilor naţionale şi nemijlocit aplicabile de către organele interne ale statului.Directivele se adresează statelor membre, iar acestea trebuie să le implementeze. Sunt obligatorii

în ceea ce priveşte obiectivul, dar lasă statelor membre competenţa identificării formei şi mijloacelor de transpunere în practică. În cazul nerespectării termenelor sau al transpunerii incomplete, directivele produc efect nemijlocit, adică oricine se poate îndrepta direct împotriva statului aflat în întârziere, putând invoca Directiva neimplementată.

De regulă, Regulamentele şi Directivele se hotărăsc de către Consiliu, la cererea Comisiei, după audierea, aprobarea şi codecizia Parlamentului. În perioada de tranziţie de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (01.05.1999 – 30.04.2004), şi statele membre (art. 67 alin. 1 TCE) au drept de iniţiativă în privinţa legislaţiei care se emite în baza Titlului IV TCE (dreptul străinilor şi al azilului).

Deciziile se iau de către Comisie sau Consiliu. Se adresează unui stat membru sau unei persoane fizice ori juridice şi sunt obligatorii pentru destinatarul pe care îl desemnează.

Recomandările şi opiniile emană de la Comisie sau Consiliu, dar nu au caracter obligatoriu.Enumerarea de la art. 249 TCE nu este exhaustivă. Pe lângă legislaţia enumerată, în practica UE

există un număr mare de acte nemenţionate sau acte sui generis (hotărâri, rezoluţii, măsuri etc.), al căror efect juridic nu este clar în parte.

4. Reglementări ale Dreptului secundar UE, relevante pentru poliţia de frontieră/IGI:

Cu privire la libera circulaţie a cetăţenilor UEDirectiva CE nr. 64/221 (Jurnalul Oficial CE nr. 056 din 04.04.1964 pag. 850) conţine

reglementări privind condiţiile pentru limitarea liberei circulaţii a forţei de muncă, a persoanelor care desfăşoară activităţi economice independente şi a beneficiarilor de servicii, inclusiv a membrilor lor de familie

Regulamentul CE nr. 1612/68 (Jurnalul Oficial CE L 257 pag. 2 din 19.10.1968) conţine reglementări privind libera circulaţie a forţei de muncă în cadrul Comunităţii

Directiva CE nr. 68/360 (Jurnalul Oficial CE nr. L 257 pag. 13 din 19.10.1968) conţine reglementări privind anularea restricţiilor de călătorie şi şedere pentru forţa de muncă a statelor membre şi pentru membrii săi de familie în cadrul Comunităţii

Directiva CE nr. 73/148 (Jurnalul Oficial CE nr. L 172 pag. 14 din 28.06.1973) cu privire la anularea restricţiilor de călătorie şi şedere pentru cetăţeni ai statelor membre, în cadrul Comunităţii, în domeniul stabilirii sediului şi al circulaţiei serviciilor

Directiva CE nr. 90/364 (Jurnalul Oficial CE nr. L 180 pag. 26 din 13.07.1990) cu privire la dreptul general de şedere al cetăţenilor UE şi al membrilor lor de familie

Cu privire la intrarea cetăţenilor străini terţiRegulamentul CE nr. 1683/95 (Jurnalul Oficial CE nr. L 164 pag. 1 din 14.07.1995) cu privire la

realizarea uniformă a vizei – modificat prin Regulamentul CE nr. 334/2002 din 18.02.2002 – căreia, printre altele, i se pot adăuga noi elemente de siguranţă împotriva falsificării, precum şi o fotografie

Regulamentul CE nr. 2725/2000 (Jurnalul Oficial CE nr. L 316 pag. 1 din 15.12.2000) din 11.12.2000 (EURODAC) şi Regulamentul 407/2002 din 28.02.2002 (Jurnalul Oficial CE nr. L 62 pag. 1 din 05.03.2002 – normele de aplicare) cu privire la un sistem de comparare a amprentelor solicitanţilor de azil şi ale cetăţenilor străini terţi intraţi ilegal. Sistemul funcţionează din 15.01.2003.







Regulamentul CE nr. 539/2001 (Jurnalul Oficial CE nr. L 81 pag. 1 din 21.03.2001) din 15.03.2001 pentru întocmirea listei statelor terţe ale căror cetăţeni au nevoie de viză la trecerea frontierei externe, precum şi a listei statelor terţe ale căror cetăţeni sunt eliberaţi de această obligativitate, modificată prin Regulamentul CE 2414/2001 din 07.12.2001 (Jurnalul Oficial CE nr. L 317 pag. 1 din 12.12.2001 – ridicarea obligativităţii vizei pentru România) şi Regulamentul CE 453/2003 din 06.03.2003 (Jurnalul Oficial UE nr. L 69 pag. 10 din 13.03.2003 – obligativitatea vizei pentru ecuadorieni)

Regulamentul CE nr. 1091/2001 (Jurnalul Oficial CE nr. L 150 pag. 4 din 06.06.2001)din 28.05.2001 cu privire la libera circulaţie a persoanelor cu viză pentru şederi de mai lungă durată (viză D+C)

Regulamentul CE nr. 333/2002 (Jurnalul Oficial CE nr. L 81 pag. 1 din 21.03.2001) din 18.02.2002 cu privire la aspectul uniform al formularului pentru aplicarea vizei pe care statele membre o acordă posesorilor unui document de călătorie nerecunoscut de respectivul stat membru

Regulamentul CE nr. 343/2003 (Dublin II) din 18.02.2003 (Jurnalul Oficial UE nr. L 50 pag. 1 din 25.02.2003) din 18.02.2003 cu privire la competenţa statelor UE la efectuarea unei proceduri de azil aplicabile cererilor de azil depuse începând cu 01.09.2003 (reglementare ulterioară a Convenţiei de la Dublin)

Regulamentul CE 415/2003 (Jurnalul Oficial CE nr. L 64 pag. 1 din 07.03.2003) din 27.02.2003 cu privire la acordarea vizei la frontieră, inclusiv pentru marinari.

5. Delimitarea dintre dreptul european şi legile naţionale

Legile naţionale nu fac parte din legislaţia UE, prin ele se aplică legislaţia UE, ceea ce înseamnă că dreptul primar şi secundar al UE primează faţă de legile naţionale. Totuşi, statele pot beneficia de o marjă de reglementare atunci când este vorba despre aplicarea Directivelor4.

Dreptul UE prevalează asupra dreptului intern al statelor membre. În măsura în care are aplicabilitate nemijlocită, autorităţile şi instanţele naţionale trebuie să aplice dreptul UE. Interpretarea legilor naţionale care transpun Directive UE trebuie făcută în funcţie de dreptul european, în general, şi de Directivele din domeniu, în special.

Legislaţia celui de-al treia pilon al Uniunii EuropeneLegislaţia din cadrul colaborării (interguvernamentale) în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) –

cel de-al treilea pilon al UE – nu intră la dreptul supranaţional, având caracter internaţional. În cadrul JAI, Consiliul UE poate (conf. art. 34 alin. 2 TUE) adopta:

- Poziţii Comune- Hotărâri cadru- Hotărâri sau- elabora Convenţiipe care le propune statelor membre, spre adoptare.Poziţiile Comune, hotărârile-cadru şi hotărârile nu atrag după sine efecte nemijlocite spre exterior,

ceea ce înseamnă că nu creează drepturi subiective sau obligaţii pentru individ şi nici nu dau dreptul autorităţilor de a interveni, dar obligă guvernele statelor UE. Efectele convenţiilor internaţionale se determină după raportul general dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional. În principiu, şi ele creează

4 Exemplu: Intrarea şi şederea cetăţenilor UE şi a membrilor de familie ai acestora în Germania nu sunt reglementate în Legea străinilor, ci într-o lege specială (Legea CEE cu privire la şedere) şi într-un Regulament CE cu privire la libera circulaţie, acesta din urmă fiind superior Legii străinilor. Legea străinilor din Austria conţine o Secţiune specială cu reglementări pentru cetăţenii UE şi membrii de familie ai acestora (art. 46 şi următ. din Legea străinilor/Austria). Şi în Finlanda, intrarea şi şederea cetăţenilor UE şi a membrilor de familie ai acestora sunt reglementate în Legea străinilor (vezi art. 8 şi art. 16 din Legea străinilor/ Finlanda).







obligaţii numai pentru stat, nereglementând drepturi şi obligaţii nemijlocit aplicabile indivizilor (cu privire la excepţii – vezi nr. 5.10).

Legislaţia celui de-al treilea pilon nu se rezumă doar la cele de mai sus, Consiliul având libertatea să aleagă şi alte forme de acţiune, apte să promoveze colaborarea.

În anii 1993-1999, pe vremea când TUE şi TCE erau valabile în versiunea Tratatului de la Maastricht, competenţele care acum sunt la Titlul IV TCE (dreptul străinilor şi azilului) erau incluse la colaborarea interguvernamentală (al treilea pilon al UE). UE nu era abilitată pe atunci să emită Directive şi Regulamente. În acei ani a fost emisă legislaţia (recomandări, hotărâri, Poziţii Comune etc.) care, adesea, a fost utilizată pentru proiectele de Directive şi Regulamente bazate pe Titlul IV TCE. În măsura în care respectivele materii nu sunt reglementate prin Directive sau Regulamente, legislaţia de mai sus îşi păstrează caracterul obligatoriu.

Legislaţia pilonului trei al UE – selecţie orientativă1) Hotărârea5 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 30.11.1994 cu privire la înlesnirea

călătoriilor pentru elevi din terţe state în cadrul unei excursii şcolare (între timp această hotărâre a fost preschimbată în lege naţională în toate statele UE).

2) Recomandarea6 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 20.05.1995 cu privire la tranzitul în vederea scoaterii de pe teritoriul ţării.

3) Recomandarea7 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 30.11.1994 cu privire la introducerea unui document de călătorie standardizat, pentru returnarea cetăţenilor din state terţe

4) Recomandarea8 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 22.12.1995 cu privire la colaborarea în cadrul măsurilor de returnare.

5) Decizia9 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 20.05.1995 cu privire la garanţiile minime pentru procedura de azil

6) Poziţia Comună10 a Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 25.10.1996 cu programele de sprijin şi informare în spaţiul pre-frontieră. Acest document se referă şi la misiunile consilierilor pe probleme de documente, pe anumite aeroporturi „problematice” din străinătate.

7) Măsura Comună11 a Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 16.12.1996 cu privire la introducerea unui titlu de şedere uniform. care conţine numai specimenele de titluri de şedere, dar şi descrieri specifice

8) Decizia12 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 26.06.1997 cu privire la minori neînsoţiţi care sunt cetăţeni ai unor state terţe.

9) Decizia13 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 04.12.1997 cu privire la măsuri de combatere a căsătoriilor formale.

10) Recomandarea14 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 28.05.1998 cu privire la dotarea punctelor de trecere a frontierei cu aparatură pentru depistarea falsurilor în documente.

11) Recomandarea15 Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne al UE din 29.04.1999 cu privire la dotarea autorităţilor interne şi a misiunilor diplomatice cu aparatură pentru depistarea falsurilor în documente.

5 Hotărârea nr. 94/795/JI din 30.11.1994 (Jurnalul Oficial CE nr. L 143 pag. 2 din 15.06.1996)6 Jurnalul Oficial CE nr. C 5 din 10.01.1996 pag. 237 Jurnalul Oficial CE nr. C 274 pag. 18 din 19.09.19968 Jurnalul Oficial CE nr. C 5 pag. 3 din 10.01.19969 Jurnalul Oficial CE nr. C 274 pag. 13 din 19.09.199610 Jurnalul Oficial CE nr. L 281 pag. 1 din 31.10.199611 Jurnalul Oficial CE nr. L 7 pag. 1 din 10.01.199712 Jurnalul Oficial CE nr. C 221 din 19.07.1997 pag. 23-2713 Jurnalul Oficial CE nr. C 382 pag. 1 din 16.12.199714 Jurnalul Oficial CE nr. C 189 pag. 19 din 17.06.199815 Jurnalul Oficial CE nr. C 140 pag. 1 din 20.05.1999







6. Intrarea şi şederea cetăţenilor UE, precum şi a cetăţenilor străini terţi care au dreptul la libera circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie al persoanelor este unul dintre cei mai importanţi piloni, precum şi una dintre cele mai importante realizări ale dreptului comunitar european. Nu există o altă normă care să exprime atât de clar progresul la care s-a ajuns în Europa. Cetăţeanul UE beneficiază acum de un drept unic în lume, adică acela de a merge, împreună cu familia, în alt stat UE în scopuri economice sau de altă natură, pentru o şedere pe termen scurt sau lung ori chiar pentru o şedere permanentă. La ora actuală, nu există o altă cooperare internaţională între state, care să garanteze un drept similar. În continuare vor fi prezentate condiţiile, conţinuturile şi posibilităţile de limitare a dreptului la liberă circulaţie european, având în vedere atribuţiile poliţiei de frontieră.

Libera circulaţie a fost avută în vedere încă de la început, adică în versiunea iniţială a Tratatului CE (intrat în vigoare pe data de 01.01.1958 ca Tratat CEE). Cele trei drepturi la libera circulaţie pentru persoane au fost completate în 1993, odată cu înfiinţarea UE (Tratatul de la Maastricht), printr-un drept general la liberă circulaţie.

Cele trei drepturi principale la libera circulaţie a persoanelor în UE. Libera circulaţie a forţei de muncă (art. 39 TCE – fost art. 48 TCE până la 01.05.1999), introdusă

în 1969, după trecerea unei perioade de tranziţie. Libera circulaţie a serviciilor (art. 49 şi următ. TCE), ceea ce înseamnă dreptul de a presta sau

beneficia de servicii în regim transfrontalier. Libertatea de stabilire (art. 43. TCE), adică dreptul de înfiinţare a unei societăţi comerciale în

orice stat UE/SEE, respectiv desfăşurarea unei activităţi economice independente, de durată. În fine, art. 18 TCE asigură în subsidiar un drept general la liberă circulaţie, adică fără un scop

determinat. Astfel, fiecare cetăţean UE/SEE poate să se deplaseze liber şi să aibă şederea în statele UE/SEE.

Reglementările din dreptul primar cu privire la dreptul la liberă circulaţie (art. 18, 39, 43, 49 şi următ.) sunt aplicabile nemijlocit (referitor la art. 39 TCE „Libera circulaţie a forţei de muncă”, vezi Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 04.12.1974 – „van Duyn” – Dosarul C-41/74; ca rezumat al tuturor articolelor menţionate – vezi cererea avocatului general Geelhoed – Dosarul C-109/01 – „Akrich” din 27.02.2003 nr. 49) şi garantează cetăţenilor UE un drept nemijlocit la liberă circulaţie. În legătură cu respectivele dispoziţii din dreptul primar, au fost emise Directive şi Regulamente care dezvoltă acest drept.

Dreptul la liberă circulaţie nu este garantat în mod nelimitat, ci depinde de îndeplinirea anumitor condiţii şi este guvernat de limitări care au fost incluse în dreptul primar (vezi în special art. 39 alin. 3 TCE), detaliate în dreptul secundar (vezi în special Regulamentul CE 64/221; art. 3 şi 4 Regulamentul CE 68/360) şi concretizate prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (vezi unele sentinţe relevante la nr. 1.7.5).

Drepturile la liberă circulaţie din diferitele Regulamente şi Directive CE urmează să fie modificate şi incluse într-o singură Directivă CE, o propunere în acest sens existând la Comisia UE (KOM(2001) 257 versiunea finală, din 23.5.2001 – Jurnalul Oficial CE nr. C 270 E pag. 150 din 25.09.2001).

Libera circulaţie a forţei de muncă.Libera circulaţie a forţei de muncă este reglementată în dreptul primar, la art. 39 şi următ. TCE,

precum şi în dreptul secundar, prin Regulamentul CE nr. 1612/68 şi Directiva CE 68/360.Aceasta cuprinde, conform art. 39 alin. 2 TCE, înlăturarea oricărui regim aplicat diferit (bazat pe

cetăţenie) forţei de muncă din statele membre în privinţa ocupării, salarizării şi a altor condiţii de muncă (nediscriminare specială).

Astfel, se asigură acces neîngrădit la piaţa muncii din oricare stat UE. Cetăţeanul UE are dreptul să se prezinte la recrutare, pentru posturile scoase la concurs, să se deplaseze fără restricţii pe teritoriul statelor membre, să aibă şederea într-un stat membru, pentru a desfăşura o activitate în conformitate cu







dispoziţiile legale şi administrative valabile în cazul angajaţilor din statul respectiv, iar după încetarea relaţiilor de muncă să rămână pe teritoriul unui stat membru, cu respectarea condiţiilor prevăzute în normele de aplicare corespunzătoare16.

Aceste drepturi sunt completate în dreptul secundar prin drepturi conexe, în special prin dreptul de a locui împreună cu membrii de familie atunci când este vorba despre o şedere în alt stat membru. Din Regulamentul CE nr. 1612/68 reiese că membrii de familie ai angajatului beneficiază de acest drept conex. Regulamentul CE 68/360 reglementează, printre altele, formalităţile de intrare.

Libera circulaţie a serviciilorLibera circulaţie a serviciilor include dreptul de a presta servicii în regim transfrontalier, ca

întreprinzător sau prin intermediul colaboratorilor, ori de a fi beneficiar al unor astfel de servicii, ca societate comercială sau persoană particulară.

Prestarea de servicii în regim transfrontalier se referă, de exemplu, la situaţii în care un întreprinzător efectuează lucrări de construcţii, reparaţii sau întreţinere, achiziţii sau vânzări de mărfuri (expediţii) ori transport de persoane (taximetrie), iar aceste activităţi au regim transfrontalier.

Din categoria beneficiarilor de servicii pot face parte persoanele care trec frontiera în alt stat UE, pentru a merge la medic, la o acţiune culturală, la un meci de fotbal, la cumpărături sau la benzinărie, ori care pot fi turişti (vezi Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 02.02.1989 – „Cowan” – Dosarul C-186/87).

Membrii de familie beneficiază de dreptul la libera circulaţie (drept derivat), atunci când călătoresc cu prestatorul de servicii sau îi urmează acestuia în statul UE în care prestează servicii sau beneficiază de servicii (vezi Regulamentul CE 73/148; pentru detalii).

În cazul în care un prestator de servicii îşi mută sediul în alt stat UE avem de-a face cu libertatea de stabilire, aşa încât se vor avea în vedere criteriile valabile pentru libertatea de stabilire (vezi nr. 4.4). Deosebirea dintre prestarea de servicii şi stabilire constă aici din faptul că în primul caz este vorba doar despre o activitate temporară în alt stat UE, nu despre mutarea (stabilirea) sediului societăţii comerciale în alt stat UE.

Ca în cazul tuturor drepturilor la libera circulaţie, cel referitor la libera circulaţie a serviciilor presupune existenţa unui element transfrontalier, adică prestatorul sau beneficiarul de servicii se va deplasa personal în alt stat UE. Totuşi, Curtea Europeană de Justiţie a adus lămuriri în legătură cu faptul că sunt posibile şi alte forme de prestaţii transfrontaliere care pot genera libera circulaţie a serviciilor (Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 11.07.2002 – „Carpenter” – Dosarul C-60/00). Aici intră, de exemplu, relaţiile de afaceri transfrontaliere, realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne de ex.: consiliere pentru întreprinderi, traduceri, administrarea patrimoniului)17.

16 Exemplu: Zona de frontieră din Polonia, după aderarea la UE: La un control în zona de frontieră, patrula depistează un grup de muncitori forestieri într-o zonă împădurită. Alături de patru cetăţeni polonezi, lucrează şi trei letoni care se legitimează cu paşapoarte letone valabile. Un fermier polonez i-a angajat, pentru patru săptămâni, ca să înlăture lemnul căzut. Letonii nu au nevoie nici de viză, nici de permisiune de rezidenţă sau de permisiune de muncă din partea autorităţilor poloneze. Dreptul lor de şedere rezultă nemijlocit din dreptul UE, aşa că autorităţile nu le pot impune alte condiţii decât cele valabile pentru colegii de muncă polonezi.

17 Exemplu: Republica Cehă a intrat în UE. Un traducător ceh liber profesionist are un fiu de patru ani, pe care îl creşte singur. În biroul său de la Praga traduce texte ceheşti pentru clienţi din alte state UE. Totuşi, nu poate primi prea multe comenzi, fiindcă trebuie să-şi facă datoria de părinte. Situaţia se schimbă după ce traducătorul cunoaşte o ucraineancă şi se căsătoreşte cu ea. Ucraineanca se ocupă de fiu, iar traducătorul poate să primească mai multe comenzi şi să-şi îmbunătăţească substanţial veniturile. Din cauza unei încălcări a regimului vizelor, ucrainencei i se refuză permisiunea de rezidenţă. Autoritatea pentru străini din Cehia, care are competenţa soluţionării cazului, va analiza dreptul UE şi va ajunge la concluzia că traducătorul prestează servicii în regim transfrontalier şi beneficiază de protecţie conf. art. 49 TCE. În privinţa dreptului fundamental la respectarea vieţii de familie, acest articol se va interpreta în modul următor: În situaţia de mai sus, se interzice refuzarea dreptului de şedere în Republica Cehă







Libera circulaţie a serviciilor include (indirect) drepturi şi pentru persoanele angajate legal şi permanent la societăţi comerciale. Acestea pot fi detaşate temporar în alt stat UE, pentru a presta servicii (Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 09.08.1994 – „Vander Elst” – Dosarul C-43/93 şi Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 27.03.1990 – „Rush Portuguesa” – Dosarul C-113/89). Cetăţeanul străin terţ angajat legal şi permanent la o firmă cu sediul într-un stat UE/SEE poate lucra temporar în alt stat UE/SEE pentru firma sa, în cadrul dreptului la libera circulaţie a serviciilor şi, implicit, fără autorizaţie de muncă. Din sentinţa „Vander Elst” mai aflăm că nici pentru intrare, nici pentru şedere nu poate fi cerută o viză sau o permisiune de rezidenţă18.

Pentru asigurarea unei anumite trasabilităţi, Comisia UE a propus introducerea unui permis de servicii, care să servească cetăţenilor străini terţi drept legitimaţie, respectiv dovadă a dreptului la libera circulaţie, atunci când este vorba despre servicii transfrontaliere (vezi propunerea de Directivă cu privire la extinderea dreptului la libera circulaţie a serviciilor transfrontaliere – Document 599PC0003(02), Jurnalul Oficial CE nr. C 67/1999, pag. 12 – nu este încă în vigoare). Conform Tratatului CEE şi a Acordului cu privire la libera circulaţie UE/Elveţia, dreptul la libera circulaţie a serviciilor este valabil şi pentru cetăţenii din Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Elveţia.

Dreptul la libera stabilireConf. art. 43 TCE, cetăţenii UE au dreptul să înceapă şi să desfăşoare o activitate economică

independentă, să înfiinţeze şi să conducă societăţi comerciale în alt stat UE, în conformitate cu dispoziţiile statului gazdă referitoare la cetăţenii săi proprii. Societăţile înfiinţate după legea naţionala a unui stat membru şi care îşi au sediul în acel stat (vezi art. 48 alin. 1 TCE), se bucură, de asemenea, de dreptul de a putea înfiinţa o societate comercială (filială) în alt stat UE.

Exemplu: Vietnamezul V locuieşte în Austria cu drept de şedere permanent, acordat de autorităţile austriece. Este proprietarul mai multor chioşcuri unde se oferă gustări asiatice. V îşi extinde afacerea, cumpără un chioşc la München şi angajează doi vietnamezi cu domiciliul legal în Germania, care se vor ocupa de chioşc. V vine în Germania o dată la 2-3 săptămâni, ca să „vadă cum merge treaba”. Dacă unul dintre angajaţi este bolnav şi lipseşte 1-2 zile, îi ţine locul V. V este controlat în gara München de către poliţia de frontieră. El are un paşaport valabil, în care este aplicat autocolantul care reprezintă titlul de şedere austriac valabil. În calitate de întreprinzător autorizat în Austria (societate – în sensul art. 48 alin. 1

pentru soţul unui prestator de servicii.18 Exemplu: Zona de frontieră la frontiera germano-olandeză. Într-un tren este controlat cetăţeanul algerian A care merge în Germania alături de doi cetăţeni olandezi. Cei trei sunt lucrători la o firmă olandeză şi timp de o săptămână vor efectua lucrări de instalaţii pe un şantier din Germania. A are paşaport valabil şi permisiune de rezidenţă, eliberată de autorităţile olandeze pe termen nelimitat. De 13 ani lucrează legal la firmă. Conf. art. 21 alin. 1 CAPAS, A poate merge în Germania până la trei luni, pe baza titlului de şedere olandez. Nu avem de-a face cu o încălcare a normelor privind acordarea dreptului de muncă în Germania (art. 284 Codul Social, Partea a III-a), deoarece cetăţeanul străin terţ care munceşte (precum A) legal şi permanent la o firmă cu sediul într-un stat UE (sau SEE ori în Elveţia), poate să lucreze temporar în Germania pentru firma sa, fără autorizaţie de muncă, în cadrul dreptului la libera circulaţie a serviciilor. Exemplu: Estonia, după aderarea la UE: Bulgarul B merge cu avionul de la Atena la Tallinn. La controlul de frontieră se constată: Are paşaport bulgăresc cu drept de şedere permanent şi drept de muncă, ambele acordate de autorităţile elene. Firma grecească la care lucrează B, l-a trimis la filiala sa din Tallinn, unde va lucra în construcţii timp de 4-6 luni. Regulamentul CE 539/2001 nu este aplicabil, deoarece avem de-a face cu trecerea unei frontiere interne a UE. Firma grecească se bucură de dreptul la libera circulaţie a serviciilor în Estonia, iar conform jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie (Vander Elst/Rush Portuguesa) poate ca, în cadrul acestui drept, să-şi trimită personalul angajat legal şi permanent, pentru a lucra la filialele sale din UE. Acest drept nu poate fi condiţionat de aprobări din partea statului de destinaţie. B are drept de şedere permanentă şi viză de lucru, eliberate de autorităţile elene, deci este angajat legal şi permanent la firma grecească. De aceea, poate merge fără viză în Estonia şi poate lucra la filiala grecească din Estonia, fără să aibă nevoie de drept de muncă din partea autorităţilor estone. B are dreptul la eliberarea unei permisiuni de rezidenţă-UE, cu titlu declarativ şi gratuit.







TCE), V se bucură în Germania de dreptul la libera stabilire (art. 43, 48 alin. 1 TCE). Pe lângă aceasta, şederile sale în Germania sunt de scurtă durată, fiind permise în baza art. 21 alin. 1 CAPAS.

Regulamentul CE 73/148 dezvoltă dreptul la libera alegere a sediului, înţelegând prin activitate economică orice activitate productivă, comercială, meşteşugărească sau de liber profesionist. În cazul „Jany”, Curtea Europeană de Justiţie (sentinţa din 20.11.2001 – Dosarul C-268-99) a recunoscut acest drept chiar şi pentru practicarea prostituţiei în mod independent, în măsura în care (corespunzător nediscriminării de la art. 12 TCE) este permisă sau tolerată practicarea prostituţiei de către cetăţeni ai statului UE gazdă.

Conform Tratatului CEE şi Acordului de liberă circulaţie UE/Elveţia, dreptul la libera stabilire se aplică şi pentru cetăţenii din Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Elveţia.

Acordurile încheiate cu statele din grupul SCEE în vederea pregătirii lor pentru aderarea la UE, garantează cetăţenilor acestor ţări dreptul la libera stabilire (de exemplu, art. 44 şi următ. Acordul UE-Polonia, vezi Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 27.09.2001 – „Barkoci” – Dosarsul C-257/99; sentinţa din 27.09.2001 – „Gloszczuk” – Dosarul C-63/99; sentinţa din 20.11.2001 Dosarul C-268/99). Acordurile nu împiedică, însă, verificarea intenţiei de stabilire înaintea intrării – eventual în procedura de acordare a vizei. Astfel se poate verifica dacă există intenţia serioasă de a desfăşura o activitate independentă. De asemenea, se poate cere ca străinul să dispună de suficiente mijloace financiare încă de la început, precum şi să nu reprezinte un pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională şi sănătatea publică. Verificarea se va face respectând interdicţia de discriminare.

Persoanele din ţările grupului SCEE care fondează firme pot aduce aşa numitul personal-cheie(administratori, procurişti, personal de conducere a firmei). Nu există reglementări exprese (nici Curtea Europeană de Justiţie nu a luat vreo decizie până acum) cu privire la condiţiile în care ar putea fi aduşi membri de familie, însă aceştia au drept la liberă circulaţie – dacă Regulamentul CE 73/148 este aplicat în mod corespunzător. Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în chestiuni privind dreptul de stabilire asigurat statelor din grupul SCEE, apelând la interdicţia de discriminare. În cazul limitărilor pe motiv de ordine şi sănătate publică, aceeaşi instanţă a apelat la principiile care sunt valabile şi pentru drepturile la liberă circulaţie ale cetăţenilor UE.

Dreptul la libera circulaţie, general valabilDe la înfiinţarea UE în 1993 prin Tratatul de la Maastricht, cetăţenii UE au un drept la liberă

circulaţie, general valabilă. Conform art. 18 alin. 1 TCE, fiecare cetăţean UE are dreptul să se deplaseze liber şi să aibă şederea pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de respectivul Tratat şi normele de aplicare ale acestuia.

Art. 18 alin. 1 TCE stabileşte un drept de şedere legat de un scop care nu trebuie să depindă neapărat de desfăşurarea unei activităţi economice. În perioada 1990-1993 au fost emise trei Directive CE (Directiva CE 90/364 [Jurnalul Oficial CE nr. L 180 pag. 26 din 13.07.1990], Directiva CE 90/365 [Jurnalul Oficial CE nr. L 180 din 13.06.1990], Directiva CE 93/96 [Jurnalul Oficial CE nr. L 317 pag. 59 din 18.12.1993]) care – fără să conţină dispoziţii de drept primar – reglementau un drept general de şedere, precum şi un drept de şedere pentru pensionari şi studenţi. Aceste Directive continuă să fie în vigoare şi dezvoltă dreptul de la art. 18 TCE.

În general, se cere ca în sensul art. 18 alin. 1 TCE, cetăţeanul UE să dispună de mijloace de întreţinere pe perioada şederii şi să aibă asigurare de sănătate corespunzătoare, atât în ceea ce priveşte persoana sa, cât şi membrii săi de familie, astfel încât pe timpul şederii să nu fie nevoit să solicite asistenţă socială din partea statului gazdă (art. 1 Directiva CE 90/364). Acelaşi lucru este valabil în cazul pensionarilor care doresc să locuiască în alt stat UE decât cel în care au lucrat (vezi Directiva CE 90/365), precum şi în cazul studenţilor (vezi Directiva CE 93/96). Împreună cu cel care are dreptul de şedere, pot să locuiască membrii familiei sale, indiferent de cetăţenia lor. Şi aceste persoane beneficiază de dreptul la liberă circulaţie, aşa că pot să lucreze fără să aibă nevoie de autorizaţie de muncă.







Dreptul la liberă circulaţie, general valabilă, poate fi limitat, ca toate celelalte drepturi la liberă circulaţie, în special din motive de securitate, ordine şi sănătate publică, în conformitate cu Directiva CE 64/221 şi jurisprudenţa corespunzătoare a Curţii Europene de Justiţie.

Clauza de aplicare a normei mai favorabileDe regulă şi în special în legătură cu dreptul la liberă circulaţie, legislaţia UE nu aduce atingere

facilităţilor ce rezultă din alte dispoziţii legale. În cazul în care dreptul naţional conferă o facilitate în plus faţă de reglementările UE referitoare la dreptul de intrare şi şedere, se poate continua aplicarea acestei facilităţi, dar trebuie avută în vedere interdicţia de discriminare, adică facilitatea se va aplica tuturor cetăţenilor UE/SEE, precum şi elveţienilor, inclusiv membrilor de familie ai acestora (vezi şi nr. 3.2.3 şi 3.4.6).

Categoriile de persoane beneficiare ale dreptului la libera circulaţieDrepturile la libera circulaţie conf. art. 18, 39, 43 şi 49 TCE revin în primul rând cetăţenilor UE. Conf.

art. 17 TCE, cetăţean UE este acela care are cetăţenia unuia dintre statele UE. Cetăţenia UE nu înlocuieşte, ci completează cetăţenia naţională.

În baza Acordului cu privire la Spaţiul Economic European (SEE) din 02.05.1992, toate drepturile la libera circulaţie se aplică şi cetăţenilor din Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cetăţenii elveţieni – în baza Acordului cu privire la libera circulaţie UE/Elveţia (vezi nr. 2).

Dreptul la libera circulaţie este valabil, fără restricţii, şi pentru persoane cu cetăţenie dublă sau multiplă, care – pe lângă cetăţenia unui stat UE/SEE ori a Elveţiei – deţin încă una sau mai multe cetăţenii (Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 07.07.1992 – Dosarul C-295/90).

Astfel, dreptul comunitar se aplică practic la fiecare intrare a unui cetăţean UE/SEE sau elveţian.Art. 10 alin. 1 din Regulamentul 1612/68 conţine reglementări cu privire la membrii de familie

beneficiari ai dreptului comunitar. De dreptul la libera circulaţie se bucură şi membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai unui stat UE sau SEE. Indiferent de cetăţenia lor, pot beneficia de dreptul cetăţeanului UE/SEE sau al cetăţeanului elveţian următorii membri de familie ai acestuia:

- soţul sau- rudele în linie descendentă (copii, nepoţi etc.) care nu au împlinit încă 21 de ani ori pe care îi are în

întreţinere sau- rudele sale ori rudele soţului în linie ascendentă (părinţi, bunici etc.) care se află în întreţinerea sa.Rude în sensul legii sunt membrii de familie naturali şi adoptaţi, mai puţin copiii daţi în îngrijire (vezi

Curtea Europeană de Justiţie – „Poirez” – Culegerea I 1992, 6685). Rude, cum sunt de exemplu fraţii, nu beneficiază de dreptul la libera circulaţie.

Noţiunea de soţ nu este stabilită prin dreptul UE, ci în baza dreptului naţional al fiecărui stat membru. Astfel, conform dreptului german nu se consideră soţi în sensul dreptului la libera circulaţie logodnicii, partenerii de viaţă, partenerii de viaţă de acelaşi sex19. Dreptul de şedere al soţului nu este condiţionat de existenţa unei convieţuiri propriu-zise cu cetăţeanul UE; astfel, până la pronunţarea divorţului, soţul care trăieşte permanent separat poate invoca dreptul la liberă circulaţie20. Dacă dreptul naţional permite propriului cetăţean reîntregirea familiei prin venirea partenerului său de viaţă cu care nu este căsătorit (de exemplu conf. art. 27a Legea străinilor din Germania), trebuie ca aceasta să fie valabilă, în aceleaşi condiţii, şi pentru cetăţenii UE cu drept la liberă circulaţie; altminteri avem de-a face cu discriminare interzisă (Curtea Europeană de Justiţie „Reed” ibidem).

Dreptul la liberă circulaţie al membrilor familiei nu este originar, ci derivat. Dreptul există sau nu, în funcţie de situaţia cetăţeanului UE/SEE, adică dacă acesta are sau nu dreptul la libera circulaţie. El va trebui ca din ţara natală să meargă în alt stat UE/SEE sau să aibă deja şederea acolo şi să îndeplinească condiţiile de acolo referitoare la dreptul la liberă circulaţie.

19 Vezi Curtea Europeană de Justiţie, 17.04.1986 – „Reed” – Dosarul 59/85; Curtea Constituţională a Germaniei, NJW 1993, 331620 Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 05.12.1983 – „Diatta”, Culegerea 1985, 567







Limitarea dreptului la liberă circulaţie din motive de ordine şi securitate publică depinde în principal de patru condiţii:

Legea naţională trebuie să conţină o abilitare pentru măsura limitativă, când sunt întrunite condiţiile pentru această măsură (principiul statului de drept, primatul legii).

Persoana cu drept la liberă circulaţie reprezintă un pericol (potenţial repetitiv) suficient de grav pentru ordinea şi securitatea publică, care aduce atingere unui interes fundamental al societăţii.

Pericolul reiese din comportamentul personal al celui în cauză (vezi art. 3 alin. 1 Directiva CE 64/221).

Având în vedere interdicţia de discriminare (printre altele, art. 12, 39 alin. 2 TCE) trebuie ca în respectivul stat să se acţioneze în mod efectiv şi împotriva unui cetăţean propriu, într-un caz asemănător.

Dacă pentru luarea măsurii de refuzare a intrării nu există în legea naţională abilitări conforme legislaţiei UE, competenţa generală pentru refuzarea intrării străinilor se va stabili în funcţie de dreptul UE21.

7. Raportul SUA privind drepturile omului pentru anul 2011Extras:Protecţia refugiaţilorAccesul la acordarea de azil: Legislaţia prevede acordarea de azil sau statut de refugiat, iar guvernul

a stabilit un sistem pentru a acorda protecţie refugiaţilor. Legea referitoare la acordarea azilului, elaborată pe baza legislaţiei UE, interzice expulzarea, extrădarea sau returnarea forţată a oricărui solicitant de azil de la frontieră sau de pe teritoriul ţării, dar nu extinde aplicarea acestei protecţii la străini sau persoane apatride care au plănuit, au facilitat sau au participat la activităţi calificate drept teroriste conform prevederilor convenţiilor internaţionale semnate de statul român. Odată cu adoptarea legii pentru modificarea legii privind statutul străinilor în România, legislaţia românească a fost adaptată regulilor UE privind spaţiul Schengen şi Regulamentului Dublin II. Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) şi-a exprimat îngrijorarea că prevederile referitoare la evacuarea copiilor neînsoţiţi nu conţin referiri specifice la binele acestora.

Ţară sigură de origine/tranzit: Legea include conceptul de ţări sigure de origine, iar cererile de azil ale străinilor veniţi din aceste ţări sunt procesate în regim de urgenţă. Ţările de origine considerate sigure sunt ţările membre UE şi alte ţări menţionate într-un ordin al Ministerului Administraţiei şi Internelor la propunerea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Criteriile care definesc ţările de origine sigure sunt: numărul de solicitanţi de azil cărora li s-a acordat protecţie, respectarea drepturilor omului, respectarea principiilor democratice, pluralismul politic şi organizarea de alegeri libere; existenţa unor instituţii democratice funcţionale care să monitorizeze respectarea drepturilor omului.

Nereturnarea în ţara de origine: Guvernul a oferit protecţie împotriva expulzării sau returnării refugiaţilor în ţări în care viaţa sau libertatea acestora ar fi ameninţată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică. Cu toate acestea, a existat îngrijorarea că legea nu prevede timp suficient pentru pregătirea cererilor de recurs de către solicitanţii respinşi şi pentru procedura judecătorească.

21 Exemplu (reglementarea germană): În principiu, străinul cu drept la liberă circulaţie poate fi respins la frontiera germană numai conf. art. 60 alin. 1 coroborat cu art. 58 alin. 1 nr. 3 Legea străinilor din Germania, aici fiind vorba despre un refuz cu caracter obligatoriu, în consecinţa unei expulzări şi/sau returnări urmate de instituirea interdicţiei de intrare conf. art. 8 alin. 2 Legea străinilor din Germania ori pe baza unei decizii conf. art. 60 alin. 2 nr. 1 Legea străinilor din Germania.







Accesul la servicii de bază: Deşi condiţiile s-au îmbunătăţit într-o oarecare măsură comparativ cu anii trecuţi, potrivit UNHCR, refugiaţii au continuat să se confrunte cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la locuinţe publice, programe de instruire vocaţională adaptate nevoilor lor, programe de consiliere şi informaţii pentru interviurile în vederea obţinerii cetăţeniei române. Aparent, refugiaţii s-au plâns cu privire la procedurile restrictive de recunoaştere a diplomelor lor şi de lipsa mecanismelor de evaluare a educaţiei şi experienţei anterioare a refugiaţilor. UNHCR şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea cu privire la valoarea inadecvată, de aproximativ 30 de dolari, a alocaţiei lunare acordate solicitanţilor de azil.

Soluţii durabile: În conformitate cu o decizie guvernamentală din 2008, autorităţile reinstalează 40 de persoane anual. UNHCR a dat în folosinţă un centru de primire cu 100 de locuri în Giurgiu, care s-au adăugat celor 250 de locuri pe care le asigură la centrul de tranzit de urgenţă din Timişoara.







II. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană.

ComponenţăCurtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au sarcina de a-şi prezenta punctele de

vedere cu privire la cazurile aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie să fie imparţiale şi susţinute public.Fiecare judecător şi avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.

Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre

soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.

De asemenea, Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Exemple de cazuriCurtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:1. Acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare22 – când instanţele naţionale îi cer Curţii de

Justiţie să interpreteze un act legislativ european2. Acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor23 – când guvernele nu aplică legislaţia europeană3. Acţiuni în anulare24 – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele

europene sau drepturile fundamentale4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona25 – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua

deciziile pe care au obligaţia de a le lua5. Acţiuni directe26 – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor

sau acţiunilor UE1. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminareInstanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare

a legislaţiei europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia UE în moduri diferite.

Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

2. Acţiuni în neîndeplinirea unei obligaţiiComisia poate iniţia o acţiune în justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi

îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia europeană. Procesul poate fi intentat şi de un alt stat membru.

În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi pronunţă sentinţa. Dacă se constată că acuzaţiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia imediat. În

22 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case123 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case224 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case325 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case426 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case5

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm#case5











cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, aceasta poate impune plata unei amenzi.

3. Acţiuni în anulareDacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că un

anumit act legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate solicita anularea actului respectiv.Aceste „acţiuni în anulare” pot fi prezentate şi de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curţii

anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct şi negativ.În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau că nu se bazează pe

dispoziţiile din Tratate, Curtea îl poate declara nul şi neavenit.4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţionaTratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite

decizii în anumite situaţii. Dacă nu îşi îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în anumite împrejurări, persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curţii pentru ca această abţinere de a acţiona să fie consemnată oficial.

5. Acţiuni directeOrice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acţiuni sau a lipsei de

acţiune din partea instituţiilor UE sau a funcţionarilor acestora, poate intenta o acţiune la Tribunalul de Primă Instanţă, cu scopul de a obţine despăgubiri.

Cum sunt gestionate cazurilePentru fiecare caz înaintat Curţii se desemnează un judecător şi un avocat general.Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal.1. Procedura scrisăMai întâi, toate părţile implicate îi prezintă declaraţii scrise judecătorului care răspunde de cazul

respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declaraţiilor şi temeiul legal al cazului.2. Audierea publicăCe de-a doua etapă este audierea publică. În funcţie de complexitatea cazului, audierea poate avea

loc în faţa unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în faţa întregii Curţi. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general îşi prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa.

Avocaţii generali nu trebuie să îşi prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general. Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audieri publice.

Procedura este similară în cazul Tribunalului de Primă Instanţă, cu singura diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul de vedere.







III. Decizii ale Curţii de Justiţie a UE privind returnarea/dreptul de azil

1. Cazul Germaniei la Curtea de Justiţie a UE

Cazul Germaniei la Curtea de Justiţie a UE a fost delimitat în materia care ne interesează prin pronunţarea unor hotărâri care nouă ni se par relevante, si anume, hotărârea C-179/08 – Hotărâre 2010-03-02 Salaha din Abdulla ,privind Spațiul de libertate, securitate și justiție, prin care se conexează cauzele C-175/08, C-176/08, C-178/08 și C-179/0827.

CURTEA (Marea Cameră), având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 2 iunie 2009, luând în considerare observațiile prezentate şi după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 septembrie 2009, pronunță o hotărâre prin care interpretează legislaţia europeană în materia azilului prin raportare la prevederile legislaţiei germane aplicabilă cauzelor deduse judecăţii şi face următoarele precizări importante privind actele juridice supuse interpretării. Acestea sunt:

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate28 (denumită în continuare „directiva”) coroborat cu articolul 2 litera (c) din aceeași directivă.

Cadrul juridicConvenția privind statutul refugiațilorConvenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 195129, a intrat în vigoare la 22

aprilie 1954. Aceasta a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților din 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

În temeiul articolului 1 secțiunea A paragraful (2) din Convenția de la Geneva, termenul „refugiat” este aplicabil oricărei persoane care, „în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau orice apatrid ce se află în afara țării în care avea reședința obișnuită, care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară”.

Articolul 1 secțiunea C paragraful (5) din convenția menționată prevede:„Această convenție va înceta să fie aplicabilă oricărei persoane vizate de dispozițiile secțiunii A mai

sus menționate, în următoarele cazuri:[…](5) Dacă împrejurările în urma cărora ea a fost recunoscută ca refugiat au încetat să existe, aceasta

nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei cetățenie o are.Cu toate acestea, având în vedere că dispozițiile din acest alineat nu se aplică oricărui refugiat vizat

la paragraful (1) al secțiunii A din prezentul articol, care, pentru a refuza protecția țării a cărei cetățenie o are, poate invoca motive imperative privind persecuții anterioare.”

Reglementarea UniuniiArticolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE prevede:

27 HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) din 2 martie 2010 având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolelor 68 CE și 234 CE de Bundesverwaltungsgericht (Germania), prin deciziile din 7 februarie 2008 și din 31 martie 2008, primite de Curte la 29 aprilie 2008, în procedurile Aydin Salahadin Abdulla (C-175/08), Kamil Hasan (C-176/08), Ahmed Adem, Hamrin Mosa Rashi (C-178/08), Dler Jamal (C-179/08) împotriva Bundesrepublik Deutschland, 28 JO L 304, p. 12, rectificare în JO 2005, L 204, p. 24, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 5229 Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)







„Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.”

Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede:

„Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de [Convenția de la Geneva] și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.”

Considerentele (2) și (3) ale directivei prevăd:„(2) În cadrul reuniunii extraordinare de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European

a convenit să acționeze în sensul instituirii unui sistem european comun de azil, fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva […], și să garanteze că nicio persoană nu este trimisă într-un loc în care riscă să fie din nou persecutată, și anume să afirme principiul nereturnării.

(3) Convenția de la Geneva […] constituie elementul cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților.”

Considerentul (10) al directivei prevede:„Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute în special de

[cartă]. Prezenta directivă urmărește în special garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale membrilor familiei care îi însoțesc.”

Considerentele (16) și (17) ale directivei au următorul cuprins:„(16) Ar trebui stabilite standarde minime privind definirea și conținutul statutului de refugiat pentru a

ajuta instanțele judecătorești naționale competente ale statelor membre să aplice Convenția de la Geneva.(17) Este necesară adoptarea unor criterii comune privind recunoașterea statutului de refugiat al

solicitanților de azil în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva.”Articolul 1 din directivă prevede:„Prezenta directivă are ca obiect stabilirea unor standarde minime referitoare la condițiile pe care

trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională, și referitoare la conținutul protecției acordate.”

Conform articolului 2 literele (a), (c)-(e) și (g) din directivă:„(a) «protecție internațională» înseamnă statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție

subsidiară, definite la literele (d) și (f);[…](c) «refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate

de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându-se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12;

(d) «statutul de refugiat» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid;

(e) «persoană care poate beneficia de protecție subsidiară» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe […] care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine […], ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 […] și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția respectivei țări;

[…]







(g) «cerere de protecție internațională» înseamnă cererea de protecție prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe […], care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară […]”

Articolele 13 și 18 din directivă prevăd că statele membre acordă statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară resortisanților din țări terțe care îndeplinesc condițiile prevăzute în capitolele II și III sau, respectiv, II și V din aceeași directivă.

Articolul 4 din directivă, cuprins în capitolul II din aceasta, intitulat „Evaluarea cererilor de protecție internațională”, definește condițiile de evaluare a faptelor și a circumstanțelor și prevede la alineatul (1):

„Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii.”

Articolul 4 alineatul (3) din directivă precizează elementele de care trebuie ținut cont în vederea evaluării individuale a cererii de protecție.

Conform articolului 4 alineatul (4) din directivă, „[f]aptul că solicitantul a fost deja persecutat […] sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții […] reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat […], cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție […] nu se v[a] mai repeta.”

Articolul 5 alineatul (1) din directivă, cuprins de asemenea în capitolul II din aceasta, adaugă că o temere fondată de a fi persecutat se poate baza pe apariția unor evenimente care s-au desfășurat după plecarea solicitantului din țara de origine.

Articolul 6 din directivă, cuprins în capitolul II menționat și intitulat „Agenții de persecuție sau vătămări grave”, prevede:

„Agenții de persecuție sau vătămări grave pot fi:(a) statul;(b) partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia;(c) agenți neguvernamentali, în cazul în care se poate demonstra că agenții menționați la literele

(a) și (b), inclusiv organizațiile internaționale, nu pot sau nu doresc să acorde o protecție împotriva persecuțiilor sau a vătămărilor grave în sensul articolului 7.”

Articolul 7 alineatele (1) și (2), cuprins în același capitol și intitulat „Agenții de protecție”, prevede:„(1) Protecția poate fi acordată de:(a) stat sau(b) partide sau organizații, inclusiv organizații internaționale, care controlează statul sau o parte

importantă din teritoriul acestuia.(2) Protecția se acordă, în general, atunci când agenții menționați la alineatul (1) iau măsuri

rezonabile pentru a împiedica persecuția sau vătămările grave, între altele, atunci când dispun de un sistem juridic eficient care să permită descoperirea, urmărirea penală și sancționarea acțiunilor ce constituie o persecuție sau o vătămare gravă și atunci când solicitantul are acces la o astfel de protecție.”

Articolul 9 alineatele (1) și (2) din directivă, cuprins în capitolul III din aceasta și intitulat „Condiții pentru a fi considerat refugiat”, definește actele de persecuție. Alineatul (3) al acestuia impune existența unei legături între motivele de persecuție menționate la articolul 10 din directivă și respectivele acte de persecuție.

Articolul 10 alineatul (1) din directivă, cuprins de asemenea în capitolul III din aceasta și intitulat „Motivele persecuției”, stabilește elementele care trebuie luate în considerare pentru evaluarea fiecăruia din cele cinci motive ale persecuției.

Articolul 11 din directivă, cuprins în același capitol și intitulat „Încetarea”, prevede:„(1) Orice resortisant al unei țări terțe […] încetează să mai fie refugiat în cazul în care:[…]







(e) datorită faptului că circumstanțele în urma cărora a fost recunoscut ca refugiat au încetat să mai existe, nu mai poate continua să refuze solicitarea protecției țării al cărui cetățean este;

[…](2) În scopul punerii în aplicare a alineatului (1) liter[a] (e) […], statele membre examinează dacă

schimbarea circumstanțelor este semnificativă în mod suficient și nu este provizorie pentru ca temerea refugiatului de a fi persecutat să nu mai poată fi considerată fondată.”

Articolul 14 din directivă, intitulat „Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat”, și cuprins în capitolul IV din aceasta, intitulat la rândul său „Statutul de refugiat”, prevede:

„(1) În ceea ce privește cererile de protecție internațională depuse după intrarea în vigoare a prezentei directive, statele membre revocă statutul de refugiat acordat de o autoritate [competentă] unui resortisant al unei țări terțe […], dispun încetarea sau refuză reînnoirea acestuia atunci când refugiatul a încetat să mai beneficieze de acest statut în temeiul articolului 11.

(2) Fără să aducă atingere obligației refugiatului, în temeiul articolului 4 alineatul (1), de a declara toate faptele relevante și de a furniza toate documentele justificative relevante de care dispune, statul membru care a acordat statutul de refugiat demonstrează, de la caz la caz, că respectiva persoană a încetat să mai fie sau nu a fost niciodată un refugiat în sensul alineatului (1) din prezentul articol.

[…]”Articolul 15 din directivă, intitulat „Vătămări grave” și cuprins în capitolul V din aceasta, intitulat la

rândul său „Condiții care trebuie îndeplinite pentru a fi considerat persoană ce poate beneficia de protecție subsidiară”, prevede:

„Vătămările grave sunt:(a) pedeapsa cu moartea sau execuția; [sau](b) tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara

de origine; [sau](c) amenințările grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței

generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional.”Conform articolelor 38 și 39, directiva a intrat în vigoare la 20 octombrie 2004 și trebuia să fie

transpusă până la 10 octombrie 2006.Reglementarea naționalăConform articolului 3 alineatul 1 din Legea privind procedura de azil (Asylverfahrensgesetz, denumită

în continuare „AsylVfG”):„Un străin este refugiat în sensul [Convenției de la Geneva] atunci când există amenințări la adresa

sa în sensul articolului 60 alineatul 1 din Legea privind șederea străinilor [Aufenthaltsgesetz] în statul al cărui cetățean este [...]”

Articolul 60 din Legea privind șederea străinilor, cuprins în capitolul consacrat încetării șederii și intitulat „Interdicție de returnare”, prevede la alineatul 1:

„În temeiul Convenției [de la Geneva], un străin nu poate fi returnat într-un stat în care viața sau libertatea acestuia sunt amenințate din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a apartenenței la un anumit grup social sau a opiniilor politice. […]”

Articolul 73 alineatul 1 prima și a doua teză din AsylVfG, astfel cum a fost modificat prin Legea de transpunere a directivelor în materie de drept de ședere și de drept de azil (Gesetz zur Umsetzung aufenhalts- und asylrechtlicher Richtlinien der Europäischen Union) din 19 august 2007 (BGBl. 2007 I, p. 1970), prevede:

„Acordarea azilului și a statutului de refugiat vor fi supuse revocării fără întârziere atunci când condițiile în temeiul cărora au fost acordate au încetat să existe. Această prevedere se aplică în special atunci când, întrucât circumstanțele în temeiul cărora dreptul de azil sau statutul de refugiat au fost acordate unui străin au încetat să existe, acesta nu mai poate continua să refuze să solicite protecția țării al cărei cetățean este [...]”







În temeiul aceluiași articol 73 alineatul 1 a treia teză din AsylVfG, acordarea dreptului de azil și a statutului de refugiat nu se revocă „atunci când străinul poate invoca motive imperative ce se referă la persecuții pe care le-a suportat în trecut, pentru a refuza solicitarea protecției țării al cărei cetățean este […]”.







2. Cazul Franţei la Curtea de Justiţie a UE

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) în cauza C-329/1130 Alexandre Achughbabian împotriva Préfet du Val-de-Marne,

CURTEA (Marea Cameră), având în vedere Ordonanța președintelui Curții din 30 septembrie 2011 prin care s-a dispus judecarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 104a primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 octombrie 2011, luând în considerare observațiile prezentate pronunță prezenta Hotărâre:

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală31.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Achughbabian, pe de o parte, și Préfet du Val-de-Marne pe de altă parte, în legătură cu șederea ilegală a domnului Achughbabian pe teritoriul francez.

Cadrul juridic Directiva 2008/115Considerentele (4), (5) și (17) din Directiva 2008/115 prevăd:„(4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică

de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației.(5) Această directivă ar trebui să stabilească un set de norme orizontale, aplicabile tuturor

resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, ședere sau reședință într-un stat membru.

[…](17) […] Fără a se aduce atingere reținerii inițiale de către autoritățile de aplicare a legii,

reglementată prin legislația națională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare.”

Articolul 1 din Directiva 2008/115, intitulat „Obiectul”, prevede:„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru

returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, are următorul cuprins:„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe

teritoriul unui stat membru.(2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:(a) fac obiectul unui refuz de intrare, […] sau care sunt reținuți sau prinși de către autoritățile

competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru […];

(b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare.

[…]”Articolul 3 din Directivă, intitulat „Definiții”, prevede:„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

30 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62011CJ0329:RO:HTML31 JO L 348, p. 98

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62011CJ0329:RO:HTML







[…]2. «ședere ilegală» înseamnă prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări

terțe, care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile […] de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru;

3. «returnare» înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în:

– țara de origine, sau– o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte

acorduri, sau– o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar să se

întoarcă și în care acesta va fi acceptat;4. «decizie de returnare» înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară

prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare;

5.«îndepărtare» înseamnă executarea obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru;

[…]”Articolele 6-9 din Directiva 2008/115 prevăd:„Articolul 6: Decizia de returnare(1) Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în

situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).(2) Resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care

posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. […]

(3) Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este preluat de un alt stat membru […].

(4) Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nici o decizie de returnare. […]

(5) În cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care îi conferă un drept de ședere, statul membru respectiv ia în considerare posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs […].

Articolul 7: Plecarea voluntară(1) Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile, pentru plecarea

voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). […] (2) Statele membre prelungesc, atunci când este cazul, în mod adecvat termenul plecării voluntare,

ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi durata șederii, existența copiilor care frecventează școala și existența altor legături familiale și sociale.

(3) În cursul termenului pentru plecare voluntară pot fi impuse o serie de obligații în scopul de a evita riscul de sustragere, cum ar fi aceea de a se prezenta, la intervale de timp periodice, autorităților, de a depune o garanție financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a rămâne într-un anumit loc.

(4)În cazul existenței unui risc de sustragere, sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză







prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile.

Articolul 8: Îndepărtarea(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost

acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4), sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.

[…](4) În cazul în care statele membre aplică – în ultimă instanță – măsuri coercitive pentru a proceda la

îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt proporționale și recurgerea la forță nu trebuie să depășească limitele rezonabile. Aceste măsuri se aplică astfel cum este prevăzut în legislația națională în conformitate cu drepturile fundamentale și cu respectarea demnității și integrității fizice a resortisantului în cauză al unei țări terțe.

[…]Articolul 9: Amânarea îndepărtării(1) Statele membre amână îndepărtarea:(a) în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării sau(b) pe durata acordării unui efect suspensiv [prin soluționarea unei acțiuni formulate împotriva unei

decizii referitoare la returnare].(2) Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de

circumstanțele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special:(a) starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului țării terțe;(b) motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de îndepărtare

datorită lipsei identificării.(3)În cazul în care îndepărtarea se amână în conformitate cu alineatele (1) și (2), resortisantului în

cauză al unei țări terțe îi pot fi impuse obligațiile prevăzute la art. 7 alin.l (3).”Articolele 15 și 16 din Directiva 2008/115 au următorul cuprins:„Articolul 15: Luarea în custodie publică(1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente dar mai puțin

coercitive într-un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

(a) există riscul de sustragere sau(b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de

îndepărtare.Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se

menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.[…](4) În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a

îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat.

(5) Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.

(6) Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa







națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:

(a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau(b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.Articolul 16: Condițiile de luare în custodie publică(1) Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în centre specializate de cazare. Dacă un

stat membru nu poate oferi cazare într-un centru specializat de cazare și trebuie să recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică sunt separați de deținuții obișnuiți.

[…]”Potrivit articolului 20 din Directiva 2008/115, statele membre ar trebui să asigure intrarea în vigoare a

actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a respecta dispozițiile prezentei directive până la 24 decembrie 2010.

Reglementarea naționalăCodul privind intrarea și șederea străinilor, precum și dreptul de azil32

Potrivit articolului L. 211-1 din Codul francez privind intrarea și șederea străinilor, precum și dreptul de azil (denumit în continuare „Ceseda”), „[p]entru a intra în Franța, orice străin trebuie să prezinte […] documentele și vizele impuse de convențiile internaționale și de legislația în vigoare […]”.

Potrivit articolului L. 311-1 din acest cod, „[…] orice străin cu o vârstă mai mare de 18 ani care dorește să locuiască în Franța trebuie, după expirarea termenului de trei luni de la data intrării în Franța, să aibă un permis de ședere”.

Articolul L. 551-1 din Ceseda, în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală, are următorul cuprins:

„Întrucât luarea în custodie publică a unui străin în centre de cazare nu este de competența administrației penitenciare, aceasta poate fi dispusă când străinul în cauză:

[…]3° face obiectul unei hotărâri prin care s-a dispus returnarea la frontieră […] pronunțate cu mai puțin

de un an în urmă sau trebuie să fie returnat la frontieră în temeiul unei interdicții de a se afla pe teritoriul francez prevăzută de […] codul penal, însă nu poate părăsi imediat acest teritoriu;

[…]6° face obiectul unei obligații de a părăsi teritoriul instituite […] cu mai puțin de un an în urmă și în

legătură cu care termenul de o lună pentru a părăsi voluntar teritoriul a expirat, însă nu poate părăsi imediat acest teritoriu.”

Articolul L. 552-1 prima teză din Ceseda, în versiunea în vigoare la data faptelor din acțiunea principală prevedea că „după împlinirea unui termen de 48 de ore de la data deciziei de luare în custodie, juge des libertés et de la détention (judecătorul desemnat cu soluționarea cererilor privind detenția preventivă și a cererilor de punere în libertate) este sesizat în scopul prelungirii reținerii.”

Articolul L. 621- 1 din Ceseda prevede:„Pătrunderea sau șederea unui străin în Franța fără a se conforma dispozițiilor articolelor L. 211-1 și

L. 311-1 ori rămânerea unui străin în Franța peste durata autorizată prin viză se pedepsește cu 1 an închisoare și cu o amendă de 3 750 euro.

În plus, instanța poate interzice străinului condamnat, pe o durată care nu poate depăși trei ani, pătrunderea sau șederea în Franța. Măsura expulzării atrage de plin drept returnarea celui condamnat, dacă este cazul, la expirarea pedepsei închisorii.”

Unele dintre aceste dispoziții din Ceseda au fost modificate de Legea nr. 2011-672 din 16 iunie 2011 privind imigrația, integrarea și naționalitatea33. Articolul L. 621-1 din Ceseda nu se regăsește între aceste dispoziții modificate.

32 Code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile33 Publicată în JORF din 17 iulie 2011, p. 10290, intrată în vigoare la 18 iulie 2011







Codul de procedură penalăPotrivit articolului 62-2 din codul de procedură penală în versiunea în vigoare la data faptelor din

acțiunea principală:„Reținerea preventivă este o măsură de constrângere de competența unui ofițer de poliție judiciară,

aflat sub controlul autorității judecătorești, prin care o persoană în legătură cu care există unul sau mai multe motive plauzibile de a bănui că a săvârșit sau a încercat să săvârșească o infracțiune sancționată cu pedeapsa cu închisoarea este menținută la dispoziția anchetatorilor.”







4. Cazul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord la Curtea de Justiţie a UE

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) din 21 decembrie 201134 în cauzele conexate C-411/10 și C-493/10, având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) (Regatul Unit) și de High Court (Irlanda), prin deciziile din 12 iulie și din 11 octombrie 2010, primite de Curte la 18 august și, respectiv, la 15 octombrie 2010, în procedurile N. S. (C-411/10) împotriva Secretary of State for the Home Department și M. E. (C-493/10), A. S. M., M. T., K. P., E. H. împotriva Refugee Applications Commissioner, Minister for Justice, Equality and Law Reform,

Cele două cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare supuse analizei Curţii, privesc interpretarea, în primul rând, a articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56), în al doilea rând, a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, inclusiv a drepturilor prevăzute la articolele 1, 4 și 18, la articolul 19 alineatul (2) și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), și, în al treilea rând, a Protocolului (nr. 30) privind aplicarea cartei în Republica Polonă și în Regatul Unit [(JO 2010, C 83, p. 313), denumit în continuare „Protocolul (nr. 30)”]. Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între solicitanți de azil care trebuie să fie trimiși în Grecia în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, pe de o parte, și autoritățile Regatului Unit și, respectiv, autoritățile irlandeze, pe de altă parte.

Cadrul juridicDreptul internaționalConvenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 195135 (denumită în continuare

„Convenția de la Geneva”)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Aceasta a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților din 31 ianuarie 1967 (denumit în continuare „Protocolul din 1967”), intrat în vigoare la 4 octombrie 1967.

Toate statele membre, la care se adaugă Republica Islanda, Regatul Norvegiei, Confederația Elvețiană și Principatul Liechtenstein, sunt părți contractante la Convenția de la Geneva și la Protocolul din 1967. Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Geneva și nici la Protocolul din 1967, dar articolul 78 TFUE și articolul 18 din cartă prevăd că dreptul de azil este garantat, între altele, cu respectarea acestei convenții și a acestui protocol.

Articolul 33 din Convenția de la Geneva, intitulat „Interdicția de expulzare și returnare”, prevede la alineatul 1:

„Niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.”

Sistemul european comun de azilÎn vederea realizării obiectivului armonizării politicilor în materie de azil, stabilit de Consiliul European

de la Strasbourg din 8 și 9 decembrie 1989, statele membre au semnat la Dublin, la 15 iunie 1990, Convenția de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele membre ale Comunității Europene36 (denumită în continuare „Convenția de la Dublin”). Această

34 http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=DOC&docid=117187&occ=first&dir=&cid=182306435 Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (195436 JO 1997, C 254, p. 1

http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=DOC&docid=117187&occ=first&dir=&cid=1823064

http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=DOC&docid=117187&occ=first&dir=&cid=1823064







convenție a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 pentru cele douăsprezece state semnatare inițiale, la 1 octombrie 1997 pentru Republica Austria și pentru Regatul Suediei, și la 1 ianuarie 1998 pentru Republica Finlanda.

Concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 prevedeau, între altele, instituirea unui sistem european comun de azil, fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva, și care să garanteze astfel că nici o persoană nu este trimisă într-un loc în care riscă să fie din nou persecutată, cu alte cuvinte, să mențină principiul nereturnării.

Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a introdus în Tratatul CE articolul 63, care atribuia Comunității Europene competența de a adopta măsurile recomandate de Consiliul European de la Tampere. De asemenea, acest tratat a anexat la Tratatul CE Protocolul (nr. 24) privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 305), în temeiul căruia aceste state sunt considerate ca reprezentând țări de origine sigure unele față de celelalte în privința chestiunilor juridice și practice conexe dreptului de azil.

Adoptarea articolului 63 CE a permis între altele înlocuirea între statele membre, cu excepția Regatului Danemarcei, a Convenției de la Dublin cu Regulamentul nr. 343/2003, care a intrat în vigoare la 17 martie 2003. Tot în acest temei juridic au fost adoptate directivele aplicabile cauzelor principale, în vederea instituirii sistemului european comun de azil prevăzut de Concluziile Consiliului European de la Tampere.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispozițiile relevante în materie de azil sunt articolul 78 TFUE, care prevede instituirea unui sistem european comun de azil, și articolul 80 TFUE, care amintește principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre.

Reglementarea Uniunii relevantă pentru cauzele principale cuprinde:– Regulamentul nr. 343/2003;– Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru

primirea solicitanților de azil în statele membre37;– Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate38;

– Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat39.

Pe de altă parte, trebuie menționată Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri40. Astfel cum rezultă din considerentul (20) al acestei directive, unul dintre obiectivele sale este stabilirea unui mecanism de solidaritate pentru a contribui la realizarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv și suportarea consecințelor acestei primiri.

Înregistrarea datelor dactiloscopice ale străinilor care trec ilegal o frontieră externă a Uniunii permite să se determine statul membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. Această înregistrare este prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin41.

37 JO L 31, p. 18, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 4838 JO L 304, p. 12, rectificare în JO 2005, L 204, p. 24, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 5239 JO L 326, p. 13, rectificare în JO 2006, L 236, p. 36, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 24240 JO L 212, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 17941 JO L 316, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 62







Regulamentul nr. 343/2003 și Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 fac referire, în considerentul (1) al acestora, la faptul că o politică comună în domeniul azilului, incluzând un sistem european comun de azil, reprezintă un element constitutiv al obiectivului Uniunii de a crea în mod treptat un spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în Comunitate. În plus, acestea fac referire, în considerentul (2), la Concluziile Consiliului European de la Tampere.

Fiecare dintre aceste texte menționează că respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de cartă. Mai precis, considerentul (15) al Regulamentului nr. 343/2003 precizează că acesta urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de articolul 18 din cartă, considerentul (5) al Directivei 2003/9 precizează că această directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1 și 18 din cartă, iar considerentul (10) al Directivei 2004/83 precizează că această directivă urmărește cu precădere garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale membrilor familiei care îi însoțesc.

Potrivit articolului 1 din Regulamentul nr. 343/2003, acesta stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe.

Articolul 3 alineatele (1) și (2) din acest regulament prevede:„(1)Statele membre examinează cererea de azil prezentată de un resortisant al unei țări terțe

oricăruia dintre ele, la frontieră sau pe teritoriul statului membru în cauză. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)Prin derogare de la alineatul (1), fiecare stat membru poate examina o cerere pentru azil care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor prezentate de prezentul regulament. În acest caz, acel stat membru devine statul membru responsabil în sensul prezentului regulament și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează statul membru anterior responsabil, statul membru care conduce o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i-a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.”

Pentru a permite determinarea „statului membru responsabil” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003, capitolul III din acesta prevede o listă de criterii obiective și ierarhice care se referă la minorii neînsoțiți, la unitatea familiei, la eliberarea unui permis de ședere sau a unei vize, la intrarea sau la șederea ilegală pe teritoriul unui stat membru, la intrarea legală pe teritoriul unui stat membru și la formularea unei cereri de azil într-o zonă de tranzit internațional a unui aeroport.

Articolul 13 din acest regulament prevede că, atunci când niciun stat membru nu poate fi desemnat potrivit ierarhiei criteriilor, regula care se aplică este că va fi responsabil de examinarea cererii primul stat membru în care a fost înregistrată cererea de azil.

Potrivit articolului 17 din Regulamentul nr. 343/2003, atunci când un stat membru în care s-a prezentat o cerere de azil consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil, sesiza acest alt stat membru să preia solicitantul.

Articolul 18 alineatul (7) din acest regulament prevede că absența unui răspuns din partea statului membru sesizat, la expirarea termenului de două luni sau a termenului de o lună, atunci când este invocată urgența, echivalează cu acceptarea cererii și determină, pentru statul membru respectiv, obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv o bună organizare a sosirii acesteia.

22 Articolul 19 din Regulamentul nr. 343/2003 are următorul cuprins:„(1) Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia solicitantul, statul membru în care s-a

prezentat cererea de azil notifică solicitantului de azil decizia de a nu examina cererea, precum și obligația de a-l transfera către statul membru responsabil.

(2) Decizia menționată la alineatul (1) stabilește motivele pe care este întemeiată. Aceasta conține detalii privind termenul de realizare a transferului și, dacă este necesar, conține informații referitoare la







locul și data la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Această cale de atac sau revizuire nu are efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite.

[…](4) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține

statului membru în care s-a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maxim un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la 18 luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

[…]”Regatul Unit participă la aplicarea fiecăruia dintre regulamentele și dintre cele patru directive

menționate la punctele 11-13 din prezenta hotărâre. În schimb, Irlanda participă la aplicarea regulamentelor și a Directivelor 2004/83, 2005/85 și 2001/55, însă nu și la aplicarea Directivei 2003/942.

Directiva 2003/9 instituie standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre. Aceste standarde privesc în special obligațiile referitoare la informațiile care trebuie furnizate solicitanților de azil, precum și la documentele pe care aceștia trebuie să le primească, deciziile care pot fi adoptate de statele membre în privința șederii și a circulației pe teritoriu a solicitanților de azil, familiile, examenele medicale, școlarizarea și educația minorilor, angajarea solicitanților de azil precum și accesul acestora la formare profesională, normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale ale solicitanților, modalitățile condițiilor materiale de primire și îngrijirile medicale care trebuie acordate solicitanților de azil.

Această directivă prevede de asemenea obligația de a controla nivelul condițiilor de primire, precum și posibilitatea de a exercita o cale de atac în ceea ce privește domeniile și deciziile aflate sub incidența aceleiași directive. În plus, aceasta conține norme privind formarea autorităților și resursele necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor naționale adoptate în scopul transpunerii directivei menționate.

Directiva 2004/83 instituie standarde minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții unor țări terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate. Capitolul II conține mai multe dispoziții privind modul de evaluare a cererilor. Capitolul III precizează condițiile care trebuie îndeplinite pentru a fi considerat refugiat. Capitolul IV se referă la statutul de refugiat. Capitolele V și VI precizează condițiile care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de protecția subsidiară și de statutul conferit de aceasta din urmă. Capitolul VII conține diverse norme care precizează conținutul protecției internaționale. În conformitate cu articolul 20 alineatul (1) din directivă, acest capitol nu aduce atingere drepturilor prevăzute de Convenția de la Geneva.

42 Regatul Danemarcei este obligat prin acordul încheiat cu Comunitatea Europeană de extindere la Danemarca a dispozițiilor Regulamentului nr. 343/2003 și ale Regulamentului nr. 2725/2000, aprobat prin Decizia 2006/188/CE a Consiliului din 21 februarie 2006 (JO L 66, p. 37, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 270). Acesta nu este obligat prin directivele menționate la punctul 11 din prezenta hotărâre. De asemenea, Comunitatea a încheiat cu Republica Islanda și cu Regatul Norvegiei un acord privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-un stat membru, în Islanda sau în Norvegia, aprobat prin Decizia 2001/258/CE a Consiliului din 15 martie 2001 (JO L 93, p. 38, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 108). În mod similar, Comunitatea a încheiat cu Confederația Elvețiană un acord cu privire la criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil să examineze o cerere de azil introdusă într-un stat membru sau în Elveția, aprobat prin Decizia 2008/147/CE a Consiliului din 28 ianuarie 2008 (JO L 53, p. 3), precum și Protocolul cu Confederația Elvețiană și cu Principatul Liechtenstein la Acordul între Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil să examineze o cerere de azil introdusă într-un stat membru sau în Elveția, aprobat prin Decizia 2009/487/CE a Consiliului din 24 octombrie 2008 (JO 2009, L 161, p. 6).







Directiva 2005/85 precizează drepturile solicitanților de azil și procedurile de examinare a cererilor. Articolul 36 din Directiva 2005/85, intitulat „Conceptul de țară terță europeană sigură”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre pot prevedea ca nici o examinare sau nici o examinare completă a cererii de azil și a siguranței solicitantului în situația sa personală, în conformitate cu capitolul II, să nu aibă loc în cazurile în care o autoritate competentă a stabilit, pe baza faptelor, că solicitantul de azil încearcă să intre sau a intrat ilegal pe teritoriul său venind dintr-o țară terță sigură în conformitate cu alineatul (2).” Condițiile prevăzute la alineatul (2) vizează în special:

– ratificarea Convenției de la Geneva și respectarea dispozițiilor acesteia;– existența unei proceduri de azil prevăzute prin lege;– ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și respectarea dispozițiilor acesteia, inclusiv standardele cu privire la căile de atac efective.

Articolul 39 din Directiva 2005/85 menționează căile de atac efective care trebuie să poată fi introduse în fața instanțelor din statele membre. Alineatul (1) litera (a) punctul (iii) se referă la deciziile de a nu efectua o examinare în temeiul articolului 36 din această directivă.







IV. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Ce este Curtea Europeana a Drepturilor Omului? Curtea Europeana a Drepturilor Omului reprezintă un tribunal internaţional care este compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Acestea sunt astăzi în număr de 47. Judecătorii acţionează la Curte cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat. Pentru tratarea plângerilor, Curtea este asistată de o grefă compusă în special din jurişti care provin din toate statele membre (numiţi şi „referenţi”). Aceştia, complet independenţi de ţara lor de origine, nu reprezintă nici reclamanţii nici statele.

Ce face Curtea Europeana a Drepturilor Omului? Curtea aplica prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. Verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute de Convenţie, reprezintă misiunea Curţii. În acest sens, aceasta trebuie sesizată printr-o plângere (denumita „cerere”) depusă de persoane sau, uneori, de state. În cazul in care Curtea constată o încălcare a unuia sau a mai multor drepturi de către un stat membru, aceasta emite o hotărâre. Hotărârea este obligatorie, ţara în cauză fiind obligată să o execute.

Cu ce fel de probleme se ocupa CEDO? Se poate sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului în legătura cu cazuri în care se încalcă unul sau mai multe drepturi prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţia este un tratat internaţional prin care numeroase state europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 si 13, la care o parte dintre state au subscris. Pe scurt, drepturile prevăzute de Convenţie sunt:

dreptul la viaţă, dreptul la un proces echitabil în materie civilă sau penală, dreptul de a respecta viaţa privată şi de familie, libertatea de exprimare, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dreptul la un recurs efectiv, dreptul de a se respecta bunurile proprii, dreptul la vot si dreptul de a se prezenta la alegeri.

Convenţia şi protocoalele sale prevăd interzicerea următoarelor: tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, detenţia arbitrară şi ilegală, discriminarea în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de

Convenţie, expulzarea sau neprimirea de către un stat a propriilor cetăţeni, pedeapsa cu moartea, expulzarea colectivă a străinilor.

Concret, problemele cu care diverşi cetăţeni se adresează CEDO includ: tortura şi relele tratamente asupra deţinuţilor, actul de detenţie, disfuncţiile din cadrul proceselor civile sau penale, discriminarea în exercitarea drepturilor, drepturile părinţilor copiilor instituţionalizaţi, respectarea domiciliului şi a corespondenţei, restrângerea drepturilor de exprimare a opiniei, de comunicare sau primire a unei informaţii, de reuniune şi de a demonstra, expulzările şi extrădările, confiscarea bunurilor, exproprierile, etc.

Cine poate depune o plângere la CEDO? În principiu se poate adresa CEDO oricine are o problemă care răspunde criteriilor de eligibilitate enumerate mai sus. Nu este obligatoriu ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unuia dintre statele membre, trebuie însă ca încălcarea drepturilor sale să fi fost comisă de unul dintre aceste state, în jurisdicţia sa, care, în general, corespunde teritoriului său. Pot să se adreseze







CEDO fie persoane fizice, fie persoane juridice (societate, asociaţie etc.) dar, trebuie ca petentul să fie direct şi personal victima încălcării pe care o denunţă. Nu se pot formula plângeri într-o maniera generală privind o lege sau un act pentru că, de exemplu, acestea par injuste, nu se poate, de asemenea, formula plângere în numele altor persoane (cu excepţia cazului în care aceste persoane sunt clar identificate şi se acţionează în calitate de reprezentant oficial al acestora).

Eligibilitatea cererilor: Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în

Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale, nu poate anula sau modifica deciziile lor şi nici nu poate interveni direct în favoarea persoanei pe lângă autoritatea de care aceasta se plânge.

Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază de la stat la stat dar este determinată şi de măsura în care cererea se referă la un drept enunţat în textul Convenţiei sau într-unul dintre Protocoale.

Curtea acceptă doar plângeri cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-unul dintre statele membre (Parlament, administraţie, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituţii private.

Curtea poate fi sesizată doar după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni începând cu data deciziei definitive interne. Epuizarea căilor de recurs interne presupune utilizarea tuturor remediilor juridice care sunt disponibile în situaţia invocată ca fiind o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie, sau, să se facă dovada că aceste remedii nu puteau fi eficace. Concret, aceasta presupune să existe hotărâri pronunţate de instanţele competente în ţară, până la instanţa supremă, în faţa cărora să se fi expus problema. De asemenea, trebuie să se respecte regulile de procedură (de exemplu cererea să nu fie respinsă din cauza înregistrării cu întârziere a recursului etc).

Termene: După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie, persoana vătămată dispune de un interval de maximum şase luni pentru a sesiza CEDO. Acest interval începe să curgă de la data la care a luat cunoştinţă, de decizia finală în ordinea normală a instanţelor, şi nu începând de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere. Termenul de şase luni este întrerupt de prima scrisoare pe adresata Curţii, în care se expun cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii prin intermediul formularului de cerere tipizat.

Curtea poate, în conformitate cu articolul 39 din regulamentul său, să recomande măsuri provizorii oricărui stat parte la Convenţie.

Ce sunt măsurile provizorii? Măsurile provizorii sunt măsuri de urgenţă care în conformitate cu practica constanta a Curţii se aplică numai atunci când există un risc iminent de prejudicii. Măsurile provizorii se aplică numai în anumite situaţii. Tipice sunt cele unde există pericolul de: ameninţare la adresa vieţii (situaţie care intră sub incidenţa articolului 2 al Convenţiei) sau rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei (interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante). In cazuri cu totul excepţionale ele pot fi, de asemenea, aplicate în ceea ce priveşte anumite cereri referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (articolul 8 din Convenţie).

Majoritatea măsurilor provizorii indicate se referă la cazurile de deportare şi extrădare. In această situaţie, Curtea poate cere Statului în cauză să suspende ordinul de deportare împotriva reclamantului.

Potrivit practicii Curţii, solicitările care sunt în mod evident în afara domeniului de aplicare al articolului 39 nu sunt supuse deciziei preşedintelui camerei şi sunt imediat respinse.

Modalităţile şi timpul de prelucrare a cererilor:Fiecare cerere face obiectul unei examinări individuale. Procedura este scrisă. Fiecare cerere de

măsuri provizorii este tratată cu prioritate, cu excepţia cazului în care cererea are un scop clar de







întârziere. Solicitanţii sunt informaţi de deciziile Curţii referitoare la cererile de măsuri provizorii printr-o scrisoare (trimisă prin fax şi prin poştă). Nu se poate face recurs împotriva deciziilor de respingere a aplicării articolului 39.

Durata şi ridicarea ordinelor în conformitate cu articolul 39 Măsurile provizorii pot fi recomandate pe durata procedurii în faţa Curţii sau pentru o perioadă de timp

mai scurtă. Aplicarea articolului 39, poate fi anulată în orice moment printr-o decizie a Curţii. Având în vedere faptul că aplicarea articolului 39 al regulamentului este legată de procedura în faţa Curţii, măsura poate fi ridicată dacă cererea nu este menţinută.

In situaţia în care o persoană, a cărei cerere pentru o măsură provizorie a fost refuzată, este deportată într-un stat membru, ea poate, dacă este necesar, să introducă împotriva acestui Stat o nouă cerere în virtutea articolului 39 al regulamentului sau o cerere în baza articolului 34 al Convenţiei.

Măsuri provizorii – Textul articolului 39 din Regulamentul Curţii aşa cum a fost modificat de Curte la 4 iulie 2005:

1. Camera sau, unde este cazul, preşedintele acesteia poate, la solicitarea unei părţi sau a oricărei alte persoane interesate, sau din oficiu, să indice părţilor toate măsurile provizorii pe care părţile ar trebui să le adopte în interesul lor sau pentru buna derulare a procedurii.

2. Comitetul Miniştrilor trebuie informat asupra acestor măsuri.3. Camera poate invita părţile să-i furnizeze informaţii privind toate chestiunile referitoare la aplicarea

măsurilor provizorii indicate de ea.Instrucţiuni specifice elaborate de preşedintele Curţii în conformitate cu articolul 32 al Regulamentului

Curţii, la 16 octombrie 2009 privind solicitarea măsurilor provizorii: Solicitanţii sau reprezentanţii43 lor care solicită măsurile provizorii conform articolului 39 al Regulamentului trebuie să se conformeze condiţiilor descrise mai jos. Nerespectarea acestor condiţii pune Curtea în imposibilitatea de a examina solicitarea în mod adecvat şi în timp util.

I. Furnizarea tuturor informaţiilor justificativeOrice solicitare trimisă Curţii trebuie să fie motivată. Solicitantul trebuie, în principiu, să prezinte în

detaliu elementele pe care se bazează temerile sale şi natura presupuselor riscuri.Este esenţial ca solicitările să fie însoţite de toate documentele justificative, în special de hotărârile

jurisdicţiilor, comisiilor sau ale altor organisme interne, cât şi de toate celelalte documente considerate ca relevante pentru dovedirea afirmaţiile solicitantului. Atunci când cazul este deja la Curte, trebuie menţionat numărul atribuit cazului. Solicitantul şi/sau reprezentantul acestuia trebuie în mod obligatoriu să precizeze pe solicitare numărul de telefon unde pot/poate fi contactaţi/contactat.

In situaţia cazurilor de extrădare sau expulzare trebuie precizată data şi ora la care hotărârea va fi aplicată, adresa solicitantului sau locul său de detenţie şi numărul oficial al dosarului său. Orice modificare a acestor informaţii (data, ora aplicării hotărârii, adresa etc.) trebuie comunicată cât de repede este posibil.

Trimiterea solicitărilor prin fax sau cu poşta44. Solicitările de măsuri provizorii formulate în baza articolului 39 al Regulamentului trebuie scrise, în măsura posibilului, într-una din limbile oficiale ale părţilor contractante45.

II. Trimiterea solicitărilor în timp util

43 Trebuie oferite detalii complete privind persoanele respective. 44 In funcţie de gradul de urgenţă, precizându-se că solicitările prin poştă nu trebuie trimise cu posta obişnuită (de preferat posta rapidă).45 Toate solicitările trebuie să conţină următoarele precizări, scrise pe prima pagină a documentului cu litere mari: „Articolul 39 Urgent. Persoană de contact: (nume şi adresă, telefon) ……… [în situaţia cazurilor de expulzare sau extrădare:] Data şi ora plecării şi destinaţia ………..” Aceste solicitări trebuie trimise în timpul programului Grefei Curţii: de luni până vineri între orele 9.00 – 17.30 (ora României), cu excepţia cazurilor în care acest lucru este absolut imposibil.







In principiu, solicitările de măsuri provizorii trebuie trimise imediat ce este posibil, după ce hotărârea internă definitivă a fost pronunţată, pentru a lăsa Curţii şi Grefei acesteia suficient timp pentru examinarea problemei.

Solicitanţii şi reprezentanţii lor trebuie, în acelaşi timp, să înţeleagă bine că, Curtea nu poate să examineze mereu în timp util şi mod adecvat solicitările care sunt trimise în ultimul moment, în special când sunt însoţite de un număr mare de documente. Din acest motiv, când hotărârea finală internă este iminentă şi aplicarea ei riscă să fie imediată, în special în cazurile de extrădare sau expulzare, solicitanţii şi reprezentanţii lor trebuie să transmită solicitarea măsurii provizorii fără să aştepte aceasta hotărâre, indicând clar data la care aceasta va fi luată şi precizând că solicitarea lor este corelată hotărârii în cazul în care aceasta va fi negativă.







V. Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind returnarea/dreptul de azil

Decizie CEDO privind Germania46

Cu privire la necesitatea expulzării, trebuie puse în balanţă pericol pe care reclamantul îl prezintă şi intensitatea afectării vieţii sale de familie.

Reclamantul este cetăţean turc, ce locuia de la vârsta de 10 ani în Germania. În 1984, reclamantul s-a căsătorit în Turcia cu o femeie de cetăţenie turcă. În 1988, reclamantul a obţinut permisul de sejur permanent în Germania, iar soţia sa şi fiul lor l-au urmat anul următor. Cei doi au mai avut doi copii, născuţi în Germania. Fiind deja condamnat pentru nişte infracţiuni, reclamantului i s-a comunicat în 1983 că riscă să fie expulzat dacă mai săvârşeşte vreo infracţiune. Între 1989 şi 1999, reclamantul a fost condamnat de 8 ori pentru diverse infracţiuni mărunte, patru dintre ele fiind infracţiuni rutiere pentru care a executat pedepse cuprinse între 5 şi 6 luni de închisoare. La 22 ianuarie 1999, s-a dispus expulzarea reclamantului, pe motiv că a săvârşit mai multe infracţiuni, în special în raport de cele rutiere. Reclamantul a revenit ilegal în Germania, fiind expulzat din nou în 2003.

Art. 8. Viaţă familială. Ţinând cont de natura infracţiunilor comise, a pedepselor mici pe care le-a primit pentru ele, a faptului că a avut un permis de sejur permanent în Germania, precum şi a dificultăţilor pe care le-ar putea întâmpina copii săi dacă ar trăi în Turcia, Curtea a considerat că expulzarea reclamantului este lipsită de proporţionalitate, astfel că art. 8 a fost violat.

Decizie CEDO privind Franţa47

În fapt,Reclamanţii, d-nul şi d-na Vladimir şi Yekaterina Popov, sunt resortisanţi kazahi care au împreună

doi copii, născuţi în Franţa, în 2004 şi 2007. Dat fiind că a fost persecutată în ţara sa din cauza originii sale ruse şi a apartenenţei la religia ortodoxă, d-na Popov a ajuns în Franţa după ce a obţinut o viză pe 15 zile. Soţul ei a imigrat în Franţa la 19 iunie 2003. Reclamanţii au depus o cerere de azil şi mai multe cereri de sejur, dar toate au fost respinse. La 27 august 2007, cei doi soţi împreună cu copiii lor, în vârstă de 5 luni respectiv 3 ani, au fost vizitaţi de autorităţi şi ulterior reţinuţi. În aceeaşi zi, au fost plasaţi în stare de reţinere, într-o locaţie în Angers. A doua zi, au fost conduşi pe aeroportul Charles de Gaulle în vederea expulzării în Kazahstan. După ce au ajuns în aeroport, reclamanţii nu au mai fost îmbarcaţi în avion deoarece zborul a fost anulat. Ulterior, familia Popov a fost transferată în centrul de detenţie administrativă (CRA) din Rouen-Oissel, abilitat să primească familii. Printr-o decizie din 29 august 2007, judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea reţinerii pentru o durată de 15 zile. La 11 septembrie 2007, reclamanţii au fost conduşi în aeroport pentru o a doua tentativă de expulzare, care însă nu a mai avut loc. Dat fiind că eşecul îmbarcării nu era datorat reclamanţilor, judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus punerea lor în libertate. După ce prefectura din Ardennes a dispus o anchetă care a relevat că reclamanţii ar fi în pericol dacă s-ar reîntoarce în Kazahstan, la 16 iulie 2009, aceştia au obţinut statutul de refugiaţi.

În drept, Art. 3În ceea ce priveşte condiţiile de reţinere administrativă în cazul copiilor, Curtea a constatat că

amenajarea centrelor de retenţie abilitate să primească familii în Franţa depinde de voinţa directorilor acestora, mai ales în privinţa adaptării infrastucturii existente pentru copii. Cu toate că în centrul din Rouen-Oissel, familiile sunt separate de ceilalţi deţinuţi, sunt disponibile doar paturi de fier pentru adulţi, periculoase pentru copii, care nu beneficiază de nici o activitate sau spaţiu de joacă şi care sunt expuşi pericolului dat de închiderea automată a uşilor de la camere. De asemenea, Comisarul pentru drepturile omului şi CPT au scos în evidenţă promiscuitatea, stresul, insecuritatea, mediul ostil şi consecinţe nefaste

46 Hotărârea Keles contra Germania, 27 octombrie 2005, 32231/02. Sursa: www.echr.coe.int47 Hotărârea Popov c. Franţa 19 ianuarie 2012 (nr. 39472/07 şi 39474/07). Sursa: www.echr.coe.int







produse asupra minorilor de aceste centre, fapt ce intră în contradicţie cu principiile internaţionale privind protecţia copilului, potrivit cărora autorităţile trebuie să facă tot posibilul pentru a limita durata detenţiei minorilor. O perioadă de 15 zile de retenţie, fără a fi excesivă în sine, poate să pară o eternitate pentru copii care trăiesc într-un mediu inadaptat vârstei lor. Condiţiile de viaţă ale copiilor reclamanţilor, o fetiţă de 3 ani şi un bebeluş – chiar dacă au fost însoţiţi de părinţii lor – conduc la o vulnerabilitate exacerbată care ar putea antrena instaurarea unei stări de angoasă şi grave repercursiuni psihice. Judecătorii strasbourghezi au conchis că autorităţile nu au avut în vedere consecinţele inevitabil nefaste pe care le poate produce reţinerea unor minori într-un astfel de centru, motiv pentru care a fost depăşit pragul de gravitate impus de art. 3, care astfel a fost încălcat. În privinţa condiţiilor de reţinere administrativă a pârâţilor, Curtea a decis că nu există o violare a prevederilor art. 3 din Convenţie.

În drept, articolele 5 § 1 f) şi 5 § 4Cu toate că minorii au fost plasaţi împreună cu părinţii lor într-o locaţie destinată familiilor, Curtea

a arătat că autorităţile nu au luat în considerare situaţia lor particulară şi nu au căutat o soluţie alternativă reţinerii administrative, fapt ce a atras constatarea violării prevederilor art. 5 § 1 f) din Convenţie, în ceea ce-i priveşte pe minori.

Pe de altă parte, chiar dacă părinţii au putut solicita jurisdicţiilor franceze examinarea legalităţii detenţiei lor, judecătorii de la Strasbourg au notat că situaţia minorilor cade într-un vid juridic, aceştia neavând o astfel de posibilitate. Minorii nu au făcut obiectul vreunei decizii de expulzare sau de plasare în detenţie administrativă, motiv pentru care nici nu ar fi avut ce contesta. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe minori, s-a constatat violarea prevederilor art. 5 § 4 din Convenţie.

În drept, art. 8Ingerinţa în viaţa de familie a reclamanţilor prin reţinerea acestora pe o perioadă de 15 zile a fost

fondată pe dispoziţiile Codului referitor la intrarea şi sejurul persoanelor străine şi la dreptul de azil şi a urmărit un scop legitim, legat de lupta împotriva imigranţilor clandestini şi prevenirea faptelor de natură penală.

Amintind consensul la care s-a ajuns, mai ales în dreptul internaţional, potrivit căruia interesul copiilor trebuie să primeze în toate deciziile ce-i privesc, Curtea a relevat că Franţa este una dintre cele trei ţări europene care încă recurg în mod sistematic la reţinerea minorilor aflaţi în situaţii asemănătoare celei din prezenta cauză. Deopotrivă, Instanţa europeană a observat că Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (HCR) şi Comisia naţională de deontologia securităţii (CNDS) s-a pronunţat în acest sens pentru aplicarea unor măsuri alternative detenţiei. Reclamanţii nu prezentau riscul de a fugi, iar detenţia lor nu a putut fi justificată ca o necesitate socială imperioasă. Astfel, autorităţilor nu le rămăsese altceva de făcut decât să caute măsuri alternative sau să execute cu celeritate măsura expulzării.

Mai trebuie precizat că în cauza Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, din 19 ianuarie 2010, Curtea a respins o cerere similară celei depuse de reclamanţi. Cu toate acestea, judecătorii de la Strasbourg au considerat, în prezenta cauză, că elementele care o preced şi dezvoltările jurisprudenţiale recente privind ,,interesul superior al copilului” în contextul retenţiei minorilor emigranţi ( vezi cauza Rahimi c. Grèce, din 5 aprilie 2011), arată că interesul superior al copilului presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori. În circumstanţele de faţă, Curtea a decis că o detenţie de 15 zile este disproporţionată cu scopul urmărit, prin urmare prevederile art. 8 din Convenţie au fost încălcate.

Decizie CEDO privind Italia48

48 Saadi v. Italy (no. 37201/06), judgment of 28 February 2008 (Grand Chamber). Sursa: www.echr.coe.int







Cauza Trabelsi c. Italiei (cerere nr. 50163/08, hotarire din 13 aprilie 2010). S-a constatat violarea Articolului 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) si a Articolului 34 (dreptul la petiţie individuală) a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.

Fapte principale Reclamantul, Mourad Trabelsi, este un cetăţean tunisian, care s-a născut în 1969. El trăise în

Italia din 1986 împreună cu soţia sa, cetăţeancă tunisiana, şi trei copii minori ai săi, născuţi în Italia. În aprilie 2003 el a fost arestat în baza bănuielilor de conspiraţie criminală legată de grupări fundamentaliste islamiste şi de complicitate la imigrare ilegală şi a fost plasat în detenţie preventivă. Pe 15 iulie 2006 Curtea din Cremona l-a condamnat la 10 ani şi şase luni de închisoare şi a ordonat deportarea lui după executarea pedepsei. Curtea de Apel din Brescia l-a achitat pe dl. Trabelsi de acuzarea în complicitate la imigrare ilegală şi a redus termenul de pedeapsă la 7 ani de închisoare. Aceasta hotărâre a fost menţinută de Curtea de Casaţie şi a devenit definitivă. În noiembrie 2008 pedeapsa reclamantului a fost redusă cu 485 de zile. În acelaşi timp, instanţele de judecată din Tunisia l-au condamnat de asemenea, în lipsă, la 10 ani de închisoare pentru participarea într-o organizaţie teroristă pe timp de pace.

La solicitarea dl Trabelsi Curtea, aplicând Articolul 39 din Regulamentul Curţii (măsurile provizorii), a indicat autorităţilor italiene pe 18 noiembrie 2008 că, în interesul bunei desfăşurări a procedurii, reclamantul nu trebuie să fie expulzat până la o înştiinţare ulterioară. Curtea a menţionat ca eşuarea din partea unui Stat Contractant de a se conforma cu măsură indicată în baza Articolului 39 poate implica o violare a Articolului 34 din Convenţie.

Totuşi, dl Trabelsi a fost expulzat în Tunisia pe 13 decembrie 2008.Cu o zi înainte, autorităţile italiene au solicitat garanţii diplomatice de la autorităţile tunisiene. În

răspunsul din 3 ianuarie 2009, Avocatul General din cadrul Direcţiei Generale Servicii Judiciare a asigurat autorităţile italiene că demnitatea umană a reclamantului va fi respectată, că el nu va fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante sau detenţiei arbitrare, ca el va primi îngrijirea medicală corespunzătoare şi că el va avea posibilitatea să fie vizitat de avocatul său şi membrii familiei sale.

În urma unei solicitări de informaţii de către autorităţile italiene, Ministerul Afacerilor Externe al Tunisiei a indicat în octombrie 2009 că dl Trabelsi este deţinut în Închisoarea Saouaf şi că este vizitat de către membrii familiei şi primeşte îngrijire medicală.

Plângeri şi procedurăBazându-se pe Articolele 3 şi 34 şi, de asemenea, pe Articolul 8 din Convenţie (dreptul la

respectarea vieţii private şi de familie), dl Trabelsi s-a plâns de expulzarea sa şi de consecinţele acesteia. Cererea a fost depusă la Curtea Europeana a Drepturilor Omului pe 20 octombrie 2008.

Hotărârea CurţiiPlângerea privind riscul torturii (Articolul 3)Expulzarea de către un Stat Contractant poate implica responsabilitatea acelui Stat în baza

Convenţiei, în cazul în care au fost prezentate temeiuri substanţiale pentru a crede că persoana dată, dacă ar fi expulzată, s-ar confrunta cu riscul real de a fi supusă tratamentului contrar Articolului 3 în ţara care primeşte. În aceste circumstanţe Articolul 3 dicta că persoana în cauză să nu fie expulzată în acea ţară.

Fundamentându-şi constatările pe concluziile trase într-o cauză anterioară, care au fost confirmate prin Raportul din 2008 privind Tunisia al Amnesty International, Curtea a considerat că temeiuri substanţiale au fost prezentate pentru a crede ca dl Trabelsi s-a confruntat cu un risc real de a fi supus în Tunisia tratamentului contrar Articolului 3. A rămas pentru Curte să stabilească, în primul rând, dacă asigurările diplomatice oferite de către autorităţile tunisiene au fost suficiente pentru a elimina acel risc şi, în al doilea rând, dacă informaţia privind situaţia dl Trabelsi după expulzarea sa a confirmat punctul de vedere al autorităţilor italiene.

În ceea ce priveşte primul punct, Curtea a examinat dacă, privind dincolo de asigurările primite şi legislaţia în vigoare, aplicarea de fapt a acestora în cazul dl Trabelsi a fost în aşa fel încât să-l protejeze împotriva riscului de a fi supus tratamentului interzis de Convenţie. S-a menţionat în primul rând că nu a







fost determinat dacă Avocatul General din cadrul Direcţiei Generale Servicii Judiciare avea împuternicirile necesare de a prezenta asigurări în numele statului Tunisian. Curtea a observat, de asemenea, că surse internaţionale de încredere au indicat ca alegaţii de maltratare nu au fost investigate de către autorităţile competente din Tunisia şi că autorităţile tunisiene erau reticente faţă de cooperarea cu organizaţiile independente pentru drepturile omului. În final Curtea a menţionat ca atât reprezentantul dl Trabelsi în faţa Curţii, cât şi ambasadorul Italiei în Tunisia nu au putut vizita reclamantul în închisoare, să verifice care este starea lui şi să primească oricare plângeri pe care el le-ar fi avut. Astfel, Curtea nu poate împărtăşi punctul de vedere al Guvernului Italiei precum că asigurările prezentate au oferit reclamantului protecţie efectiva împotriva riscului serios de a fi supus tratamentului contrar Articolului 3.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea punct, Curtea a reiterat ca existenţa riscului de maltratare trebuie evaluată în primul rând cu referinţă la acele fapte care erau cunoscute sau trebuiau să fie cunoscute de către Statul în cauză la data expulzării. Curtea nu a fost totuşi împiedicată să examineze informaţia care a survenit ulterior şi care poate fi valoroasă pentru confirmarea sau respingerea aprecierii făcute de către Statul în cauză privind temeinicia sau lipsa temeiniciei temerilor reclamantului. Curtea a menţionat că Ministerul Afacerilor Externe al Tunisiei a declarat că reclamantul a fost vizitat regulat de către membrii familiei şi că ar fi fost ţinut sub supraveghere medicală. Totuşi, deşi aceste afirmaţii au parvenit direct de la Ministerul Afacerilor Externe al Tunisiei, ele nu au fost confirmate prin rapoarte medicale şi nu au fost capabile să demonstreze că reclamantul nu a fost supus tratamentului contrar Articolului 3. În legătura cu aceasta, Curtea a putut doar reitera observaţiile sale privind imposibilitatea avocatului reclamantului şi a ambasadorului Italiei de a vizita reclamantul în închisoare şi de a verifica dacă integritatea lui fizică şi demnitatea lui umană au fost cu adevărat respectate.

Curtea hotărăşte că executarea expulzării reclamantului în Tunisia a violat Articolul 3 din Convenţie.

Plângerea privind respectarea vieţii private şi de familie (Articolul 8)Din punct de vedere a constatărilor privind violarea Articolului 3, Curtea nu considera necesar de

a examina separat această a doua plângere.Plângerea privind eşuarea de a se conforma cu măsurile provizorii indicate Italiei (Articolul 34)În cauze precum prezenta, unde este în mod plauzibil afirmat un risc al unei pagube ireparabile,

obiectul măsurilor provizorii indicate de către Curte a fost de a menţine starea de fapt pe durata examinării cauzei de către Curte; de aceea, măsurile provizorii ţin de substanţa cererii. Mai mult decât atât, Curtea a stabilit anterior că eşuarea de a se conforma cu măsurile provizorii trebuie percepută ca prevenind Curtea de la examinarea efectivă a plângerilor reclamantului, ca împiedicând exercitarea efectivă a dreptului său şi, respectiv, ca o violare a Articolului 34.

Cauza dată nu este o excepţie. Italia a expulzat reclamantul în Tunisia cunoscând că măsurile provizorii indicate în conformitate cu Articolul 39 erau încă în vigoare şi chiar fără a fi obţinut în prealabil asigurările diplomatice la care Guvernul a făcut referire în obiecţiile sale. În aceste circumstanţe, dl Trabelsi nu a avut posibilitatea să-şi expună argumentele relevante apărării sale şi hotărârea Curţii era în pericolul de a fi lipsită de orice efect util. În particular, faptul înlăturării reclamantului de sub jurisdicţia Italiei a constituit un obstacol serios pentru executarea obligaţiilor Guvernului (reieşind din Articolele 1 si 46 din Convenţie) de a proteja drepturile reclamantului şi de a repara consecinţele violărilor constatate de către Curte. Aceasta situaţie s-a ridicat până la împiedicarea exercitării efective de către reclamant a dreptului său la petiţie individuală, care a fost anulat prin expulzarea sa.

Astfel, Curtea hotărăşte că a fost o violare a Articolului 34.

Decizie CEDO privind Turcia49

49 CEDO, secţia IV, hotărârea Müslim versus Turcia, 26 aprilie 2005, 53566/99. Sursa: www.echr.coe.int







Simpla posibilitate de suportare a unor rele tratamente din cauza unei conjuncturi instabile dintr-o ţară nu atrage după sine o violare a art. 3 în caz de expulzare, cu atât mai mult în Irak unde există o speranţă de îmbunătăţire a situaţiei.

În august 1998, reclamantul şi vărul său, ambii cetăţeni irakieni, au fost implicaţi într-o dispută în urma căreia Jasim Al-Tikriti, lider ai partidului Baas din Irak şi apropiat al lui Saddam Husseien a fost împuşcat. Urmărit de către agenţii serviciilor secrete irakiene, reclamantul a fugit în Turcia în septembrie 1998. Reclamantul a cerut Înaltului comisariat al ONU pentru refugiaţi şi serviciilor de imigrare turce acordarea statutului de refugiat. El a afirmat că verii săi au fost executaţi şi că, din cauza originii sale turkmene, îşi riscă viaţa dacă se întoarce în Irak. Iniţial, cererea sa a fost respinsă, pe motiv că nu a putut face proba faptului că viaţa îi este pusă în pericol din cauza unui motiv prevăzut de Convenţia privind refugiaţii din 1951. Totuşi, în februarie 2000, reclamantul a obţinut statutul de refugiat provizoriu.

După căderea regimului lui Hussein, reclamantul a solicitat o reexaminare a dosarului, afirmând că situaţia încă nu este stabilă pentru persoanele de origine turkmenă, în lipsa unui guvern şi a unei justiţii în Irak. Reclamantul este în posesia unui titlu de sejur valabil până la 1 mai 2005 şi nu face obiectul vreunei decizii de expulzare.

Art. 2 şi 3. Curtea deduce din documentele organizaţiilor internaţionale privind situaţia din Irak că, în nordul ţării, unde reclamantul s-ar putea duce, subzistă grave probleme de securitate, în condiţiile unor lupte puternice între comunităţile arabe, kurde şi turkmene. Totuşi, Curtea a constatat că situaţia reclamantului, dacă ar reveni în nordul Irakului, nu ar putea fi mai rea decât când era la momentul la care a fugit de acolo. Curtea reafirmă că simpla posibilitate de suportare a unor rele tratamente din cauza unei conjuncturi instabile dintr-o ţară nu atrage după sine o violare a art. 3 în caz de expulzare, cu atât mai mult în Irak unde există o speranţă de îmbunătăţire a situaţiei. Curtea a amintit faptul că, sub egida ONU, există un plan de repatriere a refugiaţilor irakieni, în baza căruia Turcia şi alte state s-au obligat să expulzeze cetăţeni irakieni către ţară de baştină, până la realizarea planului. De aceea, Curtea a considerat că nu există o violare a art. 2 sau 3 în cazul expulzării reclamantului.

Art. 8. Viaţă privată. Curtea a amintit faptul că art. 8 nu poate impune statelor obligaţia generală de a furniza refugiaţilor o asistenţă financiară sau să le menţină un anumit nivel de viaţă, cât timp statutul de refugiat se acordă la cerere. De aceea, art. 8 nu a fost violat.

Decizie CEDO privind România50

Reclamantul, din cauza procedurilor penale care s-au desfăşurat în contra sa, a avut de două ori interdicţia de a părăsi ţara. Prima dată interdicţia a fost aplicată ca o măsură preventivă, de către poliţie, care i-au ştampilat paşaportul cu litera „C”. După trei zile de la interdicţie, reclamantul a solicitat instanţei ştergerea literei din paşaport. Cererea a fost admisă. La scurt timp însă un nou proces penal a fost demarat contra reclamantului. Poliţia a solicitat din nou ştampilarea paşaportului şi procurorul a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 30 de zile. Reclamantul a fost apoi condamnat la închisoare şi deţinut în penitenciar şi pe perioada judecării recursului. În recurs, reclamantul a fost achitat şi s-a dispus eliberarea sa. Acesta a formulat mai multe cereri la autorităţi pentru ştergerea literei din paşaport. Acesta a susţinut că măsura interdicţiei de a părăsi ţara trebuia luată de către o autoritate judiciară şi în cazul lui paşaportul fusese ştampilat de către poliţie. Acestuia i s-a răspuns că potrivit legii în vigoare la data dispunerii măsurii competenţa obligatorie a autorităţilor judiciare nu era necesară. Mai mult decât atât, reclamantului i s-a reproşat că nu a prezentat mai repede dovezi care să ateste că fusese achitat. După ce mai multe cereri de ştergere a literei au fost respinse, reclamantul a solicitat în instanţă anularea deciziei administrative de ştampilare a paşaportului. Acţiunea a fost admisă şi litera „C” a fost înlocuită cu litera „L”.

50 Hotărârea Sissanis c. România, 25 ianuarie 2007, 23468/02. Sursa: www.echr.coe.int







Art. 2 din Protocolul 4. Plângerea este inadmisibilă din cauza tardivităţii în raport de prima măsură şi admisibilă în raport de a doua. Măsura de retragere a paşaportului constituie o ingerinţa în libertatea de mişcare a unei persoane. Deşi paşaportul nu a fost confiscat, ştampilarea acestuia constituie o restricţie a exerciţiului libertăţii de mişcare. Măsura ar fi trebuit să fie prevăzută de legea internă, care ar fi trebuit să fie accesibilă şi previzibilă. Legea internă nu prevedea suficient de clar condiţiile în care măsura poate fi dispusă. Prevederea legală era extrem de vagă. Autoritatea competentă să aplice măsura nu era prevăzută de lege. Totodată, legea nu prevedea nici temeiurile care pot duce la aplicarea interdicţiei. Astfel, legea nu prevedea suficiente garanţii contra arbitrarului. Totodată, legea a fost declarată neconstituţională şi noua lege prevedea competenţa dispunerii măsurii în sarcina unei autorităţi judiciare a statului. Ca urmare a acestui fapt, Curtea observă că reclamantului i-a fost restrânsă libertatea de mişcare în baza unei legi neconstituţionale. În aceste condiţii, Curtea înţelege să nu mai analizeze cerinţa proporţionalităţii măsurii sau cerinţa necesităţii ei într-o societate democratică. În concluzie, articolul 2 din Protocolul 4 a fost violat.

Jurisprudenta Internationala in Materia Returnarii.doc

Documents

Transcript of Jurisprudenta Internationala in Materia Returnarii.doc