JOCUL - PERMANENŢĂ ÎN VIAŢA OMULUI

JOCUL – DEFINIŢII SI ACCEPŢIUNI • După Paul-Popescu Neveanu, sub acţiunea jocului se formează,

se dezvoltă şi se restructurează întreaga activitate psihică a copilului.

• Psihologul german K. Gross afirma că jocul este un instinct care pregăteşte copilul pentru activitatea serioasă de mai târziu.

• Psihologul austriac K. Buhler considera că jocul este un mijloc prin care copilul îşi provoacă plăcerea acţiunii.

• „Omul nu este întreg decât atunci când se joaca”, scria Schiller.• „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru imitare”, spune Eduard

Claparède. • H. Piéron defineste jocul uman ca o activitate conformă unor

reguli convenţionale, ce presupun întotdeauna o parte mai mică său mai mare de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător încearcă si caută să câstige.

• J. Piaget apreciază că activitatea de joc constă în asimilarea ce funcţionează pentru ea însăsi, fără nici un efort de acomodare.

• Jocul - fenomen antropologic, cu forme şi conţinuturi influenţate social.

• Constă în implicarea într-o activitate lipsită de un scop practic, din nevoia de destindere psihologică.

• Specificul jocului: motivul lui nu constă în rezultatul acţiunii, ci în însăşi desfăşurarea acţiunii.

• Rolului jocului relativ la vârstă: în copilărie este principala formă de activitate; întrarea în şcoală face ca activitatea de joc să treacă pe un plan secund, perioada tinereţii este o perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum si canalizare a energiei, iar la vârstele adulte, jocul are rol de activitate recuperatorie relativă la activitatea de muncă.

• Funcţiile psihologice ale jocului, funcţii educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experienţă si informaţie, funcţii de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menţinerea capacităţilor fizice, funcţii sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale (Ursula Schiopu, 1975).

• Potrivit lui Gardner, scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt: – o mai bună cunoaştere a lumii;– un control mai adecvat al problemelor şi temerilor;– o înţelegere superioară a propriei persoane şi a raportului cu lumea;– oferă posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie.

Unii teoreticieni au luat în considerare pentru definirea jocului caracteristicile sale:

• jocul este în mod esenţial plăcut şi asociat cu afectele pozitive;

• este o activitate executată de dragul ei, este recompensatoare în sine şi nu depinde de executarea scopurilor din afara situaţiei de joc;

• este spontan şi voluntar şi nu este provocat sau controlat de altcineva;

• necesită implicarea activă a participantului;

• nu este acelaşi lucru cu viaţa reală şi nu trebuie luat în sensul strict.

CATEGORII DE JOCURI SI ROLUL LOR PSIHOLOGICCriterii de clasificare: socializare, cunoaştere şi simbolizare.

Socializarea exprimă gradul în care copilul se relaţionează cu ceilalţi copii.

• Jocul solitar este specific bebeluşului şi copilului până în jur de 30 de luni. Copilul desfăşoară activităţi cu obiecte, jucării, imită singur fără a împărţi acţiunile cu ceilalţi copii din jur. Copilul loveşte obiecte, împinge şi trage maşina, suprapune cuburi, răsfoieşte cartea.

• Jocul paralel: doi copii se joacă unul lângă altul şi din când în când se privesc. În parc este uşor de văzut cum la groapa cu nisip fiecare copil se joacă, preocupat numai de ce face el.

• Jocul asociativ: copii stau tot unul lângă altul dar de multe ori se imită unul pe celălalt. Din această activitate de imitaţie apar uneori conflicte. Uneori copilul îl vede pe cel de lângă el jucându-se cu o jucărie şi îşi doreşte să facă şi el, tot atunci, acelaşi lucru, cu aceeaşi jucărie si conflictul s-a declanşat.

• Jocul cooperativ: copii îşi propun o ţintă şi îşi fixează reguli de care ţin seama pentru atingerea ţintei. Prima regulă de respectat este fiecare la rândul său. După 36 luni acest tip de joc este primordial în viaţa copilului. Împărţind şi aşteptând, amânând un impuls, se antrenează pentru a-şi forma autocontrolul.

După criteriul cunoaşterii avem:

• Jocul funcţional: copilul asociază un obiect cu funcţia pe care obiectul o are. Ia telefonul şi îl pune la ureche. În acest fel, învaţă sensul lucrurilor din jur şi înţelege semnificaţia acestora.

• Jocul de construcţii: copilul suprapune cuburi, aranjează formele, execută o construcţie pe care o şi denumeşte.

• Jocul dramatic: unul sau mai mulţi copii se joacă ceva imaginar, de exemplu, fac cumpărături, îngrijesc copilul care este o păpuşă etc.

• Jocul de roluri: copii se joacă împreună, urmând un plan mintal şi o regulă. Exemplu ar fi jocul cu mingea.

În funcţie de evoluţia capacităţii de simbolizare a copilului, se succed stadiile:

• Jocului simbolic: schemele presimbolice apar când bebeluşul arată că a înţeles semnificaţia unor obiecte, acţionând adecvat cu ele, de exemplu pune căciula pe cap, duce linguriţa spre gură etc.

• Jocul de autosimulare, în care copilul pretinde, simulând, de exemplu, că bea, ducând paharul gol la gură, sau se preface că doarme, închizând ochii.

• Jocul de simulare - în grup, copii se joacă pretinzând că hrănesc păpuşa. Jocul de simulare combinat, copii se implică în acţiuni înlănţuite: merg la cumpărături, se întorc acasă, pregătesc mâncarea, mănâncă.

• Jocul de rol – jocul de-a mama şi de-a tata; jocul de-a doctorul etc, Transpun în joc realitatea adulţilor, prin modul copiilor de a o vedea şi o înţelege. Prin reluările jocurilor iar şi iar, copii îşi ajustează acţiunile şi apoi le rafinează şi îşi antrenează imaginaţia şi raţionamentele logice.

Prin joc sunt satisfăcute mai multe nevoi ale copilului:

Nevoia de a crea. Nevoia de mişcare. Nevoia de a fi acceptat şi de a-i fi recunoscute meritele. Nevoia de a distruge.

CARACTERISTICI ALE JOCULUI ÎN FUNCŢIE DE ETAPA DE VÂRSTĂ

În funcţie de complexitate şi ordinea evoluţiei în ontogeneză, Piaget sintetizează 4 categorii de jocuri: - jocurile exerciţiu, - jocurile simbolice, - jocurile cu reguli,- jocurile de construcţii. În literatură se mai vorbeşte şi despre jocurile de mişcare, jocurile de creaţie, jocurile didactice ş.a.

De menţionat este faptul că jocurile sunt de cele mai multe ori compuse din elemente ce aparţin mai multor

categorii.

• Jocul- exerciţiu este caracteristic stadiului senzoriomotor (0-2 ani) al dezvoltării cognitive şi constă în reproducerea unor conduite motorii achiziţionate de curând, pentru simpla plăcere funcţională. Încep prin a fi jocuri de mânuire (tras, împins, răsucire, divizat, scuturat) şi continuă după acest stadiu, sub forma unor jocuri de exercitare a gândirii (comunicări verbale).

• Jocul simbolic este caracteristic gândirii preoperaţionale şi începe pe la 2-3 ani. Acum copilul simte nevoia să retrăiască evenimente pe care le-a observat sau le-a trăit. Deoarece limbajul interior nu este deplin constituit, copilul îşi construieşte simboluri aşa cum îşi doreşte, pe care numai el le înţelege, pentru a înlocui lucrurile pe care nu poate să le exprime prin simboluri verbale. Jocul simbolic nu are doar funcţie evocativă, dar şi de rezolvare a conflictelor.

• Jocurile de construcţii sunt considerate de Piaget o formă de dezvoltare a jocurilor simbolice şi se pot manifesta lucrări în nisip, modelare, construcţii, desenare, decupare lipire ş.a. Până la 3 ani sunt simple jocuri de manipulare, apoi se transformă în construcţii după o temă dată sau din imaginaţie.

• Jocurile cu reguli pot fi: – senzoriale (cu mingea, cu beţişoare, cu bile), – intelectuale (cărţi, table), – cu competiţii, – cu reguli complicate. Au o incidenţă mai mare după 5 ani. Apar în perioada preşcolarităţii, dar se

extind şi intensifica în mica şcolaritate şi se dezvolta toată viaţa.

Evoluţia jocului cu reguli este strâns legată de gradul de socializare a copilului. La preşcolari, respectarea regulilor nu este întotdeauna obligatorie, fiecare joacă cum înţelege, nimeni nu pierde şi toţi câştigă în acelaşi timp, scopul fiind de a se amuza în grup. După 6 ani apar deosebiri semnificative, legate de modul în care se stabilesc regulile şi cum ele sunt respectate.

• Jocul didactic începe odată cu implicarea tot mai activă a adultului în jocul copiilor, pe care îl organizează riguros. Jocul didactic constituie calea de trecere la activitatea şcolară.

• Jocul reprezintă, în perioada preşcolară, principalul mijloc de dezvoltare în domeniile: fizic, cognitiv, social, emoţional şi lingvistic. Jucându-se, preşcolarii îşi dezlănţuie creativitatea şi imaginaţia, învaţă să gândească şi să se descurce în situaţii problematice, achiziţionează noi aptitudini, îşi dezvoltă personalitatea şi stabilesc o bază importantă pentru învăţare.

• La început, preşcolarul mic încă se joacă manevrând obiectele, urmând apoi să îşi dezvolte imaginaţia şi să imite, în joacă rolurile adulţilor - "de-a doctorul", "de-a mama şi de-a tata", etc. Abia în jurul vârstei de 5 - 6 ani copilul descoperă jocul cu reguli şi învaţă să creeze legături cu ceilalţi copii şi să se supună regulilor; toate acestea îl vor ajuta pe preşcolar să se integreze în societate şi să îşi dezvolte personalitatea.

• De subliniat este şi faptul că la 4 ani jocul nu mai este izolat, ca în perioada anterioară. În general preferă să se joace cu copii mai mari ca el, care îşi asumă rolul de organizator şi conducător de joc sau cu copiii mai mici, pe care îi conduce în joc.

• Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică de la an la an, pe măsură ce copilul creste. Până la 4 ani, rolul adultului este de stimulare, de la 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care iniţiază sau solicită tipul de joc.

• Ca o recomandare educativă, este bine ca iniţiativa copilului în joc să fie sprijinită, adultul să evite impunerea propriilor idei în legătură cu jocul.

• Interacţiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă, pentru exersarea capacităţilor de limită (lucruri pe care le-a învăţat de curând si de care nu este sigur, cum ar fi mersul pe bicicletă).

• Cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai usor în activitatea ludică, aceasta fiind asociată puternic cu sentimente pozitive faţă de activităţi de tip rutină (mâncat, îmbrăcat), care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul.

Prin joc se produc:

• Dezvoltarea fizică şi a aptitudinilor motorii,• Dezvoltarea imaginaţiei,• Dezvoltarea aptitudinilor matematice şi de

rezolvare a problemelor, • Dezvoltarea limbajului, • Dezvoltare socială şi morală,• Dezvoltarea personalităţii.

• La adolescenţă se manifestă următoarele aspecte privind jocul:

- Jocul de mânuire evoluează, sub influenţa cunoştinţelor oferite de disciplinele tehnice,

- Jocul cu subiect, aflat în declin în perioada pubertăţii, se interiorizează foarte mult, luând forma reveriilor în care adolescentul devine personaj principal al unor aventuri fantastice, explorări etc.

- Jocul sportiv se manifestă sub forma activă, de practicare a unor sporturi şi sub forma pasivă, prin poziţia de suporter pentru anumite echipe sportive.

- Jocurile intelectuale de tipul şahului, tablelor, biliardului, cărţilor, al jocurilor strategice pe computer, se menţin pe primele locuri în topul preferenţial al jocurilor adolescentului, pentru că-i permit să-şi măsoare capacităţile intelectuale aflate în plină creştere.

• În perioadele tinereţii şi apoi în cele ale vieţii de adult, jocul se transformă într-o specie a distracţiei, prezenţa lui devenind mai difuză şi mai greu de identificat (vizionarea unui film, lectura unei reviste, plimbarea pe strada etc.).

• Însuşiri particulare din punct de vedere psihic ale jocului si distracţiei:

- “odihna activă”, reechilibrare şi stimulare a tuturor rezervelor psihicului ( jocurile sportive, hobby-uri etc).

- funcţie de divertisment şi deconectare- eliberarea rezervelor emoţionale, prin activităţi artistice şi de creaţie.

- condiţii pentru dezvoltarea culturală, intelectuală, de creaţie în domenii variate.

Jocul şi distracţia la vârstele adulte• Adultul, implicat mult mai mult socio-profesional, familial, dispune de un

timp liber mai limitat.

• Omul adult, devenit părinte, începe să acorde o parte din timpul sau jocurilor copiilor, stimulării, dezvoltării lor. Jocurile şi distracţiile în familie au o pondere foarte însemnată în viaţa adulţilor.

• Se achiziţionează jucării adaptate diferitelor vârste ale copiilor, se organizează plimbări, excursii, petreceri cu ocazia diferitelor evenimente din familie.

• Distracţiile sportive se menţin şi au un loc important, diferenţiat.

• Adulţii devin spectatori pasionaţi, în schimb, practicarea sportului este mai puţin activă

Jocul şi distracţia la vârstele înaintate• Jocul cu nepoţii, plimbările prin parc, jocurile de isteţime sunt

caracteristice acestei perioade de viaţă.

• Colecţionarea ocupă un loc important, aceasta şi în contextul diminuării şi deteriorării progresive a auzului, văzului, ceea ce determină restrângerea loisirului de tip lectură, film etc.

Important este că, aşa cum spunea Ursula Şchiopu, “jocul însoţeşte omul întreaga viaţă”.

Teorii ale jocului (1)

• H. Spencer (1861) susţinea că jocul are rolul de a-l ajuta pe copil să-şi cheltuiască energiile de prisos („teoria prisosului de energie”).

• R.S.Lazarus (1883) susţine „teoria recreaţiunii”, văzând în joc activitatea de recreaţie, opusă activităţii de muncă.

• K.Gross (1896) susţine „teoria exerciţiilor preliminare”, potrivit căreia jocul este o manifestare de natură instinctuală, comună tuturor animalelor,legată de exercitarea instinctelor specifice vieţii adulte, a bagajului de mişcări utile în viaţa adultă.

• Stanley Hall (1904) susţinea că prin joc, copilul recapitulează şi retrăieşte în mod instinctiv activităţile care s-au succedat în special

umană (Teoria repetiţiunii).

Teorii ale jocului (2)• Freud consideră jocul un mod de eliberare a emoţiilor îngrădite,

un mecanism de apărare împotriva problemelor şi ca modalitate de control a comportamentului. După Freud, copiii explorează prin joc şi controlează propriile sentimente despre viaţă, într-o situaţie sigură.

• A. Adler explica jocul ca pe o expresie a complexului de inferioritate a copilului care, neputând stăpâni lumea, se refugiază în joc.

• Erikson (1963) afirmă că jocul copilului este forma infantilă a abilităţii umane de a face faţă experienţei prin crearea situaţiilor model şi de a domina realitatea prin experimentare şi planificare.

• Vîgotsky (1967) consideră jocul ca fiind principalul factor al dezvoltării generale, creând o zonă de dezvoltare proximală, unde copilul poate opera la un nivel superior vârstei sale (de exemplu, executarea, pentru prima dată, a mişcărilor de scriere).

• Pentru Bruner (1976), jocul este mijlocul de formare a deprinderilor fizice şi cognitive la copii, subliniind deosebitul potenţial de învăţare al jocului. Activitatea de joc contribuie la rezolvarea problemelor şi la înţelegerea modului de utilizare a instrumentelor.

Referinţe bibliografice• Chateau, J., Copilul si jocul, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1967.• Claparède, E., Psihologia copilului şi pedagogia experimentală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.• Diaconu, M., Educaţia şi dezvoltarea copilului, Editura ASE,

Bucureşti, 2007.• Elkonin, D.B., Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1980.• Piaget, J., Inhelder, Barbel, Psihologia copilului, Editura Cartier,

Bucureşti, 2005.• Şchiopu, Ursula,Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică,

Bucureşti, 1981.• Verza, Emil, Omul, jocul şi distracţia, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1978.