Istoria Transilvaniei - De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Antichitate

Zona ce constituie în prezent Transilvania a fost locuită în mileniul I, î.Hr., de un popor de origine indo-europeană, cunoscut sub denumirea de daci - preponderent în izvoarele latine. Dacii vor constitui nucleul statului carpato-dunărean Dacia, în tot timpul existenței acestuia, respectiv de la începutul domniei regelui Burebista (82 î.Hr.) până la cucerirea imperială romană din anul 106. Capitala statului dac a fost la Sarmizegetusa Regia, în munții Oră ș tiei , și era înconjurată de un sistem exterior de fortificații: Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bănița etc. Regele Decebal (87-106) este cel care asigură regiunii o notorietate în lumea antică datorită războaielor contra Imperiului Roman. După o pace de compromis, încheiată în anul 89 de către împăratul ((Domițian)), Marcus Ulpius Traianus (98-117), cel mai important împărat roman din secolul al II-lea, va cuceri statul dac, punând bazele singurei provincii romane situate la nord de Dunăre în Est-Europa, numită Dacia. Capitala va fi numită tot Sarmizegetusa, dar o altă locație, ruinele orașului aflându-se astăzi în depresiunea Hațegului. Civilizația romană în Dacia va fi una de tip urban, majoritatea orașelor fiind întemeiate pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei: Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum etc. O dezvoltare economică intensă timp de 165 de ani, potențată și de resursele de aur din Munții Apuseni propulsează provincia între cele mai dinamice din Imperiu, din acest punct de vedere. De asemenea, o cetate naturală cum este Transilvania (ca relief), asigura Daciei Superioare - mai apoi Apulensis - și Daciei Porolissensis liniștea necesară unei evoluții remarcabile. Pe lângă acest fapt, cele două legiuni romane și numeroasele trupe auxiliare vor constitui garanția militară a acestei evoluții, fără mari primejdii din exterior. Nu degeaba în emisiunile monetare apare sintagma "Dacia Felix" (Dacia fericită). Este perioada romanizării intense și ireversibile care creează pe dacoromani, strămoșii românilor medievali. Criza Imperiului Roman din secolul al III-lea , anvergura frontului de conflict cu populațiile barbare (de la Atlantic până în Orient), precum și atacurile unor barbari la Dunărea de Jos, în Moesia, îl determină pe Împăratul Aurelian să retragă legiunile și administrația romană la sud de Dunăre (271-275), lăsând "descoperită" populația dacoromană care n-a vrut, sau n-a putut să se strămute. Probabil legiunile chemate să lupte la sud de Dunăre au rămas acolo. Timp de un secol după aceasta în Transilvania se va mai continua viața urbană, dar vitregia noii situații militare de după retragerea legiunilor la 275, situație în care raidurile de pradă și jaf barbare nu mai puteau fi combătute sistematic, au făcut ca treptat societatea dacoromană rămasă să se ruralizează în totalitate, adaptându-se noilor condiții. În acest secol IV, în principal, are loc și cre ș tinarea . În lumea satului se vor păstra inevitabil un timp și reminiscențe păgâne (fenomen frecvent în Europa acelor vremuri), chiar termenul "păgân" ar fi un indiciu în acest sens. El provine din latinescul "paganus", care însemna locuitor al satului. Totuși în accepția romănilor, sensul cuvântlui va fi neechivoc, acela de "necre ș tin " și nu de "sătean".. Primii migratori barbari ce au prădat și invadat frecvent Transilvania postromană, vizigoții, au lăsat urme culturale cunoscute drept Cultura Santana de Mures unde a fost descoperită o importantă necropolă vizigotă. Cultura Santana de Mures acoperă o zonă din nord-estul României de azi și a Ucrainei. Trebuie totuși precizat aci, că dat fiind numărul lor, relativ redus (câteva zeci de mii de purtători de arme), goților le venea greu să ocupe și să domine concret întregul spațiu dacic, ei rezumându-se în a profita de prezența în regiune, prădând pe autohtonii dacoromani. In anul 376 vizigotii, care aveau majoritatea taberelelor în Moldova (deci inclusiv Basarabia) de sud și Est-Muntenia se refugiază de frica unui conflict armat cu hunii, la sud de Dunăre. Nu același lucru le reușește goților de est (Ostrogoți), de dincolo de Nistru, care sunt învinși și supuși de huni, urmându-i timp de 80 de ani prin Europa. Vizigoții, vor continua migrația prădătoare prin Europa, și în primele decenii ale secolului următor vor ajunge până în Galia și Spania. Ceilalți migratori din această regiune a Europei nu au avut nici ei centrul în Transilvania, ci în Câmpia Panonică cunoscută și sub numele de Bazinul Panonic. Următoarea popula ț ie migratoare care se stabileste la est de Dunărea de Mijloc (regiunea

Dunăre-Tisa) și în Transilvania de nord-vest, după ce va fi infrânt pe hunii "de după Attila", sunt gepizii cu o capitală in zona Clujului. La Apahida și în apropiere de Turda au fost gasite morminte ale gepizilor. Gepizii vor fi prezenți în Est-Panonia și în nord-vestul Transilvaniei până în anul 567. Atunci Avarii asiatici împreuna cu longobarzii vor învinge decisiv pe gepizi, înființând în Bazinul Panonic regatul avar. Dupa sec, VI , o populație migratoare ce a intrat frecvent în contact cu spațiul carpato-dunărean (deci și Transilvania) în tranziția ei nord-sud spre sudul Dunării au fost slavii, care vor întemeia (cu bulgarii și populația autohtonă) ulterior Imperiul Bulgar. În Bazinul Panonic, la vest de Transilvania, după decaderea statului avar (la finele sec.VIII), vor veni în jurul anului 900, tot din Asia, maghiarii care timp de 60 de ani vor face nenumărate raiduri de pradă în vestul Europei, Transilvania reprezentând pentru ei o mare perioadă din sec. X un obiectiv secundar. Abia după ce au fost creștinați, în jurul anului 1000, și nemaiputând face incursiuni în Vest, au început sistematic maghiarii, extinderea în Transilvania. Prima cronică maghiară numită și "Cronica lui Anonymus" atestă în Transilvania un ducat condus de un român numit Gelu. După sedentarizarea maghiarilor și creștinarea lor sub Stefan (István) cel Sfânt (1001) timp de două secole durează cucerirea Transivaniei, precum și organizarea acesteia, sub forma voievodatului. Documentul Gesta Hungarorum al lui Anonimus a fost pus in discutie de faptul ca ungurii au supus, doar pentru a distruge si depreda in decursul a cativa ani mare parte a oraselor europene in floare: Marsiglia, Verona, Benevento, au supus si s-au instapanit de Moravia, au asediat Constantinopolul obligand imparatul la o alianta. Aceste informatii nu le contine Cronica Anonimus, contine doa lupta de 200 de ani pentru cuceritrea Transilvaniei. Varianta maghiara este ca in urma luptelor dintre Moravia si Bulgaria, unde ei erau aliati ai Moravilor, la n momnet dat Bulgarii si Moravii s-au aliat intre ei impotriva ungurilor, situatie care i-a obligat sa se refugieze in Transilvania.

Evul Mediu

Există două teorii contrare, dezbătute aprig de istoriografia oficială română și de cea oficială maghiară si europeana:Continuitatea daco-romană - după retragerea romană din provincie, populația dacă romanizată (dacoromanii) continuă să trăiască în Transilvania, pe întreg parcursul marilor migrații. Teoria migrației (europene) românești - romanii (imperialii), ar fi decimat complet pe daci în războiul din anii 105-106 și tot ei s-ar fi retras cu toții după 170 de ani la sud de Dunăre, după care românii după 900 de ani ar fi migrat din Balcanii vestici (unde erau state slave) până în Transilvania condusă ("luată") de unguri în secolul XII. Desigur această maghiară teorie, ridică multiple întrebări logice, între care una este crucială: cum se poate explica faptul că poporul român (vorbitorii de limba română) ar fi putut "regăsi" după 900-1000 de ani, în sec.XII (la presupusa "reîntoarcere"), teritorial vorbind, exact aceeași țară locuită cu 1000 de ani înainte de strămoșii dacoromani și daci, și anume Dacia antică. Cele două versiuni diferite par să se îndrepte în ultimul timp spre o soluție de mijloc. Vezi și: Originea românilor

Triburile maghiare au intrat în Bazinul Panonic, aflat la vest de interiorul Arcului Carpatic unde este situată Transilvania, spre sfârșitul secolului IX, în anul 896, când s-au stabilit în câmpia Panoniei. Ocuparea Transilvaniei (maghiară: Erdély, germană: Siebenbürgen) a debutat spre mijlocul secolului al X-lea, când două triburi maghiare - Gyula și Kende -, pătrund, venind dinspre Câmpia Panoniei, pe văile râurilor Mure ș și Some ș (inferior,de vărsare). Tribul Kende și-a stabilit centrul de putere în Câmpia Tisei (ung. Alföld), deci în Bazinul Panonic. Tribul Gyula și-a ales ca reședință anticul Apulum, locuit la această dată de slavi și de autohtoni români și denumit Bălgrad (lat. Bellegrad) și, respectiv, Bălgrad, localitate cunoscută azi sub numele Alba Iulia. O nouă etapă în procesul cuceririi Transilvaniei debutează în primii ani ai secolului XI, când, în anul 1003, regele Ștefan I (Istvan I) ocupa cetatea Bălgrad (ung. Gyulafehérvár), îl ia în captivitate pe Gyula și supune teritoriul de locuire al tribului autorității Regatului Ungariei. Acum sau, mai probabil, spre mijlocul secolului XI se produce o deplasare a hotarului regatului spre estul și sud-estul Transilvaniei. Pentru câteva decenii, granița regatului va fi stabilită temporar, pentru câteva decenii,

pe o linie care, venind dinspre est, urma cu aproximație valea râului Târnava Mare și se continua, spre vest, pe valea râului Seca ș . În primele decenii ale secolului XII liniile fortificate de graniță (ung. gyepű) ale statului maghiar urmau, în zona centrală a sudului Transilvaniei, cursul râului Olt. Deplasarea graniței statale pe linia naturală de demarcație a Transilvaniei, formată de lanțul Munților Carpați, și încheierea procesului ocupării sale s-a produs spre sfârșitul secolului al XII-lea.În secolele XII și XIII, în regiunile din sud și nord-est au fost așezați de către regii maghiari, din considerente de ordin militar, coloniști germani numiți sa ș i . Influența germană a devenit mai marcantă la începutul secolului XIII, când, în anul 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de invaziile cumanilor. Alungarea cavalerilor teutoni în anul 1225 a diminuat forța de apărare a Trasilvaniei de sud-est, expunând Ț ara Bârsei invaziei mongole din primăvara anului 1241.

Stema Transilvaniei

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune. Societatea era împărțită în trei "națiuni" privilegiate, maghiarii, secuii și sașii, fiecare având 7 unități administrative: 7 județe maghiare, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești. (Vezi și partea de jos din Stema Transilvaniei). Aceste națiuni, totuși, își aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărțirea strict etnică. Deși clasa neprivilegiată a iobagilor era formată majoritar din români, conținea și câțiva sași, secui sau maghiari. Puțini au reușit să ajungă la rangul de nobili, printre care se numără și Iancu de Hunedoara (János Hunyadi în maghiară), căpitan și regent al Ungariei și erou în războaile turcești, care era de descendeță română. După înăbușirea în 1437 a unei revolte țărănești ("Revolta de la Bobâlna") cele trei "națiuni" și-au înnoit uniunea; rebelii au fost reprimați cu cruzime, iar sclavia a devenit mai fermă ca niciodată. Fiul lui Iancu de Hunedoara, transilvăneanul Matei Corvin a devenit unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.După ce principala armată ungară și regele Ludovic al II-lea au fost învinși în Bătălia de la Mohács (1526), Ioan I Zápolya, voievod al Transilvaniei, a profitat de puterea sa militară și s-a proclamat cap al partidului naționalist ungar, opunându-se succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu Împăratul Ferdinand I) la tronul ungar. Ioan I a fost ales rege al Ungariei, în timp ce un alt partid îl recunoștea pe Ferdinand. În lupta pentru putere, Zápolya s-a bucurat de sprijinul sultanului Suliman I, care după moartea lui Zápolya (1540) a invadat Ungaria centrală cu pretextul oferiri unei protecții fiului fostului rege, Ioan al II-lea. Ungaria era în acel moment împărțită în trei secțiuni: Ungaria de vest, sub autoritate habsburgică, Ungaria centrală, sub autoritate turcească și semi-independenta Transilvanie, în care influențele austriece și turcești s-au luptat preț de aproape două secole pentru supremație.

Mihai Viteazul

Magnații unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independența. Familia Báthory, care a venit la putere după moartea lui Ioan al II-lea (1571), a condus Transilvania sub suzeranitate turcă și austriacă (până în 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea voievodului Mihai Viteazul al Ț ării Române ș ti și de intervenția militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câștigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Șelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele trei principate române. Totuși unirea română nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.În 1604, Ș tefan Bocskay a condus o revoltă împotriva autorității austriece, fiind recunoscut în 1606 de împărat ca prinț al Transilvaniei. Domnia succesorilor săi, în special cea a lui Gabriel Bethlen și cea a lui Gheorghe I Rákóczi a adus epoca de aur în Transilvania. Principatul a devenit centrul culturii ungare și al umanismului, principalul bastion al Protestantismului în Europa de Est și singura țară europeană în care romano-catolicii, calvini ș tii , luteranii și unitarienii se bucurau de libertate religioasă totală. Statutul creștinilor ortodoc ș i și al credincioșilor mozaici din Transilvania era acela de "tolerați", adică neavând una din cele patru religii oficiale ("recepte") ale principatului, aveau totuși dreptul să-și practice cultul și să-și construiască biserici respectiv sinagogi. Astfel,cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania datează din sec. al XV-lea (bisericile de piatră din Țara Hațegului, de la Densuș, Râu de Mori etc.), iar cele mai vechi sinagogi datează din sec. al XVII-lea (sinagoga din Alba Iulia etc.).După înfrângerea turcilor în apropiere de Viena (1683), Transilvania s-a luptat zadarnic cu influența austriacă în creștere, iar alianțele cu Turcia în timpul domniei lui Emeric Thököly și cu Fran ț a în timpul lui Francisc II Rákóczi s-au dovedit a fi fatale pentru independența sa. În 1711, controlul austriac a fost stabilit definitv asupra Ungariei și Transilvaniei, Habsburgii cumulând funcția de principi ai Transilvaniei și numind în Transilvania guvernatori proprii. Transformarea Transilvaniei din principat în mare principat în anul (1765) a fost mai mult un gest formal. Presiunea autoritățiilor birocratice habsburgice a erodat gradual independența tradițională a Transilvaniei. În 1791, românii ardeleni au elaborat o petiție pentru Împăratul Iosif al II-lea în scopul recunoașterii lor ca cea de-a patra "națiune", precum și a egalității lor religioase, dar Dieta Transilvaniei a respins petiția lor, lăsându-i pe români în vechea lor stare, aceea de "tolerați", alături de armenii, evreii și grecii din Transilvania.

Epoca modernă

În 1848 ungurii au proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, promițând românilor abolirea sclaviei în schimbul sprijinului lor împotriva Austriei. Românii și sașii au respins oferta și în schimb s-au ridicat împotriva statului național maghiar. În luptele ce au urmat în 1849 între unguri și forțele austro-ruse (sprijinite de români și sași), republica ungară a lui Lajos Kossuth a fost reprimată. Perioada imediat următoare de guvernare militară austriacă (1849-1860) a fost numită neoabsolutismul habsburgic. În anul 1853 biserica greco-catolică din Transilvania a fost ridicată la rangul de mitropolie, având centrul la Blaj.

Activarea se se va face în 1855. Două episcopii au mai fost înființate: Gherla și Lugoj alături de mai vechea episcopie din Oradea. Prin patentele imperiale din 1853 și 1854 țăranii vor fi împroprietăriți. Biserica ortodoxă a fost ridicată și ea la rangul de mitropolie în anul 1864, avândul ca mitropolit pe Andrei Ș aguna .Perioada cea mai plină de speranțe pentru populația majoritară, adică cea română, a fost cea a fost perioada liberalismului 1860-1867. Prin revenirea la autonomia Transilvaniei și convocarea unei diete la Sibiu, după secole de la "unirea națiunilor privilegiate" au fost adoptate legi prin care s-a stabilit egalitatea națiunii române din Transilvania cu fostele națiuni privilegiate, iar limba română a devenit limbă oficială a Transilvaniei, alături de germană și maghiară. Totuși, în compromisul (Ausgleich) din 1867, care stabilea Monarhia austro-ungară, Transilvania s-a reunit cu Ungaria.În perioada dualismului (1867-1918) Transilvania a aparținut Ungariei. După câteva legi cu conținut liberal precum legea naționalităților și legea învățământului din 1868, treptat politica maghiară urmărește ideea statului național ungar, cu toate consecințele ce decurg de aici. În mișcarea națională a românilor din Transilvania pot fi remarcate următoarele momente: -1869 formarea partidelor naționale: Partidul Național Român din Transilvania, alături de PNR din Banat.Conferință de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 și adoptarea programului PNR. Principala cerință: autonomia Transilvaniei. PROGRAMA partidei naționale române din Ungaria și Transilvania stătorită în conferința electorală din Sibiu la 12-14 mai 1881. Partida națională va lucra pe teren legal pentru obținerea următoarelor drepturi: Încât privește Transilvania şi recâștigarea autonomiei sale.

1. Întroducerea prin lege a usului limbi române în toate ținuturile locuite de români atât în administrație cât și în justiție.2. În ținuturile locuite de români aplicarea de funcționari români, iar dintre neromâni numai din aceia, care știu vorbi și scrie românește și care cunosc moravurile poporului român; și delăturarea usului de astăzi de a se aplica ca funcționari indivizi necunoscuți și necunoscători de popor. 3. Revizuirea legii despre egala îndreptățire a naționalităților în favoarea acestora; loiala și reala executare a tuturor legilor. 4. Eluptarea și susținerea autonomiei bisericilor și școlilor confesionale, ca unor chestiuni curat de naționalitate. Prevederea din visteria statului a școlilor române și a altor institute de cultură națională în proporțiune cu sacrificiile de sânge și avere, ce le aduce naționalitatea română pentru patrie; având de a se înlătura legile și ordinațiunile, care să fie contrare dezvoltări naționale. 5. Crearea unei legi electorale pe baza sufragiului universal, sau cel puțin ca fiecare cetățean, care e supus la dare directă să fie investit cu drept de alegere. 6. Fiindcă prosperarea statului e condiționată de mulțumirea tuturor cetățenilor săi, iar prin protejarea unei naționalități și suprimarea celorlalte se provoacă nemulțumire, se tulbură liniștea locuitorilor și se nutrește ura reciprocă: partida națională va lupta contra tuturor tendințelor de maghiarizare manifestate din partea organelor statului pe cale directă și indirectă ca în contra unor fapte nepatriotice. 7. În chestiunile libertăților publice peste tot, precum și a reformelor necesare în administrația publică și mai ales în situațiunea economică-financiară, respectiv în privința sarcinilor publice, devenite nesuportabile, partida națională va conlucra frățește cu toți aceia, care mai vâros vor ține cont de interesele și bunăstarea poporului peste tot. 8. Chestiunea dualismului nefiind astăzi la ordinea zilei, partida națională își rezervă (dreptul) de a se pronunța asupra ei la timpul său. -1892 Înaintarea Memorandului către împăratul Francisc Iosif. -1894 Procesul memorandiștilor de la Cluj. -1905 Trecerea la activism, adică intrarea PNR în lupta politică a statului și trimiterea de deputați în parlamentul de la Budapesta. În 1918 are loc unirea Transilvaniei cu România, urmând să se formeze România Mare. Pe 1 decembrie 1918, românii din Transilvania adunați la Alba Iulia proclamă "unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Cri ș ana și Maramure ș cu România pentru totdeauna". Forțele române din Transilvania intră în Ungaria, după ce comuniștii maghiari câștigă putere sub conducerea lui Bela Kun și armatele maghiare invadează nord-vestul României. Armatele române ajung până la

Budapesta și schimbă guvernul comunist. Unificarea tuturor teritoriilor locuite de români este pentru prima dată menționată în tratatele de pace de la Versailles (1919-1920), și susținută de încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria la Alba Iulia în 1922.

Bibliografie

Dr. Konrad Gündisch - THE HISTORY OF TRANSYLVANIA AND THE TRANSYLVANIAN SAXONS"Istoria lumii în date", Edit."Chronik", (C.Haschke), 2004."Istorie-diponibilizată", în 6 vol., (Im. Geiss), Edit. "Harenberg-Lexicon", 1993."Istoria lumii", în 36 vol., vol.8("Imp. roman și vecinii săi"), (Fergus Millar), 1998.

Transilvania - De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este regiunea istorică din centrul României.

Poziția geografică. Terminologia

Harta României, cu Transilvania propriu-zisă (portocaliu închis)(Banatul, Crișana, Sătmar și Maramureș în portocaliu deschis)

Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei și versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află 10 județe: Alba, Bistri ț a-Năsăud , Bra ș ov , Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mure ș , Sălaj și Sibiu.Noțiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpa ț ii Orientali , Carpa ț ii Meridionali și, la vest, de Carpa ț ii Occidentali (Mun ț ii Apuseni ). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramure ș , Cri ș ana , Sătmar, ținut cunoscut și sub denumirea Partium, adică „părțile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: „princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”). Adică: județele

(comitatele) Maramure ș , Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte județele (comitatele) Maramureș, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (țara) Chioarului și județele (comitatele) Arad și Severin.Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpa ț ii Orientali și nord de Carpa ț ii Meridionali , astfel incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Cri ș ana , Sătmar și Maramure ș , însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Etimologia cuvântului „Erdély”

Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure".La începutul secolului al XII-lea, teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve. Anonymus scrie în latină „Erdelw” în secolul XII-XIII

„Exinde montes descenderunt per tres menses et deveniunt in confinium regni Hungariae, scilicet in Erdelw.«) (»In Erdelw igitur quieverunt et pecora sua recreaverunt.«). (»Almus in patria Erdelw occisus est, non enim potuit in Pannoniam introire.«”

„Predictus uero tuhutum uir prudentissimus misit quendam uirrum asututm patrem opaforcos ogmand, ut furtiue ambulans preuideret sibi qualitatem et fertilitatem terre ultra siluane: et quales essent habitatores eius. Quod si posse esset, bellum cum eis committeret. Nam uolebat tuhutum per se nomen sibi et terram aquirere. Vt dicunt nostri ioculatores: omnes locaa sibi aquirebat, et nomen bonum accipiebant. Quid plura? Dum pater ogmand speculator tuhutum per circuitum more uulpino, bonitatem et fertilitatem terre et habitatores eius inspexisset, quantum humanus uisus ualet. Vltra quam dici potest dilexit, et celerrimo cursu ad dominum suum reuersus est. Qui cum uenisset: domino suo de bonitate illius terre multa dixit. Quod terra illa irrigaretur optimis fluuiis, quorum nomina et utilitates seriatim dixit. Et quod in arenis eorum aurum colligerent, et aurum terre illius optimvm esset. Et ut ibi foderetur sal et salgenia, et habitatores terre illius uiliores homines essent tocius mundi. Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur.”

(Cap. 25 De prudentia tuhutj (Despre înțelepciunea lui Tuhutum): Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înțelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe calitatea și fertilitatea țării și ce fel ar fi locuitorii acesteia. Și dacă ar fi posibil să poarte război cu aceștia. Căci Tuhutum voia să-și câștige prin sine nume și pământ. Cum spun bufonii noștri: toți și-au câștigat ținuturi și au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea și fertilitatea pământului și pe locuitorii acestuia, cât țintește privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune și s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care (Ogmand), pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei țări. Că acea țară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume și utilitate le-a spus pe rând. Și că în nisipul acestora se culege aur și aurul acelei țări este foarte bun. Și în ce fel acolo se extrage sare și sărături și că locuitorii acelei țări sunt mai neînsemnați din toată lumea. Pewntru că sunt blasi și sclavi, pentru că nu au alte arme decât arcul și săgețile și ducele acestora Geleou este mai puțin ferm și nu are în jurul său ostași buni și nu

ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor și picenaților (pecenegilor).)

Numeroși cercetători interpretează ultra silvana și Transilvania drept echivalente latinești ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos). Anonymus face această mențiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” și „Galiției”, dar în contextul localizării geografice a țării lui Menumorut și a codrului Igfon. Citat (în ortografia latină din original):

„Terram uero que est inter thisciam et siluam igfon, que iacet ad erdeuelu, a fluuio morus usque ad fluuium zomus, preoccupauisset sibi dux morout, cuius nepos dictus est ab hungaris menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes cozar qui dicuntur.”

(Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.)

Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici și texte oficiale, ale denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: De terra ultra siluana (titlul cap. 24); Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt (în același capitol); cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos și Tonciulescu.)Unii cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită și în alte nume proprii: Erdőd -> Ardud etc. Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât și a celorlalți autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latinește deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.) Controversată este semnificația și originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Ș aprut . Monarhul hazar menționa „țara Ardil” (în ebraică Ereț Ardil, „ארדיל”), bogată în aur și argint. Această mențiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432.

„Numele românesc popular al țării este Ardeal. Acest nume se poate citi pentru prima dată într-un document din 1432: Ardeliu (Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volum I,pagina 22)”

. Alți cercetători au adus în discuție termeni de origine indo-europeană derivați din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, și celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezența radicalului "ard" (cu sensul de „înălțime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt și păduros”. Trebuie amintit aici și forma latina "Arduus" care apartine aceleiasi radacini etimologice și forma indiana veche "ardhuka" "a prospera" si forma albaneza "ardh-" care cu extensia "na" a dat "ardhuna" insemnând "profit" "castig" [1] Cuvintele "aridica" si formele "rădica", "rîdica", "ar(i)dica" apartin acestei rădacini si se poate aminti semantic si epitetul Dacia "Felix" insemnând Dacia "Prosperă"[2]

Unii cercetători au propus o explicație bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiție românească creștină străveche, și anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puțin plauzibilă.Terminatia “-eal” in românescul cuvânt “Ardeal” probează de asemenea că n-a fost preluat in română din maghiară Terminatia maghiară “-ely” devine “ei” in română. Cuvântul Ardeal in mod evident nu are terminatia “ei” în română.S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut

în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deși vatra străveche, de pe ambii versanți ai munților Urali, unde trăiesc și astăzi populații ugrice, sunt împăduriți). Totodată s-a constatat și fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele românești preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” inițial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.Limba maghiară nu apartine grupului limbilor indo-europene iar cuvântul “Ardeal” este de origine Indo-Europeana. Până în prezent, nici un lingvist nu a reușit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuși, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată și de Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa Ardeal, pământ și cuvânt românesc (Editura Miracol, București, 2001, ISBN 973-9315-60-7). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului și le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu scrie într-o notă de subsol (într-o altă carte) atașată textului ediției îngrijite de el a cronicii lui Anonymus,Gesta ungarorum (care conține și textul original în facsimil): În toate edițiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” și adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „țara de dincolo de pădure”, așa cum a fost tradusă până în prezent de toți traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky folosește, în traducerea în ungurește, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli [túli] „[de] dincolo” și föld „țară” [de fapt „pământ”], deci „țara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „țara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu folosește cuvântul Erdély pentru a traduce în ungurește terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungurește cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la țara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”. De subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, așa recunoaște însuși Tonciulescu. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin ultra, care nu înseamnă foarte, așa cum o confirmă și cele mai prestigioase dic ț ionare . Există deci motive întemeiate pentru a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.

Etimologia cuvântului „Siebenbürgen”

Ca și numele de „sa ș i ”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar și astăzi regiunea intracarpatică, are în jurul ei controverse importante în rândul istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înțelegea inițial numai provincia Sibiului, astăzi ea cuprinde regiunea de podiș dintre Mun ț ii Apuseni , Carpa ț ii Meridionali și Carpa ț ii Orientali , adică tocmai zona denumită tradițional de către maghiari drept „Erdély”(Ardeal). Cele mai vechi interpretări ale acestui nume sunt:

Anul 1241: în „Analele de la Zwifalt”: „Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”[3]

în „Annales Sancti Trudperti”: „...Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”[4]

Anul 1242: în notițele călugărului Erfurt: „Eodem anno Tartari in Ungaria, terra scilicet Septem castrorum, civitatem dictam Hermanii villam in Aprili expugnantes, usque ad centum ibi peremerunt...”[5]

Anul 1285: mențiune: „...Eodem anno Tarthari terram Ungarie que dicitur Septemcastris, intraverunt et multos chirstianos captivaverunt et occiderunt” și „...quid audientes Septemcastrenses”.[6]

Anul 1296: o mențiune despre un anume „maister Dietrich von Siebenbuergen”.[7] Anul 1300: Ottacher din Stiria amintește despre „Sybenburger”.[8]

După cum se poate observa, în numeroasele variante ale lui „Siebenbürgen” și „terra scilicet Septem castrorum” apare numeralul „șapte” (respectiv septem) și substantivul „Burg” (respectiv „castrum”). Primul care a încercat o explicație a fost Papa Pius al II-lea (Aeneas Silvius Piccolomini) care a dat sugestia că numele vine de la existența unui număr de șapte orașe.[9] Acesta a făcut referire la Sibiu, Cluj, Sighi ș oara , Sebe ș , Media ș , Bra ș ov , și Bistri ț a . Th.Nägler consideră că

Papa Pius al II-lea și o mulțime de alți cercetători din acest domeniu care au încercat o enumerare a unor orașe existente în acea epocă care să fie în număr de șapte, nu au putut aduce dovezi științifice credibile. Pentru a susține o asemenea afirmație, el indică faptul că adeseori s-au făcut referiri de localități care au fost întemeiate ulterior perioadei în care numele de „Siebenbürgen” a devenit cunoscut. Th.Nägler dă în acest sens exemplul orașului Brașov care datează dintr-o perioadă mai târzie decât Sibiul, Clujul sau Sebeșul, adică din secolul al XIII-lea. În plus, susține Nägler, până în secolul al XIII-lea în Transilvania nu existau orașe medievale.[10]

Emblema cu cele „Șapte cetăți” componente

Eduard Robert Rösler [11] avansează ideea că sașii nu au înțeles denumirea veche a orașului Sibiu, „Cibinium” sau cea presupus a fi a unui greav localnic, „Villa Hermanni”, și au numit așezarea „Cibinburg”. Din „Cibinburg”, după părerea sa ar fi luat naștere numele de „Siebenbürgen”, care ar fi devenit după un timp și numele întregii provincii a Sibiului.[12] De fapt, numele de „Cibinburg” nu apare menționat în niciun document până în secolul al XIV-lea, sașii adaptând în dialectul săsesc cuvântul „Cibin” în forma „Zabeng” care este o exprimare foarte diferită de „Siebenbürgen” pentru a putea accepta formarea numelui în dispută.K.J.Schröer[13] consideră că numele de „Siebenbürgen” ar veni de la regiunea muntoasă din Germania, „Siebengebirge” (Șapte munți), supoziție necredibilă prin simplul fapt că nu au fost menționați coloniști în Transilvania care să provină din acea regiune. Fritz Holzträger[14], susține o teză similară pornind de la modul de formare a denumirilor din regiunea Rinului cu numeralul „sieben”. Toate dovezile documentare sunt însă mai târzii, folosind cuvântul dialectal „Sewenberjen” prin care el consideră că locuitorii din zona Cibinului l-ar fi dat Carpaților Meridionali și denumirea s-ar fi referit doar la provincia Sibiului, „berjen” transformându-se în „bürgen”(cetăți). J. Wolff[15] supune atenției opinia că numele ar veni de la „cele Ș apte Scaune ”, a căror regiune administrată de sași coincide cu teritoriul al carui nume este atat de disputat. Cum „scaunele” erau în număr de șapte, dar menționarea documentară a lor este datată de abia în secolul al XIV-lea și la nivelul anului 1200 procesul de colonizare era în plină desfășurare, Th.Nägler consideră că „Siebenbürgen” este mai veche decât organizarea administrativă a provinciei Sibiului.[16] Kurt Horedt [17] în cercetările sale arheologice a constatat existența a zece cetăți de graniță în sudul Transilvaniei: Cisnădie, Avrig, Ră ș inari , Sibiel, Tili ș ca , Orlat, Săsciori, Gârbova, Tălmaciu și Lauterburg(Boi ț a , lângă Turnu Ro ș u ). K. Horedt este de părere că șapte dintre ele au reprezentat baza pentru formarea numelui „Siebenbürgen”. Cum numele de „Siebenbürgen” era deja omniprezent la începutul secolului al XIII-lea, dovezile arheologice ale lui K.Horedt nu corespund cazului studiat deoarece săpăturile efectuate au identificat construcții ridicate cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.[18] Într-un mod similar colonizării germane în Transilvania, ungurii și secuii erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizați în regiuni tribale și ulterior în comitate, iar în Transilvania în triburi și gin ț i , și mult mai târziu în scaune[19]. Este cunoscut faptul că secuii, din cele șase triburi, au format șapte scaune din care șase în sud-estul

Transilvaniei urmate de scaunul Arieș din Munții Apuseni. Mai vechi decât scaunele secuiești și cele săsești au fost cele șapte comitate transilvănene ungurești.[20] Asemănător sașilor, secuilor și ungurilor, există mențiuni documentare de organizări teritoriale în șapte scaune ale cumanilor în Ungaria și chiar ale românilor din Banat.[21] Toate cercetările și disputele în jurul numelui „Siebenbürgen” conduc la conturarea ideii că atât comitatele inițiale săsești și cele șapte scaune cât și denumirea în cauză provin din perioada cuceririi ungare.[22] Astfel, primele mențiuni documentare amintesc prima dată, secolul al XII-lea, de comitatele ungurești și mai târziu de scaunele secuiești și săse ș ti , ultimele două având aceeași perioadă de formare.[20]

Geografia Transilvaniei

Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ț ara Românească prin lanțul Carpa ț ilor Meridionali și în est de Moldova prin Carpa ț ii Orientali . Zona vestică a Transilvaniei (Cri ș ana ) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureșului istoric - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mure ș , Some ș , afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraș din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul și Alba Iulia) urmat de Bra ș ov (vezi secțiunea separată din acest articol pentru populații și o listă mai completă).

Istoria Transilvaniei

Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creștine

În secolul al IV-lea î.Hr., venind dinspre apus, s-au stabilit, pe teritoriul actualei Transilvanii, primele comunițăti de cel ț i , urmate de alte grupuri venite în cursul aceluiași secol. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celti și populațiile autohtone. Eventualitatea unui atare scenariu este sugerată doar de obiectele de uz militar și de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabile sunt cele de la Ciume ș ti (jude ț ul Satu Mare ), veritabil tezaur de obiecte aparținând culturii La Tène (asociată cu cel ț ii ). Notabil este și faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea pașnică dintre populațiile autohtone si celți. În numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida (jude ț ul Cluj ) și Fântânele (jude ț ul Bistri ț a-Năsăud ). În egală masură în morminte dacice au fost descoperite obiecte celtice de factură La Tène, și ceramică celtică. Conviețuirea dintre cele doua popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (colană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative aplicate pe ceramică imitându-le pe cele celtice. Unii autori, susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenență. Convietuirea pașnică probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, Strabo amintind incursiuni ale sale împotriva cel ț ilor din bazinul Carpaților.În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munții Oră ș tiei .Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia, primul guvernator (provizoriu) al acestei noi provincii fiind generalul Longinus, apropiat colaborator al lui Traian, în războiul din anii 101-102, fost consul roman, prin anii 90 [23] [24] ,[25]. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia porolissensis, cu capitala la Porolissum, și Dacia apulensis cu capitala la Apulum. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii. Așezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția minereului de aur. În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și go ț ilor , împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia superior, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Dardania).Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiție apostolului Andrei începutul creștinării dacilor. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conține inscriptia ego Zenovivs votvm posvi („eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv”). Gepizii, o populație germanică care a dominat temporar Transilvania în sec. VI, au fost creștini, adepți ai arianismului.După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III și X, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia, în 896, aceștia avansând treptat către interiorul arcului carpatic.Istoria Transilvaniei în așa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administrației romane (271 d.Hr.) și începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotații politice și naționaliste.Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenții naționaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc și sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic. Literatura istoriografică de popularizare pentru publicul larg abordează poate prea succint perioada regatului de mare întindere, cu centrul în Transilvania, fondat după înfrîngerea hunilor sub Ellak, fiul lui Attila, de o confederație rebelă condusă de regele Ardarich și gepizii săi, populație înrudită cu goții, ajunsă aici în cadrul migrațiilor confederației anterioare, a hunilor. În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole gepide, adăpostind osemintele unor figuri regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conține scheletele a doi regi, probabil în succesiune generațională; necropola prințesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” și necropola de la Vlaha; și cele două tezaure cu podoabe din aur și altele descoperite în 1797 și 1889 în Ș imleul Silvaniei . La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiți de războaie cu longobarzii, alți germanici, au emigrat împreună cu aceștia în Italia. Rămășițe de populație gepidă, căzute sub stăpînirea avară și slavă, au fost menționate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 și 601.

Incursiuni ale popoarelor migratoare pe teritoriul României, secolul VII - XIII

În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate și timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi și includerea teoriei admigra ț iei formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) și din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană se situează în această privință pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Cri ș ana , podișul transilvan și Maramure ș , unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au ființat după „retragerea aureliană” Diocesis Daciae (provinciile Moësia superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalma ț ia ), Dardania, Dacia mediterranea, Dacia ripensis), adică Serbia și vestul Bulgariei, precum și Diocesis Thraciae, în care dieceză cele mai importante pentru populația latinofonă și apoi românofonă au fost provinciile Moësia inferior, Thracia și Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului). Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime și oronime (masivi și culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surdulița, Piskulje (piscul)), Negrișor și altele, menționate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu[26] aflați în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)[27], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromânești) atestate în Peninsula Balcanică. Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în mun ț ii Beschizi , este Valašske.)

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt „Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc (acestea

două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis și mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).

Migrația maghiarilor

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor și cronicile rusești Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou, un „blachus” potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieșită din comun dacă se are în vedere că diverși istorici care contestă continuitatea românească susțin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absența lor din evidențele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat și istoricul ardelan David Prodan).

Voievodatul Transilvaniei

Formațiuni politice românești în secolele IX - XIII[28]

Ocuparea Transilvaniei a fost inițiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula și kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mure ș și Some ș . Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârșitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaților Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în „țările” românilor, autoritatea regalității maghiare a început să fie resimțită abia după secolul XIV. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizare statală bine configurată în Transilvania, întărituri menționate în izvoare ca indagines, gyepũ sau presaka (prisăci), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite porta, clusa sau kapu („poartă” în maghiară și turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii redactate în latină sub denumirile speculatores, sagittarii și (în maghiară) örök („străjeri”). În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de Terra ultra silvam, „țara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus. În paralel cu ocuparea, s-a desfășurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultățile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) și a lipsei oamenilor necesari administrației și armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare europene, precum sa ș ii (populație mixtă germană și vallonă), secuii și Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat așadar secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones. Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice și ecleziastice. În 1111 a fost evocat primul demnitar laic, un anume „Mercurius princeps Ultrasilvanus”, cât și primul episcop catolic al Transilvaniei, Simion Ultrasivanus, cu reședința în cetatea de la Bălgrad sau Bellegrad, astăzi Alba Iulia, acesta fiind menționat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume catedrala catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea. Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunțându-se la principat sub presiunea tradiției românești, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania și urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord de al doilea Ț arat Bulgar cu sprijinul cumanilor asupra Imperiului Latin (1204-1261), regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a colonizat în 1211 în Ț ara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comenduirii

ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea. În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, sa ș ii au dobândit prin Andreanum, o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială și ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Ș apte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Ț ara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Bra ș ovului și Bistri ț ei . Între 1325 și 1329 sistemul administrativ și juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obștii sașilor au purtat denumirea Universitatea Națiunii Sașilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat și ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul și sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune și de privilegii similare. Din cele șapte unități administrativ-teritoriale secuiești originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înființate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune. Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în ob ș ti săte ș ti și uniuni de ob ș ti , conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ț ara Făgăra ș ului , Ț ara Amla ș ului , Ț ara Ha ț egului , Ț ara Maramure ș ului , Ț ara Lăpu ș ului ), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).În secolele XIV-XV, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte române ș ti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „grecești” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici. Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei.

Așezarea unor noi hospites (coloni ș ti ), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Bra ș ov , Bistri ț a și Sighi ș oara ), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.Pe fondul procesului de reconstrucție se fac resimțite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendințe centrifuge în sânul marii nobilimi maghiare și, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Bor ș a (1282-1294) și al urmașului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregațional, menționat în izvoare ca regnum Transilvanum, autonom față de Regatul Ungariei. Aceste evenimente au dus la subminarea gravă a autorității centrale, afectată și de disputele dinastice, restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii maghiari, sa ș ii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congrega ț ii sau universită ț i (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”). Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 și moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ț ării Române ș ti , au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania și centrul Europei. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ș tefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruiește lui Ș tefan cel Mare , în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de țăranii români, dar cărora li s-a alăturat și un numar relativ mic de țărani maghiari (număr dat de proporțiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva țăranilor români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) și la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris și Szápolyai) (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală și de vest (în Panonia, la vest de Dunăre) erau stăpânite de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea.

Prin hotărârea Dietei de la Debre ț in din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și au recunoscut suzeranitatea Înaltei Por ț i asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).

Principatul Transilvaniei

Pentru detalii, vezi: Principatul Transilvaniei.

Transilvania, 1635

Stema Marelui Principat al Transilvaniei

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației

maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.Transilvania intră la sfârșitul secolului XVII în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia). La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocen ț iu Micu- Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Ș coala Ardeleană .Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Cri ș anei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.

Unitățile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote. [29] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova (vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare). Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava și consfințite prin semnătura regelui. Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoința să permite ca orice om liber să fie invitat în țară, să beneficieze timp de șase ani de scutire de toate taxele, și acest drept de libertate va fi anunțat în toată țara.” Legea nr. CIII din 1723. despre

repopularea ț ării Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în ț ară a diver ș i me ș te ș ugari .

Steagul Transilvaniei înainte de 1918

Administrația austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populației din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 și 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiția pe etnii a populației din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%.[1] Referitor la recensăminte, v. și studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.Pastorul evanghelic-lutheran sas Stephan Ludwig Roth despre situația etniilor înaintea revoluției din 1848:

Marele Principat al Transilvaniei, în hăr ț ile iozefine , 1769-73

„(...) Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept limbă oficială a țării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. (...) Această realitate nu poate fi contestată. De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu cunoaște limba celuilalt, de îndată limba valahă le slujește de tălmaci. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt cea maghiară, conversația începe în valahă. Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu vorbește decât în graiul lui. E explicabil: ca să înveți limba maghiară sau cea germană, ai nevoie de cursuri școlare; limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. Ușurința învățatului ei nu săt numai în marele număr de cuvinte latinești, pe care acest popor (...) le-a adoptat odată cu contopirea sau cu coloniștii romani și care nouă, transilvanilor, ne sunt precunoscute, datorită educației noastre în spirit latin de până acum, ci și prin faptul că viața însăși ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros. (...) Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat. Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușor învățatul ei, se recomandă să o facă, din mii și felurite motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu vrei să te alegi cu un Nu știu! ridicat din umeri. (...)” —Stephan Ludwig Roth; Der Sprachkampf in Siebenbürgen. Eine Beleuchtung de Woher und Wohin? (Lupta lingvistică în Ardeal. O examinare a lui „de unde” și „încotro”), Kronstadt (Brașov), 1842, p. 47-48

Transilvania în timpul Revoluției pașoptiste

Transilvania în Imperiul Dualist

Harta regiunilor austro-ungare locuite de români

Românii din Ungaria conform recensământului din 1890

Între anii 1868 si 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme in Europa (Franța, Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administrații publice relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.

Unirea Transilvaniei cu România

Pentru detalii, vezi: Marea Unire din 1918.

Manifest din 1916 adresat românilor ardeleni

Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia

Aspect din mulţime la Alba Iulia

Delegaţia de la Galtiu

Delegaţia Aradului la 1 Decembrie 1918-la Alba Iulia

Gheorghe Pop de Băseşti – preşedintele Marii Adunări de la Alba Iulia

Proclamaţia de Unire de la Alba Iulia

Episcopul Greco-catolic de Gherla-Cluj, Iuliu Hossu – citind Proclamaţia Unirii

Delegaţi de la Sibiu - la Alba iulia 1918

Delegaţia Braşovului la Alba Iulia

Delegaţia de la Ineu – la Alba iulia

Crăciun Ursu din Tărian - participant la Alba Iulia

Marcă poștală din Emisiunea Cluj (27 iunie 1919)

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania. În aceste condiții, fruntașii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistițiul cu Antanta, fixând o linie de demarcație, care lăsa sub controlul Ungariei nordul și centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiții, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Națională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegați. La adunarea au aprticipat aproximativ 100.000 de persoane și s-a desfășurat într-o atmosferă decentă si festivă.[30] Adunarea Națională hotărăște unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an

și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancționează unirea cu România a "ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autoritățile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureșului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puțin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operațiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuni ș ti , care proclamă Republica Sovietică Ungară condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forțele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât și trupele române de pe teritoriul Transilvaniei în speranța de a face joncțiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia și Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forțelor maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staționării pe teritoriul Ungariei, Armata Româna a organizat mai multe puncte de distribuiție a alimentelor pentru populația înfometată, mai ales din marile orașe. Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabilește frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramure ș ul istoric și din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece spun ei, nu s-a ținut cont de punctele de vedere și unele interese existențiale ale statului maghiar, granițele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice și strategic-economice. Drept urmare, orașe și regiuni majoritar maghiare și minoritar românești, sârbești, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată și fluxul de mărfuri de la și înspre acele orașe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaciu, Novi Sad ș.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din poluația maghiară a Ungariei dinainte de război în afara granițelor. Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susținută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici și politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care și pe marii proprietari maghiari, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor granițe ce divizau forțat ceea ce anterior fusese un spațiu economic unitar. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru ca cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei”. În aceste condiții statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianțe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Fran ț ei și Marii Britanii în fața dictaturii național-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia și destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârșitul Micii Antante.

Al doilea război mondial

Pentru detalii, vezi: Transilvania de Nord în perioada 1940-1944.

În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste și al izolării României ca urmare a prăbușirii sistemului său de alianțe (capitularea Franței și izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea și guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuțiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiții, miniștrii de externe ai Reichului și ai Italiei, Joachim von Ribbentropp și Galeazzo Ciano

au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniștrii de externe ai României și Ungariei și au impus un acord care prevedea trecerea în componența Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu o populație românească de 1,304,903 locuitori (50,2%), și maghiară de 978,074 locuitori (37,1%), [31] teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară Észak-Erdély). Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din "Ungaria de Sus"/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populație predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramure ș , Bistri ț a-Năsăud , Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mure ș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Bra ș ov , Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timi ș și Cara ș -Severin ) au rămas în componența regatului României.Hotărârea a nemulțumit ambele state, atât România cât și Ungaria, care ar fi dorit apoi anexarea în întregime a regiunii. Înaintarea armatei ungare în Transilvania a fost marcată de atrocități grave comise împotriva minorităților. De exemplu, în Transilvania de Nord, soldați maghiari au comis atrocități și masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei, Ip, Trăznea ș.a.), numărul morților situându-se în jurul cifrei de 1700. Numărul celor torturați s-a ridicat la alte câteva mii. Prin articolul 19 al Convenției de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate „sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relațiile politice dintre România și Ungaria. Semnificativ este faptul că, deși armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităților civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la Bucure ș ti a fost instalat guvernul dominat de comuniști și condus de dr. Petru Groza.În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Alia ț i și România și Ungaria (ambele au avut statut de țări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar și o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului județ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) și nulitatea dictatului de la Viena.

Capitala istorică

Din anul 1541, odata cu intemeierea principatului autonom al Transilvaniei, Alba Iulia isi evidentiaza trasaturile de oras-capitală. In timpul domniei unor principi ca Ioan Sigismund Zapolya (1541-1551; 1556; 1559-1571), Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601-1602), Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) si Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660), orasul din cetatea Alba Iulia va parcurge cea mai infloritoare perioada, rolul sau institutional cunoscind o dezvoltare aparte, mai ales in domeniile de interes public: urbanistic, administrativ, cultural, asistenta sociala. Fenomenul se reflecta in plan constructiv prin lucrările de infrastructură, de amplificare, innoire si inzestrare a edificiilor reprezentative pentru o curte si o cetate princiară. Palatul Principilor de la Alba Iulia va fi folosit vremelnic si de Mihai Viteazu ca resedintă, o dată cu Unirea Principatelor de la 1600. La Alba Iulia, în a doua jumatate a secolului XVI, viata de curte îsi traieste apogeul, cu mode occidentale si, deasupra tuturor, frumusetea feminina... Cu adevarat, epoca lui Sigismund Bathory reprezinta culmea înfloririi artei muzicale în secolul XVI la Alba Iulia. Indragostit de Renasterea italiana, el a cautat constant sa atraga la Alba Iulia instrumentisti si compozitori valorosi. Rezultatul va fi stabilirea unor legaturi cu Italia muzicala si afirmarea profesionalismului în muzica de la curte. Se produce acum o adevarata invazie de muzicieni straini (din Saxonia, Prusia si mai ales Italia), unii dintre ei cu renume în epoca, precum Giovanni Battista Mosto sau Antonio Romanini. Se constituie chiar si o orchestra formata din circa 20 de instrumentisti (numar mare pentru acele timpuri!), condusa de un "magister capellae", ca Pietro Busto, Giovanni Battista Mosto, Mateo Foreste. Franco Sivori, trimisul lui Petru Cercel, în 1584, într-o solie la Alba Iulia, pomeneste despre existenta a doua orchestre. La Alba Iulia, viata de

curte punea mare accent pe vestitele întreceri cavaleresti, ce cunosc o adevarata înflorire în secolul XVI. Daca este sa-i dam crezare lui Pietro Busto, Sigismund Bathory avea mare înclinatie spre jocurile cu caracter sportiv. Era iscusit în cele cu mingea si roata, mânuia bine spada, ridica greutati, rupea frânghii si lanturi si era neîntrecut la concursul cu lancea. De buna seama ca italianul exagera atunci când vorbea la superlativ despre calitatile patronului sau, dar interesul principelui pentru astfel de manifestari nu poate fi pus la îndoiala.

Stema istorică a Transilvaniei

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior, cu fond albastru, este reprezentat pe jumătate de o acvilă neagră cu clonț galben și aripile desfășurate. Potrivit unor comentatori, pasărea ar simboliza națiunea maghiară și ar fi pasărea turul (togrul) din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor. Însă turul era un șoim central-asiatic, similar ș oimului dunărean (Falco cherrug). (V. și comentariile de pe pagina de discuții dedicate acestui element heraldic.) În stânga și dreapta acvilei heraldice sunt dispuse elementele redate în galben, soarele și luna, simboluri ale națiunii secuie ș ti . În câmpul inferior al scutului sunt reprezentate simbolic, prin câte un turn de cetate, cele șapte cetăți săse ș ti ale Transilvaniei, de la care provine numele german, Siebenbürgen, al Transilvaniei.

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

Ca parte componenta a stemei Regatului Ungariei din 1867 până în 1918

Ca parte componenta a stemei Regatului României din 1922 până în 1948

Ca parte componenta a stemei României din 1989 până în prezent

Ca parte componenta a stemei Imperiului Austro-Ungariei din 1857 până 1919

Economie

Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare și sulf. Ca industrie, Transilvania conține centre majore de procesare a fierului și o ț elului , cât și complexe industriale chimice și textile. Printre ocupațiile importante se numără creșterea de animale, agricultura, producția viticolă și de fructe.În Transilvania, pe lângă români, locuiesc și alte comunități etnice importante: maghiari germani și rromi.

Zone etnografice

Ț ara Făgăra ș ului Ț ara Bârsei Ț ara Ha ț egului Ț ara Mo ț ilor Ț ara Zarandului Ț inutul Pădurenilor Ț inutul Secuiesc

Județele Transilvaniei

Alba Arad Bihor Bistri ț a-Năsăud

Bra ș ov

Cara ș -Severin Cluj Covasna Harghita Hunedoara

Maramure ș

Mure ș Satu Mare Sălaj Sibiu

Timi ș

Orașele Transilvaniei

Conform recensământului din 2002, orașele cele mai mari ale Transilvaniei în sens larg (care cuprinde și Sătmarul, Crișana și Maramureșul) sunt:

Cluj-Napoca - 318.027Bra ș ov - 283.901Oradea - 206.527Arad - 172.824Sibiu - 170.045Târgu Mure ș - 149.577Baia Mare - 137.976Satu Mare - 115.630Bistri ț a - 86.109Hunedoara -71.257Alba Iulia - 66,369Zalău - 62.927Sfântu Gheorghe - 61,543

Populația istorică

Provincii istorice românești

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3% maghiari. [32]

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

An Total Români Maghiari Germani

1869 4.224.436 59,0% 24,9% 11,9%

1880 4.032.851 57,0% 25,9% 12,5%

1890 4.429.564 56,0% 27,1% 12,5%

1900 4.840.722 55,2% 29,4% 11,9%

1910 5.262.495 53,8% 31,6% 10,7%

1919 5.259.918 57,1% 26,5% 9,8%

1920 5.208.345 57,3% 25,5% 10,6%

1930 5.114.214 58,3% 26,7% 9,7%

1941 5.548.363 55,9% 29,5% 9,0%

1948 5.761.127 65,1% 25,7% 5,8%

1956 6.232.312 65,5% 25,9% 6,0%

1966 6.736.046 68,0% 24,2% 5,6%

1977 7.500.229 69,4% 22,6% 4,6%

1992 7.723.313 75,3% 21,0% 1,2%

2002 7.221.733 74,7% 19,6% 0,7%

Personalități

- Arthur Arz (1857-1935), comandant al armatei austro-ungare- Ș tefan Báthory (1533-1586), principe al Transilvaniei și rege al Poloniei

- Lucian Blaga (1895-1961), filozof, poet, dramaturg- Aurel Popp (1879-1960), pictor- János Bolyai (1802-1860), mathematician- Samuel von Brukenthal (1721-1803), colecționar de artă, guvernator al Transilvaniei- Emil Cioran (1911-1995), filozof- Matia Corvin (1443-1490), rege al Ungariei- George Co ș buc (1866-1918), poet, traducător- Johannes Honterus (1498-1549), umanist, reformator religios- Iancu de Hunedoara (1387-1456), comandant militar, guvernator al Ungariei- Iuliu Maniu (1873-1953), politician, prim-ministru al României- Inocen ț iu Micu-Klein 1692-1768, episcop român unit cu Roma- Petru Pavel Aron (1709-1764), episcop român unit cu Roma, întemeietor al primei școli blăjene cu

limbă de predate română, traducător al Bibliei Vulgata, în limba română- Hermann Oberth (1894-1989), fizician- Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist- Liviu Rebreanu (1885-1944), scriitorAvram Iancu (1824-1872), conducătorul moților din 1848

Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei

Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei, 1769-1773. (Click pe planșa dorită)

Izvoare istorice

Dion Cassius, sau Dio Cassius, ori Cassius Dio Cocceianus, Historia Romana, în volumul : Dio's Roman History, with an english translation by Earnest Cary, Ph.D., on the basis of the version of Herbert Baldwin Foster, Ph.D., In nine volumes, VIII. London, 1925, William Heinemann, New York, G.P. Putnam's Sons, pp. 361-424.Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842. Hurmuzaki, Eudoxiu de ș i Nic. Densu ș ianu , Documente privitoare la istoria românilor, vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890Zimmermann Fr. und Werner C., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991. Szenpétery E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Budapest, 1937. Popa-Lisseanu G., Izvoarele istoriei românilor, vol. I-VII, București, 1934-1937. Documente privind istoria României. C - Transilvania. Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, București, 1952-1953.Györffy György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia, vol. I, Budapest, 1992.

Bibliografie

Philippide Alexandru, Originea românilor, vol. I-II, Iași, 1923-1927Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii, București, 1933Lupa ș Ioan , Voievodatul Transilvaniei în sec. XII și XIII, în: Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom. XVIII, București, 1936-1937Makkai Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946 Klein Karl Kurt, Transsylvanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsätze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbürgen (Colecție de eseuri privind cercetarea lingvistică și a colonizării germanilor din Transilvania), München, 1963 Baroiu Drago ș , Mărcule ț Ioan, Mărcule ț Cătălina , The dynamics of the main religious confessions in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, nr. 2, Oradea, 2005. Györffy György, Az Árpad-kori Magyarország történeti földrajza (Geografia istoriei Ungariei arpadiene), vol. I-III, Budapest, 1963-1987 Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, București, 1967. Popa Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970 Göckenjahn Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn (Popoare auxiliare și paznici de frontieră în Ungaria medievală), Wiesbaden, 1972 Pascu Ș tefan , Voievodatul Transilvaniei, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1972-1979 Mărcule ț Ioan, Mărcule ț Cătălina , Geodemographic remarks on the greek-catholic church in 20th - century Transylvania, Revista Română de Geografie Politică, 1/2006, Oradea, 2006. Mărcule ț Ioan, Mărcule ț Cătălina , Geodemographic observations on the roman-catholic religion in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, 2/2007, Oradea, 2007. Moga Ioan , Scrieri istorice, 1926-1946 (ediția M. Dan și A. Răduțiu), Cluj, 1973 Nägler Thomas, Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1981 Horedt Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit (Transilvania în epoca romană târzie), Bukarest, 1982Horedt Kurt, Siebenbürgen im Frühmittelalter (Transilvania în evul mediu timpuriu), Bonn, 1986 Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988 Mályusz Elemér, Az erdély magyar társadalom a középkorban (Societatea maghiară în evul mediu), Budapest, 1988Köpeczi Béla (editor), Kurze Geschichte Siebenbürgens (Scurtă istorie a Istoriei Transilvaniei), Budapest, 1990 (Istoria Transilvaniei în trei volume, din 1986, bazată pe versiunile din anii patruzeci, de Makkai László (vide supra: Histoire de Transylvanie, Paris, 1946), l-a avut de asemeni drept editor pe (ministrul) Köpeczi Béla) Kristó Gyula, Die Entstehung der Komitatsorganisation unter Stephan dem Heiligen (Apariția organizării comitatelor sub Ștefan cel Sfânt), în Setlement and Society in Hungary (edit. F. Glatz), vol. I, Budapest, 1990Armbruster Adolf, Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und Westeuropäischen Quellen des 10.-16.

Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie (Spațiul carpato-danubian în izvoarele Europei centrale și occidentale din secolele X-XVI. O imagologie istoriografică), Köln, Wien, 1990 D. M. Pippidi, Dicționar de Istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), redactat sub direcția lui..., București, 1976. Pop Ioan-Aurel, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991 Papacostea Ș erban , Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993 Pop Ioan-Aurel, Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în: Istoria României. Pagini transilvane (coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 9-44Pop Ioan-Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996 Pop Ioan-Aurel, Voievodatul Transilvaniei și părțile vestice în sec. XII-XVI, în: Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Stephen Fischer-Galați (coordonatori), O istorie a românilor, Cluj-Napoca, 1998, p. 75-128Lukács Antal, Țara Făgărașului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, București, 1999. Busuioc-von Hasselbach Dan Nicolae, Țara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârța, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2000 Madgearu Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001 Sălăgean Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, Cluj-Napoca, 2003 Sălăgean Tudor, Mitu Melinda(coord.), Principele Ștefan Bocskai și epoca sa, Cluj-Napoca, 2006. Mete ș Ș tefan , Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1971 Prodan David, Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice, București, 1992 Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, 2006 Lázár István, Erdély rövid története, Budapest, Korvina, 1997 Craig Cornish Louis, Transylvania, the Land Beyond the Forest, 1947 Nistor Ioan, Stema României: istoria unui simbol, Editura Studia, 2003 Ioan Marin Mălina ș , La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997 Vasile I. Bunea – Marile deziluzii ale poporului roman în anii premergători lui 1940 şi urmările sale, Documente – fapte – Neîmpliniri, Editura Napoca Star 2009

Note

1.- Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch (The Indo-European Etymological Dictionary) de Julius Pokorny2. - Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 3. - Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol.X, Hannover, 1852, p.59. 4. - Ibidem, vol.XVII, 1861, p.294. 5. - Ibidem, vol.XVI, 1859, p.34. 6. - Annales Polonorum, în: Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol. XIX, p.684. 7. - Urkundebuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.I, nr.201, p.143. 8. - Apud J.Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.16. 9.- Ibidem, p.14; J.Tröster - Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Nürnberg, 1666, p.72-78.

10. - Th.Nägler - Așezarea sașilor în Transilvania, p.197-203.11.- R.Roesler - Romänische Studien, Leipzig, 1871, p.132-133. 12.- G.kisch - Nochmals de Name „Siebenbürgen”, în: Bistrítzer Zeitung, 1909. 13.- K.J.Schröer - Beitrag zu einem Wörterbuch der deutschen Mundarten des ungarischen Berglandes în: Sitzungsberichte der philosophischhistorischen Classe der kaiser Akademie der Wissenschaften, vol. XXVII, Wien, 1858, p. 233. 14.- Fr.Holztrager -

Siebenbürgen, eine sprach und wortgeschichtliche Untersuchung, în: Südostdeutsches Archiv, vol. V, 1963, p. 37. 15.- Apud J. Wolff - Die Landesnamen Siebenbürgens, în: Programm des vierklassigen evangelischen Gymnasiums in Mühlbach, 1885/86, Hermannstadt, 1886, p.5-22.; G.Kisch, op.cit. 16.- Th.Nagler - În legătură cu numele Siebenburgen, în: Muzeul Brukenthal, vol. XIII, 1967, p.185-194.17.- K.Horedt - Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în: Südostforschungen, vil.VI, 1941, p.604-606; V.Vătășianu - Istoria artei feudale în țările române, vol.I, București, 1959, p.10. 18.- Th. Nagler - Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archaologischen Erforschung, vol. 10/1, 1967, p.77-78. 19.- L.Kóvári - Erdély történelme, vol.I, Kolozsvár, 1859, p.42.; Istoria României, vo.II, p.276. 20.- Istoria României, vol.II, p.94 21.- Istoria României, vol.II, p.94, 259, 266. 22.- J.Grimm și W.Grimm - Deutsches Wörterbuch, vol.10/1, Leipzig, 1905, p.780-802. 23.- „Cnaeus Pompeius Longinus a fost comandantul Legiunii IV Flavia Felix.” Vd.Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997, p.50.24.- Dicționar de Istorie veche a României, p. 376. 25.- Dion Cassius, Historia Romana, § 68, 12. 26.- Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, 1959 27.- Procopius, în anul 550 28.- Ovidiu Drimba - Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987, vol.2, pag.404 29.-Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. http://mek.oszk.hu/03400/03407/html/280.html. Accesat la 2007-03-27. 30.- Articol din "The New York Times" , 11 decembrie 1918 31.-Charles Upson Clark, Racial aspects of Romania's case, 1941, Caxton Press (New York), pg.18

32.-Elek Fényes, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi, Pest. VII, 1842 33.-Árpád Varga E., Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995 között, Magyar Kisebbség 3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407. Translation by Tamás Sályi, Teleki László Foundation, Budapest, 1999

Vezi și:

Listă de voievozi ai TransilvanieiListă de guvernatori ai Transilvaniei Listă de principi ai Transilvaniei Listă de domnitori ai Transilvaniei Listă de familii nobiliare române ș ti din Transilvania Stema Transilvaniei Ș apte Scaune Consiliul Dirigent Biserici de lemn din Transilvania N-V Transilvaniei

Legături externe

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de TransilvaniaTowns of Transylvania Catalog virtual monede Transilvania Ora ș ele din Transilvania Articol în Jurnalul Na ț ional legat de situa ț ia Transilvaniei de Nord în perioada 1940-1944 Hăr ț i administrative istorice ale Transilvaniei Transilvania la pas, în Foaia

Transilvană Sieben StühleApari ț ia bacnotelor în Transilvania ș i circula ț ia lor până la primul război mondial; arta bancherilor Imnul TransilvanieiAdministra ț ia Transilvaniei în perioada 1867-1876 Fotografii din Transilvania, (2005-2010). Comunitatea ardelenilor de pretutindeni. Fotografii cu Transilvania de altadata Fotografii cu Transilvania de azi si de ieri