Istoria Monahilor Sistem

Istoria monahilor din Egipt

Akedia, nestatornicie, dezordine (1)În orice situaţie însă, pustietatea cea mai îndepărtată este prielnică practicării ascezei.De pildă, era un monah care se sălăşluise în cea mai adâncă pustietate, în care, de

mulţi ani, se îndeletnicea acolo cu virtuţile. Ajuns la bătrâneţe, rezistase atacului din partea demonilor. Căci era iubind tare mult tăcerea (hesyhia), petrecând toată ziua în rugăciune, în cântări şi în numeroase contemplări. De aceea se bucură de vederea aievea a celor dumnezeieşti, atât în stare de veghe, cât şi în timpul somnului.

Era de-acum aproape „să cucerească chipul vieţii veşnice” (1 Tim. 6,12), căci nici nu sădea ceva în pământ, nici nu se îngrijea de hrană, nici nu-şi punea problema pentru plantele care să-i dea cele de trebuinţă trupului, nici măcar de iarbă nu se îngrijea. Nici nu umbla să vâneze vreo pasăre sau vreun alt animal. Nu! Plin de încredere în Dumnezeu, din clipa în care s-a mutat din ţinuturile locuite în pustietate, a încetat să se mai îngrijească de felul în care trupul trebuie să fie hrănit. Într-această uitare a oricărui lucru pământesc, el, în mod voit şi printr-o desăvârşită dorinţă, rămânea statornic în prezenţa lui Dumnezeu, în aşteptarea cu răbdare a trecerii din această lume. În cea mai mare parte de timp hrana lui era bucuria „pentru cele nevăzute, dar nădăjduite (Evr. 11,1). Şi cu toate acestea nici trupul nu-i slăbise stăruind în acest mod de viaţă, nici sufletul nu i s-a descurajat, vădind o ţinută demnă şi serioasă de-a lungul frumoasei lui vieţuiri.

Totuşi Dumnezeu, cinstindu-i acest fel de trăire, îngăduia ca la două-trei zile să i se arate o pâine pe masă. Şi într-adevăr doar de acestea se folosea. La vremea cuvenită, intrând în peşteră când trupul simţea nevoia de hrană, găsea merindea, se închina, şi-o împărţea pentru zilele următoare şi mânca partea din ziua aceea. După aceea se întorcea iarăşi la desfătarea cu cântări duhovniceşti, stăruind în rugăciune şi în contemplare, înflorind şi progresând zi de zi, înaintând neîncetat spre treapta superioară a virtuţii faţă de cea de până atunci, însufleţit de nădejdea spre cele veşnice. Era aproape sigur de cea mai bună răsplată a lui, parcă având-o chiar în mâini. Este ceea ce i s-a şi întâmplat, că puţin i-a lipsit să nu cadă, când, după acestea, a venit ispita asupra lui.

De ce nu se vorbeşte despre el care n-a căzut cât de puţin? El însă a ajuns la această înfumurare puţin câte puţin, fără să bage de seamă, socotindu-se mai presus decât ceilalţi şi că de-acum îşi agonisise un rang mai înalt decât alţi oameni, încrezându-se în sine însuşi.

Nu i s-a ivit mai întâi vreo deplasare mare, ci una aşa de mică, încât nici nu putea fi socotită drept deplasare. Apoi apăru o neglijenţă mai mare, încât a devenit simţită. În realitate, după timpul de somn, se trezea mai nepăsător faţă de cântarea duhovnicească, mai inactiv la rugăciuni, iar cântarea de psalmi nu mai era aşa de prelungită. Trupul – spunea ava Ioan – cerea odihnă, sufletul înclina în jos, gândurile erau pradă tulburărilor, ceva nelalocul lui se producea în tainiţelor sale. Şi totuşi obişnuinţa dobândită în timpul trecutei lui vieţuiri îl reţinea într-un fel pe nevoitorul nostru, ca o curgere izvorând din primul elan. Aşa că pentru un timp părea că rămăsese teafăr şi nevătămat.

Într-o zi, pe seară, când, după rugăciunile obişnuite, intră în peşteră, găsi pe masă pâinea trimisă de Dumnezeu şi-şi refăcu puterile. Dar din acel moment n-a mai luat atitudine faţă de împuţinarea sufletească şi nici n-a mai conştientizat că delăsările de la

rânduială îi vatămă râvna. Şi nu numai că nu a ocolit lupta cu răul, ci, dimpotrivă, socotea o abatere uşoară faptul că se lepăda câte puţin de îndatoririle sale.

Drept urmare, dorinţa de plăcere trupească punea stăpânire pe el şi, prin gânduri păcătoase, începea să-l întoarcă spre lume. Totuşi, pentru moment, se reţinea până a doua zi, revenea la nevoinţa obişnuită, îşi făcea rugăciunile, cânta imnele duhovniceşti. Când, în cele din urmă intra în peşteră, găsea- desigur-pe masă pâinea pregătită, dar nu aşa de bine coaptă şi nici aşa de albă, ci într-un fel mai neglijent făcută. Se mira de ea şi-n minte i se isca oarecare tristeţe. Totuşi gusta din ea şi se întrema.

Ajunge într-a treia noapte şi răul iarăşi îl prinde şi mai tare, de trei ori mai cu putere. Mintea îi era mai sprintenă spre gânduri rele şi-i contura aceleaşi închipuiri, anume că, dacă o femeie ar fi lângă el, s-ar culca cu ea. O avea înaintea ochilor şi i se părea că a şi păcătuit cu ea. Cu toate acestea, a treia zi ieşi din peşteră pentru obişnuita lui activitate: rugăciunea şi cântarea duhovnicească. Nu mai putea însă păstra curăţia gândurilor. Tulburat continuu în toate chipurile, era plin de-ngrijorare, aruncând ici şi colo priviri fixe. Amintirea gândurilor persistente din timpul nopţii îi sfărâmă unitatea evlavioasei lui meditaţii.

Seara însă tot intra în peşteră, căci avea nevoie de pâine. O găsea aşezată cum trebuie pe masă, dar ca roasă de şoareci şi de câini, cu o prăpădită de coajă pe dinafară. În situaţia aceasta ofta şi plângea, dar nu cât ar fi trebuit şi nu cu îndestulare, ca să înăbuşe răul. Şi fiindcă nu mâncase cât ar fi trebuit, nu putea să mai doarmă.

Gândurile rele îl atacau în haite, îl înconjurau din toate părţile, nu-ncetau să-l războiască în suflet. În acest înverşunat câmp de lupte, îl capturau şi-l împingeau spre viaţa din lume. Se ridică şi porneşte spre ţinuturile locuite, călătorind noaptea spre pustie. Când s-a luminat de ziuă era încă departe de ţinuturile locuite, soarele arzător îl copleşea, era mort de oboseală. Se uită, roteşte privirea în toate părţile, poate va vedea vreo mănăstire, unde să poposească spre a-şi reface puterile.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Câţiva monahi evlavioşi l-au cules de pe drumuri şi, considerându-l adevărat călugăr, i-au spălat faţa şi picioarele. Apoi făcând ei obişnuita rugăciune, i-au pregătit masă şi l-au poftit cu dragoste ca să mănânce din merindele servite ocazional. Când s-a revigorat, fraţii i-au cerut să le spună câteva cuvinte pentru mântuire. I-au cerut să le împărtăşească o metodă: cum ar putea ei să se elibereze de cursele diavolului şi cum să ajungă a stăpâni gândurile ruşinoase.

Atunci el, ca un părinte către fiii săi duhovniceşti, le-a dat învăţături ziditoare, i-a îndemnat să fie sârguitori şi stăruitori în nevoinţe, căci după câtva timp vor ajunge la liniştea cea multă. Le-a mai spus în alte cuvinte folositoare despre nevoinţă şi aşa i-a zidit sufleteşte. Sfârşind această învăţare, a reintrat întrucâtva în sine însuşi. A început să cugete asupra sa, cum învaţă pe alţii, iar el zace neîndreptat.

Din clipa aceea, conştient de slăbirea lui sufletească, se reîntoarce grabnic în pustie, tânguindu-se de însăşi starea lui şi zicând: „Dacă nu m-ar fi păzit Dumnezeu, puţin mai trebuia ca sufletul să mi se sălăşluiască în iad”(Ps. 93, 17). Şi iarăşi: Foarte adevărat că, dacă n-aş fi fost afundat în mare nenorocire, „puţin ar fi mai trebuit ca să fiu curăţat de pe pământ” ( Prov. 5, 14) şi (Ps. 118, 87). S-a petrecut cu mine ceea ce zice Scriptura: „Un frate ajutat de alt frate este ca o cetate întărită, ca un meterez neclintit” (Prov. 18, 19).

Din acel moment, pustnicul îşi petrecu tot timpul vieţii în căinţă pentru greşeala făcută, lipsit însă de masa venită de la Dumnezeu, ci procurându-şi pâinea cu sudoarea frunţii sale. S-a zăvorât în peştera sa, culcându-se pe sac şi pe cenuşă; nu s-a mai ridicat

de la pământ şi n-a încetat tânguirile până ce un înger i-a spus în somn: „Dumnezeule ţi-a primit pocăinţa, s-a îndurat de tine. Veghează de-acum, ca să nu te mai laşi înşelat. Fraţii pe care i-ai învăţat şi i-ai îndreptat sunt gata să-ţi aducă daruri şi vor sosi îndată să-ţi facă mângâiere prin tot ce-ţi vor aduce. Primeşte-i, mănâncă împreună cu ei şi dă pururi slavă lui Dumnezeu”.

Aşadar, copiii mei, să vă mai spun şi această istorioară. Şi asta pentru că voi vă îndeletniciţi în primul rând cu smerenia. În poziţiile mici sau mari la care gândiţi să ajungeţi, la smerenie se referă, într-adevăr, prima poruncă a Mântuitorului, când zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 3). Şi vă spun aceasta, ca să nu fiţi înşelaţi de diavolul, care pune înaintea voastră vedenii şi năluciri.

Ascultarea, tăierea voii, supunerea (2)Era un ucenic a lui Antonie, cu numele de Pavel, zis şi cel Prost (adică simplu).

Acesta, surprinzând pe soţia lui când se desfrâna cu altul, fără să-i zică ceva, a pornit în pustie la Antonie. Ajuns acolo, a căzut în genunchi înaintea acestuia, cerându-i să rămână cu el, căci vrea să se mântuiască. Antonie a zis către el: „Poţi să te mântuieşti, dacă vei face întru totul cele ce auzi de la mine”. Pavel, răspunzând, a zis: „Voi face toate câte-mi vei porunci”.

Ca să-i încerce lăuntrul conştiinţei, Antonie a zis către el: „Stai în locul acesta şi te roagă până ce-o să vin la tine, să-ţi aduc ceva de lucru”. Apoi Antonie, retrăgându-se în peşteră, îl supraveghea, uitându-se printr-o ferestruică. Toată săptămâna, sub o căldură arzătoare, Pavel a rămas nemişcat în locul acela.

După o săptămână, ieşind ava din peşteră, zise către el: „Hai, de ia şi mănâncă!”. Dar după ce s-a aşezat la masă, punându-i hrana în bucăţele, i-a zis: „Aşează-te şi să nu mănânci până diseară, ci doar să te uiţi la mâncare”.

A venit seara şi Pavel nu mâncase. Antonie zice către el: „Scoală-te, roagă-te şi culcă-te”. Iar acela, părăsind masa, a făcut cum i s-a poruncit. Venind miezul nopţii, l-a sculat la rugăciune şi a prelungit rugăciunile până la ceasul al nouălea (adică ora 3 după masă). Şi iarăşi a pus ava masa şi l-a poftit să mănânce.

Abia gustase Pavel trei îmbucături de pâine, că l-a şi ridicat de la masă, fără să fi băut cel puţin un strop de apă, şi l-a trimis să cutreiere pustiul, spunându-i: „După trei zile să vii iar aicea!”. După trei zile, când fraţii se prezentau de-acum la Antonie, Pavel, îl urmărea cu privirea, ca acela să-i facă vreun semn ce trebuie să mai îndeplinească. Antonie îi porunceşte: „Slujeşte fraţii pe tăcute şi nu gusta nimic până nu vor pleca”.

Şi cum erau de-acum trei săptămâni de când Pavel nu mai mâncase, fraţii îl întrebau de ce tace. Şi fiindcă el nu le răspundea, Antonie se răsti către el: „De ce taci? Stai de vorbă cu fraţii!”. Şi a stătut.

Altă dată, aducându-i cineva lui Antonie o oală cu miere, acesta îi zice lui Pavel: „Sparge vasul şi împrăştie mierea!”. Şi-a făcut aşa. Dar numaidecât îi zice: „Adună cu un ciob iarăşi mierea şi-o strânge ca la început, dar să nu foloseşti polonicul la adunat”. Tot aşa i-a poruncit odată să scoată apă din fântână toată ziua. Şi a scos. L-a mai învăţat să confecţioneze coşuri, împletind nuiele, iar după câteva zile i-a poruncit să le desfacă pe toate. Şi tot aşa i-a dat ordin să-şi descoasă mantaua şi din nou s-o coasă, şi iar s-o desfacă şi iar s-o coasă.

Şi uite-aşa bărbatul (Pavel) a dobândit o deosebită ascultare, încât i s-a dat de sus harul de a alunga demoni. Căci pe demonii pe care nu-i putea alunga Antonie, trimitea la Pavel să-i alunge el imediat.2

Blândeţe – mânia, ţinerea de minte a răului (ranchiuna), ura (3)

Castitatea, fecioria, curăţia – curvia, desfrânarea (4)Am văzut, aşadar, în părţile Lycopolei din Tebaida, pe marele şi fericitul Ioan, un

bărbat cu adevărat sfânt şi virtuos; prin lucrările lui era vădit tuturor că dobândise harisma preoţiei.

Şi iată exemplul. Un magistrat s-a dus la părintele Ioan şi l-a rugat să-i îngăduie să vină împreună cu soţia lui, care pofteşte mult să-l vadă şi care a rămas mai la vale, gata să urce aici la Syene. Părintele mai întâi s-a rugat pentru ea, apoi a binecuvântat-o (de la distanţă), respingându-i însă dorinţa de a-l vedea. Avea acum în jur de 90 de ani şi de 40 de ani nu ieşise din peşteră şi nu văzuse femeie, şi nici pe el nu l-a văzut vreo femeie din împrejurimi. Şi de aceea a refuzat s-o vadă pe cea pe care deja o respinsese.

Dar nici din întâmplare nu intrase vreun bărbat la el, întrucât el doar binecuvânta printr-o ferestruică şi saluta de la distanţă pe cei care veneau, dialogând cu fiecare despre nevoile lor.

Deci, pentru că magistratul stăruia rugându-l, observând în acelaşi timp de va porunci să poată veni la pustnic femeia sa – căci peştera pustnicului era în munte, cam la cinci mile (cca 10 km) de la cetatea Lyco - , pustnicul n-a dat din cap afirmativ, ci, spunând că nu este cu putinţă aşa ceva, l-a expediat pe acel magistrat întristat şi umilit. Dar femeia nu înceta deranjându-şi zilnic soţul şi dându-şi cuvântul că nicidecum nu va pleca până nu-l va vedea pe profet.

Şi soţul aceleia a vestit fericitului Ioan despre cuvântul hotărât al femeii sale. Părintele, înţelegând credinţa acesteia, a zis către magistrat: „În noaptea aceasta m-am făcut văzut în vis, dar ea nu înceta stăruind să-mi vadă faţa în trup”. Bărbatul s-a dus şi i-a spus soţiei cele zise de părintele.

De altfel femeia însăşi visase pe profet venind către ea şi zicându-i: „Ce-ţi este ţie şi mie, femeie?” (Ioan 2,4). Pentru ce pofteşti să mă vezi? Sunt eu cumva profet sau am vrednicia dreptului?! Sunt „un om păcătos şi pătimaş ca şi voi” (F. Ap. 14, 15). Totu-şi m-am rugat pentru tine şi casa bărbatului tău, ca „să vă fie după credinţa voastră” (Mat. 9, 29), mergi deci în pace!”. Şi, acestea zicând, a dispărut.

Dar femeia, sculându-se din somn, i-a vestit bărbatului cuvintele profetului, i-a descris înfăţişarea şi, prin soţul ei, i-a trimis cuvinte de mulţumire. Şi fericitul Ioan, observând că iarăşi vine înaintea lui, i-a zis: „Iată, ţi-am împlinit dorinţa, căci, văzându-mă (în vis), să se încredinţeze pe deplin şi să nu mai vrea vreodată să mă vadă aievea, ci să se ducă în pace”.

Şi era cu putinţă să-l vezi pe aceasta, ajuns la nouăzeci de ani, cu trupul atât de slăbit, încât, din pricina nevoinţei, nu-i mai creştea nici un fir de păr pe faţă. Acum nu mai

mânca altceva decât fructe, şi această mâncare după apusul soarelui, cu toate înaintatele lui bătrâneţi. Încă din vremea nevoinţelor anterioare n-a folosit focul nici pentru pâine, nici pentru vreun alt aliment.

Am văzut în Tebaida un alt preot, cu numele Dioscor, părinte a o sută de monahi. Când aceştia erau pe punctul de a se apropia de harul lui Dumnezeu (adică de sfântul altar, la împărtăşanie), ava le zicea: «Vedeţi, că, cel care peste noapte, în vis, s-a desfătat cu chipul vreunei femei, acela să nu îndrăznească a se apropia de Sfintele Taine, ca nu cumva vreunul dintre voi să-şi fie pricina închipuirii din somn şi acea închipuire să-i persiste încă în minte.

Când scurgerile se produc fără închipuire în vis, atunci nu depind de voinţa noastră, ci sunt involuntare. Vin de la fire ca un surplus de secreţie a organismului. De aceea nici nu sunt socotite ca păcat. În schimb reprezentările din timpul somnului, care întărâtă trupul, sunt urmarea liberei noastre alegeri, dovadă a unei rele stări sufleteşti.

Mai mult, monahul să stăpânească însăşi legea firii şi să nu cadă nici în cele mai mărunte întinări trupeşti, ci să-i ostenească trupul, ca să nu se producă în el acest plus de fireşti substanţe. Dacă totuşi se produc, să se străduiască a le împuţina prin mai multă postire. Iar dacă nu se străduieşte, ele se vor stârni din pricina poftelor trupeşti.

Monahul însă trebuie să nu se lipească deloc de poftele trupeşti. Altminteri cu ce se deosebeşte de oamenii din lume, pe care îi vedem totuşi înfrânându-se de la plăceri pentru sănătatea trupului şi pentru alte motivări raţionale?”». Şi încheia avva: «Cu atât mai mult este de datoria monahului să se îngrijească de sănătatea sufletului, minţii şi duhului său».4

Credinţa, pronia (5)Odată, lipsindu-le pâinile din peşteră, s-a prezentat un înger în chipul unui frate, de le

aducea mâncare. Altă dată, un număr de zece fraţi, care-l căutau, s-au rătăcit prin pustie. Erau de-cum şapte zile de când cutreierau fără să fi mâncat ceva. Găsindu-i avva, i-a chemat să se odihnească în peşteră.

Când fraţii i-au spus despre starea lor, că sunt flămânzi, el, neavînd ce să le pună înainte, a zis către ei:«Puternic este Dumnezeu ca să gătească masă în pustie» (Ps. 77,22). Şi deodată, în faţa uşilor s-a şi arătat, ciocănind, un sclav, tânăr şi frumos, tocmai când ei se rugau. Deschizând ei, au văzut pe tânăr cu un coş mare plin cu pâini şi măsline. Ei, primind toate aceste mâncăruri, i-au mulţumit lui Dumnezeu, iar tânărul sclav s-a făcut deodată nevăzut.

Acestea şi multe alte minuni ne-a istorisit părintele Coprete şi, arătându-se ca întotdeauna binevoitor faţă de noi, de am văzut palmieri şi alţi pomi cu fructe, pe care el însuşi îi plantase în pustie. În această acţiune, îl încurajase credinţa acelor ţărani, cărora le spusese că însăşi pustia poate să dea fructe celor ce au credinţa în Dumnezeu. «De fapt – spunea el – când i-am văzut semănând nisip în pământ neroditor şi dând totuşi roade, am încercat şi eu acelaşi lucru, şi-am reuşit».5

Cunoaştere, gnoza – ignoranţă (6)Nimeni însă să nu încerce să examineze cu precizie ce fel este această cunoaştere, de

teamă ca nu cumva, nefiind vrednic de această comoară, şi învrednicindu-se totuşi de ceva din ea, să considere că a descoperit totul şi astfel să se prăbuşească în stricăciune.

Trebuie totuşi să te apropii de Dumnezeu, dar totdeauna cu măsură şi cu evlavie, pe cât poate fiecare să înainteze cu mintea, atât cât este accesibil oamenilor. Trebuie aşadar să vă exersaţi în cunoaşterea investigaţiilor cu privire la Dumnezeu mai mult decât în toate celelalte (feluri de cunoaştere). Aşa zice şi (Scriptura): „Şcoliţi-vă (adică studiaţi ca la şcoală) şi cunoaşteţi că sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10).

Aşadar cel care s-a învrednicit de o parte din această cunoaştere a lui Dumnezeu – căci nimeni n-a putut să se învrednicească de toată -, acela atinge şi cunoaşterea tuturor celor dumnezeieşti şi vede tainele lui Dumnezeu, pe care El Însuţi i le arată, şi prevede cele ce vor să fie şi contempla descoperiri ca ale sfinţilor, săvârşeşte fapte puternice, devine fiu al lui Dumnezeu şi-i împlineşte Dumnezeu toată cererea.(Ioan din Lycopolis)

În tot Egiptul am văzut mulţi monahi şi părinţi care săvârşeau multe minuni şi semne şi despre care nu am amintit din pricină să sunt foarte mulţi. Dar şi despre cei amintiţi, am relatat puţin. Cine-ar putea vorbi despre Tebaida de Sus din ţinuturile Syene, unde trăiesc cei mai de admirat bărbaţi şi o mulţime nenumărată de monahi?! Cine-ar crede oare duhovniceştile lor petreceri, care întruchipează viaţa lor supraomenească?!

Aceştia până astăzi înviază (morţii) şi calcă pe deasupra apelor, ca Petru. Şi tot ceea ce Mântuitorul a săvârşit prin sfinţii Săi, pe acelea şi acum le împlineşte prin aceştia.

Şi cum era foarte periculos pentru noi să urcăm dincolo de Lyco din cauza atacurilor tâlharilor, n-am cutezat să-i vedem pe acei sfinţi (de unde, la început intenţionam să ne ducem). De astfel n-a fost fără primejdii nici ca să-i vedem pe părinţii mai sus amintiţi, nici fără trudă şi oboseală ca să şi vedem aevea aceste istorisiri. Ci îndurând în primul rând necazuri, încât puţin mai era până să ne primejduim viaţa, ca să ne învrednicim de cele ce am contemplat cu ochii noştri. Căci de şapte ori am înfruntat moartea şi „a opta oară nimic rău nu s-a atins de noi” (Iov 5,19) :

Întâia oară, când am rătăcit umblând cinci zile şi cinci nopţi prin pustie, încât puţin mai trebuia până să cădem leşinaţi (de foame şi de sete).

A doua oară, când ne-am împotmolit în locuri mlăştinoase cu mărăcini şi mirişti de ne-am înţepat în aşa fel la picioare, încât nu mai puteam suferi durerile, că era cât pe-aici să ne iasă sufletele.

A treia oară ne-am scufundat până la brâu în nişte smârcuri, că „nu era cine să ne izbăvească” (Jud. 18. 28) şi strigam graiurile fericitului David: „Mântuieşte-mă, Doamne, că pătruns-au apele până la sufletul meu, m-am afundat în noroiul adâncului, care nu are fund” (Ps. 68, 1-2) şi „izbăveşte-mă din noroi, ca să nu mă afund” (Ps. 17).

A patra oară s-a revărsat peste noi unda mare a apelor Nilului, care se umflase, fiind duşi de apă trei zile, încât puţin mai trebuia şi ne înecam la gurile acestuia. Atunci am strigat, zicând: „… ca să nu mă înece vâltoarea apei, nici să mă înghită adâncul, nici să-şi închidă puţul peste mine gaura lui” (Ps. 68, 18).

A cincea oară, când ne-au tăbărât nişte tâlhari, mergând cu noi în sus, de-a lungul mării spre Diolcos. Voiau să ne captureze. Şi de aceea ne-au urmărit aşa de stăruitor, iar noi am parcurs grăbit o distanţă de zece mile (adică vreo 18 km.), că aproape nu mai putem să suflăm.

A şasea oară, când, în timp ce pluteam pe Nil, s-a răsturnat pluta cu noi, că eram pe punctul de a ne îneca.

A şaptea oară, când, pe lacul Hariotide, unde cresc frunze de papirus, am fost aruncaţi pe o insulă pustie, rămânând acolo trei zile şi trei nopţi, îngheţaţi de frig şi biruiţi de ploaia rece, căci era în timpul Sărbătorilor Arătării Domnului (adică Epifania, în prima săptămână a lunii ianuarie).

Al optulea episod e de prisos să-l mai spun, dar totuşi e de folos. Pornind noi spre Nitria dintr-un anumit loc, am trecut pe lângă o vale mare plină cu apă, care se adunase aici din ţinuturile învecinate. În această întinsă baltă se pripăşiseră mulţi crocodili.

Trei mai mari stăteau lungiţi pe malul bălţi. Socotindu-i noi morţi, ne-am apropiat, ca să ne uităm atent la ei.

Deodată însă, au pornit asupra noastră. Noi atunci am strigat cu mare glas, chemând numele lui Hristos: „Hristoase, ajută-ne!”. Şi fiarele s-au întors înapoi, mânate ca de un înger, intrând în apă. Ne-am reîntors în grabă spre Nitria, meditând la ceea ce spune Iov (5,19), zicând: „De şapte ori te va scoate din nevoi, iar a opta oară nu te va atinge râul”. (În textul Septuagintei şi în toate traducerile scrise: „De şase ori te va scoate din nevoi, iar a şaptea oară nu te va atinge răul”. Or, autorul zice: „de şapte ori …, iar a opta oară…”, ceea ce ne face să considerăm că autorul a urmărit ideea esenţială, aplicând-o la cele opt ispite avute pe parcursul călătoriei lor).

Aşadar, să mulţumim Domnului pentru o astfel de izbăvire din primejdii şi pentru că El ne-a arătat mari privelişti duhovniceşti, Căruia Îi este slava în veci. Amin.6

Curaj – frică, laşitate (7)Am mai văzut acolo un bărbat, cu numele Didim, bătrân cu vârsta, plăcut la vedere,

care cu tălpile goale strivea şi omora scorpioni, vipere cu coarne şi şerpi veninoşi, ceea ce nici un alt monah nu cuteza să facă. Ba, dimpotrivă, mulţi dintre ei, care socotiseră au izbutit, au fost ucişi de aceste jivine fioroase, doar atingându-le.7

Deznădejde, descurajare, cedare (8)Nu trebuie să ne demobilizăm pe noi înşine şi să ajungem la deznădejde. Şi aceasta

pentru că mulţi dintre cei care-şi puseseră nădejdea în iubirea de oameni a înduratului Dumnezeu, nu au fost lipsiţi de ea, ci ajutaţi.

Şi duhovnicescul avă le dădu un exemplu. Într-o cetate era un tânăr care săvârşise foarte multe fapte rele, condamnabile şi păcătoase. Acesta, mişcat de Dumnezeu, a fost îmboldit în cunoştinţă pentru multele lui păcate. De aceea s-a sălăşluit în nişte morminte goale, săpate în piatră şi-şi plângea păcatele din viaţa lui trecută. Cădea cu faţa la pământ, neîndrăznind nici glasul să-l ridice, nici să-l cheme pe nume pe Dumnezeu, nici să-i ceară ceva, întrucât se socotea pe sine nevrednic chiar de propria-i viaţă. Şi astfel s-a zăvorât în morminte înainte de a fi mort, tânguindu-şi viaţa lui şi gemând din adâncul inimii numai acolo sub pământ.

Scurgându-se o săptămână, au venit diavolii noaptea şi, după ce mai întâi l-au rănit trântindu-l jos, răcneau zicând: „Unde-i ucigaşul acela, după ce s-a săturat din plin de

desfrânări, se arată acum dintr-odată, dimpotrivă, înţelept şi virtuos?! Şi, câtă vreme nu mai e bun de nimic, vrea acum să fie creştin, şi încă evlavios. Ce bine nădăjduieşte să i se mai întâmple tocmai lui, care s-a îndopat cu toate patimile din partea noastră?!

Oare nu încerci să te ridici, ca să ieşim numaidecât de aici? Hai, întoarce-te iarăşi cu noi la obişnuinţele tale! Prostituatele şi cârciumarii te-aşteaptă. Hai, nu vii să te bucuri de plăcerile amoroase, acum, când pentru tine s-a stins orice nădejde? Este absolut sigur că, pentru tine, Judecătorul va veni repede şi o să pieri. Pentru ce alergi la pedeapsă, nenorocitule? Ce furie te-a apucat de vrei ca osânda să te lovească aşa de repede?” Şi foarte multe altele adăugau diavolii, ca de exemplu: „Al nostru eşti! Cu noi ai făcut legământ! Ai săvârşit tot felul de fărădelegi! Tu, care trebuie să dai socoteală împreună cu noi, tu îndrăzneşti să fugi?! Nu vrei să fii de-acord cu noi? Nu vrei să mergi cu noi?”.

În tot acest timp însă el, stăruind în rugăciuni, deloc nu-şi apleca urechea la ei şi nici nu le răspundea vreun cuvânt, deşi demonii s-au ţinut multă vreme de capul lui. Atunci înrăiţii demoni, după ce repetaseră mereu aceleaşi către el, dar nu obţinuseră nimic, l-au luat în braţe şi l-au torturat îngrozitor, sfârtecându-i tot trupul. Abia după chinuiri foarte mari s-au dus, lăsându-l pe jumătate mort.

El însă n-a rămas întru totul nemişcat, când zăcea acolo unde-l chinuiseră, ci, pornindu-se pe gemete, şi-a venit în fire. În acest chip l-au găsit părinţii lui cei trupeşti, după ce-ndelung îl căutaseră. Când au înţeles pricina stării lui jalnice, au hotărât să-l ia acasă.

Dar în zadar l-au silit vreme-ndelungată şi deseori, căci el se-mpotrivea. Noaptea următoare, diavolii l-au supus la aceleaşi chinuri, ba şi mai rele ca cele dintâi. Dar şi în această încercare, n-au izbutit să-l convingă să plece din acel loc. „E mai bine să mor, zicea el, decât să trăiesc în această viaţă întinat cu petele fărădelegilor”.

Puţin mai lipsea însă ca demonii, prin îndârjita lor acţiune, să-l fi ucis complet pe acest om. Ei l-au hărţuit fără milă cu torturile lor, aducându-l până la ultima răsuflare. Când demonii au văzut că el nu va ceda, au fugit de acolo, lăsându-l abia suflând. În cele din urmă, se depărtară, strigând: „Ai biruit, ai biruit, ai biruit”. Iar el, cu seninătate, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic îngrozitor, a mai rămas în mormânt câteva zile, îndeletnicindu-se cu virtuţile curăţitoare. În felul acesta a ajuns cinstit în faţa lui Dumnezeu, Care i-a dat harisma facerii de minuni, iar rezistenţa lui a stârnit admiraţia faţă de el, dar şi râvna lor pentru faptele pentru faptele cele bune.

După această evidentă biruinţă, un mare număr de persoane, chiar dintre cei care se depărtaseră de el, au apucat pe calea virtuţilor şi şi-au dus viaţa aşa cum se cuvine creştinilor. Astfel s-a plinit cu acesta cuvântul Scripturii: „Cel ce pe sine se înjoseşte, acela va fi înălţat” (Luca 14,11 şi 18, 14). De aceea, copii, să ne îndeletnicim cu smerenia, căci ea este temelia de căpetenie a tuturor virtuţilor. În orice situaţie însă, pustietatea cea mai îndepărtată este prielnică practicării ascezei.(Ioan din Lycopolis)

Discernământ, dreapta socoteală (9)

Dragoste, bunătate, milă, îndelunga răbdare (10)Am văzut încă şi în regiunea Arsinoita un preot cu numele de Serapion, părinte al

multor mănăstiri şi egumenul unor numeroase frăţietăţi (adică obşti monahale), care număra în jur de zece mii de vieţuitori. Această obşte avea multă şi bună stare economică datorată numai fraţilor monahi. Vara, la vremea secerişului, toţi cei buni de muncă mergeau împreună la recoltatul grâului (de pe terenurile proprietarilor de pe valea Nilului) şi ca, retribuţie, primea fiecare anual douăsprezece măsuri egiptene (adică 348 lt. capacitate – cca. patru saci de grâu, ceea ce constituie o foarte mare cantitate, dacă raportăm la braţele de muncă). Tot acest grâu îl împărţeau la săracii din împrejurimi, trimiţând până şi la cei lipsiţi din Alexandria.

De astfel, părinţii de care aminteam mai sus ne-au încredinţat că, într-adevăr, fraţii monahi din tot Egiptul trimiteau în Alexandria corăbii încărcate cu grâu şi cu îmbrăcăminte. Datorită acestei acţiuni de milostenie organizată, rar existau oameni nevoiaşi între mirenii din ţinuturile lor.10

Tot acolo, în partea de jos a Nitriei, am văzut pe unul dintre părinţi, cu numele Amonius, care avea o chilie aparte, o curte, o fântână şi alte lucruri de trebuinţă. Într-o zi, când un frate a venit la el ca să se mântuiască şi i-a cerut să-i găsească o chilie bună de locuit, el a ieşit îndată din chilia lui şi l-a lăsat pe-acela să locuiască în ea, rugându-l să nu plece de-acolo până nu-i va găsi alta potrivită. După aceasta, părăsind totul – chilia şi ceea ce mai avea în ea – s-a închis într-o chilie mică, departe de acolo.

S-a întâmplat însă ca să fie şi mai numeroşi cei care veneau la el pentru mântuire. În această situaţie, i-a adunat pe toţi într-o frăţietate (adică obşte). Şi-a aducând unul chirpici, altul apă, chiliile au fost terminate într-o singură zi.

Apoi a chemat la biserică pentru inaugurare pe toţi cei care aveau să locuiască în ele. În timp ce aceştia prăznuiau în biserică bucuria inaugurării, alţi fraţi, de la alte chilii, au umplut fiecare poalele hainelor (lungi) şi coşurile de papură cu pâine şi alte lucruri folositoare şi le duceau la chiliile cele mai noi, dar cu aşa discreţie, ca nimeni să nu vadă care era darul de-nceput pentru fiecare în parte. Când s-au întors de la biserică la chilii cei care de-acum aveau să le locuiască, au găsit deodată toate cele necesare.10

Făcătorii de pace (11)

Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia (12)

Furtul (13)

Hula (14)

Iadul (15)

Împărăţia Cerurilor (16)

Îndrăzneala, obrăznicia, insolenţa, familiaritatea (17)

Înfricoşata Judecată (18)

Înstrăinarea (19)Era în această pustie un frate de-al nostru, cu numele Ioan, din generaţia mai veche,

care-ntrecea în virtuţi pe toţi monahi de-acum. Nu putea fi găsit uşor, fiindcă se muta neîncetat dintr-un loc în altul în diferite pustiuri.

La început a petrecut trei ani sub streaşina unei stânci, stăruind în continuă rugăciune, fără să stea vreodată jos şi fără să fi dormit altfel decât numai stând în picioare, când îl fura somnul. Nu avea nimic de-ale mâncării, afară de împărtăşania pe care i-o dădea preotul duminica.19

Judecarea aproapelui (20)

Liniştea, izolarea, retragerea, fuga de oameni (21)În orice situaţie însă, pustietatea cea mai îndepărtată este prielnică practicării ascezei.De pildă, era un monah care se sălăşluise în cea mai adâncă pustietate, în care, de



Totuşi Dumnezeu, cinstindu-i acest fel de trăire, îngăduia ca la două-trei zile să i se arate o pâine pe masă. Şi într-adevăr doar de acestea se folosea. La vremea cuvenită, intrând în peşteră când trupul simţea nevoia de hrană, găsea merindea, se închina, şi-o împărţea pentru zilele următoare şi mânca partea din ziua aceea. După aceea se întorcea iarăşi la desfătarea cu cântări duhovniceşti, stăruind în rugăciune şi în contemplare, înflorind şi progresând zi de zi, înaintând neîncetat spre treapta superioară a virtuţii faţă de cea de până atunci, însufleţit de nădejdea spre cele veşnice. Era aproape sigur de cea mai bună răsplată a lui, parcă având-o chiar în mâini. Este ceea ce i s-a şi întâmplat, că puţin i-a lipsit să nu cadă, când, după acestea, a venit ispita asupra lui.



Într-o zi, pe seară, când, după rugăciunile obişnuite, intră în peşteră, găsi pe masă pâinea trimisă de Dumnezeu şi-şi refăcu puterile. Dar din acel moment n-a mai luat atitudine faţă de împuţinarea sufletească şi nici n-a mai conştientizat că delăsările de la rânduială îi vatămă râvna. Şi nu numai că nu a ocolit lupta cu răul, ci, dimpotrivă, socotea o abatere uşoară faptul că se lepăda câte puţin de îndatoririle sale.




Gândurile rele îl atacau în haite, îl înconjurau din toate părţile, nu-ncetau să-l războiască în suflet. În acest înverşunat câmp de lupte, îl capturau şi-l împingeau spre

viaţa din lume. Se ridică şi porneşte spre ţinuturile locuite, călătorind noaptea spre pustie. Când s-a luminat de ziuă era încă departe de ţinuturile locuite, soarele arzător îl copleşea, era mort de oboseală. Se uită, roteşte privirea în toate părţile, poate va vedea vreo mănăstire, unde să poposească spre a-şi reface puterile.




Din acel moment, pustnicul îşi petrecu tot timpul vieţii în căinţă pentru greşeala făcută, lipsit însă de masa venită de la Dumnezeu, ci procurându-şi pâinea cu sudoarea frunţii sale. S-a zăvorât în peştera sa, culcându-se pe sac şi pe cenuşă; nu s-a mai ridicat de la pământ şi n-a încetat tânguirile până ce un înger i-a spus în somn: „Dumnezeule ţi-a primit pocăinţa, s-a îndurat de tine. Veghează de-acum, ca să nu te mai laşi înşelat. Fraţii pe care i-ai învăţat şi i-ai îndreptat sunt gata să-ţi aducă daruri şi vor sosi îndată să-ţi facă mângâiere prin tot ce-ţi vor aduce. Primeşte-i, mănâncă împreună cu ei şi dă pururi slavă lui Dumnezeu”.

Aşadar, copiii mei, să vă mai spun şi această istorioară. Şi asta pentru că voi vă îndeletniciţi în primul rând cu smerenia. În poziţiile mici sau mari la care gândiţi să ajungeţi, la smerenie se referă, într-adevăr, prima poruncă a Mântuitorului, când zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 3). Şi vă spun aceasta, ca să nu fiţi înşelaţi de diavolul, care pune înaintea voastră vedenii şi năluciri.21

Am văzut de asemenea în pustiul Antinopolei, metropolă a Tebaidei, un alt bătrân, pe nume Ilie, acum în vârstă de o sută zece ani. Se spune că duhul profetic al lui Ilie odihnea peste el. era vestit prin aceea că petrecuse şaptezeci de ani în acest înspăimântător pustiu. Nimeni nu putea să descrie după vrednicie acest pustiu bolovănos de pe muntele în care a pustnicii fără să coboare vreodată în ţinutul locuit.

Ca să urci la el, o luai pe o cărăruie aşa de îngustă, că drumeţii cu greu puteau să-i urmeze firul, pietrele sălbatice strâmtorându-le din părţile laterale. Acum îi tremura tot trupul sub apăsarea bătrâneţii. Nimic altceva nu mai făcea, însă zilnic nu încetau minunile de tămăduire a bolnavilor.

Spuneau părinţii despre el: „Nimeni nu-şi aminteşte când a urcat pe munte”. La bătrâneţe mânca doar spre seară trei uncii de pâine (ccc. 100 gr.) şi trei măsline. În toată tinereţea lui, a mâncat numai o dată pe săptămână.21

Am coborât şi în Nitria, unde am văzut mulţi şi mari pustnici, unii dintr-acel ţinut, alţii din alte părţi, toţi însă întrecându-se unii pe alţii în virtuţi. Erau dispuşi să biruiască şi mai mult în nevoinţe, luptându-se să dobândească orice virtute, spre a se depăşi între ei prin petrecerea duhovnicească.

Populaseră întreg pustiul Nitriei, dar în chilii depărtate unu de alta, la distanţa de a nu putea recunoaşte unul pe altul, nici să se vadă reciproc dintr-o privire, nici să-şi audă desluşit glasurile. Şi, mai mult încă, vieţuiau în multă linişte, fiecare închis în locuinţa lui. Numai sâmbăta şi duminica se adunau în biserică şi stătea fiecare la locul lui. Din pricină că nu se vedeau unul cu altul decât la această obştească adunare, mulţi dintre ei erau găsiţi răposaţi în chiliile lor.

Unii dintre ei veneau la această adunare de la trei sau patru mile (adică 6-8 km.), aşa erau, uneori, de departe unul de altul. Şi totuşi aşa de mare le erau dragostea unuia faţă de altul şi pentru ceilalţi fraţi, că atunci când vreunul din afară plănuia să se nevoiască împreună cu ei pentru mântuire – cum s-a întâmplat adeseori -, fiecare se grăbea să-i cedeze chilia noului venit, ca acela să-şi afle liniştea.21

Meditaţia (22)

Moartea (23)

Năluciri, vise, vedenii, înşelăciune (24)Era în această pustie un frate de-al nostru, cu numele Ioan, din generaţia mai veche,

care-ntrecea în virtuţi pe toţi monahi de-acum. Nu putea fi găsit uşor, fiindcă se muta neîncetat dintr-un loc în altul în diferite pustiuri.

La început a petrecut trei ani sub streaşina unei stânci, stăruind în continuă rugăciune, fără să stea vreodată jos şi fără să fi dormit altfel decât numai stând în picioare, când îl fura somnul. Nu avea nimic de-ale mâncării, afară de împărtăşania pe care i-o dădea preotul duminica.

Dar într-una din zile, satana, în chip de preot, a venit mai devreme la el, simulând că-i dă împărtăşania. Însă fericitul Ioan, recunoscându-l, a zic către el: «O, părinte a toată viclenia şi a toată înşelăciunea, «duşmanul oricărei dreptăţi» (F. Ap. 13, 10), care nu mai încetezi de a înşela sufletele tuturor creştinilor, îndrăznind să te atingi chiar de Sfintele Taine?!».

Satana i-a răspuns: «Puţin mai era până să te dobândesc şi-apoi să te dobor. Tot aşa am rătăcit pe unul dintre fraţii tăi, de şi-a pierdut minţile şi a înnebunit. Abia după ce mulţi drepţi s-au rugat pentru el, a putut să-şi vină-n fire». Zicând aceasta, demonul s-a dus de la el.24

Altă dată, diavolul l-a găsit (avva Macarie) în pustie secătuit de oboseală şi i-a zis: „Vezi că ai primit harul lui Antonie. De ce nu te foloseşti de această învrednicire, ci, dimpotrivă, ceri de la Dumnezeu mâncare şi putere pentru călătorie?”. Ava însă i-a răspuns: „Domnul este puterea mea şi Lui Îi voi cânta” (Ps. 117, 14), de aceea tu să nu mai ispiteşti pe robul lui Dumnezeu”.

Atunci diavolul a nălucit pentru el o cămilă, rătăcind prin pustie, cu samarul încărcat de tot felul de provizii trebuincioase. Cămila îl vede pe Macarie, vine şi s-aşază lângă el. Avva însă cunoscând că-i nălucă, ceea ce şi era, s-aşază la rugăciune… şi îndată a-nghiţit-o pământul.24

Obştea, comunitatea, chinovia (25)Tot la fel am văzut un alt bărbat în Tebaida, cu numele Amon, părinte a trei mii de

monahi, numiţi tabenisioţi, cărora le era mare vieţuirea duhovnicească. Cu anteriul de piele de capră pe ei, aceştia stăteau la masă cu capul plecat şi acoperit pe creştet şi de-o parte şi de alta cu o ţesătură, în aşa fel ca să nu se poate uita la cel de alături. În timpul prânzirii, păstrau o linişte profundă, de parcă erau într-un pustiu, fără cineva. Toţi se străduiau să nu se uite unul la celălalt, iar în timpul mesei lăsau doar impresia că mănâncă. În realitate, unii duceau de două sau de trei ori mâna la gură, luând puţină pâine şi câteva măsline sau ce li se mai servea. Gustând fiecare din blidul lui, se mulţumea doar cu atât.

Unii mestecau încet dumicatul de pâine, fără să fie atenţi la alţii, arătându-şi astfel puterea de înfrânare. Alţii mâncau numai trei linguri de supă, abţinându-se de la cât ar fi trebuit. Pe toate le-am consemnat uimindu-mă, ca nu cumva să las ceva din folosul ce trebuie tras din astfel de istorisire.25-33

Am văzut şi în Tebaida o mănăstire, a unuia Isidor, fortificată cu un zid mare de cărămidă, având o mie de monahi. În incinta ei erau fântâni, grădini şi câte sunt necesare trebuinţelor vieţii, ca nici unul dintre monahi să nu iasă afară de acolo (pentru vreo trebuinţă). Portar era un preot care nu lăsa pe cineva să intre sau să iasă. Organizarea era de aşa fel că, dacă cineva voia să rămână acolo până la sfârşitul vieţii, să nu aibă de ce ieşi.

Pe cei care veneau în vizită, portarul îi găzduia într-un mic grup de case (adică arhondaric), dându-le binecuvântare a doua zi de dimineaţă şi trimiţându-i în pace.

Numai doi preoţi dintre monahii obştii, însărcinaţi cu gospodărirea fraţilor, singuri aceştia ieşeau din mănăstire spre a aduce toate cele de trebuinţă. Ne-a şi spus preotul care locuia la poartă, că cei dinăuntru erau aşa de sfinţi în adâncul sufletelor lor, că toţi puteau săvârşi minuni şi că mai nici unul dintre ei n-a căzut la boală până la sfârşitul vieţii. Când îi venea fiecăruia sorocul mutării de aici, toţi erau mai dinainte vestiţi de la Dumnezeu şi, culcându-se, adormea (somnul de veci).25

Patimi, ispite, necazuri, demonii (26)Avva Pityrion urmând după Antonie şi după Amon, ucenicul acestuia, a primit

totodată ca moştenire harismele acestora. Acest Pityrion a ţinut în faţa noastră multe şi felurite cuvântări. Şi nu numai atât, dar a şi dialogat cu noi stăruitor şi cu tărie despre deosebirea duhurilor, zicând că unele dintre aceste duhuri sunt demonice şi ele sunt o consecinţă a patimilor care adeseori pervertesc caracterul nostru. «De aceea, copiii mei, zicea către noi, cel care voieşte să-l alunge pe demon, să-şi stăpânească mai întâi patimile.Căci cu cât cineva a ajuns mai stăpân peste pasiuni, cu atât mai eficient îl alungă pe demon. Voi însă se cuvine să biruiţi puţin câte puţin, ca aşa să alungaţi demonii. Există, de pildă, un demon al stomacului (gastrimarghia). Deci dacă cineva este stăpân peste lăcomia pântecului, acesta a alungat demonul acestei patimi».26

Paza minţii, trezvia – răspândirea, împrăştierea (27)Va trebui să imitaţi virtuţile pe care le-au căutat părinţii voştri duhovniceşti. Iar dacă

le-aţi agonisit pe toate – ceea ce rar întâlneşti -, să nu vă încredeţi nicidecum în voi înşivă, deoarece au fost unii de acest fel, care, ajungând la această înălţime a virtuţilor, dar încrezându-se în ei, au căzut în final de la acel pisc.

Să vă cercetaţi însă pe voi înşivă: dacă vă simţiţi bine în timpul rugăciunilor, dacă nu cumva curăţia minţii voastre este pusă la încercare, dacă sufletul vostru nu este cumva bântuit de gânduri rătăcitoare când stă la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, dacă vreun gând potrivnic întoarce mintea spre altceva … - şi toată această introspecţie – ca nu cumva vreo amintire din cele strecurate în adâncul sufletului să pricinuiască tulburare în minte.

Paza simţurilor (28)

Părintele spiritual, arta conducerii sufletelor (29)

Pizma, zavistia (30)

Plânsul (31)

Pocăinţa, metanoia (32)Nu trebuie să ne demobilizăm pe noi înşine şi să ajungem la deznădejde. Şi aceasta


Şi duhovnicescul avă le dădu un exemplu. Într-o cetate era un tânăr care săvârşise foarte multe fapte rele, condamnabile şi păcătoase. Acesta, mişcat de Dumnezeu, a fost îmboldit în cunoştinţă pentru multele lui păcate. De aceea s-a sălăşluit în nişte morminte goale, săpate în piatră şi-şi plângea păcatele din viaţa lui trecută. Cădea cu faţa la pământ, neîndrăznind nici glasul să-l ridice, nici să-l cheme pe nume pe Dumnezeu, nici să-i ceară ceva, întrucât se socotea pe sine nevrednic chiar de propria-i viaţă. Şi astfel s-a zăvorât în morminte înainte de a fi mort, tânguindu-şi viaţa lui şi gemând din adâncul inimii numai acolo sub pământ.

Scurgându-se o săptămână, au venit diavolii noaptea şi, după ce mai întâi l-au rănit trântindu-l jos, răcneau zicând: „Unde-i ucigaşul acela, după ce s-a săturat din plin de desfrânări, se arată acum dintr-odată, dimpotrivă, înţelept şi virtuos?! Şi, câtă vreme nu mai e bun de nimic, vrea acum să fie creştin, şi încă evlavios. Ce bine nădăjduieşte să i se mai întâmple tocmai lui, care s-a îndopat cu toate patimile din partea noastră?!


În tot acest timp însă el, stăruind în rugăciuni, deloc nu-şi apleca urechea la ei şi nici nu le răspundea vreun cuvânt, deşi demonii s-au ţinut multă vreme de capul lui. Atunci înrăiţii demoni, după ce repetaseră mereu aceleaşi către el, dar nu obţinuseră nimic, l-au luat în braţe şi l-au torturat îngrozitor, sfârtecându-i tot trupul. Abia după chinuiri foarte mari s-au dus, lăsându-l pe jumătate mort.





Postul, înfrânarea – îmbuibarea, beţia (33)Şi spunând multele altele despre asceză, a zis că moartea trebuie aşteptată ca o trecere

la viaţa fericită şi (în vieţuire) să nu aibă întâietate grija de slăbiciunile (fireşti) ale trupului şi nici îmbuibarea pântecelui, chiar dacă bucatele ar fi dintre cele întâmplătoare. În legătură cu aceasta spunea (ava Ioan), pentru că cel ghiftuit ajunge la aceleaşi consecinţe ca şi acum s-ar fi săturat de mâncăruri bune. De aceea să ne străduim ca prin asceză să ajungem la nesimţirea poftei (de mâncăruri). Să nu căutăm niciodată înlesnirile şi nici desfătarea, ci să ne împuternicim acum şi să ne strâmtorăm, ca să moştenim locul cel liber şi încăpător al împărăţiei lui Hristos.

Însăşi Scriptura zice că „prin multe strâmtorări trebuie să intrăm în împărăţia cerurilor” (F. Ap. 14, 22). Şi asemenea, într-alt loc : „îngustă este poarta şi împovărătoare calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mat. 7, 14). Dar „largă este poarta şi lată calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea” (Mat. 7, 13). Şi continuă ava: „De ce trebuie să ne preocupăm de cele de aici, de vreme ce peste puţin timp trebuie să mergem la odihna cea veşnică?”(Ioan din Lycopolis)

Tot la fel am văzut un alt bărbat în Tebaida, cu numele Amon, părinte a trei mii de monahi, numiţi tabenisioţi, cărora le era mare vieţuirea duhovnicească. Cu anteriul de piele de capră pe ei, aceştia stăteau la masă cu capul plecat şi acoperit pe creştet şi de-o parte şi de alta cu o ţesătură, în aşa fel ca să nu se poate uita la cel de alături. În timpul prânzirii, păstrau o linişte profundă, de parcă erau într-un pustiu, fără cineva. Toţi se străduiau să nu se uite unul la celălalt, iar în timpul mesei lăsau doar impresia că mănâncă. În realitate, unii duceau de două sau de trei ori mâna la gură, luând puţină pâine şi câteva măsline sau ce li se mai servea. Gustând fiecare din blidul lui, se mulţumea doar cu atât.

Unii mestecau încet dumicatul de pâine, fără să fie atenţi la alţii, arătându-şi astfel puterea de înfrânare. Alţii mâncau numai trei linguri de supă, abţinându-se de la cât ar fi trebuit. Pe toate le-am consemnat uimindu-mă, ca nu cumva să las ceva din folosul ce trebuie tras din astfel de istorisire.25-33

Bărbatul (de care vorbesc – avva Pityrion) mânca de două ori pe săptămână, duminica şi joia, consumând puţin terci din făină de grâu, nemaiputând mânca nimic altceva, căci aşa-şi formase rânduiala sa.33

Preoţia, episcopia, egumenia (34)Am văzut de asemenea trei fraţi foarte îmbunătăţiţi. Aceştia, fiind siliţi să devină

episcopi pentru vieţile lor virtuoase, şi-au tăiat urechile, din multă evlavie. Au făcut aceasta însă şi cu scop binecuvântat, anume ca nimeni să nu-i mai deranjeze de-acum înainte la astfel de slujire.34

Privegherea (35)

Proorocii (36)

Râvna, osteneala – lenevia, indiferenţa (37)

Răbdare, suferinţă (38)Nu trebuie să ne demobilizăm pe noi înşine şi să ajungem la deznădejde. Şi aceasta


Şi duhovnicescul avvă le dădu un exemplu. Într-o cetate era un tânăr care săvârşise foarte multe fapte rele, condamnabile şi păcătoase. Acesta, mişcat de Dumnezeu, a fost îmboldit în cunoştinţă pentru multele lui păcate. De aceea s-a sălăşluit în nişte morminte goale, săpate în piatră şi-şi plângea păcatele din viaţa lui trecută. Cădea cu faţa la pământ, neîndrăznind nici glasul să-l ridice, nici să-l cheme pe nume pe Dumnezeu, nici să-i ceară ceva, întrucât se socotea pe sine nevrednic chiar de propria-i viaţă. Şi astfel s-a zăvorât în morminte înainte de a fi mort, tânguindu-şi viaţa lui şi gemând din adâncul inimii numai acolo sub pământ.

Scurgându-se o săptămână, au venit diavolii noaptea şi, după ce mai întâi l-au rănit trântindu-l jos, răcneau zicând: „Unde-i ucigaşul acela, după ce s-a săturat din plin de desfrânări, se arată acum dintr-odată, dimpotrivă, înţelept şi virtuos?! Şi, câtă vreme nu mai e bun de nimic, vrea acum să fie creştin, şi încă evlavios. Ce bine nădăjduieşte să i se mai întâmple tocmai lui, care s-a îndopat cu toate patimile din partea noastră?!


În tot acest timp însă el, stăruind în rugăciuni, deloc nu-şi apleca urechea la ei şi nici nu le răspundea vreun cuvânt, deşi demonii s-au ţinut multă vreme de capul lui. Atunci

înrăiţii demoni, după ce repetaseră mereu aceleaşi către el, dar nu obţinuseră nimic, l-au luat în braţe şi l-au torturat îngrozitor, sfârtecându-i tot trupul. Abia după chinuiri foarte mari s-au dus, lăsându-l pe jumătate mort.





Adeseori demonii îl chinuiau aşa de tare pe avva Piamona, încât l-au slăbit trupeşte aşa de mult, de nu mai putea sta în picioare nici când aducea Sfânta Jertfă în faţa altarului. Venea însă un înger la el, îl lua de mână, ridicându-l, îl întărea imediat şi aşa stătea sănătos şi pe picioare în faţa sfântului jertfelnic. Când au văzut fraţii pe trupul lui urmele toturilor, au rămas înmărmuriţi.38

Rugăciunea (39)

Sărăcie, detaşare, lepădare – iubirea de argint, avariţia (40)

Sfânta Împărtăşanie (41)Am văzut de asemenea un alt preot, cu numele Evloghie. Acesta, când aducea lui

Dumnezeu darurile (adică slujea Sfânta Liturghie), primea în aşa măsură harul cunoaşterii, încât vedea stările sufleteşti ale fiecăruia dintre monahii care se apropiau (de altar). Când vedea pe monahi gata de-a înainta spre altar, pe unii îi oprea zicând: «Cum

îndrăzniţi să vă apropiaţi de Sfintele Taine, având cugetele rele?! Şi tu, într-această noapte, te-ai desfătat cu neputincioasa poftă a desfrânării».Un altul, spunea el, a gândit în mintea lui că nu-i nici o diferenţă, când te apropii de harul lui Dumnezeu (adică de Sfintele Taine), dacă eşti păcătos ori eşti drept. Un altul gândea, reflectând în sine despre daruri (adică despre Sfânta Euharistie) : «Oare mă sfinţesc şi pe mine când mă apropii să le iau?». «Depărtaţi-vă, aşadar, puţin de Sfintele Taine şi pocăiţi-vă din suflet, ca să vă fie spre iertarea păcatelor şi să deveniţi vrednici de cuminecarea cu Hristos. Căci dacă nu vă curăţaţi mai întâi de întinăciunile din inimă, nu puteţi să vă apropiaţi de harul lui Dumnezeu (adică de Sfânta Împărtăşanie)».41

Sfaturi generale, pilde (42)Am văzut acolo mulţi părinţi care trăiesc viaţă îngerească, înaintând întru imitarea

Mântuitorului nostru Dumnezeu, un alt fel de noi profeţi, care agonisiseră puterea asemănării dumnezeieşti, oglindită în obişnuita lor trăire, minunată şi virtuoasă, şi care slujeau cu adevărat lui Dumnezeu, nemaigândind la ceva pământesc, nici luând în calcul în fapt pe pământ în aşa fel ca şi ca şi cum ar petrece în ceruri.

Căci unii nici nu-şi închipuie că ar mai exista altcineva pe pământ afară de ei, nici că relele îşi au obârşia în cetate, ci – pentru ei – în fapt „este multă pace, celor care iubesc Legea”, precum grăieşte Atotputernicul Dumnezeu (Ps. 118, 165). Iar mulţi dintre ei sunt uimiţi când aud despre cele din lume, căci până într-atât au uitat de grijile pământeşti.

Este uimitor să-i vezi pe aceştia, risipiţi prin pustietate, aşteptând pe Hristos, precum copiii pe proprii lor părinţi sau o armată pe împăratul ei ori casnicii aşteptând cu răbdare pe stăpânul şi eliberatorul lor. De aceea nu vei găsi la ei vreo grijă de haină, nici vreo preocupare de cele ale mâncării, ci unica lor îndeletnicire este căutarea de imne întru aşteptarea venirii lui Hristos.

Iată de ce, când vreunul dintre ei ajunge în lipsă de cele necesare traiului, acela nu le caută nici în cetate, nici în sat, nici la frate, nici la prieten, nici la rude, nici la părinţii trupeşti, nici la copii, nici la casnici, ca să-şi procure de acolo cele necesare traiului, ci singură voinţa lui îi este de ajuns, căci, după ce întinde mâinile în rugăciune de cerere şi rosteşte din buze cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, i se-nfăţişează miraculos toate cele de trebuinţă.

Şi ce nevoie mai este să grăiesc multe despre puternica lor credinţă în Hristos, o credinţă în stare să mute şi munţii?! Mulţi dintre ei au oprit curgerile râurilor, au trecut Nilul pe jos ca pe uscat, au ucis fiare sălbatice, au săvârşit vindecări, minuni şi alte fapte puternice pe care le făceau sfinţii Profeţi şi Apostoli. Şi astfel, prin aceşti sfinţi monahi, Mântuitorul lucra minuni, fapt vădit la toţi aceştia din pustiu. Căci prin ei dăinuieşte lumea şi datorită lor subzistă viaţa omenirii şi este de cinste înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, cu vrerea lui Dumnezeu, voi începe această istorisire, cea a trăirii sfinţilor şi marilor părinţi, ca să dovedesc ca şi acum Mântuitorul lucrează prin ei aceleaşi fapte pe care le-a lucrat prin profeţi şi prin apostoli. Aceasta pentru că „este Acelaşi Domn, care şi acum şi-n toată vremea” ( Evr. 13, 8) „lucrează toate în toţi” ( 1 Cor. 12, 6).42

Am ajuns şi la cetatea Oxyrync din Tebaida, ale cărei minunăţii duhovniceşti nu pot fi descrise. Cetatea este plină de mănăstiri, grupate în jurul bisericilor, încât între ziduri nu se aud decât glasurile vieţuitorilor. În exterior, este încercuită de alte mănăstiri asemenea grupate, pârând o altă cetate alăturată primei.

Bisericile şi clădirile cetăţii erau atât de populate cu monahi, că nu se mai găsea nici un colţ al cetăţii, unde să nu locuiască cineva.

Cetatea era foarte mare, cu douăsprezece biserici, unde se adunau credincioşii din lume (închinătorii). Fiecare mănăstire avea paraclisul ei. Până la intrarea în cetate şi în preajma porţilor de intrare, se poate spune că acolo locuitorii erau mai mulţi monahi decât mireni.

Se spunea că-n realitate numărul monahilor era de cinci mii în interior şi tot atâţia în exterior. Nu exista ceas din zi şi din noapte în care să nu fie Dumnezeu adorat public. Mai mult, în cetate nu mai exista vreun locuitor care să fie eretic sau păgân, ci, în totalitatea lor, cetăţenii erau unii creştini, alţii în stadiul de catehumeni. Tocmai de aceea episcopul acestei aşezări putea binecuvânta tot poporul în piaţa publică.

Magistraţii şi mai-marii cetăţii, în atribuţii cărora intra distribuirea milosteniei în alimente, fixaseră la porţi observatori ca, de îndată ce apărea vreun străin sărac, să fie îndrumat spre a primi gratuit cele de trebuinţă traiului. Nu mai vorbim de bunăcuviinţa pe care mirenii o arătau faţă de noi, când traversam piaţa din centru! Înaintau spre noi de parcă-am fi fost îngeri. Cine-ar fi putut de asemenea să numere mulţimile de monahi şi de fecioare, fiindcă erau de nenumărat?!

Tot ceea ce am izbutit să cunoaştem aici este ceea ce am aflat cu exactitate de la episcopul locului. Acesta păstorea zece mii de monahi şi douăzeci de mii de fecioare. Nici ospitalitatea lor şi dragostea faţă de noi nu pot fi descrise. Dovada grăitoare este aceasta, că pelerinele noastre erau sfâşiate la poale de-o parte şi de alta, după cum căutase fiecare să ne tragă spre el. Am văzut acolo mulţi şi mari părinţi, dăruiţi cu diferite harisme: unii cu propovăduirea, alţii cu varietatea vieţuirii sfinte şi, în sfârşit, mulţi cu darul facerii de minuni.

«Din ziua în care am mărturisit numele Mântuitorului aici pe pământ, nimic mincinos n-a ieşit din gura mea. N-am avut regim alimentar pământesc, întrucât îngerul m-a hrănit zilnic cu mâncare cerească. Nici o altă dorinţă nu s-a suit în inima mea decât cea faţă de Dumnezeu.

Nimic din cele de pe pământ nu mi-a ascuns Dumnezeu, ci toate mi le-a făcut cunoscute. Lumina nu a încetat înaintea ochilor mei. Ziua n-am dormit, iar noaptea n-am încetat a-L căuta pe Dumnezeu. Un înger mi-era pururi de faţă, arătându-mi puterile care ţin universul. Toată cererea mea către Dumnezeu a fost îndată primită. Lumina minţii mele nu s-a stins niciodată.

Am văzut adesea mii de mii de îngeri, stând înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele drepţilor. Am văzut adunarea mucenicilor. Am văzut lucrarea celor ce laudă pe Dumnezeu. L-am văzut pe Satana predat focului. Am văzut cum sunt pedepsiţi îngerii lui. Am văzut pe cei drepţi bucurându-se veşnic».

Acestea şi multe altele istorisindu-ne timp de trei zile, după aceea şi-a dat sufletul. Îngerii şi cetele martirilor l-au luat îndată şi l-au condus la ceruri. Unii dintre cei de faţă au văzut priveliştea şi-au auzit imnele de slăvire.42

Slava deşartă (43)Vedeţi dacă aţi renunţat la lume potrivit cu adevărul lui Dumnezeu. Cercetaţi-vă pe de

o parte dacă nu cumva aţi intrat aici (în pustie) ca iscoditori ai libertăţii (noastre în Hristos), iar pe de altă parte dacă nu din mândrie aţi venit să urmaţi virtuţilor noastre, încât pe viitor, arătându-vă în public, să demonstraţi oamenilor că sunteţi imitatori ai faptelor noastre.

Vegheaţi întotdeauna ca să nu vă tulbure nici o patimă, nici slava deşartă, nici lauda din partea oamenilor, nici răspunderea preoţiei, nici iubirea de sine, nici vreunul să se socotească a fi drept, nici să fie orgolios cu dreptatea lui, nici când se roagă să-i fie în minte amintirea vreunei rudenii ori amintirea vreunei senzaţii de bucurie, nici orice altceva din cele ale orânduirii pământeşti, nici chiar aceea a întregii lumi. Iar dacă cineva nu (face cum am spus) zadarnică este lucrarea aceluia, şi, când se va întâlni cu Domnul (Hristos), va fi tras în jos de temeiurile concepţiilor sale (puse de el vieţii sale) monahale.Fiecare pătimeşte această alunecare, pentru că nu s-a lepădat cu totul de lume, fiind astfel atras de plăcerea acesteia. Căci prin multele lor atacuri, grijile pentru existenţa trupească şi pământească îi fac mintea împrăştiată şi războindu-se cu patimile, nu poate vedea pe Dumnezeu. (Ioan din Lycopolis)

Sfântul îi condamna mult pe cei care umblau încinşi cu lanţuri şi pe cei care purtau plete lungi. «Aceştia, zicea el, îşi arată importanţa şi vânează plăcerea de la oameni. Or, ei ar trebui să-şi slăbească şi să-şi stăpânească trupul cu postiri, iar binele să-l facă într-ascuns. Dar nu fac aşa, ci se vădesc pe ei înşişi înaintea tuturor».43

Smerenia, defăimarea de sine – mândria (44)Şi că „nu trebuie să se mândrească vreunul cu faptele lui cele bune, ci totdeauna să se

smerească; şi, îndată ce simte ceva care-l duce la mândrie, să se refugieze în pustiurile cele mai îndepărtate. Şi aceasta pentru că adesea şederea (ascetului) în apropierea ţinuturilor locuite a vătămat pe cei desăvârşiţi. De aceea şi David cântă în psalmi astfel de întâmplări, zicând: „Iată, m-am îndepărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie, aşteptând (acolo) pe Dumnezeu care mă mântuieşte de împuţinarea sufletească şi de furtuna gândurilor” (Ps. 54, 7-8). Multora dintre fraţii noştri li s-a întâmplat aşa ceva datorită îngâmfării, care le-a pricinuit căderea de la scopul propus.

Şi ava ne spuse unul despre unul dintre monahii pustnici care locuia într-o peşteră din apropierea unei localităţi, vădind multă asceză şi procurându-şi hrana zilnică prin munca mâinilor sale. Însă în timp ce stăruia în rugăciune şi înainta în virtuţi, cugeta măreţ despre sine însuşi, încrezându-se în frumoasa lui vieţuire.

Dar (diavolul) ispititor l-a cerut (de la Dumnezeu) pentru sine, ca pe Iov odinioară. Şi aşa, în amurg a văzut în închipuire figura unei femei foarte frumoase, rătăcind prin pustie. Aceasta apare în chip real şi, găsind uşa peşterii deschisă, dă buzna înăuntru, cade la picioarele pustnicului şi-i cere s-o găzduiască, motivând că a apucat-o seara. Şi cum lui i s-a făcut milă de ea – ceea ce nu trebuia să-i fie – , a primit-o în peşteră şi a început s-o întrebe cum s-a rătăcit. Aceasta însă, în timpul povestirii semăna cuvinte măgulitoare şi

ademenitoare, lungind discuţia. Şi puţin câte puţin într-aşa fel îl invita la dragoste, încât au ajuns la multă vorbărie şi apropiere între ei, la râs şi la mângâiere.

Şi s-a întreţinut ea cu el, mult vorbind, că apoi, de la o vreme, atingându-i mâna, bărbia şi gâtul, l-a robit în cele din urmă pe ascet. Şi cum ea îl înlănţuise în gânduri lăuntrice pătimaşe, iar ea se simţea stăpân pe făptuire, calculând în sine momentul prielnic şi siguranţa împlinirii poftei, a consimţi deja cu mintea şi s-a lăsat ispitit să se împreuneze cu ea, devenind de-acum un armăsar furios şi înfierbântat spre femelă.

Dar deodată, scoţând un strigăt mare, aceasta s-a făcut nevăzută din mâinile lui, ca o umbră care dispăru fără urmă. În văzduh însă se auzeau râsetele demonilor, care l-au batjocorit, abătându-l prin înşelăciunea lor. Şi strigau către el cu glas mare: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11 şi 18,14), iar tu, înălţându-te până la ceruri, eşti acum doborât până în cele mai de jos ale pământului.

În această situaţie vrednică de plâns, s-a sculat dis-de-dimineaţă, târând după sine nenorocirea din timpul nopţii şi petrecând toată ziua în bocete, ca după mort, deznădejde pe care n-ar fi trebuit să o admită. Şi s-a reîntors în viaţa lumească. Aceasta-i chipul meşteşugit al lucrării vicleanului demon: când doboară pe vreun nevoitor, îl face de râsul tuturor, ca acela, ruşinându-se, să nu se mai poată ridica. De aceea, o, copii, să nu ne stabilim sălaşurile în apropierea ţinuturilor locuite, nici să întreţinem vreo legătură cu femeile, căci aceste legături stârnesc amintiri de neşters, pe care le-au imprimat în suflet prin privire şi prin discuţii. Şi nici nu trebuie să ne demobilizăm pe noi înşine şi să ajungem la deznădejde. Şi aceasta pentru că mulţi dintre cei care-şi puseseră nădejdea în iubirea de oameni a înduratului Dumnezeu, nu au fost lipsiţi de ea, ci ajutaţi.(Ioan din Lycopolis)

În orice situaţie însă, pustietatea cea mai îndepărtată este prielnică practicării ascezei.De pildă, era un monah care se sălăşluise în cea mai adâncă pustietate, în care, de



Totuşi Dumnezeu, cinstindu-i acest fel de trăire, îngăduia ca la două-trei zile să i se arate o pâine pe masă. Şi într-adevăr doar de acestea se folosea. La vremea cuvenită, intrând în peşteră când trupul simţea nevoia de hrană, găsea merindea, se închina, şi-o împărţea pentru zilele următoare şi mânca partea din ziua aceea. După aceea se întorcea iarăşi la desfătarea cu cântări duhovniceşti, stăruind în rugăciune şi în contemplare,

înflorind şi progresând zi de zi, înaintând neîncetat spre treapta superioară a virtuţii faţă de cea de până atunci, însufleţit de nădejdea spre cele veşnice. Era aproape sigur de cea mai bună răsplată a lui, parcă având-o chiar în mâini. Este ceea ce i s-a şi întâmplat, că puţin i-a lipsit să nu cadă, când, după acestea, a venit ispita asupra lui.



Într-o zi, pe seară, când, după rugăciunile obişnuite, intră în peşteră, găsi pe masă pâinea trimisă de Dumnezeu şi-şi refăcu puterile. Dar din acel moment n-a mai luat atitudine faţă de împuţinarea sufletească şi nici n-a mai conştientizat că delăsările de la rânduială îi vatămă râvna. Şi nu numai că nu a ocolit lupta cu răul, ci, dimpotrivă, socotea o abatere uşoară faptul că se lepăda câte puţin de îndatoririle sale.




Gândurile rele îl atacau în haite, îl înconjurau din toate părţile, nu-ncetau să-l războiască în suflet. În acest înverşunat câmp de lupte, îl capturau şi-l împingeau spre viaţa din lume. Se ridică şi porneşte spre ţinuturile locuite, călătorind noaptea spre pustie. Când s-a luminat de ziuă era încă departe de ţinuturile locuite, soarele arzător îl copleşea, era mort de oboseală. Se uită, roteşte privirea în toate părţile, poate va vedea vreo mănăstire, unde să poposească spre a-şi reface puterile.




Din acel moment, pustnicul îşi petrecu tot timpul vieţii în căinţă pentru greşeala făcută, lipsit însă de masa venită de la Dumnezeu, ci procurându-şi pâinea cu sudoarea frunţii sale. S-a zăvorât în peştera sa, culcându-se pe sac şi pe cenuşă; nu s-a mai ridicat de la pământ şi n-a încetat tânguirile până ce un înger i-a spus în somn: „Dumnezeule ţi-a primit pocăinţa, s-a îndurat de tine. Veghează de-acum, ca să nu te mai laşi înşelat. Fraţii pe care i-ai învăţat şi i-ai îndreptat sunt gata să-ţi aducă daruri şi vor sosi îndată să-ţi facă mângâiere prin tot ce-ţi vor aduce. Primeşte-i, mănâncă împreună cu ei şi dă pururi slavă lui Dumnezeu”.

Aşadar, copiii mei, să vă mai spun şi această istorioară. Şi asta pentru că voi vă îndeletniciţi în primul rând cu smerenia. În poziţiile mici sau mari la care gândiţi să ajungeţi, la smerenie se referă, într-adevăr, prima poruncă a Mântuitorului, când zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 3). Şi vă spun aceasta, ca să nu fiţi înşelaţi de diavolul, care pune înaintea voastră vedenii şi năluciri.

Acestea şi multe altele au fost frumoasele isprăvi ale părintelui nostru Patermuthios, care a făcut semne şi minuni. Şi-nainte de acestea au existat alţii tot aşa de vestiţi «de care lumea nu era vrednică» (Evr. 11, 38). «Ce poate fi considerat minunat că noi aşa de mici săvârşim isprăvi mărunte, vindecând şchiopi şi orbi, sau altele pe care le fac de-asemenea şi medicii?!».44

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfătuirea (45)

Tăcerea – vorba deşartă, clevetirea (46)

Tristeţea, frustrarea, deprimarea (47)

Istoria Monahilor Sistem

Documents

Transcript of Istoria Monahilor Sistem